Junimea este o societate culturară constituită la Iaşi prin 1863-1864,după opinia

fondatorilor ei,cinci oameni intelectuali:Titu Maiorescu,Petre Carp,Iacob Negruzzi,Vasile

Pogor şi Theodor Rosetti pe care afinităţile dintre personalităţile lor îi unesc într-un cenaclu în
care se dezbat public probleme culturale de seamă din epoca de după 1860:probleme de
ortografie şi limbă,proiectarea unei antologii de poezie românească,organizarea unor
conferinţe prin care să răspândească în public o serie de cunoştinţe istorice,politice,economice
şi de cultură.
Junimea reprezintă cea mai importantă grupare literară din cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.Tudor Vianu apreciază că Junimea reuneşte cele mai mari personalităţi
intelectuale ale vremii.
Obiectivele "Junimii":
 răspândirea spiritului critic;
 încurajarea literaturii naţionale;
 neatârnarea intelectuală a poporului român;
 originalitatea culturii şi a literaturii române;
 crearea şi impunerea valorilor naţionale;
 educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor îndreptându-se
spre receptarea şi inţelegerea culturii de către popor;
 unificarea limbii române literare.
Junimiştii au recunoscut meritele predecesorilor. Generaţia paşoptistă a avut un rol decisiv
în procesul de modernizare a societăţii româneşti, de construire a identităţii naţionale, atât prin
participarea activă la viaţa politică a ţării, cât şi prin cultură, mai ales prin literatura originală,
cu specific naţional.
Paşoptiştii, „oamenii începutului de drum” (Paul Cornea), au întemeiat literatura română
modernă, au asimilat romantismul, prelu’nd şi elementele neoclasice şi iluministe, au fondat
speciile şi genurile în literatura română, au folosit sursele de inspiraţie specifice secolului
romantic (istoria, folclorul, natura), au descoperit poezia populară, valorificând în literatura
cultă resursele expresive ale limbii populare.
Epoca de întemeiere (1821-1860) este privită de noua generaţie de intelectuali dintr-o
perspectivă critică, decurgâng din exigenţa modernizării profunde, reale, a culturii române.
Fără să renunţe la idealul unităţii naţionale, noua generaţie îl impune cu alte mijloace,
urmărind calitatea modernizării şi sincronizare europeană prin mari creatori. Exigenţele
junimiştilor vizau un climat de seriozitate, de temeinicie şi de competenţă prefesională.
În toate domeniile culturii întemeiate de paşoptişti, junimiştii provoacă schimbări
majore:
▪ în domeniul limbii combat latinismul iniţiat de corifeii Şcolii Ardelene şi continuat de
urmaşii acestora, August Treboniu Laurian şi Timotei Cipariu; susţin modernizarea
alfabetului latin şi ortografie fonetică; pledează pentru împrumuturile neologice strict
necesare din limbile romantice;
▪ în domeniul educaţiei culturale, susţin timp de 17 ani cicluri de conferinţe („prelecţiuni
populare”) pe teme de istoric, filozofie, literatură, alte arte, prin care familiarizează auditoriul
cu noile idei din spaţiul cultural european, impun un nou tip de discurs public, de ţinută
academică, în contrast cu oratoria practicată până atunci şi pregătesc un public avizat;
▪ în domeniul literaturii işi propun să realizeze o antologie a poeziei române, proiect eşuat, dar
ideile esenţiale ale discuţiilor privind selecţia şi criteriile poeticităţii textelor se concretizează
în studiul lui Titu Maiorescu, „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, reper
teoretic fundamental; înlocuiesc criteriul cultural în aprecierea creaţiei literare prin criteriul
estetic; resping mediocritatea şi veleitarismul, promavând valorile certe, judecate după
originalitatea viziunii şi realizarea artistică.
Etapele “Junimii”:
Junimea are o existenţă de mai multe decenii, cu activităţi şi orientări ce se schimbă de
la o etapa la alta.

• 1863-1874 - activitatea s-a desfăşurat la Iaşi şi a fost importantă mai ales prin caracterul ei
polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Se promovează în această perioadă
principii estetice şi sociale.

Această etapă ieşeană a societăţii, cu întruniri săptămânale în casa lui Titu Maiorescu
şi cea a lui Pogor, constituie faza ideologică, de afirmare şi de legitimare prin combaterea
vechii direcţii în cultura română. Junimiştii evită implicarea politică, activitatea lor vizează
trei direcţii: limba, literatura şi cultura.

Activităţile cuprind un larg spectru cultural şi se manifestă prin:

▪ prelecţiunile populare cu public larg, întâlnirile în cerc restrâns pentru lectura creaţiilor
originale;
▪ editarea unei reviste a societăţii, “Convorbiri literare”, începând cu 1 martie 1867, cu
apariţie lunară;
▪ folosirea unei tipografii şi librării proprii pentru a publica şi răspândi opera membrilor
societăţii;
▪ susţinerea campaniilor pentru limba română literară vizând alfabetul şi ortografia.

• a doua etapă, cea a şedinţelor duble (1874-1885), este marcată de intrarea junimiştilor în
viaţa politică, în partidul conservator. Funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice îl obligă pe
Titu Maiorescu să se stabilească la Bucureşti. Lui I se alătură Mihai Eminescu şi Ioan Slavici,
ca redactori la ziarul “Timpul”, oficiosul partidului conservator. Junimea se scindează,
şedinţele se ţin atât la Iaşi, în casa lui Vasile Pogor, cât şi la Bucureşti, în casa lui Titu
Maiorescu. Activităţile “Junimii” se îndreaptă mai ales spre literatură:

▪ se consolidează “direcţia nouă” în poezie şi în proză prin capodoperele marilor scriitori –

Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, publicate în revista “Convorbiri literare”, dar şi în
volume;
▪ poeziile lui Eminescu şi nuvelele lui Slavici sunt traduse în limba germană de Mite
Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu;
▪ “Junimea” continuă să ofere burse tinerilor pentru studii în străinătate;
▪ criticismul se manifestă acum prin noi campanii, notabilă fiind polemica lui Maiorescu
privind “arta cu tendinţă” şi “arta pentru artă”, purtată cu Constantin Dobrogeanu-Gherea.

• dupa 1885 – “Junimea” împreună cu revista “Convorbiri literare” se muta la Bucureşti.

Activitatea junimiştilor se canalizează în această perioadă către preocupări universitare,
căpătând un caracter academic. În această etapă, junimiştii se interesează de dezvoltarea altor
domenii ale vieţii culturale, neabordate până acum şi anume filozofia, istoria, geografia. Ca
urmare, se publică primele studii de istorie (A.D.Xenopol – “Istoria românilor”, în 14 volume)
şi de filozofie (Vasile Conta).
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași
în anul 1863.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai
multor opere și figuri, atribuite de cercetători acelorași înrâuriri și subsumate acelorași
idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creatiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor și
răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul aceluiași
curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care s-au putut
opune.
Fără înoială că nu acesta este cazul “Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să
studieze dezvoltarea acestui important curent este usurată de faptul că încă de la început el se
sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot timpul o puternică personalitate îl domină. În
afară de aceasta, “Junimea” nu este numai un curent cultural si literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române,
întemeiată cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar
acceptate ale tuturor corpurilor constituite. ”Junimea” n-a fost atât o societate, cât o
comunitate de interese culturale dar și socio-politice.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitatile întemeietorilor. Ea
se menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care
alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză potrivit
căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana o adoptă
pentru sine.
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea “Junimii” în decursul existentei ei.
Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a
lucrărilor, câstigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă polemici
colective. Dar peste tot ce constituie în viață “Junimea”, produsul deliberat al voinței de a se
organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a literaturii, iar dintâi
sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere și oameni.
Fondarea Junimii
Junimea a luat ființă la Iași în anul 1863, din inițiativa unor tineri reîntorși de la studii
din străinătate, în frunte cu Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi și
Teodor Rosetti. Ei își încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare.
Printr-o formulă masonică, junimiștii, cînd vorbeau despre acest subiect, spuneau: "Originea
Junimii se pierde în negura timpului". Cursul public pe care Titu Maiorescu îl ținuse cu un an
mai înainte, curând după instalarea sa la Iași, dovedise existența unui auditoriu cultivat, în
stare să se intereseze de problemele științei, expuse în formele unei înalte ținute academice.
Experiența este reluată în februarie 1864 cu puteri unite. În cursul aceluiași ciclu, abordând
probleme dintre cele mai variate, Carp si Pogor vorbesc de câte două ori, iar Titu Maiorescu
de zece ori. Apoi “Prelecțiunile populare” devin o lungă tradiție a “Junimii” din Iași. Timp de
șaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legatură între
ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin intervenția noilor
membri, Lambrion și Gheorghe Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria și cultura națională.
Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viață ale popoarelor și despre
Cărțile omenirii, cicluri din 1874 și 1875 limitează preocupările la elmentele naționale ale
culturii noastre și la influențele consecutive exercitate asupra poporului român. Curând, prin
darul basarabeanului Cașu, nepotul lui Pogor, completat prin cotizațiile membrilor ei,
“Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini. Asociația
înființează și o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar dispărută și ea după o
scurtă funcționare. Existența tipografiei permite “Junimii” publicarea, începând din 1867, a
unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub conducerea lui Iacob Negruzzi.
Această publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu în istoria literaturii române. Ea a
impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin
spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice. Încă de la începuturile ei, mișcată de conștiința
primelor nevoi ale culturii românești în acel moment, “Junimea” abordează problema
ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la întrebuințarea alfabetului chirilic la
cel latin. În ședinte însuflețite, ținute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu
Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se discută
probleme de ortografie și limbă, se recitesc poeții români în vederea unei antologii și se
compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producțiile care trebuiau respinse.
Convorbirile literare păstrează în cea mai mare parte urma activității “Junimea”, și lectura
atentă a revistei permite refacerea vieții renumitei grupări literare și a etapelor pe care le-a
străbătut. Programul Junimii și cercetări istorice recente ne îndreptățesc să afirmăm că
gruparea avea o importantă dimensiune masonică.
Periodizarea Junimii
Perioada 1863- 1874
Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până
în 1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la
București. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează
principiile sociale și estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii
și ardelenii, apoi a polemicilor cu barnuțiștii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din
București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor
Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla, Alexandru Cihac. Este vremea în care
“Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor
ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola
prestigiului începe să se formeze în jurul ei.
Perioada 1874-1885
Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care ședințele din
Iași se dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din
urmă în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei
,Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în Convorbiri
literare împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de desăvârșire a
direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale,
Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă, știință și cultură. Este
perioada de glorie absolută a revistei.
Perioada 1885-1944
1886-1900
Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la
București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și
filozofice
În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei
conducere o păstreză singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care să
își asume întreaga conducere a revistei.
Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă
dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu
Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petre Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu,
Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc. Deși în acest interval Ion Luca
Caragiale îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid și gloriei tinere a lui
George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei un caracter universitar
predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate.
Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația
Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind
figurile cele mai proeminente ale științei si oratoriei universitare.
1900-1907
 În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul
științelor naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare,
mai multe din cele savante și universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în
1903, devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion
Mehedinți.
Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și
filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la
direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting,
alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și
alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultură
generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui
Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu a mai avut acelasi grad de popularitate
ca si in anul 1980.
Ultima etapă
A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga
direcție a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu
una de filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici,
C. și M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.
Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare
începuse însă sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături
de marea epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu
și a lui Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul
criticului urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut totuși controverse și
în această perioadă cu revistele Viața nouă și cu Viața românească.
Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare
încep să piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți predă conducerea
lui Al. Tzigara-Samurcas care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din
perioada vechii conduceri prin studii de arta romanească veche și populară. Nici noua direcție
nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii “Junimi”
nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreaga arborescență a mișcării, dezvoltată
prin silințele celei de-a doua generații de scriitori și gânditori junimiști.
Editura Junimea
Înfiinţatã în 1969, Editura Junimea s-a impus şi a crescut constant, prin promovarea,
cu precãdere, a culturii naţionale, acordând o mare atenţie creaţiilor românilor de pretutindeni,
dar deschizându-se şi spre literatura lumii, precum şi spre curentele de gândire contemporanã.
Editura vã propune o ofertã generoasã de editare, în toate domeniile de creaţie şi având drept
suport profesionalismul echipei şi experienţa de piaţã.
Manifestările "Junimii", organizate cu scopul concretizării obiectivelor:
Educarea publicului prin "prelecţiuni populare" , reuşind să impună o mentalitate
junimistă în epocă, fără dogme şi să dezvolte spiritul oratoric pe care îl considerau o artă.
Unificarea limbii române literare începe prin propunerea junimiştilor privind înlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin, propunere exprimată încă din 1860. în acest sens, Titu
Maiorescu publică articolul "Despre scrierea limbei române" (1866), în care susţine toate
ideile junimiste privitoare la limbă: ortografia s& fie fonetică, înlocuirea alfabetului chirilic cu
cel latin, respinge etimologismul susţinut de paşoptişti, propune normarea limbii (introducerea
de reguli gramaticale). Ca urmare a efortului lor, Academia Română aprobă şi oficializează
această scriere pentru întreaga ţară.
 Interesul pentru literatură se manifestă încă de la înfiinţarea societăţii şi a revistei. încă
din 1865, junimiştii emit ideea publicării primei antologii de poezie românească pentru
şcolari, iar în primul număr al revistei "Convorbiri literare", Titu Maiorescu publică studiul
"O cercetare critică asupra poeziei de la 1867", care îl va consacra definitiv ca îndrumător şi
critic literar. în domeniul literaturii, privind poezia, se vorbeşte deja despre eminescianism,
este apreciat Vasile Alecsandri şi se pune accent pe poezia populară; în proză, se remarcă în
mod deosebit Ioan Slavici şi Ion Creangă; în dramaturgie, cel mai valoros este Ion Luca
Caragiale.
Casa "V.Pogor" este sediul muzeului ce are ca obiect literatura româna moderna si
contemporana dar cu precadere perioada marilor clasici, a societatii literare "Junimea".
[Cladirea a fost construita în 1850 de catre vornicul Vasile Pogor, împreuna cu sotia sa Zoe.
Aceasta data este atestata printr-o piatra hexagonala gasita, dupa sapaturile efectuate în
vederea restaurarii, pe care se afla inscriptia, cu caractere chirilice: "V.Pogor 1850 si sotia
sa Zoe". Imobilul are un bogat si lung istoric legat de viata culturala a Iasului fiind loc de
întâlnire pentru intelectualitatea orasului, sediul Societatii Literare Junimea (1863) si al
Revistei "Convorbiri literare" (1867).]
Petre P. Carp
 Petre P. Carp (n. 28 iunie 1837, Iași - d. 19 iunie 1919, com. Țibănești, județul Iași) a
fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.
Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului
Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în
Parlamentul României. A îndeplinit numeroase funcții politice în cadrul guvernelor care au
succedat la conducerea țării după plecarea domnitorului Cuza (ministrul Afacerilor Străine,
ministru Cultelor si Instrucțiunii, ministru Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor,
ministrul Finanțelor) fiind ales de două ori președinte al Consiliului de Miniștri.
A activat în cadrul diplomației românești îndeplinind funcțiile de agent diplomatic la
Viena și Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie - octombrie 1873). În
perioada noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar și ministru
Plenipotențiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea "junimistă" se desprinde din
cadrul Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional, iar Petre P. Carp este ales
președinte. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor politice conservatoare din România
a fost ales președinte al Partidului Conservator (21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). În timpul
Primului Război Mondial a fost unul dintre susținătorii ideii de intrare a României în război
alături de Puterile Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori (19 iulie 1900 - 27
februarie 1901 și 14 ianuarie 1911 - 10 aprilie 1912) din partea Partidului Conservator.
Titu Maiorescu
 Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova -- d. 18 iunie 1917, București) a
fost un academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și
scriitor român, prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru
fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului secolului al
XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a
formelor fără fond, baza Junimismului politic și "piatra de fundament" pe care s-au construit
operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.
Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe
asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea
Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și Th.Rosetti, începerea
activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile Lupu“ din Iași, înființarea, în
1867, a revistei Convorbiri Literare.
Deși perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a
idealurilor pașoptiste, totuși unele accente se schimbaseră, condițiile erau altele decât pe
vremea tinereții romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu
reprezintă noua generație, junimistă, cu o nouă concepție asupra vieții sociale și culturale
românești. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluții
naturale, organice și temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu
îl face în articolul din 1868, În contra direcției de astăzi în cultura română, în care condamnă
introducerea unor instituții imitate după cele occidentale și cărora nu le corespundea un fond
adecvat în mentalitatea, creația și nivelul de cultură al poporului român.
Titu Maiorescu a declarat într-o conferință de la Ateneul Român din 1882, susținând că
femeile își merită locul de la marginea societății din cauza creierului lor prea mic[1]:
„Cum am putea într-adevăr să încredințăm soarta popoarelor pe mâna unor ființe a căror
capacitate craniană este cu zece la sută mai mică? Abia ajung astăzi creierii cei mai
dezvoltați pentru a putea conduce o națiune pe calea progresului și prosperității materiale...
Din 1.000 de căpățâni măsurate a rezultat 1.410 grame greutate mijlocie la bărbat și numai
1.250 la femei“.
„Cu cât înaintăm însă în civilizațiune, cu atât rolul bărbatului devine mai greu, cu atât el
trebuie să-și muncească mai mult creierul ca să poată cuceri un loc în economia socială și să
fie în stare a-și asigura existența și viitorul familiei sale. El trebuie să miște cultura, el să
conducă sau să susțină statul, el să facă a înflori artele, el trebuie să lărgească câmpul
ideilor, să înlesnească bunul trăi al omenirii prin descoperiri și perfecționări zilnice, aduse în
sfera practică a vieții, pe când femeia e redusă la un rol cu mult mai mărginit în mișcarea
societăților culte. De aici, nici îndoială, diferența craniană“.
Iacob Negruzzi

Iacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842, Iași - d. 6 ianuarie 1932, București) a fost
scriitor român, fiul lui Costache Negruzzi.
Și-a făcut studiile în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iași și
președinte al Academiei Române. Membru fondator al societății Junimea a condus timp de
peste 28 de ani revista Convorbiri literare.
La 28 octombrie 1866, Iacob Negruzzi a intrat în masonerie, în 1867 a ajuns al doilea
secretar și mare expert iar în 1868 ajunsese venerabil [1].
 În 1888, Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camerei Deputaților o petiție din partea
unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se i se
acorde poetului Mihai Eminescu, de către stat, o pensie viageră [2] .
Vasile Pogor

Vasile Pogor (n. 20 august 1833, Iași; d. 20 martie 1906, Bucium, județul Iași) a fost
om politic, publicist și poet român, care a îndeplinit în mai multe rânduri funcția de primar al
municipiului Iași.
Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societății Junimea și ai revistei Convorbiri
literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză și traduceri. A tradus din Horațiu, Goethe,
Hugo, Gauthier, Baudelaire ș.a.
Puținele sale poezii originale (Pastelul unei marchize, Melancolie, Magnitudo Parri,
Sfinx egiptean ș.a) au totuși un aer de prospețime și o pronunțată nuanță de umor.
În calitate de primar al Iașului, Vasile Pogor s-a făcut remarcat prin următoarele:
*a fost artizanul proiectului Teatrului Național din Iași, în perioada administrației
sale demarând lucrările de construire.
este autorul unui proiect de realizare a unei căi ferate „Iași-Dorohoi direct prin Iași
și nu prin Cucuteni”.
*a contractat un credit de 4.000.000 de lei, în data de 25 ianuarie 1891, pentru
asfaltarea străzilor, construirea noului Abator și ridicarea a zece școli primare.
*în perioada administrației sale, au demarat lucrările de construcție a Băii Comunale
și s-a dat startul la cele de canalizare a orașului.
Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru fondator al
Partidului Constituțional ("junimist"). A trecut la cele veșnice la data de 20 martie 1906 în
localitatea Bucium (astăzi cartier al municipiului Iași).
Constantin A. Rosetti
 Constantin A. Rosetti (n. 2 iunie 1816, București; d. 8 aprilie 1885, București) -
deseori numit C.A. Rosetti [1] -, fiu al spătarului Alexandru Rosetti și al Elenei Obedeanu
(născută Cretzeanu), a fost om politic și publicist român, unul din conducătorii Revoluției de
la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române.
A editat ziarul liberal-radical "Românul" și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc
și în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile
ziarului "Românul", care a apărut timp de aproape o jumătate de secol, a militat pentru
reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării.
A fost unul dintre conducătorii Partidului Național Liberal, creat în anii 1874-1875,
dar în 1884, intrînd în conflict cu Ion Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut cu
entuziasm proclamarea independenței țării și participarea României la războiul ruso-turc din
1877-1878. În 1858 a pus bazele "Asociației lucrătorilor tipografi din București", al cărui
președinte a fost. În 1863 a fondat Casa de ajutor reciproc a tipografilor din România alături
de Walter Scarlat, Iosif Romanov, Zisu Popa, Mihalache Gălășescu și Petre Ispirescu.
A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Camerei Deputaților. A făcut
parte din primul guvern al lui Carol I, fiind pentru cîteva luni ministru al "Instrucțiunii publice
și Cultelor". A fost de două ori primar al Capitalei. În amintirea revoluționarului român, în
București există strada C.A. Rosetti și Piața Rosetti, unde tronează statuia lui C.A. Rosetti.
Publicistica lui se caracterizează prin avînt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a
scris versuri sentimentale și patriotice, a tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo.