Dupa Unirea din 1859, paradigma culturala realizata de pasoptisti

este pusa in discutie si supusa unui sever examen critic de o noua

generatie de intelectuali care se impune ca un grup de mare solidaritate
ideologica si culturala, si, timp de un sfert de secol, constituie elita culturii
romane, orientand evolutia acesteia.
Daca scriitorii pasoptisti au alcatuit si au pus in practica un program
coerent de constituire a identitatii nationale prin intermediul literaturii,
generatia urmatoare se considera indreptatita sa reaseze fundamentele
culturii romane moderne, printr’o actiune civica viznad toate domeniile :
cultura, politica, viata sociala si cea morala. Junimistii sanctioneaza
evolutia grabita, ‘’ arderea etapelor ‘’, in activitatea pasoptistilor,
considerand mai potrivita o evolutie ‘’ pas cu pas ‘’, prin asimilari
controlate de spiritul critic.
Junimea este o societate culturala constituita la Iasi prin 1863-
1864, fondata de cinci tineri intelectuali :Titu Maiorescu, Petre Carp,
Iacob Negruzzi, Vasile Pogor si Theodor Rosetti pe care afinitatile dintre
personalitatile lori i unesc intr-un cenaclu in care se dezbat public
probleme culturale de seama din epoca de dupa 1860 : probleme de
ortografie si limba, proiectarea unei antalogii de poezie romaneasca,
organizarea unor conferinte prin care sa raspandeasca in public o serie
de cunostinte istorice, politice, economice si culturale. Junimea
reprezinta cea mai importanta grupare literara din cea de-a doua
jumatate a secolului al XIX-lea, a carei activitate a marcat un moment de
efervescenta creatoare, sustinuta de un spirit critic remarcabil,
impunandu-i in viata cultural ape scriitorii care au transformat aceasta
perioada in epoca marilor clasici.
Vasile Pogor (1833-1906) s-a nascut intr-o familie de boieri si a
facut studii juridice la Paris. A luat parte la conspiratia impotriva lui
Cuza ; a fost prefect al judetului Iasi, deputat, primar al Iasului (1880-
1881 ; 1888-1897). Era proprietarul tipografiei ce tiparea revista
‘’Convorbiri literare’’ si scrierile junimistilor, fiind totodata ‘’pisicherul’’
grupului, datorita umorului sau. A fost o figura originala prin preocuparile
si curiozitatile sale .A facut prima traducere din Faust (partea intai), a
tradus mai apoi din Baudelaire si Poe, din poezia chineza.
Petre Carp (1837-1919) s-a nascut intr-o familie de vechi boieri
moldoveni, a absolvit gimnaziul la Berlin cu note maxime, urmand
Facultatea de Drept si Stiinte Politice din Bonn. A intrat de tanar in viata
politica, reprezentand marea boierime romana. A patricipat la complotul
impotriva lui cuza, a fost ministru de externe si prim-ministru, seful
partidului conservator timp de 5 ani. A realizat traduceri :Macbeth si
Othello de W. Shakespeare.
Theodor Rosetti (1837-1923) a facut studii secundare in
Germania si Franta, studii de economie politica si finante la Viena. Afost
cumnat al lui Al.I. Cuza, care i-a incredintat misiunea de agent diplomatic
al tarii la Berlin. Intrat in politica, ajunge prim-ministru si influent om
politic. A scris trei eseuri care sustin programul junimist :Despre
directiunea progresului nostru, Miscarea sociala la noi si Scepticismul
la noi.
Iacob Negruzzi (1842-1932), al doilea fiu al lui C. Negruzzi a
urmat studii liceale in Germania si Facultatea de Drept din Berlin,
incheiata cu doctorat. A facut cariera universitara si o lunga cariera
parlamentara. A condus revista Convorbiri literare pana in 1895, a fost
secretarul societatii junimea din 1868. Partea valoroasa a creatiei lui o
reprezinta memorialistica, Amintiri din ‘’Junimea’’, scrisa in 1889 si
publicata abia peste trei decenii. A tradus dramele lui Schiller.
Titu Maiorescu (1840-1917) a facut studii stralucite : filozofie la
Berlin, cu doctorat sustinut la Giessen pe o tema de logica , lucrare
publicata in germana. Isi ia licenta in litere si filozofie la Sorbonna (Paris).
Este mentorul societatii Junimea, initiaza in 1863 ciclul de prelectiuni
populare, sustine campanii rasunatoare impotriva curentului latinist ce
indeparta limba literara de limba vorbita ;impotriva ‘’directiei vechi ‘’ din
cultura si literatura romana, impune directia noua sprijinindu-se pe
aparitia unor mari scriitori ale caror opere sunt publicate mai intai in
revista Convorbiri literare. Dupa intrarea junimistilor in politica, in 1874,
este numit ministru al Instructiunii Publice, fapt ce-l obliga sa se mute la
Bucuresti. Isi continua cariera universitara la Bucuresti, preda cursurile
de Logica si Istoria filozofiei moderne, ridicand standardul invatamantului
filozofic la nivel european. Din 1880 isi reia activitatea culturala, in locul
criticii de directie, apar preocupari de estetica si de critica literara, se
implica in polemici cu privire la esenta artei si la rolul ei in societate.
Dupa 1900, este acaparat de viata politica : prim-ministru si ministru de
externe, prezideaza in 1913 Conferinta de pace de la Bucuresti. Dupa ce
a incurajat si acreditat debutul lui Mihai Eminescu si al altor scriitori
junimisti, saluta debuturile tinerilor scriitori, Mihai Sadoveanu si Octavian
Goga, a caror opera ulterioara ii confirma verdictul critic.
Prima etapă, desfăşurată între 1864 – 1874, este aceea a stabilirii
principiilor călăuzitoare de lucru, membrii grupării dovedind o largă
deschidere, fiindcă deviza lor era ’’intră cine vrea, rămâne cine poate’’.
Este perioada în care se ţin prelecţiuni populare, pe teme literare,
estetice, lingvistice, filozofice. Ţinute într-o formă academică, aceste
prelegeri au avut rolul principal de a educa gustul publicului. Este
perioada în care se afirmă spiritul oratoric. Modelul de discurs pe care îl
impune Titu Maiorescu, atitudinea oratorului şi arta compoziţiei
discursului instituie o tradiţie, care va fi continuată în generaţiile
ulterioare. Tudor Vianu observă că unele dintre cele mai cunoscute
opere ale junimiştilor aparţin disertaţiei filozofice, fiind construite după
modelul micilor tratate morale ale antichităţii şi ale clasicismului francez.
Aşadar, „disertaţia filozofică este una dintre categoriile cele mai izbitoare
pe care Junimea le introduce în literatura noastră” ( Tudor Vianu ).
A doua şi a treia etapă a activităţii grupării junimiste, desfăşurate
începând cu 1875, înseamnă consolidarea tendinţelor lansate anterior,
impunerea operelor de maturitate a unor scriitori ca Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Ioan Slavici şi evoluţia treptată a societăţii către o formă
academică şi ştiinţifică. Prima etapă însă, rămâne cea mai rodnică din
perspectiva finalităţilor declarate şi a efervescenţei de idei.
In 1868, apare studiul In contra directiei de astazi in cultura
romana, in care este formulata teoria formelor fara fond. Maiorescu se
revolta aici impotriva ‚’vitiului’’ din epoca, de a imprumuta forme ale
culturii apusene fara a le adapta conditiilor existente :’’Vitiul radical in
toata directia de astazi a culturei noastre este neadevarul [...], neadevar
in aspirari, neadevar in politica, neadevar in poezie, neadevar in
gramatica, neadevar in toate formele de manifestare a spiritului public’’.
Lipsa institutiilor sau a experientei in domeniul cultural, politic si chiar
artistic, pe care sa se aseze aceste forme, face nula incercarea de a
contenporaneiza cultura romana cu aceea occidentala. Exista sanse de
corectare a acestei tendinte numai daca se iau masuri impotriva ei, prin
descurajarea mediocritatii si a ’’formelor fara fond’’ . Institutiile fiind cele
care corecteaza mentalitatile, ’’este mai bine sa nu facem o scoala deloc
decat sa facem o scoala rea [...]; mai bine sa nu facem deloc academii,
cu sectiunile lor, cu sedintele solemne, cu discursurile de receptiune, cu
analele pentru elaborate decat sa le facem toate acestea fara
amturitatea stiintifica ce singura de da ratiunea de a fi’’. Maiorescu nu
este impotriva preluarii formelor culturale din exterior. Acestea rebuie,
insa adaptate la specificul national si anticipate de crearea fondului.
Concluzia lui Maiorescu este categorica : ’’Caci fara cultura poate inca
trai un popor cu nadejdea ca la momentul firesc al dezvoltarii sale se va
ivi si aceasta forma binefacatoare a vietii omenesti; dar cu o cultura falsa
nu poate trai un popor, si daca staruieste in ea, atunci da un exemplu
mai mult vechea lege a istoriei: in lupta intre civilizarea adevarata si intre
o natiune rezistenta se nimiceste natiunea, dar niciodata adevarul’’.
O cercetare critică asupra poeziei române la 1867
Studiul este realizat ca urmare a intenţiei junimiştilor de a tipari o
antologoe de poezie românească. Examinând cu seriozitate lucrările
publicate în presa literară a epocii, autorii au constatat, pe de o parte,
insuficienţa materialului de valoare, pe de altă parte, inexistenţa unei
concepţii esteice viabile, fundamentate, cu privire la poezie.
Studiul devine, astfel, un tratat despre poezie, alcătuit, potrivit distincţiei
clasice dintre formă şi fond, din două părţi:1.condiţiunea
materială;2.condiţiunea ideală a poeziei
La baza argumentaţiei se află concepţia hegeliană potrivit careia
frumosul este o idée încorporată în formă sensibilă.asemeni pictorului
sau muzicianului, poetul are menirea de a trezi în conştiinţa cititorului
imagini sensibile, prin procedeele pe care le întrebuinţează.
In prima parte a studiului, criticul formuleaza o serie de norme, in
intenţia de a orienta creaţia poetică, prin modele şi exemplificări: în
partea a doua, se concentrează asupra tematicii, a obiectului exprimat în
poezie.

Condiţiunea materială a poeziei

Criticul porneşte de la idea hegeliană asupra frumosului, ca idee
incorporata in formă sensibilă. Poetul e chemat să deştepte, prin
cuvintele folosite, aceleaşi imagini sensibile în conştiinţa cititorilor. Pentru
a sensibiliza gândirea cuvintelor, poetul dispune de o serie de mijloace
expresive:alegerea cuvântului cel mai puţin abstract ;epitetele ornante
;petrsonificarea obiectelor nenişcate sau abstracte;comparaţiile juste şi
noi;metaforele, tropii în general.

Condiţiunea ideala a poeziei

Adept al autonomiei esteticului, Maiorescu porneşte de la idea că
poezia este un produs de lux al veţii spirituale, o nobila inutilitate, un act
gratuit, fără finalitate practică, un repaus al inteligenţei. Din această
definire decurge delimitarea obiectului poeziei de tot ceea ce presupune
o legatură strânsă cu realitatea imediată, cu sfera intereselor egoiste.
Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este întotdeauna un simţamânt
sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care ţine
de tărâmul ştiinţific fie în teorie, fie în aplicarea practică.
Din sfera poeziei sunt, astfel, excluse: politicul, ştiinţa, morala, susţinând
autonomia valorii estetice.
Direcţia nouă în poezia şi proza română

Termenul direcţia noua denumeşte o tendinţă culturală susţinută de

auturii grupaţi în jurul cenaclului Junimea, ale căror opere s-au publicat
în Convorbiri literare.
In capitolul dedicat poeziei, în prim-plan se situează Alecsandri, cel
mai de seamă poet al momentului. Meritul criticului consta in intuiţia de
excepţie, în curajul de a situa imediat după un autor consacrat, cu o
operă amplă, un debutant, care publicase în Convorbiri literare câteva
poezii- Mihai Eminescu.
Portretul se deschide cu o remarcă prin care se conturează
diferenţierea de predecesor: cu totul osebit în felul său, om al timpului
modern.Caracterizarea se continuă într-o tonalitate critică explicabilă prin
formaţia clasică a autorului confruntat cu aspectele unei personalităţi
romantice : deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam
exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate. Verdictul este solemn şi
are greutatea certitudinii : dar în fine poet, poet în toată puterea
cuvântului.
Tonul afirmativ apare în menţionarea unor aspecte valorice : farmecul
limbajului- semnul celor aleşi, o concepţie înaltă şi, pe lângă acestea-
lucru rar între ai noştri- iubirea şi înţelegerea artei antice.
Comediile d-lui Caragiale-1885

Studiul are ca trăsături fundamentale: spirirul polemic- la adresa

denigratorilor lui Caragiale; spiritul teoretic- pornind de la opera concretă,
criticul emite idei estetice, formuleaza concepte, orientând receptarea
justă a operei literare.
Principalele acuzaţii aduse comediilor sunt trivialitatea şi partizanatul
politic.De la aceste premise porneşte Maiorescu, demonstrându-le lipsa
de temei.
In viziunea criticului, principalul merit al operei dramaturgului îl constituie
reprezentarea artistică a unor tipuri umane preluate din realitatea
contemporană:”Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale
pun in scenă câteva tipuri din viaţa noastra socială de astăzi şi le
dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprindedrile lor, cu expresiile
lor, cu tot aparatul înfăţişării lor, în situatiile anume alese de către autor”.
De asemenea, criticul sesizează dimensiunea critica la adresa „formelor
fără fond” ‚ a imitaţiei servile, fără discernământ a culturii occidentale. Se
poate afirma că Maiorescu întrevede, astfel, elemente comune cu propria
viziune critică:”Stratul social pe care îl înfăţişează aceste comedii este
luat de jos şi ne arată aspectul unor simţăminte omeneşti manifestate
aici cu o notă specifică, adică sub formele unei spoieli de civilizaţie
occidentală strecurata in mod precipitat până in acel strat şi transformată
până aici într-o adevarata caricatură a culturii moderne”.
Spiritul pătrunzător al criticului sesizează, de asemenea, substratul tragic
al comediilor lui Caragiale.
In continuarea studiilor, criticul aduce argumente spre a infirma
cele două acuzaţii majore aduse comediilor , partizanatul politic şi
imoralitatea. După părerea criticului, ţinta ironiei din opera lui Caragiale
nu o reprezintă o anumită direcţie politică- liberalismul-ci aspectele
ridicole ca :demagogia, falsul patriotism, imitaţia. Autorul comic surprinde
şi reliefează asemenea aspecte, indiferent de epoca în care trăieşte.
Pornind de la acuzaţia de imoralitate, criticul elaborează o teorie
referitoare la relaţia dintre artă şi morală. In viziunea sa, opera de artă
implică şi o dimensiune morală, ce rezultă din efectul purificator pe care
îl exercită asupra spectatorului. Aceasta nu se desprinde, însă, dintr-un
conţinut moral explicit, ci este rezultatul emoţiei estetice, al contemplării
frumosului:”Orice emoţie etetică face pe omul stăpânit de ea, câtă vreme
ste stăpânit, sa se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea
ficţiunii ideale”.Această stare prin care omul , aflat sub influenţa artei, îşi
depăşeşte interesele egoiste este numită de critic „înălţare impersonală”.
Eminescu si poeziile lui-1889
Studiul din 1889, Eminescu si poeziile lui, defineste totodata profilul
geniului in negeral si personalitatea lui eminescu in particular: ’’Ce a fost
si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era
prea puternic in a sa proprie fiinta incat sa-l fi abatut vreun contact cu
lumea de la drumul sau firesc.’’ .In finalul primei parti a studiului,
Maiorescu atrage atentia ca poetul ’’nu vedea in femeia iubita decat
copia imperfecta a unui prototip nerealizabil’’,cautandu-si refugiul ’’intr-o
lume mai potrivita cu el, in lumea cugetarii si a poeziei’’.
In partea a doua a studiului, Maiorescu traseaza principalele
coordonate ale operei eminesciene. Criticul considera ca ’’eminescu
inalta rimele poeziei romane peste acea forma obisnuita si adeseori
neingrijita, care a dat atator poezii ale noastre de pan-acum un aer
aproape trivial’’.
Finalul studiului anticipeaza destinul operei eminesciene in
posteritate, criticul fiind convins ca aceasra va inrauri decisiv intreaga
craetie lirica a secolului XX.
Ilustrand ’’directia noua’’ inaugurata in cultura romana prin
societatea Junimea si revista Convorbiri literare, studiul consacrat
personalitatii si operei eminesciene demonstreaza profunzimea spiritului
maiorescian si pertinenta judecatilor de valoare formulate de autor, in
acord cu principiile filosofice si estetice din epoca.
Criticismul junimist s-a bazat pe atitudinea centrala impusa de Titu
Maiorescu : respectul adevarului. In numele adevarului, Maiorescu a
purtat o campanie impotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale si a
falsei eruditii. Nevoia de autenticitate in formele de manifestare a vietii
nationale determina si atitudinea politica a lui eminescu. Nevoia de
adevar implica si modestia, rechemand spiritele la constiinta limitelor si a
conditiilor de fapt, pe principiul ca sarcina modesta, dar bine implinita
este superioara marilor nazuinte.
In istoria culturii si literaturii romane, Junimea a marcat :inceputul
functionarii sigure si la obiect a spiritului critic, instaurarea unui inalt nivel
de existenta fata de intelectualul roman, victoria ideii de valoare estetica,
dezvoltarea gustului artistic, activizarea instinctului creator national.
Meritul Junimii a fost acela ca a supus la o analiza temeinica si
lucida societatea si cultura romaneasca, semnalandu-i slabiciunile.
Dezbaterea de idei din interiorul Junimii ca si aceea dintre junimisti si
ceilalti intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea mai directa a
oamenilor de cultura in problemele societatii.
 In ciuda numeroaselor contradictii intre momentul junimist si cel
pasoptist, intre cele doua sunt cateva elemente comune. Exista si in
junimism un sens al continuitatii. Insa, diferenta dintre cele doua
memomente este de atitudine (exaltare, renezie si avanturi pe de o
parte; luciditate, cumpatare, spirit critic si simt al masurii, pe de alta parte
); de varsta culturala (spiritual, pasoptismul tine de adolescenta;
junimismul – de tinerete maturizara); si de configurare estetica
(pasoptismul este fundamental romantic, fara sa respinga clasicismul;
junimismul este fundamental clasic, fara sa respinga insa romantismul si
cu deschidere spre realism).
Totusi, aceste diferente nu reprezinta o prapastie, ci un proces
normal si necesar de evolutie in interiorul unei culturi.
Date fiind domeniile in care s-a desfasurat activitatea membrilor
societatii junimiste si contributia lor semnificativa la dezvoltarea culturala
a societatii romane la sfarsitul secolului al XIX-lea, se poate afrima ca
aceasta grupare a creat premisele dezvoltarii unei literaturi originale si
valoroase, care a mentinut un contact rodnic cu literatura universala a
momentului.