Curentul muzical clasicism

Trăsături caracteristice ale muzicii instrumentale

Clasicismul poate fi definit ca o mişcare artistică şi literară care promovează armonia şi
echilibrul. Clasicismul este o epocă stilistică încadrată cronologic între sfârşitul secolului al XVII-
lea şi începutul secolului al XIX-lea, fiind o noţiune estetică ce echivalează ca sens cu cel de
echilibru, soliditate, simplitate, sobrietate şi perfecţiune.

Clasicismul poate fi împartit în două perioade:

- perioada de formare (mijlocul secolului al XVIII-lea) cu reprezentanţi precum: Giovanni Batista
Sammartini (1701-1775), Carl Philipp Emanuel Bach (1714-1788), Cristoph Willibald Gluck
(1714-1787), Johann Stamitz (1717-1757) şi François Joseph Gossec (1734-1829);

- perioada de manifestare (cea de-a doua jumătate a secolului XVIII şi începutul secolului XIX),
avându-i ca reprezentanţi de seamă pe: Joseph Haydn (1732-1809), Wolfgang Amadeus Mozart
(1756-1791) şi Ludwig van Beethoven (1770-1827).

În această perioadă cele mai des utilizate genuri muzicale, folosite de compozitorii clasici au
fost genurile instrumentale, distanţându-se puţin de muzica corală. Compozitorii adoptă ca
metodă principală de exprimare muzicală – simfonismul. Melodica are o naturaleţe şi este
însoţită de un ritm ordonat, în care formulele ritmice formează unităţi simetrice.

Clasicismul vienez întruneşte toate cuceririle anterioare ale muzicii creând o artă nouă cu o
mare putere de generalizare. Aspirând spre simplitate, sinceritate şi naturaleţe, acesta se
deosebeşte de formele Barocului şi stilui lui Johann Sebastian Bach (1685-1750) şi Georg
Friedrich Händel (1685-1759). În Clasicism există o stabilitate între ritm, melodie şi armonie.

Trăsăturile Clasicismului sunt prefigurate de epoca anterioară (a barocului) prin acele elemente
de concizie a formei, de echilibru architectonic, de unitate tematică, de dozaj al elementelor de
limbaj, în lucrările lui Arcangelo Corelli (1653-1713), Domenico Scarlatti (1685-1757), Bach,
Händel, Antonio Vivaldi (1678-1741), trăsături ce vizează înlocuirea polifoniei cu monodia
acompaniată, diversificarea şi cristalizarea unor forme şi genuri specifice precum: sonata,
concertul, simfonia.

În Clasicism, armonia, este un element principal de limbaj, ea fiind transparentă, clară, aerisită,
simplă şi transparentă. În această perioadă aproape toate lucrările încep şi se termină în aceeaşi
tonalitate, pe parcurs, ele modulând la dominantă sau la relativa majoră (în cazul în care
lucrarea este scrisă în minor).
Ritmica are o simetrie perfectă, elocvența ei stăruind în vigoarea formulelor ritmice şi în modul
de utilizare al acesteia. Un element component devine pauza, ea având un rol nuanţat.

Melodia clasică este spontană, simplă, de o proporţionalitate desăvârşită, sistemul funcţional

bazat pe major-minor, apărut încă din perioada barocului la Bach în lucrarea cu numele de
"Clavecinul bine temperat. Clasicii iubesc construcţia formală clară, simetria.

Şcoala de la Mannheim are meritul de a fi făcut din muzica simfonică o formă de cultură
superioară, iar din simfonie, cea mai înaltă manifestare a artei sunetelor.

Forma de sonată clasică, a cărei cristalizare se realizează în această perioadă, este constituită
din trei secţiuni: expoziţia (prezentarea materialul tematic al formei), dezvoltarea (prelucrarea
materialului tematic) şi repriza/reexpoziţia (temele revin la o formă apropiată de forma iniţială).

Genurile simfonice presupun amplificarea orchestrei. Bazele orchestri de tip clasic sunt puse de
Wolfgang Amadeus Mozart şi Joseph Haydn. „Simfonismul clasic vienez reprezintă un punct
culminant în dezvoltarea muzicii instrumentale ” spune Gheorghe Goian.

Câteva forme şi genuri muzicale caracteristice stilului clasic perfecţionate în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, sunt: sonata (ca formă şi gen), simfonia, concertul instrumental, lied-ul,
tema cu variaţiuni, muzica de cameră cu trio, cvartetul, cvintetul, etc.; în cadrul muzicii vocale:
opera, missa, oratoriul şi cantata.

Clasicismul muzical a atins cea mai înaltă formă de realizare artistică şi de organizare în
Clasicismul muzical vienez, aproximativ între anii 1781 (anul când W.A. Mozart s-a stabilit la
Viena) şi 1827 (anul morţii lui L. van Beethoven).

Reprezentanţii cei mai de seamă ai clasicismului au fost Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus
Mozart şi Ludwig van Beethoven. De origine, niciunul nu era din Viena, dar cea mai mare
perioadă de activitate creatoare şi-au desfăşurat-o în acest oraş.