Comentarii la cursul Sămănătorismul

Despre sămănătorism s-a spus că reprezintă un moment de criză în istoria literaturii și

culturii române pentru că a rupt brutal raportul necesar dintre național și universal. Acest
curent de idei a apărut și s-a impus deși nu propunea nimic nou în niciunul din domeniile pe
care le-a influențat (literar, estetic, politic, cultural, sociologic). Totuși, în perioada 1895-1910,
sămănătorismul a dat expresia cea mai caracteristică problemelor care ocupau spiritul public
(problema națională – prin care se înțelegea situația problematică a românilor din Transilvania;
desăvârșirea modernizării prin reforma agrară și introducerea votului universal). La
sămănătoriști, aceste probleme apar deformat (în primul caz prin exces naționalist, în cel de-al
doilea prin afirmarea unei formule culturale pentru soluționarea unei probleme social-
economice).
Sămănătorismul a fost „anunțat” de reviste cu caracter/profil presămănătorist, precum:
„Vieața”, „Vatra”, „Gazeta săteanului”, „Albina”, „Epoca”, „Floare albastră”, „Curierul literar”,
„România jună”etc. În paginile lor toate motivele (literare, estetice, culturale, politice)
sămănătoriste au fost expuse. Mai trebuia doar efortul pentru a fi impuse în viața publică, în
mișcarea culturală și de idei. Așadar, sămănătorismul a apărut ca orientare înaintea revistei
care i-a dat numele.
Denumirea curentului este dată de revista „Sămănătorul”, apărută în anul 1901 din inițiativa
lui Spiru Haret, care îi avea ca redactori pe Al. Vlahuță și G. Coșbuc. În articolul-program Primele
vorbe semnat de Vlahuță se deplângea fenomenul de desconsiderare a valorilor naționale și se
făcea apel la intelectualitate pentru a întreprinde o acțiune comună de profundă utilitate
obștească, în spiritul marilor tradiții naționale. Revista își propunea să ocolească agresivitatea
polemică și să devină o tribună a colaborării comune în vederea unor țeluri generale (lucru care
a reușit până în anul 1903 când N. Iorga a preluat conducerea revistei și a transformat-o în
mijloc de atac la adresa unor colegi universitari). Colaboratorii revistei au fost: Vlahuță, Coșbuc,
Șt.O. Iosif, Spiru Hasnaș, Ctin Xeni, B.Ștefănescu Delavrancea, Ilarie Chendi, M. Sadoveanu, Ovid
Densușianu, V. Pârvan, I. Slavici etc.
În „Sămănătorul” se publicau poezii, proză, exista o rubrică dedicată comentării revistelor, o
poștă a redacției, o cronică plastică unde se făcea trimitere la expozițiile tinerilor artiști. Ceea ce
se intenționa era editarea unei reviste receptive nu doar la fenomenul literar, ci la toate artele.
Sămănătorismul, sub raport sociologic, și-a fundamentat pdv pe o înțelegere romantic-
agrariană a fenomenului românesc, ceea ce a dat naștere unor idei precum:
 Evoluția României a fost abătută pe căi false și nepotrivite
 Capitalismul este o nefirească implantare (într-o zonă patriarhală ca România) datorită
intereselor materiale ale unor cercuri interesate
 Micul producător (țărănimea și mica burghezie urbană) își vrea conservată condiția
primejduită de ascensiunea capitalismului.
Atari idei se întâlnesc și la junimiști, poporaniști sau țărăniști.

1
 Sămănătorismul nu a fost expresia unor năzuințe ale moșierimii, ci ale micilor producători
din mediul rural care considerau că toată primejdia venea dinspre oraș.

Idei/atitudini sămănătoriste:

 Critica sămănătoristă are rolul de a asana climatul moral al vieții publice, făcând loc
permanențelor naționale. Efortul de asanare trebuia realizat prin cultură și culturalizare,
reorientate spre marile valori ale spiritualității românești.
 Sămănătorismul condamnă pașoptismul și ordinea politico-economică impusă de
Constituția din 1866, dar nu solicită anularea noilor așezăminte. Altfel spus, neagă tot,
dar nu afirmă nimic în schimb, nu propune nimic. Referitor la 1848, blamați sunt doar
revoluționarii munteni, cei moldoveni fiind tratați cu simpatie. Explicație: revoluționarii
moldoveni au urmărit țeluri moderate. Se afirma că revoluția pașoptistă a fost o
„contrafacere vicleană și o imitație naivă”, iar regimul socio-politic instaurat prin aceasta
a fost „mai rău decât vechiul regim de șerbie, de cotropire, în care țăranul afla la frate
său român și creștin, boierul, sămânță, pământ, bani la nevoie și sfat bun totdeauna”
(sic!). Singurul merit recunoscut al revoluției pașoptiste era dorința de a crea cultura
națională modernă, scoțând literatura română din etapa imitării romantismului francez.
 Sămănătoriștii asociază simpatia față de țărănime cu admirația pentru rolul boierimii de
„neam”, contradicția fiind soluționată prin existența unui element comun: pământul.
 Trecutul eroic este glorificat, dar nu se crede posibilă reanimarea lui. În contrapondere,
prezentul este denunțat pentru că, prin rânduielile moderne, le-a stricat pe cele vechi, a
distrus bunele moravuri și sfintele obiceiuri.
 Se deplânge dispariția micii boierimi, dar se recunoaște ireversibilitatea acestui proces.
 Este anatemizată pătrunderea noilor moravuri și a noilor îndeletniciri în mediul purificat
al lumii rurale, dar se recunoaște ireversibilitatea fenomenului.
 Satul este perceput de către sămănătoriști ca arhaic, idilizat, decorativ.
 Este blamat progresul industriei și al capitalismului. Din contră, îndeleticirile agricole
creează „oameni pașnici, blânde minți rurale, inimi simțitoare la frumusețea naturii și la
durerea omenească” (Iorga). Sămănătorismul dorește o Românie în care agricultura să
rămână sector economic principal, la care să se adauge unele ramuri industriale legate
mai ales de prelucrarea produselor agrare și, în mod excepțional, se aveau în vedere
industriile de exploatare a resurselor solului și subsolului. Nici ramurile industriale care
dispuneau de materii prime în țară nu prea erau tolerate (ex. industria hârtiei,
petrolieră, de prelucrare a zahărului sau lemnului) pentru că erau create și controlate de
capitalul străin.
 Capitalul străin investit după 1866 în industrie procedează ca în colonii, jefuind,
exploatând și îmbogățindu-se fără a determina îmbunătățirea nivelului de trai al

2
 autohtonilor. De aceea, capitalul străin ar trebui limitat și controlat, altfel spus,
sămănătoriștii pledează pentru protecționism economic.
 Progresul social, în măsura în care este posibil, sămănătoriștii îl concep ca rezultat al
unei evoluții lente, organice, repudiindu-se orice intervenție din afară menită să
modifice ordinea prestabilită.
 Spiritul revoluționar este ostracizat și supus unei sistematice campanii denigratoare.
 Sunt contra votului universal și al suveranității poporului, susținând un conservatorism
bazat pe neîncrederea instinctivă într-o mulțime lipsită de valoare politică.
 Sămănătoriștii sunt convinși că problemele politice și sociale se pot rezolva prin cultură
și culturalizare. UTOPIE!
 Pentru oprirea influențelor străine în cultură, Iorga propunea măsuri prohibitive
precum: taxe pe cărțile de literatură străine, taxe pe ziarele străine, taxe pentru cei care
stăteau în străinătate „și-și culeg de pe moșii lucrate în sudori de sânge de țăranii noștri,
veniturile cu care caută a speria Vestul”, nerecunoașterea diplomelor de studii obținute
în occident, căci „avem profesori, avem învățăți, avem școli, care ne costă o groază de
bani și care nu sunt făcute numai pentru mitocani și pentru săraci”. În concepția lui
Iorga, protecționismul cultural trebuia să apere literatura națională, instituțiile române
culturale și învățământul de snobismul francofon care cuprinsese mediile prospere
economic. Propunerile lui Iorga sunt exagerate chiar dacă, pe fondul importului cultural
occidental, literatura română avea în Principate o situație subalternă, cărțile românești
abia fiind primite în librării și neîngăduite în bibliotecile și saloanele celor bogați. În
continuarea izolaționismului cultural se plasează protestul din 13 martie 1906 când Iorga
și-a mobilizat studenții pentru a se manifesta în contra unui spectacol jucat în limba
franceză. Situația a degenerat, ajungându-se la confruntări între studenți și jandarmi, cu
victime de ambele părți, dar popularitatea lui Iorga a crescut, ceea ce i-a facilitat
intrarea în viața politică.
 Ca și conservatorii, consideră societatea formată doar din moșierime și țărănime.
Sămănătorismul în viața politică.
Sămănătoriștii sunt antiliberali, PNL fiind denunțat ca formațiune politică care nu
reprezintă nici o clasă socială (în condițiile în care burghezia română nu ar fi existat de vreme ce
populația urbană era alcătuită din străini, iar țărănimea și boierimea/moșierimea nu aveau în
liberali exponentul lor politic). În consecință, se credea că PNL este format din asociații pestrițe
de funcționari bugetivori, unica soluție pentru revitalizarea partidului fiind orientarea către
problematica rurală. Potrivit lui Iorga, toate programele partidelor politice (liberal și socialist)
elaborate după 1880 sunt o aglomerare „sclifosită” de idei împrumutate.
Iorga a încercat, fără succes (din pricina opoziției și antipatiei lui Maiorescu și Carp), să
devină membru al Partidului Conservator, ceea ce îl determină să-și formeze propria
formațiune politică, împreună cu A.C. Cuza, Partidul Naționalist Democrat (1910). Înainte de

3
acest pas, fondase gruparea Frăția bunilor români. După răscoala din 1907, sămănătoriștii își
modifică raportarea la problema rurală adoptând în privința reformei agrare o atitudine
moderată (ca și poporaniștii, liberalii haretiști sau liberalii din jurul lui Vasile Kogălniceanu).
Aceasta presupunea că luau în calcul și o rezolvare concretă a chestiunii țărănești, și anume:
împroprietărirea țăranilor cu loturi aparținând moșiilor statului, celor care se stabiliseră în
străinătate ori asociațiilor de asigurare și de binefacere. Totodată, recomandau desființarea
arendășiei. Totuși, reforma agrară agreată era o reformă parțială care nu putea soluționa în
mod considerabil problema rurală.
Sămănătorismul în literatură.
În toate studiile și articolele de proveniență sămănătoristă se întâlnește ideea că cultura
și literatura române sunt grav viciate de microbul decadentismului și al înstrăinării.
Schema sămănătoristă despre fizionomia socială a statului contemporan cuprindea
invariabil: un boier de „viță”, bun și drept; ciocoiul, rapace și exploatator; arendașul străin,
neînduplecător, slugă zeloasă a boierului de proveniență recentă; învățătorul și preotul,
omenoși și dornici să-și ajute consătenii; țăranii. Țăranii știau întotdeauna să facă distincția între
boier și ciocoi, așteptând de la unul îndurare și de la celălalt împilare, sperând într-o izbăvire
aproape divină, la împlinirea căreia nu aveau cum interveni, ducându-și traiul într-o resemnare
tăcută. Nu este negată diferențierea socială din lumea satului, realitatea apăsării țărănimii. Atât
că opresiunea venea din partea ciocoimii și ea exponentă a unor rânduieli nespecifice,
constituite prin pătrunderea pe aceste meleaguri a civilizației capitaliste, străină de structurile
sociale românești.
Propunându-și să creeze o literatură care să reflecte spiritualitate națională,
sămănătorismul a pornit de la ideea că singurul mediu în care elementele acestei spiritualități s-
au păstrat nealterate este satul. Satul arhetip, înzestrat cu un suflet primar, conservat prin
izolare, autentic și original.
Motive recurente în literatura sămănătoristă:
 Comportament deosebit al boierului de neam, respectiv al arendașului venetic
 Paseismul
 Critica rânduielilor capitaliste
 Monopolul satului asupra frumosului, autenticului, bunului-simț, tradiției, voioșiei,
traiului simplu
 Antinomia sat-oraș (sau agricultură vs. industrie) este de fapt antinomia dintre 2
momente deosebite în evoluția socială: capitalismul (cu procesul de industrializare și
urbanizare) și formele precapitaliste (cu centrul de greutate la sate și în micile târguri
lipsite de activitate industrială). Din această temă se dezvoltă cea a dezrădăcinării,
completată de tema neadaptării și a eșecului. Sentimentul dezrădăcinării îmbracă forma
denunțării orașului ca mediu ostil, nepotrivit și mutilant pentru cei modelați sufletește în
lumea patriarhală. Anatema aruncată asupra orașului, care era expresia concentrată a

4
 noilor rânduieli, izvora și din convingerea că satul reprezenta o civilizație milenară și
trebuia apărat de imixtiuni distrugătoare. Burghezia, cu relațiile pe care le promova,
pătrundea la sate determinând o înrăutățire a condiției de viață țărănești. Relațiile
marfă-bani care pătrundeau la sate produceau transformări care accentuau apăsarea
țărănimii.
Sămănătorismul nu a fost un curent original, sămănătoriștii recomandându-se drept
continuatori ai „Daciei literare” și chiar ai junimiștilor. Mișcarea sămănătoristă a stăpânit viața
literară timp de 10-15 ani. Valoarea creațiilor literare sămănătorești a fost indiscutabilă în
epocă, fără a-și pierde cu totul valoarea estetică azi.
Sămănătorism vs. Poporanism
 Sămănătorismul muta problema țărănească din sfera socialului în cea culturală,
considerând că factorul spoliator în lumea satului îl constituie exclusiv arendașul străin.
Poporanismul punea accent pe necesitatea reformelor sociale în viața satului, subliniind
că spoliatorii țărănimii sunt toți cei care exploatează munca țărănească (indeferent de
apartenența lor națională).
 În lumea satului, poporaniștii credeau că scriitorul are datoria să surprindă nu datinile,
obiceiurile și portul, nu elementele care țineau de pitoresc (așa cum făceau
sămănătoriștii), ci mizeria, nedreptatea și sărăcia cu consecințele lor.
 Conceptul poporanist asupra satului nu este static (ca la sămănătoriști), ci dinamic,
încercând să propună mijloacele necesate prefacerii radicale a realităților existente.
Acesta nu se putea face doar prin cultură (cum opina Iorga), ci prin măsuri economico-
politice efective, prin elaborarea unui model socio-economico-politic menit să prefacă în
mod esențial nu numai satul, ci și societatea românească în general.
 Idealul spre care trebuia să tindă România în viziunea lui Garabet Ibrăileanu (poporanis)
era: „Țara aceasta să fie o țară de mici proprietari, o puternică și fericită democrație
rurală, cu un parlament care să reprezinte direct pe acești mici proprietari, care în
același timp ar fi soldați și care, fiind mai bogați decât azi, și-ar putea trimite fiii și fiicele
la școală, care s-ar întoarce cu oarecare cultură, unii și cu cunoștința vreunei limbi
străine. Satele noastre, cu case cu 2-3 odăi, oameni îmbrăcați bine, aproape nemțește,
fiica țăranului cântă romanțe din pian ori citește nuvelele lui Sadoveanu, tatăl citește
telegramele despre ce se întâmplă în lumea întreagă...” Aceasta era o înțelegere
superioară viziunii statice, conservatoare despre sat, specifică sămănătorismului până la
1907, dar nu era o înțelegere sociologică care să poată genera și o soluție eficientă.
 Sub raport literar, poporanismul condamnă (ca și sămănătorismul) decadentismul (mai
ales simbolismul), ca și producțiile considerate „românești”, dar care de fapt rețin din
realitatea complexă a satului numai elementele exterioare.
 Ibrăileanu dorea o literatură realist-critică românească, adică predominant țărănească,
pentru că „literatura țărănească e cea creată de o mentalitate țărănească, adică

5
 românească pentru că numai țăranul are o mentalitate specifică, orășenii și clasele de
sus au o mentalitate mai mult sau mai puțin neromânească, clasa cultă fiind în genere o
parte din Cosmopolis, o mahala a cosmopolitismului european dpdv al mentalității ei.”
Așadar, „cerința noastră ca poporaniști nu va fi satisfăcută decât de scriitorul cu o
atitudine poporanistă, adică de acel scriitor care prin opera sa va răspândi în lumea cultă
simpatia pentru țărani.”
 Poporaniștii erau adepții integrării culturii române în cultura universală, iar nu ai
izolaționaționismului cultural ca sămănătoriștii.
 Poporaniștii s-au orientat politic către liberali (adepți ai reformelor mai îndrăznețe),
sămănătoriștii către conservatori (favorabili reformelor moderate).
 Poporaniștii au susținut împroprietărirea țăranilor și introducerea votului universal, spre
deosebire de sămănătoriști care erau pentru o reformă agrară parțială și pentru
menținea votului cenzitar.
 Poporaniștii doreau o evoluție accelerată a societății românești, iar sămănătoriștii una
lentă, fără „arderea” etapelor.