Textul liric.

Opera lirică
Harta
de Marin Sorescu

Ciorchinele
Definiția: Opera lirică Caracteristici:
este opera literară limbaj expresiv,
scrisă în versuri, în
prezența eului liric,
care autorul îşi
exprimă în mod direct, structură specifică.
prin intermediul eului
liric, idei, gânduri,
sugerează sentimente,
stări sufletești prin
intermediul
procedeelor artistice.

speriat
dus Opera
lirică

Mărcile eului liric

sunt: (verbe și
Sentimentele: sunt transmise pronume la persoana
prin intermediul eului liric care I și persoana a II-a,
apare în ipostază substantive și
contemplativă, reflexivă sau de pronume în cazul
îndrăgostit. vocativ, interjecții,
exclamații retorice,
interogații retorice).

Definiție: Opera lirică este opera literară scrisă în versuri, în care autorul îşi exprimă în mod direct, prin
intermediul eului liric, idei, gânduri, sugerează sentimente, stări sufletești prin intermediul procedeelor
artistice.
Trăsăturile operei lirice:
a) Eul liric îşi exprimă direct gandurile, ideile, sentimentele (de admiraţie, de teamă, de bucurie) prin
intermediul figurilor de stil şi a imaginilor artistice.
b) Eul liric este prezent în text prin mărci lexico-gramaticale (verbe și pronume la persoana I și
persoana a II-a, substantive și pronume în cazul vocativ, interjecții, exclamații retorice, interogații
retorice).
 c) Eul liric poate apărea în ipostază de: îndrăgostit, contemplativă, reflexivă sau în ipostază de
creator.
d) Modurile de expunere folosite sunt descrierea lirică şi monologul liric.
e) Opera lirică are o structură specifică, fiind delimitată în strofe. ( de tip monostih, distih, terțină,
catren, cvinarie sau polimorfe). Versurile au măsură, rimă și ritm.
Cum sunt transmise sentimentele autorului?
Sentimentele autorului sunt exprimate în mod direct prin intermediul eului liric (vocea interioară a
poetului).
Mărcile eului liric:
a) -pronume şi adjective pronominale de persoana I (eu, mine, îmi, mie, mea);
b) -verbe de persoana I (stau, citesc, admir, cânt);
c) -substantive și pronume în cazul vocativ (Fluture, tu, pe unde, prin perdea intrași în chilia mea...?)
d) -exclamații retorice și interogații retorice („Lumina ce largă e!/Albastru ce crud!” „Mai suna-vei,
dulce corn pentru mine vreodată?”).

Exclamația retorică este procedeul artistic (figură de stil) prin care se exprimă sentimente și gânduri
complexe și variate, precum: surpriza, mânia, bucuria, etc.
Exemplu: „Lumina ce largă e!/ Albastru ce crud!” (Lucian Blaga).-se concretizează într-o rugăminte, într-
un strigăt. Ea exprimă trăirile și sentimentele de singurătate.

Interogația retorică (latină interrogatio) este figura de stil alcătuită din una sau mai multe întrebări care
nu sunt puse pentru a obține răspuns, ci pentru a comunica o idee sau o atitudine.
Exemple[modificare | modificare sursă]
În poezia „Scrisoarea III” de Mihai Eminescu interogația retorică exprimă mirarea lui Baiazid când vede
că domnul unei țărișoare îndrăznește să-l înfrunte.
Interogația retorică este întâlnită și în „Cântarea României” de Alecu Russo, autorul adresându-se patriei,
ca și cum aceasta ar fi o persoană, întrebând-o „de ce zâmbetul tău e așa de amar” sau „pentru ce curg
lacrămile tale?”.
De asemenea, în „De-abia plecaseși” de Tudor Arghezi interogația retorică din ultima strofă transmite
cititorului lupta ce se dă în sufletul poetului, între glasul inimii care o vrea înapoi pe ființa iubită („de ce-ai
plecat?”) și glasul orgoliului rănit („De ce-ai mai fi rămas?”).
Structura operei lirice: Dacă la începuturile sale poezia a fost asociată cu muzica, în timp, formele poetice
de exprimare s-au diversificat. Multe texte lirice din ultimul secol nu mai au rimă sau ritm și, uneori, nici
strofe, renunțând la muzicalitatea oferită de acestea, considerate artificiale și constrângătoare. Versul
liber caracterizează în special poezia modernă, în care nu se mai pune accent pe sonoritățile
armonioase generate de folosirea versificației tradiționale. Acesta este lipsit de rimă.
În general, limbajul poeziei este perceput ca fiind diferit de vorbirea cotidiană, un limbaj expresiv care
evită banalitatea și caută frumusețea, armonia, simbolurile ascunse, sensurile figurate, imaginile prețioase
etc. Poezia secolului al XX-lea a impus însă și o altă perspectivă: limbajul poetic s-a apropiat uneori de
limbajul obișnuit, de zi cu zi, inventând modalități noi de expresie pentru a ajunge la cât mai mulți cititori.
Metafora este o figură de stil prin care se trece de la semnificația obișnuită a unui cuvânt la o altă
semnificație, pe baza unei comparații subînțelese. De altfel, cuvântul provine din limba greacă,
unde metaphora însemna „transfer“.
Tradițional, metafora este considerată o comparație prescurtată. Mecanismul său de producere
presupune ca al doilea termen al comparației să fie folosit în locul primului termen, care se elimină: Ploaia
ca un plâns al cerului se aude la fereastră. → Plânsul cerului se aude la fereastră. Nu toate metaforele pot
fi explicate însă printr-o analogie; uneori, între termenii puși în relație metaforică legăturile de sens sunt
îndepărtate.
 Metafora dezvăluie legături neașteptate între diferite aspecte ale lumii, între trăirile individului și
universul exterior. Sensul metaforei depinde de context și implică devieri de la sensul propriu al cuvântului.
Metafora se poate construi cu ajutorul substantivului, dar și al verbului. Se poate combina și cu alte figuri
de stil, precum enumerația, repetiția, epitetul.