Se dă împreună cu Orgega Y Gasset;

Ateneu, nr. 10 (15), octombrie 1965

Echivalentele emotive ale formelor. Anatomie şi poezie

Prof. dr. Gh. Ghiţescu

Anatomia formelor vii a inspirat deopotrivă poetul şi artistul plastic. Fecare cu

mijloacele sale de exprimare a tins să pătrundă frumuseţea realităţii corporale şi să o
exprime printr-un limbaj îmbogăţit cu valori noi emoţionale, care depăşesc posibilităţile
şi limitele limbajului comun. Fără îndoială că în ceea ce priveşte funcţia de comunicare a
emoţiei estetice, plastica figurativă sau abstractă se ridică la rangul de operă de artă
numai în măsura în care reuşeşte să atingă sferele poetice ale exprimării, în măsura în
care devine ea însăşi poezie.
Aruncând o privire asupra trecutului său plastic, în anii bătrâneţii, Goethe
mărturiseşte că tendinţa sa pentru practica plasticii a fost falsă, iar eforturile sale au ajuns
la neant. „Adevăratul talent plastic are sensul înnăscut al formei proporţiilor şi culorilor”.
Plastica şi poezia sunt limbaje specializate ale exprimării. Degas a ilustrat odată
despărţirea celor două arte spunând că „un pictor ar trebui să se gândească totdeauna să
picteze pentru cei cărora le-ar lipsi facultatea limbajului articulat”, iar Anatole France, în
acelaşi sens, vorbind despre limbajul poeziei, declară că el [= A. France] nu este poet
deoarece „adevăratul poet gândeşte direct în versuri”.
Anatomia a fost pentru artistul plastic ceea ce dragostea a însemnat pentru poet.
Artisul plastic este descoperitorul admirabilului echilibru al formelor, perfect din
punct de vedere al repartiţiei maselor şi greutăţilor, al distribuţiei eficace a organelor, al
profilului celor mai mari rezistenţe, al stabilităţii statice şi dinamice. Emoţia dată de
frumuseţea biologică a inspirat opere plastice de o prodigioasă asemănare cu natura.
Formele corpului au inspirat însă nu numai imaginea figurativă asemănătoare
modelului natural, ci şi simbolul sau semnul a cărui forţă sugestivă se bazează pe
rezonanţele logice şi afective, trezite de aluzia acestuia la echilibrul organic existent sau
posibil.
Reprezentarea formei şi simbolizarea sa sunt cele două constante ale plasticii din
timpurile preistorice până în prezent.
Simbolismul formei a jucat, spre exemplu, un rol preponderent în arta popoarelor
Asiei Mici, a Mesopotamiei şi Persiei, dar el apare sau reapare în arta europeană de mai
multe ori, ajungând una din obsesiile secolului XX, odată cu regăsirea sensurilor mitice
ale culturilor arhaice şi primitive.
Viziunea anatomică realistă cu tema dominantă a corpului uman alcătuieşte
trăsătura fundamentală a plasticii cvilizaţiilor mediteraneene. Ea a atins una din culmile
cele mai înalte în arta Greciei antice. Dragostea senzuală pentru formele corpului şi
spiritul logic ordonator şi generalizator al artistului grec au creat în [arta] statuară poezia
cea mai subtilă a anatomiei umane.
Rodin, admirator prin afinităţi al laturii senzoriale şi senzuale a plasticii greceşti,
relevă „adoraţia pentru carne” a artistului grec, spunând despre torsul unei Venere că
„este modelat sub sărutări şi mângâieri”.
 2

Sculptorul şi poetul se întâlnesc în lauda adusă măiestriei de a capta viaţa în

marmură. „Iată aceste lumini puternice pe sâni, aceste umbre adânci pe cutele cărnii, apoi
aceste culori blonde, aceste clarobscururi vaporoase, tremurătoare pe părţile cele mai
delicate ale acestui corp divin, aceste pasagii atât de fin estompate, care par să se
destrame în aer. Nu este o prodigioasă simfonie în alb şi negru?”
Frumuseţea modelajului este modelată la cei vechi de logica construcţiei, iar
„adoraţia pentru carne” depăşită de raţiunea ordonatoare care acţionează asupra
sensibilităţii noastre estetice prin simbolismul abstract al esenţei echilibrului şi armoniei
organice.
Cei vechi considerau frumuseţea de origine divină, atribuind biologicului un
substrat ideal matematic, în rezonanţă cu armonia cosmică. Ei au fost descoperitori (în
proporţiile umane) ai ritmurilor armonice ale „secţiunii de aur” sau ai temelor înrudite cu
această proporţie.
În mistica pitagoreană numerele erau simboluri ale frumuseţii şi ale vieţii.
Dodecaedrul, care este amplificarea în spaţiu a simetriei pentagonale şi a temei secţiunii
de aur, a fost ales de Platon ca simbol al armoniei cosmice.
Dacă modelajul corpului în statuara antică este un imn al cărnii, jocul subtil al
proporţiilor este izvorul poeziei secrete şi al muzicii raporturilor numerice.
Această latură abstractă a frumuseţii corporale a permis subtila metamorfoză a
corpului în coloană, transpunerea proporţiilor umane în formele arhitecturii, stabilirea
analogiilor între proporţiile şi mişcările corpului şi acordurile şi ritmurile muzicale, între
liniile şerpuitoare ale profilurilor şi melodie. „Ascultă, Fedru, – spune arhitectul
Eupalinos, în dialogul lui Valéry – acest mic templu pe care l-am construit pentru Hermes
la câţiva paşi de aici, dacă ai şti ce reprezintă pentru mine! Acolo unde trecătorul nu vede
decât un sanctuar... am pus amintirea unei zile senine din viaţa mea. O, dulce
metamorfoză! Acest templu delicat, nimeni nu ştie, este imaginea matematică a unei fete
din Corint, pe care am iubit-o fericit. El reproduce întocmai proporţiile ei caracteristice”.
Captive ale limbajului propriu, plastica şi poezia comunică în regiunea
echivalenţelor emotive ale formelor, cuvintelor şi sunetelor, descoperire a picturii poetice
a impresioniştilor şi a poeziei pure a parnasienilor. Este universul cântat de Baudelaire în
„Corespondences”, lumea în care: „Dans une ténébreuse et profonde unité / Vaste comme
la nuit et comme la clarté / Les parfums, les couleurs et les sons se répondent”.

*
Cunoştinţele celor vechi asupra corpului uman au fost nemijlocit artistice, iar nu
analitic-ştiinţifice.
Ştiinţa anatomiei, întemeiată printre alţii şi de către Leonardo da Vinci, în a cărei
operă plastică a fost posibilă miraculoasa sinteză a ştiinţei şi a poeziei – situează artistul
Renaşterii pe o treaptă superioară celui din antichitate?
Ştiinţa Renaşterii a fost într-o bună măsură elaborată de către artişti, fiind greu de
apreciat dacă ştiinţa a folosit artei mai mult decât decât a contribuit arta la dezvoltarea
ştiinţei.
Pentru Leonardo pictura era o ştiinţă – nu numai tehnică, ci o ştiinţă universală:
„Din această ştiinţă se naşte creaţia, care este cu mult superioară meditaţiei sau ştiinţei
care o precede”.
 3

Ştiinţa anatomiei a reprezentat o cunoaştere metodică şi sistematică a corpului, un

drum direct către formele pentru care lipsea demult experienţa imediată pe care o avea
omul antic. Anatomia, ca şi perspectiva, nu au fost decât instrumentele exprimării unui
nou sentiment faţă de om şi a unei alte viziuni a lumii.
Cu aceeaşi perfecţiune şi savantă stăpânire a anatomiei au fost exprimate „bucuria
vieţii, liniştea, graţia, echilibrul, raţiunea”, în statuara greacă a marii epoci, sau „replierea
dureroasă a fiinţei asupra ei înseşi, energia neliniştită, voinţa de a acţiona fără speranţă de
izbândă, martiriul creaturii torturate de aspiraţii irealizabile”, din opera lui Michelangelo.
Hellenismul, de altfel, folosise deja anatomia în exprimarea unor sentimente
asemănătoare, creând grupul Laocoon, „minunea” care l-a entuziasmat atât de mult pe
Michelangelo.
Ştiinţa anatomiei nu a împiedicat artiştii Renaşterii (un Piero de la Francesca,
Alberti, Luca Paccioli – redescoperitorul „divinei proporzione” – şi pe Leonardo însuşi)
să creadă în existenţa rezonanţelor numerelor în natură şi artă. Geometria şi ştiinţa
spaţiului au fost şi pentru ei, ca şi pentru cei vechi, suportul ordonator al formelor,
principiul logic al organizării spaţiului plastic, abstracţiunea care echilibra fericit pasiuna
senzuală pentru formele corpului. Opera lor a unit exigenţele estetice ale corpului plastic
şi eficacitatea spirituală a figurativului perfect integrat plastic. Prin această latură arta
Renaşterii a regăsit perfecţiunea clasicismului antic.

*
Renunţarea la anatomie pare a fi răpit plasticii mult din capacitatea de exprimare
şi din forţa de a influenţa conştiinţa spectatorului. Curentele abstracţioniste ale secolului
nostru nu au, în consecinţă, un vocabular plastic mai limitat şi o acţiune de comunicare
restrânsă numai la cercul iniţiaţilor?
Anatomia a permis artistului plastic, în epoci diferite şi în constelaţii culturale
deosebite, să instruiască, să descrie, să povestească, să înfăţişeze caractere indviduale sau
tipice, să evoce forţa, graţia, calmul, liniştea sau anxietatea, ca o adevărată „oglindă a
sufletului”. Suportul material, mediator, al anatomiei a fost considerat însă şi ca o stavilă
pentru liberul zbor al fanteziei, pentru exprimarea gândirii abstracte, a poeziei şi
spiritualităţii pure.
Procesul de „desanatomizare” a artei este o latură a „denaturalizării”, a renunţării
la figuraţia obiectului natural către care a evoluat arta europeană începând din Renaştere
până la curentele abstracţioniste ale secolului XX.
Nevoia unei expresivităţi intense, a dezlănţuirii liberului joc al fanteziei, s-a
manifestat mai întâi în curentele manieriste, prin libertăţile faţă de obiectul real. În
reprezentarea anatomiei au apărut cele mai îndrăzneţe deformaţii, încă la contemporanii
lui Michelangelo, care se considerau adepţii operei lui. Speculaţiile literare şi filosofice
ale secolelor al XVI-lea şi [al] XVII-lea au avut un echivalent în acele creaţii metaforice,
fantastice, misterioase, halucinatorii, pe care istoria manierismului le-a grupat, după
motivele lor, în: groteşti, monstruozităţi, fragmentarism, roboţi, imagini anamorfotice.
Eliberarea imaginaţiei şi a controlului logic, dezlănţuira puterii onirice şi a
forţelor inconştientului şi-au găsit un termen final în curentul surrealist al secolului XX.
Atacurile împotriva postulatelor naturalismului şi a respectării anatomiei au venit
pe mai multe căi. „Subiectul pretext”, iniţiat de Delacroix, „barochismul subiectului”, a
fost considerat ca începutul formalismului artei apusene. „Geometria sensibilă” a lui
 4

Cézanne, analizele cubismului, descoperirile coloristice ale fauvilor, reîntoarcerea

deliberată la formele arhaice şi căutarea simbolurilor mitice colective au însemnat etape
ale lichidării figuraţiei în favoarea câştigului organizaţiei formale a operei plastice.
Anatomia, ca formă individuală, ca mod de exprimare alegoric, a părut lui
Brâncuşi o stavilă pentru exprimarea unui sentiment sau a unei idei. Căutând esenţa
fiinţei organice şi expresia directă a spiritualităţii, formele anatomice i s-au părut
„cadavre”, iar oamenii goi urâţi „ca nişte broscoi”. Replica „Sărutului” lui Rodin devine
la Brâncuşi o întrupare a ideii de contopire vitală, exprimată prin forme umane desprinse
de coaja anatomică superficială, ridicată la o existenţă obiectivă şi realizată într-o
arhitectură care ascultă perfect de „spiritul şi măsura materiei”. Abreviaţiunea anatomică
păstrează la el vitalitatea şi puterea de expresie a organicului, concentrat în forma
esenţială, „ultimul şi senţialul adevăr”.
Prin obiectivitatea formei şi ridicarea ei la simbol este recâştigată valoarea de
comunicare într-o limbă universală, pierdută de cele mai multe curente abstracţioniste ale
secolului nostru. Acest limbaj nu înlătură anatomia, ci o depăşeşte incluzând-o.