ATRIBUTE ALE CONCEPTULUI CLASIC ÎN COMPOZIȚIA ȘI INTERPRETAREA

MUZICALĂ.

În accepțiunea generală a esteticii, categoria clasicului se caracterizează prin

următoarele atribute:
Clasic – realizat perfect, model, tipar, obiect de mare valoare, făcut după
reguli tradiționale, care își păstrează importanța de-a lungul timpului, care a rămas
în patrimoniul umanității. Inițial, clasic desemna ceva creat în cultura greco-latină
în perioada de înflorire a acesteia din secolele VI-V î.e.n.
Caracteristici: sobrietate, ordine, echilibru, claritate, disciplinarea imaginației.
Este rațiunea ordonatoare a simțirii. J. Haydn a reușit să extragă ceea ce era mai
bun din stilul rococo, dar și din stilul Emphindsamkeit, concomitent cu
consolidarea și clarificarea formei de sonată, ceea ce reprezintă un element vital
pentru creația de simfonii, cvartete, sonate pentru pian etc.
Clasicul presupune nu suprimarea individului, ci subordonarea lui. (André
Gide, în D. Cuclin, O istorie polemică a muzicii, p. 255).
Prin ce alte atribute se individualizează clasicul? Completitudine, desăvârșire,
perfecțiune închisă, rotundă, echilibru, măsură, armonie, durabilitate –perenitate.
Corespondență ideală între formă și conținut, puritate, chiar austeritate,
seninătate, raportarea perfectă a detaliului la întreg.
Gândirea muzicală a clasicismului se distinge prin: preocuparea predilectă
pentru armonia formei, refuzul caracteristic de a da expresie manifestărilor
violente ale sentimentelor și contrastelor puternice, distincția aristocratică și gravă
a gesturilor. Măreția sobră este rezultatul, precum și o îmbietoare limpezime. Se
vorbește despre „seninătatea de esență clasică” sau despre „idealul clasic al
armoniei și seninătății”, despre aspirația firească spre echilibru. Este profesată
economia sobră a compoziției, iar rezultatul acestei orientări e rigid, simplu, sobru,
obiectiv. Acuratețea detaliului și prezentarea clară a obiectelor denotă o privire
naturalistă asociată abordării clasice. Aici rațiunea predomină față de afectivitate.
Cu clasicismul se restabilește ierarhia genurilor. De exemplu, în literatură –

1
supremația prozei asupra poeziei lirice; în muzică – muzica absolută, instrumentală
triumfă asupra genurilor vocal – instrumentale.
Ernst Kurth: clasicismul e caracterizat ca expresie a raționalismului, artă
pământeană, subiectivă, opusă vechii arte a polifoniei, prin excelență obiectivă.
Romantismul – prima izbucnire a unei contradicții în sânul unui stil: între
tendința „expresivă” și cea „impresivă” a căror adâncire a conturat ulterior
expresionismul și impresionismul muzical. G.B., Muzica, temă…p. 226.
Clasicism și romantism. Dubla natură, romantică și clasică, a muzicii, reflectă
omul în complexitatea lui contradictorie.
Apollo și Dyonissos.
Apolinic – claritate. Hegel: „victoria purificatoare a liniștii melodice”, noblețea
apolinică a liniei; noblețea umană; echilibru și demnitate. Chopin _ întâlnirea
extremei sensibilități cu extrema luciditate.
Dionisiac–frenezie; spre modernitate, muzica s-a psihologizat și s-a
convulsionat; muzica intensă, tulburătoare; bogăție fremătătoare, stihii, furtuni,
suferințe, imagini grotești, satirice.
„…am plecat de la o constatare a lui Valery potrivit căreia tipul clasic și tipul
romantic de artist ar fi prezențe permanente, nelegate adică exclusiv de epocile
artistice ce poartă același nume. S-ar pute, însă, extinde ideea lui Valery de la două
la trei tipuri distincte: clasicul, romanticul și barocul: tipul clasic ar echilibra
rașiunea cu inima sau forma cu fondul, tipul romantic ar da prioritate inimii și
fondului în dauna rațiunii și formei, iar tipul baroc ar favoriza, dimpotrivă, rațiunea
și forma în detrimentul inimii și fondului. (Există creatori care aparțin tuturor celor
trei topuri, combinate în diferite feluri –ex. A, Vieru): Ștefan Niculescu, în volumul
Anatol Vieru. O viață dedicată muzicii, Ed. UNMB, Buc., 2008, pp. 121, 13.
Organizarea simetrică și oarecum statică a formei muzicale în clasicism va
deveni mai suplă și mai fluidă sub acțiunea binefăcătoare a ideii poetice. În
romantism – fuziune a muzicii cu literatura și nu ca înainte, textul ca pretext, ca
motiv inspirator al muzicii, prin programatism. Procesul de întrepătrundere
culminează cu osmoza wagneriană. Mahler&Debussy, ca părinți ai muzicii

2
moderne, au urmărit absorbirea ideii poetice de către expresia sonoră. G:B:,
Dincolo de muică, p. 254

În încercarea de a defini opera de artă, T. Vianu formulează considerații cu

privire la munca de configurare a formei: „Forma însăși este unitatea multiplicității,
o unitas multiplex. A conforma înseamnă a unifica, a integra o multiplicitate. Cum,
însă, nu există decât materiale formate, fie chiar și numai prin lucrarea pregătitoare
a naturii, a conforma înseamnă a integra o multiplicitate de unități multiple. O
operă este un întreg multiplu. Din acest punct de vedere, a crea o operă înseamnă
a duce mai departe lucrarea de organizare formală a naturii…Numai operele artei
sunt atât de indisolubil legate de forma înfățișării lor materiale, încât orice
schimbare a acesteia le modifică sensul și valoarea. Originalitatea operei de artă
exprimă deci un raport special între concepția artistului și forma materială care o
manifestă.” T. Vianu, Tezele unei filozofii a operei, în vol. Postume, Ed. pentru
literatură universală, București, 1966, pp. 171, 173.
În accepțiunea clasică, forma este manifestarea exterioară a unei idei,
aparența ei sensibilă (după expresia lui Hegel). În mod cert, pe parcursul evoluției
istorice a artelor se demonstrează că există o solidaritate a ideii cu forma.
Solidaritatea ideii cu forma apare în mod iminent în cadrul operei de artă, fiind
prezentă ca o calitate intrinsecă a acesteia. Există forme care ne opresc versus
forma care ne conțin, de adăpostesc și, uneori, ne absorb. (Focillon pentru
ansamblul Potzdamer Platz din Berlin).
Desigur, în muzica europeană cultă, clasicismul este reprezentat în principal
de triada de aur Haydn, Mozart, Beethoven. Acesta este titanul care realizează
trecerea de la clasicism către romantism, creația sa regăsindu-se deopotrivă cu
pregnanță în ambele categorii.
În domeniul interpretării muzicale, există artiști emblematici pentru
orientarea clasică, imprimând spirit rațional, echilibru, măsură, control al rațiunii
actului de creație interpretativă, după cum există mari artiști interpreți care
atribuie repertoriului trăsături fervente, trăiri foarte puternice, patos, temperaturi
înalte ale pasiunii.