Cursul 3.

Epoca Marilor Clasici (M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, I. Slavici, Titu Maiorescu).
Literatura de la sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX (sămănătorism şi poporanism;
simbolism: reprezentanţi: G. Coşbuc, O. Goga, Al. Macedonski, G. Bacovia)

EPOCA MARILOR CLASICI

Clasicismul este un curent literar-artistic apărut în Franța, în sec. XVII-XVIII și se caracteriza prin
respectul pentru antichitate.
Termenul de clasic are 3 accepțiuni: 1. Sînt clasice operele literare și artistice care întrunesc condițiile
perfecțiunii, ce pot fi considerate modele de realizare; 2. Clasic mai înseamnă ceea ce aparține lumii
greco-latine; 3. Sînt clasici autorii și clasice operele care aparțin curentului artistic din sec. XVII-XVIII

Vom urmări:
▪ Epoca marilor clasici, cadru general
▪ Titu Maiorescu – spirit teoretic al epocii
▪ Mihai Eminescu – etapele creației eminesciene
▪ Ion Creangă. Repere biografice
▪ Creația lui Ion Creangă
▪ I.L. Caragiale și epoca lui
▪ Opera realistă a lui Caragiale
▪ Viața și opera scriitorului Ioan Slavici

EPOCA MARILOR CLASICI, CADRU GENERAL

Clasicismul apare în Țările Române cu aproape 5 decenii mai târziu față de alte literaturi. Pe plan
european se manifesta deja naturalismul. Totuși, clasicismul va fi mult mai important pentru literatura
română, deoarece operele acestei perioade numită a marilor clasici întrunesc condițiile perfecțiunii și
se pot constitui ca modele.

Tendința de omogenizare, sincronizare cu dinamica europeană a condus spre diferite tensiuni

culturale (dar nu literare!). Astfel, se realizează Revoluția de la 1848, Unirea din 1859, înscăunarea
principelui străin și cucerirea independenței, în 1877. Toate aceste înfăptuiri erau considerate drept
conducătore spre democrație. Acest lucru a dus la înființarea a 2 universități, una la Iași, în 1860 și
una la București, în 1864; la constituirea Academiei Române 1867; dar și la apariția unui șir de
publicații: „Familia”, 1865, „Convorbii literare”, 1867, „Literatorul”, 1880, „Contemporanul”, 1881.
Ca spirite critice, autorități teoretice, în epocă se impun Titu Maiorescu și Constantin Dobrogeanu
Gherea.

Pauză
Întrebări?

TITU MAIORESCU
Este întemeietorul criticii estetice.
Este întemeietorul societății „Junimea” (1863) și a revistei „Convorbii literare” (1867) unde vor fi
publicate primele studii importante.
A avut preocupări lingvistice, literare, culturale, estetice, filozofice. Totuși, nu a fost creatorul unui
sistem original, el adunînd într-un tot idei ce nu-i aparțineau și le-a sintetizat într-un discurs coerent.
El se inspiră din operele lui Aristotel (principiile purificării prin artă), Platon (ideea absolută de om),
Kant (arta e o finalitate fără scop și existența unor categorii apriorice ca spațiul și timpul), Hegel (ideea
despre frumos), Leibnitz (conceptul de monadă), Schopenhauer (estetica și gnoseologia).

Maiorescu este întemeietorul tezei autonomiei esteticului – o separație a artei de orice alt domeniu.
Alte idei estetice le găsim în vol. O cercetare critică asupra literaturii de la 1867: condiția materială a
poeziei (prin cuvintele ei, poezia trebuie să trezească imagini sensibile), condiția ideală a poeziei
(poezia trebuie să exprime simțăminte și pasiuni și nu cugetări intelectuale sau științifice), raportul
dintre artă și realitatea socială (arta e o finalitate fără nici o preocupare practică), funcția
moralizatoare a artei (emoția estetică trebuie să conducă la uitarea de sine și la înălțarea în lumea
ficțiunii ideale).

Pauză
Întrebări?
MIHAI EMINESCU

Creația eminesciană are un model cosmologic, deoarece orice operă artistică se constituie ca un
univers, prin intermediul operei se creează o lume cu diferitele ei aspecte (istorice, geografice,
inter-umane cu problemele ei sociale, psihologice etc.)
În opera lui Mihai Eminescu se regăsesc trei straturi ale modelului cosmologic.

1. La originea PRIMULUI STRAT se află filozofia lui Platon, caracterizată prin cîteva principii (la Platon
universul e sferic, stelele sînt sferice și au o mișcare ritmică, armonioasă. Primul impuls e dat de divin,
și, deci, e un impuls ce creează armonie și de la armonie se ajunge la armonic. Corpurile cerești au
suflete angelice, iar existența acestor suflete și a mișcărilor armonice dă naștere la muzica sferelor).
Între gîndirea divină și cea omenească există o substanțialitate. Gîndirea omenească este de natură
divină, iar universul, fiind creație divină și în deplină armonie, nu poate fi decît paradisiac.
• Din toate acestea rezultă caracterul divin al gîndirii omului.
• Un alt motiv ce predomină existența acestui model e cîntecul și dansul. Cîntecul e însoțitor
armonios al muzicii sferelor. Dansul, cu mișcările sale de zbor și plutire aparține tot mișcărilor
armonioase.
• Un alt motiv aflat într-un plan foarte înalt este cel al luminii, un univers divin fiind scăldat în
lumină.
• Personajele cele mai caracteristice sînt copilul pe pămînt, pentru naivitatea sa; iar prin mesajul
către lume avem bardul, considerat un purtător al mesajului mesianic.
• Atitudinile ce structurează acest univers sînt: optimismul, criticarea posibilelor degradări ale
universului, mesianică
• Și cum nu poate oricine pătrunde într-un asemenea univers, e nevoie de un anumit grad de
inițiere
În această primă perioadă a creației eminesciene, poetul are numeroase modele pe care le poate
urma. De exemplu V. Alecsandri (De a-ș avea), D. Bolintineanu (O călărire în zori, Horia), Gr.
Alexandrescu (Junii corupți), de la pașoptiști preia modelul poeziei patriotice (Ce-ți doresc eu ție, dulce
Românie).
Ideile perioadei istorice în care a trăit poetul, conform modelului platonician sînt
▪ vizionarismul – ce structurează un ideal național și politic, autorul fiind „bîntuit” de ideea
mesianică;
▪ misiunea poetului este aceea de a fi bard – în Mureșanu poetul este profet, bard al luminii,
vehiculează un ideal național și este un vestitor al deșteptării neamului.
 Poezia acestei perioade este una tonică, cu semnificații optimiste, asta datorită vizionarismului ce o
cutreieră. Sara pe deal, capodopera poetică a acestei prime etape se încadrează perfect în acest
registru.

2. A DOUA ETAPĂ de creație eminesciană este una de TRANZIȚIE în care cosmosul platonician suferă
un proces de degradare, se alterează, nemaifiind o realitate. Eminescu trăiește cu impresia că în
interiorul acestui univers s-a produs cîndva o ruptură între noi, cei de acum, și vechiul univers
paradisiac, a apărut o prăpastie.
- paradisiacul aparține lumii copilăriei, trecutului ce aparține acum unei realități mitice
- universul copilului și cel al mitului se află într-un timp irecuperabil.
- de aici apare sentimentul de înstrăinare față de acest univers paradisiac, de îndepărtare, lucru ce
determină melancolia și durerea în fața rupturii de care devenim conștienți.
- timpul paradisiac aparține copilăriei sau mitului, iar înstrăinarea este a poetului.
- ruptura va duce, în final, spre uitare, spre incapacitatea noastră de a recrea limbajul originar.
(Trecut-au anii – e vorba de îndepărtarea de vîrsta copilăriei; O rămîi – exprimă chiar ruperea de
universul copilăriei: „astăzi chiar de m-aș întoarce/ A-nțelege nu mai pot/ Unde ești copilărie…”).
- dată fiind ruptura, nu mai putem vorbi de un acord între ființă și acel univers, iar degradarea se
manifestă inclusiv în planul creației (Epigonii).

o În prima etapă eminesciană, arta avea motivația armoniei, a propunerii unui ideal, iar poezia avea o
structură mesianică. În a doua etapă se caută o altă motivație pentru artă, poezia avînd acum rolul
unei „oglinzi de aur”, adică lumea aceasta originară poate fi restituită în idee prin poezie.
o Astfel, poetul devine un fel de mag, un mare inițiat ce cunoaște sensurile pierdute, ce are acces la
sensurile încifrate, ascunse în hieroglifele (Scrisoarea I, Avatarii faraonului Tla, Dumnezeu și om).
o Dacă poetul e magul sensurilor ascunse, nu mai are funcția de bard, e purtătorul suferinței conștiinței
acestei rupturi (Scrisoarea V).
o Apare neîncrederea în cuvînt – cuvîntul nu mai e purtătorul unor semnificații ci e un mijloc de a
falsifica, iar adevărul se află în hieroglifele ce nu sînt accesibile oricui.
o Personajul central al acestei perioade nu mai este copilul, nici bardul, purtător mesianic, ci geniul cu
înțeles de demon (demon<daemon gr., sinonim cu genius lat.) (Geniu pustiu, Luceafărul).
o Poetul este purtătorul unei suferințe existențiale, provocată de ruptura dintre oamenii prezentului și
universul paradisiac, iar timpul este văzut ca un rău fundamental (Glossă, Memento mori).
o Poetul participă cal acest proces al degradării devenind purtătorul conștient al sentimentului dramatic
al suferinței. Soluția sa este aceea de a rămîne la toate rece.
o Astfel, de la muzica sferelor se ajunge la necesitatea liniștii înghețate din Luceafărul și Glossă, lucru ce
anunță cea de-a treia etapă a creației eminesciene.
3. ETAPA MODELULUI KANTIAN. Dacă la Platon universul era unul rotund, unitar, armonios, la Kant
universul este un mozaic în care există o pluralitate de lumi ce izvorăsc și mor continuu.
▪ În cadrul acestui univers, există o opoziție fundamentală între gîndirea umană și structura
universului.
▪ Această deosebire fundamentală apare din limitarea uneia și nelimitarea celeilalte părți.
Gîndirea este limitată și limitativă, iar universul este nelimitat, iar gîndirea, neputînd cuprinde
nelimitarea, limitează.
▪ Muzica sferelor este înlocuită de liniștea înghețată (Glossă).
▪ Gîndirea cuprinde doar fragmente ce aparțin realului, concretului imediat care este degradabil.
▪ Cum universul este alcătuit din fragmente asemenea unui mozaic, nu poate exista o conștiință
a cosmosului ci doar una a fragmentului, a realului degradabil.
▪ Timpul fuge, ființele se degradează, căci aparține realului degradabil.
▪ De aici apare ideea că divinitatea este sinonimă cu neființa.
▪ De asemenea, gîndirea mitică ce a dominat din illo tempore lumea se află în prăbușire și nu mai
poate fi mînuită de om.
▪ Tainele originare nu mai pot fi descifrate, ajungîndu-se la un eșec al comunicării fundamentale
(La steaua).
▪ Ființa mai poate doar „lupta cu valurile vieții” în care universul alcătuit din fragmente și
inaccesibil nouă ne apare ca un fals (fragmentele ce le putem percepe și la care avem acces sînt
ca niște realități pe care le vedem în oglindă sau le trăim în vis).
▪ Dacă universul e dominat de liniștea-nghețată, atunci marele adevăr care mai este accesibil
oamenilor rezidă în încremenirea morții.
▪ Moartea e singura care sparge visul, oglinda, se identifică cu Marele Îngheț Universal și cu
Marele Adevăr Universal.
▪ Dacă moartea e adevărul suprem, atunci viața e vis, un vis simplu al morții eterne, dorința fiind
cea a morții rituale (Mai am un singur dor).

5. TREI DUBLETE CONCEPTUALE EMINESCIENE

A. adevăr și oglindă
Adevărul este un concept echivoc – în etapa paradisiacă este o realitate palpabilă; în etapa de
tranziție este un fals; iar în etapa a III-a este un vis, este accesibil doar prin moarte sau vis.
Oglinda este un intermediar între divin și ființă; poate fi poezia, dascălul, bardul, geniul, magul
(Scrisoarea I, Mureșanul, Ce-ți doresc eu ție, Luceafărul, Avatarii faraonului Tla, Cezara etc.)

B. trezire și vis
- incertitudine, pendulare între realitate și vis (Luceafărul, Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla,
Sara pe deal, Somnoroase păsărele, Floare albastră)
- viața e vis, visul e adevărata realitate
C. viață și moarte
Conceptul apare în cea de-a treia etapă a creației eminesciene.
- viața e veșnică în prima perioadă de creație, în cea de-a doua etapă apare îndoiala, incertitudinea
vieții
- viața e deșartă, falsă, moartea e singurul și marele adevăr
- moartea e dorită pentru a avea acces la adevăr (Mai am un singur dor, Scrisoarea I, Odă în metru
antic)

6. STRATUL FILOZOFIC AL PROZEI EMINESCIENE

Marile idei eminesciene pornesc din structura gîndirii sale. Proza lui Mihai Eminescu este considerată
punct de plecare pentru proza fantastică, onirică, poetică și pentru proza de idei.
Proza lui Eminescu, neterminată, nefinisată (și, totuși, mult mai abordabilă decît poezia în cercetare),
este văzută ca:
- legată de diferite momente biografice
- o dovadă a formației sale intelectuale
- moment de divertisment al poetului
- o varietate a poeziei

Idei în proza eminesciană:

• Arta e forța ce provoacă și vitalizează imaginarul care are mai multă realitatea decît concretul
din jur, iar jocul de idei domină proza și poezia eminesciană
• Archeus – este un principiu sustras timpului și spațiului
• Existența unui strat al paradisiacului, al patriarhialității pentru oameni, asta ducînd la ideea
existenței mai multor timpuri mitice unde manifestările erau în armonie, nealterate,
nedegradate
• Existența unei victorii a cuplului sau a individului, adică integrarea organică în natural, în
paradisiac
• Viața e vis și visul e adevărata realitate
• Prin moarte se atinge adevărul final
• Existența conștiinței eternității, însă conștiința noastră e eternă, e ceva dureros.

Procesul etalării ideilor în proză:

1. Realul e ecranat în permanență de fabulos
2. O permanentă pendulare între real și fantastic
3. Amestecul lumilor, aș spațiilor, al istoriilor și al timpurilor (Sărmanul Dionis). Cunoașterea se
realizează prin intermediul practicilor oculte și inițiatice; prin intermediul a magiei; și a manuscriselor
foarte vechi.

Pauză
Întrebări?

CONCLUZII:

• Clasicismul apare în Țările Române cu aproape 5 decenii mai târziu față de alte literaturi dar este
o mișcare importantă în literatura română, căci operele literare au devenit modele
• Titu Maiorescu este întemeietorul criticii estetice; a societății „Junimea” (1863) și a revistei
„Convorbii literare” (1867); este întemeietorul tezei autonomiei esteticului
• Mihai Eminescu – creația lui are un model cosmologic și s-a manifestat în trei etape:
1. etapa paradisiacă (model platonician, univers armonios, rotund, lumina, mit, copilărie)
2. etapa de tranziție (degradarea cosmosului platonician)
3. etapa kantiană (univers mozaicat, ascunderea sensurilor originare, liniștea înghețată,
moartea)
ION CREANGĂ

ION CREANGĂ. REPERE BIOGRAFICE

[George Călinescu, Viața lui Ion Creangă, volum revăzut și intitulat Ion Creangă (Viața și opera), 1938
– lui Călinescu i se reproșează în scrierile sale excesul de ficțiune; Ion Bălu, George Munteanu, Gh.
Ungureanu, C-tin Ciopraga etc.]

• Ion Creangă se naște în anul 1937 (1 martie sau 10 iunie) în Humulești.

• Își începe studiile la Humulești, cu Vasile Dascălul, apoi cu Iordache, după care va pleca la
Broșteni la Tg. Neamț, Fălticeni, Seminarul din Socola, Iași.
• În anul 1859 se căsătorește cu Ileana Grigoriu, cu care va avea o fiică. Din cauza firii lui Creangă
și a nemulțumirilor socrului, căsnicia nu este trainică.
• Prima sa slujbă va fi cea de Diacon, la biserica 40 de Sfinți din Iași.
• În anul 1864 Titu Maiorescu va conduce Institutul Vasile Lupu, pentru institutori, cadre
didactice pentru ciclul elementar. Maiorescu intuiește nivelul elevilor săi, dar cunoaște
necesitățile didactice ale vremii și scopul pentru care erau pregătiți, fapt pentru care le oferă
cunoștințele minime pentru a putea face față meseriei de învățător.
• Astfel, Ion Creangă ca fi slujitor al bisericii și al învățămîntului. Faptul că mergea la teatru în
straie preoțești, că s distra copios, că trăgea cu pușca după ciori a stîrnit o reacție negativă a
ierarhilor bisericii ieșene.
• Dar face și o serie de lucruri folositoare: în 1868 scoate în colaborare un abecedar pentru clasa
I, Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primare.
•
• În anul 1871 e suspendat din diaconie
• În 1872 este suspendat ca învățător (lipsă de calități morale)
• 1873 divorțează
• În 1874 ajunge Ministru al învățămîntului Titu Maiorescu, iar Creangă va fi reîncadrat în
învățămînt.
• În anul 1975, după ce a ajuns cu Mihai Eminescu, revizor școlar, atunci, la Junimea, va publica
primele scrieri în „Convorbiri literare” – Soacra cu trei nurori și Capra cu trei iezi.
• Își va cumpăra din banii de pe manualele editate „bojdeuca”, ce o va trece pe numele Mariei
Ștefăniu-Ciogolea, cae cu care va trăi pînă la sfîrșitul vieții sale, fără a se căsători cu ea.
• În ultima parte a vieții este bolnav și în 31 decembrie 1889 moare.

De ce insistăm pe biografia lui Ion Creangă, mai mult decît pe alte biografii?
În raport cu alte biografii de autori cunoscuți, a lui Ion Creangă e marcată de evenimente aproape
neînsemnate, o școală făcută apoximativ, cîteva posturi modeste, preocupări intelectuale aproape
nule, raportate la lecturile efectuate, o viață obișnuită, cu o monotonie spartă doar de inexplicabila
atracție a acestui țăran față de pagina scrisă.
Ion Creangă scria greu, se apleca mult asupra textului, scrisul său însemna recitarea textului cu voce
tare. Creangă își „vorbea” textul înainte de a-l pune pe hîrtie, iar prin această recitare căuta forma
validă ce urma să o scrie. Așternea o frază pe hîrtie doar atunci cînd îi „suna” bine – același lucru îl
făce, de ex., și Eminescu, dar acesta o făcea prin nenumărate ștersături pe foaia de hîrtie, adăugiri,
variante.

[Atitudinea lui Eminescu față de Creangă:

Eminescu a avut cîțiva mari prieteni – Creangă, Caragiale și Slavici, pentru fiecare dintre e manifestînd
un alt tip de prietenie. Slavici venea de la țară, din Banatul superior ca standard de viață și standard
intelectuale. Slavici se prezenta la modul neșlefuit intellectual, iar Eminescu îl îndruma să citească și îi
corecta și finisa textile, mai ales în perioada de început a scrisului său.
Caragiale era un tip obsedat de precizia termenilor, scria foarte greu, se zbătea enorm asupra paginii
de hîrtie. Caragiale era un spirit sarcastic și foarte autonomy, și îll provoca pe Eminescu, îl determina
să vorbească despre diferite lucruri, îl obliga să se desfășoare din punct de vedere intellectual.
Cu Ion Creangă Eminescu nu putea să discute despre Confucius, Kant sau Schopenhauer, dar avea
convingerea că acesta trebuia lăsat în starea lui naturală și nu a intervenit în scrisul lui Eminescu. ]

Opera lui Ion Creangă

Amintiri din copilărie
Poveștile
Povestirea Moș Nechifor Coțcariul
Texte ocazionale – pentru manualele sale, corespondență (foarte puțină), cereri etc.

• Creangă – scriitor realist

Scrierile lui Creangă pot fi interpretate ca scrieri realiste. Amintiri din copilărie este un text ce ne
prezintă viața de la țară într-o anumită perioadă, dintr-un anumit loc, prin ochii unei anumite vîrste.
Astfel se poate vorbi de realismul acestei amintiri putîndu-se reconstitui realitatea celei de-a doua
jumătăți a secolului 19 din zona Humulești, Broșteni, Fălticeni, văzută prin ochii copilului născut și
crescut acolo, în date destul de exacte.
Mergînd mai departe, Soacra cu trei nurori ne prezintă viața la țară, cu o anume hiperbolizare a
realității ce nu e îndepărtează foarte tare de realism. Aceleași similitudini le întîlnim și în Capra cu trei
iezi, unde ar fi vorba de o văduvă cu trei copii, terorizată de răul satului. Lupul era asimilat cu figura
chiaburului, dușman de clasă de la țară.
În cazul snoavelor, Inul și cămeșa, nu se mai pune problema interpretării, fiind vorba doar de o
hiperbolizare pentru a se accentua finalitatea epică, rudimentar și simplificator.
• Interpretarea lui Călinescu ne scoate din sfera realismului
George Călinescu a tratat pe Creangă ca propriul personaj al operei sale, lucru ce conduce spre
generalitate, spre copilăria universală, ceea ce ne scoate clar din canoanele realiste.
Călinescu mai vorbește despre caracterul teatral al scrierilor lui Creangă, pornind de la faptul că
autorul își elabora scrierile după ce le recita. Asta înseamnă că autorul este încadrat în categoria
rapsozilor populari preocupați de transmiterea orală și mai puțin de litera scrisă.
• Racordarea la mitologia românească
În viziunea unor cercetători moderni, folclorul românesc și mai ales anumite credințe și obiceiuri dețin
un substrat mitic. Pornindu-se de la această idee, s-a creat o mitologie românească. În opera lui Ion
Creangă se poate discuta acest aspect plecînd de la ceremonialurile de inițiere

• Dintr-o derivație a acestei metode,

textele lui Creangă au fost raportate la mentalitatea populară, la o anumită psihologie socială
delimitată în spațiu și timp. Se pornește de la structura mentalității populare și nu de la text, pentru a
se vedea în ce măsură textele lui Creangă se pot apropia de caracteristicile acestui mintal colectiv.
• Raportarea la Teoria imaginarului
O modalitate mai recentă, bazată pe interpretarea simbolurilor și nu numai. Este o abordare
fertilă, ca și celelalte metode (cu excepția celei realiste), de altfel, fiind vorba, pînă la urmă, de
meritul lui Ion Creangă de a fi creat o operă ce permite abordări variate.

Amintiri din copilărie

- memoria este marele personaj ce ordonează faptele într-o ordine afectivă și nu cronologică
- satul natal capătă aură de legendă
- satul este un sistem concentric părăsit la adolescență
- copilăria este una obișnuită, banală, dar înflorită
- naratorul oferă trăsături grăbite, detalii sau unghiuri din care e revăzut un personaj de către narator,
pornind de la o anumită manifestare, o trăsătură distinctă de caracter sau de la una fizică, iar cititorul
trebuie să își închipuie acel personaj (fica Irinucăi lălîie și balcîză, bădița vasile rușinos ca o fată
mare…)
- alte portrete seamănă cu eroii din basme (Oșlobanu – Chirică, Mogorogea - Gerilă)
- o lume de eroi cu un profil moral comun.
- limbajul folosit trezește imaginația
Poveștile
- surse folclorice
- originalitatea constă în

• arta povestirii: ritm rapid; individualizarea prin amănunte particularizatoare; dialogul ce

dramatizează acțiunea
• particularitățile fantasticului
• nota comică este dată de:
- exprimare mucalită
- ironia
- porecle, apelative caricaturale
- zeflemisirea
- diminutive augmentative
- caracterizări pitorești
- scene comice
- expresii și vorbe de duh
- integrarea personajelor negative în universul comic
- situații dramatice tratate comic

• erudiția paremiologică
• limbajul exprimat prin:
- vocabular specific (moldovenisme, crengisme, regionaloisme, nemțisme)
- exprimare locuțională (+ zicători apare un relief unic, intraductibil)
- limbaj afectiv (dativ etic)
- economia de mijloace (fără metafore)
- oralitatea stilului

CONCLUZII:
Biografia lui Ion Creangă e marcată de evenimente aproape neînsemnate, de studii și preocupări
intelectuale minimale și ne indică o viață obișnuită, cu o monotonie spartă doar de inexplicabila
atracție față de pagina scrisă.
Creangă își „vorbea” textul înainte de a-l pune pe hîrtie.
Meritul lui Ion Creangă este acela de a fi creat o operă ce permite abordări variate.
I.L. CARAGIALE

I.L. CARAGIALE ȘI EPOCA LUI

Opera lui I.L. Caragiale apare în plin sămănătorism și este total diferită de teatrul comic al lui Vasile
Alecsandri;
Opera lui I.L. Caragiale înfățișează caractere de psihologie umană permanentă; teatrul său este mai
degrabă realist, căci în el se mișcă oameni cu pasiuni și vicii eterne;
Caragiale este Junimist, dar junimismul aparține romantismului.

Junimea are mai multe fețe:

• Creangă se refugiază în copilărie

• Eminescu este pierdut în fantasmagoria trecutului și feeria naturii
• Maiorescu este izolat în statica metafizicii schopenhaueriene
• Duiliu Zamfirescu este mîngîiat de viața idilică a aristocrației rurale
• Caragiale este un observator rece al structurii morale a societății contemporane lui, fiind
singurul realist dintr-un grup de romantici

1. Critici despre opera lui Caragiale

- S-au emis diverse păreri contradictorii despre operă. Criticii fie au refuzat să scrie, fie s-au referit la
imoralitatea operei lui Caragiale (de la imoralitatea dintre personaje pînă la imoralitatea la nivel
social-politic)
- Titu Maiorescu, obligat prin gustul și formația sa, a recunoscut valoarea operei, chiar dacă se situa în
contradicție cu teza maioresciană. Maiorescu pune accentul pe lumea închipuită de autor, aflată în
contrast cu lumea rurală, reacția fiind aceea de a ne smulge intereselor personale și de a ne înălța la o
privire curat obiectivă asupra operei: emoție, ideea artistică…
- G. Ibrăileanu caută în operă tendințele și nu realizarea estetică
- Paul Zarifopol se apropie de esența artistică
- Bogdan Petriceicu Hasdeu face un referat de respingere a operei lui Caragiale, spunînd că acesta nu
e un creator de tipuri ci un fotograf
- Eugen Lovinescu consideră că opera lui Caragiale nu va rezista în timp pentru că e prea supusă
prezentului, e prea marcată din punct de vedere istoric și se va eroda
- În perioada interbelică mai mulți critici precum Șerban Cioculescu, George Călinescu, Tudor Vianu,
descoperă opera lui Caragiale și îi recunosc acestuia meritul de mare scriitor.
- Constantin Noica vedea literatura între două limite extreme, la limita pozitivă situîndu-l pe
Eminescu, la cea negativă pe Caragiale. El nu admitea ca un scriitor să vadă întregul popor românesc
drept incult, cretin.
Totuși, Caragiale are geniu, deoarece opera sa se clădește pe o lume vie, ce pulsează și acum.

Pauză
Întrebări?

PRINCIPIILE ESTETICE ALE LUI CARAGIALE

Caragiale și-a exprimat crezul literar în articole. Acesta șochează prin faptul că toate principiile sale se
clădesc pe negație, existînd o singură afirmație în estetica sa: se pronunță pentru realism și luciditate
maximă. În rest, acesta dă un lung șir de principii pe care le refuză:

1. se declară împotriva dramatismului declamatoriu

2. îl deranjează locvacitatea idealistă
3. nu-i place optimismul tendențios
4. refuză frazeologia retorică
5. la fel scepticismul absolut
6. nu subscrie deloc la principiile idealismului pe care îl consideră abstract și inutil
7. îl deranja ideologia moralizatoare (de ex. Fabulele lui Fontaine)
8. ironiza frazeologia naționalistă cu alură patriotică

Cînd spunem Caragiale, ne vin în minte piesele, schițele, comediile sale, imaginea este aceea a unei
galerii de personaje și a unei lumi în care suverane sînt păcatele firii noastre de toate zilele. Dacă ne
gîndim și la opinia lui Noica referitoare la opera lui, cum abordăm opera lui Caragiale?

Realismul presupune decuparea unei secvențe din realitate

Naturalismul presupune prezentarea anumitor stări, reacții boli (despre O făclie de Paște s-a spus că e
naturalistă). Principiile naturalismului se situează în contradicție cu cele ale expresionismului.
Ca și realismul, naturalismul se dorește o oglindă a timpului, doar că investigația naturalistă pune
accent pe anumite planuri pe care realismul nu le are în considerație, pune accentul pe fiziologic și
patologic. Investigația coborîtă în sfera patologicului înseamnă evidențierea unor tare genetice.

[Leiba Zibal angajează o slugă de care nu e mulțumit și îl dă afară. Leiba surprinde o discuție între
fosta slugă și o altă persoană despre răzbunare – sluga va veni la Leiba, îl va jefui și îl va omorî de
Paște. De aici începe drama. Leiba trăiește în teroare. Există aici ceva ce ține de naturalism –
psihologia eroului e predispusă la a trăi intim momente de spaimă. De aici apare ideea că eroul este
fricos, laș, lucru ce ține de esența sa, ca om. Noaptea de Paște, Leiba pîndește la ușă și așteaptă ceea
ce i se pregătise. Sluga Nicu face o gaură în ușă ca să intre, dar Leiba îi leagă mîna și pune lumînarea
cu care vine să îl ardă. Este un moment între real și ireal. Locuitorii îl găsesc pe acesta mort, cu mîna
carbonizată și pe Leiba înnebunit. Pornind de aici, se poate discuta despre psihologia analitică abisală
– e vorba de situații împinse la extrem. Spaima, teroarea în care trăiește personajul principal crește,
ajunge la tensiuni și manifestări aberante. În cazul nostru nu avem comportament violent.
Manifestarea aberantă, spaima, determină căderea personajului – Leiba este exclus din comunitatea
evreiască deoarece ar fi săvîrșit un ceremonial religios creștin. Dar nu e nimic naturalist aici. Spaima
lui Zibal are inițial caracter patologic, dar nu e explicabilă și pentru înlăturarea ei existau o serie de
soluții. Predispoziția personajului ține de patologic, dar dimensiunile la care se ajunge nu mai țin de
acest patologic. Pe de altă parte, nuvela Caragiale nu este nici realistă, nici naturalistă.]

Expresionismul se opune naturalismului și impresionismului. Spiritual creator nu rămîne pasiv,

înregistrînd totul cu fidelitate în relativitatea unor determinări de moment, ci vine să dea lucrurilor
expresia nouă a unei raportări la absolut cu un acut factor subiectiv. O altă trăsătură a
expresionismului este tendința de realizare a unor forma sintetice prin esențializare și abstractizare. O
creație expresionistă este nonconformistă, de unde apare tendința spre absolut și așa se explică
desprinderea din expresionism a marilor curente de avangardă.
Țipătul este expresia unei puternice note subiective, nu are de-a face cu persoane sau cu societatea.

Teoria arhetipurilor
La nivel arhetipal, dacă se acceptă existența opoziției bine-rău, personajele lui Caragiale sînt
arhetipuri negative care exprimă latura psihologică spirituală cea mai de jos. Ca tipar structurant, însă,
al activității psihologice, arhetipul nu poate avea o funcție negativă pentru că s-ar suprima și
perspectiva dezvoltării, și șansa existenței. De aici apare condamnarea în bloc a operei lui Caragiale de
către Noica. Acesta a sesizat structura subterană a textelor și nu a acceptat acest decupaj expresionist
care să fundamenteze asemenea tip de mitologie care să exprime „specificul național”.

Pauză
Întrebări?

OPERA LUI I.L. CARAGIALE

Momente și schițe

• Toată panorama momentelor și schițelor se structurează pe anumite planuri caracterologice în

care găsim elemente de morală, relații sociale, relații cu instituțiile statului etc.
• În momente și schițe există o galerie de principii, toate puse sub semnul negativului –
imbecilitatea, birocrația, lipsa de educație, șmecheria îndoielnică, derizoriul etc.
• Caragiale extrage defectele din contextul realității, le autonomizează și le dă forță de unic
principiu.
• Toate tarele personajelor aparțin unui strat extrem de profund al umanității. Ele există acolo ca
niște forma arhetipale
• Telegramă, Vizită, Dl. Goe, Lanțul Slăbiciunilor, Bubico, Justiție, CFR, Amici, Căldură mare,
Mitică etc.

Comediile lui Caragiale

• Comediile lui Caragiale durează și azi.

• Personajele nu sînt pozitive. Dandanache, Trahanache și Tipătescu sînt metafore ale
politicianismului, au un substrat arhetipal, iar punerea lor în scenă e suportul unei mitologii.
Arhetipurile se bazează pe o anume pozitivitate. Caragiale atacă arhetipurile și realizează un
arhetip a rebours.
• O noapte furtunoasă. Dintre personaje (Jupîn Dumitrache, Nae Ipingescu, Spiridon, Rică
Venturiano, Veta, Zița, Chiriac), personajul pozitiv ar fi Spiridon, însă acesta are trăsături ce îl
fac să ajungă un Chiriac.
• Conu Leonida față cu reacțiunea. Conu Leonida și Efimița. Eroul trăiește modest și este atît de
încîntat de sine și de ideile ce le-a dobîndit citind ziarul liberal încît nu mai realizează adevărata
condiție. Astfel devine un adevărat tribun al luptei împotriva „reacțiunii” și îi ține soției lecții
despre orice, mai ales despre concepțiile lui revoluționare. Generalizînd, Caragiale sesizează
beția de cuvinte și incapacitatea oamenilor de a gîndi lumea cu propria lor minte.
• O scrisoare pierdută. Aici parvenitismul este urmărit la alt nivel, căci eroii aparțin marii
burghezii provinciale. Instinctele lor de parvenire sînt puternice iar vanitatea se manifestă prin
forme mai agresive. Eroii sînt niște vînători de profituri într-un regim „curat constituțional”.
• D’ale Carnavalului. Aici totul lasă impresia de parodie după melodramele de bulevard, dar și o
parodie a unui început de civilizație burgheză. Eroii plutesc între două lumi, între două epoci,
„lipsiți de poezia simplicității” dar și de „intelectualitatea oamenilor civilizați”.
• Sub raport etic, toate personajele sînt imorale, iar dacă nu sînt cu totul imorale sînt
inconștiente ca Trahanache sau Jupîn Dumitrache. Există un singur personaj cinstit, dar acela e
vicios.

Proza lui Caragiale

 • Sub aspectul mijloacelor folosite, Caragiale are trei tipuri de proză:
1. Un prim set de nuvele pot fi încadrate în sfera naturalismului sau în cea a realismului:
La hanul lui Mînjoală – poate fi încadrată în realismul psihologic însă nu e vorba de o psihologie
normală ca la H. Papadat-Bengescu sau ca la Camil Petrescu. E o psihologie ce trăiește sub
imperiul patologicului.
Păcat – cele două personaje se iubesc fără a ști că sînt frați, lucru ce nu ține de patologic, chiar
dacă ei sînt sancționați la un mod care iese din normalitate, fiind o notă forțată.
O făclie de Paște
2. Un alt set de texte este cel în care Caragiale optează pentru formula ludică. El se joacă cu
genialitate și talent, dar e o joacă ironică. Stratul de bază al poveștilor este unul real și nu iese
din cadrul normalități.
Cănuță om sucit – e povestea unui om simplu, prea puțin dotat, cu o patologie normală, dar
tratat de autor ironic. Dintr-un lucru extrem de banal, Cănuță fiind un om neajutorat, Caragiale
realizează ceva viabil, ieșind în prim plan scriitura și nu substanța nuvelei. La Caragiale jocul nu
este pur. Ironia lui nu se exercită sub semnul exclusiv al ludicului. Un om ce „vede enorm” și
„simte monstruos” poate privi cu ironie realitatea asupra căreia se apleacă dar niciodată cu
intenția pură a copilului de a se juca.
3. Un alt tip de texte se înscrie în fantastic. Nu lipsesc accentele ludice, dar suportul pe care
marșează Caragiale este eresul.
Calul dracului – conține un tip de intensitate ce duce la tulburarea realității
Kir Ianulea – aici există note ironice și satirice. Fantasticul pare utilizat ca instrument de
ascundere a unor realități
La hanul lui Mînjoală - - lucrurile sînt tulbure, a existat sau nu vrajă, pisică, ied – dar e sigur că
din toate situațiile, veșmîntul metaforic aruncă afară ideea unei pasiuni care, trăită cu
intensitate, poate duce la tulburarea realității.

Pauză
Întrebări?

IOAN SLAVICI

Viața și opera scriitorului Ioan Slavici

Ioan Slavici a văzut lumina zilei la 18 ianuarie 1848, în comuna Şiria, judeţul Arad, fiind al doilea
dintre cei cinci copii ai lui Savu Slavici şi ai Elenei, născută Borlea.
Prozatorul a trăit într-un mediu în care coexistau mai multe naţionalităţi, fiind crescut în spirtul
unei „cuviincioase toleranţe” faţă de oamenii din jurul său.
Și-a făcut studiile la Şiria, apoi la Arad şi la Timişoara. Printre cărţile pe care le-a citit se numărau:
cărţile populare Alexandria şi Esopia precum şi scrierile lui I. Barac şi V. Aaron. În casă se mai afla o
istorie a Romei, lucrările lui Al. Papiu-Ilarian şi ale altor cărturari transilvăneni. Interesul pentru istorie
a rămas una din preocupările dominante ale activităţii sale.

Studiile superioare de drept le face la Budapesta.

În perioada studenţiei a făcut parte din Societatea literară „Petru Maior”, cunoscând astfel toate
problemele politice ale românilor din Ardeal.

Slavici se îmbolnăveşte grav şi se întoarce acasă și se angajează „scriitor” la un notar din localitatea
Cumlăuşi. Experienţa de viaţă pe care a acumulat-o în acest post şi în această localitate i-a furnizat
material pentru nuvela Moara cu noroc, una din capodoperele sale.
În anul 1869 ajunge la Viena, unde îl cunoaşte pe Mihai Eminescu. Împreună au întreprins acţiuni
pentru unificarea celor două societăţi literare, întemeiate de studenţii români: Societatea Literară
Ştiinţifică şi Societatea Literară Socială „România”. În 1871 s-a înfiinţat noua Societate Literară
„România Jună”.
În 1872 s-a întors la Arad, unde a desfășurat o activitate de scriitor pe lângă un avocat deputat și în
alte birouri de avocați.
Ajutat de „Junimea” s-a întors la Viena pentru a-şi termina studiile, dar nu a reuşit să promoveze
ultimele examene. În 1894, a ajuns la Iaşi, unde a locuit împreună cu Mihai Eminescu şi Miron
Pompiliu în casa lui Bodnărescu. Pentru viitoarea sa carieră este foarte important că aici, într-una din
şedinţele „Junimii”, a citit pentru prima dată nuvela Popa Tanda, scrisă încă din vremea în care se afla
la Arad.
În cadrul „Junimii”, a fost remarcat de către Titu Maiorescu, care l-a numit secretarul comitetului
de publicare a documentelor privind istoria românilor, copiate de către Eudoxiu Hurmuzachi din
arhivele vieneze.
Slavici a făcut parte din redacţia ziarului „Timpul”, împreună cu Eminescu şi Caragiale a colaborat
la „Telegraful român” din Sibiu. Lui Slavici i-a revenit meritul de a fi înființat si „Tribuna” din acelaşi
oraş.
În 1890, la Bucureşti, scoate publicația „Corespondenţa română” împreună cu vechii colaboratori
de la „Tribuna”.
Scriitorul ardelean s-a găsit și în fruntea revistei „Vatra”, unde a colaborat cu George Coşbuc şi I.L.
Caragiale, în perioada 1894-1896.
Tribunalele militare îl judecă şi îl condamnă pentru colaborarea la „Gazeta Bucureştilor”. A fost
graţiat după un an, dar a murit la 17 august 1925. A fost îngropat la Mănăstirea Brazi, în apropiere de
Panciu.
 Opera lui Slavici cuprinde: poveşti, nuvele, romane, teatru şi memorii.
Slavici a fost autor de manuale şi studii de istorie, gramatică, filozofie, etică, estetică, sociologie,
pedagogie, gazetar şi polemist, traducător, cunoscător a câtorva limbi.

Crezul artistic al lui Slavici s-a subsumat celui moral. Scriitorul a înţeles arta ca un mijloc de
moralizare a oamenilor, ca un instrument de educaţie civică şi socială. A fost întotdeauna preocupat
de problematica socială, considerând că studiul societăţii formează elementul lui, atmosfera lui
spirituală. Pentru el, frumosul trebuie judecat în funcţie de bine şi adevăr. Nu poate fi frumos decât
ceea ce este întotdeauna şi bine şi adevărat. Opera de artă trebuie, în opinia sa, să reproducă stări
puternice, eroi puternici care să ducă o luptă înverşunată şi dramatică cu imperfecţiunile vieţii.

Poveşti: Zâna Zorilor, Ileana cea şireată, Floriţa din codru, Doi feţi cu stea în frunte, Băiat sărac,
Limir împărat, Negru-împărat şi Rodul tainic. El a cules basmele și le-a adaptat după o viziune proprie.
El respectă în poveştile sale, structura specifică creaţiilor populare, dar, în plus, aduce o anume
„deschidere morală, ideatică, ce-i apropie prin alură şi comportament de condiţia personajelor din
literatura cultă”.
Pentru el basmul reprezenta o specie apropiată de fantastic, de visare, capabilă să ofere existenţei
pentru câteva momente, împlinirea, deşi iluzorie, a unor năzuinţe permanente.
Ceea ce caracterizează poveştile lui Slavici este prezenţa fantasticului sub forma straniului şi a
terifiantului. Magdalena Popescu identifică în basme elementele abisale ce configurează imaginarul
scriitorului: eroul îsi începe aventura din centrul lumii sale circulare, centru marcat de palat, colibă sau
stână; drumul spre celălalt tărâm devine calea de acces presupunând probe ciudate; miraculosul
feeric se iveşte iar, total dominat de tenebre; figura feminină recurentă e fecioara. Într-un cuvânt,
basmul devine o călătorie în somn şi în moarte.

Creația nuvelistică a lui Slavici poate fi împărţită în trei mari etape.

Prima etapă - a idilismului şi reveriei - cuprinde nuvelele La crucea din sat, Gura satului, şi
două nuvele complementare pe tema modelării individului Budulea Taichii şi a colectivităţii, Popa
Tanda şi comedioarele şi farsele ţărăneşti: Fata de birău şi Polipul unchiului.
Este o etapă influențată de literatura epică populară, mai mult etnografică, decât dramatică.

A doua etapă se întinde pe perioada 1880-1895 şi poate fi considerată drept una dramatică şi
obsesivă. Acum a scris nuvelele tragice Moara cu noroc şi Pădureanca, tragedia istorică Gaspar
Graţianu şi romanul Mara.
 A treia etapă - didactică şi instructivă - supune lumea la o simplificare, o restrângere la scheme şi
precepte. Este faza cea mai întinsă a scrisului, dar şi cea primejdios de prolifică. Din numărul mare de
nuvele se disting doar câteva: Comoara, Spiru Călin, Vatra părăsită.

Romanele
Slavici a scris şapte romane: Mara, 1894 (integral şi în volum va apărea în 1906); Din bătrâni,
primul volum intitulat Luca, 1902, iar al doilea Manea a apărut în 1905; Corbei, în 1906-1907
(neapărut în volum); Din două lumi, în 1908-1909 (în volum va apărea în 1921); Cel din urmă Armaş, în
1923; Din păcat în păcat în 1924-1925.
Cantitativ, activitatea de romancier a lui Slavici este impresionantă. El este primul nostru autor de
romane istorice. Romanele istorice ale lui Slavici nu s-au impus ca valoare literară, chiar dacă în
perioada în care a apărut Din bătrâni, efortul scriitorului a fost încununat cu premiul Academiei
Române.

Mara este capodopera lui Slavici.

- Tudor Vianu a considerat acest roman ca fiind primul roman obiectiv pe care l-a dat Ardealul
- Roman descriptiv şi psihologic, de ţinută etică şi de problematică, privind conflictele dintre rase şi
confesiuni.
- Deschide drumul romanului social modern şi în special celui citadin la noi, care va cunoaşte,
continuând această linie realist-analitică, momentul strălucirii sale de vârf în perioada interbelică.
- este important şi cadrul social în care se desfăşoară acţiunea,
- temei convieţuirii dintre naţionalităţi şi a descrierii obiceiurilor din partea de vest a Ardealului.

Este interesant de urmărit destinul unor personaje precum Bandi şi Hubăr, în special în partea
finală a romanului. Bandi, înţelegem din ultimele capitole este fiul natural al măcelarului Hubăr şi al
Reghinei, o unguroaică de condiţie modestă.
Crescut la întâmplare deoarece mama sa murise după ce a fost părăsită de Hubăr, Bandi e un
psihozat, nu un nebun din naştere, cum s-ar părea la prima vedere. Psihoza lui e urmarea traumei
suferite în copilărie – lucruri notate cu mare precizie de către Slavici.
De aici idealizarea Persidei de către Bandi, în care el îşi imaginează că o vede pe mama sa. Aşa se
explică devotamentul de câine faţă de ea şi ura latentă faţă de Hubăr.
Când tatăl său natural o recunoaşte pe Persida de noră şi vine să-i vadă feciorul, Bandi retrăieşte
integral şocul psihic de odinioară. Dacă în Persida transpusese chipul mamei sale, în copilul ei se
recunoaşte într-un fel pe sine şi de aceea îl înfioară gândul că Hubăr va veni să îşi vadă nepotul, căci i
se năzărea că se va repeta drama de odinioară.