Cursul 6.

SĂMĂNĂTORISMUL și POPRANISMUL

Vom urmări:

▪ Sămănătorismul. Apariție, trăsături, reprezentanți

▪ Poporanismul. Apariție, trăsături, reprezentanți

CUVINTE CHEIE: sămănătorism, țăran, tradiție, folclor, poporanism, muncitorime, specific național, propășire
economică

Sămănătorismul. Apariţie, definiţie, trăsături, reprezentanţi (Prezentare sub aspect cultural).

La apariţia sămănătorismului şi poporanismului a existat un climat favorabil, climat în care se înscrie programul
„Daciei literare” (orientare naţională), activitatea paşoptiştilor şi postpaşoptiştilor (cu latura ei romantic
militantă cît şi cu cea romantic elegiacă), tezele eminesciene (prin care elementele de ordin conservator – ca
elogiul trecutului, elogiul vieţii simple de la ţară, nostalgia după boierimea de altădată, chiar şi accentele
xenofobe – aparţin acestui climat, la care se adaugă şi posteminescianismul cu lirica sa mărunt ilustrată, de ex.
Vlahuţă), teza maioresciană a formelor fără fond (prin care se acredita ideea unei evoluţii lente, pe o temelie
solidă, a traducerilor de orice natură).

În această epocă apar mulţi creatori legaţi direct de popor prin origine şi crez, prin convingerile lor literare.
Astfel, cei patru mari scriitori care au zidit sămănătorismul românesc au fost George Coşbuc, Al. Vlahuţă, Ion
Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, iar marele propovăduitor al curentului a fost Nicolae Iorga. De asemenea,
profesorul de matematică Spiru Haret, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, a desfăşurat o importantă
activitate de culturalizare a ţărănimii.

În presă, ideile sămănătoriste au fost prezentate în reviste ca „Familia” (Oradea), „Tribuna” (Sibiu), „Viaţa” şi
„Vatra”, iar în 1901 apare prima serie (din şase) a revistei „Sămănătorul”, sub conducerea lui Coşbuc şi a lui
Vlahuţă. Alţi oameni importanţi legaţi de viaţa revistei şi a curentului au fost Emil Gîrleanu, Ilarie Chendi, Şt. O.
Iosif, O. Goga, Ion Agârbiceanu, D. Anghel etc.

Datorită tezelor lui Nicolae Iorga, se poate vorbi de o doctrină sămănătoristă, ale cărei puncte le susţine şi
teoretizează.
1. apologia ţăranului – se făcea plecînd de la ideea că marile virtuţi ale naţiunii aparţin ţăranului
(hărnicie, talent, capacitatea de a întemeia comunităţi armonice etc.). Ceea ce ieşea din aceste cadre (urbanul)
reprezenta un strat de degradare.
2. virtuţile sînt mînuite prin intermediul tradiţiei ce e un fel de religie pe care o crezi fără să întrebi şi e
singurul mijloc de atingere a solidarităţii naţionale.
3. punctelor 1. şi 2. li se adaugă constatarea că structura rurală a fost neglijată, că asupra ei s-au
efectuat presiuni devastatoare de ordin calitativ. Astfel, intelectualul este chemat să îşi pună toată capacitatea
sa în slujba ridicării lumii rurale prin cultură (Spiru Haret vorbea de necesitatea unui nou spirit iluminist iar
Nicolae Iorga a vehiculat celebra teză a apostolatului intelectualului).
4. dar nu e vorba de orice fel de cultură ci de una clădită pe un suport etic foarte puternic, astfel încît
cultura să devină şi educaţie (pentru Iorga, o literatură ce nu are o funcţie etică manifestă este dăunătoare).
5. din primele patru principii decurge cu necesitate XENOFOBIA. Tot ceea ce e străin şi nu se bazează
pe substanţa noastră naţională, nu se înscrie într-o tradiţie şi nu poartă un mesaj etic, este inexistent pentru
noi.
 6. tot din primele patru puncte apare un elogiu fără rezerve a trecutului, pentru acele vremuri
glorioase în care ţăranii lui Ştefan cel Mare aveau virtuţi ce ştergeau diferenţele dintre răzeşul simplu şi
domnitor.
7. între vechea şi noua boierime există un contrast puternic. Noua boierime e coruptă, iar cea veche
era aproape latura exponenţială a ţărănimii (reprezentanţii şi apărătorii ei).
8. dacă ţărănimea e structura ideală, trecutul e model de vehiculare a virtuţilor, boierimea veche e
ideală, trecutul e plin de virtuţi, atunci, atmosfera nu poate fi decît una idilică.
9. principiul dominant literar era, deci, cel al tradiţionalismului
10. dar, dacă o reinstaurare a trecutului nu e posibilă faptic, atunci ce mai înseamnă ideea de progres?
Pentru Iorga, soluţia ar fi „dezvoltarea în organicitate”, adică o dezvoltare lentă, fără zguduiri, şocuri, o
dezvoltare aproape naturală, ca un organism.
11. virulenţa critică se îndrepta asupra urbanului şi astfel se manifestă antiurbanismul sămănătorist.
12. toată această ideologie, după N. Iorga, trebuie înveşmîntată într-o haină caracterizată printr-un
decorativism etnofolcloric.

Deşi a existat un număr destul de mare de scriitori atraşi de această doctrină, în epocă, operele au o
importanţă redusă. Dar, din rîndul acestora se detaşează, totuşi, cîteva modele, chiar dacă marii scriitori ai
epocii nu mai sînt sămănătorişti (Sadoveanu sau Goga).

Poporanismul. Apariţie, definiţie, trăsături, reprezentanţi.

În epocă s-a putut constata atracţia spre modernismul preoccidental şi inovator sau spre sămănătorismul de
orientare naţionalist-tradiţionalist, antioccidental. Dar, un grup de intelectuali constată că sămănătorismul,
care vrea să înlocuiască romantismul decadent posteminescian, cu o literatură sănătoasă, e o mişcare ce nu a
fost pornită de pe temelii fireşti, ci a fost iniţiată din birouri ministeriale (spune H. Sanielevici), că
sămănătorismul idealizează trecutul, dar nu cu tot ce a existat în acel trecut (adulterul, haiducia, violenţa, care
aparţin aceluiaşi trecut).

Printre altele, materialul urban nu e cu nimic mai prejos decît cel rural, iar cultura occidentală nu trebuie
imitată ci asimilată. Mai spunea că ţăranul nu e deloc pitoresc şi plin numai de virtuţi, el e un biet om ce
trăieşte în mizerie, munceşte mult, îşi îneacă amarul în crîşmă şi îşi bate nevasta.

Principala publicaţie poporanistă, „Viaţa românească”, apare în 1906, si îşi va desfăşura activitatea în mai
multe serii. La conducerea revistei au fost trei directori importanţi: Paul Bujor, doctor Ioan Cantacuzino şi
Constantin Stere, politician şi scriitor. Criticul revistei a fost Garabet Ibrăileanu, care a formulat şi susţinut una
din marile teorii ale literaturii române, teoria specificului naţional, care avea câteva linii esenţiale:
1. specificul naţional este o realitate peste care nu se poate trece
2. de aici decurge necesitatea asimilării culturii străine
3. dar asta înseamnă şi că intrarea în circuitul universal se face tocmai prin promovarea specificului
naţional
4. mai înseamnă o viaţă politică ridicată pe realităţile româneşti
5. şi efort pentru propăşirea economică.

Asemănări şi deosebiri cu sămănătorismul:

- reprezentanţii ambelor curente vorbesc de necesitatea luminării poporului prin cultură, pe principii
etice, dar, spre deosebire de sămănătorişti, poporaniştii erau atei şi ei răspîndeau în primul rînd cunoştinţe
ştiinţifice, sprijineau dezvoltarea economică.
 - Ambele curente vorbeau de iubirea nemărginită pentru popor. Poporaniştii înţelegeau prin popor
totalitatea claselor muncitoare, nu-i interesa ideea de apostolat cultural şi etic şi erau adepţii militantismului
cultural ştiinţific.
- Apoi, ambele curente aveau în comun elogiul folclorului, dar sămănătoriştii pentru latura idilică şi
elogiul trecutului, iar pentru poporanişti esenţială era latura socială şi revendicativă a poporului.
- Se propovăduia criteriul moral şi social în aprecierea operei literare, dar, pentru sămănătorişti, criteriul
moral însemna armonie socială, conducerea după principiul biblic (dacă primeşti o palmă…); pentru
poporanişti, criteriul moral însemna ataşamentul faţă de anumite comandamente sociale, deci sprijinirea luptei
de clasă şi procesul social pe baza industrializării.
- Poporaniştii recunoşteau că România nu îndeplineşte condiţiile de stat industrial. De aceea, atenţia lor
e îndreptată spre ţărănime, dar nu pentru ca această structură să fie conservată ca atare, ci în ideea
democratizării acesteia şi atingerii unui anumit grad de prosperitate
Şi, pentru că spiritus rector al „Vieţii româneşti” a fost Ibrăileanu (un om cu un deosebit simţ valoric) şi nu
Constantin Stere, revista rămâne una importantă. Literaturii i se cere specific naţional; literatura se cuvine să
fie în contact cu poporul şi să aibă simpatie pentru el; culturile străine se cuvin asimilate.

Reprezentanţi: foşti scriitori de la „Convorbiri literare” ca Nicu Gane; iniţiatorii sămănătorismului Coşbuc şi
Vlahuţă; alţi foşti sămănătorişti au fost D. Anghel, Şt. O. Iosif, O. Goga; scriitori legaţi de simbolism: C-tin
Pavelescu, Elena Farago, Ion Minulescu, T. Arghezi, G. Topîrceanu; scriitori interbelici cu orientare uşor
clasicizată: Ion Pillat, Emil Isac, V. Eftimiu, Otilia Cazimir; alte nume mari ce au publicat în revistă au fost
Caragiale, Delavrancea, Hogaş, Brătescu-Voineşti, M. Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, H.
Papadat-Bengescu etc.
 GEORGE COȘBUC

Vom urmări:

▪ George Coșbuc, viața

▪ Concepția despre artă
▪ Criticii operei lui Coșbuc
▪ Creația lui George Coșbuc

CUVINTE CHEIE: țărănime, erudiție, orășean, pasteluri, idile, poezie socială, dramatism, epopee, feerie

George Coșbuc, fiul preotului Sebastian, se naște în anul 1866 în Hordou, jud. Bistrița Năsăud, o regiune de graniță.

Școala primară o face în mai multe localități și e perioada în care u unchi îl învață limba germană.

Gimnaziul îl fac la Năsăud, unde are acces la biblioteca imensă a profesorului său, loc în care elevul își manifestă
predispoziția pentru clasicii greci și latini.

În timpul liceului devine membru extraordinar al societății culturale și începe să publice primele texte.

Facultatea o face la Cluj, Facultatea de Filozofie și Litere și publică în „Tribuna”, „Familia” etc.

E perioada în care traduce din scriitori greci și începe să lucreze la traducerea lui Dante. Acum lucrează în diferite redacții
ale unor reviste importante în peisajul cultural al vremii: „Tribuna”, „Vatra”, „Semănătorul” etc.

Munca îi este încununată cu Premiul Academiei pentru traducerea lui Vergilius.

Întrebări?

Coșbuc a fost numit de către C. Dobrogeanu-Gherea drept „poetul țărănimii” – doar că

- el era fiu de preot, nu de țăran

- vine dintr-o zonă în care țăranii erau înstăriți și aveau anumite drepturi

- cunoaște limba maghiară, germană, greacă, latină, italiană, sanscrită…

- călătorește în Italia pentru a se documenta ca să traducă Divina comedie

- traduce Sacontala lui Calidasa, din persană

- publică o antologie de poezie sanscrită

- traduce din Byron, Schiller, scriitori portughezi etc.

Toate acestea îl situează pe Coșbuc într-o elită intelectuală.

Din păcate, opera sa a fost demonetizată (spectacole, clișeu școlar, muzică etc.).
Întrebări?

Concepția despre artă

În ciuda fantastice sale deschideri intelectuale, concepția lui Coșbuc despre artă este marcată de o tendință a sfîrșitului
de secol XIX. El credea că satul este temelia realităților românești, că limba și realitățile naționale trebuie situate în prim
plan, că unicul nostru model este folclorul și că intelectualul este chemat să devină un mesager în spirit iluminist, aceasta
însemnînd abordarea literară sub semnul eticului, pentru educarea maselor.

Apoi, Coșbuc, care a plecat devreme din sat, nu se mai poate identifica cu țăranul. El era orășeanul prin excelență.
Nivelul acesta de urbanism a fost sesizat de Vl. Streinu și M. Zaciu, iar Călinescu și Manolescu, prin conexiunea la
urbanism, vorbesc de caracterul teatral al poeziei sale.

Întrebări?

Criticii operei lui Coșbuc

În analiza operei lui Coșbuc, criticii au considerat că trebuie văzute în principal textele ce vorbesc despre concepția sa
despre viață și creație.

1. Gazelul Lupta vieții – gazelul vine din Orient, din spațiul persan, este o poezie cu formă fixă, cu 5-10 distihuri în care
rima din versul prim al primului distih se repetă în versul doi al celui de-al doilea distih. Conținutul poate fi erotic dar și
filozofic, abordînd problematica vieții. Tot din Orient vin accentele hedoniste în ceea ce privește filozofia de viață.

Copiii nu-nţeleg ce vor:

A plânge-i cuminţia lor.

Dar lucrul cel mai laş în lume

E un bărbat tânguitor.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul

În ochii unui luptător.

O luptă-i viaţa; deci te luptă

Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic

Când n-ai un ţel hotărâtor.

Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.

E tragedie nălţătoare
Când, biruiţi, oştenii mor,

Dar sînt eroi de epopee

Când braţul li-e biruitor.
Comediant e cel ce plânge,
Şi-i un neom, că-i dezertor.

Oricare-ar fi sfârşitul luptei,

Să stai luptând, căci eşti dator.

Trăiesc acei ce vreau să lupte;

Iar cei fricoşi se plâng şi mor.

De-i vezi murind, să-i laşi să moară,

Căci moartea e menirea lor.

2. Poezia Poetul conține concepția despre artă, fiind un soi de ars poetica, pentru Coșbuc.

sînt suflet în sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi-amarul -
În ranele tale durutul sînt eu,
Şi-otrava deodată cu tine o beu
Când soarta-ţi întinde paharul.
Şi-oricare-ar fi drumul pe care-o s-apuci,
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci
Unindu-ne steagul şi larul,
Şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul.

sînt inimă-n inima neamului meu

Şi-i cânt şi iubirea, şi ura -
Tu focul, dar vântul ce-aprinde sînt eu,
Voinţa mi-e una, că-i una mereu
În toate-ale noastre măsura.
Izvor eşti şi ţinta a totul ce cânt -
Iar dacă vrodat-aş grăi vrun cuvânt
Cum nu-ţi glăsuieşte scriptura,
Ai fulgere-n cer, Tu cel mare şi sfânt,
Şi-nchide-mi cu fulgerul gura!

Ce-s unora lucruri a toate mai sus,

Par altora lucruri deşarte.
Dar ştie Acel ce compasul şi-a pus,
Pe marginea lumii-ntre viaţă şi-apus,
De-i alb ori e negru ce-mparte!
Iar tu mi-eşti în suflet, şi-n suflet ţi-s eu,
Şi secoli-nchid-ori deschidă cum vreu
Eterna ursitelor carte,
Din suflet eu fi-ţi-voi, tu, neamule-al meu,
De-a pururi, nerupta sa parte!

3. Scrisoarea lui Firdousi către Șahul Mahmud, este un poem ce conține relația dintre putere și artă.
4. Poezia Doina descrie înțelegerea presiunii folclorului asupra creației literare

Copilo, tu eşti gata

De-a pururea să plângi!
Şi când eşti tristă, Doino,
Tu inima ne-o frângi.
Dar nu ştiu cum, e bine
Când plângi, că-n urma ta
Noi plângem toţi, şi-amarul
Mai dulce ni-e aşa.
Şi toate plâng cu tine
Şi toate te-nţeleg,
Că-n versul tău cel jalnic
Vorbeşte-un neam întreg.

Pe fete-n faptul serii

Le-ntâmpini la izvor,
Tu singură stăpână
Pe sufletele lor.
Le-nveţi ce e iubirea
Şi râzi cu ochi şireţi,
Deodat-apoi te-ntuneci
Şi cântece le-nveţi:
Să cânte ziua-n luncă
Şi seara când se-ntorc,
Când triste-n pragul tinzii
Stau singure şi torc.

Când merg flăcăi la oaste

Cu lacrimi tu-i petreci
Şi stai cu ei, ţi-e milă
Să-i laşi pustii, să pleci.
Cântând le-aduci aminte
De-o fată din vecini,
De mame şi de-ogorul
Umplut acum de spini.
Şi când i-omoară dorul
Şi-n jurul tău se strâng,
Pui fluierul la gură
Şi cânţi, iar dânşii plâng.

E plin de oameni câmpul,

Tu, Doino, -n rând cu ei.
Moşnegi şi oameni tineri
Şi tinere femei
Adună fânu-n stoguri
Şi snop din spice fac -
Din scutece copilul
Când plânge-n săhăidac
Te duci şi-l joci pe braţe
Şi-l culci apoi pe sân,
Şi-i cânţi s-adoarmă-n umbra
Căpiţelor de fân.

Din văi tu vezi amurgul

Spre culmi înaintând,
Pe coaste-auzi pâraie
Prin noapte zgomotând,
Şi-asculţi ce spune codrul
Când plânge ziua-ncet
Ah, toate, Doino, toate
Te fac să fii poet.
Şi, singură cu turma,
Privind pierdută-n zări
Spui munţilor durerea
Prin jalnice cântări.

Pe deal românul ară

Slăbit de-amar şi frânt.
Abia-şi apasă fierul
În umedul pământ.
Tu-l vezi sărman, şi tremuri
Să-l mângâi în nevoi.
Şi mergi cu el alături
Cântând pe lângă boi.
Iar bieţii boi se uită
Cu milă la stăpân -
Pricep şi ei durerea
Sărmanului român.

Eu te-am văzut odată

Frumoasă ca un sfânt,
În jur stăteau bătrânii
Cu frunţile-n pământ.
Cântai, ca-n vis, de-o lume
Trăită-ntr-alte vremi,
De oameni dragi, din groapă
Pe nume vrând să-i chemi.
Şi-ncet, din vreme-n vreme,
Bătrânii-n jur clipeau
Şi mânecile hainei
La ochi şi le puneau.

Dar iată! Cu ochi tulburi

Tu stai între voinici,
Te văd cum juri şi blestemi
Şi pumnii ţi-i rădici!
Pribegi de bir şi clacă,
Copii fără noroc,
Tu-i strângi în codru noaptea
Sub brazi pe lângă foc.
Şi cânţi cu glas sălbatec,
Şi-n jur ei cântă-n cor
Cântări întunecate
Ca sufletele lor.

Când ştii haiduci în codru

Te prinzi cu ei fărtat,
Li-arăţi poteci ascunse,
Pe stânci le-aşterni tu pat.
Când pun picioru-n scară,
Ţii roibul lor de frâu;
Grăbit, când prind ei puşca,
Scoţi plumbii de la brâu:
Iar când ochesc, cu hohot
Tu râzi, căci plumbii moi
S-au dus în piept de-a dreptul
Spurcatului ciocoi.

Ai tăi sîntem! Străinii

Te-ar pierde de-ar putea;
Dar când te-am pierde, Doino,
Ai cui am rămânea?
Să nu ne laşi, iubito,
De dragul tău trăim:
Săraci sîntem cu toţii,
Săraci, dar te iubim!
Rămâi, că ne eşti doamnă
Şi lege-i al tău glas,
Învaţă-ne să plângem
C-atât ne-a mai rămas!

Întrebări?

Creația lui George Coșbuc

Una din primele invenții artistice ale lui Coșbuc a fost aceea de a ne oferi pe plan literar o adevărată mitologie populară
românească. Această intenție se clădește pe o concepție clasicistă. Coșbuc a fost îndrăgostit de ideea funcționării unei
mitologii, dar el mai iubea și epopeea și atunci a îmbrăcat mitologia în veșmîntul epopeii.

Astfel Coșbuc ne oferă în haina unei mitologii populare un spectacol cu un anumit aer de familiaritate. El se ferește de
cadențele grave, evită amplitudinea dramatică i face un pas spre peisajul mitologic popular și scrie Nunta Zamfirei. Ne
aflăm în fața unui excelent regizor, în fața unui spectacol inventat ce nu evită elementele artificiale (de ex. simbolistica,
metafora ce înveșmîntează fiecare personaj etc.). totul pare un spectacol de teatru de păpuși cu un decor superb, în
cadențe familiare, dat, totuși, spectacol.

La fel se întîmplă și în Moartea lui Fulger, poem ce, aparent, contrazice cea ce am spus pînă aici. Asta deoarece din
baladă lipsește aerul de jovialitate în comparație cu Nunta Zamfirei, deschiderea ludică, de bună dispoziție și de voioșie.
Aici intervin accente dramatice, însă și acestea țin de domeniul teatrului. La începutul baladei avem cîteva evenimente,
după care, ca într-o piesă clasică, rămîn în scenă doar două personaje care vorbesc despre viață și moarte. Balada, o
poveste despre viață și moarte, are un caracter de spectacol inventat.

Pastelurile

Faptul zilei, Vara, În miezul verii, Vestitorii primăverii

Natura prezentă în pastelurile lui George Coșbuc nu este cea văzută de un țăran, fiind una interpretată, o natură văzută
de un orășean aflat la țară la sfîrșit de săptămînă. Orășeanul vede un spectacol familiar în interiorul căruia funcționează
expresia solidarității, a luminii, a răsăritului dn care lipsesc ploile de toamnă, noroiul, iar peisajul de iarnă e luminos.

Idilele

La oglindă, Pe lîngă boi, Subțirica din vecini, Dragoste-nvrăjbită, Cîntecul fusului

Avem de-a face cu un soi de poezie pastorală, modelul ei îndepărtat fiind cel greco-latin.

sînt poezii naiv-sentimentale de deformează lucrurile la modul festiv. Apare imaginea edulcorată, cu o candoare
idealizată a lucrurilor, în aproape toate ideile lui Coșbuc. Avem și aici de-a face cu niște roluri: Dușmancele, unde
scriitorul este interesat de autenticitatea sentimentului, nu de individualități. Autenticul presupune o generalitate care
nu e oprește la nivelul individualității ci ne trimite spre tipuri.

Las ochii, mamă, las să plângă!

Tu-n leagăn tot cu mâna stângă
Mi-ai dat să sug de-aceea sânt
Nătângă!
Dar n-am pus doară jurământ,
Să merg neplânsă în mormânt!

Nu plâng că mi-e de Leana teamă;

De ciudă plâng eu numai, mamă.
Cuvintele ei nu le iau
În samă,
Dar mi-e ruşine şi mi-e greu,
Că scoală satu-n capul meu.

Ea duce sfat din casă-n casă

Că n-am broboade de mătase,
N-am şorţ cu flori şi dacă n-am
Ce-i pasă?
N-am mers să-i cer, aveam-n-aveam;
Şi n-o să-mi meargă neam de neam.

Stă-n drum de vorbă cu vecine

Şi bate-n pumni: Să mor îmi vine,
Auzi tu! Să se prindă ea
Cu mine!
Ştii, ieri, la moară, ce spunea?
Că-s proastă foc şi gură rea!
Şi-auzi! îi umblă-n cap, tu, soră,
S-ajungă ea Lucsandrei noră!
O, meargă-i numele! N-o vezi
La horă?
Ce şorţ! Nu-ţi vine nici să crezi;
Fă cruce, fa, să nu-l visezi.

Nu l-aş purta nici de poruncă!

Ce poartă ea, alt om aruncă.
C-un rând de haine-o văd mergând
La muncă,
La joc şi hori acelaşi rând,
Îl poartă-ntruna, şi de când!

Lucsandra-i doară preoteasă,

Ea-şi cată noră mai aleasă,
S-o ducă-n bunuri şi-n duium
Acasă.
Ea n-a ajuns, oricum şi cum,
Să-şi strângă nora de pe drum.

Să-şi ieie noră pe-o satană?

Că e săracă şi golană;
De ce nu vine ca să-i dau
Pomană?
Nu-i casa lor în care stau
Şi-n casă nici cenuşă n-au!

Auzi tu, mamă, câte-mi spune?

Şi aleargă-n sat să mai adune
Şi câte porecliri pe-ascuns
Îmi pune.
De-aş sta să-i dau şi eu răspuns,
La câte legi am fi ajuns!

Ea-mi sare-n drum, că doară-doară

M-apuc să-i spui o vorbă-n poară;
Şi dacă tac, îi vin călduri
Să moară.
Să vezi tu, mamă, înjurături!
Că ea cu mă-sa îs zece guri.

Cu gura, mă-sa bate-o gloată,

Şi-i de otravă Leana toată
Mi-ar pune capul sub picior,
Să poată.
Dar lor pe plac eu n-am să mor,
Că n-am ajuns la mila lor.

De foame nu dau popii ortul!

Eu iarna singură-mi ţes tortul
Şi umblu şi eu cum socot
Că-i portul.
De n-am mătăsuri, am ce pot,
Nici bun prea-prea, nici rău de tot.

Mă prind cu ea? Cel sfânt s-o bată!

Dar cum mă prind? Ea e bogată,
Ce haine mi-am făcut ca ea
Vreodată?
La joc mă poţi oricând vedea
Cu fetele de sama mea!

Ori am vorbit cu dânsa glume?

O fac de râs şi-i scot eu nume?
Ori ies, gătită-n ciuda ei,
În lume?
Îi ştiu eu focul ochii mei!
Lisandru e, că alta ce-i?

Dar ce? Îl ţiu legat de mine?

Îl trag de mânecă? Ba bine!
El vine-aşa, de dragul lui,
Când vine.
Eu nu pot uşa să i-o încui,
De stă prea mult, eu cum să-i spui?

sînt eu la urmă vinovată,

Că Leana umblă ca turbată
Să-l vadă-n casa lor intrând
O dată?
Şi dacă lui nu-i dă prin gând,
Ea blestemă de nu-şi dă rând!

Dar poate da ea bobi cu sita!

O fierbe ciuda pe urâta,
Că-s mai frumoasă decât ea,
Şi-atâta!
Să aibă Leana-n frunte stea,
Nu-i partea ei ce-i partea mea.

Că boii-s buni, bine-i bogată;

Dar dacă pui flăcăi odată
S-aleagă dânşii cum socot
O fată:
Bogata-şi pupă boii-n bot,
Îmbătrânind cu boi cu tot!

Poezia socială
O regăsim pe două paliere.
1. Poezia cu caracter social marcat în care capul de afiș este ocupat de Decebal către popor , o poezie dură ca și In
opressores și Noi vrem pămînt. În nici una din aceste poeme, exacerbînd puritatea tonului, Coșbuc nu se sfiește să
introducă accente blasfemice.
Tu te plîngi că milă nu-i?
Mai aştepţi tu mila lui?
Haina el ţi-o ia din cui,
Pîinea de pe masă.
Casa ta, şi ei stăpîni!
Prindeţi ce vă cade-n mîni,
Şi-i loviţi la mir, romîni,
Că-i la voi acasă.

Numai temniţi ne-au zidit,

Numai lanţuri au gătit,
Numai cuie-au făurit,
Cruci de schingiuire;
Dar, pe moşi şi pe nepoţi,
Şi pe iad, pe dracii toţi,
Nu mai vrem să fim iloţi
Nu vrem umilire!

Noi ne-am plîns şi-am plîns de-ajuns,

Ne-au bătut, şi ne-am ascuns;
Ne-au scuipat, şi n-am răspuns
Am crezut în soarte.
Noi murim de mii de ori;
Şi e laş aşa să mori!
Sus, romîni! sîntem datori
Numai cu o moarte.

Prigoniţi de soarte noi?

Slabi şi de virtute goi?
Laşi copii din taţi eroi?
E minţit cuvîntul!
Azi ne prigonesc acei
Cari ne cred bărbaţi mişei
Că privim tăcînd la ei
Cum ne-nchid mormîntul

Stati cu mîna-n sîn, flăcăi?

N-auziţi plîngînd prin văi?
Ceru-i roşu de văpăi
Şi se umflă vadul;
Dumnezeu ni-e-ntr-ajutor!
Dacă şi el e de-ai lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor;
Ne-nfrăţim cu iadul.

2. Poezii în care sînt convocate evenimente din istoria, în care predomină eroicul, în care este condamnată trădarea
sau sînt exprimate revendicări sociale. Cîntece de vitejie, Povestea unei coroane de oțel
În Pașa Hassan, eroicul este la el acasă; în Oltenii lui Tudor și Golia ticălosul condamnarea trădării se face împrumutînd
accente dantești.
Mai există o categorie de poeme ce par a aparține altui autor – cele publicate după moartea unicului fiu, Alexandru.
Coșbuc mai trăiește 3 ani după accident (9 mai 1918), fără a-și mai reveni din șocul morții fiului. Nu mai publică,
rămînînd un număr de texte nefinisate, care arată fața unui alt Coșbuc, versuri puse sub semnul dramaticului și
tragicului.

Ah, cumva să nu mi-o spuie

Vreun duşman cumplit

Că băiatul meu azi nu e

Şi că a murit,

Că-n schimbarea bruscă-a minţii

Eu l-aş omorî cu dinţii

Ca pe-un câne care muşcă

Pe furiş …

Întrebări?

Concluzii
Se spune că foarte multe texte sînt lirice: pastelurile, idilele, din cauza folosirii persoanei I sg., dar nu e un lirism
autentic, care presupune identificarea autorului cu personajul liric…
Avem în față o poezie cu caracter teatral în care redomină rolurile. Un adevărat spectacol al lumii care cuprinde totul -
reveria bucolică, eroicul mitologic sau istoric, chiar accentele blasfemice, toate țin de spectacol.
Poezia lui Coșbuc are aspecte artstice, unele de un nivel extrem de ridicat (Decebal către popor), scoase dintr-o
gesticulație extrem de fină (La oglindă, Pe lîngă boi), dintr-o compoziție savantă, ceea ce trădează omul de cultură (Pașa
Hassan), în același timp cu o expunere foarte clară, tranșantă, în care nimic nu se mișcă în subsolul textului. Aceasta se
datorează faptului că în psihologia lui Coșbuc, ce venea dintr-o zonă de stabilitate și pragmatism, nu apare deschidere
către speculația metafizică și către inexplicabilul existențial. Poezia lui Coșbuc este una hedonistă, menită să provoace
plăcerea, să încînte prin spectacolul rafinat și prin acea compoziție impecabilă de care a dat dovadă.

Întrebări?

SIMBOLISMUL

George Bacovia

Vom urmări:

• George Bacovia – repere biografice

• Tendințe ale scrisului lui Bacovia
• Critica literară despre opera lui George Bacovia
GEORGE BACOVIA – REPERE BIOGRAFICE

Existența lui George Bacovia se consumă trist, ca și poezia sa, între cîteva repere provinciale și adeseori nesemnificative.

George Vasiliu se naște în data de 4/ 17 septembrie 1881 la Bacău (m. 22 mai 1957 București), ca al 5-lea fiu al
negustorului Andone Vasile Dumitru – de unde provine și repulsia poetului pentru tot ce însemna burghezia

Urmează liceul la Bacău (1903) și facultatea de Drept la Iași (1911), însă nu va profesa niciodată avocatura. Va avea
ocupații modeste – copist la Ministerul instrucției publice; impiegat clasa a II-a, șef de birou clasa a III-a, suplinitor, ajutor
de contabil, referent la bibliotecă etc. În 1921 se îmbolnăvește de tuberculoză, va fi o vreme șomer, apoi suplinitor.

În 1921 se căsătorește cu Agatha Grigorescu

Va mai lucra cu intermitențe pînă în 1923 cînd va primi o pensie de la Societatea Scriitorilor Români.

G. Bacovia debutează încă din 1899, în revista „Literatorul” a lui Macedonski – „patronul” poeților simboliștilor de la noi.
Își va semna prima poezie, Și toate, cu B. George. Ale poeme le va semna G. Andone sau G. Antonie.

Va activa în cenaclul lui Macedonski (1903-1904), apoi va colabora la cele mai importante reviste de orientare simbolistă
ale epocii: „Arta”, „Insula”, „Absoluțio”, „Flacăra” etc. Scoate la Bacău revista „Orizonturi noi” (1915), „Atheneul
cultural” (1925), împreună cu Gr. Tăbăcaru.

Debutează editorial cu volumul Plumb, care va avea un mare ecou în literatura vremii. Volumul a fost premial ulterior de
Ministerul artelor, în 1923, iar în 1925 va primi Premiul pentru poezie al SSR. În 1934 va mai primi Premiul Național de
Poezie. Volumele ulterioare vor păstra și vor adînci nota decepționistă afirmată de la debut.

În 1947, la 65 de ani, și 50 de activitate literară, e sărbătorit la Bacău.

TENDINȚE ALE SCRISULUI LUI BACOVIA

Deși redusă ca dimensiuni, opera lui Bacovia dezvăluie un poet original, foarte personal ca structură și viziune.

Ca și Eminescu, cel ce a fost considerat ultimul mare romantic, Bacovia este considerat ultimul mare simbolist european.
Opera lui George Bacovia apare ca o sinteză foarte originală ale curentelor simbolist și modernist de la sfîrșitul secolului
al 19-lea și începutul secolului 20. Este ultima expresie redusă la esențe atît în ceea ce privește abordarea motivelor și
temelor favorite poeziei simboliste, cît și ceea ce privește limbajul poetic, pentru că Bacovia operează o reducție a
logosului și a discursului simbolist pînă la sintagmele fundamentale, ceea ce conduce la ideea că prin poezia sa cu discurs
eliptic și sincopat se ajunge la o dezintegrare a discursului tradițional în antipoezie și chiar prozaism.

Dintr-un poet considerat inițial minor, G. Bacovia devine un poet reprezentativ pentru simbolismul românesc, lucru
consacrat și prin apariția în 1944 a unei ediții integrale la Editura Fundațiilor Regal.

Principalele precepte utilizate în poezie: sugestia; corespondența; coloristica; fondul muzical; nevroza; bizareria
situațiilor.

CRITICA LITERAR DESPRE OPERA LUI BACOVIA

Majoritatea criticilor îș consideră pe George Bacovia un regizor genial al unei simplități dozate cu maximă morbiditate.

Eugen Lovinescu – inițial nu îl apreciază just, considerîndu-i poezia drept „expresia unui organism bolnav” ce „emană
poezia la fel cum igrasia e lacrima zidurilor umede”.

Șerban Cioculescu – vede în poezia lui o „întoarcere la vegetativ”, un „regres spre originile confuze ale vieții”.

Pompiliu Constantinescu – remarcă procesul de dezatomizare la care a supus logosul poetic.

Vl. Streinu – socotea poezia lui Bacovia o cădere din uman în mineral.

Dinu Flămînd – „materializarea senzației de vid”.

Ion Holban – „prăbușirea în anorganic”

Al. Paleologu – „anemierea expresiei și reducția ei la un soi de afazie”.

Ion Simuț – face o paralelă între filozofia ui Emil Cioran și Bacovia. Se pare că ambii vorbesc de inexistența unei instanțe
divine, transcendența e goală și morbul descompunerii afectează întreaga lume. În scrisul lor apare agonia, efectul
distructiv, dezastrul ființei canonul singurătății care adîncește senzația de gol, imposibilitatea de a trăi, grotescul
disperării, principiul satanic al suferinței, disconfortul cotidian.

Caracteristici ale operei

Poezia bacoviană se caracterizează în primul rînd prin aducerea în scenă a unor elemente ce vorbesc omului despre
agresivitatea lumii în care trăiește.

Volumele lui Bacovia: Plumb (1916), Scîntei galbene (1926), Bucăți de noapte (1926), Poezii (1929) Cu voi… (1930),
Poezii (1934) Comedii în fond (1936), Opere (1944) Stanțe burgheze (1946), Poezii (1956).

În poezia apar cîteva motive fundamentale: noaptea, ploaia, somnul, pustiul, golul, uitarea, tîrziul, tăcerea, moartea…
Existența umană într-un asemenea cadru e sinonimă cenușiului, plumbului ce sugerează agonia materiei, nonexistența.
Plumbul este expresia cea mai evidentă a unei stări poetice angoasate. Poemul ce deschide volumul cu același nume,
Plumb, are rolul ce a suplini ideea de artă poetică bacoviană, anunțînd tonul funebru al volumului și, în același timp,
sugerînd și concluzia ce se degajă din meditația creatorului asupra lumii. Pentru Bacovia, ideea e bază este acea a
mormîntului, leagăn al oricărei zbateri existențiale.

PLUMB

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar vestmânt -
Stam singur în cavou... și era vânt...
Și scârțâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb... și-am început sã-l strig -
Stam singur lângã mort... și era frig...
Și-i atârnau aripile de plumb.

- Compusă din două catrene, poezia ne oferă o extraordinară concepție a poetului despre lume.

- apare ideea că viața e un fel de povară, un fel de plumb atîrnat pe aripile visului uman

- axa de simetrie a poemului e oferită de metafora vieții – cavou, cimitir, comunicînd senzația de copleșitoare
singurătate în care poetul s-a retras din lume

- plumbul este culoarea monotoniei provinciale dar și a morții

- evocaea metalului cenușiu și greu trimite și la ideea de densitate ce se asociază cu imposibilitatea comunicării, cu
senzația de deșert sufletesc

- căderea îngerului conduce la ideea lipsei de idealuri, la ideea morții

- cuvîntul plumb apare în trei versuri în prima strofă, și în trei versuri din a doua. Versul trei din fiecare strofă nu conține
cuvîntul plumb

- totul este îmbrăat în această culoare a plumbului, veșmîntul funerar, florile, coroanele, sicriele, chiar și aripile îngerului
dematerializat al iubitei moarte.

- imaginea îngerului căzut, cu aripile frînte, dormind întors, cu spatele spre lume, este o figură poetică deosebită. Poziția
îngerului traduce refuzul existenței, întoarcerea spre matricea primordială

- utilizarea cuvîntului sicriele, la plural, sugerează existența mai multor sicrie, ce stau una lîngă alta, înt-o imagine de
coșmar, sugerează multiplicarea ideii de moarte
- strofa a doua se concentrează asupra iubitei moarte, care doarme ca în pîntecul mamei; reîntoarcerea la versul întîi ne
pune în legătură cu iubitul abandonat ce trăiește atmosfera macabră de cavou în perfectă armonie cu amorul defunct al
poetului

- moartea iubitei este, de fapt, moarte sufletului.

În poemele lui Bacovia există o predilecție pentru culoare, poetul fiind un maestru al cromaticii. El folosește cu abilitate
culorile tari sau șterse, care domină în poezia sa. Avem de-a face cu o decolorare a imaginilor, cu culori uniformizate, gri,
galben cenușiu, dar și verdele crud ce sugerează nevroza, negrul ce sugerează moartea, albul – inexistența, galben –
deznădejde, violetul - halucinația.

Există imagini olfactive pe măsură – parfumuri, mirosuri tari -, dar și muzică pe măsură.

Elementele naturale ca cad – ploaia, zăpada, ceața, frigul – trimit spre cataclisme geologice.

Sensul deplasării obiectelor în spațiul bacovian este în jos, frunzele cad, păsările se lasă, coboară, zările se închid, spațiul
se îngustează, odaia se reduce, crîșma, cazarma, devin spații ale recluziunii, adică celule existențiale marcate de
rigiditate.

- Poetul rătăcește pe străzi pustii, halucinante, oftează, tace, bolborosește, murmură, vorbește singur. Gesturile sale
sunt sărace, supravegheate și dominate de un vid sufletesc caracteristic.

- Are comportamente bizare, pline de anomalii, bate noaptea la geamul iubitei cu o monedă, apar figuri stranii de ftizici,
cavernoși, nebuni sau solitari. E un mediu închis unde apare senzația de apăsare.

- Odaia, casa, familia, toate seamănă cu cavoul. Iubita ori e defunctă, ori cîntă un cîntec de mort. Rar, cîntă barbar în
cafeneaua goală.

- Tovarăș de drum îi e rîsul hidos și umbra.

- Cînd vorbește despre natură, poetul evocă imaginile unor senzații stranii, „scîrțîie toamna din crengi ostenite”, pare a fi
un schelet în noapte; frunzele cad ca un semn sinistru în liniștea grădinii adormite

- O obsesie a poeziei bacoviene este pustiul, golul, apelul la elemente ce evocă senzația de vid

- totul pare a coborî dintr-un timp imemorial al istoriei, poetul pare a dormi de la începutul lumii ca o regresie în biologic

- refuzul participării la acțiune atrage monotonia, apăsarea, paralizia

- neputința, insatisfacția, conștiința inutilității și a damnării sunt asociate cu renunțarea, cu recluziunea

- starea letargică invadează și erosul și existența lui cotidiană. Atracția carnală devine sațietate sau greață ca în Cuptor, în
care îi comunică iubitei senzația de apăsare, de descompunere, de moarte, oamenii par ca niște fantome, singura
dorință a poetului este aceea de a turna pe covoare parfumuri tari – acest lucru generînd starea artificială și nu dorința
de viață, cufundarea într-o copie a vieții

- totul e o lehamite, un refuz al trăirii existenței, indiferența e ridicată la rang de principiu

- moartea nu are nici o semnificație transcedentală, este un sfîrșit biologic fără întoarcere. Poetul însuși e un cadavru -
„În grădina moartă a sosit un mort”.
- Poezia sa e plină de motive tipice simboliste: toamne cenușii și ploioase, tîrguri provinciale umede, mansarde
igrasioase, grădini mîncate de cancer și ftizie, corbii lui Tradem, amurguri violete, nevroza, moina, ceața, melancolia…

- discursul liric devine nu numai monoton dar și eliptic. Poetul elimină cvintele de legătură și păstrează doar cîteva
convenții pe care le reiterează ca un ecou, cuvinte simple prin care dorește să exprime o întreagă senzație – de ex.
interjecția „of” sau Monosilab de toamnă.

Monosilab de toamnă

Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vânt.

În tăcerea grea, gând şi animal

Frânt.

În odaie, trist sună lemnul mut:

Poc.

Umbre împrejur într-un gol, tăcut,

Loc.

În van peste foi, singur, un condei

Frec.

Lampa plânge... anii tăi, anii mei

Trec.

Să mă las pe pat, ochii să-i închid,

Pot.

În curând, încet va cădea în vid

Tot.

O, va fi cândva altfel natural,

Bis.

Toamna sună-n geam frunze de metal,

Vis.

Cubul negru

„Enervat de această lungă agonie a unui veac suspect; umilit, mai mult ca totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet
din veacul viitor al frumuseţii, veneam spre casă într-o noapte, târziu, înnebunit de mizeria şi minciuna în care am
apărut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodată.

Oraşul mic dormea în noaptea lui...

Acasă, un plic alb, la aprinsul lămpii, apăru pe podele lângă uşă, în tăcuta odaie, unde stau de mult fără să fi avut nici o
corespondenţă de nicăieri.

Am deschis plicul, şi pe cartonul negru-mat era scris cu alb:

«Vino pe podul de fier, mâine la ora 3 d.m.»

M-am gândit să nu mă duc. Cum, însă, în noaptea aceea eram cu totul nimicit de viaţa reală, invitaţia aceasta mă lăsă
indiferent părându-mi chiar un lux, bun de emoţii bizare pentru alţii.

A doua zi, însă, eram pe pod. Un domn şi o doamnă în negru; ei mă conduseră repede la o trăsură care aştepta.
Trăsura porni cu noi, iar ea, zâmbind, puse pe faţa mea o mască, prin care nu vedeam nimic.

Când ea îmi ridică masca, eram într-un salon larg, vechi, dar bine luminat; afară era noapte.

Peste puţin timp, am luat toţi câte o baie parfumată şi, înfăşuraţi numai în cearşafurile albe, am revenit în salon.
Nici un alt om nu apăru; tot palatul dormea... trebuia să fie mai mult de miezul nopţii...

Figurile noastre erau palide şi tăcute, iar peste noi plutea dezgustul unui veac.

Cu un gest nervos, ei stinseră atunci lumina, şi prin întunericul adânc ridicară un oblon secret, tăiat în podele, într-un colţ
al salonului.

Un pătrat de lumină venită, din subsol, apăru deodată în colţul acela al podelelor.

Prin vorbe abia şoptite, cearşafurile alunecară de pe noi. Nuduri din ziua de azi...

Ea, cu părul desfăcut, dispăru cea dintâi, în lumina pătratului deschis; coborând şi noi, capacul fu tras.
*
Un cub negru, sub sol, capitonat cu catifea neagră, ne înconjura între podele, plafon şi pereţi; nici o fereastră.
În plafon ardea un lampion care lăsa o lumină violetă în acest cub al uitării, iar într-un colţ al cubului, o sobă ascunsă în
zid alinta nudurile noastre cu o căldură moleşitoare...

Noi stam culcaţi pe catifeaua neagră, sorbind arome negre, din trei pahare negre.

Ochii se priveau simpatic, aprinşi..

- Cântă, zise el...

Şi ea luă ghitara neagră şi începu, cu o voce stinsă, poema corbului din Edgar Poe.

Refrenul «Niciodată, niciodată» se pierdea abia şoptit, şi ghitara tăcu.

Noi beam arome din trei pahare negre...

- Dansează, zise el...

Ea se ridică în lumina pală, violetă... O frumuseţe de linii arăta o cuminţenie naturală... Dansa fantastic,

leneş, decadent...

Printr-o spirală, ea căzu lângă noi, ca o stea în cubul negru...

Noi beam în cubul negru, în fumul ţigărilor, ce ne învăluia, iar lampionul arăta sfârşitul unui veac.

Eram şi mai tăcuţi...

Deodată, lumina fu stinsă, şi umbra lui Karl Marx apăru în noaptea cubului negru, cu ajutorul unei lanterne.
Un ţipăt isteric ieşi din pieptul lor. Cu braţe nervoase, mă încleştară, şi o ploaie de sărutări bizare ne adormi profund în
acel cub negru al uitării...
*
Cu aceeaşi mască fui condus a doua zi; la acelaşi pod ne-am despărţit.

Spuneau că mâine vor pleca pentru totdeauna, şi că veacul nostru s-a sfârşit. (Bucăți de noapte, 1926)