După 27 de ani

G. Ibrăileanu

Când a apărut ,,Viaţa Românească”, cultura românească era dominată de

tradiţionalism: concepţia reacţionară în politică, ţărănismul în literatură.
Se criticau formele nou introduse în veacul trecut, se regreta vechiul regim –
şi se admira ţăranul patriarhal ca o rămăşiţă a vremurilor lui Mihai şi Ştefan. Şi se
idealiza acest ţăran tocmai pentru că era atât de rămas în urmă, cu totul în afară
de viaţa civilizată europeană.
,,Viaţa Românească” vedea în ţăran altceva. Ţăranul social, ţăranul sărac,
ţăranul care are nevoie de reforme, de ridicare, de transformare. Iar această
transformare presupunea totala occidentalizare a ţării, distrugerea pe de-a întregul a
formelor vechi.
Aşadar împotriva conservatorilor şi a ţărăniştilor literari – împotriva
Convorbirilor şi a Sămănătorului trebuia să apere formele noi, să ceară
împroprietărirea şi introducerea votului universal (Ţărănismul literar, cu
tot ,,ţărănismul” lui, era împotriva votului universal).
,,Viaţa Românească” cerea transformarea plăieşilor lui Ştefan cel Mare în
cetăţeni.
Idealul ,,Vieţii Româneşti” n-a fost ţăranul pitoresc cu plete, cu chimir, care
nu ştie să citească şi stă în poeticul bordei, cântând din trişcă. Idealul ,,Vieţii
Româneşti” a fost ţăranul îmbrăcat europeneşte, care are casă de cărămidă, a cărui
fiică citeşte romane şi poezii; ţăranul alegător, membru într-un club, ţăranul trăind
într-un sat luminat cu electricitate, lucrând ogorul cu maşini perfecţionate, ori
lucrând în fabricile create în preajma satului, în legătură cu agricultura.
Tradiţionaliştii (conservatorii şi ţărăniştii literari) au strigat: Blasfemie!
Impietate! Socialism! Nihilism! Anarhism! (pe atunci nu exista
cuvântul ,,bolşevism”). Iar socialiştii strigau: Mici burghezi! Rodica! (şi lucru cu
totul vrednic de luat în seamă: Cercurile conservatoare aplaudau polemica
socialiştilor în contra ,,Vieţii Româneşti” – pentru că de ,,socialism” nu se temeau
ele, dar se temeau de democraţia integrală).
Strigătele acestea erau fireşti. Întotdeauna acei care şi-au simţit privilegiile
atinse de o reformă, au strigat: anarhism! În anii care au precedat împroprietărirea
din 1864, Kogălniceanu a fost taxat de comunist şi proudomist. Iar cuvântul ,,mic-
burghez” este ocara adusă de toţi socialiştii acelora care nu sunt exact de părerile
lor (Vezi Kautsky contra Bernstein, Kautsky contra Trotzki, Trotzki contra Stalin,
etc., etc.)
În ce constă mic-burghezismul ,,Vieţii Româneşti”?
În faptul că această revistă – nu că era în contra industriei mari, veritabile,
dar dovedea (şi nimeni nu a răsturnat încă argumentarea) că la noi în ţară, ca în
orice ţară mică şi rămasă în urmă evoluţiei mondiale, nu se poate crea o industrie
mare pentru că concurenţa ţărilor de veche industrie nu permite crearea industriei
mari în ţările mici, – chiar când aceste ţări, rămase în urmă din punct de vedere
industrial sunt, în alte privinţe, ţări înaintate şi ,,occidentale”.
Ştiam desigur că o civilizaţie industrială e superioară unei civilizaţii
agricole. O ştiam şi o simţeam atât de bine încât noi ,,micii-burghezi” am fost cu
inima de partea Angliei în războiul cu Burii, de partea Americii în războiul contra
Spaniei – de partea civilizaţiei burgheze industriale împotriva micii burghezii, a
tradiţiei, etc. Şi astăzi, când reacţionarii din toată Europa, filozofi, sociologi şi
literatori condamnă marele esor industrial al Americii, menit să uşureze, într-o
bună organizare socială, viaţa celor mulţi şi să facă posibilă cultura speciei întregi
– aşadar, când persoanele romantice condamnă ,,mecanizarea” vieţii, noi ne
declarăm pentru această mecanizare.
Dar nu tot ce e superior se poate realiza oricând şi oriunde, ci numai ceea ce
realizabil.
Şi ,,Viaţa Românească” a arătat că dacă e imposibilă la noi industria mare şi
dacă se cheltuiesc degeaba paralele contribuabililor (în zdrobitoarea lor majoritate
ţărani) cu ,,industria naţională” protejată, – că dacă România nu poate fi scoasă din
balcanism prin industrie mare, ea se poate ridica din mizerie, din incultură, din
minciuna politică, prin agricultura industrializată şi prin industriile în legătură cu
agricultură, plus marea industrie etatizată a petrolului şi a altor produse naturale –
singura adaptare posibilă a noastră la viaţa europeană.
Atitudinea aceasta a fost critică, realistă, posibilistă.
*
O altă problemă care s-a pus ,,Vieţii Româneşti” a fost aceea a culturii
străine.
În 1906,când a apărut revista, situaţia era aceasta:
Sus o elită socială care nu citea decât franţuzeşte. Jos un popor care nu citea
nimic. Apoi un neînsemnat curent literar care transplanta în româneşte literatura
franceză (spre uzul nimănui) şi un puternic curent ţărănist literar care ajusese să
ceară oprirea cărţilor străine de a intra în ţară ca să nu se strice mintea românească
şi să nu fie lovită de concurenţă literatura ţărănistă.
,,Viaţa Românească" a venit cu o idee foarte simplă: Cultura unei ţări
înapoiate nu se poate dezvolta fără sprijinul puternic al culturii întregi umane;
această cultură umană trebuie asimilată ca să devină naţională; aşadar cât mai
multă cultură străină, dar în acelaşi timp cât mai multă asimilare a ei. (Un exemplu
strălucit de bogată cultură străină, asimilată perfect de un robust organism naţional
este poezia lui Eminescu).
În sfârşit, în vremurile de azi, o cultură nu se poate dezvolta într-o ţară de
analfabeţi, - de unde urma ca, pentru ca să putem avea o adevărată cultură, era
necesar ca poporul să fie ridicat prin bună stare, egalizare socială şi politică şi
şcoală.
 Aici era punctul de contact între problema social-politică şi problema
culturii.
Atunci ,,Viaţa Românească" şi-a atras iarăşi fulgerile din două părţi ca şi în
privinţa atitudinii politice. Francomanii au strigat: Troglodiţi şi ţărănişti; ţărăniştii
au strigat: Cosmopoliţi, lipsiţi de orice pic de sentiment patriotic.
În sfârşit alţii au declarat că această revistă nu ştie ce vrea. Aceasta cu cât
mai mult cu cât, privitor la chestia naţională ,,Viaţa Românească" susţinea că pe
câtă vreme românii vor fi rupţi în bucăţi, unii liberi(relativ), alţii sub ruşi şi alţii
sub Austro-Unguri - o viaţa adevărată nu e cu putinţă, nici politică, nici culturală,
nici literară, - aşadar ,,Viaţa Românească" era "naţionalistă" şi şovinistă - iar pe de
altă parte, fiindcă ,,Viaţa Românească" era împotriva şovinismului, a urei de rasă,
admiratoare a Franţei revoluţionare (toate socotite ca lucruri antinaţionale) revista
era ,,antinaţionalistă"!
Un factor important al culturii unui popor, şi ultima ei eflorescenţă, este
literatura lui.
Aşadar punctul de vedere al ,,Vieţii Româneşti", raporturile dintre literatura
naţională şi cea străină nu putea fi decât un corolar al concepţiei generale asupra
raportului dintre cultura naţională şi cea străină.
Literatura noastră modernă, adică de la 1800 încoace, s-a creat pe baza
literaturii occidentale. A început cu imitaţii, imitând însă ceea ce se potrivea cu
nevoile noastre spirituale, cu preocupările noastre, cu idealurile noastre şi cu
nivelul nostru cultural - şi apoi, fără a înceta vreodată să aibă ca model sau
îndreptare literaturile occidentale, devenind mereu tot mai autonomă şi mai
originală.
Aşadar, două principii: 1) sunt forme care nu ni se potrivesc din cauza
structurii sufleteşti, de pildă misticismul rusesc, moralismul intransigent ibsenian,
etc. (Domnul Zarifopol a arătat ca ibsenismul ne este atât de străin încât actorii nici
nu pot intra în miezul personajelor) şi 2) sunt forme care nu ni se potrivesc din
cauza stadiului nostru istoric, de pildă baudelaireanismul, transpoziţie literară a
unui urbanism vechi. (Romanticii noştri de la 1840 au imitat pe Lamartine şi Hugo
care se potriveau cu stadiul nostru cultural de atunci şi nu pe Vigny şi Musset, prea
complicaţi pe vremea aceea pentru noi; iar mai epicul, şi mai paseistul Hugo a
inspirat mai mult pe moldoveni, pe când pe munteni i-a inspirat mai cu seama
liricul Lamartine.)
,,Viaţa Românească" a fost de părere că a căuta să transplantezi forme
literare imposibile la noi este risipă zadarnică de forţe, mai mult decât zadarnică,
primejdioasă, pentru că inutilizează energii care ar putea să fie cheltuite aiurea spre
folosul culturii naţionale.
Aşadar ,,Viaţa Românească" a avut şi în această privinţă o atitudine critică,
realistă, posibilistă.
 Cât despre un program literar, şcoală, curent, etc. ,,Viaţa Românească" nu a
avut nimic din toate acestea. În Cuvântul "către cititor" din primul număr al reviste
nici n-a fost vorba despre un program literar. Ni s-a părut de prisos să mai vorbim
de aşa ceva. Era de la sine înţeles că vom publica tot ce ni se va părea bun. ,,Viaţa
Românească" n-a îmbrăţişat clasicismul sau romantismul sau realismul sau altă
şcoală literară, luând poziţie în contra celorlalte. În paginile sale a publicat scriitori
de toate şcolile şi a lăudat sau a blamat scriitori de toate şcolile, naţionali şi străini.
*
Din acest program, scurt şi incomplet, unele puncte au fost realizate, altele
sunt încă de actualitate.
Transformarea iobagilor în cetăţeni s-a realizat - sau, mai exact, condiţiile
transformării. Ţăranii, adică marea majoritate a poporului român, au pământ şi
drept de vot. A mai rămas să li se dea cultura necesară spre a deveni europeni.
Acesta trebuie să fie de acum înainte programul acelora care voiesc ridicarea ţării
româneşti la nivelul ţărilor occidentale.
Problema introducerii şi adaptării culturii occidentale rămâne şi va rămâne
mereu, şi nu numai la noi, ci în orice ţară de pe glob înapoiată.
Problema posibilităţilor literaturii unui popor va rămâne şi ea mereu la
ordinea zilei atâta vreme cât vor exista popoare cu psihologia lor deosebită (tot aşa
cum va exista mereu problema originalităţii individuale câtă vreme vor exista
oameni) şi mai ales câtă vreme vor exista popoare rămase în urmă pe scara
evoluţiei culturale.
*
„Viaţa Românească" trece de azi înainte sub conducerea unei generaţii mai
tinere. Tinerii sunt mai în stare să-şi dea seama ce este şi ce nu este posibil.
G. IBRĂILEANU

,,Viaţa Românească”, Revistă de literatură, artă şi ideologie, ianuarie-februarie, nr. 1 şi 2, 1933,

anul XXV
Redacţia: str. Const. Mille 5-9