CURS II.

ISADORA DUNCAN

 Începutul secolului XX; Modernismul (stimulat de Nietzsche și Freud)

 Revoluţia corporală (atitudine împotriva realismului secolului XIX)
 Sursa: Figura menadei. Transa. Dansul dionisiac. Grecia Antică.
 Imaginea dansatoarei este orientată după formula bidimensională
de pe vasele greceşti
 Duncan suprapune aceste compoziți coregrafice muzicii din repertoriul clasic
european (Mozart, Haydn, Beethoveen).
 Dansul său devine filosofie, exprimă lucrurile interzise, „depozitate” în abisul
inconştientului, explorează pulsul vital și erotismul, toate
sursele sensibilității și violenței care devin expresii ale
mişcării.
 Coregrafiile sunt mai mult produsul unei investigații
spirituale decât tehnice, iar corpul este nucleul întâlnirii totale
dintre suflet şi muzică.
 Isadora Duncan a căutat „mişcarea universală”, nu doar estetică, expresivitatea
performativă ce trece dincolo de bariera rasială sau culturală.
 Creează compoziții în care „largheţea” desfacerii braţelor exprimă momente de
incantație, ca în ritualul antic, orientând
manifestările scenice către expresii sacrale.
 Expune „plexul solar”, centrul de explozie al energiei mișcării, menită să
contamineze spaţiul şi audienţa.
 Dansul său este un act ritualic, aduce în prim plan invocaţiile şi vitalitatea
dionisiacă, îndreptându-le către formulele moderne ale gândirii coregrafice.
 Revoluţia corporală a lui Duncan conjugă preocupările ritualice cu
„atitudinea” contestatoare și experimentală a artelor vizuale, care se orientau
în mod accelerat către expresii abstracte, ne-narative.
 Dansul devine o compoziție a ideilor noi, exprimă libertatea iubirii, expune fără
rezerve feminitatea departe de constrângerile artelor scenice din secolul anterior.
 Este favorizată spontaneitatea și elementele autentice, mişcarea coordonată de
energia universală, de instinctul „viului”.
 Mai mult, Duncan exprimă sentimentele durerii extreme, un Laocoon ce depășește
puterea de expresie prin cuvânt, doar prin fizionomia corporală, după cum
remarcă Kimerer L. LaMothe: „În Mother mișcările dansului sunt naturale,
familiare și grațioase. Ele spun o poveste. Se vede o figură acoperită în curente de
durere… Apare ca întrupând un paradox dionisiac: este pierdută în valuri infinite
de dorință astfel încât mișcările fluide și puternice ale corpului sunt vizibile și
viscerale. Ea se afirmă ca și individ ce recreează forma celor ca ea în ritmurile
vieții și ale morții care au copleșit-o. Mișcările ei sub formă de val comunică
participarea într-o conștiință fizică trezită”.