Clasicismul – trăsături

estetice și stilistice generale

 Desemnează în egală măsură o noțiune
estetică și o epocă istorică, în dezvoltarea
literaturii și artelor.
 Percepția epocii moderne asupra modelului
de artist clasic, s-a format pornind de la
discuțiile teoretice despre operele de artă
care apar în Franța secolului al XVII-lea.
 Putem considera clasicismul francez, ca ipostază
literară de început a clasicismului european,
inspirat după modelul antic grec.
 Din punct de vedere estetic, acest curent se
caracterizează prin:
 imitarea modelelor antice greco-latine,
 interesul pentru aspectul moral,
 urmărirea unui ideal,
 disciplinarea imaginației și sensibilității,
 ordine, echilibru și claritate.
 În spațiul francez, marii tragedieni Racine
și Corneille, revigorează idealurile
clasicismului antic grec, preocuparea
extinzându-se și asupra iluminiștilor și
enciclopediștilor Voltaire, Diderot,
Rousseau.
 Școala franceză nu a creat capodopere, ci numai
schimbări teoretice literare, poetice sau de teatru
scenic, urmare a ideilor raționale, translate în
domeniul artei și aparținând gândirii marelui
René Descartes.
 Artiștii literați, versificatori din Franța secolului
al XVII-lea nu sunt considerați clasici, ci direcția
lor este una îndreptată spre clasicism.
 Abordând în general modelul antic grec al unei
forme temporale (teatrul clasic) întrebarea este în
ce constă dramaturgia evolutivă, constructivă, a
unui determinism artistic?
 Bazat pe coincidentia opositorum într-un scenariu
ternar teză-antiteză-sinteză, aflat în marile
capodopere ale teatrului antic grec, structura
teatrală a formei teatrale a fost translată formei
muzicale clasice.
 Această structură echilibrată, sobră în
formă artistică dramatică, o întâlnim
pentru prima dată în capodoperele lui
Eschil, Sofocle, Euripide, la rândul lor
reprezentanți ai culturii antice grecești.
 Interferența stilurilor artistice - cel puțin în
planul ideaticii, e o constantă istorică și
acționează ca în următorul exemplu:
concomitent cu Mozart și Haydn, curentul
romantic se impune la nivel teoretic, la
sfârșitul secolului al XVIII-lea, prin
mișcarea culturală Sturm und Drang.
Din acest moment se pune în discuție
sentimentul naturii, ideea de subiectivitate –
elemente care se suprapun practic cu creații
neterminate ale Clasicismului.
 Fenomenul interferenței și conotațiilor
tangențiale ale stilurilor uneori suprapuse,
vor avea rolul și locul lor în înțelegerea
evolutivă a artei.
 Referindu-ne la ramificațiile în timp ale
conceptului comentat, ne îndreptăm atenția la
starea clasicizantă a unei opere – o scriitură
muzicală conservatoare, dintr-un curent artistic
oarecare, altul decât Clasicismul.
 Este o viziune care operează prin prezența unor
constante stilistice, prin evidenţierea lor generală
și masivă în operele artistice care nu aparțin
Clasicismului, ca atare perioadei clasice.
 În această direcție, G. P. Da Palestrina e un clasic
al stilului polifonic renascentist, iar J. S. Bach, în
altă perioadă istorică și artistică, reprezintă un
clasic în stilul nou al polifoniei baroce.
 Reprezentanții acestor stiluri diferite se manifestă
într-o manieră componistică proprie, ce îi
deosebește de ceilalți, fiecare atitudine creatoare
evidenţiindu-se într-o gramatică muzicală
particulară.
 Clasicismul muzical
 Orice lucrare muzicală, urmând regulile de
bază ale melodiei, permanența unor
elemente ritmice sau a unor motive
melodice, simetria din arhitectura părților,
logica traiectoriei tonale, se încadrează în
categoria desemnată de noțiunea estetică a
Clasicismului.
 Ca noțiune ce delimitează o epocă istorică,
clasicismul se referă la perioada 1750-1830
din istoria muzicii.
 Acest curent a fost anticipat din perioada
anterioară, prin concizia formei, dozajul
materialului instrumental în lucrări de J. B.
Lully, Fr. Couperin, J. Ph. Rameau, A.
Corelli, J. S. Bach.
 Clasicismul se particularizează prin înlocuirea
polifoniei cu monodia acompaniată.
 Melodia are rolul principal în creația clasicilor,
determinând diversificarea genurilor și formelor
muzicale.
 Ca tehnică a compoziției se stabilesc genurile clasice:
 Sonata (3 părți),
 Concertul (3 părţi)
 Simfonia (4 părți);
 Cvartetul (4 părți);
 În forma de sonată se fixează ca principii:
 bitematismul
 triada expoziție, dezvoltare, repriză.
 Această formă devine structura de bază
inclusă în toate genurile camerale și
simfonice.
 Contrastul se manifestă la nivelul tuturor
parametrilor de limbaj sonor: melodic,
ritmic, tonal, armonic, instrumental.
 Odată cu sonatele pentru orchestră
(sinfoniile), create de Ph. E. Bach, sonatele
pentru pian de M. Clementi și reforma
operei realizată de Ch. W. Gluck (prin
manifestul operei Alcesta), Clasicismul
cunoaște primele împliniri.
 C Ph E Bach : Sonata G Wq.133 - Allegretto
(played by Ann Elkjär & Martin Fogel)
 Muzio Clementi Symphony No.3 "Great
National Symphony" in G major, Claudio
Scimone
 Ne referim la creațiile personalităților muzicale din
Prima Școală vieneză: Joseph Haydn (1732-1809),
Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791) și Ludwig
van Beethoven (1770-1827).
 Haydn a compus în domeniul simfonic 104 de lucrări
de gen;
 A fixat planul formei sale definitive.
 A finalizat lucrări deosebite în sfera camerală:
cvartete, triouri, sonate.
 Fragment: Joseph Haydn - String Quartet Op.
76, No. 2 'Quinten'
 Mozart, prin inventivitatea și strălucirea lucrărilor
sale, constituie apogeul Clasicismului.
 S-au remarcat cele 41 de simfonii;
 peste 20 de concerte instrumentale,
 Cvintete,
 Cvartete;
 Triouri;
 Opere;
 Divertismente;
 Sunt lucrări ce reprezintă modele ale gândirii estetice
clasice.
 Fragment: Mozart Piano concerto n No 21 in C
major, K 467 Pollini Muti
 Beethoven a realizat trecerea spre o nouă epocă –
Romantismul, prin simfonismul îndrăzneț, desfășurările
tonale deosebite.
 Fragment: Beethoven 7th Symphony in A, Op 92,
second movement, Allegretto
 Elemente de limbaj clasic:
 Melodica:
 Sistemul de organizare sonoră este tonalitatea;
 Organizarea sonoră presupune existența temei
muzicale, construită după reguli tonale, concise.
 Melodica este în general simplă, simetrică.
 Mijloace de prelucrare melodică: repetare,
secvențare, ornamentare, fragmentare, etc.
 Caracter instrumental: ambitus și intervalică
variate;
 Ritmica este organizată după sistemul
metric divizionar.
 Procedee de prelucrare ritmică: repetare,
secvențare, recurență, ornamentare ritmică,
oscilație între binar și ternar sau invers;
 Ritmurile interioare continuă să apară între
mijloacele de prelucrare ritmică.
 Agogica este mai diversificată decât în
Baroc.
 Apar schimbări de tempo, treptate sau
bruște, în cadrul aceleiași piese sau părți
dintr-o lucrare, notate prin termeni
specifici.
 Dinamica este mai diversificată decât în Baroc
atât în genul vocal-instrumental, cât și în cel
instrumental, cameral sau simfonic.
 Dinamica în genul simfonic se diversifică mai ales
prin contribuția Școlii de la Mannheim;
 Trecerile treptate de la o nuanță la alta, crescendo
– decrescendo, reprezintă noutatea adusă mai întâi
de Capela de la Mannheim.
 Timbralitatea:
 De remarcat este meritul Școlii de la Mannheim în
constituirea orchestrei simfonice clasice.
 Se înlocuiește definitiv clavecinul cu pianul;
 Către sfârșitul clasicismului sunt introduse
instrumentele de percuție în orchestra simfonică.
 Fragment: Carl Philipp Stamitz. Symphony in E
minor, Op. 15/2 (Kai.23)
 Sintaxa muzicală:
 Monodia acompaniată;
 Omofonia;
 Polifonia imitativă și nonimitativă;
 Simfonismul – în creația lui Mozart
dar mai ales a lui Beethoven;
 Armonia are la bază sistemul tonal,
gândirea verticală, principii și reguli de
organizare simultană a vocilor.
 Regulile armoniei sunt mai stricte
decât în Baroc.
 Pregătirea, prezența, rezolvarea
disonanțelor, starea acordurilor –
răsturnarea a II-a, comportă o tratare
specială.
 Notele străine (apogiatura, întârzierea,
pasajul) presupun o tratare deosebită.
 Modulația se realizează în condiții stricte la
tonalități înrudite sau îndepărtate.
 Formele:
 Sonata bitematică,
 Liedul (Forma tristrofică)
 Temă cu variațiuni;
 Rondo sau rondo sonată.
 Genuri:
 Sonata – 3 sau 4 părți;
 Simfonia
 Partea I – Allegro – tempo rapid – formă de sonată;
 Partea a II-a – Andante – tempo lent – tonalitate înrudită
(dominantă, relativă, omonimă) – formă strofică sau temă
cu variațiuni;
 Partea a III-a – Menuet cu trio (înlocuit cu Scherzo în
simfonismul beethovenian) – ritm ternar – formă
tristrofică ABA;
 Fragment: Beethoven: Symphony No. 3 'Eroica'
(Scherzo) - BBC Proms 2014
 Partea a IV-a – tempo rapid – Presto – forme de sonată,
rondo, rondo-sonată;
 Genuri religioase:
 Oratoriul;
 Cantata;
 Missa;
 Recviemul;
 Motetul;
 Coralul;
 Imnul;