Clasicismul

Clasicism(dex) - 1. Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei,
caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc.

sinonime: clasicitate

2. Curent în arta și literatura europeană, apărut în secolul XVII în Franța, caracterizat prin imitarea modelelor antice
greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmărirea unui ideal, prin disciplinarea imaginației și a
sensibilității, prin ordine, echilibru și claritate.

3. Perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică
pentru etapa respectivă.

diferențiere Principiile estetice ale literaturii și artei greco-latine; atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin
tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și
proporțional elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al
perfecțiunii formelor.

diferențiere Arta și literatura grecească din secolele V-IV î.e.n., când acestea au atins apogeul, bazându-se pe un
ideal de frumusețe armonioasă, echilibrată și senină.

Clasicismul este un curent literar-artistic, care a apărut inițial în Franța si ale cărui principii au dominat scena
culturală europeană între secolele al XVII-lea si al XIX-lea. Pornind de la modelele sculpturii, arhitecturii și literaturii
Greciei antice, considerate ca întruchipari perfecte ale idealului de frumusețe armonioasă, echilibrată, clasicismul
aspiră să reflecte realitatea in opere de artă desăvîrșite ca realizare artistică, opere care să-l ajute pe om sa atingă
idealul înalt al frumuseții morale. În primul rând, să punem în discuție etimologia: „Clasic” este derivat din adjectivul
în limba latină „classicus” care este un cuvînt format de la substantivul „classis” (clasă, subîmpărțire). În limba latină,
îi desemna pe cetățenii aparținând primei clase sociale. Reluînd subiectele și formele artei antice, scriitorii clasicii le-
au folosit pentru a exprima idealurile morale și sociale ale epocii lor. Clasicismul pune la baza creației artistice
supremația rațiunii asupra fanteziei și a pasiunilor, face ca interesele generale in literatură să primeze asupra celor
individuale și pune mai presus datoria cetățeneasca față de sentimente personale. Urmărind crearea unor opere ale
căror personaje sa fie animate de înalte idealuri eroice si de principii morale ferme, scriitorii clasici s-au preocupat în
mod deosebit de crearea unor eroi ideali, legați de soarta statului, inzestrați cu cele mai înalte virtuți cetatenesti si
capabili de fapte eroice. Aceste personaje, de regulă regi sau reprezentanți ai aristocrației, erau prezentați in specii
literare clasice cum oda, imn, poem epic, tablou istoric, tragedie - socotite specii superioare ale literaturii, potrivit
Poeticii lui Aristotel, care considera tragicul superior coicului. Reflectarea vieții sociale cu adevăratele ei conflicte,
prin tipuri de oameni reprezentativi, era reprezentată în comedie, fabulă, satiră - socotite specii inferioare ale
literaturii. Conceptia care dusese la aceasta ierarhizare a diverselor specii ale genurilor literare in creatia clasica a
determinat si formularea unui sistem de norme, cum ar fi, spre exemplu, respectarea in drama a celor trei unități,
cele de timp, de loc și de acțiune.

Ultima perioda a clasicismului, mai ales sub influența ideilor revoluției burgheze, aduce și în creația literara lupta
impotriva despotismului, dragostea de libertate. În aceasta perioada se deschide drumul afirmării, in artă, a
pasiunilor puternice, iar simplitatea și veridicitatea sunt ridicate la rang de principii ale creației artistice.
Reprezentanti ai clasicismului in literatura universala sunt autorii de teatru tragic Pierre Corneille, Jean Racine,
dramaturgul Gustav de Molliere, Boileau, autorul unei celebre arte poetice a clasicismului, fabulistul La Fontaine.
Literatura română nu a avut un curent clasic dar se poate vorbi de trăsături ale clasicismului la sfârșitul secolului al
XIX-lea, mai ales, la Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă si Ioan Slavici.