Naşterea operei, oratoriului

şi cantatei
 Opera
 Opera italiană.
 În jurul anului 1580, Vicenzo Galilei, Ottavio
Rinuccini, Giulio Caccini, Jacopo Peri,
conduşi de Giovanni Bardi, au pus bazele unei
reuniuni intelectuale umaniste denumite
Camerata florentină, a cărei activitate muzical-
teoretică şi creatoare se desfăşura la Florenţa.
 Prima consecinţă a fost afirmarea
monodiei acompaniate şi a elementelor
fundamentale ale melodramei:
 aria şi recitativul.
 Grupul de intelectuali ce activau în cadrul
Cameratei florentine se preocupa de înnoirea
concepţiilor estetice a manierelor stilistic-
compoziţionale muzicale.
 În acest context, grupul a pledat pentru:
 cultivarea monodiei acompaniate;
 armonia discretă, care să fie strict subordonată
textului poetic.
 Spre sfârşitul sec. al XVI-lea au fost scrise
primele opere, care nu s-au mai păstrat.
 Ne referim la Daphne pe libretul scris de O.
Rinuccini, având muzica de Jacopo Corsi.
 Prima operă care s-a păstrat în întregime este
Euridice compusă în 1600 de Jacopo Peri pe un
libret tot de Rinuccini.
 Această lucrare reconstituie tragedia antică
omonimă.
 Spectacolul era realizat cu mai multe
personaje, cântând textul acompaniat de o
mică orchestră, într-un cadru scenic
organizat.
 Acesta avea să devină actul de naştere al
noului gen muzical - opera.
 Pentru ca textul literar să fie inteligibil, se
impunea căutarea unor formule vocale care să
oscileze între vorbire şi cântare.
 Totodată, polifonia care până atunci dominase
peisajul muzical, ceda locul melodiei
acompaniate.
 Prima operă care corespundea ideii de spectacol
muzical prin:
 dramatismul recitativelor,
 inspiraţia melodică,
 folosirea cu ingeniozitate a resurselor
orchestrale, a corului şi a baletului.
 Ne referim la Orfeu de Claudio Monteverdi
(1567-1643), reprezentată în 1607.
 Libretul nu era lipsit de
convenţionalismele epocii.
 Nu lipsesc nici dansurile pastorale, nici
intervenţia „supranaturală” a lui Apollo
care în final îl duce pe Orfeu în Olimp,
nici scenele câmpeneşti cu nimfe şi
păstori. Ceea ce aduce nou Monteverdi
este expresivitatea directă.
 Toate resursele pe care i le putea oferi
experienţa sa de contrapunctist au fost
îmbinate cu noul stil recitativ al
florentinilor, ceea ce a dus la ridicarea
operei de la simpla povestire muzical ă
pastorală, la adevarata dramă.
 „Orfeo” cuprinde paisprezece momente
orchestrale independente, intitulate „sinfonie” în
care farmecul pastoral se îmbină cu expresia
dramatică.
 Monteverdi este primul compozitor de operă
care foloseşte contrastele şi combinaţiile
timbrale ale diferitelor instrumente pentru a reda
un anumit efect dramatic.
 Opera Orfeu a fost scrisă pe un libret de
Alessandro Striggio.
 Acţiunea se desfăşoară pe parcursul a cinci acte,
precedate de un prolog, ce glorifică puterea artei
cu care era înzestrat Orfeu.
 Monteverdi investește subiectul cu un
impresionant dramatism muzical, în care
recitativul are o expresivitate aparte.
 Ariile  în maniera arioso se îmbogăţesc în sfera
lirică, melodicitatea decurgând direct din
muzicalitatea limbii italiene.
 Cântecul lui Orfeu este considerat primul
exemplu de "arie da capo“;
 Acesta se va dezvolta în evoluţia istoriei muzicii
de operă italiene.
 Stilul introdus de Monteverdi în operă a rămas
cunoscut sub numele de „concitato” (animat),
care traduce în muzică sentimentele de
încordare, de nelinişte şi frământare, care lipseau
din creaţiile înaintaşilor.
 „L’Incoronazione di Popeea”(1642)
(Încoronarea Popeei) se deosebeşte
fundamental de operele anterioare:
 În locul eroilor mitologiei sau imaginari,
sunt aduse pe scenă personaje cunoscute
din istorie şi creează un model de operă
istorică, model ce va deveni tradiţional
secole de-a rândul.
 Opera franceză se naşte odată cu creaţia
compozitorului Jean Baptiste Lully (1632-
1687), creatorul stilului francez al genului, în
care baletul avea un loc aparte.
 A creat comediile balet, gen foarte gustat la
curtea regelui Ludovic al XIV-lea.
 Libretele erau fie antice, fie scrise de Molière
(Amorul doctor, Psyche, Acis et Galatée).
 În sec. al XVIII-lea, urmaşul lui Lully la
Versailles a fost Jean Philippe Rameau (1683-
1764), care îmbogăţeşte sonorităţile orchestrale,
folosind armonii noi, ce duc la sonorităţi ce
caracterizează fiecare personaj din cadrul
acţiunii.
 Dintre cele mai cunoscute opere rămase de la
Rameau: Hippolyte et Aricie, Indiile Galante,
Castor şi Polux, Dardanus, toate acestea
preluând subiecte mitologice. 
 Opera engleză.
 Apariţia operei engleze în sec. al XVII-lea este
legată de numele lui Henry Purcell (1659-
1695), din a cărui creaţie dramatică ne-a ramas
Dido şi Aeneas (1689).
 Compozitorul evidenţiază frumuseţea limbii
engleze, cântecul fiind susţinut de o scriitură
armonică deosebită.
 În 1728, compozitorul Johann Cristoph Pepusch,
urmaş al lui Purcell, iniţiază opera cerşetorilor,
inspirată din viaţa oamenilor simpli din Londra.
 Aceasta valorifică melosul popular englez,
ridiculizând, în acelaşi timp, elementele de operă
italiană.
 Opera buffa (opera comică) are originea în
intermezzo-urile operelor seria (serioase).
 Foarte muzicale, pline de umor şi de fantezie,
operele buffe exercitau o adevărată atracţie
pentru publicul sec. al XVIII-lea.
 Prima operă buffa reprezentată a fost La serva
padrona, compusă de Pergolesi, a cărei premieră
a avut loc la Paris, în 1733.
 Această premieră a provocat opinii
contradictorii, materializate prin aşa numita
Querelle des Bouffons (cearta bufonilor, 1752-
1754), în care adepții operei tradiţionale franceze
se opuneau operei italiene.
 Polemica a luat sfârșit odată cu cristalizarea
genului operei comice.
 Christoph Wilibald Gluck (1714-1787) este cel
care renunţă la artificialitatea stilului italian.
 Caută expresia simplă, sinceră;
 Accentul dramatic natural şi profund în
declamaţia muzicală, în scopul redării
sentimentelor.
 Prin operele create:
 Orfeu și Euridice -1762,
 Alcesta - 1767,
 Ifigenia în Aulida – 1773;
 Gluck câştigă întrecerea cu compozitorii italieni,
punând astfel capăt unui nou conflict ivit între
adepții stilului italian şi cei ai noului stil abordat
de Gluck .
 În Germania, opera comică îşi are originile
în cântecul popular, denumit singspiel.
 După Johann Adam Hiller (1728-1804),
inițiatorul genului, Wolfgang Amadeus
Mozart îl va dezvolta.
 Oratoriu (în latină oratorium = sală de
rugăciune) este un termen care desemnează o
compoziţie muzicală de dimensiuni mari, care
include orchestră, cor și unul sau mai mulţi
solişti.
 Inspirat după modelul teatrului liric, se înrudeşte
cu opera prin folosirea soliștilor, corului, a
orchestrei și a ariilor, respectiv a personajelor de
ficţiune.
 Spre deosebire de operă, în oratoriu lipseşte
jocul scenic.
 Deosebirea esenţială dintre cele două genuri
rămâne cea a subiectelor abordate.
 Operă - inspirate din istorie și mitologie, tratând
în mod romantic dragostea, decepţia și moartea;
 Oratoriul are cel mai adesea subiect sacru, fiind
destinat reprezentării în biserici.
 Primul oratoriu - Rappresentatione di anima et di
corpo (Emilio de Cavalieri, premiera 1600)
 Oratoriile au devenit populare la începutul secolului al
17-lea în Italia, parțial datorită succesului spectacolelor
de operă;
 Menţionăm şi interzicerea spectacolelor de către
Biserica Catolică în timpul Postului Paştelui.
 Georg Friedrich Haendel (1685-1759)-oratoriul
Messiah;
 A compus numeroase alte oratorii pe teme laice
inspirate de mitologia greacă și romană.
 Cantată ( în limba italiană cantare = a cânta)
 Este o compoziție vocală din muzică cultă
alcătuită din mai multe secţiuni cu
acompaniament.
 Cantata cu text laic este o compoziție muzicală
ocazională, cu caracter solemn sau liric, pentru
voci solo, cor și orchestră, având la bază un
poem epic.
 Genul a apărut în Italia la începutul secolului al
XVII-lea, o dată cu opera și oratoriul.
 Compozitori:
 Giulio Caccini (1551-1618),
 Luigi Rossi (1598-1653),
 Alessandro Scarlatti (1660-1725)
 Spre sfârșitul secolului al XVII-lea cantata apare
în lucrări ale compozitorilor din Franța, Anglia și
Germania.
 Introdusă şi în serviciul religios, cantata se
dezvăluie şi în creaţia lui Johann Sebastian
Bach, care a dedicat genului aprox. 200 de
lucrări.
 Genul va reveni cu transformări şi în secolele
ulterioare.