Societatea Junimea se naște la Iași, cândva între anii 1863-1864 (1), ca inițiativa culturală

a cinci tineri cu studii superioare în Occident :Petre P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti,
Iacob Negruzzi și, nu în ultimul rând, Titu Maiorescu. Probabil că, la acel moment, niciunul
dintre cei cinci nu intuia amploarea pe care urma să o ia această inițiativă, și cu atât mai
puțin influența definitorie pe care a avut-o asupra dezvoltării culturii române.

Rolul şi importanţa Junimii

Junimiştii au criticat puternic Revoluţia de la 1848, pe care o considerau un exemplu

grăitor de imitare grăbită şi nejustificată a modelului francez. Ei nu se împotriveau
schimbărilor şi nici culturii occidentale, pe care o preţuiau foarte mult, dar insistau asupra
faptului că schimbările trebuiau înfăptuite lent, pe măsură ce societatea românească era
pregătită să le primească. Constantin Dobrogeanu-Gherea spune, în „Idealurile sociale şi
arta”, că Junimea s-a opus formelor goale şi barbare ce s-au manifestat în literatură, s-a
opus formelor şi formulelor umflate, goale de înţeles, s-a opus superficialităţii în toate şi a
creat un curent mai sănătos în literatură şi limbă, a produs câteva opere de valoare, iar
dacă n-a putut să facă mai mult, cauza e că ţara noastră a fost şi este incultă, are tot şcoli ca
în Bârlad etc. Junimea s-a răsculat contra latinizării absurde a limbii, contra
neologismelor, contra formelor goale, barbare, greşite, a creat o ortografie mai omenească,
a dat câteva opere de valoare…
Dar junimiştii n-au fost cu totul împotriva introducerii formelor noi de viaţă în ţara noastră.
Maiorescu a vorbit, în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond, adică a civilizaţiei,
cum se putea transplanta, dar acest spirit eminamente negativ n-a spus, pe cât ştim, nicăierea, ce,
cât şi cum trebuia de importat.
Un lucru este sigur: junimiştii n-au fost împotriva transplantării civilizaţiei apusene pentru toată
lumea. Ei, pentru dânşii, au fost pentru transplantarea în mare; au fost împotriva acestei
transplantări pentru majoritatea ţării. Junimiştii n-au fost nişte „ruginiţi”. În viaţa lor personală
au adus pe malurile Bahluiului şi ale Dâmboviţei felul de trai din marile capitale ale Europei şi
chiar limba acelor capitale. N-au renunţat, pentru dânşii, la nici una din achiziţiile civilizaţiei
europene, în domeniul politic n-ar fi renunţat, desigur, la nici o libertate, la nici una din
binefacerile aduse omenirii de marea Revoluţie Franceză (acea „epidemie morală” a lui
Maiorescu). În lupta lui contra „Şcoalei Bărnuţiu”, în care Junimea întâmpină o serioasă
rezistenţă, Maiorescu face apel la principiile „umanitare şi liberalism”, principiile marii Revoluţii
Franceze.
În această atitudine se pot deosebi două lucruri: lupta împotriva înnoirilor lingvistice, în care ei
continuă vechea şcoală critică şi în care au avut dreptate – dovadă evoluţia ulterioară a limbii şi
literaturii române -, şi lupta împotriva înnoirilor sociale şi politice, care este o noutate faţă cu
vechea şcoală critică şi în care n-au avut dreptate, dovadă, iarăşi, evoluţia ulterioară a societăţii
române.

O prima manifestare a societății a fost Cenaclul literar, al cărui președinte onorific a fost
ales Vasile Alecsandri. În cadrul întâlnirilor, invitații discutau pe marginea unor lucrări, fie
ele artistice sau științifice, încercând să stabilească valoarea lor estetică și științifică.
Ulterior, din 1867, tipografia Junimii începe să publice revista Convorbiri Literare, ce va servi
drept mijloc de promovare a ideilor junimiste, dar și a operelor scriitorilor români.
Evoluția Junimii a cunoscut trei etape:prima, între anii 1867 și 1874, stă sub semnul elaborării
principiilor;a doua – între anii 1874 și 1885, apogeul – în care se consolidează ”direcția nouă”, și a treia
etapă, până în 1944, în care se dezvoltă principiile estetice.

Concepții și principii generale

Înainte de toate, junimiștii se opun bazelor pe care societatea românească începuse să-și
clădească cultura. Această bază, cred ei, este fragilă și nu poate reprezenta o adevărată
structură fondatoare a culturii naționale. Generația pașoptistă, al cărui rol important în
procesul de modernizare a culturii este recunoscut de junimiști, este totuși criticată
pentru graba cu care încercase să facă totul. Principiile pe care pașoptiștii le luaseră cu
împrumut din arsenalul ideologic al Occidentului (2) trebuiau prefăcute în instituții
durabile, în cadrul unui proces de mai lungă durată, dar mai fecund.

(Petre P. Carp)

Mediocritate, impostură, formalism, improvizație, grandilocvență – acestea sunt doar

câteva dintre trăsăturile caracteristice ”culturii” românești de până atunci împotriva
cărăra Junimea se ridică extrem de critic. Toate acestea confereau ansamblului cultural
românesc o anumită falsitate, un caracter efemer, și nu puteau în niciun caz clădi o
cultură națională demnă de admirație și respect.

În schimbul acestor false principii directoare, junimiștii propun o schimbare fundamentală.

Ei aduc în prim plan rolul esențial al atitudinii critice, al selecției drastice care trebuie să stea
la baza dezvoltării culturale. Nu trebuie, așa cum îndemnau pașoptiștii cu ceva timp în
urmă, să se scrie orice, ”doar ca să se scrie”. Toate operele, literare sau științifice, trebuie să
treacă printr-un filtru critic, să îndeplinească o serie de principii pentru a putea fi calificate
drept valoroase.

Junimea vine cu o critică dură la adresa lipsei originalității punctelor de vedere existente în
mediul cultural românesc. În schimb, adepții junimismului încep să prelucreze și să adapteze
puncte de vedere de circulație europeană la realitățile românești.(3)

În acest moment, e necesar să subliniem faptul că referirile constante ale Junimii la modelul
culturii occidentale se referă, în primul rând, la spațiul german. Cei cinci membri fondatori
sunt educați în spațiul german, iar prin orientarea lor cu precădere către acesta aduc o
schimbare în societatea autohtonă care, până atunci, privea mai degrabă către spațiul
francez. De fapt, această orientare germană – putem vorbi chiar de un filogermanism, așa
cum se pronunță și Z. Ornea (4)-nemulțumește în primă fază. La urma urmei, devenise
aproape o tradiție ca românii să privească spre modelul francez, spre ”frații latini din
occident”.

Îndepărtarea junimiștilor de Franța nu este rezultatul doar a educației primite în

învățământul german. Junimiștii sunt, prin excelență, conservatori. Franța secolului al XIX-
lea este, după cum bine știm, prin excelență revoluționară. Era aproape imposibil ca aceștia
să continue linia de inspirație franceză;astfel, ei merg pe direcția emancipării de sub
influența ideologică și politică a acestei Franțe revoluționare și promovează cultura
germană în toate domeniile.

Istoricul Alexandru Zub consideră că Junimea reprezintă nu doar un complex structural

ideologic, estetic sau literar, ci și o stare de spirit (5) caracterizată prin trăsături precum
rigoare, adevăr, lucididate, specificiate și elan creator original. Aceste câteva trăsături nu se
aplică strict creațiilor literare, ci ele se traduc și în modelul de spirit public pe care Junimea
încearcă să îl impună, al românului cultivat, critic într-un sens constructiv și nu negativ, și
care se implică activ în viața societății.

Critica pașoptismului

Din punct de vedere ideologic, junimiștii critică aproape total opera generației
predecesorilor, a pașoptiștilor. Pe plan literar, îi critică pentru lipsa de originalitate,
pentru dorința de a clădi o literatură națională cât mai repede, doar de dragul de a o
avea. Excepția de la regulă o reprezintă poetul Vasile Alecsandri. Pe plan politico-
ideologic, elanul revoluționar al generației de la 1848 atrage automat după sine critica
conservatorismului junimist. Programele propuse de aceștia în cadrul mișcărilor
revoluționare sunt liberale, chiar radicale (6), dacă vorbim de programul de la Islaz, și nu
se pliază pe linia evoluției țării.

Maiorescu susținea că ”acest radicalism democratic trebuie combătut ca ceva periculos și

în orice caz prematur;și nu este mai mare greșeală în politica practică decât ignorarea
fazelor treptate prin care trebuie să treacă evoluțiunea unui popor”.

Teoria formelor fără fond-„stafii fără trup”, „iluzii fără adevăr”

Ajungem astfel la una din tezele centrale ale întregii concepții junimiste, așa cum a fost ea
definitivată de Titu Maiorescu:evoluția organică a culturii și, implicit, a societății. Ideea
centrală a acestei gândiri este că ansamblul cultural reprezintă un organism care are
propriile legi de dezvoltare, astfel că acesta se dezvoltă treptat, are o evoluție conformă
cu nivelul de dezvoltare al societății. Acest evoluționism reprezintă ”cheia concepțiie lor
filozofice, politice și culturale” (7).

Maiorescu promovează această teză într-un studiu publicat în 1868, În contra direcției de
astâzi în cultura română. Maiorescu își începe studiul printr-o serie de afirmații ironice la
adresa revistei Transilvania, iar apoi generalizează pentru a spune că ”atâtea alte foi
literare și politice ale românilor sunt așa de slab redactate, așa de stricăcioase prin forma
şi cuprinsul lor [...] Viciul radical în ele, şi, prin urmare, în toată directia de astăzi a culturii
noastre, este neadevărul, pentru a nu întrebuinţa un cuvânt mai colorat, neadevăr în
aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pănă în gramatică, neadevăr
în toate formele de manifestare a spiritului public.”(8)

În continuare, Maiorescu face un scurt istoric al dezvoltării a ceea ce unii numeau cultura
românească. De la trezirea din ”barbaria orientală”, românii nu au făcut altceva decât să
preia ceea ce Maiorescu numește ”lustrul dinafară”, formele, fără a prelua și fundamentele.
Cultura noastră s-a limitat la imitație și reproducere;mai mult, ea a început, conform teoriei
maioresciene, cu falsificări ale istoriei, etimologiei și filologiei. Sentința este cât se poate de
clară:”zidirea naţionalităţii române nu se poate aşeza pe un fundament în mijlocul căruia
zace neadevărul”.

La o analiză mai amănunțită a textului, observăm că Titu Maiorescu nu se oprește doar la

accepția culturală a termenilor, ci vorbește și într-un sens mai general. În timp ce forma
reprezintă doar cadrul exterior al civilizației, fondul stă în moravuri, conținut sufletesc, în
”straturile profunde ale civilizației unui popor, trăsăturile sale caracteristice ancestrale,
moravurile configurate de-a lungul unei evoluții îndelungate” (9). Evoluția trebuie să se facă
astfel de la fond la forme, căci acestea din urmă trebuie să fie reflecția naturală a fondului,
fiind astfel specifice fiecărei culturi în parte. Formele fără fond – sau, în limbajul metaforic
maiorescian:”producțiuni moarte, pretenții fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără
adevăr” – au fost preluate masiv, cu grabă inconștientă, de către pașoptiști, și aplicate pe un
fond cât se poate de neadecvat, astfel că ceea ce unii considerau a fi cultura românească
era de fapt o construcție firavă, transparentă și fără niciun fundament.

Teoria formelor fără fond a jucat un rol primordial în dezvoltarea culturii și societății
autohtone. Ea a urmărit să deschidă ochii într-un mod aproape brutal și a subliniat că toată
construcția structurilor moderne ale României, ridicate în grabă, trebuie reevaluată,
refăcută aproape de la zero, și nu oricum, ci lent, metodic și critic. Această contestare, deși
a fost una extrem de dură, a fost complet justificată – ”cu o cultură falsă nu poate trăi un
popor”.

Ulterior, junimiștii au militat pentru dezvoltarea culturii în sensul spiritului critic și al

adevărului ca principiu fondator. Producțiile literare și științifice ce au urmat formulării tezei
formelor fără fond au respectat aceste principii esențiale și au dus la clădirea edificarea unei
culturi ”adevărate”, dacă ni se permite folosirea acestui termen, a unei culturi specific
naționale în termeni literari – elanul creator original definește operele unui Creangă sau ale
unui Slavici, ca să nu mai vorbim de geniul eminescian, protejatul lui Maiorescu.

Rolul Junimii în evoluția studiilor istoriografice

Dincolo de influența fecundă pe care a avut-o în domeniul literaturii, principiile Junimii au

jucat un rol la fel de important în alinierea istoriografiei românești la direcția europeană.
Deși niciunul dintre cei cinci membri fondatori nu erau de profesie istorici, toți au
manifestat un real interes pentru acest domeniu.

Într-un studiu publicat în 1882, Literatura română și străinătateaMaiorescu nota că

”știința istoriei este aproape părăsită în generația română de astăzi” (10). De fapt, dincolo
de lipsa istoricilor profesioniști, problema consta în însuși modul în care se scria istoria
atunci. Interesul pentru promovarea adevărului istoric nu prima – nu degeaba vorbea
Maiorescu despre falsicarea istoriei. Falsul, inexactitățile, exagerările făceau din
istoriografia românească una lipsită de orice valoare științifică. Școala Ardeleană a fost
prima țintă a criticii junimiste, urmată apoi de școala Bărnuțiu, pentru modul inexact și
incomplet în care a înțeles să prezinte istoria pentru a-și susține tezele ideologice. Chiar și
B.P. Hașdeu, care era la vremea respectiva probabil cel mai respectat istoric, a căzut
victimă ironiilor tipic maioresciene, care, printre unele laude, observa că întreprinderile
literare ale lui Hașdeu ”au promis mult și au ținut puțin” (11).

Teza principală este că numai printr-o cunoaștere exactă a trecutului, fără prejudecăți sau
”exagerări patriotarde” (12) se poate construi viitorul țării. Principiul de bază trebuia să fie
adevărul, ”adevărul înainte de toate” după cum spunea Maiorescu sau, în spusele lui
Eminescu, ”naționalitatea în marginile adevărului” (13).

În conturarea concepției despre istorice a lui Titu Maiorescu un rol esențial l-a jucat opera
filosofică a lui Schopenhauer, care spunea că ”ceea ce este rațiunea pentru individ este
istoria pentru neamul omenesc” (14), de unde datoria de a reflecta asupra propriei istorii.
Junimiștii susțineau primatul unei cercetări temeinice a faptelor, căci istoriografia, pentru
ei, e un mijloc de îndrumare a spiritului public (15).

Conform gândirii junimiste, cercetarea istoriei trebuie să se facă, evident, în baza acelorași
principii deja menționate:spirit critic, luciditate, rigoare, studiu metodic. În plus, esențială
este detașarea prezentului de trecut, renunțarea la analizarea problemelor actuale fără
raportarea la precedente istorice (16). Junimiștii doreau să promoveze aceste principii prin
publicarea izvoarelor narative și diplomatice, a studiilor profesioniste despre instituții și
obiceiuri. Întregul domeniu al istoriei trebuia reexaminat pentru a restabili în drepturi
adevărul istoric și a ”purifica” istoria națională de un patriotism exagerat și dăunător
științei.
Aceste idei se aliniază curentului dominant în istoriografia europeană a acelor vremuri,
anume Școala Critică a lui Ranke, însă a mai fost nevoie de o perioadă de timp până când să
apară o școală istoriografică românească de calitate. Aceasta a fost reprezentată de Dimitrie
Onciul și Ioan Bogdan, pentru o perioadă și de Nicolae Iorga, istorici care au beneficiat de
sprijinul Junimii, publicând în Convorbiri Literare. Lucrările acestora au consacrat istoria ca
știință în cultura românească și au contribuit la asumarea critică a propriului trecut.

Concluzii

Concluzia naturală a oricărui studiu dedicat Junimii este că putem vorbi de o adevărată
moștenire culturală junimistă. Principiile impuse de această mișcare au avut un impact
masiv nu doar asupra culturii, dar și asupra întregii societăți românești pe toate palierele
sale. Contestând modalitatea de înfăptuire a procesului de civilizare în spațiul românesc
(și nu procesul în sine) (17), junimiștii, prin spiritul critic și constructiv, au pus bazele
restructurării modernității românești. Până la mijlocul secolului XX, conceptele Junimii au
stat la baza dezvoltării ansamblului cultural românesc. Deși conservatorismul s-a perimat,
principiile culturale au rămas în picioare și au continuat să influențeze cultura. Singura
altă teorie importantă cu privire la evoluția societății a fost cea a sincronismului,
elaborată de E. Lovinescu în perioada interbelică.

Însă în cele din urmă, tot efortul depus de Maiorescu, Carp, Negruzzi și ceilalți s-a năruit
aproape într-o clipită odată cu instaurarea regimului comunist care, ca orice regim
totalitar, nu tolerează spiritul critic. Până în 1989, și chiar și după, societatea românească
s-a redefinit pornind de la alte principii, cele junimiste fiind complet devalorizate și
discreditate. Ne-am îndepărtat de la direcția benefică pe care o inițiase grupul celor 5
acum 150 de ani, astfel încât României de astăzi i-ar fi, probabil, foarte utilă apariția unei
noi Junimi.