Coperta : Petre Vulcănescu

M. S E V A S T O S

AMINTIRI DE LA «VIAŢA ROMÂNEASCĂ»

— EDIŢIE ÎN ÎNTREGIME REFĂCUTĂ —

UNIVERSITATEA r 1 DECEMBRIE 1916" ALBA IUIJA

ff 9$

19 6 6
EDITURA PENTRU LITERATURĂ
PRIMELE AMINTIRI

In 1902, elev în clasa întîi a Liceului Internat din Iaşi, mă

înturnam odată la şcoală, într-o duminică seara. Era o zi
aspră de toamnă, cu lapoviţă şi cu vînt. Se întunecase
devreme. Iar eu, într-o manta neagră, ponosită, lungă pînă la
pămînt, cumpărată de la un coleg dintr-o clasă superioară,
am cotit din Sărărie pe strada Asachi. Uliţa aceasta era
străjuită de un şir de copaci înalţi şi stufoşi, mai cu seamă
castani, care înăbuşeau cu frunzişul lor — ferfeniţat de vîntul
toamnei — micile becuri electrice, cu lumină chioară, fixate
pe nişte stîlpi de fier. Vîntul smulgea de pe crengi frunze
îngălbenite şi, ro-tindu-le în dreptul luminilor, le împrăştia
pe stradă. Mi se lipeau de tălpi de pe trotuarul ud. Casele,
aproape toate cu grădini, erau ascunse în fundul curţilor —
încît uliţa deşartă, căci nu se vedea în seara aceea nici un
trecător, părea încă şi mai pustie din pricina îndepărtării
caselor, cu storuri trase, slab luminate, abia desluşite din
coroana smulsă a castanilor. Păşeam zgribulit pe trotuarul
din dreapta şi puţin înfiorat de noapte şi de singurătate ; mă
grăbeam să ies cît mai repede din umbra arborilor, spre
limanul salvator al globurilor mari cu arc voltaic de pe strada
Română, care se zărea în fund, în dreptul spitalului de copii
„Caritatea".
în întuneric şi în pustietate, în vîntul amestecat cu zloată, am
simţit deodată o primejdie. La pîlpîirea unui
bec, am zărit silueta unui om vînjos şi grăbit, care — după
mintea mea de copil — nu-mi" putea fi decît vrăjmaş. Am
vrut să mă pun la adăpost trecînd pe celălalt trotuar, dar mi-
a fost ruşine ; şi, cu inima în dinţi, am pornit înainte — fie
ce-o fi... Peste cîteva clipe, în lumina scăzută a felinarului,
am putut vedea mai bine „duşmanul" : era un om cu o
uriaşă barbă neagră dată într-o parte de vînt, cu nişte ochi
sfredelitori, cu un baston noduros în mînă. Am îngheţat. Nu
mai era nici o scăpare. Sub ameninţarea unei primejdii, am
căutat să captez bunăvoinţa „căpcăunului" care îmi ieşise în
cale ca monştrii din pădurile poveştilor mele. Cînd n-am fost
decît la doi paşi de apariţia apocaliptică, mi-am scos sfios
chipiul ud, printr-un salut care mai mult cerea îndurare.
Străinul a făcut o mişcare cu mîna. Mi s-a părut un gest de
lovire şi am tresărit. Un mîrîit ca de urs mi-a crescut spaima
— şi ca o şopîrlă am ţîşnit pe sub barba ameninţătoare şi nu
m-am oprit din goană decît în strada Toma Cozma, la Liceul
Internat.
Această apariţie de groază din copilăria mea fusese
Constantin Stere. I-am aflat numele cînd l-am văzut mai
tîrziu, pe strada Lăpuşneanu. Eram împreună cu colegii, deci
în siguranţă ; totuşi, din prudenţă, m-am coborît de pe
trotuar, cînd am ajuns în dreptul „profesorului Stere" — fără
însă să-1 mai salut.
Stere avea faimă de om distant, rece, ursuz, care intimida pe
interlocutori. Aşa îl vedeau şi studenţii naţionalişti, care
arborau placarde de la balconul sediului societăţii lor,

8
„Solidaritatea", din Piaţa Unirii, împotriva lui Stere — şi a
cercului revistei Viaţa românească, al cărui director era el.
Cînd am cunoscut, mai tîrziu, firea expansivă şi entuziastă a
lui Stere, mi-am dat seama de greşeala celor ce-1
caracterizaseră aşa de pripit. Mulţi ani după aceea, am
înţeles adevărul asupra firii sale — cînd t>tere, povestind în
redacţia Vieţii româneşti despre anii petrecuţi în Siberia, ne-
a spus că tovarăşii lui de surghiun îl porecliseră
„meridionalul" — tocmai din pricina temperamentului său
efervescent.
Cu toate că avea cultură rusească şi gîndise în ruseşte
aproape pînă-n ultima vreme, sintaxa lui fiind influenţaţă de
cea rusă chiar în romanul lui scris sau, mai bine zis, dictat la
bătrîneţe, Stere în pronunţarea limbii ruse îşi trăda originea
străină, moldovenească. în timpul deportării în Siberia, atît
organele anchetatoare, cît şi deţinuţii politici ruşi îl întrebau
de la primele cuvinte': de ce naţionalitate eşti ? Nu din ce
regiune.
Aceasta a fost prima mea întîlnire cu profesorul Constantin
Stere. Pe G. Ibrăileanu, celălalt conducător al revistei, l-am
cunoscut mai tîrziu, în 1907, cînd locuiam pe strada Română,
în acelaşi corp de case cu dînsul : o clădire lungă, cu un
singur rînd, în fundul curţii, la vreo sută de metri departe de
trotuar. Apartamentul ocupat de Ibrăileanu n-avea nici o
comunicaţie cu restul clădirii, ca şi ograda, prin mijlocul
căreia trecea un gard. De asemenea erau despărţite şi
grădinile din spatele casei. în livada lui Ibrăileanu se aflau
cîţiva pomi fructiferi, mai mulţi copaci înalţi de pădure,
arbuşti şi tufe, iar încolo — iarbă şi bălării. Nici un strat de
flori. Unii prieteni spun că-1 vedeau pe Ibrăileanu, rar de tot,
prin livadă. Eu, cel puţin, nu l-am văzut niciodată. Ibrăileanu
stătea adesea la fereastra lui din birou, cu geamurile larg
deschise, şi admira frumuseţea primitivă, sălbatică a
grădinii, unde — nesupărate de nimeni — se prăseau păsări :
granguri, mierle, privighetori, care ziua şi noaptea se
întreceau în cîntec.
Ibrăileanu era profesor la Liceul Internat. Nu-1 avusesem
încă dascăl. Auzeam însă adesea pe elevii din clasele
superioare cum îl lăudau — socotindu-1 ca cel mai bun
dascăl de limba română. Prin 1906—1907 Ibrăileanu era mai
mult în concediu, fiind suplinit de V. Bogrea sau de Gh.
Dornescu.
Elevii care-1 avuseseră profesor mai mulţi ani în şir
povesteau că Ibrăileanu încuraja pe şcolarii cei mai buni : de
pildă, pe Eugen Crăciun, N. Profiri sau I. An-dreescu-Cale,
căruia i-a oferit chiar spezele excursiei făcute la Ceahlău sub
conducerea profesorului C. Velea, în 1906, şi i-a trimis mult
timp gratuit Viaţa românească. Dascălul vedea în ei nişte
viitori literaţi. Au ieşit însă mai ales... ingineri emeriţi,
profesori universitari etc.
Cît timp am fost vecin cu Ibrăileanu, nu-1 vedeam. Ziua, el
dormea. Se scula spre seară şi lucra aproape toată

6
7

8
noaptea. în casa lui, în timpul zilei, se păstra liniştea cea mai
adîncă. Soţia, ca să nu facă zgomot cu uşa, circula pe
fereastră — în dreptul căreia se găsea afară în permanenţă
un taburet.
îmi amintesc şi de un mic conflict iscat pe atunci între cele
două familii vecine. Căpătasem un ied, căruia îi dădusem
drumul să pască în grădina din spatele apartamentului
nostru; şi iedul, bineînţeles, behăia tot timpul. Peste vreo
două zile, am primit vizita proprietarului. Am fost rugaţi să
înlăturăm pricina care tulbura liniştea profesorului. I-am
îndeplinit cererea şi m-am despărţit de ied cu mare părere
de rău. Atunci am simţit oarecare ostilitate împotriva
vecinului care îmi prigonise prietenul. Dar totul s-a limpezit
mai tîrziu.
în sfîrşit, după cîtăva vreme, la Liceul Internat n-a mai venit
suplinitorul în ora de limba română, ci titularul catedrei : G.
Ibrăileanu. în mintea mea de copil încolţi o bănuială : dar
dacă o să mă persecute profesorul din pricina iedului ? Iar
într-o oră, cînd Ibrăileanu mă prinse vorbind cu colegul de
pupitru şi mă dădu afară din clasă, în clipa aceea eu n-aveam
nici o îndoială că la mijloc nu putea fi decit „o persecuţie"...
„un act de răzbunare"... Cu tot acest ghimpe din sufletul
meu, nu puteam să nu apreciez şi să nu admir pe acest
profesor excepţional.
El nu era robul catalogului, nu căuta să ne prindă cu materia
neânvăţată, ca să ne pună notă rea. îl interesa lecţia în sine
şi căuta s-o expună cît mai plăcut şi mai pe înţelesul elevilor.
Chiar gramatica istorică, predată de dînsul, devenea
atrăgătoare pentru noi.
Parcă-1 văd pe catedră, într-o clasă spaţioasă, ale cărei
ferestre dădeau într-o livadă. Cei vreo douăzeci de elevi
tăceau chitic. Răsuna numai glasul melodios, puţin nazal, al
profesorului. Avea părul castaniu — vîlvoi... şi o barbă cam
roşcată — în neorînduială. Sub fruntea înaltă îi jucau ca
argintul-viu ochii căprii-negri, pătrunzători, plini de
vioiciune, inteligenţă şi spirit. Nimeni nu-şi îndepărta
privirea de la ochii aceştia. Cred că dacă ar fi căutat cineva să
se ascundă de tăişul lor, ei s-ar fi luat după dînsul, l-ar fi
descoperit şi-n gaură de şarpe şi l-ar fi silit să fie atent. Dar
nimeni nu se ferea de ochii dascalului, căci ei nu inspirau
teamă, ci ne atrăgeau, fer-mecîndu-ne. Nu s-a pomenit ca
vreun elev să fi făcut, cîndva, vreo obrăznicie în ora lui. Un
astfel de elev ar fi fost boicotat de colegi. Interesul, trezit în
sufletul nostru de aceste lecţii, nu înceta o dată cu semnalul
soneriei, ci — chiar după ora de română, în recreaţii, în
grădină, la masă sau în dormitor — urmau discuţii între
şcolari în legătură cu lecţia profesorului nostru.
Ibrăileanu ne-a predat lecţii numai cîteva luni. Amintirea lui
însă ne-a urmărit veşnic. Această amintire a fost accentuată
de apariţia revistei Viaţa românească, al cărui „secretar de
redacţie" era Ibrăileanu — cum se intitula cu modestie
totdeauna — dar pe care a condus-o efectiv din 1906 pînă în
1930.
Mulţi elevi de la Liceul Internat erau abonaţi la Viaţa
românească. Corespondenţa ni se aducea în sufragerie de
către şeful pedagogilor, Richard Prejevovschi. Sufrageria era
o sală mare, lungă, cu două rînduri de mese de marmură,
printre care circula un cărucior plin de farfurii lungi cu
mîncare. Richard, un austriac înalt, blond, cu vorba
domoală, citea scrisorile plimbîndu-se printre mese şi le
înmîna elevilor, uneori cu cîte o dojana blinda, într-o stricată
limbă românească. Cînd sosea Viaţa românească, Richard
punea revistele pe „masa pedagogilor" — o masă rezervată
la intrarea în sufragerie — unde, după ce mîncau elevii, luau
masa şeful pedagog, secretarul şi pedagogii de limbi străine.
Şeful pedagog împărţea revistele învelite într-o copertă
cenuşie, aşa-numită „cămaşă", cu antetul Viaţa românească
tipărit cu litere negre. Abonaţii revistei se ridicau de la
locurile lor şi urmăreau pe Richard, aştepţind cu nerăbdare
să le vină şi lor rîndul. Colegii rugau pe abonaţi să le
împrumute revista. Se înscriau la rînd, făcîndu-se un fel de
coadă la fiecare exemplar.
Cînd elevul primea revista în mînă, colegii de alături se
aplecau nerăbdători asupra sumarului. Ba unii, care şedeau
mai departe, se ridicau de la locurile lor şi se apropiau de
fericitul abonat, în timp ce Richard se îndrepta spre celălalt
capăt al sufrageriei.
Elevii citeau Viaţa românească în recreaţii, în repetitor şi, pe
ascuns, în orele de clasă. O citeau în ceasurile
„de bibliotecă" — adică de la 4,30 la 5,30 după amiază şi de
la 9 la 10 seara. O citeau şefii de dormitor în boxele lor
alcătuite din cearşafuri albe, la lumina lămpilor electrice cu
abajur de tablă verde de pe dulăpaşurile de noapte. O citeau
pînă după miezul nopţii, sculmdu-se cu greu la orele cinci şi
jumătate dimineaţa, cînd omul de serviciu îşi începea pe
culoare, agitîndu-şi clopotul, rondul din zori. Auzeam cele
dintîi sunete ca prin vis : parcă se înfiripa un cîntec al unor
clopoţei de cristal... apoi zgomotul se întărea şi se îngroşa
pînă ce se distingea dangătul clopotului de bronz sau al
tălăngii de tablă...
în vacanţa de iarnă sau de primăvară, elevii cei mai săraci,
care n-aveau bani de drum, rămîneau la liceu. Erau adunaţi
cu toţii într-o singură sală de meditaţii şi într-un singur
dormitor. Şcolarii luau de la „Biblioteca elevilor" cinci
volume de literatură, cît aveau dreptul după regulament, şi
împrumutau neapărat de la colegii abonaţi cîteva numere
din Viaţa românească.
Serile de iarnă erau mohorîte în repetitoarele spaţioase,
luminate — din economie — numai de un bec mic, la capătul
sălii. Căldură se dădea mai puţin decît de obicei. Chiar masa
era mai modestă, făcută din economii. Elevii se strîngeau
cioteă în băncile din faţă, cu mantaua între umeri, citind la
lumina palidă a becului prea înalt ultimele numere din Viaţa
românească — mai întîi poeziile, apoi schiţele şi nuvelele, pe
urmă însemnările polemice de la Miscellanea şi, în sfîrşit,
articolele, ca şi materialul informativ de la sfîrşitul revistei.
în epoca 1906—1910, unii dintre elevii Liceului Internat se
aflau sub influenţa Neamului romanesc, în care A. C. Cuza îşi
publica articolele pătimaşe. Atitudinea progresistă a Vieţii
româneşti a început să risipească negura din capetele
elevilor rătăciţi. Aproape în fiecare clasă s-au alcătuit
grupuri de simpatizanţi ai revistei. Elevii cei mai silitori şi
mai cultivaţi făceau parte din aceste grupuri. Unii vizitau
chiar acasă pe* conducătorii revistei...
între timp, au izbucnit răscoalele ţărăneşti din 1907. Fiecare
clasă s-a împărţit în două tabere : fiii de moşieri, industriaşi,
negustori şi de bancheri, de o parte, iar băieţii săraci, de
alta.
' Elevii aflaseră că şi profesorii se despărţiseră, în cancelarie,
de asemenea,' în două lagăre. Odată, profesorul de
geografie, Costin Veflea — un om cu o statură masivă —
intră în clasă congestionat la faţă şi, gîfîind, se trînti pe
scaunul catedrei. îşi duse repede mîna la inimă. Băieţii avură
cîteva clipe de spaimă. în sfîrşit, profesorul începu cu vocea
întretăiată :
— Iertaţi-mă, măi băieţi ! Dar m-am sfădit în cancelarie cu
un coleg. A spus că îi vine să pună mîna pe-o armă şi să tragă
în ţărani...
De atunci, iubirea elevilor faţă de Velea a crescut şi în
aceeaşi măsură a sporit desconsiderarea dascălului sang-
vinar, pe.care băieţii — nu-mi mai aduc aminte prin ce
mijloace — l-au descoperit peste puţin timp : era vorba de
filologul August Scriban.
în recreaţia de după amiază, într-o zi călduţă de început de
primăvară, cînd şuvoaiele izvorîte din zăpada topită
clocoteau sclipind în rigola străzii Istrati, care trecea pe lîngă
Liceul Internat, elevii clasei a cincea, privind afară, stăteau în
dreptul ferestrelor deschise ; ba unii şedeau chiar pe capacul
cutiei de tablă găurită ^ a caloriferului sau pe pervazul
ferestrei. Deodată, prin mijlocul străzii a trecut un convoi de
ţărani, escortaţi de jandarmi. Oameni îmbrăcaţi cu sumane,
cojoace sau mintene — cele mai multe ponosite, rupte — cu
căciuli roase şi pline de slin, abia îşi tîrau picioarele încălţate
în opinci sau cu cizme ferfeniţă. Cîţiva aveau coatele cetluite
cu frînghii. Doi-trei purtau cătuşe la mîini, iar la picioare —
lanţuri oare zuruiau.
Elevii de la ferestre au izbucnit, ea la o comandă :
— Trăiască ţărănimea! Ura! Jos jandarmii ! Huideo !
Gestul acesta spontan al elevilor a fost determinat şi de
lectura articolelor din Viaţa românească.
io

EXCURSIILE CERCULUI
1
în volumul Ibrăileanu, Savin
Braki spune următoarele
despre sosirea lui C. Stere la
Iaşi în 1893 : „Acesta fugise din
Siberia, unde fusese deportat,

întemeietorii revistei Viaţa românească : C. Stere, G.

Ibrăileanu, M. Carp, Ion şi Constantin Botez, făceau parte
dintr-un grup de prieteni studenţi, în majoritate de la
Facultatea de litere, cîţiva de la Ştiinţe, iar unul de la
Medicină. Aceşti tineri, împreună cu logodnicele lor,
studente şi ele (devenite soţii după trei-patru ani), formau o
familie sufletească. Relaţiile dintre logodnici erau foarte
austere : se mărgineau, ani de zile, la o simplă strìngere sau
sărutare de mînă. Acest grup s-a închegat în jurul lui C.
Stere, de curînd sosit la Iaşi din exil în Siberia 1. Legăturile
dintre prieteni se strîn-geau încă şi mai mult în cursul
vacanţelor, cînd se organizau excursii colective la Rarău sau
la Văratec, iar mai târziu, cînd îşi făceau cu toţii vilegiatura la
mănăstirile nemţene. (într-o vară, numai Costică Botez cu
familia şi-a trădat grupul, petrecîndu-şi vacanţa la Mangalia
— atras, ca vînător, de locurile de-acolo, bune de prepeliţe şi
de potîrnichi.)
Excursia din 1894 sau 1895 la Rarău şi cea din 1898 la
Văratec sînt întipărite în fotografii care se mai găsesc în
original la familiile Ibrăileanu (Agavriloaiei), I. Botez şi M.
Carp.
In aceste excursii bărbaţii, care aveau bocanci impermeabili,
îşi împreunau cruciş mîinile — cîte doi-doi (îndeobşte,
logodnicul şi fratele fetei) —, aşezau în acest hîr-zob manual
pe aleasa inimii lor şi aşa o transportau peste pîraiele de
munte, încîntaţi cînd le zăreau doar un fragment din gleznă.
într-un rînd Stere, ca să glumească pe socoteala lui M. Carp,
propuse o altă rînduială : ca fiecare logodnic sau soţ să-şi
treacă în braţe perechea peste pîrîu. Lucrul era uşor pentru
Stere şi Ibrăileanu, ale căror perechi erau firave. Mai greu
era pentru Carp, căci Zulnia Georgescu avea proporţii
respectabile. Carp, ca sportiv, izbuti însă să iasă bine din
încurcătură, în hazul prietenilor ; şi, biruitor, începu să cînte
— cum îi era obiceiul — de răsunau văile.
Stere povestea o scenă comică, petrecută în cursul uneia
dintre aceste excursii. Drumeţii luaseră drept călăuză un
ţăran din partea locului, pe care, urcînd Ceahlăul, îl
încărcaseră cu pelerine, pardesiuri şi cu impermeabile. La
urmă nu se mai vedea nici căciula munteanului de sub
calabalîc. în sfîrşit, Stere, punîndu-i deasupra şi pardesiul
său, îi spuse :
— Tot duci în spate edificiul social, du şi veşmîn-tul meu...
Atunci ţăranul, hîtru, începu să povestească, faţă de pudicele
domnişoare şi de ruşinoşii cavaleri, jenaţi unii de alţii pînă la
îmbujorarea obrazului şi a urechilor, că fiind rugat la început
de drumeţi să poarte în spinare te-miri-ce şi mai nimic : ia
acolo, o gibilică muierească... a păţit aidoma ce-a pătimit o
fată de la ţară pe care un flăcău a rugat-o într-un rînd să se
apropie de dînsa numai atîtica (şi săteanul îşi arătă cu
degetul mare sfîrcul arătătorului), ca pe urmă încet-încet să
dea de belea cu toată pătărania...

12
13
Carp, fiind mai gospodăros decît ceilalţi, se îngrijea de
făcutul bagajelor, de transportul lor şi al excursioniştilor, ca
şi de hrana şi de adăpostul acestora. De-aceea prietenii îl
porecliseră „Intendentul", iar pe P. Bogdan — care ţinea
socoteala banilor : „Casierul". O excursionista sprintenă
fusese numită „Căprioara".
în afară de aceste excursii, Carp îşi aduce aminte de-o
călătorie făcută la Rîşca, cam prin 1907, împreună cu
Ibrăileanu, Gheorghe din Moldova şi Costică Botez, precum
şi de urcarea Ceahlăului în 1909, în tovărăşia lui Stere şi
Mihail Sadoveanu.
în vara anului 1910, C. Stere, G. Ibrăileanu, D. D. Pă-trăşcanu
şi M. Carp şi-au petrecut vilegiatura la Mănăstirea
Neamţului. Prietenii veneau serile la Stere, care locuia la un
călugăr simpatic şi ospitalier. într-un rînd, îl vizită I. Nicolau
(pe atunci membru al redacţiei, mai tîrziu consilier la înalta
Curte de Casaţie), care îi povesti cum, vrînd să meargă la
Procov,, se rătăcise prin pădure şi orbecăise toată ziua pînă
să iasă la liman. As-cultîndu-1 cu luare-aminte, Stere îi făcu o
schiţă de plan, şi îl lămuri că se învîrtise pe loc pe malul
pîrîului Magherniţa, pe o porţiune de un kilometru pătrat. îi
vorbi de simţul orientării, care i se ascuţise în Siberia, unde,
dacă te rătăceşti în pustietăţile acelea fără fund, eşti pierdut.
Acolo iepurii nu se speriau de om : se ridicau în două
picioare la o depărtare de 10 paşi, şi te priveau curioşi şi
intrigaţi. Chiar gotcanii şi cocoşii de mesteacăn, păsările
acestea atît de sperioase — urmă Stere —, se aşezau în
turnul bisericii, de unde îşi ziceau straniul lor cîntec de
nuntă.
M. Carp susţine, şi cu drept cuvînt, că aceste excursii au fost
cimentul sufletesc oare a unit într-un bloc acea mînă de
tineri intelectuali cu atîtea trăsături spirituale şi sentimente
comune, şi anume : originea — modestă ; atitudinea politică
— progresistă ; temeinica pregătire de specialitate şi cultura
generală... totul susţinut prin puternice resorturi de
entuziasm şi de avînt -generos.
în afară de excursiile mari din timpul vacanţei, prietenii
făceau plimbări pe jos în împrejurimile laşului, mai cu seamă
la Copou şi mai departe, la Pester — în fruntea micului grup
de „amici" fiind totdeauna G. Ibrăileanu, cel mai pasionat
excursionist dintre toţi.
Grupul de prieteni şi-a strîns şi mai mult relaţiile prin
legăturile de familie. Unii au fost şi în străinătate împreună.
Astfel, în 1904, M. Carp şi G. Ibrăileanu, cumnaţi, şi-au
condus soţiile la Viena pentru un consult medical. Ele au fost
trimise de doctorii vienezi pentru întremare la sud, pe
malurile lacului Garda — de unde le-a adus peste cîtăva
vreme G. Ibrăileanu, întovărăşit
de P. Bogdan.
Identitatea de vederi politico-sociale era o altă pricină de
strîngere a relaţiilor dintre prieteni : unii fuseseră înscrişi în
partidul socialist, ca G. Ibrăileanu, M. Carp, I. Botez şi C.
Botez. Stere era numai simpatizant. Ibrăileanu ţinea
conferinţe la clubul muncitorilor şi scria articole în presa
socialistă. D. A. Teodoru era un zelos activist; Carp, fost
casier al clubului socialist din Iaşi, avea un pronunţat
caracter de luptător, ceea ce 1-a determinat şi mai tîrziu la
acţiuni politice, ca şi la activităţi de ordin profesional, în
fruntea funcţionarilor, a corpului didactic, a pensionarilor.
LA «VIAŢA ROMÂNEASCA»

în 1911, vara, profesorul Mihai Carp mi-a propus să intru în

redacţia revistei Viaţa românească, în calitate de corector.
Carp mă cunoştea de la Liceul Internat, unde îmi fusese
profesor de latină şi de română. Mi-a spus că, la propunerea
lui, redacţia a aprobat numirea mea, mai ales că cronicile
mele rimate, pe care le publicam în presa ieşeană, plăceau
cercului Vieţii româneşti. Am intrat în redacţia revistei vara,
cînd aproape toţi redactorii ei — în majoritate profesori —
erau în vacanţă şi se găseau împrăştiaţi pe la mănăstiri. G.
Ibrăileanu se afla la Neamţu, de unde ne trimitea la Iaşi
manuscrise şi dispoziţii.
Redacţia era instalată în clădirea tipografiei „Dacia" a lui
Petre Iliescu, în strada Cuza-vodă (fostă Golia) nr. 52. Localul
se afla în fundul unei curţi, în stînga. Era un atelier primitiv,

18
cu literele în căsuţe de lemn, fără nici un linotip, cu maşini
plane, pe care le învîrteau nişte ţigani zdrenţăroşi.
Sala redacţiei avea vreo zece paşi lungime şi mai puţin de
cinci lăţime. Era luminată de o fereastră mare, care dădea în
curte. De la un capăt la altul al* sălii se întindea „masa
redacţională", ocupată pe jumătate de condicile şi de
scriptele administrative — căci redacţia şi administraţia
lucrau în aceeaşi cameră.
Carp conducea administraţia, ajutat de Mihai Pastia — un
institutor destoinic. Era un om hîtru, instruit. Avea o vorbă
domoală. Părul şi mustaţa îi cărunţiseră. Se distingea printr-
o rară delicateţe. Contabilul Ionescu ţinea scriptele la zi.
Administraţia lucra ziua, iar redacţia îşi intensifica activitatea
spre seară, de la ora cinci înainte — cînd începeau să se
adune colaboratorii. O oră sau două (de la cinci la şapte)
lucrau concomitent redacţia şi administraţia. Cînd era mult
de lucru, rămînea uneori, pînă seara tîrziu, numai contabilul
Ionescu, care muncea, de obicei, în tăcere : nu lua cuvîntul
decît atunci cînd era prea băut...
Redacţia avea în fund, în colţul din dreapta, o sobă înaltă de
teracotă. Alături de ea se afla o canapea vişinie, cu faţa cam
decolorată şi roasă, iar ceva mai încolo, lipită de peretele din
stînga, se găsea o altă canapea, uzată şi ea, cu faţa de iută,
cu desene de culoare deschisă : la un moment dat, vîrful
unui arc a răzbit la suprafaţă...
Deasupra canapelei vişinii din fund era atîrnat, sus, pe
perete, portretul surîzător, cu barba în vînt, al lui C. Stere,
care a explicat prezenţa zîmbetului pe faţa lui, îndeobşte

19
serioasă, prin faptul că această fotografie fusese scoasă
dintr-un tablou colectiv, unde surîsul avea un rost şi o
explicaţie. Sub acest portret al directorului se afla suspendat
un tablou redacţional colectiv.
în urma unui voiaj făcut în Elveţia pentru îngrijirea sănătăţii
subminate de o tensiune nervoasă, Stere se întoarse cu
barba şi cu mustăţile fasonate. O fotografie nouă înlocui
vechiul portret. Un camerist al clubului naţional-liberal, al
cărui preşedinte era Stere, veni într-un rînd la redacţie şi
ceru pentru puţin timp ultima fotografie, ca să facă o copie
după ea. Stere refuză, scuzîndu-se :
— Spune domnului intendent că nu mi-am fixat încă fasonul
definitiv.
într-adevăr, acest „fason" a variat din an în an, pînă la
raderea bărbii şi a mustăţilor. Dar între timp s-au schimbat şi
relaţiile lui cu partidul naţional-liberal, care n-a mai avut
nevoie de noul fason al lui Stere.

___________________-j 17
(UNÌVERSITATEA "1 DECEMBRE 1918" ■ ALBA IUUA

20
Pe peretele din stingă se aflau atîrnate două caricaturi în
culori. Una reprezenta pe P. P. Carp călare, pur-tînd armură
medievală. De o parte frîul era ţinut de G. G. Cantacuzino,
iar de cealaltă parte, de Take Ionescu. Caricatura data din
1907, cînd partidul conservator era unificat, şi sublinia
divergenţele din sînul conducerii acestuia.
Altă caricatură din aceeaşi epocă reprezenta situaţia din
partidul naţional-liberal : în mijlocul unei arene de circ, un
taur — cu chipul lui D. A. Sturdza, şeful partidului — se agita
furios. îl aţîţau cu pînză roşie două persoane : V. G. Morţun
şi, mi se pare, G. Diamandi.
Lîngă canapeaua de iută înflorată se găsea un dulap-secretar
(clasor) cu mai multe sertare, în oare se păstrau
manuscrisele, aşezate separat (de sus în jos) : poezii, schiţe
şi nuvele, articole, cronici, recenzii şi revista revistelor.
Numai rubrica Miscellanea, n-avea un sertar special, fiindcă
niciodată nu erau articole de rezervă. La Miscellanea se
puneau articolaşe polemice, la zi, scrise sub impresia
evenimentelor, mai ou seamă de Ibrăileanu. De multe ori
revista îşi întîrzia apariţia, fiindcă rubrica Miscellanea, cu
corecturi şi paracorecturi, nu era încă pusă la punct.
Ibrăileanu — frămîntat de felurite probleme, căutînd ca
scrisul său să exprime cît mai limpede şi mai lapidar ideea —
făcea atîtea îndreptări corecturilor în şpalt şi în pagină, încît
fiecare versiune aproape nu mai semăna, ca mod de
expresie, cu cea anterioară.
Eu eram îndatorat să trec pe colţul fiecărui manuscris
numărul respectiv al paginilor de revistă, socotind suma
21
18
literelor întregii bucăţi, împărţindu-o cu numărul literelor de
pe o pagină de revistă (beletristica şi articolele erau culese
cu garmond 10, cronicile cu corp 9, iar recenziile şi revista
revistelor cu petit).
Corectarea revistei şi a cărţilor din editura Vieţii româneşti
se îndeplinea cu cea mai mare atenţie : în şpalt, în pagină şi-
n coală, uneori făcîndu-se de cîte două ori în fiecare stadiu.
Corectura în şpalt se executa de două persoane : una citea
manuscrisul, şi alta urmărea textul zeţuit (nu viceversa, cum
se obişnuieşte astăzi, pentru urgentarea operaţiei). Apoi,
corectura în coală se făcea silabisindu-se fiecare cuvînt.
Totuşi, uneori, mai ales la început, se strecurau unele greşeli
din pricina necunoaşterii unui cuvînt : de pildă, în loc de
„pugilat", a apărut „pregilat". Drept apărare, corectorii au
adus la redacţie şi au atîrnat în perete pagini din mari reviste
franceze cu grave erori de tipar, încadrate în roşu. Iar
Ibrăileanu le repeta soluţia drastică propusă de Gheorghe
din Moldova : „Nu se poate obţine o bună corectură decît
prin emascularea corectorilor..."
Redacţia avea o ferestruică, pe unde se făcea legătura cu
tipografia prin Al. Constantinescu, paginatorul revistei, şi
Cubeloa, şeful de atelier. Constantinescu era un om înalt,
slab, tăcut, cu mişcări încete, liniştite, foarte priceput şi
extrem de conştiincios. Pe cît era de potolit Constantinescu,
pe atît Cubelca întreţinea zarva tipografiei cu mobilitatea şi
cu vorba lui zgomotoasă. Cînd tipografia se făcea vinovată
de unele întîrzieri, redacţia chema la explicaţii pe Cubelca şi
chiar pe Petre Iliescu, patronul. Cubelca, scurt, îndesat şi

2218
aspru la vorbă, era neîntrecut în găsirea justificărilor şi
scuzelor. Făgăduia la urmă că „o să fie bine", şi discuţia se
încheia.
în împrejurările mai grave era poftit să dea lămuriri însuşi
patronul tipografiei, Petruţă Iliescu, un om mic de statură, cu
o mustăcioară scurtă, rară, cu ochi blînzi şi buni, cu vorba
potolită. El asculta politicos nemulţumirile redacţiei, minţea
atît de sincer şi delicat, făgăduind marea şi sarea cu atîta
generozitate, încît uraganul de la început se isprăvea cu încă
un aconto acordat tipografiei.
în capul mesei se afla un fotoliu în care şedea Ibrăileanu. El
avea obiceiul să se aşeze şi pe una din canapele, cînd nu
cerceta vreun manuscris, ci numai lua parte la pasionatele
discuţii redacţionale. Anecdota primă — fără să se fi
formulat la Viaţa românească o regulă în acest sens, ca la
Junimea.
Redacţia era luminată de un candelabru atîrnat de tavan în
mijlocul odăii, iar la capătul mesei unde şedea Ibrăileanu, se
afla o lampă suspendată : un bec cu abajur verde, care putea
fi ridicat sau coborît. Ibrăileanu îşi lăsa paltonul sau blana în
cuierul primitiv bătut la intrare în peretele din dreapta, între
uşă şi fereastră, alături de paltoanele celorlalţi membri ai
redacţiei. Cu timpul, mărindu-i-se teama de microbi — pe
care o avea de la primele suferinţe ale unei boli din tinereţe
— îşi lepăda paltonul pe marginea canapelei laterale. Uneori
se aşeza în fotoliu aşa cum venea de pe stradă, cu pălăria
mare în cap, dată uşor pe ceafă, şi citea vreo scrisoare
importantă sau răsfoia colile trase din numărul de sub tipar,
23
18
care stăteau în permanenţă în stînga sugătoarei verzi de
dinainte-i şi pe care le mai controla o dată, tăindu-le cu grijă,
păturindu-le, învăluindu-le într-o tandreţă paternă. Dacă îl
contraria ceva, îşi trăgea borul lat al pălăriei pe frunte.
Uneori, pregătit de plecare, se mai aşeza în fotoliu sau pe
canapea, continuînd convorbirea cu „amicii" — cum îi
numea ironic, făcînd aluzie la eroii din opera lui Caragiale.
G. Ibrăileanu purta de obicei haină neagră, cravată de
aceeaşi culoare, înnodată gata, prinsă cu o panglică în jurul
gulerului tare, printr-o cataramă care se încheia la spate. Lua
în mînă manuscrisul şi-1 ducea aproape de ochi, îşi încrunta
sprîncenele, şi pupilele lui întunecate începeau să se
lumineze urmărind rînd cu rînd. Cînd îl încînta conţinutul
unui manuscris, izbucnea în efuziuni entuziaste, dar numai
cînd autorul nu era de faţă. Din delicateţe, de teamă să nu
treacă măsura, poate şi din timiditate sau pentru a nu fi
învinovăţit de exces de politeţe sau de făţărnicie — nu ştiu
de ce — Ibrăileanu nu-şi exprima niciodată, de pildă faţă de
Sadoveanu sau de Galaction, întreaga admiraţie pe care le-o
arăta în lipsă. Se avînta în discuţii cu pasiune şi, cînd era
contrazis, îşi trecea furios mîna prin părul care îi rămînea
ciufulit, iar ochii îi scăpărau de vioiciune.
— Nu ştiu ce trebuie să admir mai mult la Ibrăileanu — -a
spus odată Sadoveanu la redacţie, în lipsa acestuia —
inteligenţa, cultura sau spiritul lui ? Mi se pare că
inteligenţa.
La discuţii luau parte mai cu seamă Constantin (Cos-tică)
Botez, Ion (Iancu) Botez şi M. Carp. Dintre „amici", G.

2418
Topîrceanu şi M. Codreanu excelau mai cu seamă în
paradoxe. Ei îşi închipuiau pesemne că, fiin<4 inteligent şi
bun causeur, te poţi dispensa de documentare — de pildă, în
materie de filozofie —■ ceea ce uneori îl scotea din sărite
pe Ibrăileanu. După o discuţie care a urmat odată cîteva seri
în şir asupra aceleiaşi probleme, M. Codreanu, la plecarea
de la redacţie, mi-a spus :
— Precum văd, toţi au rămas cu aceleaşi păreri; numai
puţin mai încurcate...
I. Botez era un om brun, de statură potrivită. Fusese foarte
timid în tinereţe, dar viaţa îl oţelise, făcîndu-1 răzbătător,
îndrăzneţ, curajos... îndeplinise în primii ani rolul de
administrator al revistei. Făcea dese drumuri la Bucureşti,
avînd treburi la Oficiul de hîrtie şi controlînd îndeaproape pe
încasatorul din Capitală al revistei. Administraţia a trecut în
urmă asupra lui M. Carp. I. Botez a rămas însă sprijinitorul
administrativ şi redacţional al revistei. Ori de cîte ori pleca la
Bucureşti, Ibrăileanu îl încărca cu zeci de comisioane
redacţionale :
— Vezi, Iancule, treci pe la Brătescu-Voineşti. Să nu vii
cumva fără o nuvelă de la Pătrăşcanu...
Ion Botez a fost fratele lui Costică Botez. Se trăgeau dintr-o
familie de agricultori din Măcărăşti, un sat de pe malul
Prutului. Amîndoi se molipsiseră din adolescenţă de
pasiunea vînatului. Iancu semăna mai mult cu maică-sa — o
femeie hotărîtă, aprigă, cam aspră — pe cînd Costică luase o
bună parte din caracterul tatălui său : o sensibilitate fină şi o
blîndeţe fără pereche. Ion Botez se specializase în limba şi
25
18
literatura engleză. A făcut studii la Londra. A publicat
Aspecte din civilizaţia engleză, Studii şi observaţii, precum şi
documentate articole despre unele din operele lui
Shakespeare, remar-cîndu-se ca un psiholog abil, om de gust
şi stilist original, plin de savoare.
Costică Botez era un poliglot. Ştia treisprezece limbi : greaca
(veche şi nouă), latina, slavona, româna, franceza (veche şi
nouă), provensala, portugheza, spaniola, italiana, germana
şi engleza. Era îndrăgostit de poezie : ştia pe de rost mii de
versuri — din Dante, Byron, Heine... Pe Eminescu îl recita în
întregime. A studiat şase ani la Berlin filologia romanică.
Lucrările lui de seminar erau strălucite. La cursuri, unii
profesori îl întrebau în multe chestiuni de filologie romanică,
dacă este exact ceea ce susţineau ei, căutînd parcă o
confirmare de la studentul lor. Wilamowitz căuta să
verifice adesea:
— Aşa e, domnule Botez ?
Teza lui de doctorat a rămas nesusţinută, manuscrisul
pierzîndu-se, deoarece la izbucnirea primului război mondial
Costică Botez a sosit grabnic în ţară, ca să facă faţă
îndatoririlor militare : concentrări, mobilizare... El şi-ar fi
putut susţine teza după primii doi ani de studiu la Berlin,
însă şi-a prelungit şederea în străinătate numai pentru
aprofundarea studiilor filologice. La întoarcerea lui în ţară,
Ibrăileanu i-a dat odată să citească un articol de filologie a
lui A. Philippide. Cînd 1-a înapoiat, C. Botez — după ce a
lăudat articolul — a adăugat :

2618
— Păcat numai că Philippide nu are la îndemînă în Iaşi
materialul documentar pe care l-am avut eu la Berlin. De
pildă, despre obiectul acestui studiu, Philippide a consultat
numai cinci cărţi, pe cînd eu am citit peste o sută de volume.
Odată, venind vorba despre Costică Botez, Mihail Sa-
doveanu mi-a mărturisit, la o vînătoare :
— Crezi că mă bucură toate laudele pe care le primesc ? Nu
numai că nu mă bucură, dar foarte multe mă şi întristează,
deoarece îmi dau seama că cititorul n-a înţeles ceea ce am
vrut să spun eu în bucata mea. Pe mine mă măgulesc cu
deosebire aprecierile a patru oameni. Aceştia sînt :
Ibrăileanu, Costică Botez, Topîrceanu şi dumneata.
Admiţînd că, pe mine, în calitate de interlocutor, Sadoveanu
m-a citat din politeţe, preţuirea celorlalţi trei rămîne în afară
de orice discuţie. Aceeaşi stimă pentru gustul artistic al lui
Costică Botez o avea şi Ibrăileanu.
G. Topîrceanu, inteligent, plin de duh, talentat, avea un
remarcabil dar de povestitor. Cînd vorbea, el nu-şi clintea
nici un muşchi al feţei sale colţuroase. îşi ducea adesea
palma la ochiul drept, care nu privea exact în aceeaşi
direcţie cu celălalt (avînd o pupilă mai mare şi alta mai
mică). Iser i-a făcut caricatura, care s-a şi publicat în Viaţa
românească, şi Topîrceanu nu 1-a iertat toată viaţa din
pricină că-i accentuase trăsăturile asimetrice ale figurii.
Topîrceanu era scund : de aceea purta ghete cu tocuri înalte,
ca de damă, şi pălării 1*u calotă ţuguiată, aducînd cu
pălăriile tiroleze, minus pana sau puful. Deficienţele fizice
care îl indispuneau erau cu prisosinţă lăsate în umbrâ de
27
18
mintea lui ageră şi de spiritul său sclipitor. Nu-i plăcea de loc
titlul de poet umorist, cu care era categorisit de presă, şi de
aceea căuta să afirme cu orice prilej că el este un poet
serios, tragic chiar, care a făcut versuri umoristice numai aşa,
din distracţie, în momente libere.
Luau parte la reuniunile redacţionale dr. I. Miro-nescu, Octav
Botez, Mihai Jakotă, Petre Bogdan, Teodor A. Bădărău,
Demostene Botez, George Pascu etc, iar — în trecere prin
Iaşi — Mihail Sadoveanu şi Gala Galaction. Sadoveanu locuia
pe atunci la Fălticeni şi, în calitate de director al Teatrului
Naţional, venea în fiecare săptămînă la Iaşi, unde rămînea
cîteva zile, cînd se abătea pe la Viaţa românească — fie să
aducă vreo bucată, fie să stea la taclale cu prietenii din
redacţie.
Ceilalţi „amici" şi colaboratori — din Iaşi, Bucureşti sau din
provincie — veneau întîmplător pe la redacţie, cînd aveau
de dat vreun manuscris la revistă, sau cînd, dispunînd de
cîteva ceasuri libere, ţineau să se întîlnească, la discuţii, cu
prietenii Vieţii româneşti.
De jur împrejurul mesei, luau loc pe scaune membrii
redacţiei — afară de Octav Botez, care se astîmpăra cu greu.
Se apropia de fiecare colaborator, se uita în manuscrisul sau
în scrisoarea din faţa lui şi, cînd epuiza de cercetat
documentele de pe masă, lua de pe pupitrul dulapului de
manuscrise Revista Artileriei, pe care o citea cu mult interes,
spre hazul lui Ibrăileanu.
Octav Botez, acest om inteligent şi de o vastă cultură, care a
scris cronici literare atît de bine documentate, într-o formă

2818
îngrijită, ca şi articole în domeniul aşa de anevoios al
filozofiei, avea o fire foarte puţin energică. Era un taciturn.
Vorbea puţin în plenul reuniunilor redacţionale. Prefera
discuţiile în doi, pe stradă, sau retras prin colţurile redacţiei,
încruntîndu-şi des sprîncenele şi aşezîndu-şi veşnic ochelarii
pe nas.
într-o zi, Octav Botez mă întîlni în drum spre casă. Locuia pe
aproape de mine, în strada Albineţ. Era fericit. Strîngea
subsuoară un volum gros, de teamă parcă să nu-1 piardă.
— Azi am o zi bună, zise Botez. Am izbutit să-mi cumpăr
Mallet — veacul al XlX-lea... dar cu cîtă abilitate ! Banii îi
ţine nevastă-mea, care nu prea vede cu ochi buni
cumpărarea de cărţi în dauna cheltuielilor pentru copii. Ea
însă are un sentiment foarte puternic : iubirea de copii.
Pentru ei este'în stare să facă "orice, chiar să cheltuiască
pînă la ultima leţcaie. De aceea, am exploatat acest
sentiment. Straşnic vroiam să am cartea asta ! Atunci, am
spus nevesti-mi : Ce-ar fi să cumpărăm istoria lui Mallet ? E o
carte care va folosi copiilor noştri. ■— Cînd ? — întrebă ea.
— Peste zece ani, cînd vor fi în cursul superior. — De ce
numai peste zece ani ? Ba şi acum. Cartea are ilustraţii
distractive, foarte multe. Eu le-aş da lămuriri. Ei se vor distra
cu pozele ; iar eu, în acelaşi timp, îi voi instrui... Cu asta am
convins-o. Mi-a dat bani. Uite cartea.
îmi întinse volumul, care mirosea a hîrtie proaspătă şi a
cerneală, mă lăsă cîteva clipe să-1 răsfoiesc şi apoi aproape
mi-1 smulse din mînă.

29
18
Octav Botez îmi fusese profesor de psihologie la Liceul
Internat. Explica frumos, limpede şi sistemat'ic... Numai cam
declamatoriu. Elevii îl iubeau mult. La o lecţie, Octav Botez
ne spuse că mişcarea corpurilor de sus în jos produce
melancolie — de pildă, căderea frunzelor veştede, pogorîrea
fulgilor de zăpadă... Profesorul urmărea parcă frunzele şi
fulgii care se lăsau pe pămînt, iar glasul lui vibra sub
tristeţea căderii corpurilor. în tăcerea care se făcu după
această scenă sumbră, eu îndrăznii să-i pun o întrebare :
— Dar de ce mă bucur cînd cad merele din pom ?
Clasa izbucni în rîs. Stricasem tot farmecul întunecatului
tablou psihologic zugrăvit de profesor.
Spre deosebire de reuniunile Convorbirilor literare, în care
nu se discuta politică, în redacţia Vieţii româneşti se făcea
politică, bineînţeles, nu de gaşcă, club sau de partid (chiar
cînd conducătorii revistei erau înregimentaţi într-un partid),
ci o politică în sensul larg al cuvîntului, pe deasupra
partidelor şi a oamenilor politici.
în dezbaterile redacţionale, se revenea adesea asupra
constatării făcute de Stere într-o Cronică internă: că avem
„peste un milion de ţărani cu mai puţin de trei milioane
hectare" şi în faţa lor „o mie de latifundiari cu peste patru
milioane de hectare..." în acelaşi timp, „ţărănimea formează
96°/o din numărul total al contribuabililor, iar cei o mie nu
reprezintă decît 0,09% (nouă sutimi la sută — nouă la
10.000) din totalitatea contribuabililor." 0,09 la sută !...

3018
Va să zică, pentru această „doză farmaceutică" era ţinut în
frîu poporul, „ca o mulţime oropsită de iloţi, scufundată în
întuneric şi-n mizerie, cu căluş şi obezi".
în rubricile redacţionale Viaţa românească a publicat
nenumărate studii, articole şi note asupra stării ţăranilor —
din toate punctele de vedere : social, economic, cultural şi
politic.
în afară de Cronicile interne ale lui C. Stere despre starea
ţărănimii, a făcut mare vîlvă articolul d-rului N. Lupu, medic
primar de judeţ, care — bazat pe statistici şi pe anchete
personale — a ajuns la încheierea că ţăranul român, în loc să
consume hrană individual, după datele ştiinţifice (dr. V.
Babeş), de 40 de bani în zilele de odihnă şi de 60 de bani în
zilele de muncă, nu-şi poate agonisi de fapt decît o hrană de
20 de bani (fruntaşii şi mijlocaşii) şi de cinci bani şi jumătate
codaşii (75% dintre săteni fiind „codaşi").
Dar şi partea beletristică a revistei oglindea traiul ţărănimii,
în timpul răscoalelor de la 1907, Viaţa românească a
publicat în aprilie fabula : Plugul şi tunul de George Ranetti.
Plugul şi tunul se înfruntau pe drumul unui mic cătun :
Dar, iată, după un tufan
Le iese-n cale un ţăran,
Care le zise :. — „Pace vouă !"
Unelte sînteţi amîndouă
Deopotrivă de utile:
Tu, mândre tun, eşti vitejia;
Tu, plug umil, eşti hărnicia!
Şi trebuie să vă legaţi Ca fraţi!
31
18
Şi, mai ales, să nu uitaţi
Că eu, ţăranu-n veci jertfit,
Ca mucenicul osîndit
Să piară pe aprinsul rug —
Eu mînuiesc şi tun, şi plug!
Iar în luna mai, Viaţa românească a tipărit celebra poezie a
lui Al. Vlahuţă 1907, combătînd nu numai regalitatea, ci, sub
masca ei, întreaga noastră clasă diriguitoare — cum spunea
Ibrăileanu : cu tot „egoismul ei feroce" şi cu toată
„nepăsarea-i vinovată".
Acelaşi fond social ca-n poezia 1907 se află şi în bucata Moş
Gheorghe la expoziţie de Spiridon Popescu, precum şi în
nuvelele şi schiţele lui I. I. Mironescu, si în multe din operele
lui Sadoveanu, ca de pildă cele din volumul La noi, în
Viişoara.

ÎNFIINŢAREA «VIEŢII ROMÂNEŞTI»

3218
Voi reconstitui epoca 1906—1910 din trecutul Vieţii
româneşti (ca şi Radu Rosetti, istoricul social, în volumele
sale de Amintiri) după cele ce am auzit de la alţii — aceştia
fiind membrii întemeietori ai revistei, persoane care au avut
un rol determinant în faptele ce vor fi istorisite de mine.
Voi reda această parte a trecutului din crîmpeiele de discuţii
ce s-au desfăşurat în redacţie, în cursul anilor — căci venea
mereu vorba despre întîmplări de odinioară. Se dădeau
explicaţii asupra obîrşiei şi sensului unor fapte. Se subliniau
unele acţiuni juste. Se exprimau regrete pentru greşelile
săvîrşite.
Iar perioada a doua (1911—1932) voi prezenta-o după
cunoştinţele mele proprii.
Primul număr al revistei Viaţa românească a apărut în
martie 1906, şi nu în ianuarie, cum se proiectase, din pricină
că nu se putuse strînge la timp şi pune la punct tot
materialul.
Cu drept cuvînt a scris M. Carp în amintirile sale despre
Viaţa românească si despre Ibrăileanu : „Aş putea spune că
Evenimentul literar, apărut în Iaşi la 1 octombrie 1893,
trecut la Bucureşti în iulie 1894 şi desfiinţat în octombrie
1894 prin fundarea ziarului socialist Lumea nouă, la care
treceam toţi de la Evenimentul literar, a fost —■ ca mediul
marin în care a apărut viaţa pe pămînt
— mediul literar, cultural şi ideologic căruia se datoreşte, la
capătul unei lungi evoluţii, apariţia Vieţii româneşti. Un
stimulent pentru grupul Evenimentului literar, şi în special
pentru Ibrăileanu, a fost scoaterea la Galaţi a revistei
33
18
Curentul nou, sub direcţia lui H. Sanielevici, care —■ punînd
în discuţie unele probleme de actualitate şi luînd atitudine
ostilă împotriva literaturii lui Mihail Sa-doveanu — a
provocat replica lui Ibrăileanu în revista gălăţeană şi a trezit
în grupul literar ieşean nevoia de a nu mai apela la revistele
altora, ci de a avea o publicaţie periodică proprie în care să
se tipărească, fără nici o reticenţă, opiniunile grupului."
Director al revistei a fost C. Stere, care, în articolul : Cum am
devenit director al «Vieţii româneşti», povesteşte că într-o
bună zi Ibrăileanu a intrat ca o furtună în casa lui din
stradela Sărăriei : „După gestul cu care şi-a pus ciomagul de
cireş în colţul lui obişnuit din odaia mea de lucru şi după
energia cu care a şi început să-şi frece degetele chiar de la
prag, am înţeles că Ibrăileanu vine cu o somaţiune gravă şi
impetuoasă" *.
Stere s-a speriat văzînd gestul agresiv şi ochii „flam-boianţi"
ai acestui cap de asirian... nepieptănat. Ibrăileanu s-a
năpustit asupra lui aşa, tam-nisam :
— Să scoţi o revistă ! Nu mai merge, aşa, X, Y, Z, în Foaie de
varză, în Rătăciri literare, în Zi-i pe nume ; otrăvesc tineretul,
falsifică gustul literar, buimăcesc opinia publică. N-ai
dreptul... Ai datoria... Ar fi o crimă...
Ibrăileanu a avut grijă să adune în curînd, dacă nu chiar în
aceeaşi seară, pe „amicii" comuni: Ion Botez, Costică Botez,
Gheorghe din Moldova, M. Carp, P. Bogdan, Mihai Pastia, dr.
N. Quinezu, precum şi pe D. D. Pătrăşcanu şi Spiridon
Popescu, care locuiau în Bucureşti, dar care atunci se aflau
întîmplător la Iaşi.

3418
Titlul revistei Viaţa românească a fost sugerat de Al. Vlahuţă
lui Stere, într-o convorbire la Bucureşti. In privinţa facturii
1
Viaţa românească,
revistei, nr. 1multe
s-au consultat din 1933.
publicaţii străine, în toate
limbile — printre care Ruscoe -Eogatsvo, Mercure de France,
Rivista D'Italia (căreia i se datoreşte alegerea titlului roşu).
Despre începuturile Vieţii româneşti iată ce-a scris Ibrăileanu
după cîţiva ani de la apariţia revistei : „Cînd am scos Viaţa
românească, în martie 1906, am căutat să dăm revistei
noastre cea mai bună organizare posibilă. Am examinat tot
felul de reviste străine, ne-am gîndit la nevoile noastre
culturale, în sfîrşit, am făcut tot ce-am crezut noi că e mai
potrivit pentru a da publicului cititor, sub diferite forme,
ceea ce l-ar putea interesa şi instrui. De aceea, pe lîngă
articole şi nuvele, cum se obişnuia pînă atunci în revistele
române, am creat o mulţime de rubrici : Recenziile, pentru a
ţine publicul în curent cu producţiile literare şi ştiinţifice din
ţară şi străinătate ; Revista revistelor, pentru a pune pe
cititorii noştri în po-ziţiunea de a şti ce se publică în
periodicele naţionale şi străine. Mişcarea intelectuală în
străinătate, pentru a da cititorilor noştri, lunar, lista operelor
mai însemnate străine în diferite domenii ale ştiinţei şi
literaturii."
S-a propus lui Paul Bujor să figureze ca al doilea director al
revistei, pentru partea ştiinţifică.
Redacţia se instala — cum spune Stere — „în acel coridor
lung şi îngust, sumbru şi îngheţat, ce servea ca sală de
redacţie, în care Gheorghe din Moldova stătea cu căciula în
35
18
cap, spre a-şi acoperi chelia, suduind pitoresc -«clima ei
siberiana»- — dar nu pleca de acolo de dimineaţa pînă
noaptea tîrziu, pentru că un -«măgar» trebuia «pus la
punct»- în Miscellanea".
în cuvîntul Către cititori, din primul număr al Vieţii
româneşti (martie 1906), care pare scris de G. Ibrăileanu, se
spune :
„Un popor nu-şi poate justifica dreptul la existenţă distinctă
în sînul popoarelor civilizate decît dacă poate contribui cu
ceva la cultura universală, dîmdu-i nota specifică a genului
său." Iar mai departe : „Clasele de sus stau în aer, fără
atingere cu poporul de jos, care, în ţara noastră, el singur
este o clasă pozitivă şi a păstrat mai curat sufletul românesc.
între clasele de sus şi popor este o prăpastie adîncă, care la
noi desparte aproape două naţii." Şi, în sfîrşit: „O cultură
«naţională», de un caracter specific, nu se va naşte decît
atunci cînd masele mari populare, adevărat româneşti, vor
lua parte şi la
formarea şi la aprecierea valorilor culturale — limbă literară,
literatură, forme de viaţă etc. Acest lucru nu se va întîmpla
decît prin cultură, viaţă politică mai largă şi ridicarea
economică a maselor." Viaţa românească a publicat, în curs
de cîteva decenii, literatură realistă de bună calitate, a dus
campanie împotriva reacţionarismului, a combătut arta
pentru artă, s-a luptat cu mişcarea huliganică, ocupînd o
poziţie progresistă în lupta de idei din ţara noastră.

3618
VIAŢA REDACŢIONALA

în iulie 1911, rămăsese în Iaşi numai C. Stere, directorul

revistei, care s-a îngrijit de redactarea celor două numere de
vacanţă. Stere mă cunoştea din redacţia unui ziar ieşean şi
de la Universitate (el era profesor de Drept constituţional şi
administrativ, iar eu — student al Facultăţii de Drept). Cînd
mă văzu în redacţia Vieţii româneşti, mă întrebă :
* Cum ai să poţi lucra şi
la gazetă, şi la revistă ?
* Foarte simplu : ziua
lucrez la gazetă, iar noaptea — la revistă.
* Fericită-i tinereţea,
încheie Stere, cînd poţi lucra şi ziua, şi noaptea...
De obicei, Stere venea la redacţie seara, pe la orele şase-
şapte. Rar trecea şi pe la prînz. într-o seară, directorul,
desfăcînd corespondenţa, scoase din plic o poezie de I.
Minulescu şi o citi cu glas tare :
...Glasul morilor severe care macină romanţa zilelor de
mîine...
37
18
— Să mă ia dracu dacă
înţeleg ceva! — izbucni Stere. Dar dă-o la tipar. Poate va
înţelege-o Ibrăileanu...
Apoi citi fără entuziasm o schiţă de I. Agîrbiceanu şi mi-o
înmînă, şoptind în barbă : „Un fum gros să-1 tai cu cuţitul..."
într-o zi, Stere veni la redacţie pe vremea prînzului şi, la
plecare, îmi spuse :

3818
— Hai să luăm masa împreună, la Traian.
Intrai în panică. Tînăr, timid, crescut în internate (în care îmi
făcusem şi cursurile primare, şi liceul), îl urmai pe
impozantul profesor — ca un condamnat dus la
spânzurătoare.
Am înghiţit dejunul cu noduri, mai ales că la masă mai
fusese poftit un om politic ; şi — culmea ghinionului ! — ni s-
a servit sparanghel cu sos bechamel, mînca-rea favorită a lui
Stere, dar atît de greu de consumat convenabil de către un
eliberat din cazărmi civile, unde nu fusese învăţat cum se
mănîncă sosul alb fără a te păta pe haine, pe nas sau pe
bărbie...
Peste cîteva zile Stere m-a chemat la el acasă, ca să-mi
dicteze un articol. M-am dus la ora hotărîtă, în stradela
Sărăriei, colţ cu strada Sărăriei, o casă veche gospodărească,
cu grădină mare, din care se vedeau dealurile Şorogarilor şi
ale Aroneanului, desfăşurate printre pilcuri de copaci pînă-n
zare.
Am intrat în odaia din faţă — o încăpere spaţioasă, cu un
birou aşezat spre ferestrele dinspre răsărit. La pereţi —
patru etajere înalte cu cărţi : alcătuite din poliţe, fără
geamuri, aşezate pe nişte dulapuri cu uşi (aceste etajere se
află astăzi în camera mea de lucru). în odaie nu era nimeni.
M-am aşezat la birou şi — înainte de a intra profesorul — o
jupîneasă mi-a adus o tavă cu serviciul de ceai, de care m-
am descurcat cu oarecare ana-voinţă. Noroc că eram singur !
Aşezat la masă în biroul lui Stere, sorbind neliniştit ceaiul,
mi-am aruncat ochii de jur împrejur. Mi-au atras atenţia
nişte bucăţele de hîrtie, prinse cu bolduri pe draperiile
ferestrelor, pe cotorul cărţilor de pe rafturi, pe divan, pe
covor... M-am apropiat de una : era scris pe ea „Casiopeea".
Am trecut la alta — „Lyra"... Mai departe am dat peste
„Pleiadele", „Gemenii", „Ursa Mare"... Erau numele
diferitelor constelaţii, aşezate în cameră după locul ocupat
de ele pe firmament. Pe canapea se găsea desfăcut un atlas
de cosmografie. Mai tîrziu am aflat că Stere se ocupa, în
orele libere, cu astronomia. ^
Stere cumpărase casa aceasta de la Dimachi, cu 12.000 lei,
crezînd că numai în parte era clădită din vălătuci. Cu prilejul
reparaţiei, s-a constatat că toată casa era făcută
41
în excursie la Văratec (1899) Planul întîi: C. Stere « I.
Botez ; planul al doilea: Petre Bogdan şt G. Ibrăileanu
din vălătuci. Dovadă de spirit practic ! Atunci Stere a
reconstruit-o din creştet pînă-n temelie. A făcut şi un turn cu
cupolă, pentru observaţii astronomice. A comandat o
lunetă, care i-a şi sosit ; dar îi lipseau unele piese. Izbucnind
războiul din 1914, fabrica nu i-a mai putut trimite piesele
care îi lipseau. Aşa că luneta a rămas fără întrebuinţare.
După 1918, un astronom — Mircea Hero-vanu — s-a
prezentat la Stere şi i-a argumentat aşa : „O lunetă fără
astronom sau un astronom fără lunetă nu fac două parale".
Convins de temeinicia argumentaţiei, Stere a donat
astronomului luneta — împerechind astfel cele două noţiuni
disparate.
Stere rămăsese, din studiile făcute în cei nouă ani de
deportare în Siberia, cu o adîncă înclinare spre ştiinţele
exacte : îl atrăgea îndeosebi, pe lîngă astronomie, geologia.
(A expus o dată în redacţie teoria geologului englez Lyell
asupra începuturilor vieţii pe pămînt.) S-a ocupat în urmă
foarte mult şi de botanică.
Nu numai acasă la Iaşi şi la Bucureşti, în strada Luterană, sau
mai tîrziu la Bucov, dar chiar la Hotel Esplanade, la Athénée
Palace, unde a locuit, Stere manifesta totdeauna un spirit de
ospitalitate nu prea cunoscut în mediul politic şi literar
românesc de pe vremuri.
Cel dintîi articol pe care mi 1-a dictat Stere a fost H. Taine şi
Revoluţia Franceză — un studiu asupra cărţii lui A. Aulard :
Taine, historien de la Révolution Française, Paris, 1907.
Temperament de orator, Stere prefera să dicteze, decît să
scrie. Uita, pe cînd dicta, că mă are auditor numai pe mine.
Se înflăcăra, ca în faţa unei mulţimi de .oameni, ridica glasul
de zbîrnîiau geamurile ; iar eu, emoţionat, de-abia mă
puteam ţine de avalanşa perioadelor sale. Stere se oprea
brusc în mijlocul unei fraze, după o virgulă şi linioară, se urca
pe-o scară pliantă, dublă ; lua un volum şi, plimbîndu-se prin
odaie — ca tot timpul cît dicta — traducea un citat şi
continua fraza, fără a mă pune să repet. îmi cerea rar să
citesc fraza de dinainte ; atunci se repezea ca un hultan la
mine şi citea peste umărul meu ceea ce scrisesem. Se
potolea numaide-cît şi urma să sa plimbe, dictîndu-mi mai
departe. Peste cîţiva ani, Stere m-a lămurit. Aveam o
pronunţare popular moldovenească. Citeam : „ră", „cauzî",
„o fost" — şi

43
Stere se speria, crezînd că aşa am şi scris. Controlînd
manuscrisul meu şi văzînd că am scris corect, Stere se
potolea ca prin minune.
în numărul de august 1911, Viaţa românească a publicat o
cronică externă cu titlul : Camera lorzilor a murit. Cu acel
prilej, faţă de puţinii membri ai redacţiei, Stere a făcut o
expunere asupra situaţiei din Anglia. Ochii i se aprinseseră,
glasul îi vibra şi — socotind ca o mare izbîndă a democraţiei
faptul că lorzii încetaseră de a mai fi un important factor
politic şi constituţional în Anglia — zării lacrimi de bucurie în
ochii celui ce vorbea.
Mai tîrziu, în vacanţe, cînd aproape toată redacţia
pleca în vilegiatură, rămîneam numai eu în Iaşi. Ibrăi-
leanu îmi desemna materialele pentru numerele de va-
canţă, iar celelalte manuscrise mi le trimitea de la mă-
năstire, pe adresa mea, cu specificaţia : „director de vară
al revistei Viaţa românească". »
întîrzierea apariţiei numerelor se datora de cele mai multe
ori faptului că nu era gata la timp Miscellanea, la care mai
trebuia de adăugat un articol de actualitate, sau se făceau
mai multe corecturi pentru perfectarea unei polemici.
La Viaţa românească se lucra şi duminica, şi de Crăciun, şi de
Paşti. Ibrăileanu şi „amicii" veneau regulat, în fiecare zi, şi pe
orice vreme — nici ploaia, nici viscolul nu erau o piedică
pentru colectivul redacţional.
în 1911 spori numărul membrilor redacţiei, ca şi cel al
colaboratorilor externi. Astfel, G. Topîrceanu intră în redacţia
Vieţii româneşti spre sfîrşitul acelui an. El se remarcase prin

4435
colaborarea la revistă ; Ibrăileanu se hotărî să-1 aducă la
Iaşi. Pe lîngă versuri, Topîrceanu dădea la revistă cronici
teatrale şi articolaşe de polemică, după sugestiile lui
Ibrăileanu, pentru Miscellanea, ca şi recenzii şi Revista
revistelor. Noul redactor scria greu. Compunea cîteodată
articolele la redacţie, fumînd ţigară după ţigară. Din truda lui
ieşea însă o proză lapidară. Discuţiile din redacţie,
totdeauna cu miez, au contribuit în mare .măsură la
completarea culturii lui generale, care la început fusese mai
redusă şi nesistematică. Topîrceanu a adus servicii revistei
prin poeziile şi prin proza lui, cît şi prin descoperirea cîtorva
talente, ca şi prin stilizarea unor scriitori de merit. A
desăvîrşit artisticeşte operele altora şi a aburcat cu umărul
pe scara valorilor scriitori şi scriitoare, care astfel s-au trezit
suiţi cu cîteva trepte mai sus decît aveau dreptul după
talentul lor. Unii au rămas acolo, alţii — din clipa cînd au
pierdut sprijinul — au recăzut pe treapta de dinainte... dacă
nu chiar cu cîteva trepte mai jos.
Topîrceanu era mare ţintaş. Petrecea ceasuri jjntregi în
exerciţii de tir cu puşca Flobert, sau stînd la pîndă pe după
atenansele din curtea Vieţii româneşti, ca să împuşte un
guzgan. Rănise odată o cioară şi propuse lui Simion, omul de
serviciu al redacţiei, s-o ţină de un picior cu capul în jos, iar
el trase de la vreo douăzeci de metri şi lovi cioara drept în
cap. Gîndindu-mă emoţionat la scena cu Wilhelm Tell, care
săgetase cu arcul mărul de pe creştetul fiului său, am sfătuit
pa Simion să nu-şi rişte mîna. El însă, care vedea pe

45
35
Topîrceanu nimerind cu glonţul gămălia de chibrit, primi
foarte bucuros rolul de ţintă a noului Wilhelm Tell.
Din pricina aceasta manuscrisele zăceau necitite cu lunile, în
sertarul lui. Un stagiu de peste un an a făcut şi bucata In
căutarea unei parohii a lui Damian Stănoiu. Atunci,
Ibrăileanu, cu toată activitatea lui uriaşă, cu toată boala care
îl chinuia, se vedea nevoit să îndeplinească şi îndatoririle
ajutorului său.
Ibrăileanu era acela care alcătuia sumarul revistei. El avea
grijă ca, din timp, să se adreseze literaţilor verbal sau prin
scrisori, telegrame, emisari, ca să-şi trimită cît mai
neîntîrziat colaborarea. Sugera adesea teme de articole : de
pildă, locuinţele săteşti, bolile sociale, analfabetismul,
originile omului etc. Citea manuscrisele colaboratorilor, le
îndrepta şi uneori făcea chiar corecturile da tipar. Fiecare
rînd din corpul revistei era citit şi răscitit de dînsul. Făceau
excepţie, în parte, numai recenziile cărţilor străine, precum
şi Revista revistelor de peste graniţă.
Membrii redacţiei se arătau foarte sobri în elogii. Este
absolut falsă acuzaţia unor scriitori bucureşteni că Viaţa
românească ar fi fost un cerc de admiraţie mutuală.
Lucrările „amicilor" erau judecate în redacţie cu cea mai
mare severitate. De asemeni, în scris, colaboratorii Vieţii
româneşti se păzeau de efuziuni sentimentale între dînşii.

4635
La început nu apăreau în revistă nici măcar recenzii despre
operele prietenilor. Numai după primul război mondial
Viaţa românească şi-a schimbat "tactica, publicînd recenzii
ample şi studii asupra lucrărilor tipărite de membrii
redacţiei.
— N-avem dreptul să-i ignorăm, pedepsindu-i — spunea
Ib^ţăileanu — pentru faptul (întîmplător) că sînt prietenii
noştri.
Manuscrisele găsite publicabile de Topîrceanu sau de alt
membru al redacţiei erau recitite de Ibrăileanu, care hotăra
în ultimă instanţă de soarta lor. Se citeau însă unele
manuscrise şi în plenul colectivului redacţional de către
autorul însuşi sau de un „amic". Cele mai multe lecturi
aveau drept scop numai plăcerea ascultătorilor. La aceasta
se mărgineau de obicei lecturile din operele lui Sadoveanu,
Galaction, Topîrceanu. Cîteodată, Ibrăileanu
* sau altcineva — făcea cîte o observaţie autorului, care

* bineînţeles — era liber să ţină seama ori nu de ea. Astfel,

cînd Topîrceanu a citit minunata lui poezie

Balada popii din Rudeni, Ibrăileanu s-a oprit la strofa :
Scutură din treacăt salbe, Reci podoabe care mint Surpă
bolţi de ramuri albe Cu portaluri de argint.
Criticul a atras atenţia poetului că vorbele „care mint" sînt o
umplutură şi n-au ce căuta în vers ; apoi nu s-a arătat
încîntat de ultimul vers al strofei de mai jos : ■Şi cu plosca
ridicată, Zugrăvit pe cerul gol, Popa capătă deodată Măreţie
de simbol.
— „Măreţie de simbol" n-are nici un rost. '-Scoate-o,
1
Expresia „care mint" îi fusese
Topîrcene, îi spuse Ibrăileanu. Dar poetul încejju o
demonstraţie amplă şi întortocheată. Această minunată
poezie (din pricina rezistenţei autorului) a rămas cu două
mici metehne : „care mint" şi „măreţie de simbol"...
în redacţie, discuţiile aveau loc mai cu seamă asupra
articolelor. în urma dezbaterilor, autorul suprima uneori un
pasaj sau modifica un altul, îndreptînd o lipsă în
argumentare, lămurind o idee. Mai întotdeauna Ibrăileanu
îşi citea în redacţie propriile sale articole în manuscris sau în
corectură şi cerea părerea tuturor, chiar şi a celor mai tineri,
păreri de care adesea ţinea socoteală.
Vigilenţa cea mai mare a redacţiei se manifesta însă în cazul
unor manuscrise numai în aparenţă publicabile, datorită
virtuozităţii publicistice a autorului. Atunci redacţia punea în
mişcare pe copoii gustului artistic — acei care aveau jlair —
şi care trebuiau să descopere dacă scriitorul avea ori n-avea
într-adevăr talent.
Publicînd o bucată ireproşabilă din punct de vedere
meşteşugăresc, dar scrisă fără talent, Viaţa românească ar fi
dat iluzii unui tînăr care îşi putea rata cariera ; apoi, ar fi
indus în eroare pe cititori, cărora le recomanda un scriitor
care, după bucata izbutită ce se publica în revistă, n-ar fi
produs decît banalităţi.
Ibrăileanu îşi dădea seama totdeauna de posibilităţile
autorului. Uneori însă voia o verificare. Atunci încredinţa
bucata lui Costică Botez sau lui Topîrceanu, pentru control.
Mai tîrziu căpătă încredere şi în alţii.
Ibrăileanu îşi iubea revista ca pe propriul său copil. Trăia
pentru ea. Toate gîndurile lui erau îndreptate în permanenţă
spre îmbogăţirea şi perfecţionarea ei. Aproape în fiecare
seară, cum venea la redacţie, el dădea dispoziţii, cerea
manuscrise şi trimitea scrisori, îndeplinind gîndurile care-1
frămîntaseră acasă în timpul nopţii. Pleca de la redacţie
încărcat de manuscrise, corecturi, cărţi, ziare şi reviste. Citea
sau măcar răsfoia presa, inte-resîndu-se de politică şi de tot
ce era în legătură cu revista. Spunea că fusese pasionat pe
vremuri de politica externă. Citea pe atunci zilnic jurnale
străine şi era la curent cu toate evenimentele de peste
graniţă. îndemna şi pe prietenii mai tineri să se ocupe de
politica externă. Obiectîndu-i-se că-i o materie prea grea, el
ne răspundea : — De loc ! Se cere un singur lucru — ca în
şcoală, la matematici şi la chimie, care nu admit să scapi nici
o lec-

36
37
ţie. Trebuie să citeşti în fiecare zi gazetele din străinătate.
Aşa am făcut şi eu, într-o vreme, şi eram iniţiat în toate
problemele mondiale.
Ibrăileanu îşi dădea toată osteneala să îmbunătăţească
manuscrisele colaboratorilor. Suprima părţile inutile,
îndrepta greşelile, le corija forma... Lăsa mai degrabă la
articolele sale unele neglijenţe de stil, în dorinţa de a
exprima ideea cît mai clar. Remarca însă numaidecît cele mai
mici asperităţi în lucrările altora şi le înlătura sau punea pe
membrii redacţiei să le îndrepte, chiar pe autor, dacă era de
faţă. Se ocupa şi de tehnica tiparului. Alegea caracterul
literei pentru text şi pentru titluri. Ţinea ca fiecare lucru să
fie cît mai bine tipărit şi cît mai frumos prezentat. O bucată
bună îl bucura ca un eveniment fericit din viaţa sa personală.
Ochii i se aprindeau şi verva lui obişnuită căpăta o vioiciune
extraordinară.
Ibrăileanu a avut, toată viaţa, o sănătate şubredă. De mulţi
ani îl durea un picior. Avea insomnii. Venea uneori la
redacţie cu cearcăne adînci în jurul ochilor, livid la faţă,
purtînd întipărită pe figură durerea fizică. Era irascibil.
Paradoxele unor „amici", care cochetau cu filozofia, îl
scoteau din sărite (ca G. Topîrceanu şi M. Codreanu).
Exasperat de „argumentele" lor, Ibrăileanu întrerupea scurt
discuţia şi, înturnîndu-se spre mine, îmi spunea :
— Adă-mi manuscrisele.
Oricît de enervat şi de bolnav ar fi fost, Ibrăileanu era atît de
delicat, încît nu spunea nimănui nici un cu-vînt jignitor.
Prefera să-şi verse necazul printr-o glumă sau să-şi ia pălăria
şi, fără să spună o vorbă, să plece repede acasă... pentru ca a
doua zi să vină la redacţie înseninat, de parcă nu s-ar fi
petrecut nimic.
Ibrăileanu era un timid. Nu-şi dădea curs liber vervei sale
decît în cercul restrîns al „amicilor". Cum intra o persoană
străină în redacţie, patosul lui seca dintr-o dată. Numai ochii
îi jucau în cap mai neastîmpâraţi, contrariaţi parcă. îmi
spunea că timiditatea lui se explică prin; lipsurile educaţiei
din copilărie şi din adolescenţă.
— Un băiat crescut sub supravegherea atentă -a mamei
sale — argumenta el — este deprins să reacţioneze
,în mod reflex în orice împrejurare. în societate, un astfel de
om este oricînd la largul său, neavînd niciodată vreo şovăială
: totul este perfect stabilit în deprinderile lui, intrate de mult
în subconştientul său. Eu însă, rămas orfan de mamă de
timpuriu şi cu un tată foarte ocupat, mort şi el puţin după
aceea, n-am fost îndrumat din copilărie cum să mă port în
diferite ocazii. Eu sînt surprins de fiecare împrejurare
neprevăzută. Niciodată nu ştiu cu siguranţă ce trebuie să fac.
Atunci apelez la inteligenţă, să-mi dea soluţia. Dar de la
producerea faptului şi pînă la reacţiunea mea trece un timp
în care poţi ajunge ridicol — lucru de care fug mai mult decît
de orice pe lume. Şi clipa aceasta nenorocită de meditare
mă face stîngaci, şovăitor, timid...
într-o seară, plecînd pe jos da la redacţie cu Ibrăileanu, el
mi-a povestit scene triste din viaţa lui de copil orfan şi sărac.
Mişcat de istorisirile lui, i-am spus şi eu cîte ceva din drama
copilăriei mele. Mi-am dat seama că o cunoştea. M-a
întrebat despre traiul meu studenţesc.
în acei ani eu locuiam într-o mansardă friguroasă, din
atenansele Palatului Sturdza de pe strada Română, pe care
— nu departe — stătea şi Ibrăileanu. O încălzeam cu un
godin, dar odaia rămînea caldă numai atîta timp cît soba era
roşie. Dimineaţa, cînd îmi treceam mîna peste mustăţi, îmi
simţeam palma udă de promoroacă. I-am vorbit atunci
despre gheţăria din mansarda mea.
— Cum se poate ? — izbucni el. Să nu mai stai acolo. Dormi
mai bine la redacţie, că la noi e cald — şi avem lemne
berechet.
N-am primit. Dar gestul lui mi-a rămas pentru totdeauna în
amintire...
Ibrăileanu mă chema uneori acasă la dînsul, ca să-mi dicteze
articolele. Mă primea în odaia lui de lucru, care era în acelaşi
timp şi dormitor ; în sţînga avea patul, acoperit cu un fel de
baldachin, ca să, nu cadă noaptea asu-pră-i lostopene din
tavanul coşcovit. Bucăţi din tencuială se şi prăbuşiseră de
altfel în cîteva locuri ale bagdadiei, dezgolind şipcile
tavanului. O reparaţie apărea în imaginaţia lui Ibrăileanu ca
un cataclism care i-ar fi dezorganizat viaţa — şi aşa destul de
dezorganizată — şi ar fi compromis apariţia regulată a
revistei.
în mijlocul odăii largi se afla biroul masiv de stejar, încărcat
de hîrtii în dezordine. Pe pereţi, rafturi de cărţi
— puţine legate. Maldăre de volume se găseau şi pe jos. în
mare neorînduială. Lîngă pat erau atîrnate cîteva cadre : un
pitecantrop, doamna Recamier şi Anatole France, imagini ce
reprezentau, în concepţia lui Ibrăileanu, evoluţia fizică şi
spirituală a omenirii. în fundul odăii, nişte ferestre mari
dădeau în livada sălbatică. Două sobe de cărămidă, cu cîte
patru stîlpi de olane, se aflau în ungherele dinspre interiorul
clădirii.
într-o după-amiază caldă de mai şedeam la birou şi scriam.
Ibrăileanu, îmbrăcat într-un halat cafeniu, îmi dicta un
articol, plimbîndu-se prin odaie şi aprinzînd ţigară de la
ţigară, după ce le dezinfecta cotorul la flacăra unui chibrit.
Ferestrele erau deschise şi din livadă năvăleau în cameră
mireasmă de flori şi zvonul păsărilor. Eu visam viitoarele
expediţii de vînătoare şi dormitam scriind. Apropiindu-se de
mine, Ibrăileanu citi ultima mea frază despre Alecu Russo,
pe care îl scrisesem- în frunţuzeşte : Rousseau...
— Mă, storăş 1 — îmi spuse cu blîndeţe Ibrăileanu — de
aceea îmi place să scriu cu tine : eşti absent, am impresia că-
s singur...
Urmai să scriu mai înviorat. Deodată, un grangur auriu se
aşeză pe o creangă, care aproape intra pe fereastră, şi
începu să fluiere. Ibrăileanu se opri din mers şi rămasa tăcut
în mijlocul odăii. Aşteptai cîtva timp, apoi întorsei capul:
— Mai departe...
— Să nu ofensăm natura — îmi şopti Ibrăileanu. ară-tîndu-
mi cu capul grangurul care cînta.

53
40
îl ascultai şi eu cum îşi modela glasul şi cum se uita mirat,
cînd cu un ochi, cînd cu altul, la poliţele cu cărţi. Dictarea
continuă numai după ce pasărea îşi luă zborul.
După entuziastul articol al lui C. Stere (sub pseudonimul C.
Şărcăleanu), intitulat Cîntarea pătimirii^ noastre, asupra
poeziilor lui Octavian Goga, articol apărut în primul număr al
1
După
Vieţii o apostrofă
româneşti, din nuvela
redacţia Ion Tibra
revistei de Calistrat Hogaş. atît de
de încîntare
puternic faţă de versurile poetului ardelean, încît a făcut
greşeala de a fi luat act la Miscellanea, într-o notiţă pusă în
fruntea rubricii, de un fapt strict personal din viaţa
scriitorului: logodna lui Octavian Goga. Iar peste trei luni,
redacţia anunţă, tot la Miscellanea, nunta lui Octavian Goga
— mai succint şi mai puţin bombastic decît în relatarea
logodnei.
Mai tîrziu, chiar cînd Octavian Goga colabora la revistă,
relaţiile dintre ei şi conducătorii Vieţii româneşti fiind
excelente, Ibrăileanu nu-şi putea ierta eroarea de a fi
publicat notiţele despre logodna şi nunta lui Goga.
— N-avea nici un rost ca o revistă literară să se ocupe de
evenimente din viaţa privată a unui scriitor — spunea el. Am
greşit. Explicaţia e că ne-am lăsat antrenaţi de entuziasmul
lui Stere.
în numărul 11—12 din 1912 a apărut o recenzie a lui M.
Jakotă, profesor de limba greacă, despre volumul lui N.
Docan : O povestire în versuri, încă necunoscută, despre
domnia lui Mavrogheni. Autorul anonim al povestirii
intercalase în versurile sale o poezie populară revoluţionară

5440
de la sfîrşitul veacului al XVIII-lea împotriva zap-ciului,
moşierului şi a cîrciumăresei, cu tot neamul lor, pe care
recenzentul o reproducea în întregime. Ea începea astfel :
Iacă, mă făcui ostaş Ş-o să-l omor...
Seara, cînd apăru numărul, Ibrăileanu îl luă foarte vesel şi-1
duse acasă ca pe un odor de mare preţ. îl citi aproape toată
noaptea, şi a doua zi veni la redacţie, mult mai devreme
decît de obicei, negru la faţă, nedormit, deprimat. Se adresă
lui Topîrceanu şi mie cu amărăciune şi revoltă :
— Ce-aţi făcut ? Aţi nenorocit revista. Cum aţi putut lăsa
mascările lui Jakotă ? (Şi ne arătă pagina infamantă, bătînd-o
cu dosul mîinii.) Ce-o să zică elevele de liceu cînd vor da
peste năzdrăvăniile punctate ale lui Jakotă — şi încă sînt mai
multe, ba cu literă mică, ba cu literă mare : ca să-ţi sară în
ochi şi să nu fie nici o îndoială asupra sensului ? Tu,
Topîrcene, eşti deprins cu asemenea lucruri. Toată ziua te ţii
de ele şi îţi stau veşnic pe limbă. De aceea ţi s-au părut
foarte naturale. Dar tu, Sevastos, care faci pe Mamzel
Nitouche ? Cum de nu mi-ai atras atenţia ? Sau poate ţi-o fi
fost ruşine ?! Ori erai absent, ca atunci cînd l-ai scris pe
Alecu Russo ca pe Jean-Jacques. Sau poate spiritul
revoluţionar te-a orbit în-tr-atîta, încît ai vrut să faci praf
dintr-un condei şi pe ciocoi, şi pe copiii lui, şi pe
cîrciumăreasă...
Apoi, întorcîndu-se către Carp, Ibrăileanu îi spuse :
* Ascultă, Carp, murdăria asta nu se poate expedia. Eu mă
opun. Trebuie să tipăreşti încă o dată coala de la urmă şi să o
înlocuieşti.

55
40
* Imposibil, răspunse Carp. Sîntem în sărbători. Şi aşa am
întîrziat prea mult. O să apărem în februarie şi, atunci, chiar
se duce dracului revista.
— Dar tu ce crezi că-i de făcut ?
— Am o idee : ştergem literele de ruşine cu cuţitaşul. Şi nici
n-o să se observa
Carp scoase briceagul din buzunar, rase literele buclucaşe şi,
triumfător, întinse lui Ibrăileanu exemplarul 'cu virginitatea
refăcută. Ibrăileanu îşi duse sub ochi pagina cu pricina, mai
bombăni cîte ceva şi consimţi la operaţia salvatoare.
Cum trebuia să se procedeze repede, Carp îşi luă paltonul şi
se repezi la librăria Socec de alături. Se întoarse peste puţin
cu vreo zece aparate speciale de şters greşelile contabiliceşti
— un fel de cuţitaş rotund la vîrf, cu două tăişuri: unul mai
drept, şi altul mai încovoiat, după nevoile operaţiei. Ne
hotărîrăm să facem clacă ; şi toţi cîţi eram în redacţie —
afară de Ibrăileanu, care, furios, plecă acasă — nu ne mai
duserăm la masă, ci ne apucarăm de lucru. Erau de faţă :
Carp, Pastia, Demostene Botez, eu şi alţii, ba chiar şi
Topîrceanu, care îndeobşte nu lua parte, din mîndrie, la
clăcile redacţionale. Consimţi totuşi să participe la operaţia
aceasta, socotind-o foarte amuzantă — inepuizabilă sursă de
glume.
într-adevăr, în cea mai bună dispoziţie, ne puserăm pe
treabă, ca să purificăm paginile necinstite de Makotă,
printre anecdote şi povestiri vesele. în noaptea acaga
Topîrceanu se lăudă că deţine secretul succesului în amor.

5640
„ Şi aşa, din una în alta, raserăm toate infamiile pînă la
ceasurile patru dimineaţa.
Nu mîncasem nimic şi ne era şi sete — de atîta vorbă şi de
atîta rîs. Atunci Carp ne pofti să luăm o gustare la
restaurantul Traian, care ţinea deschis toată noaptea, şi
dădu drept amintire fiecăruia briceagul cu care moralizasem
revista.
La Traian, Carp comandă friptură de curcan cu salată de
varză roşie şi nu mai ştiu ce. Se desfundară cîteva sticle de
vin vechi, şi cineva ţinu un toast în cinstea lui Jakotă — care
nu era de faţă, dar în discuţiile noastre din noaptea aceea de
pomină fusese mai prezent decît oricînd.

G. IBRAILEANU

La 1 aprilie 1909, G. Ibrăileanu a fost numit profesor

suplinitor la catedra de Istoria literatufii române moderne şi
estetică literară pe lingă Universitatea din Iaşi — catedră
înfiinţată pentru el sau, cel puţin, în vederea lui. Pentru anul

57
40
academic 1911—1912, Facultatea de Litere a crezut însă că
poate renunţa la Ibrăileanu, raco-mandînd pentru suplinirea
acestei catedre pe Eugen Lo-vinescu.
Atunci G. Topîrceanu publică în Viaţa românească cîteva
ironii la adresa lui Lovinescu, „gingaşul impresionist, care
flutură din aripioare printre teoriile clădite de alţii" şi a cărui
operă, în întregime, „te îndeamnă irezistibil la diminutive".
Iar eu am pornit împotrivă-i o campanie prin presa ieşeană.
Faţă de perspectiva ca Lovinescu să ocupe, ca titular, catedra
de Istoria literaturii române moderne, Ibrăileanu — care era
numai licenţiat în Litere — se hotărî să-şi ia doctoratul. Se
apucă să-şi scrie teza, luînd ca subiect Opera domnului Al.
Vlahuţă. Scrise această lucrare pe nerăsuflate, ziua şi
noaptea, şi o isprăvi, ba chiar o şi tipări, în cîteva săptămîni.
Cartea apăru într-un ^număr foarte mic de exemplare.
Ibrăileanu căpătă titlul de doctor ; iar o parte din materialul
tezei se tipări mai tîrziu, refăcut, în Viaţa românească. La 1
iulie 1912, G. Ibrăileanu fu numit profesor titular pe baza
articolului 81. în aceeaşi zi, Stere, care se afla în Bucureşti, îi
expedie o telegramă : „Numit profesor Istoria literaturii
române moderne (Stop). Felicitări pentru catedra fără
obiect."
Ibrăileanu a avut o strălucită activitate profesorală. Cursurile
lui erau audiate regulat nu numai de studenţi, ci şi de un
public din afară de universitate. Am asistat şi eu la cîteva
cursuri. Ibrăileanu n-avea nimic din morga maioresciană, pe
care şi-o însuşiseră mulţi profesori universitari, ca P. P.
Negulescu, adoptînd-o nu numai la conferinţe, ci şi la

5840
obişnuitele cursuri de la facultate. De la catedra profesorală,
Ibrăileanu parcă stătea de vorbă cu studenţii, după cum
vorbea şi cu noi la lecţiile de la liceu sau la reuniunile din
cercul restrîns al Vieţii româneşti.
Cursul lui Ibrăileanu a fost litografiat după notele
rezumative, luate oră cu oră, timp de trei ani, de Iorgu
Iordan, care a depus o muncă deosebit de conştiincioasă în
reproducerea corectă a ideilor profesorului.
Unii dintre prietenii lui Ibrăileanu îl cunoşteau încă din liceu
de la Bîrlad, alţii din universitatea ieşeană sau de la şcoala
normală superioară. în liceu, Ibrăileanu era un băiat frumos.
Avea faima că-i foarte citit şi cult, dar îngrozitor de timid.
Faţa îi era slabă, pomeţii obrajilor proeminenţi, părul vîlvoi.
Era rezervat în vorbă, lucru socotit de unii drept mîndrie —
ceea ce nu-1 făcea simpatic de la prima vedere.
H. Sanielevici, ca antropolog, vedea în Ibrăileanu un tip de
rege asirian. Trăsăturile feţei lui povesteau elocvent —
spunea el — despre temperamentul său atît de interesant:
„Despre avîntul dinaricului — marele nas proeminent;
despre retragerea în sine a vest-asiaticului —• mica bărbie
ştearsă ; despre ardoarea şi fanatismul arabului — visătorii
ochi languroşi ; despre patosul epic al dolicului — părul cel
blond-roşcat. Asia e continentul profeţilor : acolo — vorba
lui Gobineau — în fiecare om se ascunde un sacerdot... La
dînsul sîngele afluia mai degrabă la inimă decît la creier."
Tot H. Sanielevici a scris undeva : „Ibrăileanu iubea într-
adevăr pe ţăran, c-un sentiment adînc, elementar, epic... în
1906 mă aflam cu dînsul în gara Iaşi. Un tînăr

59
40
sătean fu ocărit pe nedrept de un funcţionar apoplectic.
Ibrăileanu îi luă cu căldură apărarea ; apoi se puse cu dînsul
la vorbă, privindu-1 adînc în ochi, ca pentru a-i pătrunde în
suflet."
Ibrăileanu te impresiona prin nişte ochi mari, căprui,
aproape negri, sfredelitori, plini de bunătate şi de bríndete,
printr-o frunte largă, masivă şi un profil acvilin de cea mai
nobilă rasă. Nu dădea atenţie îmbrăcămintei — ca cei mai
mulţi dintre „amicii" Vieţii româneşti, care se culcau de
obicei după prînz pe canapea cu hainele de oraş pe dînşii
(afară de M. Carp, cel mai elegant din redacţie).
Purta pe vremuri o pălărie cu boruri imense şi un surtuc de
catifea cafenie (piele de drac), încheiat pînă la guler, pe care
îl schimbă mai tîrziu cu o haină de stofă gălbuie cu pătrăţele
negre, forma ei oscilînd între tunică şi pijama. Se fixă, în
sfîrşit, la un costum negru. Din cînd în cînd, Ibrăileanu
apărea într-o jachetă demodată. Punînd picior peste picior,
el îşi arăta ghetele bătrîneşti, cu margini de elastic şi cu
urechile ieşite afară.
Gala Galaction parcă-1 vede : „înalt, cu părul rebel, cu barbă
orientală, domol şi măreţ în chip firesc... însă nota profund
specifică a figurii lui erau ochii — bruni, languroşi, apropiaţi,
ca şi foarte depărtaţi, plini de do-lentă bunătate şi lumină la
pragul unor vistierii sufleteşti pe care le iubeai dintr-o dată...
47
Privirea ochilor lui Ibrăileanu şi vorba lui erau molcome,
odihnitoare, catifelate şi scumpe, ca pajiştea covoarelor
persane, ca mătăsurile şi ca şiragurile de perle din marele
bazar — unde, poate, erau odată stăpîni strămoşii lui...
...Acest cap, atît de bine ordonat şi inteligent, acest suflet
delicat şi blînd, acest critic clarvăzător a trecut prin anii
debutului meu literar ca un farmec de lună plină şi ca o
scrisoare de admiraţie din partea cuiva care ţi-e drag" — îşi
isprăveşte Galaction portretul.
în vizită — cum îşi aminteşte Constanţa Marino-Moscu —
Ibrăileanu se aşeza timid, stînjenit, politicos, pe jumătate de
scaun şi, sprijinindu-şi coatele în tătare, făcea din mîini o
troiţă, pe care şi-o lipea de piept, sub bărbia-i hirsută. într-o
convorbire cu Constanţa Marino-Moscu, venind vorba
despre greutăţile de după război, Ibrăileanu i-a spus :
— Trebuie să ne mîngîiem, madam Moscu ! Singuri dobitocii,
potentaţii pot fi astăzi mulţumiţi, graşi şi fericiţi.
Ionel Teodoreanu observă că „ochiul drept al lui Ibrăileanu
avea încreţirea ochiului de bijutier expert... Acest gest, care
îi asimetriza faţa, strîmbîndu-i sprinceana ochiului drept,
arăta efortul de a exprima un gînd obscur, îi vedea faţa
învăluită în părul sălbăticit, ca un pădurar, ca un pustnic, cu
ochii limpezi şi ageri şi parcă mai mari. Aveau, în rotunda lor
claritate, ceva din ochii homerici de buhă ai Minervei în
veşnică insomnie, mai ales că nasul pornea curb dintre ei.
Paloarea feţei lui aparţinea cărţilor. Omul acesta zidit în
bibliotecă era brumat de fum de tutun : avea gura cu buzele
arse, tăciunii... Intra uneori în redacţie palid, ca decolorat, cu
47
61
cearcăne de insomnie, zbîrlit, preocupat şi taciturn. Se aşeza
în fotoliul cu telurile care atîrnau pînă aproape de podele, în
faţa sertarului intim, plin cu manuscrise, cutii cu ţigări,
chibrituri, batiste, şi mai ales cu flaconaşe de alcool. Numai
după mai multe ţigări şi discuţii, Ibrăileanu se înviora, se
aprindea, sărea de pe scaun, argumenta tumultuos, cu o
exuberanţă meridională. Avea ceva dominator, o năpraz-nică
vitalitate. Nu mai era nici ostenit, nici îndoit, nici bătrîn, deşi
sur."
G. Călinescu şi-1 închipuie „cu o fantastică barbă albă pe o
faţă de os lustruit, care-i dădea un chip de budist ori de
înţelept de Halima, atît de mult intelectualitatea se îmbina
cu impresia ascetică. Niciodată figura unui om n-a fost mai
ireală."
Ibrăileanu era îndrăgostit de muzică. Adora pe Verdi, Rossini,
Bellini... Punea adesea la gramofon plăcile cu Pastorala lui
Beethoven. N-a fost prieten căruia să nu i le fi cîntat. Unii au
auzit-o de cîteva ori.
— Parcă-1 văd — spune Demostene Botez — cu barba
aproape albă, neîngrijită şi aspră, cu fruntea lui superbă, cu
ochii vii şi ageri, care descopereau în Pastorală sclipiri de
soare pe apa cristalină de munte. O singură dată numai mi-a
spus la un pasaj : „Aşa face apa Aga-piei cînd se strecoară
printre pietre".
Tot Demostene Botez a zugrăvit astfel o reuniune acasă la
Ibrăileanu, în strada Română :

47
— O punte din două scînduri lipite, luminată ca un pîrîu,
ducea de la portiţă la uşa de la intrare (lumina venea de la
un felinar mare cu arc voltaic, din stradă), în sufragerie, o
masă mare, rotundă, în mijlocul odăii şi, deasupra ei, o
lampă cu gaz, cu un abajur alb ca albuşul de ou răscopt. Nu
se trăgeau perdelele. Casa era doar la o sută de metri
retrasă de la stradă.
Se auzea întîi sărind cleampa de la portiţă, apoi se distingea
scîrţîitul ei lung şi din nou cleampa căzînd pe cîrlig. După
aceea se desluşeau paşii „amicului" pe puntea de scînduri.
Dinăuntru se vedea ca o umbră de cărbune proiectată pe
lumina felinarului din stradă. Puntea era lungă. Paşii răsunau
regulat, din ce în ce mai aproape. Nimeni nu venea păşind
pe iarbă. I s-ar fi părut că vina pe furiş şi neanunţat. Cei din
casă îl cunoşteau de departe, după siluetă, după mers, după
pălărie ; şi în odaie se auzea : Sadoveanu, Bogdan, Carp,
Costică Botez, Topîrceanu, Loebel... „Domnu Ibrăileanu"
sărea de pe scaun şi se plimba agitat şi nervos, scuturînd
îndărăt poalele jachetei pe care o purta uneori. Cîteodată
scaunele erau scoase afară, şi „amicii" rămîneau toată
noaptea de vorbă pe întuneric. Spre dimineaţă, cînd se
ridicau de pe scaune, iarba era plină de rouă. După
reuniune, „amicii" erau urmăriţi multă vreme de ochii mari
ai lui Ibrăileanu, care se vînzoleau mereu în orbite, de parcă
ar fi fost închişi acolo cu de-a sila. Erau în ei mobilităţi de
fluturi care se zbăteau. Dacă cineva ar fi putut stenografia
tot ce se vorbea într-o asemenea reuniune — a încheiat De-
mostene Botez — am fi avut azi cea mai interesantă cronică
a timpului.
Ionel Teodoreanu descria astfel locuinţa lui Ibrăileanu din
strada Carol: O poartă mare, cu lacăt şi zăvor ; nu se
deschidea decît o dată pe an, toamna, cînd intrau lemnele şi
căruţa cu legume. Portiţa trebuia s-o hurduci, s-o salţi, s-o
împingi cu umărul... în ogradă — iarba deasă şi groasă, ca în
curtea unei mănăstiri. Un geamlîc, im cerdac întunecat. Din
fundurile întunecate ale casei a apărut un fel de stareţ al
nopţii, cu pelerina pe umeri,"tu batista la gură, cu o
luminare în mînă... A răsucit o cheie în broască, a aşezat
luminarea pe un dulăpaş şi s-a mistuit din nou în întuneric.
— Nu intrăm ?
—■ Stai să închidă uşa. Se teme de curent, a zîmbit
Demostene Botez fără ironie. Şi bagă de seamă ; nu cumva
să-i întinzi mîna. E înspăimîntat de microbi...
„Amicii" treceau mai întîi prin' dormitor — o odaie
întunecoasă, plină de fum de tutun. în treacăt, zăreai acolo
patul, un bec electric fără abajur, suspendat ca un păianjen
deasupra căpătîiului, o masă plină de cărţi, o cană galbenă
cu reliefuri, acoperită cu un şervet. Intrai în birou : cărţi
pretutindeni... Sub cele două ferestre, colecţia Vieţii
româneşti, legată în pînză. Pe scaune — cărţi... O dormeză
era acoperită cu reviste şi broşuri. Pe podele — volume...
Cărţi răsfoite, desfăcute, strîmbate, cu marginile adnotate,
cu textul subliniat cu roşu şi albastru.
Ultima locuinţă a lui Ibrăileanu a fost în strada Buzdugan.
Acolo, înainte de a pătrunde în odaia unde era bogata lui
bibliotecă, treceai printr-o altă încăpere, în care se
îngrămădeau obiectele cele mai eteroclite, alcătuind mai
mult un depozit decît un spaţiu destinat a fi locuit.
— Ibrăileanu ne primea mai ales în sufrageria din strada
Buzdugan, spune Demostene Botez. O odăiţă cu mobilă
veche, o masă rotundă cu muşama pe ea, un divan, un
bufet, o sobă de teracotă, un jilţ, în care stătea „domnu
Ibrăileanu", cu un şal pe umeri... Pe pereţi — fotografii cu
peisaje de la mănăstirile Neamţ şi Văratec.
Despre Ibrăileanu, Sadoveanu a scris următoarele rîn-duri:
„Totdeauna aveam o simţire ciudată şi delicioasă, în acelaşi
timp, cînd în convorbirile noastre îndelungi mă simţeam
pătruns şi explicat pînă în adine, cu o simpatie în care omul,
nu numai artistul, îşi căuta partea. In epoca aceasta,
Ibrăileanu exercita — îmi dau seama — o presiune delicată şi
fină asupra mea, orientîndu-mă. Astfel mi-a fost învăţător,
pînă ce legătura mea cu viaţa şi cu lucrurile, la vîrsta de care
vorbeşte Dante, s-a de-• săvîrşit."
G. Topîrceanu a scris o pagină remarcabilă despre
„Spontaneitatea diversă, sufletul cald, natura bogată, plină
de contraste a lui Ibrăileanu... El a provocat zămislirea unui
mare număr de creaţii literare frumoase, abă-tînd de la alte
preocupări spre literatură oameni care,
48
49
fără prezenţa şi îndemnul lui, n-ar fi scris de loc sau ar fi
produs cu mult mai puţin. A stimulat cea mai bogată recoltă
de articole şi studii apărute în * vreo publicaţie românească,
dînd prilej să germineze în mintea altora idei şi să se
formuleze în scris, spre a rămîne consemnate în paginile
revistei, ca într-o vastă expoziţie a culturii noastre de la
începutul acestui veac. A creat indirect cultura, viaţă
spirituală intensă şi aproape întreaga literatură bună a
epocii sale."
După o masă comună cu amicii Vieţii româneşti, Tu-dor
Arghezi a şoptit faţă de un comesean — cu ochii la
Ibrăileanu :
— Abia acum înţeleg ce uneşte pe prietenii Vieţii
româneşti.
Mihail Ralea a arătat foarte bine rolul lui Ibrăileanu ca
iniţiator şi conducător al revistei Viaţa românească : „Ani de
zile am trăit în intimitatea criticului G. Ibrăileanu, prin ochii
căruia m-am deprins" să înţeleg viaţa şi să cunosc arta,
literatura...".
Ibrăileanu preţuia inteligenţa, cultura şi talentul scriitorilor,
dar avea mai ales stimă adîncă pentru nobleţea de caracter
— fiind fericit cînd descoperea în sufletul literatului
predominarea omului.
Ca om, Ibrăileanu şi-a depăşit şi inteligenţa, şi cultura, şi
talentul. A fost un bun profesor de liceu şi de universitate
(cum 1-a poreclit Galaction: „Tata Ibrăileanu"). Se purta
prieteneşte cu elevii şi cu studenţii, îşi ţinea cursul şi
conducea dezbaterile la seminar cu naturaleţea unei
convorbiri între „amici". Iar ironiile lui erau lipsite de
răutate, n-aveau nimic jignitor în ele. Astfel, un student,
vorbind odată la un seminar despre operele dramatice ale
lui Vasile Alecsandri, le califică drept nişte „piesişoare",
„lucrări mediocre"... şi în timp ce îşi expunea părerea, el
făcea mereu în aer, cu amîn-două mîinile, gesturi circulare,
de parcă ar fi cmîngîiat un glob pămîntesc.
— Am înţeles ce-ai vrut să spui: nu-s destui de rotunde —
remarcă profesorul.
într-un rînd, la sfîrşitul unei lecţii, Ibrăileanu se adresă astfel
studentelor :
— Am o mare rugăminte la dumneavoastră : să nu mă mai
salutaţi pe stradă, căci eu trebuie să vă salut cel dinţii. Iar
dacă nu vă recunosc, asta-i vina mea, şi vă rog să mă iertaţi.
Dar să nu-mi mai faceţi ruşinea de a mă saluta mai întîi
dumneavoastră pe mine. Mai cu seamă cînd sînt cu cineva
pe stradă şi mă salutaţi, îmi vine să intru în pămînt de jenă.
Altfel, dacă continuaţi, am să salut eu pe toată lumea
întîlnită pe strada Carol, care duce la Universitate, ca să nu
fac vreo greşeală — şi nici să vă dau ocazia a mă pune într-o
postură delicată.
Extrema delicateţe a lui Ibrăileanu se împletea însă cu o
intransigenţă neşovăielnică în acceptarea manuscriselor
pentru revistă, ca şi în aprecierea operelor scrise de
colaboratorii prieteni.
A fost pus într-o situaţie delicată cînd un colaborator al
revistei, coleg de facultate cu Ibrăileanu şi ministru al
Instrucţiunii Publice, un om de cultură, dar fără să exceleze
ca beletrist, a scos un volum de impresii dintr-o călătorie.
— Ce interesant e — a spus Ibrăileanu într-o recenzie — să
călătoreşti cu un om de cultură, care pune probleme
interesante la tot pasul!
A spus un adevăr şi a lăsat ca cititorul să înţeleagă restul.

AMINTIRILE LUI G. IBRAILEANU

Ibrăileanu îl vizita foarte des pe Stere, acasă la dîn-sul.

Fuseseră chiar vecini, o vreme, pe'strada Română, în urmă,
directorul Vieţii româneşti se mutase foarte aproape de
vechea-i locuinţă. Cînd Stere avea vreo întrevedere politică
sau lipsea de acasă, Ibrăileanu stătea de vorbă cu soţia lui.
Maria Stere („majestatea", cum o numeau copiii săi) era o
persoană excepţional de inteligentă şi de cultivată, cu un
caracter franc, loial, din-tr-o bucată.
Maria Stere îl botezase pe Ibrăileanu : „Domnul dar dacă" —
■ din pricina obiceiului său de a face veşnic supoziţii, care
mergeau pînă la un negativism extrem. Astfel, dacă era
rugat, de pildă, să cumpere ceva de la Er-macov, el întreba :
Dar dacă e închis la Ermacov ?, sau : Dar dacă nu se găseşte
la Ermacov ? Şi nu se liniştea decît atunci cînd i se spunea : Ei
bine, atunci cumperi de la Smirnov...
într-un rînd, plecînd pentru cîteva zile din Iaşi, Ibrăileanu
spuse soţiei sale:
— Ascultă, Lentă, cît lipsesc eu, voi staţi ai«i... dar dacă arde
casa noastră, duci pe Maricica la Stere... dar dacă arde şi
casa lui Stere, o duci la părintele Carp
1
Tatăl doamnei Ibrăileanu.
Uneori Stere nu era liber, iar soţia lui se găsea, şi ea, ocupată
cu treburile gospodăreşti. Odată, ea avu o idee originală :
— Ştii ce, Ibrăileanu ? Ca să nu te plictiseşti, cît lipseşte Cotic
sau eu, ce-ar fi să te aşezi la masa aceea şi să-ţi scrii
amintirile din copilărie şi din tinereţe ? Ţi-am şi pregătit un
caiet. Iată-1.
într-adevăr, pe-o masă în sufragerie era un caiet nou-nouţ,
alături de călimară, toc şi creioane. Ibrăileanu se lăsă
ademenit de propunerea doamnei Stere. Aşa îşi puse pe
hîrtie amintirile, care sînt redactate sub formă de scrisori
către un prieten. Sînt scrise din fuga condeiului, fără
preocupări de formă. E destăinuirea unui suflet sensibil.
Găsim lucruri scoase din străfundurile tainice ale inimii sale.
Ibrăileanu scria cît timp era singur şi îşi întrerupea fraza la
mijloc, în clipa cînd Stere sau soţia lui intrau în odaie.
Amintirile din copilărie şi adolescenţă cuprind amănunte din
viaţă pe care Ibrăileanu prin viu grai nu le-a împărtăşit
nimănui — rude sau prieteni. El, în genere, se temea să nu
cadă în sentimentalism. în scris, însă, a avut de astă dată mai
mult curaj, lăsîndu-se furat de duioşie. Căci îndeobşte îşi
stăpînea lirismul. Efuziunile sale lirice pot fi numărate pe
degete.
Ibrăileanu şi-a petrecut copilăria în mijlocul naturii. •Născut
la Tîrgu-Frumos, el a primit primele impresii puternice de la
priveliştile înconjurătoare. Chiar de la fereastra casei din
Roman, unde a locuit în urmă, vedea Ceahlăul.
La cinci ani a plecat la ţară, unde tatăl său, împreună cu un
frate luaseră în arendă o moşioară. S-au stabilit la „Poiana
lui Iuraşcu", unde părinţii lui şi-au clădit o casă „în mijlocul
naturii". Aici a făcut temeinic cunoştinţă Ibrăileanu cu cadrul
vieţii de la ţară. L-a urmărit toată viaţa iazul de-acolo, cu
moara misterioasă, cu cuibul de cocostîrci — misterios şi el
— cu nopţile în care luna îşi urma drumul pe cer. îşi aducea
aminte de-o plimbare, singur, prin fînaţul cu iarba mare cît
dînsul — cînd s-a întîlnit pe cărare, piept în piept, cu un
cocostîrc. Nu uita un cuib de prepeliţă, descoperit în grîu,
însă nici hoitul de cal cu corbi pe el, care i-a insuflat un
sentiment de
5:1
groază, dar şi de poezie în acelaşi timp. Se juca în colb cu
băieţii de ţăran. Mama îl ocăra. Iar tatăl, la opt ani, 1-a bătut
pentru aceeaşi vină — singura bătaie suferită în viaţă. în
afară de acest mic incident, a dus la ţară un trai fericit.
Amintirile între cinci şi şapte ani sînt vagi în sufletul lui
Ibrăileanu. Ţine minte că a locuit la ţară, stînd cînd la bunica,
cînd la tatăl său.
La şapte ani a fost dat la şcoală în Bacău, apoi a învăţat la
Roman, găzduit de o rudă. Aici avea o livadă .mare, în care
se desfăta jucîndu-se cu mingea şi cu zmeul. Vara, umbla
kilometri pe malul Moldovei, în care se scălda de cîteva ori
pe zi. La opt ani făcea călare, zilnic, cîte patru-cinci kilometri.
Tatăl său se mîndrea cu curajul lui.
în 1887 s-a mutat la Bîrlad, unde a urmat cursul^ superior al
liceului. Aici, în orele libere, 'făcea lungi plimbări în jurul
oraşului. îşi petrecea multe ceasuri în grădina publică,
printre copaci şi flori. Nu uita un flaut auzit noaptea,
undeva, în grădina publică.
Dragostea de natură 1-a urmărit, credincioasă, viaţa
întreagă. Toate casele pe care le-a locuit în Iaşi — pe străzile
Română, Coroi sau Buzdugan — erau înconjurate de grădini
mari.
A făcut excursii în munţi cu „amicii". Timp de aproape trei
decenii îşi petrecea regulat cele două luni de vacanţă la
Văratec, Agapia, Mănăstirea Neamţului, făcînd plimbări prin
împrejurimi, pe jos sau cu trăsura, şi stînd pînă noaptea
tîrziu în ceardacul cîte unei chilii, de vorbă cu prietenii, sau
singur, tăcut, cu ochii aţintiţi cînd la statura gravă a brazilor
negri, cînd la un nor diafan, care aburea puţin platoşa de
aramă a lunii.
Iar la întoarcere, Ibrăileanu pomenea adesea în redacţie de
locurile văzute, luîndu-1 martor ba pe Mihai Carp, ba pe
Topîrceanu, că privelişti mai frumoase nu se află nicăieri în
lume ca de pe Ceahlău, la Rarău sau pe Valea Moişei...
Admira ca nimeni altul impresiile de călătorie ale lui Calistrat
Hogaş ; şi de-aceea şi durerea lui a fost atît de profundă
văzînd volumul Pe drumuri de munte batjocorit de
sumedenia erorilor de tipar.
în afară de iubirea de natură, Ibrăileanu — toată viaţa, de
mic copil — a fost pasionat de muzică. îşi amintea cum cînta
în copilărie la biserică, unde psalmodia Evanghelia, îmbrăcat
în cămaşă bisericească. Gustul pentru muzică i s-a dezvoltat
la Roman : acolo cînta în grădina publică o bună fanfară
militară, care interpreta minunat toate operele.
Adolescentul de şaisprezece ani le asculta de zeci de ori şi le
fredona adesea, în tovărăşia colegilor, în plimbările prin
împrejurimile oraşului.
Fire sentimentală, el se amoreza cu mare uşurinţă : chiar
înainte de cinci ani se îndrăgostise de o fată de şapte-opt
ani. în timpul claselor primare se amorezase de două ori.
Aceste amoruri cu fete de 15—17 ani — una se numea
Estella — cărora nu îndrăznea să le facă declaraţii, i-au
ascuţit mai mult decît orice simţul observaţiei, cum notează
el însuşi în amintiri.
Mama lui, care-1 iubea şi care dusese o viaţă tristă, murise
dintr-o naştere — cînd băiatul nu avea decît cinci ani. Soră-
sa se prăpădise peste doi ani. Rămăsese orfan de mamă —
un copil aproape grav.
între el şi tatăl său — un om optimist, egal, vesel — se stabili
o camaraderie, amîndoi rămînînd orfani. Cînd părintele lui
se recăsători, copilul nu-i spuse niciodată mamei de-a doua
„mamă" — din tandreţe pentru cea dispărută, din pricina
„amintirii" sale.
Iar mai tîrziu, cînd era în vîrstă de şaisprezece ani, Ibrăileanu
şi-a pierdut şi tatăl. La moartea acestuia — notează el mai
departe — „mi s-au răzvrătit, mi s-au cutremurat toate
organele interne, plămînii, inima, stomacul. Parcă le-ar fi
amestecat cineva cu o mînă băgată în mine... Am trăit fără
mamă, fără fraţi şi surori, nu tîrziu tare, şi fără tată." Orfan,
Ibrăileanu a avut veşnic o nostalgie, o melancolie, un
sentiment de singurătate, de degajare de lumea reală. A
trăit fără familie, rămas aproape fără creştere, dezvoltîndu-
se anarhic.
Ibrăileanu îşi aminteşte cu drag de „casa de la Roman, unde
am stat pînă la cinci ani, într-o familie mic-bur-gheză, cu
tradiţii, cu «viaţă de familie», compusă din
sentimentul datoriei, din iubire şi solidaritate. Ce voi fi avînd
bun în caracterul meu, vine de acolo."
A dus o viaţă chinuită de copil sărac," care a îndurat chiar
foamea. Fiind foarte impresionabil, el a suferit adînc. Nu 1-a
uitat pe popa din şcoala primară, care s-a răstit la dînsul. S-a
simţit umilit cînd s-a făcut la Roman o listă de subscripţie
pentru a fi ajutat să urmeze cursurile la liceu.
în şcoala primară şi-n gimnaziu a fost cel mai bun elev din
şcoală. în cursul superior a fost bun, dar nu cel mai bun,
fiindcă dispreţuia „ştiinţa burgheză".
A început să predea lecţii din clasa a doua de gimnaziu, mai
întîi fiului unui franzelar, care îi dădea 15 lei pe lună şi
adesea cîte două franzele, la sfîrşitul lecţiei. Îşi ajuta cu banii
aceştia părintele, care avea pe atunci o leafă de 100 de lei.
Peste un an, pentru preparaţia din vacanţă la o moşie, a
primit 60 de lei şi un caş. Pînă la 15 ani a eîştigat deci cîteva
sute de lei, cîteva sute de franzele şi caşul acesta.
în 1887 Ibrăileanu a fost condus la Bîrlad, în cursul superior
al liceului, de către Teodor Trancu, unchiul său, un om
inteligent, sceptic, atent, logic, ironic, foarte violent şi foarte
bun. în amintiri se află trecut: „Se zice că eu îi seamăn. Se
poate."
După moartea tatălui, banii pentru gazdă i-au dat pe-o lună
moşul, pe alta un văr al său, pe a treia — mătuşă-sa. Mai
tîrziu a fost întreţinut de „moşul Trancu" şi de mătuşă-sa.
Despre Teodor Trancu şi despre soţia lui Ana găsim cîteva
rînduri în memoriile în manuscris ale doamnei dr. Marta
Trancu-Rainer: „în tinereţe, ca studentă, şi chiar o dată ca

7457
medic, mergeam la unchiul nostru Teodor Trancu, şi la
mătuşa noastră Ana Trancu, la Galaţi. Avea o casă frumoasă
şi primitoare, în strada Bulgară, cu o grădină plină de pomi
roditori. Unchiul meu erîi mic de statură, cu favorite albe, cu
o privire senină, cu surîsul pe buze, arătîndu-şi frumoasa
dantură. Mare admirator a lui Eminescu. îl văd şi acum sub
caisul încărcat da rod, citindu-ne din satirele lui Eminescu, cu
glas domol, expresiv. Iar Ana Trancu, înaltă de statură, cu
ochii ei frumoşi, negri, bună ca pîinea caldă, îşi ducea
gospodăria cu mains de maître."
La Bîrlad, elevul Ibrăileanu a fost dat în gazdă la nişte evrei,
care îl exasperau cu mîncări dulci. Căpătase între timp o
lecţie plătită cu 15 lei lunar. îşi medita elevul de la orele 6 la
7V2 dimineaţa. Apoi s-a mutat la cucoana Zoiţa, împreună
cu N. Savin şi Moscu, a treia casă de la dînsul locuind Raicu
Ionascu, cu care Ibrăileanu a legat o strînsă prietenie. Raicu
n-a avut niciodată foc iarna, în odaia lui închiriată la un
dascăl. Ibrăileanu şi Savin însă aveau foc în sobă, dar în
camera lor era aşa de frig că le îngheţau urechile. Botinele le
erau rupte. Băieţii umblau cu omăt în ele. Raicu punea
bucăţi de şindrilă pe talpă, numindu-le „prezervative".
Grupul de prieteni se întrunea la discuţii în cîte o circiumă,
bînd vin dulce, de patruzeci de bani litrul. Mîncau o cutie de
sardele pe stradă cu colaci de cinci bani unul. Cum Raicu
recita frumos versuri, Ibrăileanu îl ruga să-i spună poezii de
Eminescu şi-1 plătea cu o trataţie : o prăjitură. Uneori
trataţia se urca la cinci prăjituri proaste. Din discuţiile
colegilor ieşi o societate literară : „Orientul".
75
57
Cu toate veniturile lor mizere, ei erau atît de îndrăgostiţi de
carte, încît îşi dădeau cîteodată ultimul ban la librării. Astfel,
într-un rînd — înseamnă Ibrăileanu în caietul de amintiri —
„cumpărîndu-mi o carte de 25 de franci a lui Haeckel despre
originea omuluil, a trebuit să mă mut la altă gazdă şi să
mănînc la un casap — un fel la dejun şi unul seara — aşa că
trei luni am suferit necontenit de foame, mai ales seara, cînd
mă uitam cu jind la vitrinele băcăniilor şi cofetăriilor".
îndrăgostit de natură şi de muzică, atras de romantismul
istoric şi de spiritul revoluţionar, boulangist, republican,
patriot francez, iar în interior partizan al opo-ziţiei-unite
1
E vorba despre lucrarea lui
contra lui Ion Brătianu, pe care a părăsit-o în urmă, auzind
că-i conservatoare — elevul Ibrăileanu, strămuţindu-se la
Bîrlad, în trei zile a fost socialist, ateist fără milă, naturalist în
artă şi fonetist în ortografie.
Iar în 1889, la optsprezece ani, ducîndu-se în vacanţă la
Roman, s-a împrietenit cu Panait Muşoiu şi a scos, împreună
cu el şi cu Vaian, o revistă bilunară : „socialistă, ateistă,
materialistă, realistă — în sfîrşit, revoluţionară în toate
direcţiile".
Activitatea lui din vara aceea a fost bogată, diversă,
furtunoasă. A scris poezii — eminesciene. A făcut traduceri
din Zola şi Buhner. A zămislit cugetări despre Dumnezeu,
materie, spirit, amor, prietenie. In cugetări dădea dovadă de
îndrăzneală, lipsă de prejudecăţi, desfacere violentă de
toate ideile căpătate din educaţie şi mediu — dovada unui
spirit inventiv, creator de idei.

7657
„Activitatea mea de publicist din acea vară — spune
Ibrăileanu — ce semn de viaţă, de putere, de idealism !
Credeam cu tărie în bine, în adevăr. Simţeam că fiinţa mea e
un mijloc pentru realizarea fericirii omeneşti şi a triumfului
adevărului. Cred că scepticismul ironic îrică nu apăruse în
mine. Eram mai naiv, dar mai puternic, şi, într-un fel, mai
fericit."
Iar în privinţa firii sale, iată cum se caracterizează însuşi
autorul amintirilor : „Profund sentimental. N-am ştiut
niciodată să-mi exprim sentimentele. Deşi vorbăreţ, dar am
fost un om tăcut în privinţa sentimentelor. Şi cînd am voit să
le exprim, fie prin vorbă, fie prin scris, am bîlbîit ; am fost
stîngaci. Groaza de sentimentalism, spiritul de analiză, jena
de a-mi deschide saltarele cele mai din fund ale sufletului —
m-au paralizat."
Aceste amintiri, care au apărut în Adevărul literar
(1937—1938), mi-au fost trimise de Gh. C. Stere 1, înso-
ţite de următoarele lămuriri: „Amintirile au fost scrise
în formă de scrisoare — am şters însă adresantul 2 —
cam prin 1911, şi ultima frază nu-i terminată, manuscri-
sul oprindu-se la o virgulă. A fost probabil întrerupt, şi
apoi nu 1-a mai reluat. Dl. Ibrăileanu nu ţinea manuscri-
sul acasă la dînsul, ci era necontenit la adresant, unde
îl şi scria." ^
Ibrăileanu povestea adesea în redacţie despre colegii săi de
1
Fiul cel mai mic
liceu din Bîrlad : Raicu Ionescu-Rion, N. Savin,

77
57
Dinu Moscu etc. Se apropiase însă mai mult de Raicu
Ionescu datorită preocupărilor artistice comune, cît şi
pasiunii amîndurora pentru critica literară.
Prietenia dintre Ibrăileanu şi Raicu Ionescu din anii de liceu a
durat şi în anii studiilor universitare, cît şi după aceea — cînd
Raicu Ionescu a fost numit profesor, mi se pare la Tîrgovişte,
de unde el a purtat o susţinută corespondenţă cu „amicul"
său din Iaşi.
într-o seară, Ibrăileanu a adus la redacţie scrisorile primite
de la prietenul său : un teanc uriaş. Toate erau vioaie,
spirituale. Mai cu seamă prima scrisoare, trimisă îndată
după sosirea la Tîrgovişte, a stîrnit hazul „amicilor". Raicu
Ionescu îi făcea un raport detaliat asupra tuturor
manifestărilor din acea izolată urbe de provincie.
Manifestările erau înşirate în ordine, pe puncte.
Alt prieten al lui Ibrăileanu a fost N. Savin, colegul său de
cameră la Bîrlad şi la Iaşi (unde amîndoi aveau un singur
palton, cu care se duceau pe rînd la cursuri).
Pe Savin l-am cunoscut foarte bine. A fost mulţi ani şef-
pedagog la Liceul Internat din Iaşi. Era un bărbat de statură
potrivită, cu faţa plină (fără să fie gras), împodobită de o
pereche de mustăţi negre, groase, drepte, pe care le trăgea
nervos cînd la dreapta, cînd la stînga — ca şi Petre Bogdan —
ori de cîte ori i se adresa directorului (căruia îi răspundea
stereotip, cu un aer de umilinţă care-i jignea pe elevi : — Da,
domnule director), sau cînd îl supăra vreun şcolar.
Savin era un om inteligent, instruit — mai cu seamă în ceea
ce priveşte partea ştiinţifică. Elevii apelau adesea la dînsul,

7857
cerîndu-i explicaţii la matematici (în special la algebră şi
geometrie), la fizică, chimie, ştiinţe naturale. Nu era străin
nici de istorie, sociologie, filozofie, artă şi literatură. în ochii
lui însă ştiinţa avea precădere, într-un rînd, cînd eram în
clasa a patra, izbucnise o dispută între colegi : care sînt
oamenii cei mai reprezentativi ai unei ţări: scriitorii, sau
savanţii ? Ne-am dus pentru arbitraj la Savin, care s-a
declarat de partea oamenilor de ştiinţă, bătîndu-şi joc de
mine, care susţineam întîietatea scriitorilor.
Cu toate calităţile lui, cu toată pregătirea sa ştiinţifică şi
cultura generală, el nu şi-a isprăvit studiile superioare, nu s-a
putut urca pînă la treapta de profesor, ca şi colegii lui,
rămînind pedagog toată viaţa. Pricina este că-i plăcea mai
mult băutura decît disciplina universitară. A rămas un ratat,
cu suflet aspru, uscat, fără căldură pentru copii... ceea ce a
făcut ca şi elevii să nu-1 iubească.
în legătură cu patima lui, Ibrăileanu ne-a povestit într-o
seară, la redacţie, o întîmplare nostimă, din viaţa colegului
său. Lui Savin îi intrase odată în cap fobia că-i bolnav de
ficat. Era abătut, veşnic preocupat de maladia lui — despre
care vorbea cu toţi cunoscuţii. Prietenii l-au sfătuit: Du-te la
un doctor ! Era pe atunci la Iaşi un medic foarte bun,
doctorul Tausig, dar mare beţivan. Ca să-1 prindă treaz,
pacienţii îl luau cu asalt acasă la dînsul, încă de la orele 6
dimineaţa. Restul zilei, el umbla cu capul tehui.
într-o zi, cu noaptea în cap, Savin se înfăţişă în sala de
consultaţie a doctorului Tausig, care îl cunoştea bine, şi i se
plînse de maladia lui de ficat. Medicul îl consultă cu atenţie,
79
57
apoi — fără să-i spună diagnosticul — îl pofti în sufragerie,
unde femeia de serviciu le aduse o sticlă de coniac şi două
pahare respectabile. Amîndoi se aşezară la taclale. Doctorul
Tausig îl întrebă : Ce mai nou în politică ? Ciocniră şi băură
cîte un pahar. Gazda umplu paharele ochi. Apoi veni vorba
de recoltă. Iarăşi mai dădură pe gît un pahar. Partenerii se
înviorară, trecură la cronica scandaloasă a tîrgului. Savin era
în vervă. Nu lăsa mult paharul plin. Şi aşa, din vorbă în
vorbă, din pahar în pahar — sticla de coniac se goli. Cum
femeia de serviciu anunţă că s-au strîns în sala de aşteptare
mai mulţi bolnavi, care se grăbesc, doctorul Tausig se sculă şi
întinse mîna „pacientului". Dar Savin, fără să-i dea mîna, îl
rugă să mai îngăduie puţin :
— Nu-i aşa, domnule doctor, că sînt grav bolnav de ficat ?
Mai am speranţă de scăpare ? Ce tratament îmi prescrieţi ?
Ce reţetă îmi daţi ? Spuneţi-mi adevărul.
— Vrei să ţi-1 spun ? ^»
— Da, făcu Savin cu un glas cavernos. Şi ochii i se umeziră
pentru propria-i nenorocire.
— Chiar adevărul adevărat ?
— Chiar adevărul adevărat... rosti aproape în şoaptă
Savin. w .,, j
— Atunci... mama ta de beţiv ! Daca erai bolnav de ficat,
crăpai pînă acum, după coniacul pe care l-ai dughit. Eşti
sănătos ca un porc. Marş afară !
Aşa a decurs consultaţia lui Savin la doctorul Tausig, după
versiunea „pacientului", transmisă în aceeaşi zi lui
Ibrăileanu. . .

8057
Cu toate vechile şi strînsele relaţii de prietenie dintre
amîndoi, Savin, din delicateţe, nu-1 vizita niciodată pe
Ibrăileanu la redacţie. Se ducea, rar, acasă la dînsul, în strada
Coroi, şi o singură dată în strada Buzdugan, deşi soţia lui îl
poftea de cîte ori îl întîlnea pe stradă:
'_ Mai vino pe la noi. Ibrăileanu se bucură cînd te
vede, ca să-i povesteşti din trecut...

ÎN INTIMITATEA LUI G. IBRAILEANU

G. Ibrăileanu ne spunea că atunci cînd nu mai putea pune

mina pe o carte, cînd gîndurile îl oboseau şi îl dureau chiar
— atunci singura salvare era Larousse-ul. îl deschidea cînd la
prima parte, cînd la partea istorică, şi citea despre lucruri
disparate. Trecerea de la o noţiune la alta îl distra şi îl
odihnea. A redat admirabil acest refugiu al spiritului său
într-o pagină din Adela.

81
57
Ibrăileanu n-avea nici o distracţie — nici jocul de cărţi. Cei
mai mulţi dintre „amicii" Vieţii româneşti sau nu jucau cărţi
de loc, sau jucau rar, incidental. Mai pasionat jucător era
numai M. Carp, care, înainte de primul război mondial, se
ducea în fiecare zi, pe la ora cinci, la Clubul liberal din Piaţa
Unirii şi juca ecarte cu coreligionarii politici. Costică Botez şi
G. Topîrceanu jucau uneori la Clubul Vînătorilor, care îşi avea
sediul vizavi de Tufli, unde la etaj se afla Jokey-Club. Iar mai
tîrziu, făceau cîte o partidă şi la un alt club.
M. Sadoveanu juca bridge la Jokey-Club. Venea spre
seară cu docarul pe strada Carol, trecea pe aproape de
strada unde stătea bolnav Ibrăileanu — care;s-ar fi
bucurat de vizita lui — şi se oprea la poarta cu grilaj
de fier de la Tufli. ^
Tot la Jokey-Club se ducea şi C. Stere înainte de primul război
mondial. îi înspăimînta pe latifundiarii moldoveni, spunîndu-
le că îi va vedea legănîndu-se în văzduh, spînzuraţi de stîlpii
de lumină electrică, de pe strada Lăpuşneanu. Juca bridge cu
Matei Cantacuzino şi cu alţii, începînd Stere să scrie în Viaţa
românească seria de articole sub rubrica Din carnetul unui
solitar, Matei Cantacuzino îşi întreba ironic cunoscuţii la
Jokey-Club : Ce mai scrie dramaturgul ?
Cînd era suferind şi nu ieşea cîteva zile din casă, Ibrăileanu
ruga pe „amicii" care îl vizitau să fie exacţi, să vină precis la
ora făgăduită.
* De ce ? îi obiectă cineva. Tot nu lucrezi şi tot nu ieşi în
oraş. Ce importanţă are că am venit la şase în loc de cinci ?

8257
* Uite că are importanţă, îi răspunse Ibrăileanu. Eu, dacă
ştiu că tu vii la cinci, de îndată ce minutarul îmi arată ora
asta, încep să te aştept. Ascult paşii celor ce trec pe trotuar,
prin dreptul ferestrelor mele. Tresar cînd aud clanţa de la
poartă şi ies în coridor ca să-ţi deschid uşa. Nu numai că nu
mai pot citi nimic, dar nu-mi pot trăi nici gîndurile mele. Sînt
sclavul tău. Te aştept pe tine, şi aşteptarea asta mă
enervează, mă oboseşte.
După această explicaţie, Ibrăileanu se însenina la faţă.
încruntarea chipului îi dispărea. Ochii lui scăpărau vioi şi
vorbele începeau să-i năvălească în cascadă. Era atît de
interesant şi de fermecător în intimitate, încît Sadoveanu îşi
uita partida de şah la Traian sau de bridge la Jokey-Club,
Jakotă — aperitivele de la Podgoreanu, iar Topîrceanu —
diversele escapade sentimentale.
Ibrăileanu era elementul de coeziune al cercului Vieţii
româneşti. în jurul lui se adunau „amicii", indiferent de loc :
ba la redacţia Vieţii româneşti, ba la însemnări literare ; cînd
la Mănăstirea Neamţului, Agapia sau la Vă-ratec, cînd în
strada Română, Coroi sau Buzdugan, unde a locuit pe rînd
acest mare animator.
„Amicii" revistei se opreau din drumul lor la Viaţa
românească. Dacă Ibrăileanu era acolo, toţi cei ce intrau în
redacţie rămîneau pînă la plecarea lui acasă.
Nici în locuinţa din strada Română, nici în cea din strada
Coroi, el n-a avut pe lîngă casă o grădină cu flori, deşi
dispunea de spaţiu îndeajuns. Casa închiriată de dînsul în

83
57
strada Coroi avea o curte enormă, în care creştea însă numai
troscot şi nalbă. în schimb, alături se

8457
întindea un parc cu brazi, ulmi, tei, castani... Stătea adesea
în curte, în tovărăşia „amicilor", împrejurul unei mese lungi,
cu privirea îndreptată spre păduricea vecină. Cînd veneau
prietenii la dînsul seara, după masă, el ieşea din biroul ale
cărei ferestre dădeau în strada Coroi, trecea prin cîteva
încăperi, descuind mai multe uşi.
— Eu numai de oameni mă tem, adică de hoţi, ne lămurea
Ibrăileanu asupra precauţiunilor sale. în schimb, n-am simţit
niciodată nelinişte şi nici măcar o sfială în timpul nopţii şi,
bineînţeles, nici nu mi-a fost frică de stafii sau de spirite.
Noaptea este elementul meu favorit. Noaptea-i solemnă,
nobilă — pe cînd ziua-i vulgară...
Ducîndu-mă într-o zi acasă la Ibrăileanu, am aşteptat mult la
uşă, pînă ce gazda a tras zăvoarele şi a deschis toate lăcăţile.
— De ce vă baricadaţi aşa, domnu' Ibrăileanu ? — l-am
întrebat. Doar n-aveţi reputaţie de om bogat, ca să vă calce
hoţii... Uitaţi-vă la mine : eu dorm totdeauna cu uşile şi cu
ferestrele larg deschise.
—■ Da, aşa-i... dar există, totuşi, o deosebire între noi : eu,
într-adevăr, n-am reputaţie de om bogat, pe cînd tu ai
reputaţie de om sărac...
Aveam impresia că el se bucura cînd „amicii" îi tulburau
singurătatea nocturnă. Uneori Ibrăileanu îşi lua cina faţă de
prieteni. Mînca de obicei friptură şi ouă moi, pe care le

85
spărgea cu mare grijă, ca nu cumva un eventual microb de
pe coajă să pătrundă în albuş, chiar după fiert.
Erau de faţă adesea, la reuniunile acestea, Costică Botez,
Topîrceanu, Uoebel, Demostene Botez. Toţi stăteau pe nişte
scaune vechi, acoperite cu stofă, sau pe o ca-napeluţă cu
spetează din aceeaşi garnitură cu scaunele, începea taifasul,
care dura ore întregi. Ibrăileanu ne vorbea uneori cu
admiraţie despre fetele din romanul rusesc. Era îndrăgostit
mai cu seamă de eroinele lui Turgheniev. Rămînea uneori
încremenit, ascultînd parcă liniştea din odaie ca Irena, care
urmărea zbaterea aripilor unui fluture între stor şi geam ; iar
alteori, îşi lipea obrazul de dosul mîinii, ca şi eroina, care-şi
culcase faţa îmbujorată de emoţie pe o placă de marmoră.
Ne reda în chip emoţionant sentimentele acestor
personaje feminine care
iubeau, dar erau părăsite şi uitate; apoi încheia melancolic :
— Vedeţi, sentimentele mor şi ele...
Vorbind de lumea romanelor lui Turgheniev, Ibrăi-leanu îi
plîngea pe bărbaţi.
— Eroii întâmplărilor de dragoste sînt nenorociţi în parte şi
din pricina bărbii, spunea el. Un bărbat de patruzeci de ani
cu o barbă revărsată pe piept, adesea încărunţită prea
devreme, era un bătrân, aproape un moşneag, care nu mai
avea curajul să facă curte unei femei, pentru a nu cădea în
ridicol. Dar nici femeile nu prea erau înclinate să iubească un
erou cu barbă de arhimandrit. Rasul bărbii a prelungit
tinereţea bărbaţilor cu cel puţin zece ani. Le-a dat curaj şi le-
a înmulţit şansele de succes. Asta are repercusiuni şi asupra
literaturii. într-adevăr, un poet liric poate scrie opere de
valoare chiar în prima tinereţe. Un romancier însă nu poate
realiza îndeobşte opere valabile decît după patruzeci de ani,
cînd experienţa i-i bogată şi cînd i s-a cristalizat concepţia
asupra vieţii. Dar romancierul bărbos trebuia să scrie după
patruzeci de ani numai pe baza memoriei lui afective.
Experienţa curentă îi lipsea. Pe cînd acum scriitorul, răzîndu-
şi barba, capătă zece ani de experienţă sentimentală în plus,
nemaiavînd nevoie să apeleze numai la memoria afectivă,
care cu anii îşi mai toceşte din ascuţime. Sînt rare cazurile
cînd această memorie îl face pe omul de cincizeci de ani să
retrăiască, cu aceeaşi intensitate, scenele de dragoste de la
douăzeci de ani — cum s-au petrecut lucrurile cu Turgheniev,
cînd a compus romanul Ape de primăvară !
Ibrăileanu vorbea entuziasmat despre scrisorile de dragoste
din marile romane.
— Am mare admiraţie pentru oamenii care ştiu să compună
o scrisoare, care îşi ţin corespondenţa la zi, nu numai în
domeniul sentimental, ci în genere ; din acest punct de
vedere, eu sînt un dezarmat. Nu ştiu nici cum să încep
scrisoarea şi nici cum s-o mântui. De pildă, ce înseamnă
formula de la urmă : „Primiţi expresiunea celor mai distinse
sentimente" ? Ale cui sînt sentimentele ?
Ale mele, desigur. Va să zică, tot eu mi le calific drept
„distinse" — venite adică de la mine, un. om distins.
în privinţa darului de a purta corespondenţă, ne povesti într-
un rînd Forăileanu că în timpul unui diferend dintre Stere şi
Iancu Botez, a avut loc între dînşii un schimb de scrisori. A
scris şi Iancu ; dar — intervenind în discuţie — a scris şi Ana,
soţia sa. Explicaţia a avut loc între „amici" pe faţă — fără
intrigi, bîrfeli sau „lucrături" pe ascuns. Ibrăileanu nu ne
spuse nimic în privinţa diferendului1 şi nici cu privire la
conţinutul scrisorilor, dar — vorbind numai de talentul
epistolar al partenerilor — adăugă :
— Era bună şi scrisoarea lui Iancu. Scrisoarea soţiei lui însă
era o capodoperă de bun-simţ, de tact, de fineţe... Şi avea o
formă impecabilă. într-un cuvînt: bucată de antologie pentru
genul epistolar...
G. Ibrăileanu încerca o adîncă emoţie ori de cîte" ori punea
mîna pe o operă a lui C. Dobrogeanu-Gherea, dascălul său,
ale cărui învăţături îl făcuseră mai întîi, în anii tinereţii, să
cugete asupra problemelor vieţii. Deosebirea de vederi
dintre elev şi dascăl s-a accentuat din ce în ce mai mult,
rămînînd de acord cu dînsul numai cît priveşte metoda,
idealurile vieţii şi atitudinea în chestiile literare — domeniu
în care Ibrăileanu nu avea decît pretenţia de a se considera
ca un elev al lui Gherea.
Ibrăileanu spunea adesea în redacţie că, la apariţia primelor
opere ale lui Gherea, fusese entuziasmat de ele şi,
comparîndu-1 pe acesta cu Titu Maiorescu, îl socotea pe
Gherea superior. Cu anii, Ibrăileanu a început să observe
părţile slabe ale lui Gherea şi spiritul său obiectiv a făcut
dreptate lui Maiorescu, pe care în ultimul timp îl socotea
superior. Bineînţeles, aprecierea aceasta priveşte numai
calităţile acestor două personaje ca critici literari.
Ibrăileanu urmărea cu interes, cu pasiune chiar, viaţa politică
1
Mai tîrziu am aflat că pricina
nemulţumirii fusese
a ţării. Pornind de la împărţirea
anteproiectul de* program al partidului
ţărănesc, el era de părere că partidele democratice,
progresiste, n-ar trebui să-şi spună tot gîndul în programele
lor, pentru a nu trezi şi a nu alarma reac-ţiunea. Ar dovedi
abilitate dacă ele ar duce lupta politică şi campania
electorală pe baza unor programe anoste şi numai cînd ar
pune mîna pe putere să-şi dea în vileag adevăratul program
şi să-1 realizeze cu străşnicie, punct cu punct I. Botez însă îl
ironiza pe tema pasiunii sale politice.
— Nu-ţi aduci aminte de o alegere la Senat, înainte de război
? — îl întrebă Iancu Botez, adresîndu-se pe urmă celorlalţi
„amici" din redacţie. Eram la secţia de votare din strada
Săulescu. Mai aveau de votat patru-cinci alegători şi trebuia
să se închidă scrutinul. Electorii cercetară listele. Ibrăileanu
încă nu votase. Şi la Senat, unde erau vreo două sute de
alegători, conta fiecare vot. Se expédie în grabă o trăsură
acasă la Ibrăileanu. La înapoiere, o întîmpinară cu toţii în
mijlocul străzii. Trăsura însă se întoarse goală : profesorul
era la curs. Un elector dintre cei mai dîrji fu trimis urgent la
universitate după cetăţeanul întîrziat, cu cuvînt de ordine să-
1 aducă mort-copt la secţia de votare. între timp, se dădură
instrucţiuni tuturor alegătorilor să stea cîte o jumătate de
oră în cabină. Dar trăsura veni înapoi tot fără alegător.
Secretarul facultăţii intrase în sala de curs, se apropiase de
catedră şi îl invitase în şoaptă pe Ibrăileanu la vot. Dar
profesorul nu vru cu nici un preţ să-şi întrerupă prelegerea :
— Spuneţi-le că vin cum isprăvesc !
Votară ultimii alegători. Mai era unul în cabină, care stătea
acolo de vreo trei sferturi de ceas. — Să nu-i fi venit rău, zise
preşedintele. Un delegat bătu la uşa cabinei : Eşti viu, coane
Nicule ? — Viu, bre, dar nu mai am mult. Nu mai pot. Mă
înăbuş. Am fumat toată tabachera de tutun. Dar mocoşitul
cela tot n-a venit ? — Vine, vine ; mai aşteptă oleacă.
în sfîrşit, pe la ora şapte şi jumătate, cînd începuse să se
întunece, în vreme ce preşedintele şi delegaţii dădeau
semne vădite de enervare, vrînd să înceapă despuierea
scrutinului, iată că apăru o trăsură în galop : cu Ibrăileanu,
pe jumătate sculat de pe perne, cu barba

no
67
vîlvoi, cu ochii sperioşi. Sări din mers şi dădu buzna în sala
de vot...
— Degeaba mă iei la vale, Iancule, îi răspunse Ibrăi-leanu.
Asta nu înseamnă desconsiderare a politicii, ci respect faţă
de şcoală.
Discuţiile politice erau incidentale în redacţie, unde primă
dezbaterea chestiunilor literare. Ibrăileanu ne explica astfel
sistemul său de alegere a manuscriselor publicabile :
— O bucată literară trebuie să te intereseze, să te pună pe
gînduri. După ce-o citeşti, să nu-ţi spui : „Ei, şi ?" Acesta-i
criteriul alegerii bucăţilor pentru revistă în privinţa fondului.
Iar în lecturile pe .care le fac numai pentru sufletul meu, ştiţi
cum stabilesc eu valoarea operelor şi a scriitorilor ? Cînd
citesc ceva şi îmi zic : „Asta mi-a trecut şi mie prin minte",
sau : „Asta aş fi putut-o scrie şi eu", pentru aşa ceva n-am
niGi o consideraţie. Eu admir numai ceea ce mie nu mi-a
trecut niciodată prin cap şi ceea ce eu n-aş fi putut face
niciodată. Dar, în definitiv, ce mare lucru am săvîrşit eu în
viaţă ? De douăzeci de ani caut scriitorii de talent, cum caută
femeia găinile de ou...
Ibrăileanu credea că viaţa de familie, copiii cu scutece etc.
constituie un material impropriu pentru poezie şi ne dădea
drept exemplu poeziile lîncede ale lui B. Nemţeanu. Cînd
însă Arghezi a început să publice bucăţi în proză şi versuri cu
subiecte din viaţa de familie, concentrată în jurul copiilor,
Ibrăileanu ne-a spus :
— Am greşit. Arghezi m-a făcut să-mi schimb părerea. Va să
zică, şi viaţa aceasta, de familie, cu leagăn şi cu pelinci,
poate servi drept material poetic, dar cu o singură condiţie :
să ai talent — un talent mare şi original.
în vreme ce opinia publică din ţară era agitată de şovinism,
care se arăta ostil culturii străine —franceze, germane,
ruseşti — Viaţa românească declara prin pana lui
Ibrăileanu : „A fi contra vreunei culturi este o prostie şi o
impietate. Orice cultură este o sforţare a maimuţei
inteligente de a se ridica mai sus spre Dumnezeu. Noi n-am
căzut în păcatul de a combate vreo cultură. Avem nevoie,
fireşte, de cît mai multă cultură străină. Nici un popor nu
trebuie să fie refractar la cultura celorlalte popoare, şi cu atît
mai puţin un popor rămas în urmă."
Cît priveşte obiectul artei, Ibrăileanu se opreşte cu respect în
faţa vieţii, în faţa oamenilor muncii. El spunea că nu există
altă plăcere decît aceea a îndeplinirii zilnice a datoriei şi,
poate, încă plăcerea celor cîteva ceasuri de odihnă, seara,
într-o odaie curată, după o zi de muncă, mulţumit de ceea ce
ai făcut .azi, cu speranţa în ceea ce vei face mîine...
Personajele luate de scriitor din viaţa de la ţară, ca şi din cea
de la oraş, trebuie să poarte un nume, şi alegerea numelor
nu-i indiferentă, ca-n viaţa reală. Ibrăileanu zicea că
personajul urmează să se nască o dată cu numele care
convine naturii sale fizice şi morale. Scriitorul trebuie să aibă
intuiţia de a-1 ghici, ajutîndu-se chiar de firmele unor
negustori, cum făcea Balzac, care, înainte de a începe să
scrie un roman, hoinărea prin Paris cu ochii la firme, în
căutarea numelor predestinate pentru personajele lui. Căci
numele — sublinia Ibrăileanu — -chiar numai prin
sonoritate, fără să mai vorbim de imixtiunea asociaţiilor de
idei, nu sînt indiferente din acest punct de vedere, al
calităţilor lor.
Sadoveanu sfătuia pe scriitori în redacţia Vieţii româneşti,
chiar pe poeţi, să-şi fixeze anumite ore de lucru pe zi şi îi
îndruma cum să lucreze.
* Ca slujbaşul care se duce zilnic la birou la ora opt — ne
povăţuia Sadoveanu — aşa să vă apucaţi de lucru zilnic la
aceeaşi oră şi să munciţi cîte cinci-şase ore în şir. Aşa fac eu.
Lucrez de la şase la unsprezece dimineaţa, iar după-amiaza
mă gîndesc la capitolul pe care trebuie să-1 scriu a doua zi.
îmi fixez o porţie de lucru pe zi. Nu scriu după-amiaza decît
atunci cînd sînt prins de alte treburi dimineaţa, fiind silit
astfel să-mi completez porţia după prînz. Şi nu rămîn în
urmă, nici măcar o zi, pentru nimic în lume.
* Sistemul poate e bun Ja proză, intervenea în discuţie
Topîrceanu. Cu totul altfel stau lucrurile la poezie. Eu nu pot
să scriu dacă n-am inspiraţie. Şi pot să stau cu tocul în mînă
înaintea foii de hîrtie nu patru-cinci ore, ci zece ceasuri...
Dacă n-am inspiraţie, nu sînt în stare să compun nici un vers.
* Nu-i nimic, /zicea Sadoveanu. Te aşezi la masa de lucru a
doua zi, şi trebuie să-ţi sosească inspiraţia — dacă nu eşti
iremediabil certat cu muza. Dar crezi că pentru proză nu-ţi
trebuie inspiraţie ? îţi trebuie. Şi-ţi vine. începi să scrii mai
anevoie, mai încet... Simţi însă că, treptat-treptat, ţi se
încălzeşte sufletul. Apoi îţi năvăleşte sîngele la inimă, îţi
zvîcnesc tîmplele, şi condeiul aproape nu se mai poate ţine
după gînd...
* Poetul — în versuri sau proză — are neapărat nevoie de
inspiraţie, spunea Ibrăileanu ; el trebuie să fie „posedat" în
momentul creaţiei (nu în sens mistic, bineînţeles) ; el e altul
cînd compune, deosebit de persoana care vine la redacţie
sau pe care o întîlnim în tîrg. Eu, ca director de revistă, sînt
dator să dau cititorilor, în fiecare lună, un „număr" de atîtea
sute de pagini umplute cu proză. Căci proză pot căpăta, în
orice caz, de la scriitori sau de la cronicari. Versuri însă nu
mă pot obliga să le dau, fiindcă nu ştiu dacă poeţii,
colaboratori ai mei, vor avea ori nu inspiraţie în luna
curentă.
Criticul Vieţii româneşti era foarte pretenţios în materie de
poezie. Cerea, înainte de toate, ca poezia să fie clară. Avea
convingerea că obscuritatea, numită „abscon-sitate", e ceva
voit — prin urmare o şarlatanie, care interesează mai mult
etica decît estetica literară. Poezia trebuie să aibă cap şi
coadă. Citind unele poezii, te poţi opri definitiv după oricare
dintre strofe, pe care n-ai decît să le schimbi după plac, fără
ca bucata să piardă nimic din lipsa ei de înţeles.
— Poeziile astea — izbucni într-un rînd Ibrăileanu — sînt ca
articolele de fond din Viitorul. Autorul lor poate să pună
punct oriunde, sfîrşind articolul în orice loc.
Se ridica împotriva greşelilor de ritm, împotriva asonantelor.
Licenţe poetice nu-s permise, spunea el.
Ibrăileanu aprecia rimele variate : de pildă* un verb şi un
substantiv (apropii — plopii), un substantiv feminin la
genitiv singular şi un substantiv masculin la nominativ plural
(luminii — crinii) etc. Nu-i plăceau rimele comune :
indicative prezente în „esc" sau „este", gerundive feminine
sau participii trecute, ca şi adjective care se termină în
,,-oasă", ,,-ată", ,,-ită", ,,-ută"...
— Un artist adevărat — susţinea Ibrăileanu — nu lasă nimic,
nici un detaliu cît de mic, fără să-i dea toată arta de care-i
capabil. Astfel, Renan admira pe arhitecţii greci şi Proust pe
cei medievali, pentru că au pus toată arta lor chiar în acele
părţi ale templelor şi catedralelor care poate nu aveau să fie
văzute de nimeni niciodată.
Nu suferea calambururile. Gh. Panu, un om de gust, era de
aceeaşi ipărere. El spunea : „Calambururile sînt cel mai prost
fel de spirit". Vorbind de acest soi de spirit, Ibrăileanu ne
atrăgea atenţia asupra lui Caragiale.
— în afară de o bucată, bazată în întregime pe jocuri de
ouvinte, Caragiale are extrem de puţine calambururi în toată
.opera lui (o eroină exclamă, de pildă, în culmea admiraţiei
pentru marele muzician polonez : „Ah, raa-miţo ! Menuetul
lui Pederaschi !... Mă-nnebunesc !").
în problema cacofoniilor, Ibrăileanu, oare avea un fin simţ al
stilului (vezi articolele lui despre armonia versurilor lui
Eminescu, analiza poeziei Vara de Coşbuc şi consideraţiile
sale cu privire la Dumbrava minunată şi Hanu Ancuţei de M.
Sadoveanu), reducea această problemă la justele ei
proporţii.
— Cacofonie înseamnă „sunet urît" — spunea el —
indiferent dacă rezultă din repetarea lui „ca", „pşe" etc. Tony
Bacalbaşa a întreprins in presă o campanie furioasă
împotriva cacofoniei rezultate din alăturarea a doi „ca",
dîndu-i, pe deasupra, şi un înţeles scabros. Ba s-a mers cu
exagerarea pînă la izgonirea aşa-ziselor cacofonii rezultate
din ciocnirea a doi „ca" de la sfîrşitul unui cuvînt şi de la
începutul cuvintului următor. în vers sunetele, ce-i drept,
contează foarte mult pentru realizarea armoniei. Cuvîntul
„plăcut", de pildă, sună urît în vers : cînd îl pronunţi, parcă ţi
se încleie limba de cerul gurii : „pl"... Dar în articole totul
este ideea. Termenul trebuie să fie propriu. Puritatea vine
pe planul al doilea, după proprietatea cuvîntului. Expresia se
cuvine să fie clară. Este o crimă să-ţi mutilezi ideea sau s-o
faci mai obscură, trăgînd veşnic cu urechea cum sună
cuvintele din coadă şi schimbînd fraza pentru a fi pe placul
urmaşilor lui
Tony Bacalbaşa. Dar expresiile populare, care sînt fixe (şi pe
care n-ai dreptul să le schimbi, de pildă : „ţi-a luat boala ca
cu mina"), nu pot fi folosite ? Să renunţăm la ele de dragul
unei exagerări ?
Au trecut peste treizeci de ani de la aceste discuţii din
redacţia Vieţii româneşti şi fobia cacofoniilor persistă. Ba,
nemulţumită cu expulzarea aşa-ziselor cacofonii obişnuite, o
editură a declarat război şi... „semi-cacofoni-ilor",
modificînd, de exemplu, într-o traducere a mea toate
propoziţiile relative „semi-cacofonice", ca : „Vronschi,
care..." (Ana Karenina).
Sadoveanu a rîs de aceste năzdrăvănii.
— Cum ? — a izbucnit el. Va să zică, n-am dreptul să scriu
„biserica catolică" ? Atunci cum să-i zic ? Eu, drept să vă
spun, nu m-am ocupat niciodată de coada cuvintelor mele.
în redacţia Vieţii româneşti se dezbăteau ceasuri întregi
chestiuni de limbă şi de stil. Luau parte la discuţii Ibrăileanu,
M. Carp, Ion şi Costică Botez, Sadoveanu, Topîrceanu, Octav
Botez... Stiliştii de la Viaţa românească nu întrebuinţau două
subjonctive legate unul de altul decît doar în dialog şi mai cu
seamă cînd expresia respectivă era pusă în gura unui om din
popor. De cele mai multe ori se înlocuia subjonctivul al
doilea prin infinitiv sau prin altă formă de exprimare.
(Sadoveanu, de exemplu, scrie : „Nu s-ar încumeta să înveţe
peştele a înota" — nu „să înoate", ca şi „să binevoiască a
porunci fugarilor" — nu „să poruncească".)
Nu se alcătuia într-o frază un şir de mai multe genitive
înlănţuite. Se îngăduia cel mult două-trei, şi nu de acelaşi
gen şi număr. (Sadoveanu scrie : „în afundul nemărginirii
stepelor", „sfîrşitul veacului vieţii", „dinspre partea băuturii
creştinilor" etc.)
Cei mai mulţi literaţi stilişti scriau „iarăşi" sau „din nou" în
povestire şi numai în dialog puneau „iar*4. ( — Iar ai venit ?)
Numai scriitorii care practicau în scris un moldovenism prea
fanatic foloseau pretutindeni pe 7)iar".
Sadoveanu întrebuinţează cuvîntul „ornic" pentru ceasurile
mari din gări, de pe frontispiciul instituţiilor, de pe străzi —
sau în sens metaforic — şi „ceasornic" pentru ceasurile de
buzunar. (El spune : „ornicul vieţii sale a bătut ceasul", sau :
era vorba „să aşeze ornic în turn".) El foloseşte şi
moldovenescul „cocostîrc" şi muntenescul „barză" — în
accepţiunea de bărbătuş şi de femelă („primăvara trimite
soli un cocostîrc şi o barză").
Majoritatea colaboratorilor Vieţii româneşti scriau : „cel ce"
şi „cei ce", „acel care" şi „acei care" — nu „cel care" şi „cei
care". în manualele de limba română ale lui Costică Botez se
întîlneşte numai „acel oare" şi „cel ce". Stiliştii aveau
preferinţă pentru pronumele relativ „care". Nu puneau „ce"
decît de nevoie, pentru a nu-1 repeta pe „care" şi numai
cînd era vorba de lucruri.
La dialoguri se preferă „zice" în loc de „spune", care se
întrebuinţează mai ales în tovărăşia unui dativ : „spuse lui
Petre". Nu se poate scrie : „Mi-a zis madam Popescu", ci :
„Mi-a spus"...
Unii dintre colaboratorii stilişti recomandau ca prepoziţiile
prea lungi ca „asupra", „dinspre", „printre", „de-a lungul"
etc. să nu se repete într-o enumerare înainte de fiecare
substantiv, ci să se pună numai pe lîngă primul şi ultimul
cuvînt. De pildă să se scrie : „de-a lungul drumului, bălţii,
pădurii, hatului şi de-a lungul iamaşului". în manualele de
limba română ale lui Costică Botez se găsesc exemple de
acest fel.
Un semn de neglijenţă stilistică era socotită suprimarea
regulată a subiectului. în afară de propoziţiile eliptice, ca
cele fixate lapidar ca atare de practica populară, stiliştii de la
Viaţa românească puneau totdeauna subiectul propoziţiei.
Se dispensau de subiect numai într-un singur caz : cînd
începeau propoziţia cu predicatul.
Se dădea o mare atenţie şi punctuaţiei. în presă şi în
literatură se pune îndeobşte virgulă înainte de toate
propoziţiile atributive care încep cu „care" şi cu „ce". Viaţa
românească respecta însă cu stricteţe regula gramaticală de
a nu pune virgulă cînd propoziţia atributivă face un tot cu
subiectul propoziţiei principale (de exemplu : „Băieţii care
nu învaţă îşi primejduiesc viitorul") şi de a pune virgulă cînd
propoziţia relativă e explicativă („Băieţii, care atunci se aflau
în curte, intrară în clasă").
Unele dintre regulile stilistice enumerate mai sus erau
iniţiate de Ibrăileanu, altele însuşite de dînsul.
în redacţia Vieţii româneşti, toţi membrii cercului — în
frunte cu G. Ibrăileanu — admirau stilul lui Gala Ga-laction. I
se făceau unele obiecţii doar asupra unor preţiozităţi din
proza sa. Părerea aceasta redacţională a fost confirmată
ulterior, în mod strălucit, de acest scriitor în tălmăcirea
Bibliei. într-o limbă proaspătă, cu un iz de vechime în acelaşi
timp, şi într-un stil adecvat subiectului, zugrăveşte Galaction
natura de la desfăşurarea stihiilor pînă la pajiştea cea verde
odrăslită de pămînt. Asistăm parcă la spectacolul cînd
pămîntul era fără chip şi pustiu, iar întunericul stăpînea
deasupra lui. Pe urmă, lumina s-a despărţit de întuneric.
Spiritul tălmaciului se înalţă pînă la obîrşiile cerului şi ale
pămîntului, cînd au fost zidite, şi se pogoară pînă la
zăvoarele împărăţiei morţii. El scrie : ,,în învălmăşeala
primitivă a râurilor şi a mărilor, s-a ridicat o tărie în mijlocul
apelor care să despartă apele de ape — rînduite de norii
plini de ploaie ce se deşartă pe pămînt şi primenite de
zăcătorile zăpezii şi de vistieriile grindinilor. Năboiul apelor
se dezlănţuie, scobeşte stîncile de pe marginea mării şi
valurile îneacă ţărmul de nisip. Se croiesc făgaşuri potopului
ploilor şi cărări rostogolirilor tunetului. Ţîşnesc toate
izvoarele marelui adînc şi stăvilarele cerului se crapă. Se
aude mugetul Oceanului, ramătul valurilor şi zarva
popoarelor. Potopul a încetat numai atunci cînd s-au închis
izvoarele adîncului şi stăvilarele cerului, şi ploaia a
contenit."
Cu mînă de maestru zugrăveşte Galaction trecerea fiilor lui
Israel peste Marea Roşie : „Moise a întins mîna peste ape.
Un vînt puternic dinspre răsărit, bătînd toată noaptea, a
împins marea înapoi. Valurile s-au ridicat grămadă şi au
încremenit ca un zid de-a dreapta şi de-a stînga, iar
puhoaiele s-au închegat în inima mării. Apele s-au despicat
în două, prefăcînd marea în vad, pe unde treceau israeliţii ca
pe uscat. Iar cînd s-a năpustit în urma lor carele lui Faraon şi
oştirea lui şi cei mai aleşi dintre vitejii săi — adîncurile mării
i-au acoperit, tîrîn-du-i spre străfunduri, ca plumbul şi ca
piatra, în apele năpraznice."
Mai departe ni se dau învăţături de purtare în viaţă,
tălmăcite de Galaction cu un dar desăvîrşit de cunoaştere a
limbii poporului şi de cizelare a stilului.
Sîntem făcuţi atenţi că omul se cunoaşte după înfăţişare, şi
cel cuminte anume după întîmpinarea ochilor. Iar pe femeia
desfrînată o cunoşti după îndrăzneala ochilor şi după
freamătul genelor. Remarcă bărbaţilor că cel ce-şi agoniseşte
o femeie bună, care nu dă geană în geană pînă nu-şi
desăvîrşeşte lucrul său, şi-a pus de fapt temelia stării sale —
avînd ajutor de potrivă-i şi stîlp de reazim : „Nu vă întoarceţi
de la soţia înţeleaptă şi bună, căci harul ei este mai de preţ
decît aurul!".
Galaction ştie să mînuiască vorbele ca un prestidigitator, în
toate ipostazele şi întrebuinţările lor, găsind totdeauna
expresia cea mai proprie şi mai artistică.
La Viaţa românească se dezbăteau cele mai deosebite
chestiuni. Astfel, venind odată vorba despre moravurile prea
libere ale fetelor din epoca postbelică, Ibrăileanu izbucni :
— într-adevăr, cînd mă uit la fetele de azi, îmi zic : dacă aş fi
tînăr, holtei, şi mi-aş pune problema de a-mi alege nevastă,
zău că n-aş avea cu cine să mă însor... Nu mi-ar folosi nici
permisul de cale ferată, căci — după cîte văd — fetele sînt
aceleaşi la Iaşi ca şi la Bucureşti.
Permisul pe cale ferată, obţinut de Ibrăileanu ca director al
revistei Viaţa românească, îi făcu mare plăcere. îl întoarse
pe o parte şi pe alta, îi mirosi pielea nouă, îi cercetă
semnăturile şi timbrul sec, îl puse în portofel şi îl scoase
iarăşi.
— Simt o bucurie de copil — ne spuse Ibrăileanu. Permisul
acesta mă apropie de mănăstiri, de „Rîşca, Sihla şi ^Cetatea"
lui Gheorghe din Moldova. Uite, să zicem că mă apucă dorul
de mănăstiri. Nimic mai simplu ! îmi iau valiza şi mă urc în
tren. Sau vreau să controlez un cuvînt dintr-un manuscris al
lui Eminescu de la Academie. Cît se poate de uşor ! Iau
trenul de Bucureşti. Orice voiaj mi-i posibil, foarte lesnicios
şi negrăit de comod : nici nu te costă bani, nici nu stai la rînd

1
pentru bilet, nici nu eşti în panică să nu treci de staţia de
destinaţie, expu-nîndu-te la amenzi. Cu permisul în buzunar,
pot să mă duc oriunde — şi asta mă umple de bucurie, deşi
n-am să-1 folosesc, poate, niciodată...
într-adevăr, Ibrăileanu se deplasa foarte greu. în afară de
drumul la mănăstiri, Ibrăileanu n-a cutezat să facă după
război decît un mic voiaj la Chişinău, pentru a vizita pe Măria
Stere — şi a locuit la fiul ei, Roman C. Stere.
G. Ibrăileanu a fost împiedicat în activitatea lui literară de
multe împrejurări defavorabile. Astfel, în 1918 i-a ars
locuinţa din strada Română. L-am văzut îndată după
incendiu. Casa din fundul curţii nu mai avea acoperiş, nici
uşi, nici ferestre. Pe pereţii linşi de flăcări rămăseseră urmele
negre ale fumului. în mijlocul curţii pline de mobile, salvate
din foc, şedea Ibrăileanu pe-o canapea. în juru-i stăteau în
picioare Demostene Botez, Eugen Crăciun...
— Frumos, Demostene, nu ? — începu Ibrăileanu. Spune,
Crăciun, sînt destul de comic îh postura asta de sinistrat ?
Dumneata ce-ai face în locul meu ?
Apoi el mi se adresă mie :
— Numai de atîta îmi pare rău : Am ajuns de mila
oamenilor. Toţi spun : „Săracu Ibrăileanu" !
După cîţiva ani, proprietarul casei din strada Coroi, unde se
mutase Ibrăileanu, îşi vîndu imobilul profesorului universitar
dr. I. Tănăsescu, reputat chirurg pe vremuri. Acesta nu găsi
alt mod de a se adresa colegului Ibrăileanu ca să-i elibereze
casa decît dîndu-1 în judecată pentru evacuare, ceea ce îl
indispuse profund pe chiriaş.
— După cît văd — zise Ibrăileanu — noi, chiriaşii, sîntem
nişte toleraţi pe pămînt. într-adevăr, dacă toţi proprietarii
din lume s-ar coaliza împotriva noastră şi n-ar mai consimţi
să ne închirieze o locuinţă, noi n-am avea altă soluţie decît
să ne sinucidem. Iată ce mă îndeamnă să fac pe dracu-n
patru şi să-mi cumpăr o casă.
Astfel, Ibrăileanu ajunse proprietarul casei din strada
Buzdugan, înglodat în datorii la bănci şi la Creditul Urban.
Aceste necazuri contribuiră în bună parte la subminarea
sănătăţii lui Ibrăileanu, destul de şubredă şi aşa. Totuşi, el
continuă să lucreze pentru revistă cu aceeaşi pasiune. Se
interesa de orice. Trudea din răsputeri deasupra
manuscriselor ca să găsească un talent nou sau să
perfecţioneze o operă străină. Căuta să pună în valoare pe
scriitorii noştri autentici, publicîndu-le, analizîndu-le şi reco-
mandîndu-le producţiile în atenţia publicului cititor. în
schimb, care a fost atitudinea, pe atunci, a „criticii estetice"
faţă de scriitorii noştri ?
— Pe unii nici nu i-a băgat în seamă — spunea mai departe
Ibrăileanu — ca pe Hogaş şi pe Hortensia Papadat-Bengescu,
cît timp a scris ea lucrările ei cele mai bune (adică pe cînd
stătea departe de coteriile estetice). Galac-tion — cu toată
proza lui strălucitoare — a fost insultat sau ignorat. Arghezi a
creat poezia vremii noastre, dar critica estetică a selectat pe
alţi poeţi. Alice Călugăru a trecut ca un splendid meteor ; dar
„critica estetică" n-a văzut-o... în acelaşi timp, ea „lansa"
toate nulităţile şi căuta să coboare pe Coşbuc, pe Caragiale,
pe Sadoveanu etc. „Critica estetică" se entuziasma de

1
„poezia nouă", care ocolea cu totul realităţile noastre. Din
această pricină publicul n-o citea. Drept răspuns, „poeţii
noi" dispreţuiau din inimă publicul şi scriau mai mult pentru
cenaclurile lor.
Parafrazînd şi acomodînd a pagină din Tolstoi, Ibrăileanu
spunea despre aceşti îndrăgostiţi de himere :
— Dacă ai vedea pe un bărbat strîngînd în braţe o păpuşă
de porţelan, ai rìde. Dacă însă l-ai vedea dedîndu-se la acest
sport nehigienic pe cînd tu strìngi în braţe o păpuşă de
carne, n-ai mai rìde. Nici nu l-ai ironiza. L-ai plesni.
Susţinînd în primul rînd originalitatea, Ibrăileanu recomanda
în acelaşi timp literaturile străine ca izvor de meditare şi ca
modele pentru perfecţionare. El dădea o atenţie deosebită
traducerilor, utile pentru instruirea maselor, dar şi pentru
îmbogăţirea limbii literare.
— Textul pe care ai să-1 traduci — spunea el — te sileşte să
te frămânţi, să-ţi dai bine seama de toate resursele limbii
materne, să devii conştient de valoarea cuvintelor. Te sileşti
să descoperi şi să utilizezi felurite izvoare ale limbii, să
literalizezi tot felul de cuvinte : un Shake-peare, prin bogăţia
vocabularului, un Maupassant, prin fineţea şi preciziunea
nuanţei etc, te vor sili, pentru a găsi echivalentul, să-ţi
descoperi ţie — şi deci şi altora — limba maternă şi să ţi-o
însuşeşti mai bine şi mai conştient...
Idealul ar fi ca traducătorul să fie tot atît de artist ca şi
autorul original, şi încă un artist congenial acestui autor.
Cum asemenea condiţie este greu de realizat, nevoia de
traduceri fiind extrem de mare, Ibrăileanu se mulţumeşte ca
„cel ce traduce să aibă măcar oarecare talent artistic", pe
lîngă cunoaşterea celor două limbi.
Cînd „Cultura Naţională" a anunţat traducerea romanului lui
Anatole France La rôtisserie de la reine Pédau-que,
Ibrăileanu a rămas uimit :
— Cartea asta nu se poate traduce — a izbucnit el —
începînd chiar de la titlu. Aş vrea să văd cum vor traduce
măcar pe Tournebroche, mon fils sau Mon bon maître, care
revin mereu.
Odată, vorbind cu Caragiale despre traduceri, Ibrăileanu i-a
pus în mînă această carte. A citit el aci, a citit colo şi a spus :
— Mă, nu se poate traduce. Asta trebuie localizată. Trebuie
imaginat un tip românesc, care ar fi pentru noi ceea ce e
Jérôme Coignard pentru Franţa.
Ibrăileanu credea că nici acest lucru nu e posibil : din ce
epocă, din ce clasă socială, din ce categorie culturală ar fi
tipul în care să poţi transpune — fără s-o nimiceşti —
mentalitatea (căci nu găsim alt cuvînt) a lui Jérôme
Coignard ?
Ibrăileanu admira traducerile din Anatole France făcute de
N. D. Cocea şi de Gala Galaction. Era încîntat mai cu seamă
de Paiaţa Maicii Domnului :
— Se vede subtilul meşteşug al lui Galaction chiar de la
primele rînduri. întîmplarea se petrece în Compiègne. Dacă
traducătorul ar fi trecut şi el Compiègne, ar fi ieşit ceva
comun. Dar Galaction a românizat numele acestei localităţi,
zicîndu-i Compiena, dîndu-i astfel o deosebită savoare
poetică.

1
Ibrăileanu se preocupa şi de problema traducerilor din
româneşte în limbi străine.
— Pentru tradus — spunea el — ar trebui de ales bucăţile
reprezentative din operele scriitorilor noştri, în care se
reflectă realităţile specific româneşti. Cititorul Străin
primeşte bucuros operele de artă care îi aduc o lume nouă
plină, pentru dînsul, de prospeţime — tocmai fiindcă e nouă.
în 1921 a apărut la Londra o culegere de povestiri româneşti
traduse în englezeşte de doamna Lucy Byng. Volumul
cuprinde, printre altele, Moş Nichifor Coţcarul de I. Creangă,
O făclie de Paşti şi La Hanul lui Mînjoală de I. L. Caragiale —
precum şi alte povestiri de C. Negruzzi, I. Slavici, B.
Delavrancea, Ion Pop-Bănăţeanul, Mihail Sa-doveanu, I. Al.
Brătescu-Voineşti şi... M. Beza.
Doamna Byng a ales de la cei mai mulţi scriitori cîte o
bucată. A luat cîte două de la Caragiale şi Brătescu-Voineşti
şi cîte trei — de la Sadoveanu şi de la... Beza ! ?... Răsfoind
antologia doamnei Byng, Ibrăileanu exclamă : — Cum n-a
ştiut autoarea ce să aleagă ? A luat de la Sadoveanu nişte
bucăţi romantice, din prima tinereţe, şi care nu reflectă
specificul nostru — ca popor şi ca natură. Zîna lacului este o
idilă de dragoste — cu un iaz, o moară şi o fată exact cum
sînt pretutindeni. Pribegii sînt o pagină din viaţa agitată a
revoluţionarilor poloneji, iar Cozma Răcoare este o aventură
senzaţională a unui haiduc, care fură pe o boieroaică pentru
altul. Nici una din aceste povestiri nu aduc cititorului englez
vreo notă aparte despre caracterul nostru naţional. Să fi luat
traducătoarea Păcat boieresc sau Bordeienii. Acolo da, sînt
ţăranii noştri — bălţile noastre, stepa noastră, satul nostru,
bordeiele, stî-nile cu „perdelele" şi cu strungile lor.
După cîtva timp, Ibrăileanu primi o scrisoare din Londra, de
la un colaborator, care îl informă cum primise cititorul englez
antologia doamnei Byng. Cititorul britanic citise cu plăcere
Zîna lacului. Dar numai atît. îl entuziasmase însă Moş
Nichifor Coţcarul.
Ibrăileanu îşi dăduse seama că bucăţile rău alese din opera
lui Sadoveanu nu puteau încînta pe cititorul matur din Apus,
ca de pildă o nuvelă de Creangă.
Cercul Vieţii româneşti era alcătuit din intelectuali care
trăiau mai cu seamă în lumea bibliotecilor. Scriitorii citiţi de
dînşii, vii şi morţi, se amestecau parcă printre oamenii în
viaţă, nefiind niciodată o limită între cele două lumi de
cărturari. Aceşti prieteni de dincolo de mormînt merg alături
de noi ca nişte fiinţe dragi, mîngîindu-ne şi dîndu-ne avînt
pentru viitor.
Dintre scriitorii dispăruţi, Eminescu era poetul cel mai
apropiat de redacţie. Toţi „amicii" Vieţii româneşti — în
frunte cu Ibrăileanu — erau îndrăgostiţi de autorul
Luceafărului.
Eminescu s-a stins ca poet la treizeci şi trei de ani, vîrstă la
care alţii scriitori abia îşi încep sau îşi desăvîrşesc creaţia
literară. Dacă Goethe s-ar fi stins la treizeci şi trei de ani, ca
Eminescu — remarca Ibrăileanu — Goethe n-ar fi existat.
„Amicii" Vieţii româneşti erau atît de pătrunşi de poezia lui
Eminescu, încît, după cum Turgheniev distingea într-o
noapte de vară „o lună ca-n Gogol", ei vedeau „o lună ca-n

1
Eminescu". în studierea operei lui Eminescu, Ibrăileanu
punea o îndîrjire feroce şi o meticulozitate fără pereche.
Astfel, avînd nevoie să stabilească data apariţiei poeziei Nu
mă înţelegi a lui Eminescu, trecută în ediţia Morţun ca
reprodusă din Albumul literar al societăţii studenţeşti
„Unirea", Ibrăileanu a căutat acest album, prin localnici şi
prin trimişi speciali, pe cheltuiala lui, la toate bibliotecile
publice din ţară şi la tot felul de particulari, timp de doi ani,
dar în zadar. în sfîrşit, după a treia încercare la Biblioteca „V.
A. Urechia" din Galaţi, s-a găsit, cu destulă strategie,
misteriosul album. Poezia era din 15 martie 1886.
Personalitatea lui Ibrăileanu iese mai bine în relief în Privind
viaţa, Adela şi în Amintirile lui postume. Culegerea de
cugetări tipărită sub titlul Privind viaţa şi romanul Adela sînt
două opere ale lui Ibrăileanu care parcă se împletesc,
completîndu-se. El era un om extrem de delicat, întrunea în
totul calitatea cerută de dînsul în cugetarea : „Delicateţea
este calitatea supremă şi cea mai rară a sufletului omenesc.
Ea le presupune pe toate celelalte : inteligenţa, bunătatea,
altruismul, generozitatea, discreţia, mărinimia ş.c.l. Un om
lipsit de o singură calitate a sufletului nu mai are delicateţea
completă. Atunci ea este cu lacune şi cu eclipse." Aprecia
delicateţea unor femei care, spre deosebire de altele, se
ruşinează nu numai de servitori, ci şi de animale... căci şi
animalele au ochi.
Era politicos. De aceea îl jigneau brutal unele manifestări
grosolane din mediul înconjurător. Bun prieten^ el a fost
respectat şi iubit de „amici", cum puţini oameni s-au bucurat
de asemenea sentimente dezinteresate. A rămas pînă la
bătrîneţe acelaşi visător, cu sufletul gingaş şi proaspăt, care
citea poezii, asculta muzică şi se extazia în faţa naturii.
„Avea suflet de domnişoară", cum spunea D. I. Suchianu.
Omul acesta a scris Adela, romanul unei dragoste tîrzii. Paul
Zarifopol a făcut o statistică a cugetărilor din Privind viaţa,
luînd drept criteriu obiectul. Marea lor majoritate sînt
inspirate de Eros. Preocuparea aceasta, atît de insistentă în
Privind viaţa, ajunge la apogeu în Adela. în Ape de
primăvară a lui Turgheniev, eroul — un om de cincizeci şi doi
de ani — retrăieşte dragostea lui din tinereţe.
— Ca să ai toată impresia pe care această poemă-roman e în
stare să o dea cuiva — spune Ibrăileanu — trebuie să fi
trecut de amiaza vieţii. Un tînăr va pricepe perfect iubirea
de la începutul romanului. Tristeţea de la sfîrşit n-o va
pricepe bine decît acela care se uita înapoi şi de departe
spre anii tinereţii... Dar şi Duiliu Zamfirescu a fost preocupat,
teoretic şi practic, de problema melancolică a dragostei tîrzii,
cum rezultă din O muză şi din versurile subiective ale poeziei
Ce-a mai fost.
Ibrăileanu spunea despre această înclinare a lui Duiliu
Zamfirescu : Acum, că toate acestea sînt mizerii triste ale
vieţii omeneşti — e sigur. E mult mai bine cînd coincid,
cronologic, toate. în aceste iubiri (între bărbaţi mai bătrîni şi
femei mai tinere) psihologia îşi ia drepturi mari asupra
fiziologiei. De aceea sînt nu numai posibile, ci şi adinei şi
impresionabile.

1
Cînd avea vîrsta lui Turgheniev din Ape de primăvară,
Sadoveanu a fost sărbătorit printr-un banchet dat la
restaurantul hotelului Bulevard din Bucureşti. După banchet,
un grup de prieteni l-au poftit la Zissu, un cunoscut local de
noapte de pe vremuri. în faţa paharului de vin, scriitorii
discutau, urmărind din cînd în cînd perechile de dansatori
care lunecau pe podium în ritmul muzicii. La un moment
dat, Sadoveanu se aplecă spre mine şi-mi spuse la ureche :
— Ştii care-i persoana cea mai fericită dintre dansatori ?
Mă uitai pe rînd la perechile înlănţuite. Toţi erau fericiţi —
mai mult sau mai puţin. Nu-mi puteam da seama însă cine
era cel mai fericit. Atunci Sadoveanu adăugă :
— Uite la doamna aceea cu eşarfă violetă.
O privii. Era o femeie înaltă, în vîrstă, cam prea corpolentă,
la care nici nu-mi oprisem ochii. Dansa cu un bărbat zvelt,
mult mai tînăr decît ea, cu faţa albă, ovală, încadrată de un,
păr negru, des, creţ. Figura dansatorului era împietrită : ochii
lui întunecaţi păreau pierduţi în depărtări.
— O vezi? — urmă Sadoveanu. E la limita dintre maturitate
şi bătrîneţe. Mai are un an-doi, poate numai cîteva luni, pînă
la trecerea peste culme, pe povîrnişul celălalt. Acestea-s
ultimele ei zile de iluzorie tinereţe şi dragoste. Chipul său e
în extaz. Privirile ei negre, pătimaşe, îl sorb pe tînăr. Vor să-i
transmită măcar ceva din focul lor. Ea-i fiinţa cea mai fericită
în noaptea asta, nu tineretul inconştient care nu poate
preţui cum trebuie clipa trecătoare.
Cuvintele lui Sadoveanu m-au făcut să mă gîndesc la jurnalul
lui Emil Codrescu, ţinut cu meticulozitate psihologică de
Ibrăileanu. Romanul Adela a fost publicat după vreo zece ani
de la prima redactare. în acest timp, autorul 1-a transformat
de nenumărate ori, făcînd suprimări, adaosuri şi
îmbunătăţiri. A citit unor „amici" manuscrisul, altora 1-a dat
acasă, rugîndu-i să-i comunice părerea, dacă se poate chiar
în scris.
în mai 1925 Ibrăileanu mi 1-a citit şi mie. M-am dus acasă la
dînsul pe la şase dimineaţa. Şedea în strada Coroi, lîngă
parcul Moruzi. Fluierau granguri, iar pomii, ninşi de flori,
împrăştiau miresme. Am ascultat cu emoţie glasul lui
Ibrăileanu, care sublinia cu fineţe nuanţele din dureroasa lui
povestire. Cînd autorul a rostit ultimul cuvînt, ochii mei erau
plini de lacrimi, iar glasul mi se înăbuşea. Am plecat repede,
fără să-i spun un cuvînt, cu această dovadă mută de adîncă
tulburare sufletească.
Trecînd pe lîngă o florăreasă, am cumpărat un buchet de
toporaşi, pe care i-am purtat în mînă toată dimineaţa aceea
— lucru ce nu făcusem pînă atunci şi nici nu l-am mai făcut
pe urmă. Pe stradă am întîlnit-o pe Lucia Mantu, pe care o
cunoşteam puţin : o văzusem numai de^vreo două ori la vila
lui Sadoveanu. Am salutat-o cu o deosebită şi deplasată
afecţiune şi am trecut mai departe, urmărit mult de
imaginea braţului ei gol, puţin arămit de soare, ca griul copt.
Ibrăileanu citi Adela şi doctorului Mironescu, căruia îi plăcu.
El, „ţăranul de la Tazlău", cum i se spunea în redacţie, nu se
arătă prea entuziasmat de efuziunile sentimentale ale lui
Emil Codrescu, atît de eterice şi de diafane.
— Ei, ce zici, Mironescule ? — îl întrebă la sfîrşit Ibrăileanu.

1
* Foarte frumos, domnu' profesor !
* Dar parcă nu spui cu toată gura. Ai vreo obiecţie ?
* Mda... Am.

* Atunci spune-o. Te-a supărat cu ceva Adela ? Ce-ai fi vrut

să fi făcut Codrescu ?
* Aş fi vrut s-o fi pişcat măcar o dată... ciup ! — şi nepotul
lui Irimia Honcu făcu gestul respectiv, ca atunci cînd, fiind
flăcău, se întîlnea cu leliţele prin pădurile Taz-lăului.
Peste cîtva timp, ducîndu-mă la Ibrăileanu în strada
Buzdugan să-i cer Adela pentru editura Adevărul, îl în-tîlnii
în curte pe dr. Nicolae Lupu, care sosea în acelaşi timp cu
mine. îl rugai să-mi sprijine cererea.
— Să n-ai nici o grijă. Las' pe mine, că ştiu cum să-1 iau pe
Ibrăileanu, îmi răspunse el cu multă bunăvoinţă.
Şi într-adevăr, dr. N. Lupu îşi desfăşură toată verva,
convingîndu-1, cu greu, pe Ibrăileanu să-mi predea chiar
atunci manuscrisul. După ce se stabili înţelegerea şi eu pusei
mîna pe manuscris, dr. Lupu întrebă :
* Dar, apropo, cum îi zice romanului, Ibrăilene ?
* Adela.

— Cum ? Adela ? Ai înnebunit ? Adela ţinea o pensiune

pentru studenţi. E ceva comun, banal, ordinar... Trebuie
neapărat să-i schimbi numele... Şi el revărsă o avalanşă de
imprecaţii împotriva numelui de Adela.
Ibrăileanu întinse mîna spre manuscris.
— Atunci, dă-mi-1, Sevastos, înapoi... să mă mai gîndesc.
Eram deznădăjduit de „ajutorul" doctorului Lupu. Nu dădui
însă pachetul din mînă, şi cu anevoie îl convinsei pe
Ibrăileanu să-mi lase manuscrisul, mai ales că protectorul
meu plecă între timp la o consfătuire politică.
Adela a apărut în editura Adevărul, în frunte cu o „lămurire"
redacţională, care pare a fi fost alcătuită de Ibrăileanu —
fraza din urmă, de pildă, nu putea fi scrisă decît de dînsul.
Iat-o : „Iar titlul romanului, care e şi numele eroinei, înadins
ales, uşor desuet, sau demodat dacă vreţi, faţă de exigenţele
urechii contemporane — e oa o mătase veche, care a fost
odinioară rochia unei fete de pe vremea valsului".
Biografii lui Ibrăileanu au citat chiar numele femeii care ar fi
fost inspiratoarea romanului Adela. Eu nu cunosc nici un
amănunt în această privinţă. Am aflat însă de la fiica unui
prieten al meu, studentă, detalii interesante asupra unui caz
similar (un amor tardiv dintre un venerabil profesor
universitar şi o elevă a lui).
— Eram la o colegă a mea, împreună cu alte prietene — îmi
povesti fiica „amicului" meu. — Aveţi să vedeţi ceva frumos,
ne-a spus ea : vine profesorul să mă ia la plimbare. Dar
colega nu se apucă să se îmbrace, cu toate îndemnurile
noastre. — Las, că am timp ! Nu trecu mult şi sosi profesorul.
Purta un pardesiu subţire şi o păjărie cu borurile mari. Iar
afară era lapoviţa şi vînt : o zi de sfîrşit de toamnă. Colega
ieşi în curte, schimbă cîteva cuvinte cu dînsul; apoi intră în
odaie şi, pe îndelete, începu să se îmbrace, oprindu-se din
cînd în cînd ca să ne mai istorisească ceva. Bătrînul dascăl se
plimba pe la poartă zgribulit şi puţin încovoiat. Eu nu mă

1
putui stăpîni şi-i spusei : — De ce nu te grăbeşti ? Te aşteaptă
doar domnul X ! — Lasă-1 să aştepte. Aşa trebuie să te porţi
cu bărbaţii ! — spuse, sentenţios, gazda cochetă.
Această povestire m-a pus pe gînduri. Dar dacă si Ibrăileanu
a pătimit la fel ca şi colegul său întîrziat, victimă a
cochetăriei feminine ?
într-adevăr, e mai bine ca toate să coincidă cronologic.
într-un rînd, pentru reconfortare, medicii îi prescri-seseră lui
Ibrăileanu treizeci de injecţii cu un fortifiant. O doctoriţă
începu să i le facă, luînd cu stricteţe toate măsurile de
antisepsie — urmărită cu ochi neliniştiţi de pacientul
alarmat. Se săvîrşiră cu bine douăzeci şi nouă de injecţii. La
ultima vizită, Ibrăileanu se adTesă jenat doctoriţei :
— Nu-i aşa, doamnă doctor, că douăzeci şi nouă sau treizeci
de injecţii sînt totuna ? Ce înseamnă o injecţie mai mult sau
mai puţin la un tratament atît de lung ? N-am dreptate ?
* Fără îndoială, domnule profesor.
* Atunci, uite ce zic : am avut noroc să nu mi se întîmiple
nimic cu douăzeci şi nouă de injecţii. Dar dacă tocmai ultima
mi-i fatală ? Dar dacă laboranta, zdrobită de o tragedie
amoroasă, a pus în fiolă în loc de caco-dilat... cianură de
potasiu ? Sau, chiar fiind acelaşi preparat, poate-i alterat.
Apoi, chiar injecţia ar putea avea vreo meteahnă. Eu zic să
nu mai fac ultima injecţie şi să mă liniştesc de azi. Nu ştiu ce-
i mai util pentru sănătatea mea : injecţia sau bucuria de a fi
scăpat de pericolul infecţiei ? Şi astfel tratamentul se opri la
cea de-a douăzeci şi noua injecţie.
Despre alarma lui Ibrăileanu în caz de îmbolnăvire, şi chiar
de indispoziţii, oricît de benigne, ne povesti Stere
următoarea întîmplare :
* Cînd locuiam pe strada Română, lîngă Ibrăileanu, mă
trezeşte într-no noapte pe la orele trei o bătaie violentă în
uşă. Cînd deschid, la lumina felinarului cu arc voltaic din
poartă, dau ou ochii peste femeia de serviciu de alături,
buhoasă, sculată intempestiv din somn, cu priviri de groază,
bocindu-se ca după mort :
* Moare conaşul ! Se zvîrcoleşte de aseară în pat şi se
văicăreşte : Mor, mor ! M-a trimis coana Lenta să vă aduc pe
sus.
* îmi luai grabnic între umeri pardesiul peste cămaşa de
noapte — urmă Stere — şi pornii în goană la Ibrăileanu. îl
găsii cu ochii măriţi de spaimă.
* Ce ai ?
* Mă umflu. De aseară am început să mă umflu, mai întîi
cîte puţin, apoi din ce în ce mai mult. Şi pântecele mi-i tare
ea o darabană. Drept confirmare, Ibrăileanu dădu în lături
pătura, îşi dezgoli burta care, într-^a-devăr, era excesiv de
balonată.
* Pielea nu rezistă la infinit — îşi arătă el temerile — o să
se întindă cît va fi în stare să se întindă, şi în cele din urmă
pîntecele are să facă explozie : pielea va plesni de bună
seamă. Mor, Stere, mor! Şi ceea ce-i mai grav, mă prăpădesc
într-un mod ruşinos de stupid.
— Lasă, Ibrăilene, nu te alarma, eăutai să-1 liniştesc eu.
Uite, trimit prin femeie un bilet la spitalul Caritatea, care-i la

1
doi paşi, şi-1 rog pe doctorul de gardă să vină numaidecît cu
tot ce-i trebuie pentru un caz grav.
Ibrăileanu făcu un gest de lehamite, care însemna : totu-i
pierdut! şi continuă să-şi împungă cu vîrful degetului
arătător regiunea abdominală, pentru a-i verifica duritatea.
— Dacă vă spun eu că mor ! — exclamă el, înlăturînd cu
dosul mîinii un pahar de limonada, pe care i-1 întinse soţia
lui, înfricoşată...
In sfîrşit, sosi doctorul. îl cercetă pe bolnav şi rosti liniştit :
* Nu-i nimic grav : gaze... Las', că le suprimăm imediat.
* Trecui în odaia de alături — continuă Stere — şi peste
zece minute, cînd reintrai în dormitor, îl găsii pe Ibrăileanu
flambînd cotorul unei ţigări. »
* Ai văzut ? Cît pe ce să mă prăpădesc — dintr-un fleac :
pentru un infect proces fiziologic...
„Amicii" făceau glume pe socoteala lui G. Ibrăileanu în
legătură cu exagerata lui temere de microbi şi cu măsurile
profilactice luate de dînsul, care se alarma uneori fără un
temei serios.
Intr-o zi, dr. I. Mironescu îl întrebă :
* Cu spaima asta de microbi, domnule profesor, să zicem
— ferească Dumnezeu! — dacă v-aţi amoreza... ce-aţi face ?
Aţi avea curajul să sărutaţi buzele infectate de bacterii
patogene ale iubitei eventuale ?
* Cum nu, răspunse Ibrăileanu. Dar mai întîi aş trece-o prin
acid fenic concentrat, apoi aş unge-o cu spirt şi aş flamba-o,
iar după aceea aş săruta-o fără grijă.
Viaţa de lectură şi de meditaţie, introspecţia dusă pînă la
limitele extreme făceau din Ibrăileanu un „anormal", dar
numai în sensul „anormalităţii" lui; Proust, adică prin
excesul de psihic — „anormalitate" â- omului, nu şi a stărilor
de suflet. însuşi Ibrăileanu a scris undeva : „în lumea reală,
fiecare om are un punct de nebunie şi, cum s-a spus,
deosebirea dintre cei sănătoşi şi nebuni e numai de grad, iar
graniţa — greu de stabilit".
Cu limpezimea cristalină a minţii sale, Ibrăileanu, analizînd
scriitorii şi eroii sleiţi care duc o viaţă pidos-nică şi fac din
noapte zi, se analizează de fapt pe sine însuşi. O cugetare a
lui din Privind viaţa dezvăluie taina temerii sale de curent şi
de microbi : „Crima fundamentală a naturii împotriva omului
e că a pus conştiinţa unui Kant într-un corp de mamifer
supus legilor stupide ale materiei, care, cu un curent
imperceptibil de aer ori cu o infimă bacterie, poate stinge
pentru eternitate conştiinţa în care se aprinsese un univers".

C. STERE

1
în 1893, cînd a sosit C. Stere la Iaşi, venit din surghiunul
siberian, a fost întîmpinat cu m&re entuziasm'de studenţime
— cum spune dr. Marta Trancu-Rainer, în memoriile sale
nepublicate, care se află în posesiunea mea. S-a ţinut atunci
o întrunire studenţească, după care s-a lansat un manifest
semnat de autoarea memoriilor şi de un coleg de la Fizico-
Chimice, un vestit profesor, director al Liceului Mihai
Viteazul. în acest manifest se cerea ca toată studenţimea să
se grupeze în jurul lui C. Stere. Din iniţiativa acestuia s-a
întemeiat o societate, numită „Datoria", membrii săi avînd
— printre altele — şi obligaţia de a da lecţii la şcoala de
adulţi din Tătăraşi. întrunirile comitetului se ţineau într-o
cameră de serviciu, pe care mama unei studente o pusese la
dispoziţia societăţii. în ea erau grupate aproape toate
elementele care, mai tîrziu, au intrat în redacţia Vieţii
româneşti.
De la început Stere a fost întîmpinat cu ostilitate de presa
reacţionară pentru atitudinea sa manifestată în întruniri
studenţeşti, ca şi în ziarele din Iaşi şi d*n Bucureşti. Era
mereu dibuit de sicofanţii presei, deşi — în cursul primilor
15 ani de activitate publicistică*^— Stere a întrebuinţat cel
puţin două duzini de pseudonime (Scorţeanu, Bîrzu, Stupu,
Observator-ipocondric, C. Şăr-căleanu, Verax,
Cerepcoveanu, Nistreanu, Codreanu,
M. Costea, C. Nistrul etc), pe lîngă toate combinaţiile
posibile de iniţiale.
„Un ziar de opoziţie — spune C. Stere într-o emoţionantă
Spovedanie (către oamenii cinstiţi), publicată în nr. 22 al
gazetei Liberalul din Iaşi, la 27 martie 1908 — a şi denunţat
publicului pe acest individ zdrenţăros (niciodată nu m-am
deosebit prin eleganţa portului, dar mai ales în viaţa de
student) că trăieşte din subvenţia ce o primeşte de la
prefectura de poliţie. Atunci am fost silit să iau de la poştă şi
să public prin ziare un certificat oficial că în tot timpul, de la
sosirea mea în ţară, primisem regulat de la părinţii mei cîte
800 lei pe lună. Dacă trecerea mea pe acest pămînt va
merita odată o biografie, acest document din ziarele de pe
vremuri, nădăjduiesc, nu va fi trecut cu vederea."
De i profesor universitar şi avocat, deşi ajutat de părinţi,
inamicii îl întrebau insidios pe Stere la ori ce prilej : din ce
trăieşte ? Ba unii îl atacau direct ca traficant de influenţă
(„Celebrul bărbat cu moţ, cel cu afacerea Neuschotz"), iar
alţii îl divulgau că, în calitate de avocat al Zemstvelor din
Basarabia, a făcut presiuni asupra Epitropiei Sf. Spiridon din
Iaşi ca să le cedeze actele de proprietate asupra moşiei
Metoc din judeţul Dorohoi.
La aceste calomnii, Stere a ripostat prin dezminţiri în presă şi
— venit din ţara duelurilor lui Lermontov şi Puşkin — prin
provocări la duel, unele avînd loc, iar în alte cazuri fiindu-i
refuzată reparaţia onoarei prin arme, din pricina situaţiei lui
de „venetic"...
Un ziar a afirmat că Stere locuia „într-un palat".
„Acel «palat» e o căsuţă veche — urmează Spovedania —,
numai cu patru camere joase (din care numai una este mai

1
mare de 4 X 4 m. pe podele, şi am trei copii !), situată în
stradela Sărăriei, la marginea oraşului, într-o mahala de
oameni săraci — «palat»- pentru care plătesc proprietarului,
d. Gh. Dimache, fost consilier la Curte, o chirie de 900 lei pe
an (cu toate impozitele în sarcina proprietarului). Duc o viaţă
de milionar, cum spune alt «publicist»- ? în 15 ani de cînd
stau la Iaşi, neputînd duce o viaţă de «societate»-, eu n-am
făcut nimănui nici o vizită cu nevastă-mea. N-am primit în
casă la mine pe nimeni. N-am invitat la masă la mine pe un
prieten.
Cînd sosesc prietenii mei intimi din Capitală,. eu îi invit la
dejun... la restaurant, neavînd curajul, să le ofer produsele
bucătăriei mele, nici să le expun «serviciul meu de masă»-,
nici să torturez pe servitoarea care, împreună cu
bucătăreasa, compune tot statul meu de domesticitate,
deoarece, nefiind deprinsă cu «străinii»-, şi-ar pierde desigur
capul... «Viaţă de milionar»-... Rog pe concetăţenii mei să-şi
aducă aminte dacă ne-au văzut vreodată pe mine sau pe
nevastă-mea la vreun bal, la vreun «bazar»-, la o
reprezentanţie de gală. Să-şi aducă aminte de cîţi ani nu m-
au văzut călcînd într-o berărie ! Rog pe «publiciştii» de la
Opinia şi Evenimentul, care m-au silit la aceste intimităţi, să
descopere pe croitoreasa sau modista care serveşte pe
nevastă-mea. Rog să cerceteze dacă am patima cărţilor sau
alte vicii, prin care cei ce duc viaţă de milionar aruncă banii
pe fereastră... Atunci cînd nevastă-mea a ajuns o fiinţă
misterioasă, aproape mistică, pe care publicul o poate vedea
doar o dată pe an, cînd în sărbătorile Crăciunului îşi duce
copiii la vreo reprezentanţie de Alecsandri; atunci cînd eu n-
am văzut încă nici una din marile capitale europene, n-am
văzut încă Elveţia, Italia etc. ; atunci cînd «vilegiatura»
noastră e la mănăstiri, unde putem face economii, chiar faţă
de viaţa din Iaşi, cînd la Bucureşti chiar eu nu mă duc decît
cînd am o diurnă, şi nu-mi pot permite nici hotelurile, nici
restaurantele «de prim rang» — n-aveţi dreptul să mă
întrebaţi din ce mijloace trăiesc !
...Deoarece între 18—28 ani, cînd se formează un om, eu, în
condiţii cu totul anormale, n-am putut cîştiga gustul
afacerilor, n-am nici simţ practic, nici respectul banului, în
împrejurările acestea, adesea numai prin creditul pe care l-
am putut căpăta în piaţă prin purtarea mea şi cu ajutorul
prietenilor, mă pot descurca... Dar ori de cîte ori am la
dispoziţie o sursă mai însemnată, nu «învăţ minte», şi sînt
fericit cînd pot plăti datoriile —* ale mele şi ale prietenilor
(în lagărul detractorilor mei, fireşte, sînt persoane pentru
care am garantat şi plătit mii ^Je franci, fără să le cer
vreodată restituirea), şi pot duce un timp o viaţă liniştită,
între cărţile mele.
...Dacă aş avea setea banului, în situaţia mea, nu mi-ar fi
greu să am sinecure, «tantieme» şi «jetoane de prezenţă».
Dar fug de afaceri şi nu fac parte din nici un consiliu de
administraţie..."
Uneori, acasă la directorul revistei, G. Ibrăileanu — pe cînd
stătea de vorbă cu familia gazdei în odaia de lîngă birou — îl
auzea pe Stere izbucnind în răcnete. îl vedea apoi cu ochii

1
injectaţi, înăbuşindu-se de furie. Abia putea articula
cuvintele :
* închipuie-ţi, Ibrăilene, dobitocul ăsta mi-a propus o
afacere. Mi-a oferit atîta pentru o intervenţie. L-am dat
afară.
* Rău ai făcut, Stere, că te-ai purtat cu dînsul atîta de
aspru. El nu-i vinovat. Vinovată este lumea politică. Trebuia
să-1 refuzi cu delicateţe, în orice caz cu calm, cu înţelegere
— fiindcă, repet, nenorocitul acesta n-are nici o vină.
Cu toată viaţa lui corectă, C. Stere n-a scăpat --totuşi — de
bîrfeli, de calomnie. în această privinţă, pictorul Ştefan
Popescu mi-a redat convorbirea avută de dînsul cu Vintilă
Brătianu :
* Tot partidul liberal e plin de „afacerişti". Toţi sînt venali
— exclamă într-un moment de mînie Vintilă Brătianu.
* Ba sînt şi oameni cinstiţi, îl contrazise Ştefan Popescu.

* Care-s ? Numeşte pe unul măcar. Unul singur.

* Uite : Stere.
Vintilă Brătianu izbucni în hohote de rîs :
* Stere, cinstit ?
* Da, cinstit.
— Dar chiar la mine, cînd eram ministru la Lucrările Publice,
Stere a venit cu o afacere.
— Ce afacere ?
^- O petiţie a lui Gherea ca să-i prelungesc concesia
restaurantului din Ploieşti.
Vintilă Brătianu — în sfînta lui simplicitate — îşi închipuise
că Stere luase... şperţ de la Gherea pentru demersul făcut la
Ministerul Lucrărilor Publice (? !)...
Avînd în vedere relaţiile prieteneşti de pe vremuri dintre
Stere şi Gherea, cînd izbucni o polemică între Viitorul
socialist şi Viaţa românească, Stere, nevrînd să polemizeze
cu fostul său prieten, puse la dispoziţie toate argumentele
pentru replică inginerului N. Profiri, care scrise şi publică în
Viaţa românească un articol de răspuns lui Gherea.
Unele polemici ale Vieţii româneşti au dus la ruperea
relaţiilor personale dintre C. Stere şi N. Iorga. în această
privinţă este original modul cum s-au rupt aceste legături.
Pentru a vedea care erau mai înainte raporturile dintre
aceste două personalităţi, vom reproduce scrisoarea trimisă
lui C. Stere de N. Iorga. :
20 martie, 1907
Dragă domnule Stere,
Toată viaţa dumitale vei avea mulţumirea că ai scăpat viaţa
multor oameni şi că ai putut face puţină dreptate în această
ţară a celor mai mari nedreptăţi.
Dacă ar fi fost ca dumneata şi mulţi alţi prefecţi !
Aici, în Muntenia, e grozav. Cea mai grozavă teroare militară
se desfăşoară cinic.
în Adevărul, un inginer de la căile-ferate, întors de la
înmormîntarea tatălui său împuşcat, arată ce neomenii
păgîne s-au săvîrşit după răscoale, sau şi fără răscoale, de
reprezentanţii în uniformă ai celei mai triste clase
dominante.

1
Sînt vremuri de cumplită reacţiune.
Şi sîntem osîndiţi a vedea cum limba ceasornicului politic
bate între autoritarismul fariseic al lui Mitiţă Sturdza şi
încăpăţînatul reacţionarism al lui P. P. Carp.
Nu cred să rămîi mult timp acolo unde te-aş dori cît mai
îndelungat.
N-ai grijă, vor veni în curînd Camerele intruvabile — şi legi
ideale...
E greu pînă începe urgia egoismului cinic de clasă.
Atunci ce vei face ?
Vei răbda, vei tăcea ?
Nu cred, după inima ce-ţi cunosc.
Vei rupe cu partidul exploatatorilor fără milă.
Şi vom putea face ceva, noi de noi, atunci cînd toţi oamenii
cu milă de popor şi cu sete de dreptate vom sta umăr la
umăr.
Să ajungem ziua aceea !
Pînă atunci, îţi mulţumesc pentru încrederea ce mi-ai arătat
şi te rog a crede că de azi înainte — de la ce se petrece de azi
înainte — nu putem fi decît fraţi de luptă, pentru binele
adevăratului popor romanesc.
Prietenul dumitale, N. Iorga
Dar acest „frate de luptă" era un om extrem de irascibil.
Iar Viaţa românească dădea lui Iorga multe prilejuri de
nemulţumire, pe lîngă unele rare satisfacţii. Raporturile
dintre cei doi „fraţi de luptă" deveniră cu timpul foarte
curioase... Cînd revista ieşană lăuda o carte a lui Iorga sau
lua act de rolul cultural al acestei personalităţi, „fratele de
luptă" îl saluta pe Stere. Cînd se întîlneau, îi dădea mîna şi îi
adresa cuvinte prietenoase. Dacă Viaţa românească îi făcea
cea mai mică obiecţie, dacă nu-i recenza imediat un nou
volum sau chiar dacă-i lăuda un inamic — Iorga se făcea foc
şi, întîlnindu-se cu Stere, îi întorcea spatele. După aceea,
dacă apărea în Viaţa românească recenzia dorită, sau dacă
revista publica o apreciere elogioasă la adresa sa, atunci
Iorga, la o nouă întîlnire cu Stere, îl saluta iarăşi afectuos...
pentru ca peste o lună, după apariţia numărului următor al
publicaţiei ieşene, să treacă pe lîngă dînsul ca pe lîngă un
necunoscut...
Exasperat de aceste capricii, Stere — într-un moment de
proastă dispoziţie — îl apostrofă pe Iorga :
— „Ascultă, Iorga, ce înseamnă comedia asta ? Cînd îmi dai
bună-ziua, cînd nu. Ar trebui să ţin o contabilitate specială a
hachiţelor tale, şi să prevăd cînd ai să mă saluţi şi cînd nu.
Asta a început să mă plictisească. De-aceea m-am gîndit că
ar fi mai bine s-o rupem definitiv şi să nu ne mai salutăm de
loc, niciodată în viaţă.
Ce i-a venit omului acestuia să se bage în politică — el care,
o viaţă întreagă, a stat numai prin biblioteci ?... Eu cred că
are să-i treacă..."
De atunci, aceşti „fraţi de luptă" într-adevăr nu şi-au mai dat
mîna pînă la sfîrşitul vieţii lor.
Stere lua parte în redacţie la fel de fel de discuţii, aducînd
totdeauna o informaţie nouă, o remarcă sau o
părere interesantă. în curent nu numai cu chestiunile de
sociologie, filozofie şi de drept constituţional sau

1
administrativ, dar şi cu ultimele opere literare, Stere ne vorbi
pe larg cel dintîi despre Jean Christophe al lui Romain
Rolland1, iar în alt rînd despre opera lui Proust:
— Unii scriitori sînt plastici, ca Lev Tolstoi (parcă îl văd pe
Karenin cu borurile pălăriei sprijinite pe urechi) sau ca Gorki.
Cine poate uita, din opera lui Gorki, pe băiatul acela de ţăran
care, după o viaţă amărîtă la oraş, porni acasă spre sat ?
Ajungînd pe cîmp, faţa lui încruntată i se destinse de parcă
creţurile îi fuseseră netezite cu fierul de călcat. Proust nu-ţi
zugrăveşte aspectul personajelor, ci face introspecţie
psihologică. Ne poartă prin toate cotloanele sufletului
eroilor. Şi după această călătorie ascunsă, cînd isprăveşti
cartea şi ieşi la lumină — vezi înaintea ochilor, vii, toate
personajele în carne şi oase. Autorul ajunge, cu introspecţia
lui, la acelaşi rezultat ca scriitorii plastici cu descripţiile lor
de ordin fizic.
Stere venea neregulat la redacţie. Uneori era nelipsit, în
fiecare seară, săptămîni în şir. Alteori nu-1 vedeam cîte-o
lună — ba şi mai mult. El avea o fire neegală. Uneori nu scria
nimic cîte un an întreg. Apoi deodată începea să răsfoiască
cărţi, să facă însemnări. Familia îşi dădea seama că se
apropie epoca creaţiei. Cînd se apuca însă de lucru, muncea
luni întregi — şi după aceea urma iarăşi o perioadă de
stagnare a activităţii, de tăcere, în oare creierul său lucra, iar
mintea i se îmbogăţea mereu prin documentări, cugetări etc.
Dar chiar în timpul cînd Stere nu se prea grăbea să vină pe la
redacţie, Ibrăileanu izbutea uneori să-1 răpească de acasă
sau de la universitate şi să-1 aducă la Viaţa românească într-
o birjă cu un cal, condusă de vreun sca-pet placid. Stere
totdeauna ne spunea lucruri interesante sau distractive.
Odată ne ţinu un curs de economie politică, despre mărfuri
şi preţuri. în alt rînd,\ ne istorisi păţania sa cu o poetesă din
Ardeal.
— Eram la Sibiu, la nişte serbări — începu Stere — poftit de
fruntaşii ardeleni. Se încinsese o horă largă.
Jucau nişte fete, cu bujori în obraji, cu ochi focoşi, în
costume naţionale de toată frumuseţea. Deodată, îndărătul
lor dădui cu ochii — în faţa mea, dincolo de cercul
dansatorilor — peste un chip de vrăjitoare, scăpată parcă din
Walpurgisnacht, aşa cum a zugrăvit-o Goethe în Faust. Avea
un nas ca un clobanţ, ochi de pasăre răpitoare şi gheare în
loc de degete. Mă fixă cu priviri sfredelitoare, care îmi
îngheţară sîngele în vine. Nu încăpea nici o îndoială : eu
eram prada. Aveam de-a face cu o poetesă cunoscută, care
vroia să dea un atac împotriva directorului Vieţii româneşti.
Vedeţi cîte păţesc eu din pricina voastră ! Cu precauţiune,
hîzenia porni pe la spatele dansatorilor spre mine,
ascuţindu-şi privirile şi încordîndu-şi ghearele ca să mă
înhaţe. Eu o furam cu coada ochilor şi — atent parcă la joc —
făcui cîţiva paşi, în vîrful degetelor, în direcţie opusă. Ea —
după mine... eu — păzea ! — sineronizîndu-mi paşii (vorba
lui Lovi-nescu) după paşii vrăjitoarei. O lăsa ea mai moale...
mergeam şi eu mai agale. îşi iuţea mersul? Mi-1 iuţeam şi
eu. Văzînd că nu mă poate prinde, alungîndu-mă de la
dreapta la stînga, pocitania se folosi de o stratagemă : porni
în sens invers, ca să-mi iasă înainte şi să m-atace de front.

1
Dar nici eu nu mă lăsai. Făcui o piruetă — şi înapoi ! Ea era
numai ochi şi gheare îndreptate spre mine. Eu mă făcusem
mic şi, tremurînd de groază, mă strecuram ca şoarecele care
vrea să scape de căngile pisicii. Manejul acesta a durat mult.
Trebuia prudenţă şi disimulare — ca să nu mi se observe
viclenia (şi Stere arăta cum se pitea pe după dansatori şi îşi
furişa privirea, cu coada ochilor, spre hîrca ameninţătoare,
pe care o imita, cu vigoare comică, în hazul ascultătorilor).
Cred că m-aş fi învîrtit şi acum în jurul horei de la Sibiu, dacă
n-ar fi trecut o birjă, iar eu — ţuşti în ea... salvîndu-mă şi pe
mine, dar şi pe voi... căci cine ştie ce versuri mi-ar fi dat
poetesa pentru revistă.
Stere trecea adesea de la glume la întîmplări serioase.
După campania din Bulgaria (1913), Stere ne povesti în
redacţie vreo cinci ore despre călătoria făcută de dînsul cu
automobilul peste Dunăre şi care durase numai trei ceasuri :
* Ploua cumplit; şi treceau pe lingă mine, pe şosea, trupe
după trupe româneşti. Am dat .puţin la o parte poditul
maşinii, ţiniîndu-1 cu mina, şi mă uitam : oare nu voi vedea
vreun cunoscut ? Cînd deodată pe cine zăresc ? Pe
Topîrceanu1. De-abia am apucat să-i azvîrl o hîrtie de
douăzeci de lei. Am zărit numai mîinile lui în-vîrtindu-se
după bumaşcă în văzduh, prin ploaie, ca aripile unei mori de
vînt. Mai departe, adăugă Stere, am fost de faţă la o scenă
de toată nostimada. Mă dădusem jos din maşină într-un sat,
că încetase ploaia. Stăteam de vorbă cu un colonel, cînd
trecu pe lîngă noi un soldat de-al nostru, ţinîndu-şi cu mîinile
poalele mantalei.
* Ce ai acolo, leat ? îi strigă colonelul.
Soldatul încremeni cu mîinile prinse de marginea mantalei.
* De ce nu răspunzi ? Ce ai acolo ?
* 'Nică, rosti încurcat ostaşul, cu,ochii ţintă la'bolfa pe care
o făcea mantaua în dreptul genunchilor lui.
Intre timp, o gîscă îşi scoase capul, cu ochii sperioşi, dintre
faldurile matalei.
— Cum ,,'nică" ? Lasă jos gîsca !
Ostaşul nu se îndura, şovăia şi îşi privea rugător
comandantul.
— Las-o, cînd îţi spun !
Soldatul începu să elibereze prada de război, dar încet, cu
părere de rău.
— Las-o !
în sfîrşit, bravul ostaş îşi desfăcu cu greu degetele şi se uită
lung, cu o dureroasă părere de rău, la gîscanul care căzu la
pămînt, îşi scutură coada şi, ţinîndu-şi capul sus, începu să-şi
istorisească păţania întregului neam pal-miped.
în alt sat am ajuns cînd înnopta, urmă Stere, şi într-o curte
am văzut o scenă ca de la noi : o femeie mesteca mămăliga
la foc într-un ceaun pe pirostrii, iar pe prispă şedea un soldat

96
român : arma îi era alături, sprijinită de perete... şi el legăna
în braţe un copil de-al „inamicului"...
Constantin Botez
Ostaşii noştri, flăcăi de la ţară, se întorc cu o bună învăţătură
din Bulgaria. Vor cere şi ei, aici : pămînt şi vot — îşi încheie
Stere istorisirea.
într-un moment de amărăciune, Stere şi-a revărsat în
redacţie tot năduful din suflet :
— Nu ne prăsim. Asta-i realitatea. Am rămas acelaşi grup de
prieteni, de acum două decenii. Cine s-a alipit de noi ? Mai
demult, Jakotă, iar de curînd — Topîrceanu şi Sevastos. Atît!
Nu ne prăsim, nu ne prăsim !
Iar mai tîrziu, cînd Stere a început să tipărească în Viaţa
românească o serie de articole sub rubrica : Din carnetul
unui solitar, Ibrăileanu a obiectat :
— De ce solitar ? Dar noi nu sîntem cu el ? Dar atî-ţia
cititori-prieteni ? !
AMINTIRI DESPRE C. STERE

C. Stere legase relaţii de prietenie cu dr. I. Radovici încă

înainte de 1898. Se ducea des în casa acestuia, poate şi
fiindcă acolo — cum spunea el — „une fernme passa"...
în privinţa amorului, Stere era un „refulat", în sensul
terminologiei lui Freud. Făcea parte sentimentaliceşte dintre
adepţii şcolii lui Turgheniev, pentru care femeia era o sfîntă.
O astfel de fire nu prea dă bărbatului fericire. Dar — mai
ştii ? O fi fost şi Stere fericit în felul său, căci în acest
domeniu are un mare rol şi autosugestia...
Stere a avut din primul moment pentru Aneta Radovici o
atitudine discretă, bazată pe amor şi pe acel Ehrfurcht
(termen necunoscut de români, care nici n-au creat un
cuvînt echivalent), fără să se trădeze prin nimic — ca şi
poetul Arvers, îndrăgostit de soţia lui Sainte-Beuve, căreia îi
fusese închinat celebrul sonet.

133
98
în 1909 dr. Radovici, bolnav de tuberculoză în ultimul grad,
s-a sinucis, aruncîndu-se într-o noapte în valurile Mării
Mediterane de pe puntea unui vapor care-1 aducea în ţară.
Stere a continuat să aibă faţă de Aneta Radovici aceeaşi
amitiee amoureuse, tot atît de timidă şi de ascunsă ca şi în
timpul vieţii soţului său.
— Douăzeci de ani i-am purtat fotografia într-un medalion,
fără ca ea să ştie — se destăinui mai tîrziu prietenilor din
tinereţe.
Două decenii s-au scurs în visuri şi în frămîntări sufleteşti.
între timp, izbucni primul război mondial şi Stere rămase la
Bucureşti. Fiind întrebat de un amic, după încheierea păcii :
de ce a rămas în teritoriul ocupat ? — Stere îi răspunse scurt:
Nasul Cleopatrei...
La declararea războiului, în 1916, Stere a fost mobilizat în
calitate de colonel asimilat, repartizat la serviciul cenzurii. L-
am văzut la Bucureşti, în uniformă, cu banderola cenzurii la
braţ. Rămăsese în Capitală cu autorizaţia lui Ionel Brătianu,
care îl demobiliza înainte de intrarea nemţilor în Bucureşti.
îmi povesti dezastrul de la Turtucaia, prevăzut de dînsul, şi
care urma să se completeze cu alte catastrofe.
în timpul ocupaţiei germane, Stere fu mai fericit decît Arvers
— şi nu mai înainte, cum se spune în romanul în preajma
revoluţiei, din considerente de tehnică literară, ceea ce au
recunoscut amîndoi partenerii la Bucov într-o convorbire cu
avocatul C. Cucu, intimul familiei Stere.
Scena din roman, intitulată Vallombrosa, fusese socotită de
cititori ca o aventură reală între Stere şi Aneta Radovici cu

13498
mult mai înainte. Adevărul este că amorul lor a fost platonic
pînă în 1917, fiind de-o puritate — cum spunea un „amic" —
„care aminteşte pe cel al lui Abelard, după accident".
Cu simţul specific feminin, Măria Stere bănuise că soţul ei,
Cotic, rămăsese în teritoriul ocupat nu din consideraţiuni
politice...
C. Stere a publicat în Viaţa românească o povestire intitulată
In voia valurilor sub pseudonimul C. Nistrul, în această
povestire sînt redate, plastic, cu o remarcabilă putere de
evocare, tablouri din viaţa unui surghiunit politic în Siberia.
în romanul lui Stere în preajma revoluţiei găsim alte pagini
din aceeaşi viaţă de exil pe ţărmurile Oceanului îngheţat. De
la primele rînduri, cititorul îşi dă seama că are de a face cu
nişte mărturisiri autobiografice.
Un martor ocular a povestit pe vremuri într-un ziar rusesc
(nu-mi amintesc titlul publicaţiei) scena debutului politic al
lui Stere. Se ţinea o întrunire la Odesa, într-o sală lungă, cu o
estradă în fund — un fel de tunel. La un moment dat se
ridică la tribună un tînăr de vreo optsprezece-nouăsprezece
ani, îmbrăcat într-un palton rusesc cu talia sus şi cu poalele
largi. Avea ochi neliniştiţi de meridional. Făcea gesturi cu
mîini delicate, de femeie. Tînărul începu calm ; dar încetul
cu încetul i se răzvrăti întreaga fiinţă, părul care-i bătea în
negru îi căzu pe ochi. Vocea lui tuna. Muncitorii, în picioare,
erau în delir. Povestitorul îşi simţi, şi el, sufletul strîns ca într-
un pumn de fier.
Ohrana îşi dădu seama că avea de-a face cu un viitor militant
redutabil şi, pentru vina de răspîndire de cărţi nepermise,
135
98
pedepsită cu vreo şase luni de detenţiune (maximum era doi
ani), fiind făptaşul minor, îl trimise pe Stere în Siberia, pe
cale administrativă şi îl ţinu acolo nouă ani.
în reuniunile redacţionale Stere istorisea uneori în-tîmplări
din Siberia, dintre care unele nu figurează nici în In voia
valurilor, nici în In preajma revoluţiei, sau figurează, dar
modificate din considerente artistice. Astfel Stere ne povesti
că pe cînd avea vreo douăzeci şi ceva de ani şi se afla într-o
închisoare din Rusia, în aceeaşi celulă locuise o
revoluţionară : o fată cu păr de aur, lung pînă în pămînt, care
fusese mutată alături. în zilele de toamnă, cînd nici o rază nu
spinteca perdelele de nori fumurii, Stere măsura de la un
capăt la altul celula, căutînd firele de păr roşcat de pe
podele. „Politicul" le strînse de pe jos, săptămîni întregi, fir
după fir. Pe revoluţionară n-o cunoştea. Atît ştia numai :
firele acestea erau unicele raze de soare şi de tinereţe
feminină îngăduite în temniţă. Tînărul răzvrătit făcu din fire
o şuviţă, pe care o păstra ca un simbol al dragostei. Peste
cîtva timp „politicii" fură scoşi din închisoare şi îmbarcaţi pe
o barja (şlep). Acolo Stere făcu cunoştinţă cu revoluţionara
cea blondă. Pe drum îi întinse Şuviţa. Fata i-o smulse din
mînă şi, cu faţa îmbujorată, îl apostrofă :
— Cum de-o ai ? I-ai luat-o ? Ţi-a dat-o «1 ?
Stere făcu nişte ochi mari : nu ştia că, în închisoare,
revoluţionara fusese eroina unei intrigi de amor.
Stere ne zugrăvea convoiurile de arestaţi, porniţi pentru zeci
de ani spre ţinuturile siberiene — unde, după expresia
localnicilor, „douăsprezece luni e iarnă, iar restul vară". Sub

13698
chinul foamei, un condamnat la douăzeci de ani de muncă
silnică îşi schimba uneori documentele pentru un salam, cu
un condamnat care avea de făcut douăzeci şi cinci de ani de
temniţă grea. Va să zică, un om cîştiga cu un cîrnat cinci ani
de libertate, iar altul — pentru mezelicul acesta —
consimţea să facă încă cinci ani de ocnă.
în primele nopţi de temniţă, Stere ne povesti că nici nu
închisese ochii. Ploşniţele foiau pe pereţi, în aşternut, în
aceeaşi cameră mai era un deţinut politic, un om în vîrstă.
Acesta dormea cu faţa-n sus, cu pieptul descoperit — şi pe
frunte i se plimbau ploşniţele.
Stere îl trezi :
* Uite, te-au invadat ploşniţele. Cum poţi dormi ?
* Cum ai să dormi şi dumneata, după ce te vei deprinde, îi
spuse tovarăşul de închisoare ; apoi se întoarse pe cealaltă
parte şi adormi din nou.
Peste cîţiva ani, în camera lui Stere a fost adus un tînăr
polonez — Pilsudski Noaptea, pe cînd Stere dormea adînc,
noul-venit îl deşteptă cu sfială :
* Uite, te-au năpădit ploşniţele. Cum poţi dormi ?
* Cum ai să dormi şi dumneata, după ce te vei deprinde, îi
răspunse la rîndul său Stere, întorcîndu-se pe-o coastă şi
adormind iarăşi.
El trecu din închisoare în închisoare. într-o puşcărie din
fundul Siberiei, deţinuţii aveau voie să iasă o oră din celulă şi
să se plimbe prin curtea închisorii. Lîngă uşa clădirii
interioare se afla o bancă de lemn — o scîn-dură bătută în
patru ţăruşi — pe care şedea portarul, un bătrîn de vreo
137
98
şaptezeci şi cinci de ani. Slujea la temniţa aceea de cincizeci
de ani. Făcea de strajă de jumătate de veac în acelaşi loc, pe
aceeaşi bancă — sprijinit cu capul de perete. Frecîndu^se cu
ceafa de zid, făcuse în tencuială o adîncitură ovală, ca un
covru.
— L-am văzut într-o zi foarte cufundat în gînduri, povesti
Stere. Vrînd să aflu ce se petrece în capul lui, m-am apropiat
de dînsul şi l-am întrebat : La ce te gîn-deşti, moşule ? —
Uite la ce : e adevărat că a fost o dată
1
Viitorul mareşal.
pe tronul Rusiei o femeie ? — Adevărat. — Una, Ecate-rina ?
— Da, Ecaterina. Şi ce-i cu asta ? — Hm, făcu moşneagul, şi
zîmbi şiret. Dacă-i aşa, * straşnic curvăslîc trebuie să fi fost la
curte pe vremea aceea !... Iată te trecea prin capul acesta de
bătrîn, cu forma săpată în zid, într-o închisoare din Siberia,
undeva, la capătul lumii...
în altă închisoare, avusese loc o rebeliune. Directorul
temniţei denunţase pe instigator, care fusese judecat şi
condamnat la moarte prin spînzurătoare. Stere fusese
permutat în aceeaşi închisoare cu cîteva zile înainte de
execuţie.
* în ziua execuţiei, istorisi Stere, toţi deţinuţii fură aşezaţi
în careu în jurul furcilor. La mijloc — erau şefii autorităţilor,
în frunte cu directorul temniţei, şi osîn-ditul. După citirea
sentinţei, directorul — acel care denunţase pe deţinut şi care
era de fapt autorul condamnării la moarte — se apropie de
condamnat şi îi ceru iertare.

13898
* Te iert! — răspunse osînditul. Apoi amîndoi se
îmbrăţişară şi, cu lacrimi în ochi, se sărutară de cîteva ori. Pe
urmă condamnatul îşi băgă, supus, capul în juvăţ.
După peregrinări prin puşcării, Stere se trezi într-un sat
siberian pe Obi, unde se bucura de oarecare libertate —
fiind controlat de un paznic numai seara şi dimineaţa.
Primea cu vaporul cărţi, praf de puşcă şi alice o dată la şase
luni. Trebuia să-şi economisească încărcăturile, şi nu trăgea
în vînat decît atunci cînd era sigur de foc. Dacă împuşca ceva
— avea de mîncare. Altfel, trebuia să rabde. Dar vînatul era
îndeobşte uşor de împuşcat. Gotcanii, cocoşii de mesteacăn
şi iepurii nu se speriau de oameni : îi puteai doborî la o
zvîrlitură de băţ.
— în afară de vînătoare, spunea Stere, îmi petreceam
timpul citind. Primeam des cărţi. Eram exilatul care primea,
în mod obişnuit, cele mai multe cărţi. Citeam enorm. De
altfel, toată viaţa am fost un cititor^-pasionat. Şi am putut să
citesc atîta datorită unei însuşiri speciale : eu nu citesc
euvînt cu cuvînt sau două-trei deodată, ori chiar un rînd
întreg, ci pasaje de cîte cinci-şase rînduri. Aceste blocuri de
rînduri mi se întipăresc dintr-o dată în minte, şi eu le
pătrund perfect înţelesul. Nu-mi mişc ochii ca orice cititor
după fiecare şir, ci numai după un [rup de şiruri — cu aceeaşi
iuţeală, însă, cu care un altul parcurge numai un rînd. De
aceea eu citesc de cinci-şase ori mai repede decît oricare alt
lector. Cît ii mp alţii citesc o carte, eu mîntui cinci-şase.
într-un rînd, primesc o ladă de cărţi. Mă uit la adresă. O
adresă străină. Atunci cum a nimerit la mine i ransportul de
139
98
cărţi ? Cercetez mai cu atenţie adresa. Destinatarul se afla de
fapt în Liberia. Iar adresa fiind Bcrisă cu litere latine, un
poştaş citi Siberia şi expédie pachetul la centrul de difuzare a
mesageriilor din Asia. Aici slujbaşii, ştiind că eu primeam
cele mai multe cărţi, mi le trimiseră fără să mai caute a
descifra literele latine
necunoscute de dînşii — ale numelui meu. Aşa m-am putut
bucura eu de acest dar nepreţuit. Am citit cărţile, pe urmă
le-am aşezat la loc în ladă, am pus împreună cu «le o
scrisoare explicativă şi am expediat pachetul în Liberia
(Africa centrală), peste şase luni, cînd a venit vaporul.
Odată, fiind acasă la Stere, am auzit din gura lui amănunte
asupra încercării sale de sinucidere. Lucrurile s-au petrecut
prin 1888, în închisoarea din Turinsk (ţinutul Tobolsk). într-o
zi, procurorul gubernial din To-bolsk intră în celula lui Stere
şi cu multă perfidie îi spuse — întinzîndu-i un număr recent
din ziarul reacţionar Moskovskaia Viedomosti, cu un articol
de Lev Tihomirov :
— Ia citeşte, te rog, opera bunului... Lev Tihomirov.
Stere îl preţuia şi-1 iubea pe acest revoluţionar şi cugetător
fruntaş al mişcării Narodnaia volia, redactor chiar al
organului Vestnic Narodnoi Voii. Trădarea lui îl lovi ca
trăznetul. Nu putu închide ochii toată noaptea. Citi pînă în
zori Crimă şi pedeapsă de Dostoïevski, „talentul crud" —
cum fusese numit de criticul N. K. Mi-hailovski — „care îşi
chinuie eroii, cititorii, ba se chi-nuie şi pe sine". Cu sufletul
zdrobit de vestea trădării lui Tihomirov, cu nervii scîlciaţi de
tortura psihologică a lui Dostoievski, Stere îşi puse în gînd să

14098
se sinucidă. Din fericire însă, frînghia nu rezistă trupului- său
robust. Stere se prăbuşi pe podele. La zgomotul făcut,
alergară gardienii, care îl găsiră în ' nesimţire.
— Nici nu-mi dau seama cum am putut face una ca asta, îşi
sfîrşi Stere mărturisirea.
Romanul în preajma revoluţiei al lui C. Stere a făcut senzaţie
la apariţia lui, cînd autorul a irupt ca o forţă elementară în
literatură, cu o operă în opt volume, situîndu-se, prin
valoarea ei, din capul locului, în primele rînduri ale literelor
româneşti. Acest roman a pasionat toate cercurile de cititori
de la noi, chiar şi cele politice de odinioară, refractare
îndeobşte preocupărilor culturale în genere şi celor literare
în special.
Calităţile de beletrist ale lui C. Stere s-au impus prin această
operă realizată în pragul vîrstei de şaptezeci de ani. Dar ele
se dăduseră în vileag prin seria de articole : Patru zile în
Ardeal, publicată în 1906—1907 în Viaţa românească şi prin
amintirile intitulate în voia valurilor. Şi-n una, şi-n alta din
aceste lucrări se vădeşte darul lui Stere de a zugrăvi plastic
personajele, de a reda condiţiile lor de viaţă prin observaţii'
fine de încercat sociolog şi psiholog, precum şi de a le situa
într-un cadru de natură, în care desenul viguros se îmbină
perfect cu culoarea vie, bogată, proaspătă.
înainte de a se aşeza la scris, adică la dictat (căci primele
şase volume au fost dictate publicistului L. Leo-neanu, iar
ultimele două — profesorului Adolf Byck), Stere s-a
frămîntat mult, oscilînd între forma de memorii sau de
roman în care urma să-şi realizeze opera. S-a oprit la forma
141
98
de roman, pentru a avea libertatea să dea unele detalii
delicate din viaţa personajelor — unele încă în viaţă, altele
supravieţuind în descendenţi sau în apropiate rude prin
alianţă.
Cele dintîi volume au un caracter memorialistic, autorul fiind
la largul lui — vorbind de oameni, aproape toţi dispăruţi, şi
de locuri străine. în volumele din urmă, descriind societatea
românească, Stere a introdus elemente de ficţiune — pentru
a-1 deruta pe cititor asupra identităţii personajelor, în dauna
veracităţii şi uneori chiar a verosimilităţii artistice.
Astfel, în portretul lui G. Ibrăileanu (Spiridon Ciorbadgioglu),
Stere a introdus această şarjă pentru a arăta că el nu scrie
memorii, ci face operă de ficţiune literară : „Cînd se culca
seara, nu putea adormi pînă ce mi se asigura că ghetele,
lipite una de alta, sînt aşe-/; 11 o în unghi de patruzeci de
grade cu marginea patului, la capătul de jos al acestuia". De
fapt, Ibrăileanu, in dezordinea lui din dormitor şi din birou
(uneori dormitorul, şi biroul său se aflau în aceeaşi odaie),
îşi irunca ghetele la întîmplare. A le aşeza într-un anumit
Unghi — ceea ce n-ar fi avut nici un rost logic — Bceasta ar fi
trădat o manie, şi el nu era maniac. Se temea într-adevăr de
microbi şi lua măsuri preventive, foarte logice, ca orice
medic mai grijuliu, şi care, graţie profesiei, nu cade în ridicol.
Stere spune însă că însuşirile intelectuale ale lui
Ciorbadgioglu „se com-binau straniu cu unele manii ridicole
sau chiar odioase". Dar chiar dacă teama exagerată de
microbi ar fi putut fi calificată de manie, chiar ridicolă — dar
odioasă nu era pentru nimic în lume. De altfel Stere susţinea

14298
că ('iorbadgioglu nu era Ibrăileanu — deşi aceste două
personaje aveau unele trăsături comune, după cum nici Ion
Răutu nu era Stere.
Am spus lui Stere că amicii Vieţii româneşti au fost
dezagreabil impresionaţi de faptul că lui Ibrăileanu i s-a dat
în roman numele de Ciorbadgioglu — care, prin cuvintul
ciorbă, aduce în minte noţiunea de flecăreală, în orice caz
de ceva vulgar, trivial.
— N-au dreptate — zise Stere — mai întîi fiindcă
Ciorbadgioglu nu-i Ibrăileanu şi în al doilea rînd fiindcă
cuvîntul „ciorbadgioglu" n-are nimic vulgar sau trivial în el.
înseamnă în limba armeană „fecior de viteaz", arătînd
totodată şi originea eroului — căruia i se potrivea de
minune, datorită spiritului său gladiatoric, polemist.
C. Stere mi-a propus să-i revăd tot romanul. N-am putut
primi, fiind împovărat de atribuţii gazetăreşti şi literare.
Revizuirea textului a fost făcută de G. To-pîrceanu şi de Al. A.
Philippide, amîndoi stilişti de primul ordin. Totuşi eu, de
pildă, n-aş fi lăsat monstruozitatea stilistică din primul
volum : „Am să vorbesc cu coana Smaranda să te mai lase
să vii la noi să te joci cu Ilenuţa". Eu am stilizat numai
ultimul volum, dar în condiţii neprielnice. Primeam
manuscrisul seara, trebuind să-1 restitui corectat a doua zi
dimineaţa ; iar Stere, din lipsă de timp, renunţa la unele
modificări mai importante ale mele pentru a nu se în-tîrzia
darea la tipografie a manuscrisului prin o nouă
dactilografiere. El parcă îşi presimţea sfîrşitul şi se zorea să-şi

143
98
isprăvească romanul — ceea ce n-a reuşit. Volumul de
încheiere a rămas nescris.
Am sfătuit pe Stere să scoată din volum o expresie prea tare
la adresa lui Ciorbadgioglu: „I-am dat cu paşol !" — ceea ce
l-ar fi jignit pe Ibrăileanu şi i-ar fi îndurerat pe prietenii săi.
De asemeni am fost de părere să scoată dintr-o scenă de
amor dintre Răutu şi Yvonne amănuntul că eroului îi plăcea
să rămînă gol.
* Cititorii v-au identificat cu Răutu, începui...
* Dacă-s proşti, treaba lor ! Eu nu-s Răutu...
* Cel puţin, aşa crede lumea. Şi cum aveţi atîţia duşmani,
asta vă mai trebuie : ca să ajungeţi obiectul zeflemelelor din
gazete pe-o temă atît de delicată...
A doua zi Stere urcă, cu greu, scările Adevărului, unde se
tipărea romanul, căci ascensorul era defectat, întîlni în drum
pe şeful de atelier, căruia îi dădu necăjit manuscrisul,
izbucnind furios:
— Am făcut toate îndreptările ce mi s-au cerut. Se-vastos
ăsta îmi strică romanul!
în timpul dictatului, Stere n-avea decît o singură
preocupare : să fie interesant, să-1 captiveze pe cititor.
— Oare nu-s plictisitor ca Ionel Teodoreanu ? — întreba el
din cînd în cînd pe secretar, ori decîte ori era nemulţumit de
un pasaj sau de un capitol.
în privinţa secretarilor Stere îmi spuse :
— îi urmăresc cu atenţie cînd le dictez. Leoneanu e un
sentimental, iar Byck — un cerebral, La orice scenă
sentimentală, faţa lui Leoneanu radiază de în-cîntare. Ochii i

14498
se umezesc. Un nod de emoţie i se pune în gît. Cînd reciteşte
ultima frază, glasul «îi tremură, sugrumat... La părţile cu
discuţii teoretice însă, el rămîne rece şi scrie maşinal... Cu
Byck lucrurile se petrec pe dos : la scenele sentimentale,
rămîne impasibil ; dar i se aprind ochii la o expunere
ideologică, la o ciocnire de idei, care îl pasionează, îi
încălzeşte sufletul şi-i dă o stare de beatitudine — exact
aceeaşi ca a colegului său în faţa înfiorărilor sau a exploziilor
de
sentiment.
Ca să-şi orînduiască mai bine în minte cuprinsul capitolelor,
Stere povestea uneori secretarilor întîmplă-rile pe care avea
de gînd să le dicteze a doua zi — după sistemul lui Anatole
France, care, cum spune Brousson, istorisea prietenilor cu
plăcere subiectele viitoarelor opere, parcă anume pentru a
le pune mai precis la punct.
Din noianul de amintiri din Siberia, multe au rămas nescrise.
Astfel, Stere ne povesti odată în redacţie o întîmplare aparte
petrecută în Siberia.
într-un rînd, patru deportaţi politici, printre care şi Stere,
tineri între douăzeci şi douăzeci şi cinci de ani, locuiau în
aceeaşi casă dintr-un cătun siberian împreună cu văduva
unui revoluţionar, mort în surghiun, care se ocupa cu
gospodăria acestei familii de exilaţi. Femeia era frumoasă,
avea aceeaşi vîrstă cu dînşii, şi tuspatru tinerii se
îndrăgostiseră de ea. Toţi erau geloşi, neştiind care dintre
dînşii a atras asupra-i atenţia gazdei. Nu mai dormeau bine,
nu mai aveau poftă de mîncare. Li se zdruncinaseră nervii. La
145
98
cea mai mică contrazicere, discuţiile lor degenerau în certe.
Viaţa comună devenise un iad. Femeia îşi dădu seama de
cauza acestei iritabilităţi şi — temîndu-se ca tovarăşii săi să
nu ajungă la discuţii inutile — avu o explicaţie cu ei. Le
deschise ochii, cu toate menajamentele. îi făcu să înţeleagă
că starea lor de spirit se datoreşte nesatisfa-cerii unor
necesităţi fiziologice. Şi — deşi ea n-avea nici o preferinţă
pentru nici unul dintr-înşii — consimţea să se pună la
dispoziţia tuturora pentru salvarea lor. Tinerii dezbătură
cazul o noapte întreagă şi dimineaţa îşi dădură verdictul :
refuzară jertfa revoluţionarei. Iar sufletele lor — ca după o
descărcare electrică în atmosferă — se potoliră, ca şi natura
după furtună. Aflarea adevărului, că gazda n-avea vreo
înclinare pentru vreunul dintr-înşii, ca şi posibilitatea pentru
fiecare de a-şi satisface dorinţele — dacă ar fi vrut — îi
linişti ca prin farmec. Şi viaţa în acest falanster îşi reluă
cursul normal.
Dar lipsesc din romanul în preajma revoluţiei şi unele
amănunte savuroase, ca de pildă dojana părintelui lui Ion
Răutu cu privire la arestarea acestuia ca revoluţionar : „Măi
băiete, măi băiete, ce-ai avut să te iei tu la harţă cu
împăratul ?" — aşa cum ne-a redat Stere scena dintre tată şi
fiu, despărţiţi de grilajul de fier al închisorii, în roman se
spune numai, în expresia mai palide, că Iorgu Răutu dădea
dreptate soţiei sale : „El nu înţelegea răzvrătirea fiului său,
împotriva ordinei stabilite ;> găsea vinovată orice acţiune
revoluţionară, criminală nesupunerea faţă de autorităţi şi,
mai cu deosebire, faţă de împărat".

14698
La expirarea termenului de deportare, Stere s-a refugiat în
România, stabilindu-se la Iaşi, unde se apropie numai de un
grup de normalişti, în frunte cu G. ^brăi-leanu (Spiridon
Ciorbadgioglu). Acesta se distingea prin chipul lui exotic :
faţa colţuroasă şi largă, pomeţii ieşiţi în afară, un nas acvilin
şi mari ochi negri, foarte frumoşi, dar care parcă ascundeau
în adîncime o tristeţe neînvinsă, cu toată zburdălnicia
mişcărilor şi violenţa faptelor. îşi freca ba arătătorul mîinii
stingi, ba pe celălalt, de la dreapta ; îl răsucea cu furie, vrînd
parcă să-1 deşurubeze ; repeta mereu : „şi aşa mai
departe"... Era înscris în partidul socialist, plătind regulat
cotizaţia, împreună cu vreo alţi zece normalişti.
"Vorbind de relaţiile dintre „patron" şi „tînărul său secretar
de redacţie", Stere spune în roman că deosebirea de vîrstă
dintre dînşii, probabil ca şi aureola lui de martir al revoluţiei
— cu toată consideraţia şi afecţiunea lui Ibrăileanu —
dădeau prieteniei lor o aparenţă de oarecare rigiditate sau
răceală.
în curs de ani de zile de conlucrare redacţională, n-am
observat niciodată în relaţiile lor vreo nuanţă; de ierarhie
patronală între dînşii — ceea ce mă face să tred că termenul
de „patron" ce şi 1-a dat Stere a putut să-1 jignească pe
Ibrăileanu, deşi acesta mi-a declarat, şi la Iaşi şi la Sanatoriul
Diaconeselor, unde şi-a încheiat viaţa, că numai un lucru 1-a
îndurerat din roman — şi anume că soţia lui era... „o biată
fată de popă".

147
98
— De ce „biată fată de popă" ? se întrebă Ibrăileanu. Fiindcă
tatăl ei e preot ? Dar ea e o intelectuală : licenţiată în ştiinţe,
sora lui Mihai Carp, profesor şi prieten comun. Are şi alţi
fraţi titraţi. Şi de ce să fie jignită o fiinţă care şi-a jertfit viaţa,
ca o mucenică, îngrijirii unui om incomod şi bolnav ?
în afară de Ibrăileanu, Stere citează în echipa revistei pe Ilie
Turcu (I. Botez). A fost numit Turcu fiindcă Iancu Botez
susţinea versiunea că familia lui se trage din nişte albaneji
musulmani, refugiaţi la noi în ţară şi creştinaţi aici. De aici le-
ar veni şi numele. In curînd redacţia se completă cu alţi
colaboratori interni, adaugă Stere : „Epigramistul şi liricul
Gheorghe din Suceava (Gheorghe din Moldova, literat cu
reputaţie stabilită, mai în vîrstă decît Stere) ; mordantul şi
fantezistul Grigore Topologeanu (G. Topîrceanu), un băietan
de vreo douăzeci de ani, dar plin de duh şi de talent; şi
celălalt «Ajax» al Vieţii româneşti, Dionisie Parteni (M.
Sevastos), un stilist pătimaş şi un grămătic stăruitor ; ca şi
mai mulţi tineri profesori din Iaşi, care dădeau contribuţii
serioase, din ramura cunoştinţelor lor".
„Pe măsură ce vechii -«normalişti» înaintau în vîrstă —
notează Stere — se căsătoreau, ajungînd părinţi de familie.
După Ilie Turcu, Ciorbadgioglu şi Anton Vădrăş-can, urmă
Gheorghe Oanea ; apoi, dintre recruţii mai noi, Dionisie
Parteni. Numai N. Şoltuz şi bătrînul M. Nastia, burlaci
ireductibili, nu manifestau nici o înclinare pentru a întemeia
o altă familie decît completul de redacţie... Ei nu aveau,. şi
nici nu vroiau să aibă alte preocupări decît propăşirea şi
răspîndirea revistei."

14898
Din opera lui Mihai Pădureanu (M. Sadoveanu) îl impresiona
mai cu seamă pe Stere sensibilitatea acută a scriitorului
pentru frumuseţile naturii, precum şi intuiţia-i divinatoare în
ce priveşte stările sufleteşti primordiale — legătura organică
a omului cu Cosmosul — şi socotea că poezia din cele mai
bune pagini ale lui M. Sadoveanu ar fi putut ocupa un loc de
cinste în literatura mondială. In descrierile de natură, el îl
întrece pe V. Korolenko, cel mai mare zugrav al naturii dintre
toţi scriitorii ruşi.
— Dar, ne spuse odată Stere, păcat că comprehensiunea lui
psihologică, se urcă numai pînă la subşeful de staţie. în
momentul cînd subşeful de staţie este avansat şef de gară —
iese din roman.
Stere aprecia colaborarea constantă1 la revistă a Si-doniei
Alexe (Izabela A n d re i a l e cărei articole despre literatura
modernă franceză dovedeau un necontestabil dar critic şi o
judecată dreaptă.
întorcînd ultima pagină a romanului In preajma revoluţiei,
cu regretul de a nu fi avut norocul să citim sfîr-şitul operei,
1
Izabela Sadoveanu.
rămînem cu impresia înălţimii de pe care Stere a privit
oamenii şi împrejurările.

149
98
CONSTANTIN BOTEZ

Gh. Haralamb, modest funcţionar al Primăriei din Iaşi,

vecinul şi prietenul meu din strada Săvescu, mi-a povestit că
fusese coleg la Liceul Naţional cu Costică Botez.
— Era un băiat cuminte şi silitor — îmi spuse Haralamb.
Iubea animalele şi păsările, ba chiar toate gîn-găniile
pămîntului. în pupitrul lui punea cîte un braţ de iarbă, în
care adăpostea lăcuste, greieri, fluturi... Văzîn-du-1 veşnic cu
iarbă dinainte, colegii îl numiră : „Iepuraşul", şi ca omagiu
faţă de predilecţia sa pentru limba latină îi ziceau : „Lepus".
După ce şi-a luat definitivatul în învăţămînt, Costică Botez a
plecat la Berlin, unde a studiat temeinic filologia,
pregătindu-şi doctoratul. Nemţii îi făcuseră la început o
impresie deplorabilă, prin asprimea lor sufletească, prin
manierele lor scorţoase, chiar prin graiul lor dur. Simţea
aversiune pentru spiritul lor practic şi interesat. Vrînd să
arate că un lucru nu-1 interesează, berlinezul se exprimă
îndeobşte astfel : Vas kann ich damit kaufen ? (Ce pot să
cumpăr eu cu asta ?). Şi Costică Botez rostea zicala asta
imitînd pronunţarea berlineză : Vas kann ich damit kofen ?

15098
Scrisorile lui din această epocă, adresate prietenilor din ţară,
sînt dezolante. Le spunea că-i vine să se întoarcă acasă, că
nu va putea trăi în lumea aceasta. încet-încet, el şi-a
schimbat părerea, şi mai tîrziu a ajuns un admirator al
poporului german, cu toate curiozităţile lui, pe care le
ironiza din cînd în cînd.
— Ca să vă daţi seama în totul de caracterul neamţului — ne
povesti el odată în redacţie — să vă spun cîteva fapte. De
pildă, pe turla catedralei din Berlin este o cruce, iar în vîrful
braţului ei de sus se află o cruciuliţă, pusă pieziş. Nimeni nu
ştia ce însemna acest semn oblic suprapus peste crucea
principală a catedralei. Atunci urbaniştii, intrigaţi de această
apariţie arhitectonică nespus de stranie, s-au pus să studieze
cazul. Au luat planurile catedralei, le-au cercetat. Şi ştiţi ce-
au descoperit ? Planul fusese prezentat lui Wilhelm al II-lea
spre aprobare, fără nimic în vîrf. împăratul îl găsise bun,
făcuse o cruciuliţă deasupra bisericii ca un „văzut" şi
semnase. Iar constructorii catedralei, îndatoraţi să execute
clădirea exact cum era pe planul vizat de Kalzer, adăugară pe
braţul superior al crucii şi semnul de „văzut" al împăratului,
în chipul unei cruciuliţe strîmbe, atîrnată diform în văzduh.
Iată pînă unde merge spiritul de ascultare al neamţului.
Costică avea un suflet de-o rară delicateţe. în campaniile
noastre vînătoreşti, făcute de cele mai multe ori numai între
noi doi, sau împreună cu Mihail Sadoveanu, Costică Botez
mi-a povestit multe intimităţi din viaţa sa. Astfel mi-a spus
odată că logodna lui a durat doi ani, timp în care el n-a avut

151
98
nici o legătură, chiar pasageră, cu vreo femeie — socotind
acest lucru ca o trădare, ca o profanare a dragostei lui.
Costică Botez era foarte generos. Făcînd contract cu
editura Cultura Naţională, împreună cu Ibrăileanu, pen-
tru ediţia critică a Poesiilor lui Eminescu, Costică Botez
luă aconto de la editură 25.000 de lei, ca şi colaboratorul
său. Din pricina bolii, Ibrăileanu se retrase din combi-
naţie, lăsînd sarcina lucrării pe seama lui Costică Botez,
făgăduindu-i restituirea acontului, pe care prietenul său
îl refuză. ^»
Costică Botez era foarte omenos. Avînd un elev evreu foarte
bun în ultimele clase ale Liceului Naţional, dar care căpătase
din familie un accent oribil, el făcu exerciţii de pronunţare cu
dînsul cîte cinci minute la sfîrşitul fiecărei lecţii de română,
explicînd elevilor cum trebuie să rostească fiecare cuvînt,
utilizînd corect limba, larin-gele, dinţii, respiraţia... Peste
jumătate de an evreul vor-I )ea ca un român neaoş.
înainte de primul război mondial Costică Botez veni de la
Berlin în mare grabă, lăsîndu-şi acolo manuscrisul tezei de
doctorat în filologie, care se pierdu. Comandă pe front o
companie, cu gradul de căpitan.
— Aveam aghiotant pe un plutonier cu termen redus — îmi
povesti Botez. Era un băiat foarte bun, dar cu nervii slabi. De
aceea nu-1 luam niciodată la atac. — Domnule căpitan, îmi
spuse plutonierul într-o zi, dumneavoastră mă credeţi laş şi
nu mă luaţi la atac. Asta mă jigneşte. Vă rog să mă luaţi şi pe
mine la atacul de mîine. L-am luat. A doua zi, cînd înaintam
pe cîmp prin şuier de gloanţe, auzeam în urma mea un

15298
clămpănit permanent, ca cel făcut de cocostîrc cînd toacă,
dîndu-şi pliscul pe spinare. Cînd mi-am întors o dată capul, l-
am văzut pe plutonier alb ca varul, clănţănind din dinţi. A
doua oară nu l-am mai luat. — Aici nu-i chestie de curaj, ci
de nervi — i-am spus. Nu-ţi rezistă nervii şi poţi să
răspîndeşti panică printre soldaţi. Am găsit un prilej să-1
trimit în spatele frontului şi nu mai ştiu ce s-a făcut cu el.
Pe front, căzînd un obuz în apropierea lui, Costică Botez a
fost îngropat sub năruituri şi, de pe urma co-moţiei, n-a
putut vorbi timp de două săptămîni; apoi a fost evacuat la
Iaşi cu însărcinarea, la Cenzură, de a controla corespondenţa
în limbi străine.
într-o permisie, venind la Iaşi, l-am vizitat pe Costică Botez,
care mi-a arătat în zidul de lîngă uşorul uşii de la intrare o
gaură în tencuială.
— într-o seară ieşii din casă să văd ce vreme este — zise el.
Am stat exact în punctul acesta. Pe-atunci soldaţii, toată
noaptea, trăgeau focuri în bobote. După cîteva minute, cînd
am făcut un pas înapoi, a răsunat o împuşcătură şi. am auzit
izbitura glontelui în perete. Dacă întîrziam o fracţiune de
secundă, glontele mi-ar fi străpuns de-a curmezişul toracele,
de la dreapta la stînga, trecînd prin inimă. Uite, urma se află
la înălţimea inimii. Vezi de ce depinde viaţa omului !
în domeniul filologiei C. Botez era un adevărat om de ştiinţă,
care nu se mărginea la detectivism, căutînd din etapă în
etapă diversele forme ale unui cuvînt, ci umbla după sensul
graiului. îl atrăgea filozofia limbajului.

153
98
Ne dădea explicaţii în redacţie de la lucrurile cele mai
complicate pînă la cele mai simple şi mai mărunte. Astfel,
fiind vorba o dată despre apostrof şi linioară, cînd un
redactor pomeni de „căderea unei vocale", în locul căreia se
pusese apostrof, Costică Botez îl corectă amical :
— Vocalele nu cad, dragă, ca perele răscoapte din pom. Ele
se apropie una de alta, se unesc, se difton-ghează... Cînd
procesul e în curs, se pune linioară ; iar cînd s-a sfîrşit şi o
vocală nu se mai aude — întrebuinţăm apostroful.
Ortografia actuală a adoptat un singur semn pentru acest
proces, şi anume linioară, confirmînd teoria că nu sînt două
procese filologice, care trebuie însemnate prin două semne,
ci un singur proces, cu două stadii, urmînd a fi indicat printr-
un singur semn.
Pentru gustul său artistic, Adevărul îl punea totdeauna pe
Costică Botez în consiliile de decernare a premiilor literare,
alături de Mihail Sadoveanu şi de Paul Zarifopol. Citea
conştiincios toate lucrările şi alegea pentru premiere pe cele
mai bune, care întruneau şi adeziunea celorlalţi membri ai
comisiei, după verificarea lor.
Colaborarea lui Constantin Botez la Viaţa românească de la
începuturile ei, din 1906 şi pînă la 1930, cînd revista s-a
mutat din Iaşi, a fost amplă şi variată. A susţinut regulat
rubricile informative ale acestei publicaţii pînă la primul
război mondial, scriind recenzii şi făcînd darea de seamă a
revistelor germane, pe lîngă articole de istoriografie literară
care dovedesc erudiţie, conştiinciozitate şi gust artistic (ca

15498
studiul Poezii inedite de Costache Conachi, 1906), precum şi
articole de critică.
în articolul Faust în româneşte (1907), Costică Botez
analizează traducerea lui I. Gorun din punctul de vedere al
versificaţiei, cu o competinţă desăvîrşită \tît ca tehnică, cît şi
ca artă poetică. El arată greşelile traducătorului în toate
domeniile.
„în vorbirea omenească, spune C. Botez, precum accentele
silabelor se subordonează accentului cuvîntului, tot aşa
accentele diferitelor cuvinte se subordonează accentului
propoziţiei şi la rîndul său accentele diferitelor propoziţii se
subordonează unui accent mai puternic, accentul retoric,
care stă pe cuvîntul ce are cea mai mare importanţă, pe
cuvîntul pe care sentimentul vorbitorului îl colorează mai
intens. în versuri, cuvîntul care poartă accentul retoric
trebuie să cadă totdeauna sub un accent principal al
versului, nici vorbă că nu trebuie să cadă în partea slabă,
neaccentuată a tactului. în privinţa aceasta adevăraţii poeţi
nu se-nşală niciodată ; la I. Gorun însă, cuvîntul important
din vers, acel care poartă accentul retoric, cade de cele mai
multe ori tocmai în partea neaccentuată a tactului."
Traducătorul nu ţine seamă de aceste cerinţe ale
versificaţiei. „Şi chiar dacă el ar fi reuşit să imiteze perfect
schema versurilor germane, ce-ar însemna ? — urmează
criticul. Parcă schema face poezia ? Schema este partea
externă, fizică a ritmului, care se poate măsura şi număra,
dar adevăratul ritm îl dă poezia care se află în sufletul
poetului, care este incomensurabilă şi pe care nici un tratat
155
98
de metrică nu ţi-o poate arăta." De aici încheierea
autorului : că „traducerea lui I. Gorun este o
monstruozitate".
Dar C. Botez analizează şi o traducere bună : Iliada în
româneşte, opera lui George Murnu. Deşi „pentru o
traducere rămîne totdeauna adevărată comparaţia cu partea
dindărăt a unui gobelin", cum îşi începe studiul criticul, dar
— din compararea tălmăcirii româneşti cu lucrările similare
în limbile : germană, engleză şi franceză, precum şi prin
sublinierea fidelităţii faţă de textul grecesc — rezultă că
George Murnu a realizat o operă remarcabilă.
Autorul laudă fericitele epitete ornante, ca „Zevs, de scut
purtătorul", „înzelatul", „împlătoşatul"... „Foibos, departe
din arc ţintitorul", „meşter ţinteş"... „Ahile cel bun de
picior", „şoimul", „cel iute ca şoimul"... „Nestor, cel din
Neleus născut"... „Meges, un fulger în luptă"... „Vinteşa Iris"
etc.
Mai departe sînt citate cuvinte şi expresii plastice izbutite, ca
: „cetăţi surpate", „Ahei cu frumoase pulpare",
„marea în veci mişcătoare", Ahile merse pe ţărmul „mării
cărunte privind pustiul întinselor ape". Sau aiurea :
Zeii la sfaturi cu Zevs şedeau pe podele de aur, Hebe slăvită
la mijloc păşind îi cinstea cu nectarul; Ei închinau laolaltă şi
beau din potire de aur.
Constantin Botez îşi încheie astfel aprecierile : „Ceea ce te
farmecă cu deosebire în această traducere este limba
întrebuinţată. Rareori poţi citi undeva o limbă mai curată şi
mai românească şi în acelaşi timp mai lipsită de asprime ca

15698
în traducerea lui George Murnu ; este limba baladelor şi a
cronicarilor noştri. întrebuinţînd această limbă, bătrînul
Omer capătă un aer de familie cu vechile noastre legende
populare, şi în cazul de faţă această mică «localizare»- nu
strică întru nimic."
Costică Botez, fost profesor de română, a fost şi dascălul lui
Mihail Sadoveanu la Liceul Naţional din Iaşi, care a scris
despre dînsul în Anii de Ucenicie următoarele rînduri :
„Constantin Botez, prietenul meu bun de mai tîrziu, mi-a
fost profesor de română. El a fost colaboratorul lui
Philippide la începuturile Dicţionarului Academiei şi a îngrijit
o bună ediţie a poeziilor lui Mihail Eminescu. Cursurile lui
îmi erau foarte dragi, pentru că la literatura română
modernă adăuga excursii extrem de interesante în literatura
europeană. Astfel mi-a fost mentor în alegerea lecturilor
mele în acea epocă."
Constantin Botez a făcut şi excelente manuale de limba
română pentru elevii claselor inferioare şi superioare de
liceu. Ele au fost recomandate cu elogii de referenţii
Ministerului Instrucţiunii Publice, care le lăudau pentru
„materialul de lectură de mîna întîi, bucăţi din cei mai buni
scriitori (ţinînd seamă şi de literatura mai nouă), cu gust
alese şi cu multă metodă şi discernămînt tratate. Locul lor e
între cele mai bune manuale de limba română."
Dar opera de căpetenie a lui Constantin Botez este ediţia
critică a Poesiilor lui Mihail EminescU, la care a lucrat asiduu,
singur, timp de patru ani — căci G. Ibrăi-leanu,

157
98
îmbolnăvindu-se, s-a retras, lăsînd întreaga muncă şi
răspundere asupra lui.
„Cine a văzut cele 43 de caiete ale lui Eminescu — scrie
Constantin Botez în postfaţa acestei opere — cu 7588 de foi
sau 15.176 de pagini, din fericire nu chiar toate scrise, şi cine
a văzut şi cum sînt scrise cele mai multe din aceste pagini va
înţelege că această muncă nu putea fi aşa de repede
terminată."
Costică Botez îşi pusese în gînd să scoată şi ediţia critică a
prozei lui Eminescu, dar acest proiect n-a putut fi realizat.
în redacţia revistei Viaţa românească, Constantin Botez —
acest poliglot, istoriograf şi critic literar, îndrăgostit în special
de poezie, avînd o vastă cultură generală şi un gust artistic
egalat doar de G. Ibrăileanu — atît prin consultarea
manuscriselor ce i se încredinţau de direcţia publicaţiei, cît şi
mai ales în discuţiile redacţionale, făcea ca părerile sale
întemeiate şi expuse cu o strălucită vervă spirituală să fie cel
mai de preţ aport în activitatea colectivă a colaboratorilor
Vieţii româneşti.
Citind prima ediţie a volumului meu de Amintiri de la «Viaţa
românească», Mihail Sadoveanu mi-a spus că a fost cel mai
profund impresionat de actul de dreptate făcut de mine
memoriei lui Constantin Botez, evocîndu-i personalitatea şi
scoţînd în relief rolul său predominant, după G. Ibrăileanu,
în redacţia Vieţii româneşti.

15898
ÎNTEMEIETORII REVISTEI CALOMNIAŢI

Revista Convorbiri literare, nemulţumită cu atacurile

îndreptate prin paginile ei contra întemeietorilor Vieţii
româneşti, a apelat la ziarul Epoca pentru „distrugerea"
adversarilor. într-un articol intitulat Socialiştii de la «Viaţa
românească» gazeta conservatoare atacă, în 1908, pe cei
„cîţiva dăscălaşi secundari", care, grupaţi în jurul lui C. Stere,
au izbutit să scoată o bună revistă la Iaşi. Răspunsul a fost
dat prin Voinţa Naţională din Bucureşti, din care am numai
tăietura articolului : Calomniile «Epo-cei». în acest răspuns
se spune că „în zelul campaniei pentru -«asanarea
moravurilor», Epoca dispreţuieşte grozav pe profesorii
secundari ; ea ascultă de stăpînii cu galoane universitare şi
cu foi dotale, fie chiar cu opinii ereditare".
Convorbirile literare erau exasperate de răspîndirea Vieţii
româneşti, care, avînd un tiraj de 3.000 de exemplare, era
urmărită de cel puţin 20.000 de cititori. După ce Epoca atacă
în grup pe cei de la Viaţa românească, căutînd să le
micşoreze prestigiul prin aprecieri injurioase, trece pe rînd la
159
98
calomnierea fiecăruia în cariera lui profesională. în fruntea
acuzaţilor se afla* G. Ibrăi-leanu, pe care Epoca îl numeşte
„director real al Vieţii româneşti" şi despre care spune că
încasează lefi, fără să vină la clasă, de la patru catedre
dobîndite prin favoare : două catedre liceale, una la Şcoala
Militară, şi alta la Universitate.
De fapt, Ibrăileanu era titular numai la Liceul Internat şi la
Şcoala Militară, catedre obţinute prin examen de capacitate
şi prin concurs de lucrări. Comisiunea examenului de
capacitate fusese prezidată de Titu Maiorescu, lîngă care
figurase ca membru şi D. Onciul. Iar după examen,
Maiorescu dăduse un banchet în onoarea celor ce se
distinseseră. Ibrăileanu roşi de laudele superlative aduse de
criticul Convorbirilor literare în faţa tuturor. Maiorescu
fusese atît de entuziasmat de valoarea superioară a lui
Ibrăileanu, încît îi propusese redactarea Dicţionarului
Academiei, de care se ocupase pînă atunci A. Phi-lippide. De
la aceste două catedre Ibrăileanu era în concediu, plătind
suplinitorilor 60 la sută din salariu. El avusese concediu şi
sub regimul trecut, conservator. Dreptul la concediu era
socotit de adversari ca o favoare ! Epoca uită încă o
demnitate a lui Ibrăileanu : că el, împreună cu alţi doi
acuzaţi : I. Botez şi C. Botez, fuseseră numiţi de Academie
colaboratori ai lui A. Philip-pide la marele dicţionar
etimologic.
Atacurile trec mai departe. Este învinovăţit I. Botez, deputat,
pentru „excepţionala favoare" de a fi fost numit profesor de
limba engleză cu contract şi de a-şi fi pus, şi el, suplinitor.

16098
Dar I. Botez fusese numit cu contract, ca şi Aurel Popovici,
colaboratorul Epocii, şi ca toţi profesorii de limba engleză şi
italiană din ţară, deoarece contractul era singura modalitate
legală prin care se recrutau profesorii de limba engleză, toţi
români. Apoi I. Botez nu atunci fusese numit profesor de
limba engleză. El predase acest obiect de şapte ani la Liceul
Naţional din Iaşi. Catedra de limba engleză nu era unica pe
care I. Botez putea să o ocupe, căci el fusese unul dintre
licenţiaţii cum laude ai Universităţii din Iaşi şi trecuse printre
cei dintîi examenul de capacitate pentru catedrele de
filozofie.
în privinţa destoiniciei profesorale a lui I. Botez, răspunsul
citează faptul că Gh. Lascăr, fost director al Liceului Internat,
şi I. Găvănescu, director al Seminarului pedagogic
universitar, amîndoi conservatori, îl rugaseră pe I. Botez să
predea limba engleză la acele şcoli. In urma acestor
rugăminţi, el predase limba engleză, gratuit, la amîndouă
liceele, timp de doi - ani. In privinţa suplinirii, ea intră între
drepturile parlamentarilor care n-au însuşirea ubicuităţii,
neputînd fi deci în acelaşi timp şi la Cameră, şi la catedră.
Al treilea acuzat, M. Carp, „de rînd la roate", cum îl califică
Epoca, este învinovăţit de a fi fost numit director de studii la
Şcoala Militară „prin abuz de favoare". Adevărul era cu totul
altul. M. Carp făcuse, şi el, parte dintre invitaţii la acel
banchet, unde însuşi Maiorescu i-a adresat laude fără
rezerve. De atunci, M. Carp, ca profesor de limba română la
Liceul Internat, a izbutit să-şi facă o reputaţie care a

161
98
determinat Ministerul de Război să-i încredinţeze postul de
director de studii.
Ultimul acuzat este C. Botez, care, după cum afirmă Epoca,
„a obţinut o subvenţie de 4.000 lei anual pentru a se plimba
prin Paris, Turin..." Despre»C. Botez răspunsul spune că el
este „un tînăr de o vastă cultură literară, profesor la Liceul
Naţional din Iaşi şi care a luat prin concurs bursa Iosif
Niculescu pentru studiul filologiei romanice în Germania şi
Franţa". în comisia de concurs fusese profesorul Anton
Naum, unul dintre patronii Epocii.
„Şi o întrebare : -«De ce Epoca îl atacă numai pe C. Botez —
şi nu pe Panait Cerna, care a obţinut o bursă în acelaşi
timp ?»."

CARACTERUL CERCULUI «VIEŢII ROMÂNEŞTI»

Charles Lalo spune, în volumul său Esthétique, că orice grup

se distinge printr-o „psihologie colectivă", care nu se
confundă decît parţial cu psihologia individuală a fiecăruia

16298
dintre membrii lui. De altfel, Tarde şi Le Bon — urmează Lalo
— susţin că solidaritatea ce ia fiinţă în grup accentuează
sentimentele comune tuturor şi înlătură tendinţele
personale divergente ale fiecăruia în parte.
în aceeaşi ordine de idei, Georges Dumas arată, în Traité de
psychologie, cum se influenţează oamenii unii pe alţii, prin
demonstraţie, persuasiune, sugestie, contagiune... şi cum
unii sociologi socot, alături de Durkheim, că numai prin
gruparea indivizilor într-un cerc se nasc forţe noi, specifice
cercului şi care nu pot fi reduse la elementele lor
componente. Reuniunile periodice, ceremoniile, atitudinea
membrilor în faţa vieţii etc. sînt mijloace sociale care
contribuie la fixarea caracterului confraţilor.
Fiecare membru al cercului Vieţii româneşti avea o
individualitate aparte, perfect conturată, cu totul deosebită
de caracterul celorlalţi colegi de redacţie. Aceşti scriitori au
fost înzestraţi, ca orice om, cu însuşiri înnăscute,
întîmplătoare şi unice, ereditare sau atavice, ca şi cu calităţi
determinate de mediul în care au apărut, precum şi de
cultura asimilată — prezentînd forme de caracter variate.
Membrii cercului Vieţii româneşti au dus ca studenţi o viaţă
aproape de familie — ceea ce a contribuit în mare măsură la
apropierea lor sufletească şi la cimentarea legăturii dintre
dînşii. Aceşti tineri s-au însoţit după unele trăsături largi de
caracter, comune tuturor. Ei s-au grupat în jurul
personalităţii lui Stere, care era mai în vîrstă decît dînşii şi —
datorită însuşirilor, culturii şi trecutului său revoluţionar —
se bucura de un mare prestigiu.
163
98
între aceşti oameni se stabilise o legătură strînsă de iubire,
bazată pe o stimă reciprocă. Toţi erau nişte intelectuali
autentici, preocupaţi de rosturile societăţii şi „ ale vieţii,
dornici să-şi alcătuiască un crez, pentru care să lupte,
combătînd nedreptăţile de orice fel şi străduin-du-se să
contribuie la întemeierea unei alte lumi, mai bune şi mai
drepte. Aveau un ideal înalt. Erau pătrunşi de un adînc spirit
de omenie. Se distingeau toţi printr-o curăţenie sufletească,
printr-o pudicitate chiar — dusă uneori pînă la naivitate.
Membrii întemeietori ai cercului Vieţii româneşti au avut —
şi cu drept cuvînt — reputaţia unor oameni cumsecade, care
n-au dat material de exploatare cronicii scandaloase a
laşului, care nu trăgeau chiolhanuri la toartă ; şi chiar jocul
de cărţi, practicat de unii, din distracţie, la un club (mai cu
seamă erau en vogue jocurile care sînt un exerciţiu al
inteligenţei), nu s-a prefăcut la nimeni într-un viciu fără frîu,
degradant.
Grupul revistei era alcătuit din oameni corecţi, dezinteresaţi,
mai toţi profesori, care şi-au făcut cariera prin muncă
conştiincioasă — verificată prin examene, concursuri, lucrări.
Nu se căuta să se parvină cu ajutorul cercului. Nu sufereau
de boala carierismului. Nu domnea în redacţie spiritul de
reclamă — ca-n multe din; celelalte redacţii de pe atunci.
Dragostea lor de cultură era nemărginită, dqţul de a
contribui la opera de instruire a maselor era atît de mare,
încît unii dintre întemeietorii revistei cheltuiau mai mulţi
bani cu cărţile cumpărate pentru documentarea unui articol

16498
decît primeau de la redacţie ca onorar cuvenit articolului
respectiv.
Toţi membrii redacţiei erau devotaţi cercului, cu care i n
ionaseră sufleteşte — şi nu numai cei vechi, dar şi Cei veniţi
ulterior — înţelegînd să rămînă trup şi suflet i I I revista, sau
numai cu numele ei, chiar cînd ea nu apărea (1917—1919),
precum şi cu căpetenia spirituală a cercului, chiar cînd acesta
era hulit, ostracizat, vîrît 111 închisoare.
Imediat după primul război mondial, un element politic din
redacţie a fost invitat de şeful organizaţiei liberale ieşene,
care se stabilise la Bucureşti, să-şi părăsească prietenii şi să
accepte demnitatea de preşedinte a organizaţiei liberale din
Iaşi. A refuzat. Un alt membru al redacţiei, mai modest, n-a
primit o invitaţie, în excelente condiţii, în domeniul
gazetăriei. Deşi gustau literatura bună din toate genurile şi
din toate şcolile, membrii cercului luau poziţie împotriva
artei pentru artă, combăteau „modernismul", preferind
literatura realistă.
Puteau fi deosebiri de păreri între conducători asupra
radului de preţuire a vreunui scriitor, dar domnea în cerc o
identitate de vederi asupra marilor probleme, ca
exproprierea şi votul universal. Toţi duşmani ai curentelor
obscurantiste, toţi erau liber-cugetători.
în alcătuirea acestui bloc ideologic în materie de artă trebuie
să recunoaştem prezenţa spiritului celor două personalităţi
conducătoare : C. Stere şi G. Ibrăileanu care, prin calităţile şi
prin atitudinea lor în faţa vieţii, au izbutit să determine

165
98
fuzionarea într-un tot a tezaurului spiritual din mintea şi din
sufletul acestui restrîns grup de prieteni.
în jurul acestui cerc s-a creat la Iaşi un grup de simpatizanţi.
Printre tinerii colaboratori ai Vieţii româneşti care veneau
des pe la redacţie era şi Ernest Triandafil, un erudit al
dreptului roman. El avea şi o serioasă cultură sociologică şi
literară. în casa lui din strada Română se întruneau, o dată la
două săptămîni, mai mulţi membri ai redacţiei Viaţa
românească şi cîţiva foşti elevi ai lui
Ibrăileanu de la Liceul Internat. Veneau acolo dr. I. Mi-
ronescu, C. Soroceanu, I. Nicolau, M. Petrov Aurel Pio-
neanu, Scarlat Nichifor, C. Teodorescu, G. Zotta, C. Cucu
(singurul care nu învăţase la Internat) şi alţii. Asistau în total
la aceste şedinţe zece-cincisprezece persoane. In discuţiile
lor animate vibra ecoul spiritului revistei Viaţa românească.
în lumea studenţilor de la Iaşi grupul din jurul lui Ernest
Triandafil a fost un nucleu de rezistenţă împotriva
huliganismului.

GHEORGHE DIN MOLDOVA1

16698
în numărul din septembrie 1909 al Vieţii româneşti a apărut,
pe o pagină tivită cu chenar de doliu, un necrolog
redacţional (scris de M. Carp) : Gheorghe din Moldova al
nostru nu mai este.
Din necrolog se vede durerea stîrnită în redacţie de moartea
aceluia „care zăcea cu mîinile pe piept şi cu obrazul galben...
tovarăş bun şi drag al muncii de toate bilele... unul dintre
întemeietorii şi conducătorii acestei reviste".
Redacţia a păstrat amintirea unui suflet ales, bun, devotat,
modest. Toţi îi apreciau inteligenţa vie şi pătrunzătoare,
spiritul de sacrificiu, cinstea neclintită, nobleţea şi curajul
inimii lui. în necrolog se spune că Gheorghe din Moldova,
prefect al judeţului Iaşi, era de luni de zile istovit de boală şi
muncit de dureri chinuitoare, dar refuza să se ducă cîtva
timp într-un loc liniştit, pentru îngrijirea sănătăţii, căutînd —
printr-o neînfrînată voinţă — să-şi îndeplinească pînă la
capăt datoria în serviciul binelui public.
Contemporanii îl zugrăvesc : mic, sprinten, cu ochi albaştri,
glumeţ, spirit imaginativ. în plimbările din preajma
1
Gh. Kernbach.
mănăstirii Văratecului, Gheorghe din Moldova se oprea sub
cel dintîi umbrar şi, întinzîndu-se pe spate, cu mîinile sub
cap, istorisea cu duh anecdote şi întîm-plări din viaţa
„amicilor".

167
98
Cu cîteva săptămîni înainte de moarte, Izabela Sa-doveanu
1-a întîlnit la Mănăstirea Neamţului. îl cunoscuse, pe
vremuri, ca pe un om spiritual, strălucitor de viaţă şi de
tinereţe. „Priveam acum — scrie ea — chipul lui slăbit,
fiinţa-i redusă, subţiată, istovită, statura lui gîr-bovă, şi —
fără să ştiu cum — m-am pomenit zicîndu-i :
* Ce băiat frumos erai, amice, cînd te-am cunoscut întîia
oară !
* Ei ! dar ce nostim eram ! Ce încredere aveam în viaţă şi în
mine !... Acum ? Am trecut prin mari decepţii în viaţă !"
Izabela Sadoveanu credea că lipsa de expansiune a acestui
om bun, comprehensiv, îngăduitor pornea dintr-un exces de
sensibilitate. Iar un prieten comun, care stătuse cu dînsul
într-o odaie în timpul studenţiei, îl zugrăvise astfel : „Era un
om închis şi concentrat în cei dintîi ani ai tinereţii".
Gheorghe din Moldova îşi tăinuia suferinţele fizice dintr-un
fel de pudoare. De aceea nimeni dintre cei mai de aproape
nu bănuiau gravitatea stării lui din ultimul timp.
„El, care fusese toată viaţa de o sănătate triumfătoare —
urmează Izabela Sadoveanu — şi care preţuia sănătatea în
toate, ca expresie a echilibrului puterilor vitale, ca
frumuseţea supremă a trupului şi sufletului, suferea de
starea lui de boală ca de o pată, de un păcat degradant, şi
voia să-şi ascundă, cu preţul oricăror sforţări, ca o ruşine
adîncă, suferinţa lui fizică : voia să se ascundă de alţii şi
parcă şi de el însuşi."
Izabela Sadoveanu scoate în relief activitatea lui Gheorghe
din Moldova ca secretar la Viaţa românească : „Kernbach a

16898
fost, fără îndoială, un rafinat sufleteşte, un om subţire în
toată accepţiunea cuvîntului, şi ca judecată şi ca gust, un
literat fin şi atît de'sensibil la frumos şi la artă, încît suferea,
se indigna, se revolta pînă la cruzime pentru un vers şchiop,
o frază schilodită sau o bucată literară proastă".
în 1907 Viaţa românească a publicat o izbutită traducere a
Demonului de M. Lermontov. Atunci G. Ibrăileanu
scris că această poemă, „admirabilă şi magnifică", iminteşte
pe alocuri Luceafărul, înger şi Demon şi Săram nul Dionis de
Eminescu, Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger de Coşbuc...
Iar despre versiunea stilizată de '."hcorghe din Moldova,
Ibrăileanu adaugă că ea „face plăcere ca şi o operă originală
— traducătorul respectînd conţinutul şi aproape toate
imaginile, iar ca formă, fiecare vers tradus fiind tot atît de
lung ca şi cel original şi terminat prin acelaşi fel de rimă.
Tălmăcirea din Viaţa * oiuânească a fost semnată de Ioan R.
Rădulescu, Kiev, martie 1907. Această traducere reuşeşte să
redea atmo-ifera originalului. De pildă :
Din. zori măreţele clădiri Pe munţi aruncă umbră-adîncă, Iar
trepte sînt săpate-n stîncă — în turn acestea coborînd Ajung
la rîu; pe ele, sara, în alba-i ciadră lunecînd, Prinţesa tînără
Tamara Spre apă vine-ncet cîntînd.
Ioan R. Rădulescu a făcut de fapt o traducere brută. Această
primă versiune a fost stilizată de Gheorghe din Moldova,
care i-a cizelat forma artistică. Rădulescu a lu-crat multe
săptămîni cu Gheorghe din Moldova în redacţia Vieţii
româneşti. Rădulescu traducea cuvînt cu cuvînt fiecare vers,
iar Gheorghe din Moldova corija tălmăcirea, .ipropiind-o cît
169
98
mai mult de original, printr-un adaos de culoare, frăgezime,
putere. Demonul ar fi trebuit să fie
mat de Gheorghe din Moldova şi Ioan Rădulescu — Iar locul
de origine al traducerii ar fi trebuit astfel corectat : Iaşi —
Kiev.
Credem că nu nedreptăţim întru nimic memoria lui ioan R.
Rădulescu afirmînd că această tălmăcire trebuie încadrată în
opera poetică a lui Gheorghe din Moldova. Lămuririle de
mai sus mi-au fost date de membrii redacţiei, care au asistat
la operaţia de prelucrare şi au cunoscut amîndouă versiunile
Demonului. Marea modestie a lui Gheorghe din Moldova 1-a
împiedicat a-şi trece şi el numele sub traducerea artistică
ieşită de fapt de sub pana lui.

17098
Gheorghe din Moldova a scris şi proză. Articolele sal Cum ne
cunosc străinii şi Expoziţia jubiliară 1 sînt plin de observaţii
interesante şi de ironii fine. El a redacta şi unele articolaşe la
rubrica Miscellanea, ca Dezvelire statuii lui V. Alecsandri,
care — din pricina spiritului lo caustic — au putut fi atribuite
de unii lui Ibrăileanu.
Volumul de Versuri şi Proză al lui Gheorghe din Moldova,
apărut în 1912, a fost alcătuit cu pietate de Ibrăileanu, care
i-a făcut pînă şi corecturile de tipar. N-a fost an cînd criticul,
întorcîndu-se toamna de 1 mănăstiri, să nu recite în redacţie
Epigraful lui Gheorgh din Moldova :
Locuri sfinte şi frumoase : Rişca, Sihla şi Cetate, Am venit
întreg aicea — Şi mă-ntorc pe jumătate!
Gheorghe din Moldova era un izvor nesecat de umor,
totdeauna citea cu vervă poeziile stupide sosite la redacţie.
A fost lipsit de o mare fericire — spunea Ibrăileanu după
moartea lui — acela care n-a auzit pe scumpul nostru
Gheorghe din Moldova declamînd asemenea poezii. Cu ce
emfază şi fanfaronadă gravă le scanda el! Astăzi, în zadar ne
mai aduce poşta asemenea versuri !...
După un an de la moartea lui Gheorghe din Moldova,
Ibrăileanu a publicat la Miscellanea următoarea notiţă, sub
titlul : In noaptea de 20 septembrie : „Lucrînd la alcătuirea
volumului de poezii al lui Gheorghe din Moldova, ne-am
adus aminte de trecut, de trecerea prin lume a acestui
neuitat prieten şi de plecarea lui dintre noi pentru
1
Semnate acum
totdeauna, cu pseudonimul Victor
un an, într-o C. Rareş.
noapte de toamnă. Vorbeam

171
despre el, şi-afară toamna era mîhnită ; cădeau cele din
urmă frunze, şi ploua dintr-un cer plumburiu. Cad frunzele şi
plouă, şi-i aşa de trist şi-n ţintirimul în care doarme acela ce-
a fost aşa de tînăr şi a cîntat aşa de vesel dragostea. A risipit
în lume atîtea foi pline de zîm-betul şi de veselia lui; asupra
mormîntului cad acuma atîtea foi de mîhnire şi amintirea lui
adună -«tîtea păreri de rău. Amurgul întunecă odaia; un
răstimp păstrăm
tăcere : şi-ntre noi, pe masa de lucru, stau împrăştiate
poeziile, bucăţi din sufletul prietenului pierdut. Deseori ni
liniştea nopţii, citind cartea unui scriitor de altădată, 11 vom
— într-un fel de stranie luciditate — clipe de înfiorare :
simţim că ne vorbeşte un mort. Şi iată, în seara tristă de
toamnă, în faţa foilor tăiate de mîna lui, scrise CU slova
aceea măruntă şi elegantă, ascultăm cum ne •opteşte
prietenul dus pentru totdeauna din lume, din pricina unui
infim, banal şi stupid proces fiziologic, umane file, care încep
să se îngălbenească, le cunoaş-tem bine. Ni le-a citit într-o
seară de iarnă, cînd vînturi Vii tremurau la fereastră. De
acuma-nainte nimic nu se \;i mai schimba în ele, nimic nu se
va mai adăuga. Nimic nu se va mai adăuga la ceea ce a fost
Gheorghe >lin Moldova. Ceea ce a fost el — a încetat, a
încremenit aşa, cîndva, într-o clipă. Mereu se-ngrămădeşte
vremea deasupra mormîntului prietenului nostru, ca
negurile de noiembrie deasupra îndepărtărilor îngheţate."
Dr. N. QUINEZU

Printre „amicii" cei mai asidui ai redacţiei, în ani ai Vieţii

româneşti, fusese şi dr. N. Quinezu, care îş: alesese în
tinereţe cariera de ofiţer." îmbrăţişînd âoctrins socialistă, el
făcu cunoscut acest fapt într-o scrisoare particulară cu un
ton entuziast: „Am trecut Rubiconul!" Scrisoarea alarmă
lumea oficială. Ofiţerul fu arestat şi depus în închisoarea
militară de la Galata, pe un deal îr partea de apus a Iaşilor.
Sofia Nădejde — „Coana Pica" — anunţă cu gravitate
această ştire unui grup de eleve, care veniseră într-o zi de
duminică să lipească timbre pe exemplarele gazetei
Muncitorul. Printre elevele simpatizante ale „partidei"
socialiste era şi Izabela Andrei (Sadoveanu), care —
împreună cu alte colege ale ei — îl vizitară pe firavul ofiţer la
temniţă.
— Eu sînt eroul fără voie — le spuse el.

131
Izabela Sadoveanu îl descrie ca pe un tînăr pirpiriu, subţirel,
cu mişcări tacticoase şi înfăţişare foarte liniştită. Avea
trăsături fine, părul de o culoare ştearsă şi faţa severă,
aproape supărată, luminată însă uşor 4e strălucirea ochilor
săi albaştri, în care jucau rîsul şi ironia. Vorbea domol o
moldovenească plină de pitoresc, cu o voce scăzută şi
aşezată, izbucnind pe neaşteptate într-un rîs care avea, prin
contrast, ceva diabolic, după o glumă sau ca o anunţare a
unui cuvînt de spirit.
„Eroul" explică şcolăriţelor cu naturaleţe şi simplitate, fără
nici un fel de poză sau de atitudine căutată — cum de altfel îi
era firea — că fusese nevoit să facă acest act decisiv pentru
a sfărîma cercul de minciună în care trăia şi pentru a-şi putea
reclădi viaţa pe baza concepţiei sale asupra spiritului de
datorie. Anunţă că avea de gînd să se facă medic. Cînd îşi luă
doctoratul, se stabili mai întîi la ţară, urmînd îndemnul inimii
sale de a veni în ajutorul celor mulţi, lipsiţi aproape cu totul
de asistenţă medicală.
La apariţia Vieţii româneşti dr. Quinezu locuia la Iaşi şi
frecventa regulat reuniunile redacţionale, aducînd o notă
proprie prin inteligenţa, cultura şi spiritul lui. Foarte des îşi
împărtăşea cititorilor cunoştinţele prin recenzii substanţiale,
instructive, scrise cu claritate şi concizie.
în romanul său, C. Stere, botezîndu-1 Nicolae Şoltuz, îl
zugrăveşte astfel : „înalt, sprinten, numai nervi şi muşchi,
foarte tăcut şi rezervat în mişcări. Numai prin expresia
ochilor trăda o fire delicată şi sentimentală, dar călca ferm
pe pămînt." Prieten bun cu D. D. Pătrăşcanu, de care era
131
175
nedespărţit, dr. Quinezu purta, ca şi dînsul, în timpul
studenţiei, pălărie cu panglică verde şi o pană de cocoş la
ceafă, aceeaşi vastă pelerină din păr de cămilă, jambiere
galbene şi vestoane sport; ba amândoi îşi ţineau şi tutunul în
monstruoase tabachere de aluminiu de acelaşi format. Iar
Ibrăileanu îl socotea printre prietenii cei mai aproape de
inima lui, alături de Raicu Ionescu-Rion şi de Măria Stere.
Dr. Quinezu plecă în Elveţia prin 1908—1909 şi, timp de şase
ani, practică medicina ca doctor de plasă în cantonul Vallais
— unul din cele mai pitoreşti ţinuturi din Confederaţia
elveţiană. în concediu venea în ţară şi atunci se oprea mai
mult timp la Iaşi. Participa la şedinţele redacţiei şi pe urmă
se ducea cu prietenii la restaurant, rămînînd pînă noaptea
tîrziu la un pahar de vin — care era mai mult pretextul unor
nesfîrşite discuţii.
Eu l-am cunoscut prin 1912—1913. Era un om slab, cu
bărbuţă castanie, rară, cu nişte ochi proeminenţi, care îi
jucau în orbite, dezgolind uneori peste măsură albul lor.
Avea un rîs sonor, adînc. Povestea cu haz şi aducea
totdeauna în discuţie observaţii întemeiate pe bun-simţ, pe
un fin gust artistic şi pe o cultură solidă, multilaterală — dar
mai cu seamă ştiinţifică şi artistică. Acest rar musafir al
redacţiei era primit cu mare bucurie de prietenii lui din
tinereţe. Ne vorbea de cărţile apărute de curînd în
străinătate şi ne îndemna pe noi, cei mai tineri, să învăţăm
cît mai multe limbi, mai ales limba engleză, ca să cercetăm în
original operele literare de seamă, îndeosebi poeziile, care
nu pot fi gustate deplin decît citindu-le în limba de obîrşie.
131
— Shelley, de pildă — spunea el — nu poate fi savurat decît
de acela care îl citeşte în englezeşte. Niciodată el nu ne
povestea nimic despre viaţa lui. Această sarcină şi-o lua
Izabela Sadoveanu, care locuise la Geneva şi care îl vizitase
adeseori. Atît Stere, cît şi ceilalţi „amici" ai Vieţii româneşti,
cînd treceau prin Elveţia, se duceau neapărat să-1 vadă în
casa ţărănească dintr-un sat de pe valea rîului Viege, unde
locuia împreună cu sora şi cu nepotul său bolnav. Cerdacul
etajului, de sus, durat din bîrne, părea atîrnat deasupra văii
înguste, prin care un torent spumegos, pornit năvalnic dintr-
un gheţar, vîjîia ziua şi noaptea, rostogolind enorme blocuri
de stîncă rupte din munţi. în faţă strălucea piscul Breithorn
de peste 4.000 de metri, cu gheţarul lui uriaş, pe care
fulgerau toate luminile curcubeului. Iar în zori, de pe gheţar
se răsfrîngea pe cer frageda şi trandafiria Alpengluhen.
Şase ani dr. Quinezu şi-a făcut datoria cu un rar devotament
în aceste regiuni, într-un sat aproape de Sankt Nikolaus, la
poalele gheţarilor, printre vii şi livezi în care predominau
caişii. Vara, iarna, pe timp frumos, dar şi pe viscolele cele
mai năprasnice, la orice oră din zi sau din noapte, dr.
Quinezu — singur sau însoţit de un ţăran — pornea pe jos
prin pustietăţile munţilor, fără să-i pese de primejdia
avalanşelor, vîntoaselor sau ploilor torenţiale, care-1
pîndeau în orice clipă din toate părţile.
— Se îndrepta — ne spunea Izabela Sadoveanu — spre
bolnavii săi, munteni umili şi muncitori din ţinuturile în care
Dumnezeu a adunat toate vîrfurile mai înalte de 4.000 de
metri, într-un sobor de uriaşi, a căiDr înfăţişare atinge
131
177
spaima sublimului şi a căror măreţie depăşeşte puterea de
admiraţie a omului. îl văd ducîndu-se, cu tovarăşul lui, spre
plaiurile fioroase ale munţilor, tăcut şi liniştit, în mersul
legănat al omului de munte, cu pipa in gură şi cu atitudinea
sigură a celui hotărît să înfrunte orice lipsă, orice încercare,
fără murmur şi fără răzvrătire.
în zilele cu ploaie, dr* Quinezu stătea în châlet-ul său
închiriat, răsfoind albumuri şi colecţii de artă cu însemnări
despre operele plastice din Europa occidentală (veacul al
XVIII-lea), din China şi din Japonia. El nu admitea prioritatea
unei culturi, fiind de părere că fiecare din marile epoci în
dezvoltarea omenirii îşi are valoarea sa proprie.
— Omul nu trebuie să aleagă — obişnuia să spună dr.
Quinezu — ci să-şi îndrepte sufletul spre toate epocile în
care artiştii şi gînditorii de valoare au dat forma de cultură
cea mai desăvîrşită pentru timpul lor.
Multe din sfaturile date Izabelei Sadoveanu de dr. Quinezu,
scuturîndu-şi luleaua de marginea cerdacului casei ţărăneşti,
i-au fost îndreptar în viaţă şi reconfort moral în clipele de
depresiune sufletească. Dar chiar în excursii, în locurile greu
de străbătut, dr. Quinezu găsea un sfat adecvat situaţiei,
care greu ar putea fi dat uitării. Astfel, odată, doctorul a spus
tovarăşei sale de drum, într-un punct primejdios al urcuşului
:
— Nu te uita la vîrful unde trebuie să ajungi, ci fii atentă la
pasul pe care urmează să-1 faci numaidecît.
Dr. Quinezu era foarte iubit în plasa lui, de la copii pînă la
bătrîni. Avea zile şi ore fixe de consultaţie în fiecare sat.
131
Mergea pe jos. în capul fiecărui sat îl aştepta o droaie de
copii. Cum se arăta doctorul, copiii — de toate mărimile — îl
primeau cu ovaţii. El scotea din buzunar bomboane şi le
împărţea. Mîngîia un copil pe creştet; altuia îi punea o
întrebare. Lua în braţe pe un ţînc şi îl aşeza pe după cap. Şi
aşa, cu copilul în cîrcă, cu droaia de băieţi şi fete în juru-i, dr.
Quinezu — vorbind cînd cu unul, cînd cu altul — trecea cu
alai zgomotos spre dispensar, sub privirile duioase ale
mamelor.
După şase ani de viaţă consacrată datoriei, petrecută într-o
regiune sublimă — dar fără de căldura şi de poezia locurilor
unde se născuse şi unde îşi petrecuse tinereţea — dr.
Quinezu s-a hotărît să se întoarcă, cum spunea Izabela
Sadoveanu : „în Moldova cea cu plaiuri line, cu pajişti
înflorite şi cîntece duioase". Ea a fost martoră a scenelor din
preziua plecării doctorului Quinezu :
— Cum s-a aflat în Sankt Nikolaus vestea plecării doctorului,
zeci de femei şi de bărbaţi veneau zilnic în procesiune la casa
lui Quinezu şi îi cădeau în genunchi, rugîndu-1 cu lacrimi în
ochi să nu plece de la ei : — îndu-raţi-vă de noi, domnule
doctor, şi nu ne părăsiţi. — Dar va veni alt medic, le
răspundea Quinezu, căutînd să-i liniştească. — Va veni un
medic, ziceau ei, dar un om ca dumneavoastră nu se va mai
găsi. Atunci dr. Quinezu a plecat în taină, pe neaşteptate,
fără bagaje, ca să pună capăt acestor scene impresionante.
Inima lui era plină de atîta bunătate, ce se revărsa din belşug
asupra tuturor oamenilor, încît orice persoană care făcea
cunoştinţă cu dînsul se simţea subjugată din primul moment
131
179
de temperamentul lui optimist^ de rîsu-i sacadat, cu hohote,
ca şi de privirile sale limpezi şi afectuoase. După
reîntoarcerea în ţară, dr. Quinezu s-a stabilit la Roman şi din
cînd în cînd se abătea pe la Iaşi, unde petrecea cu plăcere
cîteva ceasuri, tot mai rar, în cercul Vieţii româneşti.
La moartea doctorului Quinezu, Izabela Sadoveanu a scris
cîteva rînduri emoţionante : „Frumuseţea morală a acestui
om rar a scăpat poate şi unora dintre intimii lui... A plecat
dintre noi aşa cum a trăit... A plecat ca un om binecrescut şi
fin, care închide uşa fără zgomot, ieşind dintr-o sală
gălăgioasă, în care a intrat din greşeală. Şi nimeni din sală n-
a bănuit ce oaspete a trecut pe acolo..!"

D. D. PĂTRĂŞCANU

La apariţia volumului de Schiţe şi Amintiri ale lui D. D.

Pătrăşcanu, Ibrăileanu, care-i fusese „amic" din tinereţe, n-a
putut să-i scrie recenzia operei. Se simţea prea legat de
autor şi de evenimentele care făceau obiectul amintirilor.
131
Parcă-1 vedea, în anii de demult, cu Gogol subsuoară,
extaziindu-se în fiecare zi în faţa unui album cu tipurile din
operele marelui satiric rus. îşi amintea cum de zeci de ori
citiseră împreună, minunîndu-se şi entu-ziasmîndu-se,
Amintirile şi Moş Nichifor Coţcariul ale lui Creangă. Se
regăsea prea amestecat în lucrurile povestite de Pătrăşcanu,
îşi dădea seama că n-avea nici perspectiva şi, poate, nici
imparţialitatea necesară ca să-i „judece" opera.
Citind Amintirile lui Pătrăşcanu, Ibrăileanu evocă numai
personajul principal din această carte : „Este laşul nostru de
pe-atunci, laşul blajin şi poetic, cu grădinile lui, laşul fără
tramvai, fără electricitate, fără Piaţa Unirii, laşul cu grădina
Traian, cu crîşma lui Gherşon, care avea ferestruici
medievale, aproape sub streşini, laşul cu ilustra Bolta Rece,
la care ajungeai pe nişte străzi tăcute, pe care, primăvara,
întîlneai ici şi colo, pe sub liliecii plecaţi peste zaplazuri, cîte
o pereche de îndrăgostiţi (azi or fi avînd 40 de ani) — laşul
cu acea nobilă Boltă Rece, care azi nu mai este, şi unde s-au
spus atîtea lucruri naive, dar mari, unde s-au destăinuit între
prieteni atîtea amoruri primăvăratice, unde s-a recitit atîtea
nopţi întregi Eminescu, unde am visat un viitor strălucit, sub
stelele blînde, care, ele, strălucesc şi azi deasupra altor
capete visătoare".
Ibrăileanu îşi încheie notaţia asupra volumului lui Pă-
trăşcanu mulţumindu-i atît pentru momentele de plăcere ce
i-au adus schiţele, cît „mai ales pentru momentele de dulce
tristeţe, cu care am citit istoria anilor noştri tineri".

131
181
Stere, alt contemporan şi prieten, îl zugrăveşte astfel pe
Pătrăşcanu în romanul său : „Anton Vădrăşan — foarte
exuberant şi îndrăzneţ, din rasa nemuritorului Tarasco-nez,
trăia în lumea fantasmelor, se agita veşnic, gesticula cu
vehemenţă, se entuziasma sau se indigna peste măsură. Faţa
lui rotundă şi cărnoasă, acoperită de mici ţepi de peri
roşcaţi, participa, prin schime involuntar comice, la toate
manifestările lui excesive."
Eu am luat prima dată cunoştinţă de existenţa lui Pătrăşcanu
ca scriitor auzind de la un doctor din Iaşi povestirea unei
întîmplări, redate de el ca un.caz real, petrecut în clinica lui,
dar care putea fi şi o glumă, după chibzuiala mea de mai
tîrziu : Cică un bolnav, Gheorghe Spiridon, şeful staţiei
Dolhasca, ajuns şef-magazioner la Oradea Mare, suferise o
operaţie de apendicită. Cum se simţi mai bine, pacientul
ceru o carte distractivă. I se aduse volumul Schiţe şi Amintiri
de Pătrăşcanu. Spiridon începu să rîdă
* şi rîse, rîse... pînă cînd i se rupseră aţele cusăturii de la

pîntece... Auzind această întîmplare, mai mulţi elevi ai

Liceului Internat — care am luat istorisirea ad litteram
* am pus mînă de la mînă şi am cumpărat un volum de

Schiţe şi Amintiri. Volumul a umblat de la unul la altul.

După ce l-au citit coproprietarii în clasă, sub bancă, în
ora de repetitor — acoperit de un caiet cu calcule — sau
noaptea, în odaia cu lavoarele, volumul a trecut la
ceilalţi colegi şi apoi la băieţii din alte clase. Volumul era
zburlit, deşelat, plin de pete. El şi-a dat duhul în mîinile

131
 directorului (pe atunci nu era voie de citit literatură în
şcoală : poate de aceea se şi citea atîta).
Amintirile lui Casian şi romanul Cu paloşul de Radu Rosetti
au fost cele mai încîntătoare cărţi pe care le-am citit în
adolescenţă. întîmplările lui Casian de la şcoală, dragostea
sa cu domnişoara Luiza Albertini ne erau atît de aproape de
suflet, încît parcă eroii lui Pătrăşcanu se amestecau printre
colegii noştri, iar eroina — printre prietenele pe oare le
aveam.
L-am cunoscut personal pe autorul Amintirilor lui Casian în
redacţia Vieţii româneşti. Era un om vesel. Pentru un nimic,
el rîdea din toată inima — încreţindu-şi faţa, de nu i se
zăreau luminile ochilor decît ca nişte boabe de argint viu. Nu
era pic de răutate în rîsul lui, ci numai voie bună şi chef de
om sfătos. Puteai să-i asculţi povestirile fără să observi cînd
trece timpul.
Eu l-am vizitat de multe ori la Bucureşti, unde mă duceam
des cu treburi redacţionale. îl găseam în bibliotecă, alături
de rafturile cu volume şi de vitrinele cu antichităţi, îmi arăta
o colecţie de monede vechi : de aur, argint şi de bronz, cu
steme şi slove diferite. Apoi, pumnale cu lamele încrustate şi
cu minerul de fildeş. Icoane străvechi — cu ramele şi cu
mîinile sfinţilor de argint. Metanii de chihlimbar, pistoale cu
cremene, oale preistorice... Parcă zăream ostaşii de
odinioară luptîndu-se cu paloşele din vitrină. Vedeam pe
boierii bătrîni mîncînd lapte dulce cu lingura de lemn, pe
coada căreia era sculptat chipul lui Petru Rareş. O vedeam la
fereastră pe maica Minodora de la Agafton, înşirînd pe fir
131
183
una după alta boabele metaniilor, făcute din sîmburii unor
fructe de pe alte tărîmuri. Vedeam pe domniţele gătite cu
podoabele care atîrnau în cuiele vitrinei.
Pătrăşcanu nu era din rîndul scriitorilor izolaţi în artă ca într-
un turn de fildeş. El avea altă părere despre misiunea
scriitorului. Acest exemplar valoros al societăţii trebuie să ia
parte umăr la umăr cu mulţimea în lupta pentru libertate,
pentru dreptate, pentru pace şi frăţie între oameni.
Pătrăşcanu era înainte de toate un luptător pasionat, onest.
Deşi pierdut între tomuri de istorie şi străjuit de paloşele din
vitrinele de antichităţi, totuşi Pătrăşcanu nu era un om al
trecutului. De acolo lua parcă forţe pentru viitor. încrezător
în bunătatea oamenilor, în rosturile drepte care vor veni,
după cum reconstituía lumea de altădată din efigiile
ruginite, Pătrăşcanu clădea viitorul din indicii disparate şi
fugare. Entuziast, cu ochii plini de lumină, el se uita spre un
soare care răsare.
Pătrăşcanu avea respect pentru scrisul său. îşi copia bucăţile
— pe unele de cinci-şase ori, iar pe altele de

131
şapte-opt ori — prefăcîndu-le şi stilizîndu-le. El s-a bucurat
de preţuirea lui Caragiale, care era foarte pretenţios în
materie de literatură. Trimiţîndu-i volumul de Schiţe şi
Amintiri, Caragiale i-a răspuns prin următoarea scrisoare, din
16/29.XII.1909 :
„Atenţiunea dumitale m-a măgulit foarte : numai (să mă
ierţi, te rog) o singură observaţie am de făcut : îmi spui că
doreşti să nu regret timpul etc. îmi pare rău ! Dumneata nu
ştii, desigur, că eu, deşi mult mai în vîrstă decît d. Ichimescu
l
, nu sînt aşa de distrat ca dumneata, şi că astfel, primind
frumosul volum, eu mi-am adus aminte îndată de vechile şi
iubitele mele cunoştinţe, şi de d. Vartolomei de la cafine, şi
de d. Constantinescu de la Papadopulos, şi de doamna
Mavrichi de la Buzău, şi de Welington de la Waterloo, şi de
toţi simpaticii eroi care forfotesc în cadrul unde, cu atîta
dibăcie şi sub âşa de potrivită lumină, îi arată şi-i pune să
joace meşterul artist al minunatelor Schiţe şi Amintiri.
Acestui artist amabil — inteligentului impressario al atîtor
preţioase figuri de comedie umană în costum local
românesc, care mi^a dat atîta bucurie în graţiosul lor joc
fantezist — îi trimit, împreună cu mulţumirile mele, cele mai
cordiale salutări.
Te rog, domnule Pătrăşcanu, să mi le primeşti cu aceeaşi
dragoste cu care am primit şi eu pe ale dumitale, trimise
pentru Kir Ianulea şi, urîndu-ţi din suflet şi alte
multe-nainte, iscălesc,
185
138
Al dumitale, cu multă, deosebită stimă, confrate,
Caragiale
Din cînd în cînd venea din Bucureşti D. D. Pătrăşcanu, care
umplea redacţia de voie bună. Era un om grăbit în mişcări şi
la vorbă. Intra şi ieşea pe uşă ca o furtună ; ne aducea numai
1
ştiriUnbune
erou: din opera lui
în sufletul D. D.
său, Pătrăşcanu.
plin (3e optimism, nu se strecura
nici un pic de îndoială. Rî^ea cu toate creţurile feţei sale, în
care se mistuiau parcă cei doi ochi jucăuşi ca de veveriţă.
Ciocul roşcat nu începuse să-i cărunţească. Doar părul de
deasupra frunţii i se rărise.
într-o zi, Pătrăşcanu intră foarte abătut în redacţie : — Să vă
spun un secret: eu pînă acum nu-mi dădeam seama c-am
îmbătrînit. Astăzi, însă, realitatea m-a trezit din visul meu.
Trecînd pe stradă, am mîngîiat un copil drăguţ, care mergea
însoţit de maică-sa. Copilul mi-a zîmbit şi a spus : „Uite,
bunicul!" N-a spus : Uite, tata !, sau : Uite, unchiul!, ci : Uite,
bunicul! Va să zică, i-am părut bătrîn, mai bătrîn decît tatăl
lui, bătrîn ca bunicu-su...
Dar Pătrăşcanu nu rămase abătut mult timp ; se consolă
numaidecît şi izbucni în rîs.
Altă dată ne povesti la redacţie : — Să vedeţi ce mi s-a
întîmplat de curînd. Mă duc la tipografie, că aveam o coală
în maşină de la un volum al meu. Trebuie să fii cu ochii în
patru. Editorii sînt nişte hoţi. Ştiţi ce mi-a făcut vechiul meu
prieten Steinberg ? Am încheiat cu dînsul contract pentru o
carte : tiraj — 5.000 de exemplare. Deunăzi am stat mult la
tipografie, făcînd revizia corecturii. Toţi lucrătorii erau

186138
plecaţi la masă. Deodată, vine un muncitor cu un maldăr de
hîrtie albă în spate şi îl pune pe maşina în care se afla cartea
mea. îl întreb : Pentru ce volum e hîrtia asta ? — Pentru
cartea lui Pătrăşcanu. — Şi cîte coli trebuie să aduci cu
totul ? — Şase mii de coli. Ei, îţi place ? Va să zică,
pezevenchiul mi-a furat drepturile de autor la o mie de
exemplare.
Pătrăşcanu începu să rîdă fără supărare, încreţdndu-şi pielea
din jurul orbitelor — în care ochii, mici de tot, licăreau
nespus de veseli.
Pătrăşcanu era cît se poate de ospitalier, deşi foarte econom
— strîns chiar, din pricina lipsei de venituri. Fusese dat afară
din învăţămînt în 1918. Trăia din onorariile lucrărilor literare
şi a manualelor sale de istorie, prin care „trădătorul" putea
avea contact cu elevii. Cu mare 'trudă îşi făcuse o casă la
Bucureşti şi o vilă la Poiana Ţapului. El îmi dezvălui secretul
construirii lor : „întîi te încurci, şi apoi te descurci !".
Mă găzdui şi pe mine o vară, la sosirea în Bucureşti, iar
Sadoveanu a stat ani de zile la dînsul, cînd venea cu treburi
în Capitală — de pildă, la sesiunea de mai a Academiei. Cînd
a fost vorba ca Sadoveanu să ocupe o demnitate înaltă, mi
se pare ministru al Artelor sub regimul
Averescu, Pătrăşcanu, care fusese arestat în 1918 pentru
politica lui externă, intră în panică. Ne spuse alarmat :
— Ştiţi ce o să păţesc ? Au să-mi puie sergent la poartă. Şi
toată lumea are să zică : „Săracu Pătrăşcanu, iar l-au
arestat!".

187
138
Fiind foarte îndatoritor, Pătrăşcanu veni într-Un rînd la mine
şi mă rugă să mergem împreună la un concert dat la Ateneu
de un prieten al familiei Jean Bart:
— Ţine foarte mult Manea 1 să fim şi noi.
Deşi nu mă pricep la muzică şi mai cu seamă la cea
instrumentală, primii, ca să fac plăcere familiei Jean Bart şi
lui Pătrăşcanu. Cînd se isprăvi concertul, eu şi Pătrăşcanu ne
luarăm rămas bun de la Manea Botez, care ne bruftului
foarte indignată :
— Frumos vă sade ! Să nu-1 bisaţi pe compozitor ! Ieşind de
la Ateneu, Pătrăşcanu izbucni în hohote
de rîs :
— Drept cine ne ia Manea ? Drept nişte golani angajaţi
pentru clacă... Prin urmare, biletul nu era gratis. Trebuia să-1
plătim, beşicîndu-ne palmele şi rupîndu-ne bere-găţile. Ha-
ha-ha !
A doua zi însă, foarte de dimineaţă, Pătrăşcanu dădu buzna
în biroul meu de la redacţie. Avea ochii congestionaţi, iar
ţepii bărbii zburliţi de mînie. începu cu glas furios :
— N-am putut dormi toată noaptea. Auzi ? Să ne i'a la rost
ca pe nişte derbedei, care au primit plata pentru clacă şi nu
s-au ţinut de învoială ! Asta le întrece pe toate. Niciodată n-
am fost mai indignat decît acum.
Şi aceleaşi considerente care îl făcuseră pe Pătrăşcanu să se
tăvălească de rîs în ajun, stîrneau a doua zi tunete şi fulgere
din sufletul lui cătrănit.
0 generaţie întreagă a fost delectată de umorul bun şi
sănătos din opera lui Pătrăşcanu. Glumele din schiţele şi din

188138
 1
Soţia luisale
nuvelele JeanseBart.
amestecau în conversaţiile de toate zilele.
Era un om care n-a cunoscut invidia şi geldzia literară. Se
lupta de dimineaţa pînă seara pentru a £ace un bine vreunui
scriitor-prieten sau vreunei persoane de-abia cunoscute.
Facerea lui de bine mergea mai departe : către orice om în
necaz, care avea nevoie de sprijin. De cîte ori îl întîlneai, îţi
vorbea, de pildă, de şeful unui birou de recrutare care,
opunîndu-se unei formidabile afaceri, fusese aruncat pe
drumuri... sau de atîtea şi atîtea nedreptăţi săvîrşite zi cu zi
sub ochii noştri.
Am ţinut să subliniez această trăsătură de caracter a lui
Pătrăşcanu fiindcă opera rămîne şi cititorii o vor putea
cerceta oricînd. Dar amintirile despre omul care a murit
dispar pentru vecie — una cîte una, încet, încet...

189
138
AL DOILEA SECRETAR DE REDACŢIE

H. Sanielevici, în 1909, a fost vreo şase luni al doilea secretar

de redacţie al Vieţii româneşti. Sanielevici era o
personalitate complexă şi originală. O figură interesantă :
ochi negri, vii, de o extraordinară mobilitate, dominau
trăsăturile feţei sale albe, cu un pronunţat caracter oriental.
(De altfel, el se şi lăuda cu moştenirea celor două mii de ani
de cultură.) Avea o vorbă rară şi un timbru plăcut. Vorbea —
aşa cum scria — răspicat, clar, atrăgător. Poseda o vie
inteligenţă, o cultură generală profundă şi variată, o
limpezime cristalină în expunere, o ironie discretă şi darul de
a reda în mod plastic realitatea, atunci cînd era preocupat
nu numai de raportul dintre lucruri, ci şi de lucrurile înseşi.
Această minte atît de bogată avea însă un păcat: era strînsă
într-un sistem rigid de gîndire, aproape geometric, înclinat
spre generalizare cu orice preţ.
Un om de ştiinţă mi-a arătat cîte 4.000, 5.000, 6.000 de
secţiuni care, după un amănunţit studiu microscopic, îl
îndreptăţeau să tragă o concluzie în cercetările sale.

190142
Sanielevici însă se grăbea uneori să scoată o "încheiere din
două-trei cazuri. Aşa s-a întîmplat cu articolul său despre
Mihail Sadoveanu apărut în Curentul nou (1905). Luînd drept
bază numai cîteva lucrări ale scriitorului şi interpretîndu-le în
mod greşit conţinutul, Sanielevici a conchis că „întreaga
operă a lui Sadoveanu = beţie + adulter + omor + prostituţie
+ bătaie + seducere + sex...".
Ibrăileanu s-a ridicat în aceeaşi revistă împotriva acestui atac
nedrept şi a rupt pentru multă vreme legăturile cu
Sanielevici', într-un timp cînd pe Sadoveanu nici nu-1
cunoştea personal.
în redacţia Vieţii româneşti Sanielevici era preţuit mai mult
ca critic şi ca scriitor (minunatele sale Icoane din Dobrogea
erau unanim şi entuziast lăudate). Faţă de articolele sale
ştiinţifice, în care se explică genul scriitorilor după felul
hranei lor : macaroane sau carne — Ibrăileanu şi Stere aveau
totdeauna un zîmbet ironic.
într-un rînd Sanielevici trimise revistei un articol care, sosind
prea tîrziu, urma să se publice în numărul următor al Vieţii
româneşti — ceea ce se şi comunică autorului. Atunci
Sanielevici îşi arătă printr-o scrisoare către redacţie
îngrijorarea ca nu cumva, printr-o indiscreţie, să i se fure
ideea centrală din articol sau — datorită unei coincidenţe
nenorocite — ca nu cumva vreun savant străin să publice
aceeaşi descoperire, lipsindu-1 pe iniţiator de avantajul
priorităţii. Pentru a evita asemenea eventualitate,
Sanielevici ruga redacţia să publice la Miscel-lanea, într-un
succint rezumat, ideile principale ale articolului său,
191
142
anunţîndu-se totodată că opera in extenso va fi tipărită în
numărul viitor. Notiţa a stîrnit hazul „amicilor", care găsiră în
ea o manifestare de grandomanie. Totuşi notiţa a apărut la
locul indicat de autor — prioritatea acestei „descoperiri
epocale" fiind astfel asigurată (! ?)...
De obicei, cînd sosea la redacţie vreun manuscris de la
Sanielevici, Ibrăileanu mă întreba curios :
— E un articol literar sau tot... coarnele la pecora ?1
Dar, cum spuneam, Sanielevici n-a lucrat la Viaţa
românească numai în calitate de colaborator extern. El a
fost şi secretar de redacţie.
în 1909 Ibrăileanu, îmbolnăvindu-se, a ridicat problema
încetării revistei. Majoritatea membrilor redacţiei au fost
1
Titlul unui
împotrivă. lung
între studiu
timp, M.alCarp
lui H.a Sanielevici.
fost însărcinat şi cu partea
redacţională, de care s-a ocupat cîteva luni, pînă la sosirea
lui Sanielevici. Acesta s-a îngrijit de apariţia revistei, mai întîi
singur, apoi împreună cu Ibrăi-leanu.
înainte ca Viaţa românească să facă apel la Sanielevici,
pentru o cooperare redacţională, Ibrăileanu s-a adresat lui
Sadoveanu, întrebîndu-1 dacă este de acord ou această
soluţie. Numai după ce Sadoveanu şi-a dat consimţămîntul,
a fost invitat noul secretar de redacţie. Mai tîrziu, Sanielevici
şi-a manifestat, printr-o scrisoare particulară adresată lui
Sadoveanu, toată stima faţă de arta scriitorului pe care-1
crucificase în tabloul sinoptic din Curentul nou.
Activitatea lui Sanielevici la Viaţa românească n-a durat
mult, din pricina deosebirii de vederi dintre cei doi secretari

192142
de redacţie, care nu se înţelegeau. Magistratul I. Nicolau
explică desfacerea dualismului prin faptul că cei doi critici nu
aveau nici aceleaşi gusturi artistice, nici acelaşi fel de
gîndire, Sanielevici fiind un spirit metodic şi sistematic, pe
cînd Ibrăileanu era un intuitiv şî un eclectic, căruia nu-i
plăcea rigiditatea unor sisteme, com-partimentîndu-i
gîndirea.
Sanielevici se instala în fotoliul din capul mesei redacţionale,
unde mai înainte şedea Ibrăileanu, care lua acum loc la
dreapta lui, şi de acolo noul secretar de redacţie emitea
parcă nu păreri, ci edicte. Respingea opiniile lui Ibrăileanu —
net, tranşant, neadmiţînd nu numai o contrazicere, dar nici
măcar o replică.
Totuşi, după retragerea din secretariat, Sanielevici a rămas
unul din colaboratorii revistei, lucrările lui prezen-tînd
totdeauna interes, fie că ele aveau caracter beletristic, sau
tratau chestiuni în legătură cu un scriitor, şi cu opera lui, fie
că se ocupau de antropologie, sau de... coarnele la pecora !
Ibrăileanu admira la dînsul inteligenţa, mintea clară, gîndirea
originală, gustul fin, spiritul subtil şi ferma eleganţă în
preciziunea ei. îl socotea printre cei dintîi care a dat lovituri
puternice decadentismului post-eminescian, împrumutat din
occident, recomandînd drept model literatura de peste
munţi, cu caracterul ei specific românesc. Tot el a observat
cel dintîi naşterea unei noi mişcări literare. Ibrăileanu îi
preţuia ţinuta înalt intelectuală, şi lectura oricărei pagini
scrise de dînsul îi procura o adevărată plăcere spirituală.
Sanielevici are însă şi greşeli, adăuga
193
142
Ibrăileanu : desigur... dar cine n-are ? De pildă, atacul
împotriva lui Sadoveanu.
Sanielevici era un causeur captivant. Susţinea discuţii
scînteietoare, manevrînd argumentele ca pe nişte florete.
Admirai chiar ingeniozitatea paradoxelor sale. Povestea atît
de frumos fel de fel de întîmplări şi zugrăvea minunat
personaje din cîteva trăsături de caracter. A făcut odată, în
redacţie, înainte de primul război mondial, o comparaţie
între gospodina germană şi cea română :
— O familie germană, cu un copil sau doi şi care are un venit
lunar pînă la 250 de mărci, nu ţine de obicei servitoare.
Nemţoaica ştie însă cum să lucreze. Munceşte ordonat şi
fără nici o sforţare, ca jucîndu-se (şi Sanielevici, alăturîndu-şi
mîinile, făcu cu degetele lui delicate cîteva mişcări uşoare :
parcă ar fi umblat cu un bibelou fragil). Iar la ora patru după
amiază, isprăvind toate treburile gospodăriei, o vezi şezînd
gătită la fereastră cu o carte în mînă. Românca însă, cînd
lucrează în gospodărie, parcă poartă toată ziua o piatră de
moară în spate.
Cercetînd în manuscris Icoanele fugare ale lui Sanielevici, cu
litere precis conturate, citeţe, care exprimau parcă şi ele
claritatea gîndirii autorului, Ibrăileanu citi cu glas tare
descripţia tristelor sate tătărăşti din Dobro-gea : cu căsuţele
lor din piatră şi pămînt negru, sub acoperiş de stuf,
îngrămădite ca bordeiele dintr-o şatră ţigănească.
Ascultînd citatele din opera lui Sanielevici, ni se strecura în
suflet o părere de rău că un talent de beletrist original şi
puternic a irosit atîta timp şi trudă cu nişte cercetări

194142
antropologice de amator ştiinţific, care nu ştim dacă sînt
nişte realizări tot aşa de importante ca şi cele literare.
Sanielevici avea însă o meteahnă : îşi făcuse o idee
extraordinară despre propria-i persoană — ieşită bine la
toate măsurătorile craniene făcute de dînsul cu un aparat
special. El se adresa uneori în scris lui Ibrăileanu. „Noi
putem face cutare şi cutare lucru." Noi — adică el şi
Ibrăileanu. în acest „noi", Sanielevici stabilea, bineînţeles, o
ierarhie : I — Sanielevici şi II — Ibrăileanu. Totuşi admitea şi
pe altul în aceeaşi despărţitură... Ceea ce era mult...

MIHAI CARP

Mihai Carp — un bărbat înalt, zvelt. O barbă scurtă, roiundă,

neagră, ca pana corbului, îi înoadra faţa foarte albă. Purta
părul dat pe spate, pe care îl netezea uneori cu un gest

195
142
meticulos. Era sobru, dar elegant îmbrăcat. Cravatele lui
numeroase făceau obiectul de discuţie al elevilor.
în tinereţe, pentru a umple un gol în presa socialistă, M.
Carp a scris în Lumea nouă — ca o datorie faţă de partid —
versuri şi proză, sub pseudonimul G. Zamfir, în aşteptarea
adevăraţilor poeţi şi prozatori. Ibrăileanu lăuda îndeosebi o
poezie în care Carp prinsese, cu abilitate de maestru â la
Heredia, o vie icoană de natură : umbra unui mistreţ care
trece peste un pîrîu de munte, ca şi o schiţă cu un elev,
căruia — în timpul unei lecţii de istorie — îi fug gîndurile
departe, cine ştie unde...
Colaborarea lui Carp la Viaţa românească s-a mărginit la
cîteva studii literare — ca Un poet al clipelor de îndoială 1,
sau informative — ca Un popor care nu vrea să moară 2.
Cărţile cumpărate de autor pentru documentarea acestui
studiu au întrecut cu mult onorariul redacţional. Carp îşi
procurase material documentar şi asupra altor chestiuni (de
pildă coloniile), proiectîrid studii care ar fi
1
O. Carp.
1
Poporul polonez.
146
adus o preţioasă contribuţie în dezbaterea unor probleme
internaţionale de mare însemnătate. Dar prins de alte
îndatoriri, n-a putut realiza aceste proiecte — mai ales că şi
procurarea cărţilor pentru documentare era o sarcină prea
mare pentru bugetul lui de profesor. A depus, în schimb,
multă muncă, susţinută timp de ani de zile, cu redactarea
recenziilor de cărţi istorice, filozofice, cu caracter social,

196142
didactic, economic -etc, cu rezumarea revistelor de peste
hotare şi cu alcătuirea rubricii Mişcarea intelectuală din
străinătate.
Singurele lui lucrări beletristice din Viaţa românească sînt
schiţele In drum (1906) şi Eugeniţa (1909), publicate sub
pseudonimul Radu Nour, şi Domnul şi Doamna... tipărită în
1910 la rubrica Documente omeneşti, semnată cu iniţialele
M.C.
Prima schiţă fusese publicată de Ibrăileanu, iar cea de-a
doua de Sanielevici, care, în timpul cînd lucra ca al doilea
secretar de redacţie al revistei, o descoperise într-un sertar,
o remarcase şi o dăduse la tipar fără să ştie cine-i autorul.
Amîndouă bucăţile se disting prin originalitatea subiectului
şi prin meşteşugul artistic al tratării. Mai tîrziu, cînd editura
Socec a scos colecţia populară „Scriitori români", cu scopul
de a publica în ea numai pagini de antologie, Al. "VTahuţă,
directorul colecţiei, a alcătuit un volumaş din cele două
schiţe ale lui Radu Nour, fără să fi ştiut că ele sînt lucrările lui
Carp şi deci fără să-i fi cerut consimţămîntul.
Cît priveşte Domnul şi Doamna..., această schiţă redă o
scenă dintr-o cafenea bucureşteană, unde soţul joacă şah,
pierde şi se enervează — în vreme ce soţia, venită să-1 ia, se
plictiseşte alături, răsfoind o revistă ilustrată. E o făptură
delicată şi simpatică, cu faţa palidă, ostenită, cu pleoape
cernite, aplecate peste ochii săi obosiţi. Pare un model
pentru un tablou care ar reprezenta suferinţa.
Şi cum Doamna îndrăzneşte să-şi invite în şoaptă soţul
acasă, el se înfurie încă şi mai mult — enervat de pierderea
197
142
partidelor şi de prezenţa chibiţilor agasanţi — şi se răsteşte
la dînsa :
— Lasă-mă în pace !... Ia o bere, acolo ! Ce mă mai necăjeşti
şi tu ?
147
Doamna îşi pleacă ochii în pămîrtt, tăcînd. Se face tot mai
mică. O umbră de roşeaţă îi împurpurează uşor faţa. Ochii îi
clipesc repede, în luptă cu lacrimile care nu se dau învinse şi
vor să iasă la iveală.
Schiţa aceasta a avut mare răsunet în cercurile scriitoriceşti
bucureştene, care au identificat uşor în Domnul cel răstit de
la cafenea pe celebrul profesor universitar şi critic literar
Mihalache Dragomirescu. Recitind acum tustrele schiţele,
scrise într-un stil sobru, simţim regretul că M. Carp n-a
stăruit în acest domeniu.
M. Carp, care se ocupa în special de administraţia Vieţii
româneşti, în cele cîteva luni cît s-a îngrijit în 1909 şi de
partea redacţională, se consulta cu Octav Botez şi cu M.
Jakotă, cerînd lui Ibrăileanu din manuscrisele mai vechi.
Carp a umplut golurile din rubricile revistei, dînd sub
pseudonim articole economice, şcolare (Examenul de
admitere), ba şi o Scrisoare din Ardeal. A făcut recenzii de
cărţi literare, care au apărut în fruntea rubricii respective
(despre poeziile lui G. Rotică şi'despre un volum de basme al
lui Artur Gorovei). Cărţile literare îndeobşte erau recenzate
de G. Ibrăileanu, Izabela Sadoveanu-Evan, Octav Botez şi C.
Alexandrescu. Acesta era una din speranţele lui Ibrăileanu în

198142
domeniul criticii literare, speranţă care nu s-a realizat, din
pricina unui viciu neiertător.
In afară de aceasta, M. Carp a alcătuit o colecţie de
manuale de limba română, recomandate cu căldură de
către referenţii cărţilor didactice. Unul dintr-înşii a spus
că bucăţile din aceste manuale au fost alese de autor cu
un gust deosebit, constituind aproape o inovaţie îndrăz-
neaţă faţă de tipicurile de pînă atunci. Un altul a adăugat
că aceste cărţi au fost unele din cele mai bune manuale
citite în cariera lui de profesor. Iar Viaţa românească, care
n-avea obiceiul să recenzeze manuale didactice, a făcut
excepţie pentru manualele de şcoală ale lui M. Carp. „El
a izbutit — a spus această revistă într-o recenzie — să
ridice manualul de limba română la rolul de instrument
pentru dezvoltarea gustului literar." ^
M. Carp a ţinut şi o conferinţă — străbătută de un umor
discret — despre „sălbateca Clotildă" din Scrisoarea II de
Eminescu — explicînd cu ingeniozitate, prin acest nume rar,
cît şi prin atributele lui, fenomene sociale şi reacţiuni
sufleteşti importante.
Carp, profesor de liceu, şi Mihai Pastia, institutor, consacrau
operaţiilor de administraţie a revistei orice oră liberă de la
şcoală, chiar în cursul dimineţii. Primeau mandatele, le
operau în condici, schimbau adresele abonaţilor, expediau la
poştă exemplarele prin omul de serviciu, care stătea la o
măsuţă sub fereastra din dreapta de la intrare, legînd
pachete cu sfoară de Manilla. în redacţie domnea o
atmosferă de camaraderie — cu toată deosebirea de vîrstă şi
199
142
de poziţie socială a membrilor cercului, în ziua expediţiei
revistei, veneau la lipit timbre profesori universitari alături
de studenţi. Administraţiei nu i-a venit în minte nici un
moment gîndul de a trece sarcina expediţiei asupra
legătoriei. Nu s-a făcut niciodată în redacţie vreo observaţie,
pe un ton ridicat sau cu o expresie aspră, pentru o greşeală
săvîrşită de un coleg şi mai cu seamă de un subaltern.
Salariile redacţionale (salariaţi fiind numai G. Topîr-ceanu,
precum şi C. Soroceanu şi cu mine, „tehnicienii revistei",
cum ne recomandase Stere lui Caragiale, cu prilejul
banchetului de la restaurantul Buch din iarna 1911— 1912)
nu se plăteau la dată fixă, ci după nevoie — integral sau
parţial, după dorinţă. în afară de salarii, noi primeam
onorarii pentru colaborare : versuri, cronici, recenzii, revista
revistelor. în chipul acesta fiecare avea mai multe „partide".
Niciodată, în curs de şase ani, pînă la primul război mondial,
Mihai Carp n-a refuzat vreodată cuiva un aconto, cerut de un
membru al redacţiei sau de un colaborator. Eu, fiind cel mai
dezechilibrat financiarmente, ajunsesem la un moment dat
că-mi luasem salariul pe jumătate de an înainte.
Colaboratorii externi, de asemeni — ori de cîte ori aveau
nevoie de bani — se adresau lui Carp, care le trecea imediat
în cont suma cerută. Scriitorii din provincie, care aveau
permise gratuite pe calea ferată, nu mai aşteptau uneori
mandatul prin poştă, ci — îndemnaţi de plăcerea de a-şi
revedea prietenii din redacţie şi forţaţi de nevoi — veneau
cu trenul la Iaşi să-şi ia personal onorariul, ca St. O. Iosif şi D.
Anghel care, după cum se povestea în redacţie, făceau o

200142
călătorie în capitala Moldovei ca să primească onorariul
pentru Caleidoscopul lui A. Mirea. Anghel, mai vorbăreţ,
dădea cîte o „şuetă", excelînd
în picanterii.
M. Carp se îngrijea din timp să aprovizioneze revista cu
hîrtie, lemne etc. Sala redacţională era foarte friguroasă,
intrarea ei dînd într-un gang prin care viscolul m-grămădea
zăpada pînă în uşa biroului. Aprovizionarea cu combustibil
se făcea în toiul verii. într-un an, cînd carele încărcate ou
lemne se aflau în curtea tipografiei, iar omul de serviciu
aşeza lotbele în stive sub fereastra redacţiei, eu ieşisem în
ogradă şi cercetam cu mare plăcere lemnele uscate de fag ce
se descărcau, admirîndu-le coaja pătată şi adulmecînd cu
nesaţ mireasma de trunchi din pădure. Carp urmări
pesemne scena pe fereastră din redacţie, căci mă întrebă
cînd intrai în cameră :
— Tu ai lemne pe iarnă ?
— Cum să ara ? De unde să scot atîţia bani ? — răspunsei
printr-o întrebare, zîmbind.
* Şi cîte mii de kilograme arzi pe iarnă ?
* Jumătate de vagon. »
— Bine, voi vorbi cu furnizorul să-ţi trimită acasă cinci mii
de kilograme de lemne ; are să le plătească redacţia şi am
să-ţi reţin costul, lunar, din leafă.
Pînă atunci îmi cumpăram lemne cu suta de kilograme : 5 lei
suta — şi uneori depozitele erau goale, iar cîteodată viscolul
troienea uliţele, încît răbdam de frig cîte o zi sau două. De
aceea, cînd carele traseră în ograda caselor din strada
201
142
Săvescu, unde locuiam cu familia într-un apartament de trei
camere, şi oamenii începură să descarce lemnele sub
cerdacul meu într-o rînă, avui una din cele mai mari bucurii
ale tinereţii mele. în fiecare noapte, cînd isprăveam lucrul,
pe la douăsprezece, nu mă culcam pînă nu coboram în curte
şi nu îmbrăţişam cu o privire caldă stivele de lemne. Iar
dimineaţa mă trezeam în zori şi, înainte de a mă aşeza la
birou, trăgeam o raită pe la lemnele mele cu coaja umedă de
roua răsăritului.

SPIRIDON POPESCU

Prin 1893, un grup de tineri de la Universitatea din Iaşi

scoteau Evenimentul literar, publicaţie săptămînală. Spiri-
don Popescu era atunci student la matematici. Ţinuse o
conferinţă, foarte izbutită, despre Psihologia ţăranului

202142
român, după care redacţia îl însărcinase „din oficiu" să scrie
pentru cititorii revistei în legătură cu această problemă.
Studentul a adus la redacţie o serie de articolaşe, sub formă
de scrisori către un văr al său. De la număr la număr, micile'
lui articole luau aspectul unor adevărate schiţe literare.
De altfel, intenţia scriitorului de mai tîrziu a fost totdeauna
să dea mai mult studii asupra sufletului şi vieţii ţărăneşti
decît pagini de literatură propriu-zisă. Chiar bucata Moş
Gheorghe la expoziţie are ca subtitlu : Din psihologia celor
mulţi.
Fecior de ţăran, născut la ţară, în satul Rogojeni, din fostul
judeţ Tutova, unde şi-a petrecut copilăria, Spiridon Popescu
— împlinind şapte ani — a fost dus pentru întîia oară la oraş
ca să fie înscris în clasele primare. în ziua plecării la şcoală,
tatăl său 1-a urcat în căruţă, în revărsatul zorilor. Copilul s-a
cuibărit în fîn şi, moţăind, a adormit. Ajuns la tîrg, s-a
deşteptat şi, ridicîndu-şi capul zburlit ca un ciurlan, şi-a dat
seama abia atunci că era legat cobză. Părintele lui 1-a
lămurit că, din pricina hopurilor de pe şosea, se temuse să
nu-1 piardă pe drum :

203
142
— Atunci am scos frînghia de unde o ştiam pusă, te-am legat
de mîini şi de picioare, şi te-am proptit de loitre. Asta a fost
să fie pricina legării tale.
Viaţa de la ţară i-a dat primele impresii şi i-a sugerat judecăţi
despre lume, atrăgîndu-1 în tot cursul vieţii sale. Ea îl
îndemna să zugrăvească fidel realitatea rurală, cu gîn-dul de
a o face cunoscută şi de a determina prefaceri de ordin
social şi cultural.
Din vasta-i activitate extraşcolară a luat fiinţă o carte bogată
în observaţii şi sfaturi : Contribuţiuni la munca pentru
ridicarea poporului (Scrisori către învăţători şi preoţi).
Sp. Popescu (cum îşi semna lucrările literare) a fost unul
dintre principalii colaboratori ai lui Spiru Haret, fostul
ministru al Instrucţiunii Publice, care 1-a remarcat după
citirea acestor Scrisori, i-a încredinţat postul de director
general al învăţămîntului primar şi i-a dat astfel prilejul să
facă mult bine satelor în această calitate.
în acelaşi fel a procedat Haret şi în alt caz. Preţuind scrierile
lui Mihail Sadoveanu şi apreciind utilitatea gazetei acestuia
Răvaşul poporului, scoasă de dînsul la Fălticeni, în
colaborare cu Artur Gorovei, Haret — fiind încă în opoziţie
— s-a hotărît să facă apel la acest bun cunoscător al
sufletului ţărănesc pentru opera de luminare a maselor. Şi,
în prima zi a venirii sale la Minister, a semnat decretul de
numire al lui Sadoveanu ca inspector al cercurilor culturale
— fără să-i fi fost cerut de cineva acest lucru.
în afară de lucrări publicistice cu caracter educativ, tipărite în
Albina, Revista generală a învăţămîntului şi Comoara
153
tinerimei, Sp. Popescu a dat la Viaţa românească, Adevărul
literar şi artistic etc. schiţe şi nuvele ca Moş Gheorghe la
expoziţie, Rătăcirea din Stoborăni şi alte multe bucăţi,
cuprinse în volumele Zori de iulie. Din povestirile unui
vînător de lupi şi Vacanţele de iarnă.
Ibrăileanu — de altfel ca întreg cercul Vieţii româneşti — era
încîntat de scrierile lui Sp. Popescu, socotite viabile atît prin
autenticitatea documentului omenesc cwprins în ele, cît şi
prin claritatea formei, precum şi prin folosirea limbii
poporului. De nenumărate ori Ibrăileanu îşi arăta în redacţie
entuziasmul faţă de operele lui Sp. Popescu, care reda în ele
— cu un umor original — concepţia ţăranului asupra
civilizaţiei. Era încîntat, de asemeni, de Rătăcirea din
Stoborăni — nuvelă plină, după expresia lui, de un suflu
epic, în care mulţimea, masa a fost zugrăvită cu
un crud realism.
Acest scriitor realist a fost cu violenţă atacat. Şi nu atît
pentru ceea ce susţinea el, director general de Minister,
premiat de Academia Română pentru o contribuţie la răs-
pîndirea cărţii în popor... ci pentru ceea ce spuneau
personajele sale, de pildă, Moş Gheorghe.
Sp. Popescu, ca şi ceilalţi colaboratori ai Vieţii româneşti,
scria aşa cum îi dicta inima, fără nici un îndemn din partea
revistei în privinţa cuprinsului bucăţilor. Era rugat numai să
trimită de urgenţă manuscriul. Cînd D. D. Pă-trăşcanu sau
Iancu Botez nu izbuteau să-1 smulgă din multiplele lui
îndatoriri administrativo-şcolare şi să-1 aşeze la masa de
scris, lui Sp. Popescu îi telegrafia însuşi Ibrăileanu.

205
Scriitorul trecea arareori prin Iaşi. Dădea neapărat pe la
redacţie — după ce fusese acasă la Stere (cu care era
cumnat)1 şi la Ibrăileanu. Intra în redacţie cu statura lui
robustă, cu mustăţi lungi, ca Taras Bulba, aduse pe oală, cu
ochi blajini, cu glas domol. Vorbea puţin. Nu-şi citea
manuscrisele în redacţie şi nici nu vorbea despre ele. Ne
povestea doar interesante fapte din domeniul
învăţămîntului, descoperite în cariera lui administrativă.
Era, înainte de toate, un om cumsecade şi de ispravă, serios,
muncitor, bun la suflet şi cu vorbă blîndă. Te impresiona
modestia lui. Nu-i plăcea reclama. Nu făcea caz de scrisul
său. El, care cunoştea, ca puţini alţii, ţăranul — ţăranul
autentic — îl aduce în literatură aşa cum este, după expresia
lui G. Ibrăileanu : „golan şi ţopîrlan, care miroase nu numai a
iuft, dar şi a dohot — ca ţăranu" ; şi îl zugrăvea realist ca
nimeni altul. Nu 1-a zugrăvit, bineînţeles, complet — ci
numai în parte, redînd doar chipul în care concepe el lumea.
Ibrăileanu era entuziasmat de Moş Gheorghe la expoziţie.
1
Soţiile lor erau surori, purtînd
Aducea adesea vorba despre această povestire şi cita cu
încîntare pasajul în care este zugrăvit unchiaşul cercetind în
gară, cu de-amănuntul, şinele drumului-de-fier : „Apoi îi
lunecă ochii în josul liniei, pînă în depărtare — povesteşte
Sp. Popescu — unde se împreună şinele şi se pierd, şi nici el
singur nu-şi dă seama pentru ce se scoală de pe bancă şi se
apropie ca să vadă mai bine linia. Dă cu băţul în şină, după
ce se uită la grosimea ei, aude sunetul plin şi zice : bun !"

153
Parcă-1 văd pe Ibrăileanu imitînd pe Moş Gheorghe. Dădea
cu băţul într-o şină închipuită, se uita atent la ea, pleca
urechea ascultînd ; apoi făcea, satisfăcut, pe diferite tonuri :
„Bun ! Bun !".
Pe acest scriitor nu 1-a atras natura, nici aspectul exterior al
ţăranului. I-a explorat numai sufletul şi ne-a dezvăluit
comoara acestui suflet.
Stilul lui nu-i destul de îngrijit în părţile unde vorbeşte
autorul. El îşi scria de altfel bucăţile dintr-o dată. Unele sînt
datorite numai solicitărilor repetate ale prietenilor. Acolo
însă unde vorbesc personajele, expresiile sînt atît de fireşti,
încît nici un cuvînt nu pare pus nelalocul lui.
Scrisul lui Spiridon Popescu cuprinde adevăruri asupra
omului şi a lumii, care vor face ca el să trăiască chiar după
ce-i va fi îngheţat condeiul — cum spunea Ibrăileanu. Criticul
a avut dreptate. în anii din urmă, generaţia nouă de cărturari
a găsit util să scoată încă o ediţie din Moş Gheorghe la
expoziţie, care este cercetată cu interes de cititorii de astăzi.

Ml HAI PASTIA

207
Spiridon Popescu, cumnatul lui Stere, făcuse cunoştinţă în
casa acestuia cu Pastia ; şi ne povestea la redacţie multe din
viaţa bătrînului dascăl, care din modestie le trecea sub
tăcere.
In 1897 se afla ca institutor la Vaslui. Era după vestita
circulară a lui Haret, publicată în Buletinul Oficial al
Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, cu privire la
activitatea extraşcolară.
Intr-o duminică, Pastia îi prezentă lui Sp. Popescu un tinerel
blond, roşcat, cu părul creţ, îngrijit îmbrăcat, cu privirea vie :
Ion Adam, învăţător, atunci, la Curseşti, ajuns mai tîrziu
scriitor. Acesta, de la intrarea în învăţă -mînt, adunase cărţi
potrivite pentru ţărani — închipuind o bibliotecă. Prinsese
inimă văzînd circulara din Buletin. Făcuse nişte dulapuri —
„drept dragul să le vezi!" — şi vroia să pună biblioteca la
îndemîna publicului. „A venit vremea să nu mai dau pe
ascuns cărţi la ţărani, ci la lumina zilei, în văzul şi cu ştiinţa
tuturor" — rosti el fericit.
Pastia organiză o serbare pentru inagurarea bibliotecii în
duminica următoare, invitînd pe prefect, primar, proto-iereu
şi alte notabilităţi locale, printre care era trecut pe o listă de
participanţi şi şeful de jandarmi. într-adevăr, duminică, un
alai nesfîrşit de trăsuri întră în Curseşti, unde erau strînse
toate satele dimprejur, şi se inaugura cea
153
 dintîi bibliotecă sătească din judeţul Vaslui şi, poate, din tot
vechiul regat.
Cum cel mai apropiat iarmaroc urma să se ţină la Negreşti,
Pastia organiză acolo cea dintîi şezătoare sătească, iar seara
— un bal cu taxă de intrare. Spiridon Popescu citi o bucată
cu descrierea serbării de la inaugurarea bibliotecii din
Curseşti, iar Pastia o povestire cu tîlc, pe înţelesul ţăranilor.
Dar era nevoie şi de un club orăşenesc în Vaslui. Stăruinţa
fără răgaz a lui Pastia înfăptui şi acest club, închi-riind cel
mai frumos local din inima tîrgului. între timp, toată presa
conservatoare dădea alarma : „Scandalul din judeţul Vaslui
(Mii de ţărani îşi lasă munca şi vin în capitala judeţului ca să
primească instrucţii de la oamenii lui Haret)", „întrunirile
clandestine din judeţul Vaslui", „în judeţul Vaslui se
pregăteşte dărîmarea ordinei kîn stat" etc, etc.
După doi ani, veniră conservatorii la putere. Nici nu mai
putea fi vorba de continuarea activităţii culturale. Sp.
Popescu fu nevoit să se mute la Tecuci. Iar Pastia, văzînd
atmosfera din Vaslui, ceru să fie trasferat la Galaţi — ceea ce
i se aprobă, după intervenţia telegrafică la centru a
satrapului local.
Ch'iar în cursul primului an, Pastia, împreună cu V. Cosmin
(Bogdan Sirmabnic), scoase Avîntul, o foaie de propagandă
democratică. Colabora şi Sp. Popescu la acest ziar, care îşi
încetă apariţia în scurt timp, după ce Pastia se îngloda pînă
în gît în datorii pentru plata primelor numere. Stabilindu-se
în Galaţi gazetarul Const. Graur, care, pe lîngă colaborare,
punea la dispoziţia ziarului şi tipografia lui, Avîntul reapăru
157
209
în condiţii mult mai bune. Această publicaţie, la care
continua să scrie şi Sp. Popescu, era citită cu interes şi cu
plăcere nu numai de intelectuali localnici, ci şi de muncitori
din port,\ docuri, fabrici şi din gară, precum şi de mulţi
plugari de la marginea oraşului. Astfel, toate categoriile de
munciîori din . Galaţi aflară de existenţa lui Pastia la gazetă
şi intrară în legătură cu dînsul. Contribuţia lui Pastia la
gazetă se micşora din lună în lună, pînă cînd, în sfîrşit,
Avîntul se putu susţine prin propriile lui mijloace.

Stabilind prin presă legătura cu muncitorii, Pastia începu să

agite în mediul lor ideea înfiinţării unei şcoli de adulţi, seara,
după încetarea lucrului; şi, cu sprijinul institutorului N.
Damian, înfiinţa chiar o astfel de şcoală. Se urmăreau două
scopuri : unul cultural şi altul politic (cei ce absolveau cursul
primar al şcolii de adulţi se puteau înscrie în listele
electorale cu vot direct; altfel, cincizeci de analfabeţi alegeau
un delegat).
Prin propagandă din om în om, Pastia izbuti să deschidă
şcoala cu vreo treizeci de adulţi. Dar, unul cîte unul, se
retraseră aproape cu toţii, pînă ce şcoala rămase cu un
singur elev. în anul al doilea, şcoala dădu treizeci de
absolvenţi; în cel de-al treilea — cincizeci ; în cel de-al
patrulea, cincizeci şi şapte ; iar în cel de-al cincilea an nu mai
ajungeau dascălii. După Pastia şi Damian, veniră şi alţi
157
 institutori, apoi profesori de la liceu, şcoala comercială şi de
la cea normală ; în sfîrşit, se alăturară şi liber-profesionişti :
medici, ingineri, avocaţi, ba şi ofiţeri de marină.
Peste doi ani se mută de la Tecuci la Galaţi şi Sp. Popescu,
care dădu şi el lecţii la şcoală timp de doi ani. în urmă, Pastia
nu mai preda cursuri, ci se ocupa doar de „paza vieţii din
şcoală". Colinda toate ceainăriile din port şi din oraş, de
multe ori chiar tavernele cele mai infecte, vorbind cu
muncitorii despre păsurile lor pînă la orele două-trei din
noapte, pentru a-i convinge ca în fiecare seară, cînd ies de la
fabrică, să vină la şcoală şi să scoată notiţe după lecţiile
dascălilor.
Ionescu-Johnson spune că Pastia a înfiinţat primul club
socialist la Galaţi.
Pastia era un mare animator nu numai al elevilor adulţi, dar
şi al profesorilor de toate categoriile. Avea însă de luptat cu
mari greutăţi. A fost dat chiar în judecata Consiliului
Permanent de pe lîngă Ministerul Instrucţiunii Publice, care
îi aplică pedeapsa avertismentului, pentru vina de a fi făcut
din şcoala lui o fabrică de certificate doveditoare de
absolvirea cursului primar — acuzaţie absolut gratuită.
între timp, apăru în Galaţi ziarul democrat Votul universal,
condus de avocatul Deodat Ţăranu, la care colabora asiduu şi
Pastia, cu grupul său de prieteni.

157
211
Pastia însă se gîndi şi la o publicaţie pentru copii. Puse
bazele revistei săptămînale Comoara tinerimei, care avu un
comitet de conducere compus din Sofia Nădejde, I. Nădejde.
D. A. Teodora, Sp. Popescu şi Pastia, care
— în afară de traduceri şi poveşti pentru revistă — îşi mai
lua sarcina ca, în timpul vacanţei, să cutreiere toate oraşele
pentru abonamente. în lipsă însă de-o administraţie
editorială, revista nu putu dura, încetînd după treizeci şi
două de săptămîni.
— N-am cunoscut un suflet de om mai zbuciumat decît al lui
Mihai Pastia — spunea Spiridon Popescu — pentru
chestiunile de interes obştesc, şi în special pentru cele
privitoare la ridicarea culturală şi economică a muncitorimii
din oraşe şi din sate.
Fiziceşte cu totul şubred, el n-a încetat să se zbată pentru
idealul de fericire obştească decît în ziua cyid bătrîneţea i-a
sleit cea din urmă licărire de rezistenţă fizică.
Ca dovadă a rarei sale bunătăţi voi cita un singur caz din
viaţa sa. într-o iarnă cumplită, el putea fi văzut um-blînd pe
străzile Galaţilor, zgribulit, sub privirile ironice ale
trecătorilor, numai în surtuc şi înfăşurat într-un pled
— fiindcă îşi dăduse unui om necăjit paltonul său bun.
Acesta trebuia să plece neapărat în judeţul Bacău şi îl
asigurase pe Pastia că-i va trimite prin poştă paltonul —
ceea ce uitase să facă.

157
 în Masa umbrelor, Ionel Teodoreanu îl prezintă pe Mihai
Pastia în cercul prietenilor de la Viaţa românească oarecum
ca o rudă scăpătată a celorlalţi. Nimic mai inexact! Toţi, în
frunte cu Ibrăileanu, aveau cea mai înaltă stimă pentru
inteligenţa şi cultura generală a lui Pastia, pentru
devotamentul său pus în slujba înfiinţării şcolilor de adulţi,
pentru ataşamentul dezinteresat faţă de revistă, ca
administrator şi apoi casier, pentru^ caracterul lui dintr-o
bucată, fără nici o şovăire în decursul întregii sale vieţi, ca şi
pentru spiritu-i de camaraderie şi de colegialitate, precum şi
pentru firea sa de om mucalit, atît de plăcut în grupul
prietenilor.
Iar în romanul său, C. Stere spune despre dînsul : „Bătrînul
institutor pensionar Mihai Nastia — bonne ă tout faire —
care din rîvnă pentru revistă rămînea să doarmă pe masa de
redacţie".
De altfel, Ionel Teodoreanu, în aceeaşi carte, îl descrie fals şi
pe Costică Botez : „Plin de ticuri şi neastîmpăr, părea cuprins
de ţînţari (confidenţiali). Tresărea, clipea nervos, ridica din
umeri, scutura din cap, se frămînta, se agita, vorbind
vertiginos." Parcă avem înainte un nevropat — pe cînd
Costică Botez era un om cu nervii sănătoşi, ponderat, calm,
fără nici un tic şi fără nici o fobie. Nu făcea atîtea mişcări
epileptice nici la vînat, în bălţile Cristeştilor, cînd capul său
avea un nimb de ţînţari autentici — nu „confidenţiali" !
Erorile lui Ionel Teodoreanu în redarea caracterelor celor de
la „masa umbrelor" sînt explicabile, căci el n-a lucrat efectiv
în redacţia Vieţii româneşti, ci venea numai ca musafir în
157
213
orele de „cafenea" redacţională, după procesele lui de la
tribunal, făcînd în drum un popas, cu servieta doldora de
acte, înainte de a se duce acasă, unde îl aşteptau clienţii.
Mai tîrziu, Ionel Teodoreanu îl vizita des pe Ibrăileanu, în
casele din strada Buzdugan, avînd deci prilejul să-1 cunoască
mai temeinic. Păcat numai că făcîndu-1 să vorbească, în
roman, i-a pus în gură expresii metaforice â la Medeleni !...
M. Pastia făcea parte din grupul tineretului socialist de la
Evenimentul literar, care avea întrevederi frecvente în oasele
lui C. Stere sau I. Nădejde din strada Sărărie, unde puteau fi
întîlniţi V. G. Morţun şi C. Dobrogeanu-Gherea. în
peregrinările lui prin diferite oraşe, institutorul Pastia nu
scăpa o vacanţă sau o „punte" de sărbători fără să se
repeadă la cercul din Iaşi.
I. C. Atanasiu, în Mişcarea socialistă, scrie că Mihai Pastia a
publicat în Munca poveşti delicioase, pline de fantezie şi de
vervă, cu subtil înţeles social. Toată viaţa el a fost urmărit de
dorinţa de a le aduna în volum, dar împrejurările nu i-au
îngăduit realizarea acestui gînd.

157
 PARTEA ŞTIINŢIFICA

De la apariţie şi pînă în martie 1907, Viaţa românească a

avut doi directori : C. Stere şi P. Bujor, -trecuţi pe
frontispiciul revistei. Numărul 4 din aprilie 1907 aduce o
schimbare. Pe copertă figurează, ca directori, C. Stere şi dr. I.
Cantacuzino.
în articolul Cum am devenit director al «Vieţii româneşti» i,
C. Stere spune : „Primul număr a şi apărut în martie 1906 —
sub direcţia domnilor C. Stere şi P. Bujor... în curînd însă
irascibilul şi veşnic clocotitorul Paul Bujor, nu-mi mai aduc
aminte pentru ce motiv, s-a retras. Din fericire, domnul
profesor I. Cantacuzino a fost gata să figureze, ca director
ştiinţific, pe coperta unei reviste pe care probabil nu o citise
nici o singură dată, cu aceeaşi bonomie indolentă şi graţie
fermecătoare cu care oricînd e dispus să accepte portofoliul
ministerial într-un guvern de mînă forte — cînd se află la
Paris... sau o delegaţiune pe lîngă ambasada din Paris, sau la
Societatea Naţiunilor — cînd lucrează în laboratorul său de
pe Cheiul Dîmboviţei..."
în numărul 4 din 1907 se publică la Miseellanea următoarea
notă în legătură cu schimbarea din jjirecţia revistei : „în
1
Viaţa românească,
dorinţa noastră de anr.concentra
1 din 1933.în jurul steagului Vieţii
româneşti cît mai multe forţe ştiinţifice şi

5
163
Octav Botez
literare, sîntem fericiţi de a anunţa cititorilor că, începînd
chiar cu numărul de faţă, savantul nostru amic, dr. I. Can-
tacuzino, profesor la Universitatea din Bucureşti, a binevoit
să iee asupră-şi direcţia părţii ştiinţifice a revistei noastre.
Bineînţeles, amicul nostru profesor P. Bujor ră-mîne în
comitetul de redacţie al Vieţii româneşti, şi va continua
preţioasa domniei-sale colaborare, apreciată de cititorii
noştri."
Şi chiar în acelaşi număr, P. Bujor publică o schiţă, intitulată
Măcar o lacrimă. Dar la cîteva zile după apariţia numărului
de aprilie al revistei Viaţa românească şi după aranjamentul
amical dintre revistă şi fostul ei director ştiinţific, Paul Bujor
publică o scrisoare în ziarul ieşean Opinia (numărul 142 din 9
mai 1907), scrisoare care a apărut apoi şi în Adevărul, peste
cîteva zile. în acea scrisoare P. Bujor afirmă că numirea
doctorului I. Can-tacuzino ca codirector la Viaţa românească
s-ar datora „combinaţiilor politice" ale lui Stere —
combinaţii „cunoscute şi idealizate" numai de „un mic grup
de profesori de liceu" 1, „adorabili robi ai domnului Stere".
1
G. Ibrăileanu pe atunci era
Avusese o impresie vagă, chiar înainte de a primi direcţia, că
nu va găsi „acea atmosferă caldă, prielnică unei munci
creatoare". Spera însă că, prin sinceritatea şi munca lui, să
încălzească „atmosfera rece" din jurul foştilor săi colegi de
redacţie. Neizbutind, s-a hotărît să se retragă. S-a supărat
însă că Viaţa românească a motivat schimbarea din direcţie
prin dorinţa de a concentra în jurul revistei „cît mai multe
forţe ştiinţifice şi literare" — şi nu „forţe democratice", cum
s-ar fi înţeles cu Stere şi cu Ibrăileanu. Ideea de democraţie
— continuă Bujor — începuse „să supere serios gîndurile
domnului Stere". Se arăta bucuros de a fi scăpat cu totul de
o atmosferă de nesinceritate, care-1 înăbuşea. Făgăduia să
nu mai intre decît într-o grupare „sincer democratică",
înjghebată de oameni „care nu vor fi infectaţi de boala
politicianismului de azi" şi cu care el va putea avea „în
adevăr legături strînse de idei şi de sentimente".

163
Retrăgîndu-se din direcţia ştiinţifică, Bujor consimţise să
rămînă în comitetul de redacţie al revistei. într-adevăr,
schimbarea nu putea atinge întru nimic direcţia generală a
Vieţii româneşti, care cădea exclusiv în sarcina lui Stere —
nici un rînd nefiind scris de Bujor în chestii sociale,
economice sau politice, de la apariţia revistei pînă în aprilie
1907.
Cu cîteva luni înaintea morţii sale, am întîlnit pe Paul Bujor
la Muzeul Antipa, unde locuia şi unde, cu toţi cei nouăzeci şi
ceva de ani ai săi, dădea sfaturi pline de elan foştilor săi
elevi cu privire la organizarea muzeului. L-am întrebat
asupra pricinii care 1-a îndemnat să părăsească direcţia
revistei Viaţa românească. Profesorul Bujor mi-a răspuns :
— Eu eram un mare admirator al lui Gherea. Cînd Viaţa
românească a început o polemică cu Gherea, ra-am
desolidarizat de revistă şi m-am retras de la direcţia ei.
Acum... care-i adevărul ? Adevărul, crud, e acesta : articolele
ştiinţifice ale lui Paul Bujor, publicate în revistă în anul de
colaborare, aveau un caracter de popularizare, dar păcătuiau
printr-un nivel cultural prea scăzut. Viaţa românească,
spunea adesea Ibrăileanu, se adresează unor cititori care au
cel puţin patru clase de liceu.
Originea conflictului dintre Paul Bujor şi Viaţa românească
este articolul acestuia intitulat : Lumea mărilor şi publicat în
nr. 3/1906 al revistei. După apariţia acestui număr, Stere —
ducîndu-se la Bucureşti — s-a întîlnit cu dr. I. Cantacuzino şi
cu I. Voinov, care au făcut mare haz de coborâtul nivel
ştiinţific al articolului.
 După această întîmplare, triajul articolelor lui Bujor a fost
mai sever. Poate că Bujor a simţit efectul scenei din
Bucureşti asupra lui Stere şi a celorlalţi membri ai redacţiei.
Fapt este că „irascibilul şi veşnic clocotitorul Paul Bujor" s-a
formalizat şi a părăsit cu totul Viaţa românească. Iar dacă ne
gîndim că tocmai dr. I. XTantacu-' zino, autorul zeflemelelor,
fusese numit director ştiinţific al revistei, ne dăm seama de
explozia lui Paul Bujor.
Am recitit articolul cu pricina : Lumea mărilor. Ca fond
ştiinţific găsim locuri comune, iar cît priveşte tinc-tura
literară care îmbracă acest fond ştiinţific — este destul să
cităm un singur fragment din acest studiu : „Cine din voi n-a
avut ocazia să se preumble, în cursul unei zile frumoase de
vară, pe o cîmpie plină cu flori, care mai de care mai
frumoase şi mai mirositoare, care mai de care dezmierdate
de fluturii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare ? Preumblîndu-
ne aşa, parcă simţim la fiecare pas cum sîntem prinşi ca într-
o mreajă fermecată, mreajă ţesută de razele calde ale
soarelui dătător de viaţă, răcorită de adierea vîntului uşor,
îndulcită de mirosul îmbătător al florilor, şi totul în auzul
cîntecului şi ciripitului drăgălaş al păsărelelor."
Cu toate punctele negre din perioada colaborării lui Paul
Bujor la Viaţa românească, s-a păstrat însă în redacţie
amintirea unui om muncitor, conştiincios, de treabă, animat
de cele mai statornice sentimente democratice şi oare — cot
la cot cu ceilalţi colaboratori — şi-a dat silinţa să aducă
revistei contribuţia sa ştiinţifică şi literară.

163
.220
Dr. I. Cantacuzino, noul director al Vieţii româneşti, era un
cunoscut om de ştiinţă, care — după studii strălucite în
străinătate — funcţionase vreo doi ani la Universitatea din
Iaşi ca profesor de Morfologie animală (Anatomie
comparată), impunîndu-se în lumea studenţilor prin
pregătirea, manierele sale civilizate şi prin elanul insuflat
tineretului pentru cercetări ştiinţifice. El era, încă de atunci,
apreciat de intelectualitatea ieşeană. Ocupaţiile sale l-au
împiedicat de a colabora efectiv la Viaţa românească şi cu
atît mai puţin de a dirigui partea ştiinţifică a revistei, care
căzu — şi ea — în sarcina lui Ibrăileanu, ajutat de dr. P.
Bogdan şi de T. A. Bădărău.
Cele mai multe articole ştiinţifice erau citite şi date la tipar
de către Ibrăileanu. Uneori însă cerea avizul celor doi
colaboratori ştiinţifici citaţi mai sus. Pentru colaboratorii din
Bucureşti se apela uneori la D. Călugăreanu sau la dr. Al.
Slătineanu, pentru a se pronunţa asupra unor articole
ştiinţifice.
Pe Bogdan l-am avut profesor de fizică şi chimie la Liceul
Internat din Iaşi. Era un bărbat brun, cu mustăţi negre, rare
— pe care le trăgea energic la dreapta şi la stînga. Stăpîn pe
materie, ne ţinea cursuri foarte plăcute, înviorate de
temperamentul său entuziast.
La o lecţie ţinută în amfiteatrul liceului, Bogdan — atît în
timpul explicaţiei, cît şi a experienţelor de laborator —
izbucnea mereu în rîs fără nici o noimă. La sfîr-şitul orei se
simţi obligat să ne explice cauza veseliei lui: — Aşa-i
românul: se bucură cînd îi fată vaca, cînd îi naşte nevasta...
 Bogdan — Pichel, Petrică, cum îi spuneau colegii în
adolescenţă şi în tinereţe — fusese, ca student, preţuit de P.
Poni, care îi înlesnise plecarea pentru doctorat în Germania.
Era un tînăr vesel, mare cîntăreţ, pe care îl solicitau ca
tovarăş de excursii grupurile de studenţi — în frunte cu
Ibrăileanu, M. Carp şi T. A. Bădărău — în hoinărelile lor pe la
horele de la Miroslava şi Valea Adîncă, ca şi la escapadele de
la Viaţă Lungă.
Om de ştiinţă de primul ordin, el a urcat, prin merit, toate
treptele învăţămîntului : dascăl de liceu, profesor
universitar, decan, rector... La catedră, în laborator, precum
şi la direcţia căminului de studenţi, P. Bogdan a dat dovadă
de o rară bunătate şi omenie faţă de elevii săi. Fost copil
extrem de nevoiaş, el a avut toată viaţa o atenţie duioasă
faţă de studenţii săraci, cărora le-a arătat veşnic, prin fapte,
o grijă paternă.
Cum Viaţa românească se adresa unui public cu instrucţiune
mijlocie, partea ei ştiinţifică se cerea a fi făcută, totuşi, într-
un oarecare spirit de popularizare. Colaborator ideal în acest
sens a fost T. A. Bădărău, fost profesor de ştiinţe naturale,
întîi la Galaţi şi apoi la Liceul Internat din Iaşi, pe care mulţi
ani 1-a condus ca director.
In curent cu mişcarea ştiinţifică din străinătate, T. A. Bădărău
a ştiut totdeauna să aleagă subiectele cele mai interesante
pentru publicul cititor şi să le trateze sistematic, scoţînd în
evidenţă latura caracteristică, importantă — totul turnat
într-o formă simplă, clară, atractivă, într-o dedicaţie pe un
volum, Topîrceanu îi scria : „Domnului profesor Teodor
163
.222
Bădărău, literat care, pe lîngă literatură şi poezie, mai face şi
ştiinţă...". Coborîtor dintr-o familie de răzeşi şi de preoţi, T.
A. Bădărău se distingea prin dîrzenie, energie, putere de
muncă, încredere în viitor, dragoste de oameni şi de viaţă,
prospeţime şi tinereţe sufletească — însuşiri fericit îmbinate
cu omenia, duioşia, dar şi cu revolta faţă de orice
nedreptate.
A scris aproape cincizeci de articole în Viaţa românească —
de la 1910 pînă în 1930 — atacînd problemele la ordinea
zilei : natura cometelor (cu prilejul aşteptării unei comete,
care pasiona lumea), apele eruptive şi guşa (cînd se hotărîse
aducerea apei de la Timişeşti la Iaşi), originea omului —
studiu cerut de Ibrăileanu, cu care T. A. Bădărău era prieten
încă de la Şcoala Normală Superioară, unde intrase ca
bursier la Ştiinţele naturale, singura specialitate ce mai avea
o bursă vacantă. Prietenia lui cu Ibrăileanu se strînsese şi
prin excursiile făcute împreună la Ceahlău şi pe Bistriţa, cu
pluta.
Paralel cu colaborarea la Viaţa românească, la Adevărul
literar şi artistic, precum şi la diferite reviste ştiinţifice din
ţară, T. A. Bădărău a scos excelente manuale de zoologie,
botanică, geologie, anatomie, higiena, etc., pentru uzul
liceelor, utilizate însă şi-n universităţi, precum şi cîteva
broşuri în colecţia „Cunoştinţe folositoare". Ca student, T. A.
Bădărău a colaborat la Munca, ziar socialist, iar în 1907 a
publicat în ziarul Galaţi o serie de articole despre problema
agrară, citind — printre pricinile sărăciei ţăranilor —
fărîmiţarea pămîntului. Recomanda întovărăşirile, pentru ca
 mai multe ogoare învecinate să poată fi mai bine şi mai cu
folos lucrate. Făcea apel la cooperative şi la administraţiile
locale să ia iniţiativa în acest sens.
Cerînd, prin artista Otilia Ghiulea, relaţii de la familia lui,
însuşi T. A. Bădărău îmi răspunse, la 19 decembrie 1956,
scriindu-mi printre altele : „Doamna Ghiulea întreabă care
este data morţii mele ? N-o ştiu nici eu ; dar halul slăbiciunii
puterilor fizice, a simţurilor şi minţii, mă face să nu mai ţin la
viaţă."
T. A. Bădărău avea atunci 85 de ani şi îşi redacta memoriile,
pe care n-a izbutit să le isprăvească. După cîţiva ani
inadvertenţa scrisorii cu bucluc s-a transformat în realitate.

ARTUR STAVRI

Artur Stavri a colaborat cu regularitate la Viaţa romq-

nească. D. Anghel îşi aduce aminte de dînsul pe cînd purta
uniforma Institutelor-Unite, un liceu particular din Iaşi,
163
.224
ducînd o viaţă de visător, singuratică, în promiscuitatea silită
a internatului, într-o clădire ca o cazarmă — sinistră şi
umedă, cu ganguri murdare, cu ferestre rău închise, prin
care gemea vîntul întorcînd pe neaşteptate filele în sălile de
meditaţie. Era pe-atunci un băiat subţiratic şi gingaş, ca o
fată mare, pe care nu-1 atrăgeau jocurile sau exerciţiile
violente, brutale. Timid şi modest, Artur Stavri a rămas astfel
toată viaţa, căutînd parcă să se ascundă şi să facă tăcere în
jurul numelui său.
Peste cîţiva ani, Izabela Andrei (Sadoveanu) îl întîlni în casa
din strada Albineţ a poetului N. Beldiceanu, profesor la un
gimnaziu din Iaşi, care — nemulţumit de Contemporanul —
înfiinţase un cerc literar. Beldiceanu era un bărbat frumos,
rumen la faţă. Avea ochi albaştri, bulbucaţi, şi o barbă
scurtă, castanie-roşcată. nervos, pătimaş, de-o vervă
nesecată, profesorul fermeca societatea, ţinînd-o atentă
ceasuri întregi cu digresiuni pitoreşti în egiptologie sau cu
fragmente din poemul său geologic Pămîntul, declamate cu
o voce puternică, hotărîtă, voalată însă de-o uşoară
răguşeală.
Izabela Sadoveanu, pe atunci elevă în clasa a V-a sau a Vl-a
de Externat, o fetiţă de vreo şaisprezece ani — mică şi slabă
— se strecura în casă aproape în fiecare seară şi se aşeza
sfioasă în colţul cel mai retras al odăii, ca „un mic animal
familial"', cum se califică ea însăşi. Cercul se compunea, în
1888, din Artur Stavri, Elena Se-vastos, Artur Gorovei,
Eduard Gruber, Costică Anghel, C. Gheorghiu, zis Filozoful,
Vasile Lateş, Eduard Petro-vici etc. Fiecare scotea din
 buzunar dte o fiţuică şi citea, cu glas scăzut şi inspirat, proză
sau versuri. Apoi se aprindeau discuţii pătimaşe, care ţineau
uneori pînă aproape de ziuă.
Printre figurile tinereşti se ivea cîteodată chipul roşcovan,
plin de o îngăduinţă uşor luătoare în rîs, al lui moş Ion
Creangă, care în seara de 4 mai 1888 a citit acolo o parte
inedită din Amintiri. Grupul acesta are astfel meritul de a-1 fi
însufleţit pe scriitorul uitat în mahalaua Ţicăului, dîndu-i
emoţiile vieţii şi ale succesului literar.
Captivat de teoria audiţiei colorate, Eduard Gruber dădea
drumul glasului său cu note joase, înăbuşite, prelungi,
căutînd să convingă pe asistenţi că sunetele provoacă
anumite senzaţii vizuale. Artur Gorovei, deşi covîr-şit de
melancolia unui amor nenorocit, arunca, cu vocea sa
ascuţită, zeflemele pline de bun simţ împotriva celor ce luau
în serios teoriile lui Gruber.
Artur Stavri nu participa la această încrucişare de spade. Se
mulţumea să zîmbească, amuzat şi ironic, gustînd, cu mici
înghiţituri, din paharul de vin generos, care se afla din
belşug în casa lui Beldiceanu. Izabela Sadoveanu şi-1
amintea tînăr de tot (n-avea decît nouăsprezece ani), cu
trăsături fine şi cu faţa palidă, răsărind din barba neagră, pe
care o chinuia în toate felurile. Era înzestrat cu o sensibilitate
feminină, contemplativ şi obosit de viaţă — pe care nici n-o
începuse... Tot aşa îl vedea şi mai tîrziu, în Bucureşti :
melancolic, dus pe gînduri, cu un aer de plictiseală. Nu-i
plăceau discuţiile gălăgioase, dar era îndrăgostit de „taifas".
Se simţea bine în intimitate, cînd se spovedea cu plăcere. îl
163
.226
vedeai — acelaşi — în berăria lui Caragiale din Capitală, în
casa lui Gherea de la Ploieşti, în tramvai, pe stradă sau pe
băncile Parlamentului (fost multă vreme stenograf al
Camerei, Artur Stavri — ajuns deputat — n-a ţinut discursuri
şi n-a făcut nici interpelări, probabil din compasiune faţă de
foştii săi colegi). Stavri era acelaşi şi la reuniunile din
Capitală de la Dionisie Many 1, care-1 preţuia pentru
manierele lui civilizate, pentru gustu-i artistic şi pentru
ascuţimea minţii sale pline de fineţe. Sub aparenţa-i de
istovire şi de renunţare, Stavri ştia totuşi să reziste şi să dea,
fără sforţare, riposte agere vervei îndrăcite şi spiritului tăios
şi necruţător al lui Tony Bacalbaşa.
D. Angliei şi St. O. Iosif scriu în Cumpăna că Artur
Stavri, în timpul colaborării la Viaţa, revista lui Al. Vla-
huţă, s-a manifestat nu numai ca poet, ci şi ca cronicar
umoristic, satiric, polemist... , >
Iar în redacţia Vieţii româneşti, Ibrăileanu spunea că Artur
Stavri — la Pagini literare, ca şi în toate revistele la care
fusese colaborator de bază — scria polemicile în versuri şi-n
proză. Ale lui erau toate notiţele mărunte, pline de spirit, din
coada revistelor. Cuvintele lui de duh, înţepăturile-i ironice
erau repetate de presă şi umblau din gură în gură, mai cu
seamă în mediul intelectual. De pildă, de el a fost scrisă
cunoscuta fabulă care se încheie cu morala :
Cînd mănînci aşa iahnie, Nu mai face gălăgie.
Se povestea în redacţie, în hazul tuturor, întîmplarea cu
parodia lui Coşbuc — transmisă de I. Teodorescu, cumnatul
fraţilor Ion şi Costică Botez, martor ocular al întîmplării. într-
 1
Profesor la Şcoala de Poduri
o seară, acasă la Many, după o serie de glume şi de anecdote
sărate şi pipărate, care nu ^displăceau de loc asistenţei, şi în
primul rînd „birtaşului de la Ploieşti", începu o discuţie
aprinsă în jurul poeziei lui G. Coşbuc, admirat cu entuziasm
de Gherea, dar puţin preţuit de ceilalţi membri ai cercului.
La un moment dat, Artur Stavri se adresă lui Gherea :
* Eu, dragă Costică, îţi fac poezii ca ale lui Coşbuc cîte vrei,
ba încă mai bune. Dar numai să mă doară capul, căci cu
capul liniştit, desigur, le-aş face încă şi mai şi.
* Să te văd, să te văd, te lauzi — îi răspunse Gherea ; apoi
adăugă : Păcat că nu-1 cunosc pe Coşbuc, căci i-aş cere ceva
pentru Literatură şi ştiinţă.
Peste cîteva zile, Artur Stavri veni la redacţie cu o cumplită
durere de cap. Atunci Tony Bacalbaşa îl apostrofă :
— Hai, Thuthur (poreclă ce-i dăduse el de la „Art-hur"),
pune-te, mă, şi fă poezeaua aia â la Coşbuc, că iacă, te doare
capul.
Stavri se aşeză la masă şi scrise într-o întinsoare parodia. Iar
la prima întâlnire cu Gherea, Tony Bacalbaşa îi spuse :
— Dragă Costică, spre a-ţi face plăcere, Thuthur ţi-a
procurat o poezie de la Coşbuc, cu care se cunoaşte bine.
Scoate-o, Thuthur, şi dă-i-o.
Gherea luă manuscrisul cu mefienţă şi începu să-1 citească,
stînd în cumpănă, cu un ochi la poezie şi cu altul la asistenţă,
care nu se mai putu stăpîni şi izbucni în rîs. Gherea se supără
de farsa jucată, dar supărarea nu-i ţinu mult. Parodia,

163
.228
intitulată Despărţire, publicată în Adevărul literar, avu mare
succes. Poezia se isprăvea astfel:
Iar de mî-i uita, ţi-o spun, Mă cunoşti tu că-s nebun,
Şi uşor Aş da-n gura tuturor Toate dragostele tale — Şi de-
mi ieşi cumva în cale,
Te omor!
Circula, de asemeni, în grupul de prieteni o poezie intitulată
Călugăriţele, cu rime accentuate pe silaba ante-penultimă, a
lui Artur Stavri — care apare astfel ca unul dintre
premergătorii acestui gen.
In oeroul Vieţii româneşti, poeziile lui Artur Stavri erau
gustate pentru prospeţimea icoanelor, de natură şi nentru
sentimentele nostalgice care vibrau în ele. Nu o dată
„amicii" îi reciteau, în surdină, versurile :
Ne risipim în cale — şi zilele-nflorite, Viaţa, tinereţea, nici
ştii cînd le trăieşti: Ca apa care scade, aşa, pe nesimţite, In
cupele uitate pe margmi de fereşti.

CALISTRAT HOGAŞ
 Pe C. Hogaş 1 l-am avut profesor de română şi de latină la
Liceul Internat din Iaşi — „dascăl", cum îi plăcea lui să-şi
zică. Era îndrăgostit de breasla dăscălească. îşi iubea elevii
— „şcolerii" — liceelor din Piatra, Roman, Tecuci, Iaşi, pe
unde peregrinase în agitata lui viaţă de profesor. Chiar
culegerea impresiilor sale de călătorie : Pe drumuri de
munte poartă următoarea dedicaţie : „închin această scriere
tuturor foştilor mei elevi, în semn de dragoste şi aducere-
aminte".
L-am cunoscut ca pe un om plin de sănătate şi de veselie,
bine legat, cu o faţă de satir bătrîn, încadrată într-o barbă
gălbuie, rară şi găurită de doi ochi mici, verzui, pătrunzători,
care rîdeau parcă necontenit, singuri, fără participarea feţei,
cu o- pălărie cît o roată de trăsură, aşa cum îl zugrăveşte G.
Ibrăileanu în romanul Adela. Era un om robust. Chiar şi iarna
purta pe stradă numai o redingotă de postav neagră, fără
palton. Pe timp de ploaie îşi arunca pe umeri o imensă
pelerină cît o velinţă, de care nu se despărţea în excursiile lui
prin munţii.
După munca din timpul anului, după hărţuieli la mai multe
şcoli (era profesor şi la Liceul de fete Humpel, şi la Liceul
Militar), corectînd sute de teze şi extemporale,
Oalistrat Hogaş (moş Calistru, cum îi ziceau colegii de
profesorat) pornea în timpul vacanţei în munţi, încălţat cu
opinci legate cu noj iţe peste nişte ciorapi lungi de lînă roşie,
ou raniţa în spinare, cu revolverul la şold şi cu un toroipan în
163
.230
mînă, fără să se despartă de pălăria şi de pelerina lui de
proporţii homerice. Parcă nu mai era dascălul care venea pe
culoarele lungi ale Liceului Internat cu catalogul subsuoară,
ducînd între două degete ale mîinii stingi gîtul nedespărţitei
sticluţe de cerneală roşie cu care corecta în clasă
extemporalele. Citea foarte atent lucrările elevilor, şi numai
din cînd în cînd arunca o privire mînioasă spre autorul
vreunei năzbîtii, peste ochelarii coborîţi aproape de vîrful
nasului său cîrn. îşi ascuţea şi mai mult sprîmcenele
diavoleşti şi, vîrîndu-şi degetele cele mari ale mîinilor în
răscroiala de la umăr a vestei, izbucnea :
— Mă, tigoare ! k
Moldovean pînă în măduva oaselor, Hogaş se înfuria
ori de cîte ori descoperea în vreo lucrare cuvintele : pîine, în
loc de pîne, sau niţel. Numai ce-1 auzeai :
— Ce limbă-i asta ? Cîine, pîine, niţel, viţel...
Cînd eram prin clasa a doua sau a treia de liceu, în 1903—
1904, Liceul Internat avu parte de inspecţia secretarului
general de pe lîngă Ministerul Instrucţiunii Publice, însoţit
de o droaie de slujbaşi superiori din acest departament. Ca
precauţiune, dacă va fi vizitată şi clasa lui, Hogaş ne spuse în
ajun să pregătim analiza poeziei : Uliul şi găinile din Cartea
de citire. A doua zi, clasa noastră fu dusă în amfiteatrul
unde, de obicei, se făceau lecţiile de fizică şi de chimie,
alături de laboratorul cu aparate şi cu substanţe pentru
experienţe. Intrară oaspeţii. Secretarul general se iaşeză la
masa .cea lungă, iar Hogaş — în picioare — îşi începu lecţia :
 — Deschide cartea la o poezie oarecare ! — se adresă unui
elev profesorul. înţelegînd viclenia, şcolarul strigat deschise
cartea la poezia Uliul şi găinile şi începu să facă analiza
cerută de dascăl. Hogaş întrebă pe alt elev, şi aşa mai
departe — vrînd să arate inspectorilor ştiinţa clasei.
Ajungînd profesorul la un şcolar nătîng, acesta, fără să-şi dea
seama de trucul dascălului, la prima poticnire în răspunsuri,
se scuză :
— Domnu' profesor, m-a durut capul şi n-am putut prepara
lecţia pe astăzi : Uliul şi găinile.
Hogaş rămase o cliipă încurcat, apoi urmă lecţia ca şi cînd nu
s-ar fi întîmplat nimic, dar cam fără chef. Oaspeţii însă se
foiră la locurile lor, schimbîndu-şi zîmbete şi priviri cu
înţeles.
Peste cîtva timp, într-o revistă a învăţămîntului, unul dintre
inspectorii prezenţi la lecţia de română a lui Hogaş îl făcu cu
ou şi cu oţet — criticîndu-1 din punct de vedere pedagogic,
lingvistic, gramatical etc, şi cerînd nici mai mult nici mai
puţin decît capul vinovatului. Nu ştiu dacă obiecţiile
inspectorului cu pricina erau întemeiate ori nu — afară doar
de cele privitoare la trucul întrebuinţat de profesor, care a
prezentat o lecţie preparată drept una improvizată. Dar mi-a
rămas în memorie, ca o curiozitate, pretenţia unui pedagog
de a arunca peste bord, dintre dascălii de limba română,
tocmai pe acela care a ilustrat-o în mod atît de strălucit!
în excursii, Hogaş pleca fie însoţit de un tovarăş de drum, pe
icare îl acoperea cu o avalanşă de glume şi de imprecaţii, fie
singur, călare pe Pisiouţa — o iapă iute şi sprintenă.
163
.232
Cu cîteva luni înainte de moarte, Caragiale, trecînd prin Iaşi,
a ţinut să-1 vadă pe Hogaş, pe care îl admira pentru
minunatele lui impresii de călătorie.
Hogaş a locuit mulţi ani la Iaşi, într-o casă cu grădină, pe o
uliţă din spatele Liceului Internat. Se scula pe la cinci
dimineaţa şi înfuleca în pridvor o halcă de carne friptă ipe
cărbuni, cu un braţ de ceapă verde. Bea un pahar de vin
roşu, vechi, şi o cafea ; apoi, fumînd cu o uriaşă ţigaretă de
chihlimbar, îşi rînduia în minte lucrul de peste zi.
Acest om voinic, tăiat dintr-o bucată, clocotitor de viaţă şi de
entuziasm, a străbătut, oum spuneam, numai o parte din
munţii Moldovei — şi această împrejurare i-a fost fatală.
Prezentîndu-şi volumul pentru premiere la fosta Academie
Română, Hogaş s-a ciocnit de raportul lui Caragiani, care şi-
ia încheiat astfel observaţiile : „Aş fi propus să se acorde
autorului întreg premiul Adamachi de 5.000 lei. Fiind însă că
în cartea sa nu se dă descrierea decît numai a o parte din
munţii Moldovei, propun a i se acorda din premiu numai o
parte, pe care o veţi găsi cu cale." Academia Română nu s-a
arătat dispusă să facă proporţia dintre suprafaţa muntoasă
descrisă de Hogaş şi suma. totală a premiului şi nu i-a
atribuit din premiu nici o cotă parte, cit de mititică...
Hogaş şi-a tipărit cele dintîi lucrări literare în presa
provincială din Piatra. Abia mai tîrziu, A. D. Xenopol 1-a
determinat să publice în Arhiva din Iaşi însemnări de
călătorie. Atît lucrările vechi, cît şi cele noi, apărute în Viaţa
românească, au fost îndreptate de Ibrăileanu, care a tăiat
 fără milă digresiunile mitologice, cînd acestea în-treoeau
măsura, ca şi glumele de gust îndoielnic — „miticismele"...
Faţă de aceste amputări, autorul se văicărea cumplit, ca şi
cînd ar fi fost supus unei vivisecţii. Mai tîrziu însă, cînd îşi*
vedea opera pieptănată şi gătită în revistă, Hogaş — spirit
obiectiv — nu se putea stăpîni să nu izbucnească faţă de
colegii din cancelaria Liceului Internat:
— Ştii că armanul a avut dreptate !
Opera lui Hogaş, adunată într-un volum sub titlul : Pe
drumuri de munte, s-a tipărit în vara anului 1912, cînd
Ibrăileanu era la mănăstire. Autorul a cerut ca volumul său
să fie cules cu ortografia Academiei Române, nu cu cea a
revistei, deoarece cartea cu pricina, după hotărîrea
autorului, urma să fie prezentată acestei instituţii spre
premiere. De la primele pagini au izbucnit neînţelegeri între
Hogaş şi C. Soroceanu, însărcinat cu îngrijirea volumului.
Hogaş s-a burzuluit :
— Eu sînt dascăl de româneşte, şi mie să nu-mi suflaţi în
borş. îmi fac eu singur corectura, şi-n şpalt, şi-n pagini, şi-n
coală. Să nu-şi bage nimeni nasul în trebuşoara asta, care mă
priveşte numai pe mine — că mă fac foc, acuşi răstorn
putina cu huşti...
Soroceanu n-a mai văzut corecturile; iar Hogaş, neavînd
experienţă, a scăpat o sumedenie de greşeii, unele
deformînd complet textul, ca „braţul" în loc de „băţul" şi...
„vaginal" în loc de „virginal". Toamna, volumul era gata.
Autorul mi-a dat şi mie un exemplar, cu următoarea

163
.234
dedioaţie : „Fostului şi iubitului meu elev M. Sevastos. din
partea autorului".
înainte de a pune volumul în vînzare, Ibrăileanu — întors din
vilegiatură — a citit cartea şi şi-a pus mîinile în cap : nu era
pagină fără greşeli. S-a năpustit asupra
lui Soroceanu :
— Cum de l-ai lăsat pe Hogaş să-şi nenorocească volumul ?
— Mi-a fost doar profesor şi nu puteam să-1 înfrunt. Deşi
eram în afară de discuţie, Ibrăileanu a urmat,
adresîndu-se şi lui Soroceanu, şi mie :
— Tocmai fiindcă aţi fost elevii lui, trebuia să vă uitaţi ce
face moşul acolo şi, văzîndu-i năzbîtiile, să fi dat alarma.
Ibrăileanu a oprit difuzarea volumului, a corijat un exemplar
şi 1-a dat tipografiei ca să culeagă din nou vreo douăzecd-
treizeci de pagini şi să le retipărească, introdu-cîndu-le în
locul paginilor pline de greşeli. Operaţia era foarte grea şi
costisitoare : nu se puteau tipări file izolate, ci sferturi de
coală. Deci cele 20—30 de pagini greşite cereau înlocuirea a
80—120 de pagini. Foile greşite trebuiau scoase din carte,
oare era broşată, şi urmau să fie înlocuite cu cele bune.
Operaţia aceasta, comandată tipografiei, nu s-a putut
realiza. în 1914 s-a tipărit o nouă ediţie, care însă a ars în
parte. De aceea, Topîrceanu, într-o recenzie, spunea despre
Hogaş că e un autor fără noroc.
într-un rînd, cum Ibrăileanu îl probozea pe Topîrceanu că
toată ziua se ţine de aventuri — Hogaş luă apărarea
„vinovatului" :
 — Foarte bine face băietul. îl aprob din toată inima. Atunci,
cînd vrei să umble după aventuri ? Noaptea ? Dar noaptea e
lăsată omului de Dumnezeu pentru dormit.
Hogaş era un povestitor care te fermeca nu numai în scris, ci
şi prin viu grai. Ne-a istorisit, de pildă, cum a scăpat de
armată. A spus oare purul adevăr, sau 1-a mai înflorit ? N-a
luat cumva asupră-şi păţania altuia şi a povestit-o ca atare
numai de dragul hazului ? NUHS de loc lămurit în privinţa
asta.
— Ştiţi voi cum am scăpat eu de miliţie ? — începu el într-o
seară la redacţie, după ce-şi puse o ţigară în lunga-i ţigaretă
de chihlimbar şi o aprinse cu o brichetă. Cînd mi-a venit
vremea să trag sorţii, drept să vă spun, n-aveam de fel chef
de militărie. Şi cum. am auzit că doctorul din comisia de
recrutare nu-i uşă de biserică, m-am şi dus la dînsul — aşa
cum făcuseră şi alţi tineri din orăşelul meu, care fuseseră
reformaţi. Cînd am intrat la doctor, el a şi înţeles cum stă
chestia. Nici nu m-a lăsat să isprăvesc şi m-a întrebat : „Ai
douăzeci de galbeni ?" — „Am", i-am răspuns. — „Atunci, s-
a făcut. Adu-mi aici banii, chiar în seara asta, şi tu, trei zile şi
trei nopţi de-acum înainte să nu închizi ochii şi nici să nu
mănînci — poţi numai să bei : să umbli din crîşmă în crîşmă,
nespălat şi nebărbierit. Iar a patra zi, să te prezinţi la
comisie. Ai înţeles ?" — ,,'Nţeles !"
M-am dus acasă şi am vorbit cu tata, protopopul Du-mi triu.
A scos părintele douăzeci de galbeni dintr-o pungă de ibrişin
negru, împletit, cu două desăgele pe la capete, iar la mijloc
strînsă cu nişte inele de sfoară. Mi-a mai dat şi bani de
163
.236
cheltuială. M-am dus la doctor şi i-am pus fişicul pe colţul
mesei. Am apucat numai să-i spun 'numele meu, că
doctorul, înoepînd să numere galbenii, se porni cu glas tare
să mă boscorodească (pesemne era cineva în odaia de-
alături) : „Tinere, nu se poate nici o scutire... patria înainte
de toate... datoria (şi cum se încurca, relua numărătoarea de
la început)... eu sînt turc... îmi iubesc ţara... aşa să ţi-o
iubeşti şi tu... peste trei zile te prezinţi... Te umflu... am să te
dau la marină, patru ani, ai auzit ?" După aceea, m-am
înhăitat cu cîteva haimanale şi am ţinut-o într-un zaiafet trei
zile şi trei nopţi încheiate. A patra zi, pămîntiu la faţă, cu
obrazul plin de ţepi, cu cearcăne în jurul ochilor, m-am
înfăţişat împle-ticindu-mă în faţa comisiei. Mi-am rostit cu
glas stins numele ; iar doctorul, cum dădu cu ochii de mine,
se răsti : „Da' tu ce cauţi aici ? Vrei să faci miliţie ? Nu vezi
că-ţi bate coliva în piept ? Hai, marş acasă !" Am fost
reformat ca... ofticos şi, uite, am şaizeci şi patru de ani şi,
slavă Domnului, să bat în lemn (Hogaş îşi vîrî mîna sub masă
şi îndoindu-şi degetul arătător bătu înscîndură de jos în sus,
ca diavolul pitit acolo să-şi ia tălpăşiţa în tuspatru părţile
lumii), nu pot să mă plîng de oftică. Fac excursii ca un flăcău.
Iar după excursii, cu un gest larg, uneori teatral, Hogaş ne
arăta frumuseţile patriei noastre, zugrăvind-o pitoresc cu
graiul său înflorit : Iată munţii cu piscuri înalte, care parcă se
ţin de mînă, şi peste care brădetul negru se întinde ca o
imensă haină. Ici se zăreşte o mănăstire — un masiv de
piatră văruit cu galben, pe care o ceată de turnuri nu se
înţeleg între ele, îşi dau brînci şi se îndeasă unele în altele,
 spre a nu cădea jos de pe masivul de sub picioarele lor. Dar
în împărăţia munţilor bîntuie uneori furtuni. Uraganele
umplu jgheaburile largi ale munţilor şi, oa nişte imense
puhoaie vijelioase, se rostogolesc prăpăstios la vale. Viforul
şuieră, geme şi urlă în răstimpuri, cînd cu glas de frunze
spulberate, cînd cu glas de codri zbuciumaţi sau de munţi
zguduiţi cu furie pe temeliile lor de cremene eternă...

A. PHILIPPIDE

Venea rar de tot pe la redacţie filologul A. Philippide — un

om scund, bine legat, cu nişte mustăţi arnăuţeşti, albe, cu
sprâncenele stufoase deasupra unor ochelari cu hulube
după urechi. Avea o vorbă stropşită. Mergea pe jos de acasă
la Universitate şi înapoi, purtînd o pălărie neagră cu borurile
mari şi un baston gros, încujbat. Era un om naiv, foarte
credul.

163
.238
Philippide luase parte la fixarea ortografiei Vieţii româneşti.
Ţinea însă la unele particularităţi (ca i scurt şi u scurt,
suprimarea apostrofului etc.), care nu fuseseră admise de
redacţie. în revistă însă, din punct de vedere ortografic,
Philippide făcea stat în stat. îşi publica articolele cu o
ortografie aparte — ortografia lui.
II întîlneam adesea în oraş, pe drumul dintre casă şi
Universitate. Odată îl văzui pe strada Română, colţ cu strada
Tăutu, admirînd un cocor dintr-o curte. Era absorbit în
studierea păsării captive. Peste vreo oră, cînd mă
reîntorceam pe acelaşi drum, îl găsii lîngă acelaşi gard,
nemaisăturîndu-se să cerceteze cocorul, cu o stăruinţă de
om de ştiinţă, dublat de un entuziast:admirator al naturii. Şi
doar el nu-şi vedea capul de ocupaţii cărturăreşti.
Philippide era un original. Din pricina aceasta multe
anecdote născocite de şugubeţii ieşeni s-au împletit aşa de
bine cu faptele exacte din viaţa acestui savant, încît astăzi
cercetătorii trecutului nu mai ştiu precis care-i realitatea. în
romanul său, Stere a povestit cîteva din năzdrăvăniile puse
de public în sarcina marelui filolog. Fiul său, poetul Al. A.
Philippide, le contestă autenticitatea :
— Sînt nişte anecdote care circulau prin Iaşi...
Dintre aceste anecdote, mai cunoscute sînt cele privitoare la
căsătoria lui. Ieşenii însă jurau că nu-i la mijloc nici o
anecdotă, ci purul adevăr. Astfel, se povestea că Philippide
călătorea odată cu trenul de la Iaşi la Bucureşti, în tren intră
în vorbă cu un domn de prin Tîrgu-Neamţ — sau aşa ceva.
Umblînd în portofel, acesta scăpă jos o fotografie. O ridică
 Philippide, care rămase mult timp cu fotografia în mînă —
admirînd un chip frumos de fată, completat cu o siluetă
solidă.
— Cine-i fata asta ? — îl întrebă Philippide pe pie-trean.
— Soră-mea !
— Aşa-aşa... Bună cherestea ! Ştii că-mi place ? Eu aş lua-o
de nevastă. Şi să nu-ţi închipui că sînt un ter-chea-berchea.
Eu sînt profesor universitar — şi am şi oleacă de stare. Dacă
nu crezi, iată actele mele.
Pietreanul examina documentele originalului pretendent,
zîmbi şi răspunse :
— Eu n-am nimic împotrivă. Numai să vrea soră-mea...
— Atunci, să ne dăm jos la prima staţie şi să luăm cel dinţii
tren spre Piatra.
Zis şi făcut ! Fratele şi candidatul la însurătoare se duseră la
Tîrgu-Neamţ. Amîndouă părţile căzură de acord — cu toată
originalitatea cererii în căsătorie — şi nunta avu loc.
Dar la început căsătoria cam scîrţîia. Doamna zdrăngănea
toată ziua la pian şi îl năucea pe studiosul filolog. Toate
aluziile, apoi rugăminţile şi mustrările soţului rămaseră
zadarnice. Atunci Philippide puse mîna pe un topor şi făcu
ţăndări „drîmboiul". Dar erau şi alte pricini de neînţelegere
între soţi. La fiecare prilej, nevasta pomenea de averea ei, de
banii săi. Exasperat de aceste sî-cîieli, profesorul se repezi la
scrin, trase furios sertarul unde soţia îşi ţinea maldărele de
bancnote, le umflă în braţe şi sfîrrr ! — le aruncă pe toate în
foc pe gura sobei.

163
.240
Folclorista Elena Sevastos, mama mea, fostă elevă a lui
Philippide, în clasa a şaptea, la Institutul Humpel, mi-a
povestit cum directoarea 1-a prezentat elevelor pe
Philippide cu următoarele cuvinte:
— Vă anunţ cu bucurie că am izbutit să determin pe domnul
Philippide a preda cursul de limba română la şcoala noastră.
Domnia-sa se întoarce acum din străinătate, unde a făcut
studii strălucite. E un învăţat îndrăgostit de ştiinţă. El şi-a
consacrat muncii grele de filolog cei mai frumoşi ani ai
tinereţii sale — în vreme ce colegi de-ai săi îmbrăţişau
cariere uşoare sau chiar nu făceau nimic, bazaţi pe
bunăstarea lor şi a părinţilor lor. Domnul Philippide face
parte dintre oamenii înlesniţi materialmente. El are...
Şi doamna Humpel începu să facă un pomelnic al ave-
rii familiei Philippide : casă, vie, atîtea fălci de pămînt
arabil... ?
— Fără păpuşoi, o întrerupse brusc Philippide, com-pletînd
inventarul.
Fetele se uitară unele la altele, începură să-şi dea coate şi să
se hlizească. Nu s-auzeau decît şoapte în clasă : „fără
păpuşoi", „bună partidă", „fără păpuşoi"... Această
intervenţie nenorocită submina de la început prestigiul de
dascăl al lui Philippide, care — nemaiputînd suporta
obrăzniciile şi gălăgia făcută în clasă de fete — înşfacă într-o
zi catalogul de pe catedră şi, ou paşi mari, repezi, dădu să
iasă din clasă. Se opri însă în prag, se întoarse scurt şi se
adresă furios elevelor, ameninţîndu-le cu pumnul :
— Ştiu eu ce vă trebuie vouă !
 Aceasta a fost ultima lui lecţie cu clasa a şaptea de la
Humpel.
La 1 noiembrie 1897, Philippide începu lucrarea
dicţionarului limbii române, din însărcinarea Academiei.
într-un anuar al Universităţii din Iaşi găsim un rapdTt făcut
de comisia Academiei asupra activităţii lui Philippide. De la
15 februarie 1898 pînă la 15 martie 1899 se culeseseră
500.000 de extrase din 209 volume. Comisia spera că
dicţionarul va fi gata în trei ani. „Pentru aceasta însă —
spunea raportul — trebuie o putere de muncă uriaşă."
în ziua cînd începu munca la dicţionar, Costică Botez văzu o
schimbare în casa lui Philippide ; profesorul îşi mutase patul
în birou. Puţin jenat, Philippide se simţi obligat să dea o
explicaţie :
— Dicţionar şi nevastă nu se poate ! — şi, amărît, turnă lui
Costică Botez un păhăruţ din cana de vin roşu, care nu lipsea
de pe biroul lui, închinînd pentru izbînda dicţionarului.
Philippide a dus o aspră viaţă de muncă, între şcoală şi
biroul său de studiu.
— Şcoala nu este un local de petrecere, ci de muncă, de
necaz, spunea el. Tot lucrul bun se capătă cu greu. Nimeni
nu se tîmpeşte de carte, cum cred unii. Iar cine iese tîmpit
din şcoală, acela era tîmp de acasă...
în studiile lui, Philippide a pătruns toate tainele limbii
româneşti. El şi-a dat bine seama de valoarea lui Creangă,
prozatorul nostru cel mai mare, om din popor, care — cum
spunea Ibrăileanu — „scrie cum vorbeşte poporul: e singurul
care are limba perfect românească". De aceea, A. Philippide,
163
.242
în Gramatica elementară a limbii române, ia exemple
aproape numai din Creangă, „căci numai fraza lui nu e
influenţată de nici o sintaxă străină".
Şi aşa, cumpănind această limbă „înţeleaptă", Philippide
înainta cu paşi şovăitori spre bătrîneţe.
El era idolatrizat de studenţi şi de studente care — după
ieşirea de la curs — îl urmăreau cu admiraţie pe stradă, din
urmă. Dacă începea ploaia, el îşi aşeza tacticos piciorul, unul
după altul, pe scara de piatră a vreunei case şi îşi sufleca
numai de un deget manşeta pantalonilor, îşi deschidea încet
umbrela şi cu pas măsurat se îndrepta spre casă.
într-o vizită pe care i-a făcut-o acasă D. Guşti, pe cînd era
ministru al Instrucţiei Publice, Philippide, plîn-gîndu-i-se de
neajunsurile vârstei şi de boli, i se destăinui astfel, cu mare
amărăciune :
— Domnule ministru, la inceput omul este ajutat de o
putere supranaturală — cum vrei să-i zici: natură, soartă,
destin, Dumnezeu... Dar asta numai pină la cincizeci de ani.
După aceea, Dumnezeu te lasă la propriile tale forţe.
Aiungînd la ultimul termen al zilelor, el îşi chemă la patul de
moarte pe cei doi fii ai săi şi, adunîndu-şi cele din urmă
puteri, se săltă puţin într-un cot, îi fulgeră cu o privire aprigă
şi cu glas răstit le strigă, din ce în ce mai violent şi mai
sacadat:
— Să vă dau un sfat, dragii tatii : să-nu-daţi-sfa-turi-în-via-
ţă...
Acestea i-au fost ultimele cuvinte.
 DOCTORUL I. MIRONESCU ŞI ALŢI DOCTORI

Din primii ani, Viaţa românească a început să publice schiţe

şi nuvele din viaţa ţărănească de I. Mironescu — doctorul
Mironescu — pe care Ibrăileanu îl remarcase încă din Liceul
Internat ca un povestitor original, plin de talent.
Cînd eram în clasa întîi de liceu, Mironescu se găsea în
ultima clasă. La serbarea de fine de an s-a reprezentat Conu
Iorgu de la Sadagura de Alecsandri, cu Mironescu în rolul
principal. El a avut cel mai mare succes. Toată lumea 1-a
sfătuit să se facă actor. Mironescu însă s-a înscris la
medicină. în clasa a IV-a l-am avut pedagog de repetitor.
Smead la faţă, cu figura colţuroasă, cu ochelari pe nasul
ascuţit, Mironescu — aşezat la catedră printre tomuri
ştiinţifice — impunea cu severitate o linişte absolută. Nici o
vorbă de spirit, nici un zîmbet... Mai tîrziu, l-am întîlnit în
redacţia Vieţii româneşti povestind, cu aceeaşi mască de

163
.244
dascăl cumplit de aspru, întîmplări hazlii de la universitate
sau din viaţa ţărănească.
Fiu de învăţător de la Tazlău, înzestrat cu un iscoditor spirit
de observaţie, crescut în mediul ţărănesc, el a pătruns pînă
în adînc sufletul poporului, cu toate ascunzişurile lui. Plugarii
săi sînt vii. Viaţa satului ne apare firească, autentică, iar
limba folosită de el ne-o aminteşte pe cea a lui Creangă.

Cînd auzi pe-un ţăran, erou al lui Mironescu, spunînd unui

copilandru : „Aici ni-i masul în noaptea asta, ţîn-cule", parcă
te transpui în lumea de la ţară. îl vezi pe uriaşul Irimie Honcu
cioplit parcă din stîncă pustie, în care se frămîntă, duh prins
din duhul pustiu al Tazlăului, cum ridică întreaga căpiţă într-
un ţăpoi şi o duce ca pe nimica toată cine ştie unde şi cum
spune, aplecîndu-şi mereu pălăria pe-o sprinceană, cînd
cîntau nişte neveste : „Măi fraţilor, măi... ţărna lor de
femei... cu căuşul scot de la inimă !"
Ibrăileanu nu ştia cum să laude mai mult această expresie :
„cu căuşul scot de la inimă", ca şi cealaltă : „cioplit din stîncă
pustie". Lăuda, de asemeni, claca la adunatul finului în
poiana Preluncilor, cînd brazdele de iarbă se întindeau în
şiruri lungi dintr-o poală în alta a pădurii, sub căldura veselă
a dimineţii, în care plutea un miros năprasnic de fîn cosit, de
răşină, de sălbăticiune crudă, umplînd văzduhul de tăria
aceea ce parc-o simţi că te pătrunde, te învăluie, te
doboară...
 Alături de Sp. Popescu, cercul Vieţii româneşti îl punea pe
Mironescu în fruntea scriitorilor contemporani care au
izbutit să aducă în literatură ţărani autentici. Din aceeaşi
familie era socotit şi I. C. Vissarion.
— Şi ţăranii lui Mihail Sadoveanu sînt vii, adăuga Ibrăileanu,
dar sînt ţărani „văzuţi de Sadoveanu", pe cînd sătenii lui Sp.
Popescu, Mironescu, Vissarion sînt ţărani în carne şi oase,
care ni se prezintă parcă singuri, fără intermediul scriitorului.
Şedinţele Vieţii româneşti nu aveau nici o rînduială. Uneori
se lucra în şir trei-patru-cinci ceasuri. Alte daţi, tot atîta timp
se spuneau anecdote şi se povesteau întîm-plări „ca pe uliţa
mare". Această parte a activităţii redacţionale era numită de
Ibrăileanu „cafeneaua", care putea fi la începutul, la mijlocul
sau la sfîrşitul reuniunii. Anecdota era îndeobşte stîrnită de
un fapt actual în legătură cu lucrul din redacţie. Doctorul
Mironescu:era neîntrecut în anecdote. Şi Topîrceanu
povestea frumos, cu haz. Dar Mironescu îl întrecea — mai cu
seamă în*snoavele populare — căci el punea în ele un umor
sănătos ţărănesc. Cînd istorisea, Mironescu semăna cu un
strălucit actor de comedie. Povestea cu o naivitate
prefăcută, gesticulînd ca personajele reprezentate,
modulîndu-şi vocea după sensul dialogului. Tot timpul, nici
un zîmbet nu-i încreţea faţa. Păstra o mină serioasă de
iezuit. Umorul lui era sporit de contrastul dintre vorbă şi
chip.
într-o seară, toţi membrii redacţiei s-au dus la circiuma iui
Lupu-Fleică, de pe strada Lozonschi, vizavi de Seminarul
Veniamin. De obicei, astfel de escapade — foarte rare — se
163
.246
făceau numai cînd sosea în Iaşi vreun musafir simpatizat din
Bucureşti sau din provincie. în seara aceea, cînd mesenii se
ospătau cu muşchi la grătar şi beau vinuri din împrejurimile
Iaşilor, doctorul Mironescu se afla într-o vervă îndrăcită.
Toată elocvenţa lui se revărsa asupra profesorului
Demetriade, şeful clinicii unde Mironescu fusese asistent.
* într-o zi ne trimite Demetriade nişte raci la laborator
pentru experienţe, începu Mironescu. Erau nişte raci mari,
de toată frumuseţea. Ce-mi vine în cap ? Pun pe primă să ne
fiarbă racii şi să ne facă un mujdei de usturoi. Şi ne aşezăm
la mîncat : eu, Hortolomei, celălalt asistent, şi prima.
Desfăceam gîturile, le botezam în mo jarul cu usturoi şi
mîncam de ne trosneau fălcile... cînd deodată se deschide
uşa şi — cine se iveşte în uşă ? Demetriade — hipopotamul,
pachidermul, cum îi ziceam noi.
* Cum ? îmi mîncaţi materialul didactic, îmi mîncaţi
materialul didactic ? — porneşte el să se tînguiască, frîn-
gîndu-şi mîinile. Şi deodată se răsteşte la primă, foarte
nemulţumit c-o vede în tovărăşia noastră — a celor mai
tineri! — Ce cauţi aici ? De ce nu stai în camera dumi-tale ?
Deunăzi, te-am prins în mijlocul laboratorului, fă-cîndu-ţi
baie rece la picioare în acelaşi lighean cu asistenţii mei, după
o excursie la Galata. Azi, le fierbi materialul didactic. Ce-a
ajuns laboratorul ? Baie populară ? Locantă economică ?
Vizita lui Mironescu la redacţie îl bucura îndeosebi pe
Ibrăileanu — şi pentru anecdotele şi snoavele lui, dar şi
pentru lămuririle medicale ce-i dădea. Ibrăileanu, care a
 avut tot timpul o sănătate şubredă, era obsedat de ideea
morţii. într-o zi îl întrebă pe Costică Botez :
— Tu, Costică, nu te gîndeşti niciodată la moarte ?
— Nu, niciodată, răspunse Botez. Destul se gîndeşte ea la
mine.
Cînd îl ironiza vreun prieten pe tema fobiei de microbi,
Ibrăileanu surîdea dispreţuitor :
— Voi sînteţi nişte proşti. Nu vă temeţi de microbi, fiindcă
sînt mici... şi vă temeţi de tigri şi de lei, fiindcă-s mari. Dar
luaţi o statistică. Cîţi oameni mor de microbi într-un an pe
toată suprafaţa pămîntului şi cîţi din pricina tigrilor şi a leilor
?
De altfel, mulţi doctori — chiar savanţi — iau măsuri de pază
împotriva microbilor, întocmai ca Ibrăileanu. Nu dau mîna cu
musafirii, nu lasă pe nimeni să se atingă de telefonul lor şi se
dezinfectează la orice ocazie cu alcool. Nimeni nu rîde de un
medic care ia astfel de precauţiuni. Un profan însă, în
aceeaşi situaţie, este obiect de ironii.
într-o seară, se încinse o discuţie asupra scarlatinei.
Ibrăileanu citise ceva alarmant într-o, revistă ştiinţifică şi
începu să se teamă de recidiva acestei boli. Medicii din
redacţie căutară să-1 liniştească. Dar Ibrăileanu nu se lăsă cu
una, cu două. Se adresă lui Mironescu : . — Mie să-mi
răspunzi scurt: sînt sau nu sînt cazuri de recidivă ?
* Sînt.
* Păi vezi !...
* Sînt, dar unul la zece mii.
* Bun ! Dar de unde ştiu că nu-s tocmai eu cazul acela ?
163
.248
* Lăsaţi-mă, domnu' profesor, făcu exasperat Mironescu.
Dumneavoastră semănaţi cu o babă de şaptezeci şi cinci de
ani, care a intrat în panică să nu capete vreo boală
venerică...
Atunci Ibrăileanu îl luă arbitru pe doctorul Petre Cazacu :
* Nu-s logic ? Care-i greşeala mea ?
* E prea multă logică, îi răspunse doctorul Cazacu.
Stere spunea despre Ibrăileanu că e mai mult ipohondru
decît bolnav realmente. La discuţiile medicale, acasă la
Ibrăileanu, lua parte activă şi profesorul doctor Ştefă-nescu-
Galaţi. într-o zi, erau mai mulţi „amici" la Ibrăileanu, în
curte, în jurul unei mese, pe care se găsea o cutie cu ţigări.
Cineva prinse cutia de o margine şi o trase spre dînsul.
Ibrăileanu sări ars :
* De ce-ai pus mîna pe cutie ? Poate ai infectat-o.
* Nu-i nimic. Stă în soare şi se dezinfectează.
* Dar dacă tocmai marginea atinsă cade în umbră ? Atunci

„amicul" care făcuse imprudenţa luă cutia şi

o înturnă cu marginea dinspre el către soare :
* Aşa şedea cutia... Ibrăileanu i-o smulse din mînă :

* Ba aşa...
* Ba aşa...
Şi unul, şi celălalt întoarseră cutia cînd într-o parte, cînd' în
alta. Ca să domolească spiritele, Ştefănescu-Galaţi începu cu
un aer trist:
— Să lăsăm astea şi să vă spun un lucru foarte grav. Domnu'
Ibrăileanu, tare mă tem să nu mă îmbolnăvesc de sifilis.
— Cum asta ?
 — Uite cum : azi dimineaţă, în clinică, pe cînd mă îndreptam
din salon spre cancelarie, îmi iese înainte pe culoar o femeie
cu buzele mîncate de sifilis. Cînd ajunge în dreptul meu, îmi
spune : „Săru' mîna, domnu' doftor". Ei, ce ziceţi ? N-o să mă
molipsesc şi eu ?
Ibrăileanu începu să rîdă. Cum el se temea nu numai de
microbi, ci şi de curent, Ştefănescu-Galaţi îi strigă :
— Mută-te repede pe celălalt scaun.
Ibrăileanu trecu iute pe scaunul de-alături, apoi îl întrebă :
— Dar de ce ?
— Nu vezi în gard o gaură drept în spatele dumitale ? Stai în
curent. Poţi să răceşti.
La urmă, Ştefănescu-Galaţi cîntă cîteva romanţe franţuzeşti
şi plecă, condus pînă la portiţă de Ibrăileanu, care căpătă o
foarte bună dispoziţie sufletească. Ibrăileanu se aşeză din
nou la masă şi ne spuse :
— într-adevăr, sînt bolnav de nervi. Mă caut cu Parhon.
Vine des la mine, îmi explică ce am şi ce n-am. Eu însă îl
întreb : „Dar oare n-ar putea fi şi asta ?" Iar el, cum e om de
ştiinţă, cinstit, îmi răspunde : „S-ar putea". Ei bine, e destul
ca el să-şi exprime îndoiala, ca eu să ridic pe supoziţia lui o
construcţie de eventuale cataclisme. Şi adio linişte, adio
somn ! De cite ori pleacă de la mine, mă lasă deprimat. în
schimb, cînd vine Ştefă-nescu-Galaţi şi-mi spune că n-am nici
o boală, cînd îmi povesteşte cancanuri şi îmi cîntă şansonete,
mă simt aşa de bine... iar la plecarea lui parcă-s altul... Sînt
reconfortat, ou dragoste de viaţă şi de lucru. Dar, în fond,
Par-hon e un savant, pe cînd bietul Ştefănescu-Galaţi nu ştie
163
.250
nimic. Mie mi-ar trebui un mare doctor neamţ, bătrîn, cu
barba albă, stufoasă, cu nişte ochelari cît roata carului după
urechi, să-mi poruncească ce am de făcut şi să nu mă lase să
zic cîrc : „Halt! Verboten!"
într-o seară, la redacţie, Ibrăileanu tăbărî asupra doctorului
Mironescu :
* Ascultă, Mironescu, am auzit că nu mai scrii, fiindcă baţi
în fiecare noapte crísmele, împreună cu Frunză.
* Intrigi, domnu' profesor ! Ne ducem, nu zic ba, o dată, de
două ori pe săptămînă, la un pahar de vin. Dar a înţărcat
bălaia. Şi să vedeţi cum. Acum vreo zece zile, stau eu cu
„fratele Axinte" la o crîşmă din Tătăraşi o noapte întreagă.
Aproape de ziuă, îl conduc spre casă. El era puţin cam
îngrijorat. în poartă îi spun : N-ar fi bine să intru şi eu ?
Madam Frunză poate e necăjită. — Nu, nu, frate ! Lasă, că
mă descurc eu singur. Peste cîteva zile mă întîlnesc iarăşi cu
Frunză. — Ei, cum a fost ? — Prost de tot. Cum am intrat în
casă, Zoe dă-i, şi dă-i, şi dă-i... eu tac, şi tac, şi tac... Pe urmă,
ce m-am înfuriat şi eu, şi am început să spun : şi dă-i, şi dă-i,
şi dă-i... ea tace, şi tace, şi tace... în sfîrşit, nici eu n-o duc
bine cu nevastă-mea, din pricina escapadelor cu Frunză. într-
o zi, ea m-a întrebat : Dacă vrei să stai numaidecît de vorbă
cu un prieten la un pahar de vin, de ce nu beţi aici, acasă ?
— Asta-i bună ! i-am răspuns. Băutura acasă n-are nici un
chichirez. Nouă ne place atmosfera de crîşmă : cîteva
măsuţe şi scaune strîmbe într-o; odăiţă cu perdele de cit
înflorat, întinse pe o sfoară... o lampă chioară, care filează...
o tarabă cu cîteva palidei şi măsuri de metal, un borcan cu
 măsline uscate, scrumbii sărate, şiraguri de covrigi de anul
trecut, trei-patru poliţe în fund, aşternute cu hîrtie colorată :
roză şi verde, cu nişte găurele şi crestături neregulate pe la
margini, pe care stau rînduri de şipuri : ici, piperment verde,
coniac cafeniu ; colo, vin înfundat — roşu şi alb-
untdelemniu... Nevastă-mea n-a mai spus nimic. A rămas pe
gînduri. A umblat forfota două zile. Treburi gospodăreşti, mi-
am zis. Dar ce să vedeţi ? După aceea, cînd era şi „fratele
Axinte" la mine, ne cheamă ea în odaia din fund să ne arate
ceva. Cînd s-a deschis uşa, am încremenit în prag. Era
aranjată o crîşmă de mahala, aşa cum i-o zugrăvisem eu : cu
perdeluţe, cu o gazorniţă, cu tarabă, cu mese şi scaune într-o
rînă, ca în Tătăraşi. De-atunci, cînd^ am chef de vorbă, nu
mă mai duc cu Frunză pe la crîşme. Trecem în odaia din
fund. Nu vreţi să veniţi odată şi dumneavoastră, domnu'
profesor, pe la localul nostru de băuturi spirtoase ?

MIHAIL SADOVEANU

163
.252
Cînd a apărut Viaţa românească, Ibrăileanu a cerut \ui
Mihail Sadoveanu colaborarea la revistă printr-o lungă
scrisoare, trimisă la Bucureşti. Sadoveanu îl cunoştea din
apărarea ce-i luase în Curentul nou, ridicîndu-se împotriva
nedreptelor atacuri ale lui H. Sanielevici. El a primit invitaţia
şi a început să colaboreze la Viaţa românească, continuînd
în acelaşi timp corespondenţa cu criticul revistei.
Ibrăileanu spunea — cînd a apărut volumul La noi, în
Viişoara — că Sadoveanu nu cunoştea marea şi muntele,
fiindcă nu trăise în imediata lor apropiere, şi de aceea nu le
zugrăveşte în opera sa. Iar M. Carp povestea că redacţia
Vieţii româneşti a organizat o excursie la Ceahlău şi pe
Bistriţa tocmai pentru a-i da prilejul să vină în contact cu
munţii noştri. Sadoveanu însă mi-a mărturisit că văzuse
munţii şi mai înainte, în vara anului 1906. Făcuse drumul
într-o trăsură cu clopote. Cercetase îndelung mănăstirile :
Neamţ, Secu, Văratec, Agapia, umblînd domol, pe jos.
Văzuse livezi, rîmnice şi prisăci. Se închinase către toate
izvoarele. După această călătorie, el a scris", despre
mănăstiri (de pildă, despre Rîşca) unele pagini care
zugrăvesc munţii, apărute în volumul Oameni şi locuri.
Excursia organizată de Viaţa românească a avut loc în 1909,
la sfîrşitul lui iulie sau la începutul lui august. Au luat parte :
C. Stere, G. Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu,
M. Carp, Izabela Sadoveanu, copiii lui Stere. Excursioniştii au
plecat cu un brec şi cu o trăsură de la mănăstirea Neamţului
spre Durau, şi lingă satul Plotun, l-au întîlnit în vale, aproape
de Durau, pe I. Nicolau, care — fiind în excursie la Hangu —
 se plimba tocmai atunci pe malul Plotunului. Excursioniştii l-
au invitat şi pe dînsul. Au urcat împreună dealul. Pe drum,
Stere s-a plecat în brec spre fiica sa şi, admirîndu-i ochii
orientali, care aruncau văpăi, a exclamat : Vai ce frumoşi
ochi ai ! şi se prefăcea că vrea să-şi aprindă trabucul de la
ochii ei. Călătorii s-au oprit la Durau, unde G. Panu avea o
gospodărie de vară. Stere a vrut să-1 viziteze. Dar Panu
lipsea, fiind — împreună cu familia — într-un voiaj în Grecia.
Bărbaţii au dormit la arhondaric, iar Izabela Sadoveanu şi
fata lui Stere au fost găzduite într-o chilie în altă parte. în
timpul discuţiilor din seara aceea, Sadoveanu îl numea pe
Stere : „Sacerdotele". A doua zi dimineaţă, înainte de
revărsatul zorilor, drumeţii s-au suit pe Ceahlău — unii
călări, alţii pe jos. Au urcat muntele în piept şi, înconjurînd
Panaghia pe o cărare îngustă, între peretele de stîncă şi
prăpastie, au trecut de cealaltă parte, de unde puteau
admira piscul Toaca şi platourile : Oco-laşul Mic şi Ocoiaşul
Mare. Au luat prînzul pe vîrful muntelui. în după-amiaza
aceleiaşi zile s-au înapoiat la Durau, s-au suit cu toţii în
vehicule şi au coborît la vale. Ibrăileanu era în vervă. îl
tachina pe Nicolau, surprins plimbîndu-se în mod suspect în
preajma Hangului, mănăstire de maici. Mai puţin vorbăreţ
era Stere. Sadoveanu însă a tăcut tot timpul. Drumul
străbătea privelişti încîntătoare, trecea peste Bistriţa,
traversa masivul Pătru-vodă şi, în sfîrşit, dădea la
Mănăstirea Neamţului. Stere îşi arătă în urmă indignarea,
atît verbal, cît şi în romanul său, că Pădureanu (Sadoveanu),
în loc să admire magnificul răsărit al soarelui pe Ceahlău ■
163
.254
— întors cu spatele spre această vrajă — sufla în cărbuni din
toracele lui de taur, pentru a încălzi cafeaua cu lapte şi a
pune de mămăligă pentru scrob... Faţă de aparenta
insensibilitate a lui Sadoveanu în faţa naturii, şi Ibrăileanu a
avut o explozie de revoltă, povestindu-ne că autorul
Baltagului, în aceeaşi excursie, părea că nu admira munţii şi
Bistriţa, ci era cufundat într-o pasionantă şi amănunţită

descripţie a modului cum se ung cizmele la gura sobei cu

untură de gîscă. Dar mai tîrziu criticul a găsit, zugrăvite
pitoresc, toate icoanele de natură pe care „amicii" le
admiraseră cu încântare, ridicînd vocea şi desfăcînd larg
braţele... în vreme ce Sadoveanu, dintr-o aruncătură furişă
de ochi, pe sub sprâncene, prinsese imagini mai multe, mai
precise şi mai vii decît toţi tovarăşii de călătorie. Nu-i
scăpase nici un amănunt — nici pasărea care cînta „mirată",
undeva pe mal. într-o fulgerare de-o clipă, Sadoveanu găsise
timp să înghită munţii cu Bistriţă cu tot...
Am remarcat şi eu, de multe ori, modul rapid de
impresionare a lui Sadoveanu. Am observat lucrul acesta în
multele expediţii de vânătoare făcute împreună în ţinutul
Iaşilor,' ca şi pe cîmpiile Bărăganului. Mi-a rămas încă
întipărită deosebit de adînc în amintire următoarea scenă,
petrecută într-o primăvară, la o vînătoare de sitari în
pădurile Boroşăştilor. Am sosit dimineaţa la gara Bîr-nova cu
un grup de vînători din Iaşi, printre care se aflau Sadoveanu,
Costică Botez, Demostene Botez şi Topîrceanu. Ne-a
întîmpinat pădurarul Ceapă, înconjurat de-o ceată de gonaşi,
 băieţi cu ochi iscoditori, cu haine zdrenţăroase, cu căciuli pe
ochi şi cu opinci din care le atîrnau obielele. Am luat o
gustare la circiuma lui Pachi-ţescu, un negustor cu barba
zbîrlită, având ceva din primitivitatea pădurilor din juru-i;
apoi am pornit cu toţii pe poteci, luînd dealul pieptiş, sub
comanda gălăgioasă a unui vînător bătrin, „puşcă veche". Ne
înfundarăm la vînat în pădure, dar nu ne săriră decît vreo
doi-trei sitari. încă nu era toiul lor. Din loc în loc, se vedeau
prin viroage urme de nămeţi. Numai cornii înfloriţi,
înfăşuraţi parcă într-o dantelă galbenă, dădeau viaţă
decorului sumbru, alcătuit de trunchiurile şi de crengile
negre. Cerul era acoperit, şi deodată fulgi mari, deşi,
prinseră să cadă liniştit. Puşcaşii hotărîră să oprească
goana^şi să se retragă spre gară. Merserăm vreo cîteva ore
prin' pădure, pe aleile dintre parcele, căci cărările erau toate
troienite. Omătul acoperise copacii şi îndoia sub povară
arbuştii, în sfîrşit, dădurăm peste o potecă cunoscută, care
ne scotea la linia ferată. Vînătorii. se înşiruiră în monom. Eu
mă nimerisem cam pe la mijlocul şirului. Deodată.
192
Mihail Sadoveanu

163
.256
încremenii pe loc, oprit de o privelişte unică : la marginea
potecii era un budăi. Pe faţa albă a zăpezii se vedea pata
neagră a apei de izvor. împrejurul budăiului se aflau cîţiva
stejari care îşi împletiseră crengile. Pe trunchiul acestora se
urcase iedera, cu lianele ei agăţătoare, alcătuind un fel de
draperie albă. Părea un alcov magic din horbotă de argint,
deasupra unui pat de apă vie. Puşcaşii trecură grăbiţi pe
lîngă mine, ca să ajungă mai icpede la ţuica fiartă a lui
Pachiţescu. Eu însă nu mă urnii din loc, admirînd acest feeric
spectacol al naturii. Peste cîtva timp, veni din urma mea
Sadoveanu, căruia îi arătai minunea. Dar el parcă nici n-o
văzu. Trecu îepede înainte — spre indignarea mea împotriva
„insensibilităţii" sale artistice. După cîteva săptămîni, găsii
într-o nuvelă a lui Sadoveanu tabloul de iarnă din pădurea
Bîrnovei care mă uimise atît de mult. Nu lipsea nici un
amănunt. Ba se mai adăugase un cintez. Marele scriitor
izbutise, dintr-o aruncătură de ochi, să prindă exact toate
tainele fermecătoarei privelişti şi să le zugrăvească cu o artă
desăvîrşită. Iată cum a ieşit acelaşi tablou de sub penelul lui
Sadoveanu : „Intr-o vaie, la dreapta noastră, se deschidea un
lac neclintit, adunat din ploile primăverii. Asupra oglinzii lui
negre şi lucii atîrnau arcuri argintii. Un cintez trecu pe
deasupră-i, ţîrîind uşurel; apoi tăcerea crescu în juru-i,
sperioasă şi împietrită, ca într-un basm şi ca într-un vis. Era
ceva în afară de viaţă şi de lume. Cu- imaginea aceasta în
suflet îmi urmai tovarăşii pe cărarea prăvălatică spre crîşma
domnului Pachiţescu."
Odată, întîlnindu-mă pe stradă cu un vînzător de la o
prăvălie de textile de pe strada Ştefan cel Mare din Iaşi,
acesta, din una în alta, începu să vorbească de literatură, şi
îndeosebi despre Sadoveanu :
— Eu, domnule Sevastos, sînt un băiat sărac. Muncesc de
dimineaţă pînă seara ca să hrănesc pe mama şi pe cei patru
fraţi mai mici ai mei, rămaşi orfani de tată. Eu din tîrgul
leşului n-am ieşit. Nu m-am dus, dacă mă crezi, cu trenul de
plăcere nici pînă la Ungheni. N-am văzut nici măcar bălţile
de la Cristeşti. Dar cînd citesc seara acasă pe Sadoveanu,
despre plaur, ciobacă, ghion-

der — eu nu ştiu ee-s aiestea, nu le-am văzut niciodată, dar

tare-mi plac!
De la primele manifestări literare ale lui Mihail Sadoveanu,
Ibrăileanu şi-a dat seama de marele şi originalul talent al
scriitorului. Sadoveanu îl fermeca cu deosebire pe criticul
Vieţii româneşti prin minunatul dar de a evoca trecutul şi de
a zugrăvi natura şi sufletul ţăranului — de la înfiorările
sfioase de dragoste pînă la frămîntările adinei, de ordin
social. în privinţa poeziei naturii, criticul spunea că arta lui
Sadoveanu întrece natura. Cuprins de entuziasm faţă de
atîta varietate şi bogăţie de imagini, el s-a văzut nevoit
odată să se întrebe : Oare de unde le mai scoate ?
Cînd Sadoveanu intra, masiv, în redacţie, cu un umăr înainte,
prin uşa îngustă în două canaturi, dintre care unul era veşnic
fix, după ce-şi atîrna paltonul în cuierul din perete, toate
figurile se înseninau iar Ibrăileanu uita chiar să-şi flambeze
cartonul ţigaretei. Sadoveanu scotea din buzunar nişte foiţe
mici, pe care erau înşirate buchi mărunte cît puricii şi
începea să citească cu glas domol, melodios, povestirea unei
întîmplări petrecute undeva în luncile Moldovei ori ale
Şiretului, de pildă, la Cotitura Boroiului („care are iz de
singurătate gravă şi de tăcere", după expresia lui Ibrăileanu).
Priveliştile lui de natură şi icoanele-i din trecut te
impresionează adînc cînd le citeşti. Dar cînd frazele
povestirilor erau rostite de buzele fine ale scriitorului, cînd
în glasul său vibrau ecouri tainice, cînd ochii săi albaştri, ba
se aprindeau în ape lucii, ca de oţel, ba se potoleau,
căpătînd moliciunea aripilor de fluture — atunci îţi dădeai
seama că noi descoperim în opera lui mai puţin decît pusese
el însuşi.
Sadoveanu era un lector, neîntrecut. îşi oţăra figura cînd
imita clănţănitul unei femei cicălitoare ; îşi scutura capul,
redînd nazurile unei fete de la ţară ; abia şoptea cele din
urmă cuvinte ale unui bătrîn vînătdr care îşi sfîrşea zilele pe
un piept de munte, cînd copoii ţăhneau după cerb şi cînd
glas de bucium străbătea singurătăţile, în depărtări...
Ibrăileanu remarca faptul că ţăranii lui Sadoveanu sînt
oameni tari, plini de o forţă concentrată, tăcuţi şi domoli, cu
izbucniri aprige din cînd în cînd.
în opera lui, Sadoveanu apare ca un apărător al celor
„vămuiţi", cum îi numea el pe ţărani. Pentru atitudinea
aceasta a fost înfruntat de reacţionarii de la noi.
— Discutînd o dată cu Maiorescu — mi-a spus Sadoveanu
— el a adus vorba despre buoata mea Călăraşul din
Povestiri de război, în care preamăresc eroismul soldatului
anonim. Ridicîndu-şi cu uimire sprîncenele, cu un rictus de
dezaprobare şi căutînd cuvîntul cel mai politicos, Maiorescu
a calificat bucata asta drept „cel puţin ciudată". în clipa
aceea mi-am dat seama de tot reacţionarismul din sufletul
lui.
Cînd Sadoveanu rostea vorbele tari ale vreunui personaj
aspru într-o împrejurare cruntă, glasul lui vuia surd, ca o
duruitoare sugrumată undeva, departe, între două tancuri
prăvălite unul peste altul. După lectura unei astfel de bucăţi
în redacţia Vieţii româneşti, prietenii ră-mîneau încremeniţi,
muţi... Umblau neastîmpăraţi numai ochii lui Ibrăileanu,
umeziţi de o caldă admiraţie, de care se sfia, căutînd s-o
ascundă. Lua cu aviditate manuscrisul din mîna lui
Sadoveanu şi mi-1 dădea mie. Eu deschideam ferestruica
peretelui despărţitor dintre redacţie şi tipografie şi strigam
cu glas înăbuşit :
— Domnu' Cubelca, un manuscris !
Apoi Ibrăileanu spunea, emoţionat, cîteva cuvinte moderate
de laudă.
Cînd ascultai din gura lui Sadoveanu o pagină cu descripţii
de natură, aveai impresia că talentul lui zămislea poezia cu
aceeaşi naturaleţe şi uşurinţă cu care copacul îşi scoate seva
din adîncul pămîntului.
în redacţie, ca şi la popasurile vînătoreşti, Sadoveanu ne
povestea însă uneori — dar numai după insistentele noastre
întrebări — despre munca aspră depusă de dînsul în timpul
uceniciei scriitoriceşti şi de mai tîrziu. El însuşi se vedea ca
„un faur aburit, care se ostenea fără răgaz sub oalm
înşelător".
în afară de versurile publicate de el în adolescenţă, semnate
M. S. Cobuz, Sadoveanu a scris — înainte de a tipări bucăţile
în proză — vreo cinci volume de povestiri, pe care le ştia pe
de rost, dar care au fost desfiinţate de dînsul. în tinereţe, el
a stilizat primele lucrări ale lui N. N. Beldiceanu şi N.
Dunăreanu.
 Purta în minte subiectul unui roman ani întregi (uneori chiar
decenii), îmbunătăţindu-1 printr-o cît mai bogată
documentare şi prin punerea la punct a construcţiei
artistice, începea să-şi scrie opera numai cînd o simţea
„coaptă", ca un fruct — şi era îndemnat spre masa de lucru
de către o febrilă pornire lăuntrică. în timpul redactării, care
ţinea deobşte cîte 20—30 de zile de volum (cu rare excepţii,
cînd era prins de alte îndatoriri), îşi stăpînea pe cît posibil
pofta de mîncare şi setea. Se odihnea puţin. Deşi prefera să
scrie în aer liber, la lumină şi în mijlocul naturii, totuşi
izbutea, de nevoie, să scrie şi în preajma zgomotului, la o
margine de cerdac ori pe genunchi, ca şi la un birou
confortabil. După cîteva luni de la redactare, Sadoveanu
revedea „la rece" manuscrisul, făcea puţine îndreptări —
mai cu seamă pentru a schimba un adjectiv — şi dădea
manuscrisul la tipar. Rar trimitea la tipografie lucrarea
neretuşată — ca Şaltagul. >
în procesul de creaţie, Sadoveanu n-a avut decît de cîştigat
din contactul cu Ibrăileanu şi cu cercul de prieteni ieşeni.
Relaţiile lui Sadoveanu cu Viaţa românească s-au strîns mai
mult după 1910, cînd — datorită recomandării lui Stere — a
fost numit director al Teatrului Naţional. Deşi locuia mai
departe la Fălticeni, el venea în fiecare săptămînă la Iaşi,
unde rămînea două-trei zile. Se vedea şi la teatru cu
Ibrăileanu, care era membru în Comitetul de lectură al
Naţionalului, dar şi-n redacţia Vieţii româneşti, unde venea
seara înainte de spectacol.

262196
 După năravurile vremii, corifeii politici locali i-au cerut loji
gratis. Noul director, rupînd cu tradiţia de pleaşcă, a refuzat
să le dea bilete de favoare. Atunci, unul dintre bătrinii
liberali, At. Gheorghiu, i-a trimis o scrisoare agramată de
protest, cu care Sadoveanu se apăra împotriva detractorilor.
Acelaşi Gheorghiu, zis şi Tănase, ţinînd la un banchet politic
un discurs de laudă la adresa lui Stere, a dat prilej lui
Gheorghe din Moldova şă spună, în hazul intelectualilor
ieşeni : „Timeo Tănase !"1 Sadoveanu a redus preţul biletelor
de intrare la teatru cu 50°/o — ceea ce a făcut să se
mărească numărul spectalorilor. Direcţia teatrală i-a dat
îndemnul să facă pentru scenă unele adaptări de piese
franţuzeşti, de pildă, din l nibiche, mult gustate de publicul
ieşean, ca Zile vesele după război.
Dar timpul pierdut de Sadoveanu cu voiajurile la Iaşi i cu
activitatea directorială — puţin rodnică din punct de vedere
teatral — stîrnesc în sufletul nostru un regret pentru paginile
de literatură care n-au fost scrise de (I insul din pricina asta.
Poate regretul n-are nici un rost. ('aci noile împrejurări au
contribuit la perfecţiunea operei sale.
însuşi Sadoveanu a recunoscut într-un interviu : „Da-toresc
lui G. Ibrăileanu mai tîrziu ceea ce am datorat lui N. Iorga la
început. Iar prietenului Ibrăileanu îi datoresc şi mai mult,
căci am avut norocul să găsesc în domnia-sa cel mai fin şi
mai cumpănit sfătuitor".
De la primul număr al Vieţii romîneşti, Sadoveanu a fost
unul dintre cei mai harnici şi mai devotaţi colaboratori ai
revistei. în fruntea numărului 8 din 1906 au apărut trei
263
196
 capitole din romanul Mariana Vidraşcu, avînd la sfîrşit
menţiunea : „Va urma". Dar în nici unul din numerele
viitoare ale revistei nu s-a tipărit „urmarea", şi nici
Sadoveanu n-a publicat acest roman în volum aparte. Care-i
pricina ?
Din capitolele publicate se vede că-i vorba de viaţa unei fete
care n-a avut parte de dragostea mamei, ci numai de ura ei.
De la început se înfiripă suferinţele copilei nenorocite. Trece
pe dinaintea noastră, ca o umbră, chipul tatălui vitreg al
Marianei Vidraşcu, cuconu Filipache. Se strecoară parcă din
trecut cele două călugăriţe care au crescut-o pe Mariana
într-o chilie a mănăstirii Văratec, plină de soare şi de
mireasma florilor. Răsare, aprigă, figura unei mame
vrăjmaşe, care n-are pentru fiică nici o mîngîiere, nici un
cuvîrtt cald. Cu toată firea lui aspră, cuconu Filipache se
poartă mai blînd cu Mariana decît maică-sa, care se
năpusteşte adesea asupră-i cu palme şi pumni. El este acela
care se hotărăşte s-o dea la învăţătură în şcoli înalte. în acest
început de roman, se pot întrezări alesele însuşiri ale lui
Sadoveanu în zugrăvirea munţilor Moldovei, cu mănăstirile
lor, cufundate în liniştea pădurii, pe care n-o tulbură decît
din cînd în cînd zvonul clopotelor.
Deşi plin de făgăduieli, romanul Mariana Vidraşcu n-a fost
publicat în întregime de autor. Iată explicaţia faptului, ce mi-
a dat-o familia Constanţei Marino-Moscu :
Izabela Sadoveanu venea uneori acasă la Constanţa Marino-
Moscu, fosta ei elevă la Şcoala Centrală, pre-ţuind-o şi
simpatizînd-o mult. Ea citea fostei sale profesoare de

264196
 odinioară fragmente din amintirile copilăriei. Şi cum aceste
fragmente o interesau, Izabela Sadoveanu ii ceru tot
manuscrisul şi-1 luă cu sine, pentru a-1 citi din-tr-o dată în
întregime. Peste cîtva timp, autoarea amintirilor, ducîndu-se
pe la dînsa, i-1 ceru înapoi. Dar ea îi spuse că Mihail
Sadoveanu îl răsfoise şi, cum găsise în el lucruri interesante
şi atractive, o rugase să i-1 încredinţeze. Ei se cunoşteau din
Paşcani. Cînd Constanţa «Marino ajunsese domnişoară,
Sadoveanu era mic copil. îl trimitea la familia ei maică-sa, cu
o cană după borş, şi Mihălucă îngăima :
— Am vinit după bord! — pronunţînd sunetul r abia
inteligibil.
Constantin Moţet, de aceeaşi vîrstă cu Mihălucă, mi-a
povestit că, fiind vecin cu familia Marino, o cunoscuse şi pe
coana Anica, soţia lui conu Panait — un bărbat mărinimos şi
de omenie, care o înfiase pe Constanţa. Hoinărind odată
prin livada megieşă, Moţet descoperise un caiet cu note
literare, zăhăit de Tanţa prin buruiene. îl dăduse „autoarei",
spre marea ei satisfacţie. Cînd Constanţa Marino-Moscu citi
în Viaţa românească începutul romanului Mariana
Vidraşcu, avu o explicaţie cu Mihail Sadoveanu, care susţinu
că opera lui era o lucrare originală, neavînd comun cu
manuscrisul ei decît o parte din materialul documentar.
— Atunci, voi publica eu urmarea romanului în altă revistă,
ripostă Constanţa Marino-Moscu ; şi, trăgînd un sertar de la
birou, arătă manuscrisul complet 'al operei. Mihail
Sadoveanu conveni să suspende publicarea restului
romanului, înţelegîndu-se ca nici unul, nici altul să nu mai
265
196
 vorbească despre chestiunea aceasta. Ibrăileanu a dat
dreptate Constanţei Marino-Moscu.
Văzînd că Viaţa românească nu publică urmarea Marianei
Vidraşcu, Curentul nou de la Galaţi, prin pana lui H.
Sanielevici, prefăcîndu-se că cunoaşte taina suspendării,
întrebă redacţia revistei ieşene : Ce-i cu romanul lui
Sadoveanu ? Anunţă că, în cazul cînd nu va primi nici un
răspuns, va divulga secretul. Nu 1-a divulgat, fiindcă nici nu-
1 cunoştea.
Peste cîtva timp, Sadoveanu propuse Constanţei Marino-
Moscu, după cum arată familia acesteia, să colaboreze la
redactarea romanului, eliminînd sau introducînd ceea ce va
fi necesar, pentru apariţia lui. Această colaborare nu s-a
putut realiza.
Ridicînd eu, prin 1955, problema acestui roman, Sadoveanu
mi-a spus că are manuscrisul complet al romanului Mariana
Vidraşcu, pe care — după ce-1 va pune la punct — îl va
publica. în timpul vieţii autorul nu şi-a dat la tipar romanul;
el va apare în curînd, o dată cu alte postume ale scriitorului.
Cît priveşte lucrarea Constanţei Marino-Moscu, ea a apărut
în întregime în Adevărul literar şi artistic, sub titlul :
Amintirile Ecaterinei State. Cititorii vor avea astfel
posibilitatea să compare apropierile şi deosebirile dintre
cele două opere.
în afară de neînţelegerea dintre Sadoveanu şi Viaţa
românească (mai exact, Constanţa Marino-Moscu) din
pricina romanului Mariana Vidraşcu, povestirea Duduia
Margareta a produs o mare amărăciune în sufletul lui

266196
 Ibrăileanu şi o surprindere neplăcută în cercul revistei.
Sadoveanu a predat redacţiei manuscrisul povestirii sale
Duduia Margareta spre sfîrşitul anului 1907. Primele
capitole au şi apărut în nr. 12 (decembrie) din acelaşi an.
Urmarea s-a tipărit în numerele 1, 2 şi 3 din 1908. După
apariţia primei părţi din povestire în Viaţa românească, şi
deci cu mult înainte de a se tipări în revistă şi sfîrşitul acestei
opere, Ibrăileanu vede expus în vitrina librăriilor, în
biblioteca de popularizare Minerva, un volumaş cu copertă
albastră pe care era scris : Duduia Margareta de Mihail
Sadoveanu. Ibrăileanu, care iubea cu pasiune revista şi care
ţinea ca cititorii să ia cunoştinţă de ultima lucrare a lui
Sadoveanu mai întîi din Viaţa
românească (de altfel, chiar practica scriitoricească ple-dînd
în acelaşi sens), s-a făcut foc. Reacţiunea lui Ibrăi-leanu a
fost violentă şi promptă. A dispus să nu se mai publice în
revistă urmarea povestirii. Acest gest însă ar fi produs
ruptura iremediabilă cu Sadoveanu, care n-ar fi trecut uşor
peste măsura luată de revistă împotrivă-i. Cumpănind
situaţia şi făcînd supoziţia că poate editura Minerva poartă
vina de a nu fi respectat termenul de apariţie a cărţii, fixat
de autor, Ibrăileanu a revenit asupra primei sale hotărîri şi,
fără nici o explicaţie cu autorul, a dat la tipar tot restul
povestirii.
Pe-atunci eu nu făceam parte din redacţia Vieţii româneşti.
Peste trei ani am auzit pe întemeietorii revistei pomenind
odată despre acest incident.

267
196
 I. AL. BRATESCU-VOINEŞTI
G. Ibrăileanu spunea că, în timpul cît a condus Viaţa
românească, n-a putut amîna nici un moment lectura
manuscriselor trimise de I. Al. Brătescu-Voineşti. Dacă în
redacţie erau numai „amici", Ibrăileanu le citea cu voce tare
bucata — sosită prin poştă, ca o bucurie. în cazul cînd se afla
de faţă o persoană străină, căreia nu-i putea cere
permisiunea de a-1 lăsa să citească manuscrisul primit — el
îşi lua aere plictisite şi ostile, ca să scape de musafirul
inoportun. Iar dacă factorul îi înmîna plicul pe stradă, cînd se
ducea la şcoală, apuca pe uliţi lăturalnice, ca să aibă timp a-i
citi în întregime povestirea.
Ibrăileanu admira darul lui Brătescu-Voineşti de a condensa.
însuşi Brătescu-Voineşti spunea că, după prima versiune,
copia şi răscopia manuscrisul, tăind, tăind mereu — şi numai
rar adăugind.
Brătescu-Voineşti era şi un povestitor de mare talent. A
istorisi o întîmplare, a-şi exprima o părere sau a discuta
asupra unei chestiuni oarecare erau prilejuri pentru dînsul
de a-şi arăta nu numai uşurinţa de exprimare, ci şi talentul

268196
 dramatic, dacă putem spune aşa; el mima aproape totul cu o
artă delicată şi subtilă.
într-o convorbire, Brătescu-Voineşti îmi făcu confidenţa că îşi
începuse cariera literară cu versuri şi că avea acasă un caiet
de poezii, legat frumos în piele — dar numai pentru uz
personal. Faţă de insistenţele mele, el îmi

dădu drept amintire o poezie intitulată Robie — semnată cu

pseudonimul S. F. Iosu. îat-o :
Ca un student sărac şi umilit. Aşa te.-am aşteptai în stradă.
Un crivăţ duşmănos, cumplit, îmi scrijelea obrazul cu ace de
zăpadă.
Iar dupa Lunga, lungă aşteptare, Ai apărut la braţ c-un
domnişor... Eu m-am retras în umbră binişor, Voi aţi trecut
rîzînd în gura mart.
Scîrbit, întors acas-am vrut să-ţi scriu.
Cătam cuvinte aspre şi brutale.
Pentru-njierarea stricăciunii tale
Şi uşurarea chinului meu viu. *
Dar, vai! în vremea-n care întreaga-mi minte Te blestema cu
vrăjmăşeşti cuvinte, Am auzit, şi cu ruşine şi cu teamă, Cum
ticăloasa-mi inimă te cheamă.
Brătescu-Voineşti era nu numai stimat de redacţia Vieţii
româneşti, ci şi iubit. Mai cu seamă Ibrăileanu, care scrisese
recenzii şi studii elogioase asupra operelor sale, îl socotea ca
un bun prieten.

269
196
 Viaţa românească (care avea şi editură) publică, înainte de
primul război mondial, volumul în lumea dreptăţii. Scoase
un tiraj de cinci mii de exemplare. (Acesta era tirajul de
proză al scriitorilor buni. Volumele poeţilor aveau un tiraj de
1500—2000 de exemplare.) Editura revistei oferea
scriitorilor condiţii foarte favorabile — în orice caz, infinit
mai bune decît cele fixate de celelalte edituri. Iar
administraţia, condusă de Carp şi Pârtia, era, bineînţeles, de-
o corectitudine exemplară. In difuzarea volumului în lumea
dreptăţii administraţia îşi pusese tot sufletul, şi drepturile de
autor fuseseră plătite scriitorului — după cît mi-aduc aminte
— cu anticipaţie. După cîtva timp, cînd volumul aproape se
epuizase, Brătescu-Voineşti trimise Vieţii româneşti o
scrisoare care surprinse pe toţi. Erau patru pagini, scrise
îndesat — cu adausuri pe margini... indignarea autorului
neîncăpînd în rîndurile obişnuite. Bazat pe declaraţia unui
oarecare cititor din Ardeal, care ar fi văzut un exemplar din
în lumea dreptăţii cu menţiunea pe copertă „a şasea mie",
Brătescu-Voineşti acuza editura Viaţa românească că trăsese
6.000 de exemplare, şi nu 5.000, cum i se comunicase... cifră
după care i se calculase onorariul. Fusese frustrat deci de
Viaţa românească de drepturile de autor corespunzătoare
unui lot de 1.000 de exemplare. Acest lucru, spunea
Brătescu-Voineşti, se practică de editorii de rînd. Dar să
procedeze aşa Viaţa românească, prietenii săi scriitori şi
critici — aceasta e de neconceput. Ibrăileanu citi de cîteva
ori scrisoarea. Era consternat. Ne-o întinse şi nouă. Fiecare o
citi şi o reciti.

270196
 — E cea mai mare deziluzie din viaţa mea, rosti în cele din
urmă Ibrăileanu. Cum a putut crede Brătescu-Voineşti
infamia asta ? Cum a fost în stare să scrie astfel de acuzaţii ?
Cum a avut curajul să ni le trimită ? Cum a crezut aberaţia cu
însemnarea de pe copertă : „a şasea mie", cînd cel mai
imbecil fraudator nu-şi divulgă singur incorectitudinea,
furnizînd păgubaşului şi, eventual, justiţiei, o dovadă
materială a fraudei !
Peste cîteva săptămîni, sosind la Iaşi Pătrăşcanu — care între
timp îl lămurise pe Brătescu-Voineşti — îşi explică astfel
gestul acestuia :
— O fi pierdut la cărţi la Clubul Tinerimii. Cineva o fi glumit
cu dînsul sau o fi vrut să bage zîzanie între noi. Şi cum lui
Brătescu îi crapă veşnic măseaua după parale...
Colaborarea lui Brătescu-Voineşti a continuat la Viaţa
românească, unde au mai fost publicate articole laudative,
călduroase despre operele sale. Prietenia din inima cercului
revistei căpătase însă o uşoară fisură, care, deşi reparată,
dădea uneori fiecăruia o scurtă săgetare — cum se întîmplă
cu cicatricea unei vechi operaţii...
Cu Brătescu-Voineşti şi cu Mihail Sadoveanu am fost la
pescuit pe lacul Snagovului. Altădată am asistat — tot
împreună — la o reprezentaţie de circ în Bucureşti, după
care — invitînd la o bodegă pe cîţiva artişti şi pe directorul
întreprinderii — am auzit lucruri minunate din gura
„saltimbancilor" şi „scamatorilor". Ei ne-au „demonstrat"
superioritatea lor faţă de artiştii dramatici.

271
196
 * Aceştia, ne spuse un gimnast excentric, au aceeaşi
specialitate : de aceea sînt invidioşi, se bîrfesc şi se sfîşie
între dînşii. Cînd un actor se zbate în pat între viaţă şi
moarte, colegii lui îşi freacă palmele de bucurie, sperînd să-i
moştenească rolul. Artiştii de circ însă au, fiecare,
specialitatea lor. De aceea trăim ca fraţii. Dacă unul dintre
noi vine cu chef la reprezentaţie şi ar putea să cadă de pe
trapezul volant, un altul face un număr în locul lui, iar vreo
cîţiva colegi îl ţin de vorbă pe director, ca să nu bage de
seamă şi scamatoria asta a noastră.
* Prea prost mă credeţi, intră în vorbă directorul. Eu
observ totul, dar închid ochii, căci îmi sînteţi dragi — şi voi,
şi fiarele.
* La care ţineţi mai mult ? — îl întrebă Brătescu-Voineşti. i
Toţi izbucniră în rîs. Fără să răspundă la întrebare, directorul
urmă :
* Dacă sînt cu circul undeva prin provincie, vin uneori cu
treburi la Bucureşti. Iar în cazul cînd sînt nevoit să rămîn mai
multe zile în Capitală, pe la autorităţi, nu mai pot de dor
după fiarele mele, mă reped între două trenuri, le văd şi mă
întorc liniştit la treburi prin administraţiile bucureştene.
* Sub denumirea de „fiare" îi subînţelegi şi pe actori ? — îl
întrebă Sadoveanu.
Alt hohot de rîs...
— Dar să vorbim serios, începu un acrobat, după ce aruncă
directorului o privire prietenească, care trăda reciprocitatea
de bune sentimente dintre trupă şi patron. Meseria noastră
este plină de primejdii. înainte de a intra în scenă, ne facem

272196
 cruce între culise — deoarece nu ştim dacă după spectacol
vom merge cu colegii la o crîşmă, sau dacă nu cumva vom fi
transportaţr pe bran-car'dă la spital în camioneta Salvării —
ori chiar la morgă... Primejdia aceasta a morţii, care ne
rînjeşte mai crunt decît fiarele mînioase, ne apropie pe toţi
şi ne înfrăţeşte. Iar cînd unul dintre noi intră în spital,
accidentat sau bolnav, care mai de care dintre colegi îl
vizitează mai degrabă, aducîndu-i mîngîieri şi delicatese.
Fiecare se vede pe el însuşi, în halat, întins pe patul de
spital.
La despărţire, plimbîndu-ne pe jos pînă noaptea tîrziu pe
străzile Bucureştilor, Brătescu-Voineşti şi Sadoveanu
— impresionaţi profund de povestirile jonglerilor — vorbiră
cu multă afecţiune despre neamul cam desconsiderat al
artiştilor de circ.
Alteori mă duceam vara cu Brătescu-Voineşti şi cu Jean Bart
la grădinile de vară de pe strada 11 Iunie — aproape de
sediul directorului Camerei, care avea locuinţă în incinta
parlamentului. Aici vorbea aproape tot timpul Brătescu-
Voineşti, subliniindu-şi povestirea, plină de umor, cu
intonaţii şi cu o mimică de remarcabil actor dramatic.
într-un rînd, Jean Bart îmi povesti în redacţie despre
începuturile sale literare din tinereţe, cînd locuia în pensiune
lingă Grădina Zdrafcu, la Coana Sita Piteşteanca
— o văduvă corpolentă şi majestuoasă, poreclită Catedrala.
Se aflau acolo patru tineri pensionari : trei studenţi şi,
chipurile, un „poet" — Delabreazu, întreţinut de colegii
admiratori. în discuţiile lor literare, calul de bătaie era
273
196
 poezia lui Macedonski — poreclit „Macabronski", pentru
excentricităţile sale funebre. Jean Bart puse mîna pe un
număr din Convorbiri literare, care cuprindea o nuvelă de
Brătescu-Voineşti. îi plăcu atît de mult, că o citi de patru ori.
Arătîndu-şi admiraţia într-o cafenea pentru talentul lui
Brătescu-Voineşti, Jean Bart îl provocă pe un critic caustic,
nemulţumit îndeobşte de tot ce se publica, şi care se găsea
atunci la „masa poeţilor" : îl întrebă, oarecum provocator, ce
crede despre literatura acestui scriitor? Ca înţepat de
întrebarea insidioasă, criticul izbucni :
— Priviţi! Aici sînt atîtea ceşti mari de şvarţ şi numai o
singură ceaşcă mică de cafea turcească. Şvarţul, zeama asta
lungă şi neagră, e literatura voastră. Cafeaua turcească însă,
concentrată, numai esenţă — asta-i literatura lui Brătescu-
Voineşti. El, măi, nu dă decît esenţă, literatură filtrată, dar ce
aromă îmbătătoare... delicioasă... incomparabilă...
G. Ibrăileanu a fost acela care, prin studiile sale, a fixat locul
lui I. Al. Brătescu-Voineşti în primele rîn-duri ale literaturii
româneşti.
într-o scrisoare din 26 ianuarie 1928 criticul îi pomenea cu
emoţie despre „primul schimb de scrisori dintre noi,
fericirea simţită cînd ai primit să te îmbarci în acea expediţie
către necunoscut care a fost întemeierea «Vieţii româneşti»,
bucuriile repetate cînd poşta îmi aducea manuscrisul
dumitale" etc.
Cît priveşte modul de creare al lui Brătescu-Voineşti, criticul
Ibrăileanu spunea : „Cine cunoaşte mai de aproape pe
Brătescu-Voineşti, ştie cît condensează, cît quintesen-ţiază el

274196
 într-o bucată — după ce quintesenţiase deja realitatea
obiectivă, care i-a servit ca model. Lăsînd din realitatea
obiectivă ceea ce nu e caracteristic — alegînd numai vîrfurile
ondulaţiilor vieţii — el întrebuinţează apoi acelaşi procedeu
faţă de realitatea aşa cum o transpusese deocamdată în
bucata sa."
Cum unii scriitori şi publicişti îşi băteu joc de Brătescu-
Voineşti pentru volumul relativ redus al producţiei sale
literare (chiar T. Arghezi îl lua la vale, spunînd cam aşa : a
compus şi el, bietul, numai cîteva „bilete de papagal"),
Ibrăileanu explică astfel dimensiunile creaţiei artistice :
„Fiecare gen, fiecare sensibilitate, fiecare reacţie la realitate
are, în literatură, ca şi în toate artele, dimensiunile sale. Nu
se poate concepe un Mérimée autor al unui număr de
nuvele egal cu al lui Maupassant. Nu se poate concepe un
Leopardi autor al unui număr de volume egal cu al lui Hugo,
chiar dacă Leopardi ar fi trăit optzeci de ani. Nu se poate
concepe o pictură de concentrare ca a lui Leonardo da Vinci,
etalată pe-atîtea pînze ca a lui Rubens, chiar dacă Leonardo,
care a pictat patru ani zîmbetul Giocondei, s-ar fi consacrat
numai picturii."
în conferinţa ţinută de Brătescu-Voineşti la; 8 martie 1932,
vorbind de relaţiile sale cu Convorbirile literare, scriitorul a
spus că Titu Maiorescu, după citire^a primei sale lucrări :
Sîmbăta, i-a făcut următoarea remarcă :
— Dumneata ai să scrii foarte puţin, că începi cu ce sfîrşeşte
de obicei un scriitor, cu amintiri. Bucata Sîmbăta este o
amintire.
275
196
 în aceeaşi conferinţă, Brătescu-Voineşti s-a pronunţat astfel
despre Moartea lui Castor : „Ca totdeauna, prima formă în
care am scris-o a fost de două ori mai mare de-cît a rămas în
urmă. Am tăiat o mulţime de descripţii de natură, de scene
din viaţa de familie, am condensat, şi dimineaţa eram gata.
Maiorescu bate la uşă, intră, mă găseşte transcriind ultimele
rînduri. Cînd i-o întind, îmi cere şi ciorna. I-o dau, trece în
camera lui şi, peste cîtăva vreme, se întoarce, iertaţi-mi lipsa
de modestie, încîntat : — Uite, îmi zice, peste bucăţile pe
care dumneata le-ai lăiat, eu am scris cu creion roşu : de
întrebuinţat aiurea, căci sînt toate foarte bune, dar ai făcut
foarte bine că le-ai tăiat, căci ar fi stricat proporţiile bucăţii.
îmi pare bine să constat că ai cea mai de preţ însuşire a unui
scriitor : spiritul de sacrificiu"
Cînd citeşti cele mai multe cărţi ţi se pare că autorii, din
primul moment, parcă îţi recomandă personajele din
operele lor de artă şi, luîndu-ne de mînă, avem impresia că
sîntem conduşi de scriitor din casă în casă, pe drum şi în
cîmpii, ca şi cum ne-ar arăta cu degetul privelişti de natură şi
pe oamenii care îşi deschid sufletul înaintea lor. Brătescu-
Voineşti însă parcă s-a retras din ope-ra-i de artă, lăsîndu-ne
singuri în faţa personajelor şi a întîmplărilor. Ne amestecăm
uneori în lumea schiţelor şi a nuvelelor sale, rămînînd noi
înde noi : cititori şi eroi. Luăm parte la dramă dintr-o simplă
coincidenţă : s-a prăbuşit un zăplaz... s-a ridicat un perete în
aer. în lipsa autorului, simţim mai intens viaţa. Poate de
aceea, cînd închidem un volum de Brătescu-Voineşti, avem

276196
 în ochi lacrimi. Nu-i nimeni de faţă, ca să ne ruşinăm. Sîntem
singuri şi îndureraţi.
Unii literatori fandosiţi strîmbă din nas înaintea prozei lui
Brătescu-Voineşti, fiindcă ei caută în literatură numai
floricele de stil şi gesturi de fandare. Iar în scrisul său nu
găseşti nici degete date cu ojă, strînce graţios în jurul unei
codiţe de mimoză, nici mîna înmănuşată a duelgiului... Dar
autorul unde-i ? La vînătoare şi, mai degrabă, la pescuit.
Pasiunea pescuitului 1-a alarmat pe criticul Ibrăileanu, care
nu s-a putut stăpîni şi şi-a comunicat astfel panica însuşi
undiţarului Brătescu-Voineşti :
„Cînd te-am văzut pentru ultima oară la dumneata acasă,
vorbindu-mi cu atîta pasiune (şi cu ce ştiinţă !) de undiţele
moderne, de păstrăvi, de lostriţe-, de apele limpezi ale
munţilor — eu, biet scrib, te-am invidiat. Dar — tot biet scrib
— mă gîndeam cu melancolie : -«l-am pierdut!», şi-mi erau
antipatici păstrăvii, mai ales că-i descriai răi şi voraci (se
vede bine : au mîncat pînă şi pe un mare scriitor)."
Pe omul Brătescu-Voineşti l-am cunoscut la pescuit şi mai cu
seamă pe culoarele Camerei, al cărei director general era,
unde ne întîlneam foarte des şi stăteam de vorbă ceasuri
întregi. La pescuit, în barcă, pe lacul Sna-govului, undiţarul
căuta să prindă o ştiucă „la tîrîitoare" — adică desfăcîndu-şi
de pe mulinetă struna în cap cu o nadă : o linguriţă în chip
de peşte, aurie sau argintie, după timp — însorit ori neguros
— prevăzută cu cîrlige insidioase. Cînd ajunge aţa la capăt,
pescarul începe, s-o depene la loc pe morişcă — dînd ştiucii
iluzia că nada nu-i o ticăloasă viclenie omenească, cu un
277
196
 peştişor sortit să cadă pradă gurii sale cu dinţi ca cei ai
pieptenului de dărăcit, după o străveche lege de la
începuturile lumii...
în timpul acestor operaţii Brătescu-Voineşti tăcea, ca şi pe
mal, cînd şedea fix — urmărind atent legănările plutei — sau
la rîurile de munte, cînd sărea din stîncă în stîncă, cu paşi
uşori, pentru a nu trezi atenţia peştelui, mai sensibil la
trepidaţiile mersului pe pămînt, transmis apei, decît la
zgomotul vocii omeneşti.
Pescarii îşi dau drumul glasului la popasuri, ca Brătescu-
Voineşti, în satul pitit pe celălalt mal al Snagovului, mi se
pare Dobroşeştii, unde avea o gazdă prietenoasă. La un
asemenea popas, vorbăreţul Brătescu-Voineşti, în compania
taciturnului Sadoveanu şi a mea (care nu excelez prin
retorică), povestea cu vervă întîmplări interesante ; şi, din
cîteva trăsături caracteristice, zugrăvea personaje vii, care
vorbeau în limba lor aparte. Iar iazul, stuful şi pădurea de
peste apă — într-un cuvînU» natura, care lipseşte din opera
lui — puneau un cadru pitoresc povestirilor inedite, rostite
de dînsul pe malul Snagovului.
La un astfel de popas Brătescu-Voineşti făcu apologia
pescuitului : Pe malul unei ape curgătoare, într-un loc
singuratic, undiţarul aşteaptă clipa emoţionantă deasupra
valurilor limpezi şi pururi murmurătoare, avînd răgazul i si
treacă prin sită gîndurile. Are prilejul să facă şi puţină
filozofie. Ba eternele peisaje de natură şi cîntecul de leagăn
al stufărişurilor îi trezesc uneori în suflet un fior de poezie —
chiar de dragoste... Pe cînd aiurea oamenii profită de orice

278196
 clipă de răgaz pentru o partidă de pescuit, îşi deapănă mai
departe undiţarul gîndurile, sau pentru o excursiune ori o
simplă plimbare pe cîmp printre flori, la noi „cetăţenii" nu
cunoşteau îndeobşte, a loc de refugiu sufletesc şi intelectual,
decît cafeneaua şi bodega. De aceea duminicile erau pentru
mulţi zile lungi de plictiseală.
— Oamenii nu pot şi nici nu ştiu cum să-şi întrebuinţeze
timpul liber, — spunea Brătescu-Voineşti. N-am ajuns la
suprema satisfacţie — cînd nu poţi evada din oraş — de a
visa treaz pe-o canapea, citind o carte, ori necitind nimic,
bînd un ceai sau o cafea cu aromă şi cu i^ust plăcut. A sta
ceasuri întregi tolănit pe spate sau rezemat în cot, cu pisica
torcînd alături, cu botul cîinelui de vînătoare pe genunchi, în
preajma unei fiinţe dragi, care citeşte sau meditează şi ea,
undeva pe aproape — iată cea-mai delicată petrecere, de
pildă, de sărbători, cînd are omul la dispoziţie cîteva zile de
odihnă. Pentru acest sport al minţii şi al sufletului n-ai
nevoie nici de puşcă cu extractor automat, nici de undiţă cu
muşte artificiale sau cu peştişori de plumb.
Brătescu-Voineşti, stăpînit de patima pescuitului, atribuia
acestui sport nu numai calităţi distractive. îl socotea cel mai
bun auxiliar al Ministerului de Externe în opera de
propagandă naţională peste graniţă. Directorul Camerei
părăsea fără regret incinta Parlamentului, cînd se urca la
tribună un strălucit orator — pentru a schimba cu un prieten
pe culoar impresii de la o partidă de pescuit lostriţă la
Vişniţa sau păstrăvi la întorsura Buzăului. El credea cu toată
seriozitatea că marii bărbaţi de stat şi iscusiţii gazetari din
279
196
 Apus, care determină curente de opinie publică şi contribuie
la rezolvarea problemelor de politică internaţională, erau
aproape toţi pasionaţi pescari şi vînători.
Strălucitul nostru scriitor şi undiţar- spunea că satisfacerea
patimei vînatului, înrădăcinată de milenii în străfundurile
sufletului omenesc, procură străinului venit pe aceste
meleaguri pitoreşti o plăcere şi o bucurie care nu se uită.
Rămîn vii în amintirea lor, pentru totdeauna, frăţia legată de
dînşii cu pescarii şi cu vînătorii noştri primitivi, nişte făpturi
aproape mitologice, încadrate în natură ca dinaintea
potopului, prietene cu păstrăvii şi cu veveriţele.
— Poate aveţi dreptate, îi ripostai eu, cît priveşte
întreprinderea de a invita pe înalţii demnitari de peste
hotare pe malurile rîurilor noastre bogate în peşte. Cred însă
că pescuitul ne-ar putea folosi nu numai în politica externă,
ci şi în cea internă. Dacă i-am pune pe politicienii români cu
undiţa în mînă pe malul gîrlei, silindu-i să gîndească, poate
îşi vor scruta păcatele şi le vor veni în minte bune intenţii
pentru soarta poporului românesc.
în ultimul timp Brătescu-Voineşti nu mai făcea politică de
partid (fusese pe vremuri naţional-liberal). Făcea, prin 1925
—1935, numai politică de om al cărţii. Straşnic îi plăcea însă
să discute politică.
într-un rînd, aşezîndu-se pe o canapea de pe culoarele
Camerei, Brătescu-Voineşti continuă şarja împotriva
politicianismului. La un moment dat, el mă întrebă :
* Ai o bucată de hîrtie şi un creion ?
* Cum să n-am ? Doar sînt vechi gazetar.

280196
 * Şi uitasem, bată-te să te bată ! Pentru mine eşti literat,
căci nu scrii ca „adevăraţii" ziarişti.
Brătescu-Voineşti desenă o circumferinţă, iar în afara ei făcu
un punct negru ; apoi adăugă :
* Vezi cercul ăsta ? Să zicem că el cuprinde toată viaţa ţării
noastre : politică, socială, financiară, economică, culturală şi
aşa mai departe. Iar punctul negifu e omul politic. L-am
desenat în afara cercului — deci' în opoziţie. Atunci
politicianul, cînd se uită la elementele din cerc, le vede pe
toate Concav : instituţii, probleme, persoane — orice. Poate
ai şi o radieră ?
* Cum .nu !
Brătescu-Voineşti şterse cu radiera punctul din afara <
I I vumferinţei şi făcu alt punct negru, înlăuntrul cercului.
— Acum politicianul este la putere. Cînd îşi întoarce el ochii
de jur împrejur, vede aceleaşi lucruri, dar sub cu lotul alt
unghi — unul diametral opus : adică convex... l i l a de ce
omul politic spune în opoziţie una, iar la pulcro face alta.
Dar să-ţi mai dau un exemplu : călătoria cu trenul. 1 ilatorii
din compartiment fac o tabără, iar cei de pe culoar — alta.
Ca şi cum unii ar fi la putere, iar ceilalţi in opoziţie —
jinduind însă poziţia celor dintîi. Un pasager vede două
locuri libere într-un compartiment, deschide timid uşa şi
întreabă cu o extremă politeţă :
* Este vreun loc liber ?
* Nu-i nici un loc, răspund în cor şase glasuri.
* Dar locurile acestea ?
* Ocupate ! Titularii sînt la vagon-restaurant !
281
196
 — Bine, mă aşez provizoriu pe-un loc. Cînd va veni stăpînul,
mă retrag iarăşi în culoar. Mi se taie picioarele : am varice,
lumbago şi un început de flebită...
Călătorii mîrîie ceva printre dinţi, se foiesc pe canapeaua
lor ; iar noul pasager se aşază tacticos pe locul liber. într-o
gară, se urcă multă lume : o femeie însărcinată, alta cu un
copil în braţe, o moşnegărie care, pîş-pîş, abia îşi tîrăşte
picioarele. Toţi întredeschid uşa, îşi bagă jumătate de faţă în
compartiment şi întreabă cu glas rugător :
— Este vreun loc liber ?
* Nu-i ! — zbiară ultimul pasager, cel de-al şaptelea,
susţinut de ceilalţi colegi. Nu ne mai plictisiţi atîta ! S-a dus
omul la restaurant. Nu ne mai bateţi la cap. închideţi mai
repede uşa, că ne trage curentul şi am gîlci...
* Pasagerul din culoar, urmă Brătescu-Voineşti, este
politicianul în opoziţie, care îi înjură pe cei din
compartiment, îi înfruntă şi dă buzna să ocupe un loc —
adică să ajungă la putere. îndată ce s-a procopsit, el leapădă
instantaneu psihologia opozantului şi îmbracă imediat
psihologia guvernamentalului. Aşa-i cu opoziţia şi cu puterea
în politică. Ba putem merge şi mai departe, în aceeaşi ordine
de idei. Nu zîmbi, că am dreptate. Să luăm de pildă pe un
pieton necăjit, un mic slujbaş, cu gîndul la chirie, la
încălţările copiilor, la slujba pe care se teme să n-o piardă,
căci şeful şi-a măritat fata ; iar ginere-su, un tîrîie-brîu, fără
nici un rost, trebuie plasat. Nenorocitul ăsta dă să traverseze
strada şi, nebăgînd de seamă, cir pe ce să fie călcat de o
maşină. Amarul din sufletul trecătorului explodează :

282196
 Criminalilor, ce umblaţi ca nebunii ? Să vă fie ruşine ritului,
porcilor ! Automobilul trece mai departe, pufăind în nori de
benzină. Victima vociferează şi face gesturi largi de indignare
şi de revoltă. între timp se opreşte drept în faţa lui o maşină.
Automobilistul coboară geamul şi-i strigă :
— Ce mai faci, Lascarache ? Sui în maşină lîngă mine. Să mai
vorbim de-ale şcolii.
Slujbaşul se urcă repede lîngă fostul său coleg de bancă,
Iorgulescu. Amîndoi încep să-şi depene amintiri din liceu.
Lascarache fusese premiant în toate clasele, iar Iorgulescu —
coada cozii. Azi — demnitar politic, cu casă, cu moşie... Cum
zboară ei cu niaşina, depănîndu-şi întîmplări cu colegii şi cu
profesorii, automobilul — la o cotitură — cît pe ce să calce
pe un pieton zgribulit. Lascarache se înfurie. îşi scoate capul
pe geam şi zbiară la trecător : Eşti chior, vită ? Ce nu te
fereşti ? Trebuia să trec peste tine, boule !
Aceeaşi situaţie : pietonul este politicianul în opoziţie care,
cînd se urcă în automobil, deci cînd vine la putere — îşi
părăseşte ca prin farmec psihologia pedestră şi şi-o însuşeşte
automat pe cea automobilistică.
Ascultîndu-1, aveam impresia că Brătescu-Voineşti îşi juca pe
culoarele Camerei nişte opere nescrise, pline de dramatism
şi de umor, înăbuşite de rumoarea culiselor politice.
Povestind în redacţia Vieţii româneşti aceste butade ale lui
Brătescu-Voineşti, „amicii" făceau mare haz.
Am văzut pe mulţi colegi din breasla scriitorilor in-vidiindu-
1. Spuneau : Brătescu are leafă... Brătescu are casă... Parcă

283
196
 scriitorul, chiar la şaizeci de ani, neputînd trăi din produsul
operelor sale, trebuia neapărat să ducă viaţă de boem.
Dar „leafa" şi „casa erau plătite scump de Brătescu-Voineşti,
care trebuia să suporte ofensa de a primi ordine de la un
chestor â la Codruş şi de la un ministru â la generalul
Văleanu.
în 1928 I. Al. Brătescu-Voineşti a fost sărbătorit. A avut loc o
solemnitate sobră şi duioasă. Peste cîteva zile I am întîlnit pe
Brătescu-Voineşti prin culoarele Camerei. I{ctraşi într-o
secţie a Parlamentului, unde venea surd pînă la noi
vacarmul din incintă, am îndrăznit, după un proiect de
expediţie cu undiţa, să pun lui Brătescu-Voineşti cîteva
întrebări.
* Iertaţi-mi indiscreţia, dar grozav aş dori să cunosc
impresiile domniei-voastre de la această strălucită
sărbătoare.
* Dragul meu, mi-e greu să-ţi răspund... Mi-ar trebui cîtăva
vreme de reculegere... Gîndurile şi sentimentele, năvălite în
minte şi în inima mea în zilele din urmă, joacă încă, se
încrucişează, se învălmăşesc; nu le pot desluşi ; şi ştiu că nu
le voi putea desluşi decît după ce voi fi petrecut cîteva
ceasuri pe malul unei ape limpezi. Sînt încă prea adînc
mişcat de valurile de caldă simpatie, ce din toate părţile s-au
revărsat peste mine. Un lucru însă pot să-ţi răspund — şi-mi
pare bine că, prin întrebarea du-mitale, îmi dai prilejul să-1
spun. Anume, fiind un om măsurat şi — iartă-mă — înţelept,
ştiu cîtă parte mi se cuvine mie din măreaţa sărbătoare şi
cîtă revine întregii bresle a scriitorilor.

284196
 »

RADU ROSETTI

285
196
 Radu Rosetti a început să scrie la Viaţa românească încă din
primii ani ai revistei, fiincj foarte preţuit de Stere şi de
Ibrăileanu, ca şi de ceilalţi membri ai redacţiei.
I. Nicolau spune că vizita lui Radu Rosetti la Viaţa
românească în 1908 a făcut mare impresie : el era pe atunci
în etate de vreo şaizeci de ani, dar nu i-ai fi dat vîrsta
aceasta. Avea părul rar, cărunt, faţa roşcovană. Era de
statură potrivită. Vorbea cu accent tipic moldovenesc.
Discuta volubil în redacţie. După plecarea lui Rosetti,
Ibrăileanu şi-a arătat mult timp admiraţia faţă de chipul lui
sănătos, robust, şi pentru vioiciunea spiritului său.
Eu am făcut cunoştinţă cu Radu Rosetti după primul război
mondial. Fiind în trecere prin Iaşi, Rosetti venea la prînz
uneori la mine, pe strada Săvescu. Mergea pe jos şi cobora
cu opriri această uliţă în pantă, pe care o urca din ce în ce
mai greu. Stătea din cînd în cînd în loc, sa îndrepta din spate
şi îşi dădea uşor capul îndărăt, potolindu-şi astfel inima şi
orînduindu-şi respiraţia.
Era încîntat de mîncările moldoveneşti, umoare, pregătite cu
socoteală, ca pentru un om suferind. Se arăta încîntat de
cele două nepoate din familia mea* Le ceru cîte o pagină
scrisă de ele, făcu un minuţios studiu grafologic şi le dădu
cîte un certificat la mînă. îmi aduc aminte că certificatul dat
celei mai vioaie dintre nepoate
- o fată zveltă, cu ochi verzi şi cu surîs discret — suna cam
astfel:
„Eu, Radu Rosetti, grafolog, certific, după examenul făcut
scrisului său, că domnişoara X este o persoană inteligentă,

286196
 duioasă, delicată, cu inimă de aur, şi (ca om bă-trîn de
şaptezeci de ani, cu multă experienţă) asigur pe cel ce o va
lua de nevastă că nu i se va urî de loc cu dînsa."
Iar mie Radu Rosetti mi-a dat primul volum de Amintiri,
editat de Viaţa românească la Iaşi, cu următoarea
dedicaţie : „Tînărului de zahăr, care se numeşte M. Se-
vastos, prinos din partea autorului".
Rosetti povestea foarte frumos şi istorisi în redacţie multe
întîmplări interesante din viaţa lui. Spuse, astfel, cum a
învăţat englezeşte :
— Ştiam perfect limbile franceză şi germană. Mi-am făcut
doar studiile la Berlin. Dar mi-a venit ideea să învăţ şi
englezeşte. Cum limba engleză este un aliaj din aceste două
limbi, ce mi-am zis ? — dar dacă am să iau o carte
englezească, oare n-am s-o pot descifra ? Am pus mîna pe
un roman şi, fără dicţionar şi gramatică, am început să-1
citesc. L-am citit o dată şi am prins pe ici,, pe colo, cîte puţin.
L-am citit a doua oară, şi am priceput ceva mai mult. Ce să
mai lungesc vorba ? L-am citit de zece ori. A zecea oară ştiam
englezeşte.
A povestit într-un rînd subiectul nuvelei învăţătoarea cea
frumoasă, operă în care autorul înfăţişează nesfârşitele
greutăţi pe care le-a întîmpinat o femeie pentru a-şi căpăta
şi menţine un modest post în învăţămînt. „învăţătoarea cea
frumoasă" a fost nevoită să cedeze cererilor formulate, mai
delicat sau mai brutal, de revizori şi de inspectori şcolari, de
prefect, ca şi da directori şi de secretarii generali din
Ministerul Instrucţiunii Publice.
287
196
 — Plîngîndu-mi-se de persecuţiile ce le îndura — istorisi în
redacţie Rosetti — „învăţătoarea cea frumoasă" m-a rugat
să-i dau o scrisoare de recomandaţie către un ministru.
Indignat de pretenţiile mîrşave ale micilor şi marilor
dregători, i-am dat scrisoarea şi am asigurat-o că, de data
aceasta, i se va face dreptate, fără nici o abdicare din partea
ei. Peste puţin timp am primit o scrisoare de mulţumire de
la învăţătoare : i se făcuse dreptate. Eram mulţumit că
reabilitasem în ochii ei pătura conducătoare a ţării : nu era
toată putredă, îmi ziceam. Dar să vedeţi ce s-a întîmplat.
Peste vreo cîteva luni, ducîndu-mă din nou la Bucureşti, m-
am întîlnit cu ministrul căruia îi tri-misesem scrisoarea de
recomandaţie pentru „învăţătoarea cea frumoasă".
Ministrul, jovial şi gălăgios, m-a îmbrăţişat şi, luîndu-mă mai
la o parte, mi-a spus : Merci, Radule. Mi-ai trimis o
învăţătoare frumoasă, o bomboană ! îmi ling şi acum
degetele. Cînd ai, mai trimite-mi prospături de-aiestea, din
provincie.
Rosetti se plîngea adesea de boala de inimă.
* Uite, ne spuse el cu tristeţe în redacţie — de-abia urc
dealul Săvescului. Şi cînd te gîndeşti că, pînă mai anii trecuţi,
suiam munţii jucîndu-mă. înarmat cu un aparat fotografic şi
cu trepiedul lui, străbăteam în lung şi în lat munţii ţării.
Fotografiam aici o biserică, dincolo o troiţă sau un costum
naţional. Odată mi s-a întîpiplat ceva nostim, nu de mult —
să fie vreo doi-trei ani de atunci. Urcam un munte din ţinutul
Rucărului — cînd văd coborînd pe potecă o femeie cu nişte
piepţi la cămaşă cum nu mai văzusem. Era o cusătură aparte

288196
 şi nişte culori delicate, armonioase... Cum ajunge femeia în
faţa mea, o întreb, arătîndu-i aparatul fotografic :
* Vrei să-ţi fotografiez piepţii ?
* De ce nu ? — răspunde munteanca, cu un rîs viclean în
ochi.
îmi aşez trepiedul, fixez aparatul, potrivesc distanţa şi cînd îi
spun ţărăncii : Ei, acum nu mai mişca ! — ce să vezi ? Ea îşi
vîră mai întîi dreapta prin deschizătura cămăşii şi scoate
afară un sîn, apoi stînga — şi-1 aduce la lumină şi pe celălalt.
Eu îi fotografiez sînii minunaţi ; apoi adaug :
— Bun ! I-am fotografiat. Sînt foarte frumoşi, şi am să-i
păstrez ca amintire. Dar eu am vrut altceva. Vîră-i la loc şi
lasă-mă să-ţi fotografiez şi piepţii cămăşii, deopotrivă de
frumoşi ca şi ceilalţi; căci pentru "tun moş ca mine, scriitor,
aiştia îmi sînt mai de trebuinţă... Am şi acum acasă
amîndouă fotografiile — isprăvi povestirea Rosetti.
Bine i-a spus Ionel Teodoreanu : „Drăcos boier moldovean,
deştept, doct şi mucalit", cu un zîmbet isteţ, care 1 se ivea
uneori în colţul gurii.
A rămas aşa pînă la bătrîneţe. în copilărie fusese un
adevărat spiriduş. Tatăl său, Răducanu, pusese pe ţiganii de
la covălia lui să construiască o cuşcă cu gratii de fier, ca
pentru sălbăticiuni. Acolo îl închidea pe copilul Radu cînd
făcea vreo poznă mai gogonată.
Prin 1920—1925 Rosetti lucra, vara, undeva la ţară, poftit de
o rudă sau de un prieten la proprietatea lui, într-un sat de
lîngă Galbeni sau in comuna Traian, la Moara lui Sturdza, din
ţinutul Bacăului, aproape de meleagurile străbătute de
289
196
 dînsul în copilărie şi-n tinereţe. Stătea acolo chiar cînd
proprietarul, reţinut de treburi în altă parte, lipsea un timp
mai îndelungat de la moşie, într-un an, după ce Rosetti plecă
pentru mai mult timp la ţară, îl întîlnii prin Bucureşti, cu
puţin după ce ne despărţisem. Ce se întîmplase ? Deşi
proprietarul îl poftise cu dragă inimă pe Rosetti la conacul
lui, consimţind ca „renegatul" să dea lovituri moşierimii
chiar de la biroul său, administratorul însă, stingherit de
prezenţa unui străin care ar fi putut observa afacerile
necurate pe care le mînuia el în lipsa stăpînului, îl jigni pe
acest musafir extrem de delicat. Şi aşa, Rosetti îşi aduse de
la ţară geamantanele cu hîrţoage şi, pe o căldură tropicală,
se puse să descifreze în Bucureşti hrisoave vechi, adu-nînd
din trecut noi şi noi dovezi împotriva strămoşilor săi, mari
latifundiari şi domnitori.
— Pe lîngă lucrările mele de istorie socială — ne spuse în
redacţie Rosetti — adun material pentru o istorie a
războiului din 1916—1918. Cartea se va intitula O partidă de
stos şi va reflecta modul cum a pregătit şi a condus războiul
Ionel Brătianu. Va fi un crud şi just rechizitoriu.
Lucrarea, foarte voluminoasă, era aproape terminată. Primul
capitol, cît un volum întreg, cuprindea o privire generală
asupra războiului mondial, alcătuită după o vastă
documentare, cu scrupulozitatea cunoscută a scriitorului.
Despre războiul nostru, comparat cu o „partidă de stos", el
ne spuse :
— Mă bucur. Nici nu ştiţi cit mă bucur că m-am în şelat ca
germanofil în ce priveşte rezultatul războiului.. Apoi adăugă

290196
 trist: Dar ştiu că nu se prea puteau păstr moşiile cîştigate la
stos...
Păcat că această istorie n-a văzut lumina tiparului El a
colaborat asiduu la Viaţa românească şi la Ade vărul literar
cu povestiri şi cu suveniruri din juneţe. Era suferind. Se
oprea la poarta Adevărului şi îmi trimitea o carte de vizită
printr-un băiat de serviciu : „Am nevoie să te văd pe cinci
minute şi nu mă pot urca la dumneata. Rog, fii aşa de bun şi
vino dumneata jos."
L-am vizitat şi acasă, cînd era bolnav, în şoseaua Ştefan cel
Mare. Acest urmaş al latifundiarilor şi al voievozilor avea
acolo o locuinţă modestă, sărăcăcioasă chiar, sălaş de
cărturar. îl cunoşteau manipulanţii tramvaielor care treceau
pe la poarta lui. îl aşteptau să se urce cu greu în vagon,
pentru a se duce la tipografie. Uneori aveau răbdare şi
ţineau pe loc tramvaiul pînă îl lăsa criza de inimă.
Radu Rosetti a încetat din viaţă la începutul anului 1926,
într-un sanatoriu din Bucureşti. într-o zi de iarnă, pe ger şi
vînt, cînd fulgii rari se coborau pe morminte şi se aşezau pe
coroanele de flori, am întovărăşit pînă la locaşul de veci
chipul lui de marmoră albă. S-a despărţit de lume fără dureri
— numai c-un suspin prelung. A murit singuratic,
nemulţumit că nu-şi putuse realiza toate operele proiectate,
rămase numai sub formă de fişe în sertare, în care mîna lui
cu degete delicate nu va mai intra niciodată.
Cînd ne povestea Radu Rosetti în redacţie despre Costache
Negri sau Mihalache Kogălniceanu, ori despre alte
personalităţi de odinioară, cunoscute de dînsul, el avea
291
196
 obiceiul să exclame : Dar ce om ! Ce om ! Nu ştiţi ce om era !
La căpătîiul mormîntului său am rostit încet — ca să mă
audă numai el :
— Dar ce om ! Ce om ! Nu ştiţi ce om era I

JEAN BART

Jean Bart (Eugeniu P. Botez) era frate cu Octav Botez,

amîndoi fiind feciorii generalului Panait Botez din Iaşi.
Născut la Burdujeni, Jean Bart şi-a făcut studiile la Iaşi, unde
a legat relaţii de prietenie cu viitorii membri ai cercului Vieţii
româneşti — socotindu-se totdeauna ca „fiu al Iaşilor" şi
rămînind pînă la moarte tovarăş devotat al acestui cerc.
Jean Bart 1-a avut institutor pe Ion Creangă la şcoala
primară din Păcurari. Ni-1 zugrăvea în redacţie : înalt şi
burtos, pururi zîmbitor, avînd o patimă : gramatica şi
punctuaţia. Parcă-1 vedea pe catedră : mare, gros, suflînd
greoi, descheiat la haina lui de şiac, tamponîndu-şi mereu

292196
 fruntea şi părul bălan c-o batistă roşie popească. Spre
deosebire de alţi dascăli, care nici nu se uitau pe stradă la
copii, Creangă le răspundea la salut — scoţîn-du-şi din cap
pălăria lui sură şi mare cît roata carului. Jean Bart povestea
că, într-o iarnă, se dădea cu săniuţa pe strada Scăricica, o
hudiţă în pantă, unde se afla bojdeuca lui Creangă,
înconjurat de o familie de douăsprezece pisici. Dascălul
privea din cerdac copiii cum treceau ca săgeata prin dreptul
cocioabei lui. Deodată, el îşi aruncă de pe umeri caţaveica
scurtă de blană de vulpe şi ieşi pe portiţă. Opri sania din
coadă, încalecă — cît era de mare — pe săniuţa lui Jean Bart
şi porni la vale, ca să înveţe pe mucoşi cum trebuie să
cîrmească la cotitură săniuţa cu călcîiul.
Jean Bart 1-a cunoscut şi pe poetul Gh. Sion, fratele bunicii
sale, şi îl vedea adesea pe Eminescu, după boală, singuratic
şi melancolic, plimbîndu-se sub teii din grădina Copoului.
A fost un fervent simpatizant al mişcării socialiste. Locuia,
cînd era elev, pe strada Sărărie, alături de Ion Nădejde ; iar
fata din casă a acestuia, care venea la apă în curtea lui Jean
Bart, îi aducea pe ascuns sub şorţ cîte un pachet de reviste
îndosite de dînsa, de multe ori cîteva exemplare din acelaşi
număr al Contemporanului. Ca elev al Şcolii Militare,
superiorii l-au prins citind cărţi subversive, care au fost arse,
iar făptaşul — pus la carceră cu regim de apă şi pîine...
Confraternitatea intelectuală socialistă îl îndemna la o
lectură cît mai variată.
— Dar mai educative încă — spunea Ibrăileanu despre
participarea lui Jean Bart la reuniunile socialiste — erau
293
196
 acele discuţii interminabile, începute acasă, continuate pe
drum, prin grădini publice, pînă tîrziu, după miezul nopţii,
pînă în ziuă, la care aducea fiecare contribuţia lui de ştiinţă
şi în care se perindau — în voia asociaţiilor de idei — filozofi,
economişti, poeţi, critici literari şi agitatori politici.
Ieşind ofiţer de marină, Jean Bart locui cîtăva vreme la Galaţi
şi la Brăila. Se plimba de multe ori pe strada mare a acestor
oraşe, împreună cu Izabela Sadoveanu. care era mîndră de
succesul tînărului marinar, în jurul căruia frumoasele
grecoaice şi italience se îmbulzeau, ad-mirîndu-1 şi făcîndu-i
avansuri. El însă trecea ţanţoş şi auster, ca un socialist
puritan, iar tovarăşa lui de plimbare se prăpădea de rîs,
urmărind mutra nedumerită a fetelor neluate în seamă.
Ca ofiţer de marină, Jean Bart a fost comandant de vas,
căpitan de port... A avut felurite însărcinări în ţară şi peste
graniţă din partea, serviciului nostru fluvial şi maritim. A
scris despre Comisia europeană a Dunării. A făcut un raport
Ministerului de Război, arătând importanţa submarinelor şi
emiţînd ideea că un stat ca România, care nu-i în stare să-şi
facă o flotă de cuirasate, poate să devină totuşi o forţă
navală construindu-şi submarine. Itaportul lui n-a avut,
fireşte, nici o urmare.
A fost mai mulţi ani director general al asistenţei sociale pe
lîngă Ministerul Muncii. Nu întîlni însă înţelegere din partea
conducătorilor acestui departament în privinţa reformelor
propuse de dînsul — ceea ce îl descurajă profund.
A fost îndemnat să scrie de către x^rtur Stavri, care
conducea revista Pagini literare. Poetul îl întîlni într-un café-

294196
 variété din Giurgiu (unde Râul Stavri1 era profesor) şi îi ceru
o bucată din Jurnalul de bord pentru revista lui. Jean Bart
avu succes, ca şi Mihail Sadoveanu, care scria la aceeaşi
publicaţie sub pseudonimul M. S. Cobuz.
Fiind foarte ocupat, Jean Bart scria numai noaptea şi în
lunile de vacanţă. Lucra încet, greu, migălos. Se consola
repetînd o vorbă a lui Caragiale, spusă la o masă de berărie :
A scrie încet, cu greutate, nu-i un defect, ci o calitate...
Scrisul nu-i un joc agreabil... ci o muncă chinuitoare,
cumplită... iar lumea confundă pe bijutieri cu tinichigiii şi pe
arhitecţi cu zidarii.
De altfel, Jean Bart mărturisea că n-a fost mulţumit
niciodată de ceea ce a scris. A fost îndemnat la lucru de
Gherea, Vlahuţă, Ibrăileanu, H. Sanielevici şi de Izabela
Sadoveanu. — Fără aceste încurajări şi îndemnuri — spunea
el — poate nu dam la lumină nici cele cîteva volume pe care
le-am tipărit.
Jean Bart a fost unul dintre cei mai statornici colaboratori ai
Vieţii româneşti. El recunoaşte că romanul Euro-polis se
datoreşte în mare parte prietenilor de la Iaşi. Ibrăileanu
spunea că Datorii uitate, Prinţesa Bibiţa şi După douăzeci de
ani erau romane condensate. Cum nuvela îi păru perimată,
1
la Fratele lui Arturromanul,
modă venind Stavri. el atacă genul acesta. îi dădu
satisfacţie „sentinţa înţeleptului critic de la Iaşi, care era
Curtea de Casaţie în materie literară", cum spunea Jean
Bart. într-adevăr, Ibrăileanu îl felicită astfel într-o scrisoare :
„Am citit romanul mai repede decît ţi-am promis, pentru că

295
196
 m-a interesat la extrem. O lume nouă, necunoscută, foarte
interesantă, tratată de un romancier, nu de un povestitor"
etc. Jean Bart — după această scrisoare — exclamă :
—■ Mi s-a dat cîştig de cauză. Mă declar satisfăcut!
Opera lui e limpede, poate nu totdeauna destul de îngrijită
din punct de vedere al stilului. El avea oroare de confuzie şi
de scrisul nebulos. Repeta adesea : Mi-am făcut ucenicia pe
vremea curentului realist; dar m-a atras totdeauna
claritatea, măsura şi echilibrul stilului clasic.
Scriitor european în larga şi buna accepţie a cuvîntu-lui, Jean
Bart alegea pentru operele lui teme variate. Avea un fin
spirit de observaţie. Analiza profund sufletele şi studia
temeinic moravurile de la noi şi din străinătate. Zugrăvea
tipurile, redînd caracteristicile sufleteşti ale personajelor.
Jean Bart era un om foarte simpatic. Avea un chip frumos,
smuls parcă din basoreliefurile Columnei lui Traian : ochii
negri, mobili, extrem de expresivi, un glas plin, gros, un rîs
sincer. Povestea cU haz întîmplări din călătorii.
Venind odată vorba în redacţie despre păţaniile românilor
peste graniţă, cineva povesti că la Veneţia luă loc la o masă
dintr-un restaurant şi începu să se chinuie cu comanda
meniului în italieneşte. Comandă o friptură, dar nu ştia ce
salată să ceară. Chelnerul stătea răbdător alături. Atunci
soţia vizitatorului, enervată de atîta tărăgă-nire, izbucni :
* Dar cere odată, bre omule, o salată verde !

* A, insalata verde ! — se lămuri pe loc chelnerul, în

aceeaşi ordine de idei, Jean Bart adăugă :

296196
 * Să vedeţi ce mi s-a întîmplat odată în Italia. Eram
comandant de vapor. Marinarii, mai toţi flăcăi de la ţară, nu
ştiau nici o boabă italieneşte. Acostînd într-un port din
Calabria, ei cerură o permisie de cîteva ore, ca să debarce
pentru a face cumpărături în oraş. Rînd pe rînd, oamenii s-au
întors pe vas, care cu o pîine albă sub-soară, care cu nişte
cutii de sardele în mînă/care cu banane, cu portocale... ^
* Mă — i-am întrebat eu — văd că fiecare a cumpărat ce-a
vrut. Dar cum v-aţi înţeles ?
—■ Păi, italienii vorbesc româneşte — mi-a răspuns un
matroz ; stricat, dar vorbesc...
Deşi bun şi delicat, Jean Bart avea ceva din durita-i
ofiţerească de pe vremuri. într-o seară, ducîndu-mă
împreună cu dînsul şi cu Brătescu-Voineşti la restauran-tul
Suzana, Jean Bart făcu comanda pe un ton prea imperativ şi
îl muştrului pe chelner cam ca la cazarmă. O babă uscăţivă,
adusă de spate, cu un clobanţ in loc de nas, începu să se
foiască pe lîngă masa noastră, aruncînd piiviri iscoditoare
cînd spre coşul de pîine, cînd spre bateria de vin la gheaţă.
Pe Jean Bart îl enerva bătrîna şi o fulgeră de cîteva ori cu o
căutătură aspră. Cînd însă Mama-Pădurii îndrăzni să pună
mîna pe o farfurie, Jean Bart răcni formidabil la dînsa :
— Ce cauţi aici ? Ce rost ai ?
— Eu sînt... sînt... sînt pic-co-co-lo ! — izbuti, în sfîr-şit, să
bolborosească baba înspăimîntată, tremurîndu-i bărbia şi
bîţîind din mîini şi din picioare.
Jean Bart izbucni în rîs şi făcu pace cu vetustul nostru
picolo...
297
196
 Am întrebat-o odată pe soţia lui, muziciana Manea
Botez :
— De ce scrie aşa de puţin domnul Jean Bart ?
— Fiindcă nu-i activ, n-are voinţă, mi-a răspuns ea. Era
director general la Ministerul Muncii. Fiecare funcţionar
superior caută să aibă atribuţiuni cît mai multe, ca să se
distingă şi să avanseze. El însă vine într-o zi acasă, foarte
fericit. — Ştii ce, zice, am făcut schimb cu un coleg. I-am
cedat locul meu — în care tot nu puteam face mare lucru,
din pricina conducătorilor — şi el mi-a dat postul lui de
inspector : acelaşi salar, şi nu fac nimic. Mi-am atins idealul.
Auzi, ăsta-i un ideal ! Să-1 vezi numai : poate să stea toată
ziua întins pe canapea, nemişcat, cu privirea fixă în tavan.
Dar ştii ce păţesc cu dînsul pe stradă ? Deunăzi, mergeam
alături pe trotuar şi deodată îl pierd. îl caut îndărăt şi îl
găsesc la vreo zece paşi, oprit locului, cu privirea pierdută
undeva departe, pe deasupra caselor...
Citind opera plină de atîta suflet a lui Jean Bart, îţi dai seama
că spiritul lui nu trîndăvea cînd trupul îi zăcea pe canapea,
cu ochii în tavan, sau cînd rămînea neclintit, ca un stîlp pe
trotuar, cu privirea străpungînd depărtările. Gîndul lui umbla
după un fior care îi atinsese

298196
inima, după o linie, după o nuanţă — elemente pentru
alcătuirea unui tip, pentru redarea unei dureri.
Jean Bart avea un caracter complex : o duritate atavică,
moştenită de la străbuni — oameni aspri, care au descins din
Macedonia paşalelor — şi întreţinută de atmosfera severă
dintr-o familie de militari, ca şi prin deprinderea meseriei lui
de a comanda pe mare — alături de o duioşie feminină, pe
care i-o trăda zîmbetul discret din ochii săi frumoşi.
Caracterul lui era delaolaltă şlefuit şi colţuros, autoritar şi
slab.
Era un om prietenos şi ospitalier. îi plăcea să stea de
vorbă cu „amicii" în jurul unei mese alese (fără să fi
fost robit de gastronomie), schiţînd planuri de lucrări
literare : piese de teatru, amintiri etc. Moartea 1-a sur-
prins : —Să fie asta oare ultima noapte a vieţii mele ?!
— se întreba el cu cîteva ore înainte de a închide ochii
pe vecie. »
Arghezi, la moartea lui Jean Bart, a' publicat în Adevărul
literar un impresionant necrolog, „scris cu cotul rezemat de
capacul sicriului său".
Jean Bart a străbătut calea vieţii drept, fără să-şi încline
statura şi fără să şovăiască, animat de aceleaşi credinţe şi
idealuri din tinereţe, batjocorite de unii în vremurile tulburi
din ultimii ani ai vieţii sale. A putut trece pe poarta
eternităţii cu fruntea senină — cum a spus atît de bine
Izabela Sadoveanu.
G. TOPÎRCEANU

G. Topîrceanu era un om închis. Nu povestea în redacţie

nimic din copilărie sau din adolescenţă. Locuia sin-gur. O
dată numai ne istorisi cum, fiind mic de tot, îl trimisese
maică-sa în curte, ca să vadă cum îi vremea.
— Afară fulgera, ne spuse Topîrceanu. Dar eu nu ştiam cum
să exprim asta prin cuvinte. Atunci, după ce am intrat în
casă, cînd m-a întrebat mama cum îi afară, eu, în loc de
răspuns, am început să clipesc repede-repede din ochi,
schimonosindu-mi faţa şi căutînd să imit astfel
străfulgerările din zare. Mama m-a luat în braţe şi a început
să mă sărute. De multe ori ea mi-a amintit de scena asta,
făcînd un haz nespus.
Prietenii lui din Bucureşti povesteau puţine lucruri despre
dînsul : că făcuse liceul la Matei Basarab (fiind coleg cu
Eugen Todie). Era o fire timidă. Fusese remarcat şi încurajat
de C. Banu, profesorul său. Defensorul ecleziastic Eftimescu
îl ajutase să capete un post de impiegat la Casa Bisericii. A
locuit multă vreme în Bucureşti, pe strada Primăverii. Serile,
vara, se ducea cu prietenii la Şosea, se aşeza într-un boschet
şi eînta pînă noaptea tîrziu cu vocea lui frumoasă de tenor
liric. Perechile de îndrăgostiţi se opreau în apropiere şi-1
ascultau cu plăcere... Aşa a dus-o vreo doi ani.
Cîtva timp, Topîrceanu a colaborat la Viaţa românească fără
să fi fost cunoscut de membrii redacţiei. îşi
G. Topîrceanu
trimitea manuscrisele prin poştă şi tot prin poştă primea
onorariul. Ibrăileanu îl aprecia încă de la primele Cronici
vesele.
într-o seară, Topîrceanu ne-a povestit despre relaţiile sale cu
Revista noastră, de sub direcţia Constanţei Hodoş.
— Am şi tipărit acolo cîteva poezii, ne spuse Topîrceanu.
Luam parte regulat la şedinţele redacţionale, dar nu atîta din
interes literar, cît din pricină că Revista noastră era o
publicaţie feminină. Veneau multe poetese. Mai ales era o
secretară de redacţie...
Mulţi ani 1-a tachinat Ibrăileanu pe poet cu această
„colaborare" la revista feminină din Bucureşti. De cîte ori
lipsea Topîrceanu de la reuniunile serale, Ibrăileanu i se
adresa a doua zi:
— Ei, să avem şi noi în redacţie femei !... Cred că ai veni
regulat la şedinţe, ca la Revista noastră. Ce-ar fi să angajăm
o secretară ?
Aceasta era o simplă glumă a lui Jbrăileanu. Nu din pricina
lipsei elementului feminin din redacţie n-a izbutit Viaţa
românească să şi-1 atragă deplin pe Topîrceanu, ci datorită
caracterului şi temperamentului său. La început, după cîteva
luni de la sosirea lui în Iaşi, Topîrceanu s-a adresat printr-o
scrisoare1 lui C. Banu, fostul său profesor, spunându-i că,
deşi primit bine şi apreciat de cercul Vieţii româneşti, se
simte străin la Iaşi şi îl roagă să-1 ajute a se muta îndărăt la
Bucureşti. Dar chiar după o îndelungată şedere la Iaşi,
Topîrceanu n-a izbutit să se aclimatizeze complet cu mediul
moldovenesc şi ou atmosfera sufletească a redacţiei.
Ionel Teodoreanu îl zugrăveşte îmbrăcat într-o în-tîrziată
uniformă de licean, avînd o şuviţă potrivită pe frunte (cu
oglinjoara purtată la buzunarul de la piept, alături de
pieptene), picior cambrat şi tocuri femeieşti înalte... picior
1
de Scrisoare care se găseşte
femeie, minuscul. la soţia
îşi aşeza ba lui C Banu.
cărarea, ba meşa de pe
frunte, ba cravata, ba sprîncenele... Şedea la masă cam
strîmb, cam pe-o parte, cu obraz de lemn uscat, cu capul
uşor înclinat, c-un ochi pe jumătate închis, pe care îl
acoperea cu palma, avînd urî ritm de codobatură în fiinţa lui
sprintenă...
în cercul cultivat al redacţiei, Topîrceanu începu să citească
mai mult. Stăpînea limba lui Voltaire, ba scria chiar în
franţuzeşte. Se ocupa cu unele probleme de ştiinţă. Se
îndeletnicea şi cu descifrarea textelor vechi chirilice. Mi-a
descifrat şi mie o scrisoare de familie.
Topîrceanu întrebuinţa unele expresii spirituale, care au
intrat în uzul redacţiei. Astfel, "despre un scriitor cu olecuţă
de foc sacru, Topîrceanu spunea că „talentul îi ţîrcîie", ca
laptele, cîte puţin, de la o vacă în ajunul înţărcării.
Unor scriitori, atacurile din presă nu le făceau nici cald, nici
rece. Ibrăileanu, de pildă, se distra pe seama adversarilor
agresivi. Cunosc publicişti care erau atacaţi violent de
revistele şi de gazetele din Capitală şi din provincie şi oare îşi
adunau pe birou teancurile de publicaţii adversare. Dar de
multe ori le uitau şi le aruncau la coş necitite. Topîrceanu
însă era torturat de cea mai inofensivă înţepătură din ultima
fiţuică literară de provincie. Niciodată nu era satisfăcut de
elogiile ce i se aduceau. Astfel, Octav Botez a recenzat în
Viaţa românească volumul de proză al lui Topîrceanu : în
gheara lor... recunoscîndu-i „stofă de povestitor". După un
şir de laude, Octav Botez, îndrăzneşte, timid, să schiţeze şi o
observaţie defavorabilă : „Acestei arte de o aristocratică
distincţie, care nu pluteşte niciodată în vag, care iubeşte
proporţia şi contururile precise, nu-i lipseşte decît adîncimea
concepţiei pentru a avea în ea ceva clasic". Topîrceanu n-a
fost mulţumit de această critică, şi atunci Octav Botez,
strîngîndu-şi articolele în volum, a modificat sfîrşitul
recenziei, în felul acesta : „Şi e păcat că această artă, de o
înaltă distincţie, care nu pluteşte niciodată în vag, iubeşte
proporţia şi contururile precise, avînd în ea ceva clasic, nu se
ridică la creaţii mai cuprinzătoare, cu un subiect mai întins şi
mai vast, şi nu e însufleţită de o concepţie a vieţii, dacă nu
mai serioasă, cel puţin mai adâncă".
Cu prilejul apariţiei volumului Strofe alese de Topîrceanu,
Ibrăileanu scrise o cronică literară, scoţînd în relief toate
laturile (acestui talent puternic şi original. Ibrăileanu
remarcă marele talent liric al lui Topîrceanu, care punea în
realizările lui poetice multă inteligenţă.
Iar „în ştiinţa de a scrie — căci este o ştiinţă a scrisului —
Topîrceanu este astăzi fără rival", notă criticul. Ibră-ileanu
lăudă în poezia lui Topîrceanu utilizarea vocabularului,
simţul infailibil în alegerea cuvintelor, adaptarea perfectă a
ritmului la fond şi adaptarea perfectă a formei la fond cît
priveşte rima, precum şi ştiinţa compoziţiei, stăpînită în grad
remarcabil de acest scriitor.
Citind Ibrăileanu acest articol în redacţie faţă de Sa-
doveanu, de Topîrceanu şi de mine, a urmat o discuţie
asupra lui. Discuţia s-a învîrtit în jurul a două puncte.
Ibrăileanu a spus : „Scriitorul acesta, care ne apare ca un
proletar intelectual din unele bucăţi, ca Balada chiriaşului,
Ploaie, Catrene etc, a rămas însă un om al pă-mîntului, care
continuă să păstreze legăturile cu natura, cum apare în
Balada popii din Rudeni, Balada munţilor, într-o dimineaţă
de primăvară, Taine etc. (Imaginile şi sentimentul din aceste
bucăţi nu sînt ale unui romantic care suspină de departe
după natură/ci ale unui om al pămîntului, oare însă are
rafinarea unui orăşan.) Rezerva de forţe, stăpînirea de sine a
omului sănătos, crescut în mijlocul naturii, rezistă
psihologiei proletar-intelec-tuale." Topîrceanu nu s-a prea
arătat încîntat de scoaterea în evidenţă a originii lui,
formulată mai precis în prima versiune, dai- îndulcită puţin
de Ibrăileanu, faţă de nemulţumirea poetului K Această
atitudine 1-a indispus pe Ibrăileanu, care însă nu vru să
renunţe la ideea lui; doar făcea parte integrantă din
argumentare. Al doilea punct, care a trezit o vie dispută, a
fost un pasaj fără legătură cu restul articolului şi care stătea
ca un corp străin în mijlocul cronicii lui Ibrăileanu. El
cuprindea însă mari laude la adresa poetului.
— Ce zici, Sevastos, să-1 scot? — mă întrebă Ibrăileanu.
Eu, ounoscîndu-1 pe Topîrceanu, răspunsei :
* Ba, poate ar merge...
1
în vreme ce Sadoveanu scria
* Dar dumneata ce zici ? — spuse Ibrăileanu lui
Sadoveanu. ^
* Scoate-1 numaidecît. N-are nici un rost acolo.
Ibrăileanu încadra pe corectură cu linii roşii, orizontale şi
verticale, pasajul condamnat. Ieşii de la redacţie, noaptea,
împreună ou Topîroeanu, care mă întrebă :
— Ştii de ce a cerut Sadoveanu să se scoată pasajul acela ?
* De ce ?
* Din invidie...
Bine îl mai cunoştea Topîrceanu pe Sadoveanu ! Sadoveanu
şi invidios ! Şi încă pe cine ? ! Pe un poet! Poetul acela fiind
tocmai Topîrceanu, cel mai iubit prieten al său!
Membrii redacţiei, cînd erau consultaţi de Ibrăileanu asupra
unui manuscris, îşi dădeau părerea cu o perfectă
obiectivitate. Topîrceanu însă, deşi era înzestrat cu un
desăvîrşit simţ artistic, punea un pic de bunăvoinţă
suplimentară în prezentarea bucăţii unui prieten personal (îl
proteja, de pildă, pe Mircea Dem. Rădulescu), sau strîmba
din nas cînd Ibrăileanu citea versurile admirabile ale unui
poet, neagreat de dînsul, concurent prezumtiv. Astfel, îmi
aduc aminte că, într-o seară, Topîrceanu citi foarte frumos în
redacţie o poezie a unei publiciste ieşence.
* Bun ! — zise Ibrăileanu, după ce Topîrceanu citi minunat
versurile duduii. Dă-le lui Sevastos să le trimită la tipografie.
* Domnu' Ibrăileanu, ripostai eu. La mijloc e o mistificare.
Topîrceanu citeşte admirabil : de-aceea poezia vi s-a părut
bună. Vă rog, luaţi-o acasă, citiţi-o singur la noapte şi —
dacă veţi găsi-o publicabilă — daţi-o mîine dimineaţă lui
Simion, care tot vine la dumneavoastră, ca s-o ducă la
tipografie.
Ibrăileanu luă poezia şi n-o trimise la tipar nici a doua zi, nici
peste o săptămînă, nici peste o lună... Autoarea nu-şi văzu
niciodată versurile tipărite în paginile Vieţii româneşti.
Topîrceanu, din pricina acestui neîntrecut dar de lector, avea
mare succes la şezătorile literare. Cum apărea pe scenă, sala
izbucnea în ovaţii. La o şezătoare, într-un oraş de
provincie, un cetăţean 1-a întrerupt.
Atunci Topîrceanu, ca şi cum şi-ar fi continuat cititul, ridicînd
numai ochii de pe carte, i-a răspuns :
Pe acel care-ntrerupe Aş dori să-l fac atent Că aici sîntem la
teatru — Nicidecum în parlament...
A doua zi, în şcoli şi în tot tîrgul, nu auzeai decît. aceste
versuri, care circulau din gură în gură.
Topîrceanu avea darul improvizaţiei. Fiind numit bibliotecar
al Facultăţii de drept — bibliotecă ce de altfel nu funcţiona 1
—■ el trecea uneori pe la Universitate şi atunci audia unele
cursuri la Litere, în special cursul lui Ibrăileanu, sau întîrzia
prin marea sală a Bibliotecii Universitare. Odată, o studentă
timidă, cînd vru să se aşeze pe soaun la o masă din sala
bibliotecii, făcu o mişcare greşită şi, lunecînd, căzu pe
parchetul lustruit. Cititorii din juru-i începură să rida!
Topîrceanu, care era de faţă, luă creionul şi scrise
următoarele versuri :
A căzut ?... Ce lucru mare ?
Să nu rîdeţi niciodată
De-o fetiţă care cade.
La cursuri era obiceiul ca studenţii să comunice între dînşii în
scris, cerînd unul de la altul un caiet sau o carte. într-un rînd,
o studentă îi scrise lui Topîrceanu : „Aş dori o ţigară". Ea
primi numaidecît următorul răspuns :
Un regat pentr-o ţigară Dă, poete, dacă poţi —■ Că eu unul
pentr-o fată Vă dau dracului pe toţi.
Deşi se ţinea departe de luptele politice, Topîrceanu, autorul
1
Se spune că Tololoi
Alexandrescu, decanul
poeziei Noapte de mai, închinată „sărmanului cizmar", a
candidat într-un rînd, îndemnat de mine, la Centrul
Studenţesc, pe o listă ostilă lui A. C. Cuza. Deşi a căzut la
alegeri, candidatura lui a stîrnit totuşi, în mediul tineretului,
un oarecare curent în favoarea ideilor progresiste.
G. Topîrceanu şi-a făcut serviciul militar la infanterie. A fost
înrolat în toamna anului 1907. Fiind bacalaureat, el a fost
trimis în martie 1908 la şcoala de ofiţeri în rezervă de la
Cotroceni. Odată un ofiţer, văzînd în mîna lui Topîrceanu un
număr din Viaţa românească, îl întrebă :
* Ce carte ai acolo ?

* N-am nici o carte. O revistă.

* Ce revistă ?

* Viaţa românească.

Ofiţerul făcu o mină de dezgust.

* Şi cine o scoate ?

* O tipografie.

* Şi nu-i fi scriind şi dumneata acolo ? !

* Nu, acolo nu scriu ; dar scriu la Sămănătorul. Topîrceanu

şi încă vreo cîţiva camarazi — printre care

şi dr. M. Isanos, artilerist — nu lua în serios milităria şi, din
pricina răspunsurilor zeflemiste date comisiei examinatoare,
căzură la examenul de ofiţeri de rezervă, ră-mînînd simpli
sergenţi. Cu acest grad făcu Topîrceanu campania din
Bulgaria în 1913.
Cum Topîrceanu era simplu sergent într-un regiment de
infanterie, C. Cucu îi dădu ideea să se mute la fortificaţiile
Focşani-Nămoloasa-Galaţi — fără să-şi închipuie că tunurile
grele vor fi duse de acolo la Turtucaia, cu poet cu tot, care
căzu prizonier la bulgari. De altfel, Cucu se lăuda că volumul:
Pirin-Planina al lui Topîrceanu s-a putut realiza numai
datorită inspiraţiilor sale. Aşa că, încheia el, numai mie
trebuie să-mi fie recunoscătoare istoria literară pentru
această operă minunată... cît şi, poate, chiar pentru viaţa lui
Topîrceanu. Cine ştie dacă, plecat în altă parte cu regimentul
lui de infanterie, nu s-ar fi prăpădit undeva pe front.
în epoca neutralităţii, Topîrceanu — după propunerea lui
Gala Galaction — colabora la ziarul germanofil Libertatea
din Bucureşti, de sub direcţia lui N. Fleva, conducător de fapt
fiind Bogdan-Piteşti. Topîrceanu scrise un articol intitulat
Not kennt kein Gesetz i, sau aşa ceva, şi îl dădu în mîna lui
Galaction, care se întîmplase a fi în Iaşi şi care peste cîtva
timp istorisi 'hazul produs în redacţia gazetei de titlul
nemţesc al articolului. în vacarmul ilariant al redactorilor
tună vocea groasă a lui Bog-dan-Piteşti:
— ...Mama lor de nemţi !... Dacă n-or fi mulţumiţi de mine
nici acum, că le scriu chiar în nemţeşte, apoi să ştiţi că-i dau
dracului.
Topîrceanu îndură toate suferinţele prizonieratului în
Bulgaria. Căzut în mîna inamicului la Turtucaia, el s-ar fi
prăpădit pe muntele Pirin-Planina, dacă n-ar fi avut geniala
inspiraţie de a se da drept mecanic de locomotivă, la o
anchetă întreprinsă printre prizonieri de autorităţile bulgare,
care aveau mare lipsă de maşinişti. La triajul medical al
mecanicilor, la Sofia, Topîrceanu — cînd fu întrebat asupra
meseriei sale — răspunse : „Eu sînt poet umorist". Şi
doctorii, după ce „mecanicul" improvizat îi lămuri în privinţa
tragicei sale situaţii, zîmbiră prietenos, şi-1 reţinură la spital,
în cadrul personalului administrativ.
în 1918, în urma demersului lui Stere, Topîrceanu fu eliberat;
se opri puţină vreme la Bucureşti, unde scrise în colaborare
cu Eugen Todie revista A fost un vis, care s-a jucat cu mare
succes la grădina Colos. Apoi a sosit la Iaşi, unde Ibrăileanu îl
adăposti la infirmeria Liceului Internat, pusă la dispoziţia sa
de T. A. Bădărău, directorul şcolii. Infirmeria se afla în fundul
marii curţi a liceului, printre copaci înalţi şi boschete de
1
Necesitatea
arbuşti. nu cunoaşte
în partea lege. a infirmeriei, destinată
dreaptă
contagioşilor, locuia Ibrăileanu ; în stînga, salonul cel mare
pentru bolnavi era ocupat de Elena Ibrăileanu şi de Maricica,
fiica lor, iar Topîrceanu stătea într-o mică rezervă, în aceeaşi
parte. Timpurile erau tulburi. Toată noaptea se auzeau
împuşcături. Vizavi de infirmerie, pe strada Istrati, lojcuia
Cos-tică Botez, care îl vizita des pe Ibrăileanu.
ApoiMezertori, hoţi şi borfaşi făceau prădăciuni în oraş ca-n
cod^u. Ibrăileanu se temea, şi pe drept cuvînt, de-un atac
nocturn al furilor. Şi cum Topîrceanu venea noaptea tîrziu
acasă,
Ibrăileanu îl invită pe studentul I. Creţu, profesorul de mai
tîrziu, scriitorul şi autorul de manuale de limba română, să
locuiască într-o rezervă de lîngă odaia lui. Creţu stătu cîteva
luni acolo. în puterea nopţii, Ibrăileanu îl trezi odată,
vestindu-1 că erau călcaţi de hoţi. într-adevăr, sub fereastră
se auzeau nişte zgomote suspecte, înarmat pînă-n dinţi,
studentul ieşi în curte, ca să respingă atacul. Dar nu era nici
un hoţ. O vacă muş-luia prin grădină...
Cum se răspîndiseră zvonuri cu privire la încetarea lui clin
viaţă, Topîrceanu, într-o scrisoare către Constanţa Ma-rino-
Moscu („Madame Tolstoi", cum îi spunea el), glumeşte pe
socoteala morţii : „Şi, să ştii, ţi-a murit moartea ca şi mie —
care am mormîntul, cu inscripţie, în Vlaşca (mai mult nu mă
întreba)". Topîrceanu şi-a dezminţit zvonul morţii sale într-o
poezie, publicată în 1918 în ziarul Momentul, ca Mark Twain,
care, într-o situaţie similară, a dezminţit ştirile relative la
moartea lui, ca fiind puţin exagerate.
Contactul cu Ibrăileanu i-a fost foarte util lui Topîrceanu,
care a găsit în marele lui dascăl — pentru şlefuirea talentului
său — o inepuizabilă sursă de sfaturi şi de informaţii literare,
artistice, filozofice etc. A avut veşnic înainte un îndreptar
pentru ascuţirea gustului său artistic. A primit de la dînsul
idei şi sugestii, care i-au folosit în opera sa. Ibrăileanu a
contribuit în mare măsură la întregirea culturii lui generale,
dirijîndu-i lectura şi îm-prumutîndu-i chiar cărţi. Astfel, de
exemplu, un pasaj din conferinţa umoristică a lui Topîrceanu
despre Bacihd Koch are drept izvor de inspiraţie o glumă a
lui Ibrăileanu, spusă în redacţie, înlocuind doar tigrii şi leii cu
un urs. Iată acest pasaj :
P r e a o n o r a t e d o a m n e , Cînd ţin acest discurs, Dac-aţi
vedea că intră în sală-aici un urs, N-aţi năvăli afară prin uşi
şi prin ferestre Utilizînd cu toţii resursele pedestre ? De ce ?
Fiindcă-i mare şi foarte fioros... Bacilul lui Koch însă e mai
primejdios!
Dar fiindcă nu se vede şi fiindcă e prea mic, Nu sperie pe
nimeni...
Să judecăm un pic.
Pentru prefecţionarea versificaţiei, Ibrăileanu îi recomandă
volumul Odes Funambulesques de Théodore de Banville,
care a sugerat poetului român felurite forme de vers, ca şi
Emaux et camées de Théophile Gautier — acel abil
giuvaergiu al versului, capabil să desăvîrşească meşteşugul
formei la un poet de talent, puternic şi original.
Credem că versurile :
Vede urme de dihănii înstelate pe zăpadă...
ale lui Topîrceanu au fost scrise după lectura următoarei
strofe a lui Th. Gautier :
Les vases ont fleurs de givre Sous la charmille aux blanc
réseaux ; Et sur la neige on voit se suivre Les pas étoiles des
oiseaux.
(Fantaisies d'hiver)
Printre alte lucrări, Topîrceanu a colaborat la redactarea unei
cărţi de citire pentru elevi. Spunea totdeauna în redacţie că
oricare poezie trebuie să fie clară, dar in special cea pentru
copii — căci altfel micii cititori n-o înţeleg de loc. Drept
dovadă, el ne cita un caz. în clasa întîi primară, întîlnind în
prima carte ce-i intrase în mînă aceste versuri greoaie,
neinteligibile pentru mintea unui copil :
Micul meu abecedar Tata mi l-a dat ca dar...
el le recita astfel, sonor şi răspicat, înaintea învăţătorului :
Micul meu abecedar ^
Tata mi l-a micalacadar...
După bogata producţie poetică din însemnări literare,
colaborarea lui Topîrceanu la Viaţa românească a fost mai
redusă. Printre alte cauze, pe care nu le cunosc, a contribuit
în oarecare măsură la scăderea entuziasmului său în materie
de colaborare şi preţuirea entuziastă de către Ibrăileanu a
unor tineri scriitori, în frunte cu Al. A. Phi-lippide şi cu fraţii
Teodoreanu.
Vorbind despre G. Topîrceanu, un ziar de pe vremuri a scris :
„A venit la Iaşi cu trecutul închis în geamantan, şi a dus o
viaţă de sălbăticiune" — o viaţă retrasă şi discretă, avînd o
atitudine distantă, rezervată, chiar faţă de prieteni.
întrebat de un interviever : cum trăieşte ?, el a răspuns :
— Trăiesc absolut liber. Nu mă simt legat de mediul
ambiant şi de realitatea socială prin nici un fir ombilical, care
să-şi merite în adevăr epitetele, şi nu scriu decît sub
imboldul inspiraţiunii poetice exasperat de acute.
într-adevăr, Topîrceanu avea o fire curioasă. Era irascibil : la
Cercul Vînătorilor sau la un alt club intim, Topîrceanu — cînd
pierdea la jocul de cărţi — devenea arţăgos. îşi închipuia, din
superstiţie, că chibiţul din spate îi poartă ghinion şi se răstea
la dînsul: Du-te, domnule, şi în spinarea altuia ! Bănuia
alteori că chibiţul îi trăda cartea — fie prin înţelegere cu
partenerul, fie mai degrabă prin neputinţa de a-şi stăpîni
mimica, arătînd astfel adversarului dacă în mîna jucătorului
a căzut o carte bună ori proastă.
Avea unele ciudăţenii. Se temea, de pildă, de bărbieri.
— Oamenii înnebunesc, unii progresiv, alţii dintr-o dată —
ne spunea el la redacţie. înnebunesc persoane din toate
profesiile : şi doctori, şi arhitecţi. De ce nu şi bărbieri ? Pe un
doctor îl poate apuca nebunia în momentul operaţiei (de
aceea n-am să mă dau niciodată pe mîna chirurgilor, ca să
mă taie). Arhitectul înnebuneşte pe schelă şi, socotindu-se
un al doilea Icar, se aruncă în spaţiu, încredinţat că aripile de
pe umăr i se vor desface şi va pluti ca pana în văduh. Atunci,
de ce să' nu mă tem că frizerul s-ar putea scrînti tocmai în
clipa cînd ajunge cu briciul la gîtul meu ; în loc să alunece cu
instrumentul tăios pe piele la vale, el — hîrşti! îmi taie
beregata. De aceea, ori de cîte ori sînt nevoit să mă rad în
tîrg, trec prin mari emoţii cînd îmi gîdilă briciul be-regăţile.
— Dar de ce nu te temi chiar că dumneata, cînd eşti cu
briciul la gît, ai putea înnebuni şi ţi-ai tăia singur beregata ?
— îi spusei eu. Dacă doctorii, arhitecţii şi bărbierii pot
înnebuni — de ce adică n-ar putea înnebuni şi poeţii (dacă
nu-s nebuni de mai înainte) ?
Topîrceanu zîmbi, dar căzu pe gînduri. îmi făcu impresia că
se hotărî să se radă numai cu maşina, care nu-i vătămătoare
decît pentru piele.
Viaţa modernă, cu complicaţiile ei, îi strecura în suflet fel de
fel de temeri. Se simţea în siguranţă numai în mijlocul
naturii în ansamblul ei, dar era atras şi de-o floare sau de o
gîză cu forma, culoarea şi viaţa ei aparte. Ne spuse la
redacţie că compusese poezia Broaştele după ce o noapte
întreagă, într-o luntre, le ascultase concertul pe bălţile de la
Cristeşti.
La m ezul
„ ţ nopţii, cînd se întorcea acasă, singur sau întovărăşit
de un „amic", după o reuniune cu prietenii la taclale (căci nu
era băutor), Topîrceanu ciulea urechea la toate zvonurile
cerului. Se auzeau semnale date de flu-ierari, gîrliţe sau de
raţe sălbatice. Uneori nu putea determina soiul păsărilor
migratoare, care se îndemnau la zbor în înaltul cerurilor.
Asculta mult-mult zvonul parcă sideral, îndelung ; şi pornea
mai departe cu paşi înceţi, întovărăşit de această şoaptă
nelămurită a stelelor.
Iubea animalele şi în special cîinii, cărora le găsea o singură
meteahnă de caracter.
— Fiinţele acestea, atît de duioase, devotate şi pline de
prietenie în relaţiile cu omul — spunea el în redacţie — sînt
crude faţă de semenii lor, mai cu seamă faţă de cei mai slabi
şi mai jigăriţi. Nimereşte, de pildă, pe o hudiţă de mahala un
căţel rătăcit, sfrijit ca vai de el, cu coada între picioare, cu
ochi sperioşi, căutîndu-şi desperat stăpînul, casa... Deodată,
îl văd dulăii din curţi : unii sar peste gard, alţii ies pe sub
poartă sau prinţr-o gaură a îngrăditurii, rupînd cu spinarea o
scîndurăiputrezită. Şi cu toţii se aruncă, lătrînd furios, asupra
nenorocitului vagabond. îl flocăiesc, îl muşcă, îl tăvălesc p?în
noroi, lăsîndu-1 numai cu sufletul în el, în cazul cel mai bun.
Cruzimea această neumană — sau mai bine zis umană — n-o
înţeleg la cîini, şi mă scîrbeşte caracterul, sau lipsa de
caracter a prietenilor noştri fără grai. Ori poate cîinii,
îmblînziţi de om de atîta amar de vreme, au căpătat ceva din
firea noastră...
îi plăcea mai mult să „flaneze" decît să se ocupe de-o muncă
ordonată, disciplinată. Deşi înscris la Drept, el n-a dat decît
un singur examen, anume la dreptul civil, anul întîi, cu
profesorul D. Alexandrescu (Tololoi) — şi iată în ce
împrejurări : fiind la Universitate, am intrat de curiozitate la
un examen cu Tololoi, deşi nu eram în seria lui. Profesorul
era foarte bine dispus, vorbea aproape numai el şi trecea pe
toţi studenţii fără să-i chestioneze temeinic. Mi-a venit o
idee, am luat o trăsură, m-am dus la Topîrceanu acasă şi cu
mare greutate l-am convins să vină la examen. Cînd sosi
rîndul lui Topîrceanu, studenţii — îndemnaţi de mine —
începură să vocifereze : Asta-i poetul nostru cel mai mare...
umorist de talent... gloria ţării ! Tololoi se montă numaidecît
:
— A, poet, scriitor ! Şi eu sînt oleacă de literat, chiar
umorist. Am şi o comedie : Rămăşagul zgîrcitului. Apoi mă
înnebunesc după poezii. îmi plac mai cu seamă poeţii
francezi. De altfel, eu am instrucţiune franţuzească. Am
absolvit liceul Napoleon de la Paris. Am trecut bacalaureatul
în Litere la Sorbona. Am făcut Dreptul la Nancy şi la Paris.
Am urmat cîtva timp şi conservatorul. Excelam în recitarea
poeziilor lui Victor Hugo. Cel mai mare succes l-am avut cu
poezia A. Villequier, scrisă de Victor Hugo la moartea fiicei
sale, care s-a înecat în Sena pe furtună, împreună cu soţul ei.
Cînd am ajuns la strofa :
Seigneur, je reconnais que l'homme est en délire S'il ose
murmurer ;
Je cesse d'accuser, je cesse de maudire, Mais laissez-moi
pleurer !
toată asistenţa a izbucnit în hohote de plîns.
Tololoi, emoţionat, scoase din buzunarul pantalonilor o
batistă popească, mare cît o zi de post, şi îşi şterse faţa
buhăită, inundată de lacrimi. Apoi, cînd se calmă puţin,
adăugă adresîndu-se lui Topîrceanu :
— Bine, domnule poet. Bilă roşie...
Profesorul strigă un alt student, pe cînd sala protesta în
favoarea lui Topîrceanu : Bilă albă, bilă albă ! în tot acest
timp, Topîrceanu (parcă-1 văd printre studenţi, la mijlocul
unei bănci lungi cît încăperea) stătea cu figura serioasă,
împietrită parcă, fără să ia de loc parte la ilaritatea generală.
El, care avea la maximum simţul ridicolului, el, care nu
trăsese la o goană într-o vulpe bearcă pentru a nu fi de rîsul
vînătorilor, s-a simţit foarte prost în scena ilariantă a
examenului său de drept civil cu juristul Tololoi
Alexandrescu.

ALICE CALUGARU
în ultimii ani de dinainte de primul război mondial, Viaţa
românească, ca şi alte reviste de-ale noastre, au publicat
poezii sub semnătura Alice Călugăru. G. Topîrceanu, care o
admira cu entuziasm, atrase atenţia redacţiei asupră-i.
Versurile lui Alice Călugăru se remarcau printr-o fină
sensibilitate. Trădau un suflet frămîntat de gînduri şi de
doruri, care se întrupau în imagini plastice — proaspete, noi,
originale...
Pentru Alice Călugăru lumea exterioară era numai formă şi
culoare, numai sunet, mireasmă, mîngîieri de catifea... în
Cîntec urciorului vedem lutul proaspăt, frămîntat cu fire
verzui de lăcrămioare, cu întunecate mic-şunele, cu zambile
fragede, albastre, cu ierburi crude şi aromate — ca să dea pe
urmă apei mireasma florilor. Urciorul neted, modelat la
roată, e uscat la soare şi ars la flăcări, care îl auresc :
îmbălsămat şi plin de cînturi, de-acum, urcior, vei fi
veşmîntul
în care-şi va-mbrăca izvorul un val din apa sa curată.
Şi-n singurateci seri de vară, cînd steaua Venerei, pagină,
în cerul răsuriu şi dulce o să se-arate zîmbitoare —
Te voi zvîrli, legat de-un capăt al unei lungi încingătoare,
Să prinzi imagina-i ce-n taină, ş-adînc, va străluci-n fîntînă.

Sau uitaţi-vă cum defilează pe dinaintea noastră păunii din

poezia cu acelaşi nume :
Dar colo, printre rînduri de stufişuri,
Veneau, pe-un drum de prund şi de pietrişuri,
Păunii verzi... Păreau, în mers semeţ,
Că-s snopi culeşi din scumpe secerişuri
De ierburi rare şi de flori de preţ.
Apropiaţi-vă de fereastră şi priviţi ploaia, ascultîndu-i
zuruitul inelelor mobile :
Azi am văzut, înfiripată, fiinţa ploii mlădioase : Avea o haină
cenuşie şi foşnitoare, de mătase.

Purta pe umeri mii de lanţuri subţiri, de-argint, pînă la brîu,

Dar le zvîrlea pe rînd, în treacăt, pe apa tulbure de riu.
k
în Viaţa Românească a apărut Cîntec de plasă, cu care —
intitulat Les perles — Alice Călugăru a luat parte la concursul
organizat în 1914 de Femina, dobîndind un premiu şi o
medalie de aur.
Din frămîntarea naturii şi a omului, poeta desprinde imnul
muncii, care domină oraşul şi cîmpia :
...Biruitor răsună
De pretutindeni cîntul falnic şi sfînt al muncii uriaşe.
Viaţa românească recomanda astfel cititorilor talentul
original al poetei : „Deşi versurile nu-i sînt totdeauna corecte
— totuşi inspiraţia originală, fondul nou şi puternic pe care-1
îmbracă într-o formă plină de imagini neaşteptate ne fac să
credem că Alice Călugăru e cea mai bună poetă din cîte am
avut pînă acum şi merită un loc de frunte printre poeţii
noştri cei mai tineri".
Despre Alice Călugăru ştiam numai că —* după peregrinări
prin Belgia — locuia la Paris, înfrîntă de boala mizeriei :
tuberculoza şi copleşită pe deasupra de suferinţe morale.
Aceea pentru care lumea trăia atît de intens, într-un veşmînt
pitoresc... aceea care din larma oraşelor şi din liniştea ţarinei
a desprins cîntecul „muncii uriaşe" de a zumzetul rotii ce
modelează urciorul pînă la „spasmul SSt^ şi la ruga
săpătorilor de aur ce-acopera

visurilor.

TUDOR ARGHEZI

T. Arghezi a început să scrie versuri încă din liceu. învăţa la

Sf. Sava, împreună cu Gala Galaction, N. D. Cocea şi I. G.
Duca.
— Eram în ultima clasă de liceu — mi-a povestit Galaction.
Arghezi mi-a şoptit misterios la şcoală, într-o recreaţie de
dimineaţă, că trebuie să ne întîinim neapărat în aceeaşi zi,
seara, avînd a-mi face o comunicare de cea mai mare
importanţă — universală şi epocală ! Am fixat strada şi
felinarul unde urma să ne întîinim. Eu m-am frămîntat toată
ziua — ca pe jeratic. Oare ce poate să fie ? „Universal şi
epocal!" Seara, am fost la locul de întîlnire cu mult înainte
de ora convenită. în sfîrşit, iată-1 şi pe Arghezi — bondoc
cum era, cu şapca de licean, călcînd uşure (cum zice el), cu
ochii furiş în toate părţile. Ne-am dat bună seara.
— Ce-ai să-mi spui, Teo 1 ?
— St ! m-a ţistuit Arghezi, cu degetul pe buze. Nu vezi că
vine cineva ?
într-adevăr, un trecător îşi urma liniştit ..drumul pe celălalt
trotuar. Arghezi m-a tras mai aproapes, drept sub becul de
1
Prescurtare de la
gaz aerian al felinarului, şi-a scos şapca din cap, a întors-o pe
dos, a scociorît cu degetele căptuşeala, dintr-o tainiţă a ei a
scos un ciuciulete de hîrtie, nu mai mare decît un chibrit... 1-
a desfăcut : era o hîrtie cît o carte de joc de cărţi. Pe ea se
aflau scrise mărunt-mărunt nişte versuri. Arghezi mi le-a citit
cu glas scăzut. Poezia m-a ridicat într-al nouălea cer. Am
convenit şi eu, alături de Arghezi, că producţia .lui era
genială — de importanţă „universală şi epocală". Pe cînd eu
mă revărsam ca un torent în efuziuni de entuziasm, Arghezi
şi-a mototolit din nou poezia, făcînd-o ciuciulete şi vîrînd-o
în căptuşeala şepcii, pe care şi-a pus-o pe cap, mîndru, cam
pe o ureche.
Am pornit mai departe, ca să ne plimbăm şi să vorbim de
apariţia noului geniu pe firmamentul literelor universale.
Dar la un colţ ne-a tăiat drumul o ceată de derbedei cu chef.
Cîţiva se băteau, unii îi zădărau pe bătăuşi, alţii făceau haz
pe de lături. Cum ne-au văzut, şolticii s-au legat de noi. Un
gligan 1-a lovit cu cotul pe Arghezi, care s-a burzuluit,
repezind un pumn în mutra celui ce ofensase noul geniu
poetic al lumii. Ce să mai spun ? S-a pornit o bătaie
cumplită. Nu se mai ştia cine dădea pumnii şi cine-i primea.
Cînd erai dedesubt, cînd te trezeai deasupra. Cu greu ne-am
descleştat din încăierarea aceea — zgîriaţi, cu vînătăi; şi,
ceea ce era mai grav, Arghezi rămăsese cu capul gol. Şapca
se prăpădise în focul luptei...
înainte de a-şi publica versurile în Viaţa socială (1910—
1911), Arghezi — după relatarea lui — a trimis versuri numai
la două reviste : la Lumea nouă şi la Viaţa
românească.
— Aveam un coleg poet, mi-a spus cîndva Arghezi. Colegul
meu purta pălărie mare şi o lavalieră înfoiată, care îi
ascundea bolfele de scrofule de la gît. Trimisese versuri la
toate revistele din ţară. Nici una nu-i publicase poeziile şi —
lucru încă şi mai ofensator — nici nu-i răspunsese măcar la
poşta redacţiei. Atunci îmi veni în gînd să trimit şi eu versuri
la vreo publicaţie, şi trimisei ceva la Lumea nouă. în numărul
următor citii la poşta redacţiei : „I.N.T. — Mai ştii de unde
sare iepurele !" Colegul meu fu nenorocit. Va să zică, altora li
se răspunde... va să zică, alţii sînt încurajaţi. Deznădăjduit, el
s-a lăsat de poezie şi a ajuns vameş, mi se pare la Pre-
deal. Pe mine însă m-a obsedat mai departe ideea cui
iepurele...
A doua încercare am făcut-o cu Viaţa românească.] Era prin
1906. Mă aflam în Elveţia, într-o nemaipomenită I criză. Un
prieten îmi trimitea acolo Viaţa românească. Eu am citit
anunţul de pe copertă : că se plăteşte colaborarea şi că, dacă
autorul nu-şi arată pretenţiile, redacţia îi fixează onorariul...
Atunci am riscat şi, în speranţa onorariului, am trimis cîteva
poezii revistei, care! nu mi le-a publicat. Abia în toamna
anului 1911 amj început să colaborez de fapt la această
revistă. Printre poeziile tipărite a fost şi una din cele respinse
de aceeaşij redacţie în 1906.
Cînd am făcut cunoştinţă cu Ibrăileanu, el mi-a spus că-i
plăcuseră versurile mele trimise din Elveţia şi căii voise să le
publice, dar cercul Vieţii româneşti în păr (şi erau acolo
atîtea bărbi) s-a opus cu înverşunare.
Dintre membrii redacţiei, Ibrăileanu era cel mai accesibil
noutăţilor literare. El,, cel dintîi, a apreciat genul nou,
original, al lui Arghezi, după cum tot el, după primul război
mondial, a remarcat talentul lui Al. A. Phi-lippide şi Ionel
Teodoreanu.
Tudor Arghezi a publicat versuri pline de originalitate în
Viaţa socială, alături de proza lui Gala Galacticii. Acolo a
apărut poezia lui Adolescenţă :
Şi trupul tău mi-i drag, Lemn sjînt trandafiriu, Şi trupul tău
mi-i drag Şi pentru ce, nu ştiu.
La începutul anului 1911, recenzînd Viaţa socială, Ibrăileanu
spunea la Revista revistelor: In tîrziu de toamnă d. Arghezi
323
244
scrie această frumoasă strofă, pe care ne facem o plăcere s-o
transcriem.
într-un peisaj melancolic : ^
Cîţiva molifţi s-au întîlnit departe Pe cînd în jur, prin
murmurul ce roagă, Se-nchide înserarea ca o carte Şi
sufletul în foi ca o zăloagă.

Invitat de revista ieşeană, T. Arghezi a trimis Vieţii româneşti

patru poezii, care au şi apărut în numărul ei din decembrie
1911. Unii dintre membrii redacţiei n-au prea înţeles toate
versurile.
O strofă din poezia Puţin a făcut ca toate sprîncenele să se
salte a desăvîrşită mirare :
Strămută-mi gîndu-ntr-alte părţi, Strecoară-mi-l pe sub
tulpini, Ca să-Z întorc apoi pe cărţi Nins cum şi tu vii de
lumini.
Ibrăileanu a dus la ochi manuscrisul închistrit cu o slovă
măruntă, ca a lui Sadoveanu — numai că slova lui Arghezi e
colţuroasă şi plină, în vreme ce literele autorului Crîşmei lui
Moş Precu sînt subţirele ca aţa de păianjen, rotunde,
întoarse ca-ntr-un filigran. Criticul a crezut întîi că trebuie să
fie alte cuvinte în loc de ceea ce nouă ni s-a părut a fi „nins"
şi „vii". Manuscrisul a trecut din mînă în mînă. Redactorii şi-
au pus ochelarii, s-au încruntat, şi-au zbîrlit bărbile, însă nu

324244
numai că n-au înţeles sensul versului, dar nici măcar n-au
descifrat vorbele. Atunci redacţia a trimis o telegramă lui
Arghezi, rugîndu-1 să lămurească urgent versul „nins cum şi
tu vii de lumini".
Arghezi a răspuns telegrafic : „Nins (virgulă) cum şi tu vii
(virgulă) de lumini". Deci versul a devenit : „Nins, cum şi tu
vii, de lumini". Lucrurile începură să se lămurească puţin :
gîndul era nins de lumini, ca şi fluturele — cînd vine... Dar
versul rămînea, totuşi, contorsionat, chinuit...
în afară de poezii, Arghezi a început să trimită la Viaţa
românească şi cronici teatrale. într-o cronică, redacţia a dat
peste o expresie care nu i-a plăcut : „cuvînt tîrşit"... Ce-o mai
fi şi asta ? s-a întrebat Stere. Ibrăileanu a înălţat şi el din
umeri.
Arghezi a venit, mi se pare, numai o singură dată la Iaşi. A
intrat în redacţie politicos : statură scundă şi îndesată, ochi
sfredelitori, vorbă tărăgănată cu modulaţii moi, unduioase,
catifelate. M-a întrebat cum să procedeze ca să-1 roage pe
Stere ceva. Era vorba de o reco

325
244
mandaţie sau de un demers într-o chestie personală. Eu am
rămas foarte surprins.
— Noi nu rugăm pe domnu Stere nimic, i-am răspuns. Nici
n-am auzit măcar ca cineva din redacţie să-i fi cerut cîndva
vreun serviciu.
Arghezi s-a mirat foarte mult.
— Atunci — a ripostat el — cînd ai vreo nevoie, dacă nu se
cade să te adresezi prietenului... la cine trebuie să apelezi ?
La duşman ?
Arghezi ajunse unul dintre cei mai valoroşi colabora-
tori ai Vieţii româneşti. îşi trimitea redacţiei manuscrisele
prin poştă sau mi le dădea la Bucureşti, unde mă duceam
destul de des cu treburi redacţionale. îl vizitam la redac-
ţii sau acasă. Vorbindu-i odată de agitaţia publicului de
pe străzile Capitalei, care îmi părea că vădeşte o mare
activitate rodnică, Arghezi îmi atrase atenţia asupra gre-
şelii mele. ?
— Agitaţia şi zarva din Bucureşti — îmi spuse el — sînt
fenomene de suprafaţă. N-au nici un conţinut serios.
Capitala parcă-i o moară, care merge în deşert, măcinînd
vînt. Acel care munceşte cinstit şi ajunge să-şi cîştige traiul,
cînd se întoarce seara acasă, cu o pîine dublă subsuoară,
trebuie s-o strîngă bine cu cotul pentru ca cineva să nu i-o
smulgă de la spate.
în convorbirile la cafenea sau acasă, Arghezi — ca toţi
scriitorii autentici — nu-mi vorbea de procesul lui de creaţie
artistică sau de operele sale. Prefera să se ocupe de lucrările

326247
altora. După ce a făcut cunoştinţă cu Ibrăi-leanu, el mi-a
spus :
— De abia acum înţeleg taina cercului de la Viaţa
românească, atît de unitar şi de statornic.
Ibrăileanu spuse o dată în redacţie : Arghezi a creat poezia
vremii noastre, iar altă dată :
— Arghezi este astăzi singurul scriitor român contemporan
care are sclipiri de geniu.
Primele producţii ale lui Arghezi din FqjjJ,a şi din Viaţa
socială surprindeau prin diversitatea genurilor în care se
manifesta acest scriitor. De o parte, în pamflete — o
impetuoasă vigoare polemică, dusă uneori pînă la
brutalitate, cu ajutorul unor cuvinte mai mult decît tari; iar
de alta, în poezie — o fineţe şi o gingăşie cu care meşterul îşi
construia versul, folosind drept material artistic aţa de
păianjen şi polenul de pe aripile fluturilor.
G. Ibrăileanu şi tot cercul Vieţii româneşti admirau şi
polemicile, şi poeziile, şi cronicile teatrale, ca şi orice rînd
scris de Arghezi — făcînd rezerve numai asupra unor expresii
prea dure, care li se părea că diminuează efectul artistic.
Ibrăileanu spunea despre Arghezi :
— Un scriitor care, în limba publicisticii, a ieşit din cercul
tras de Maiorescu (creatorul stilului de idei, prea
aristocratic) şi se mişcă, cu succes estetic, pe registrul cel mai
întins al graiului românesc mi se pare a fi Tudor Arghezi, un
adevărat revoluţionar în limba noastră... E un artist al
expresiei, cum nu ne putem închipui altul mai strălucit şi —
să spun cuvîntul exact — mai mare...
327
247
La o întîlnire în Bucureşti, înainte de primul război mondial,
G. Topîrceanu, care se distingea prin lapidarita-tea versului,
a atras atenţia lui- Arghezi asupra unor imperfecţiuni de
formă. Arghezi i-a răspuns că nu-şi dă seama dacă este la
mijloc ceva nepotrivit, neartistic, o neglijenţă...
— Sau poate — a adăugat el — oi fi avînd eu o meteahnă la
cap : un şurub deranjat în creier...
Cît priveşte îndrăznelile de fond, ele rămîn totdeauna la
Arghezi în cercul artei. Poziţia faţă de arta „trăsnită" şi-a
fixat-o însuşi Arghezi într-o scrisoare adresată directorului
unei asemenea publicaţii :
„în revista d-voastră am găsit capete cu unsprezece profiluri,
cu un ochi deasupra pălăriei şi cu celălalt pe muşama ; am
găsit fire de mustaţă ivite în spinare, peste sacou ; nasul
demontabil şi ghetele făcînd corp cu fiinţa, în loc de creier,
un portret purta, mi se pare, în craniu un grilaj de lemn
vopsit verde, prin care se uita încoace un cîine dresat — şi o
inscripţie : sunaţi ! Propriul meu portret era agrementat cu
zece-cincisprezece capace de aluminiu, aşezate în dosul
urechii mele : ar fi fost destul un bobîrnac în ultimul capac,
pentru ca portretul să înnebunească."
în domeniul polemic, Arghezi nu s-a mărginit să in-condeieze
în Facla numai feţe bisericeşti, ci a dus şi susţinut campanii
de ordin literar, dînd şi primind lovitur într-o scrisoare
deschisă, adresată lui C. Banu, director revistei Flacăra, şi
publicată în Facla (nr. 2, din 1912 Arghezi îşi fixează astfel
poziţia ideologică : „Onoare mea negreşit că nu o discut cu

328247
Flacăra, unde acest luc~ probabil ca socialist, am învăţat să
ştiu cît preţuieşte*
Arghezi avea oroare de greşelile de tipar. De acee îşi făcea
singur corectura manuscriselor, alcătuite di nişte slove
mărunte — cît nişte gîzuţe, care puteau fi dej terminate
numai cu lupa. Exasperat de micimea buchilo lui Arghezi, un
zeţar — trimiţîndu-i acasă corectura scrise cîteva rînduri
pentru autor pe marginea corecturii „Domnule Arghezi, noi,
zeţarii tipografiei, vă rugăm s scriţi mai mare — că nu vă
putem înţelege scrisul -pierdem mult timp muncindu-ne să
vă descifrăm mânu scrisele ; din aceeaşi pricină apar şi
multe greşeli." P aceeaşi corectură, Arghezi dădu tipografilor
următori răspuns : — Domnilor zeţari, vă rog să binevoiţi a
cunoaş-' că precum dumneavoastră aveţi în căsuţe litere cu
mă rimi fixe după un număr anumit : 8, 9, 10, 12 — car nu
pot fi schimbate, fiind turnate în plumb — tot aş am şi eu în
cap pentru scris o literă fixă, pe care nu o pot preface şi care,
din nenorocire, are un număr mic.
Arghezi şi-a continuat, ani după ani, activitatea literară, pe
care n-a părăsit-o nici în cel de al nouălea deceniu. El a
izbutit să zămislească creaţii de înaltă valoare artistică, care
te urmăresc toată viaţa. Cititorii îşi amintesc din opera lui
Arghezi versuri (pe care le ştiu pe de rost), pamflete,
descripţii de natură... Unul recită poezi Adolescenţă. Altul
pomeneşte greierii care torc, în în tunericul stelelor, firul de
unde 1-a lăsat mîţa cînd a adormit, sau tabloul în care
natura — după ce-şi dă seva în timpul verii — toamna îşi dă
şi sîngele, înflorind din frunză.
329
247
GALA GALACTION

Gala Galaction, ca defensor ecleziastic, era îndatorat i circule

în toate părţile ţării, anchetînd păcatele feţelor isericeşti şi
susţinînd acuzarea înaintea consistoriilor. n drumurile sale
prin Moldova, el se oprea neapărat, e fiecare dată, la Iaşi —
şi la dus, şi la întors spre ucureşti. Cu privire la aceste apariţii
şi dispariţii proape misterioase, Ibrăileanu a compus
următoarea irofă :
Pişculescu Gala Vine din Walhalla, Iar Galaction Pleacă-n
Vavilon.
Gala Galaction şi-a început colaborarea la Viaţa românească
cu spiritualele note : Poezii de Cincinat Pa-velescu, tipărite în
vara anului 1911, la rubrica Note pe marginea cărţilor. în
acest articolaş Galaction îşi aducea aminte de toamna anului
1895, cînd îl vedea pe Cincinat Pavelescu, aproape în fiecare
duminică, la velodrom. Acolo „mă topeam de drag după
Cincinat Pavelescu şi după d. Jean Mihăescu, primul

330247
campion în bicicletă al Homâniei. Şi mi-era drag să văd că şi
Cincinat se topea după d. Jean Mihăescu. Strigaţi, băieţi :
ura campionul! ne dădea comandă Cincinat, cînd ieşeam cu
toţii puhoi din velodrom, în urma campionului şi a
prestidigiosului său biciclu... Am închis ochii şi am rechemat
pe poetu biciclist de la 1895. Ce frumos băiat era ! Avea un
păr negru şi buclat. Avea o mustaţă mică, ondulată în chip
firesc. Avea nişte ochi negri strălucitori şi, cînd venea jin
vîrtejul bicicletei, nişte obraji ca doi bujori. îmi veţi răspunde
: Vanitas vanitatum. Vă voi replica : Nu-mi pasă. Eu nu
cunosc pe actualul Cincinat."
Critica poeziilor care urma nu mai avea nici o importanţă.
Tabloul umoristic din frunte arunca o umbră de ridicul
asupra poetului — mai elocventă şi mai strălucitoare decît
obiecţiile de ordin artistic.
Au trecut ani de atunci. Cincinat Pavelescu nu mai este, iar
poeziile lui nu se mai citesc. în mintea mea trăieşte încă
imaginea poetului pe bicicletă, aşa cum a schiţat-o Galaction
în Viaţa românească.
în toamna aceluiaşi an, Galaction a publicat în Viaţa
românească nuvela Pădurarul Ion Bentu, în care e înJ
făţişată răzbunarea sălbatică a unei femei. Aceste debuturi
pe plan publicistic şi literar în Viaţa românească veneau
după strălucitele nuvele tipărite de Galaction în Viaţa
socială, revistă de sub direcţia lui N. D. Cocea : De la noi la
Cladova, în pădurea Cotoşmanei, Gloria Constantini, Moara
lui Călifar, Copca Rădvanului... Membrii redacţiei, fermecaţi
de pasiunea dintre Borivoje şi Popa Tonea, simţiseră faţă de
331
247
debutul lui Galaction la revista ieşeană o uşoară şi
trecătoare lipsă de „dezalterare" literară — ca să
întrebuinţăm un barbarism în genul lui Galaction...
Galaction, invitat de Viaţa românească la începutul anului
1911, venise la Iaşi şi adusese revistei nuvela Mi-e dragă
Nonora. A citit-o în cercul redacţiei cu vocea lui clară şi
fermecătoare. Fuseseră de faţă C. Stere, Ibrăi-leanu, M.
Carp, Ion Botez... Bucata însă era slabă. Ibrăileanu ridică o
obiecţie capitală : acţiunea nuvelei se încheie... printr-un
accident de cale ferată. Galaction, cum mi-a explicat el în
urmă, socotea că accidentuhera trimis de puterea divină —
şi deci se încadra între resorturile artistice ale bucăţii. Viaţa
românească refuzase Mi-e dragă Nonora, care apăru în nr. 3
—4 din Viaţa socială. După aceea, Galaction aduse revistei
ieşene magnifice nuvele, scrise pe file de caiet liniate, de
dictando, cu litere ca nişte sîrme întortocheate şi ascuţite.
Intra exuberant în sala redacţiei, cu salutări prietenoase şi cu
explozii sincere de rîs. Avea o barbă neagră şi nişte
sprîncene mefistofelice, ca smoala, deasupra unor ochi
pasionaţi. Era întîmpinat cu dragoste de toată lumea. Oricît
de indispus ar fi fost Ibrăileanu, Galaction avea darul să-1
învioreze, să-i aprindă strălucirea ochilor şi să-1 antreneze,
după şedinţa redacţională, într-un restaurant, pentru masa
de seară.
în trecere prin Iaşi, Galaction a dormit de cîteva ori pe
canapea în redacţia Vieţii româneşti. Mai tîrziu îl invitam
acasă la mine. Locuiam pe atunci cu familia într-o căsuţă
unde — pe lîngă două odăi la parter — aveam una şi în

332247
mansardă ; acolo îmi făcusem dormitorul. Mansarda avea un
balcon cu podeaua putredă, pe jumătate lipsă. Cu prilejul
primei sale vizite, după ce luarăm cina împreună, în
bucătărie, îl instalai pe Galaction în mansardă. A doua zi el
mă întîmpină, zîmbind :
— Frate Sevastos, cît pe ce-era să nu mă mai vezi pe lumea
asta. Aseară, după ce m-ai condus ad supera, eu am vrut să
ies puţin în balcon şi — după vechea mea meteahnă — să
admir stelele. M-am sprijinit cu mîna dreaptă de un uşor şi
cu mîna stingă de celălalt, întin-zînd cu grijă piciorul. Dar
piciorul mi se ducea, liber, în jos... Văzînd că sub dînsul e
hăul, mi l-am retras frumuşel înapoi. Astfel, numai prudenţei
mele se datoreşte faptul că mai sînt printre cei vii.
După aceea Galaction venea des pe la mine, şi într-un rînd
mi s-a întîmpiat ceva unic în viaţă, în legătură cu persoana
lui. Preparam un examen la Drept. Eram în. mansardă şi
studiam nişte articole din Codul Penal. Eram obosit. Deodată
mi s-a părut că rîndurile pe care le citeam erau rostite de
Galaction. Adormisem o clipă ? Nu ştiam. Aveam impresia că
nu. Mi-am dat cu mîna pe la ochi. M-am spălat cu apă rece
pe faţă. Şi m-am apucat iarăşi de învăţat. Peste zece minute,
cineva mi-a bătut în uşă : era Galaction. Venise de la gară de-
a dreptul la mine, gîndindu-se, desigur, la gazda lui. Ce-a fost
? O coincidenţă ? Un fenomen de telepatie ?...
Istorisindu-i acest fapt din tainele sufletului, adăugai la
sfîrşit, în glumă :

333
247
* Nu-i aşa, domnule Galaction, că eu — ca necr dincios —
o să am parte pe lumea cealaltă de foci Gheenei ? Sînt, va să
zică, pierdut cu totul ?
* Ba de loc — îmi răspunse foarte serios Galaction. Cît
timp eşti prieten cu Grigorie Pişculescu mai este o nădejde
de salvare...
* Mai ales că mila Domnului e fără margini — adăugai eu.
Oricum, nădăjduiesc că Dumnezeu mă va ierta : asta-i, de
altfel, meseria lui — cum spune Heine.
Gala Galaction a fost unul dintre cei mai preţuiţi şi devotaţi
colaboratori ai Vieţii româneşti. Ibrăileanu îl vedea ca un
fenomen straniu în literatura noastră. Criticul rămînea
deconcertat în faţa acestei apariţii neobişnuite.
* în adevăr — spuse el — cu greu se poate închipui ceva
mai pitoresc, mai atrăgător şi mai încîlcit decît viguroasa,
lirica, paradoxala şi bărboasa lui personalitate plină de
contraste. Toate amorurile lui duc la dezastru, la» nimicire.
Autorul e, prin urmare, un ascet în concluzie, un justiţiar în
deznodămînt. Dar cu cîtă plăcere întîrzie el asupra descrierii
păcatului ! Cu cîtă căldură, cu cîtă pasiune zugrăveşte — nu !
— cîntă el puterea ispitei, vîrtejul dorinţelor, zbuciumul
fermecător şi sărbătorile amorului nelegiuit! Pînă la
marginea prăpastiei el ne poartă pe alei înflorite de
trandafiri. Şi parcă ţi-e ciudă cînd vezi că toate se isprăvesc
rău.
* Galaction îmi face impresia unui misionar moralist, care
se duce într-un bourdel (vorba lui Villon), adăugă Ibrăileanu,
şi — după ce adună în juru-i pe toate pensionarele

334247
stabilimentului rău-famat, în toaleta adecvată profesiei —
scoate Biblia din buzunar. Se pune pe citit ; şi din cînd în cînd
se uită cu multă plăcere la trupul seminud al auditoarelor,
urmărind parcă pe el influenţa moralizatoare a Evangheliei
asupra sufletului lor.
într-o zi, la redacţie, Pătrăşcanu — sosit de curînd din
Bucureşti — ne povesti un fapt care ni se păru^neverosi-mil,
şi anume : că Galaction, părinte a patru fetiţe între opt şi
doisprezece ani, cam neastîmpărate, le face educaţia cu
cureaua. După cîteva zile Ibrăileanu ne spuse :
— De cînd ne-a povestit Pătrăşcanu istoria ceea cu bătaia,
am o obsesie : nu văd decît spatele fetiţelor lui
Galaction purtînd amprentele paftalelor de argint cu în-
crustări ale sfinţiei-sale...
Odată, fiind numai eu acasă la Stere, „Sacerdotele" mi-a
vorbit despre Galaction :
— Pentru mine omul acesta este o enigmă. Să vezi ce mi s-a
întâmplat cu dînsul. A venit într-o seară la mine în Bucureşti
şi a început o discuţie asupra existenţei lui Dumnezeu. Am
discutat, combătîndu-1, toată noaptea. A doua seară,
Galaction a venit din nou şi a plecat în zori. Şi aşa — o
săptămînă încheiată. La plecarea definitivă, Galaction mi-a
luat mîna şi mi-a sărutat-o. M-am întrebat : ce-a însemnat
gestul acesta ? Mi-am zis : nu poate avea decît o singură
explicaţie. El, credinciosul, se simţea biruit de mine, care
negam existenţa lui Dumnezeu. Se supunea înaintea
argumentării mele logice. Era o capitulare absolută... sau —
cine ştie ? — numai o şovăire... Poate îi clătinasem doar
335
247
convingerea... în orice caz, am avut impresia că s-a simţit
copleşit de argumentele mele.
După discuţia asta filozofică, urmă Stere, mă întîlnesc cu
Galaction într-o după-amiază pe Calea Victoriei, venind de
pe strada Regală. El trece în goană strada, cu barba vîlvoi, şi
se repede la mine să-mi spună o noutate senzaţională —
gîfîind de emoţie. Ce noutate ? Că un amic poet, divorţat de
soţia sa, care se căsătorise cu amantul, îi pusese şi el
adineaori coame la rîndul lui, în hotelul Stănescu, tocmai
aceluia care-i luase nevasta. Ochii lui Galaction ardeau de
bucurie. Parcă participase şi el la eveniment. Iar expresiile
sale erau atît de tari, atît de expresive — luate mai mult din
arsenalul militar : bogat în muniţii şi-n cartuşe, decît din
lumea potirului, cădelniţei şi a engolpionului...
De ce vroise Galaction să afle de la mine cu tot dinadinsul :
dacă există ori nu Dumnezeu ? De ce m-a acostat în galop pe
Calea Victoriei să-mi vorbească de tirul erotic al amicului său
? Nu ştiu ! Nu pricep nimic. Numai unul Dumnezeu ne-ar
putea lămuri — bineînţeles... dacă ar exista.
în legătură cu discuţia relativă la existenţa lui Dumnezeu,
Galaction mi-a dat în 1936, prin prietenul comun L.
Leoneanu, următoarele lămuriri :
— Eram la Mănăstirea Neamţului, poate în anul 1 cînd
amicul N. D. Cocea pornise să găsească în codri pe banditul
Pantelimon şi apoi să minuneze opinia românească cu
declaraţiile romanticului tîlhar. Este cunoscut că Mănăstirea
Neamţu era în timpul verii locul de vilegiatură al întregului
grup de scriitori de la Viaţa românească şi un fel de redacţie

336247
de vară a revistei ieşene. Dacă mai ţin bine minte, se aflau
de faţă, sub preşedinţia neuitaţilor noştri directori C. Stere şi
G. Ibrăileanu, mai toţi colaboratorii obişnuiţi care se
întîlneau în serile ieşene. Revăd alături de directori pe
Izabela Sadoveanu şi pe alte cîteva doamne, pe D. D.
Pătrăşcanu... Mihai Carp, poate G. Topîrceanu... unul dintre
fraţii Botez — nu mai ţin minte care, dar socotesc că în seara
aceea amicul Sevasto-lipsea.
Eram pe atunci ultima noutate a Vieţii româneşti, povesti
Galaction. Intrasem în stima şi în şirul confraţilor ieşeni cu
vreun an înainte. Am fost rugat de confraţi, cred că în primul
loc de Izabela Sadoveanu, să citesc o nuvelă din volumul
proaspăt tipărit de Viaţa românească: Bisericuţa din
răzoare. Am citit nuvela De la noi la Cla-dova; am citit-o
probabil cu un deosebit accent de emo-ţiune, căci la urmă
am prins de veste că auditoriul meu (îndeosebi doamnele)
avea lacrimi în ochi. în tot timpul lecturii. Constantin Stere
nu-şi manifestase impresiile decît pufăind tacticos din
trabuc. Timp de un minut, cînd şi cititorul şi auditoriul se
reculegeau, Stere a deschis gura şi a rostit aceste cuvinte-
esenţă :
— Ştiţi ce ? Eu pe aceşti supranaturalişti de talent i-aş
spînzura.
M-am ridicat de pe scaunul meu şi cu braţele întinse m-am
dus la Stere.
— Cucoane Costache, nimeni pînă astăzi nu mi-a adus
o laudă mai mare decît dumneata. Dă-mi voie să te îm-
brăţişez, j
337
247
Această scenă cred că a precedat întîlnireă noastră intimă,
pe care Stere i-a povestit-o lui Sevastos. Cît ţin eu minte,
discuţiunea filozofico-religioasă, istorisită de Stere lui
Sevastos, s-a întîmplat cu mult după scena de
- 1 înainte de primul război mondial (prin 1912).
la Mănăstirea Neamţu. Cred că Stere locuia pe atunci în
Bucureşti, pe strada Polonă, şi întâlnirile mele cu el
prelungeau cu farmec şedinţele din redacţia Vieţii
româneşti. Erau un fel de lecţii la care eu îl aţîţam pe Stere,
fiindcă nimeni dintre cugetătorii independenţi citiţi sau
ascultaţi nu era atît de sincer, atît de clar şi de rezumativ ca
Stere.
Dacă atunci, ceea ce este adevărat, i-am sărutat mîna —
cum spune Sevastos — am făcut-o cam la fel cu sentimentul
marelui teolog Origen din Alexandria, care, fiind elevul
filozofului păgîn Ammonius Sacca, i-ar fi sărutat tot aşa mîna
pentru profundele şi incomparabilele lui lecţii filozofice.
De altfel — urmă Galaction — raporturile mele intelectuale
cu Stere sînt oarecum simbolizate în prima mea Scrisoare
către Simforoza. Constantin Stere, completat şi idealizat în
persoana dăscăliţei mele Simforoza, face parte din galeria
eroică a oamenilor excepţionali pe care i-am întîlnit în viaţa
mea."
Cînd prietenii povesteau lui Galaction anecdote picante,
părintele nu se supăra, ba parcă jubila văzîndu-i prinşi în
capcana diavolului şi se bucura că va putea pune un cuvînt
pe lîngă Atotputernicul pentru izbăvirea sufletului lor.

338247
De cîte ori venea pe urmă în redacţie, Galaction mă
îmbrăţişa cu efuziune şi mă săruta pe frunte, înecîn-du-mă în
barba lui stufoasă, şi din buzunarele adînci ca nişte traiste
ale rasei cuvioşiei-sale scotea cîte un manuscris alcătuit din
litere contorsionate, chinuite parcă şi ele de fiorii pasiunilor.
Povestea colorat, cu vervă. Rîdea din toată inima, cu un rîs
sincer, plin, izvorît din bunătate, din înţelegere şi dintr-un
spirit de frăţie. Cînd pleca, îi citeam cu nesaţ şi fără întîrziere
bucata, care aducea totdeauna ceva nou, scrisă de un mare
meşteşugar al limbii şi al stilului, capabil fiind să toarne în
cuvinte gîn-duri adînci, simţiri tulburătoare, nuanţe de culori
şi de miresme.
Cu Gala Galaction mă întîlneam rînd pe rînd în redacţiile
revistelor Facla a lui N. D. Cocea, Cronica lui T. Arghezi,
Lumea-Bazar, Cuvîntul liber, Adevărul literar şi artistic şi la
Torţa. Am lucrat împreună după 23 au-

gust 1944 şi la Societatea pentru protecţia animalelor, al

cărei preşedinte era el — lăsînd printr-o scrisoare
conducerea acestei asociaţii asupra mea, în calitate de vice-
pre-şedinte.
Unele din operele lui, cu dedicaţii, le mai am. Pe volumul
Piatra din capul unghiului Galaction mi-a scris, în 1926 :
„Iubite Sevastos, citeşte-o cu luare-aminte; poate vei mai
spăla ceva din păgînătatea ta". Noul Testament 1-a adresat,
la 10 ianuarie 1930, „Scumpului M. Sevastos, în amintirea
glorioasei noastre epopei de la Viaţa românească1'. La 16/XI

339
247
1934 el mi-a trimis Cîn-tarea Cîntărilor — „Lui M. Sevastos :
scumpului meu commilitone, de acum un sfert de veac". La
2 aprilie 1949 am primit de la dînsul primul volum de Opere
complete, cu dedicaţia : „Amicului semi-secular M. Sevastos,
complicelui scump al delictelor mele literare, vechi şi noi :
afectuos omagiu". Şi, în sfîrşit, Biblia: „în amintirea zilei de
spovedanie şi de înduioşetoare rechemări' ale anilor noştri
de tovărăşie literară — ziua de 25 februarie 1951". Pe ultima
pagină a Sfintei Scripturi Gala Galaction a notat : „Din cele
1374 de p. ale acestei traduceri : mai mult de 700 sînt ale
mele, mai puţin de 700 ale răposatului Pr. V. Radu".
Rugîndu-1 să-mi noteze detaliat operele traduse de dînsul,
Galaction a punctat cu creionul roşu următoarele titluri :
Vechiul Testament (Facerea, Ieşirea, Leviticul, Cartea lui Isus,
Cartea Judecătorilor, Cartea lui Rut, Cartea întîi a lui Samuil,
Cartea a doua a lui Samuil, Cartea întîi a Regilor, Cartea a
doua a Regilor, Cartea lui Iov, Psaltirea, Ecleziastul, Cîntarea
Cîntărilor, Cartea Iuditei, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui
Sirah, sau Ecle-siasticul) şi întreg Noul Testament.

340247
341
247
Tudor Arghezi

342247
«FLORICĂ CETERAŞUL»

în 1913 Viaţa românească publică o nuvelă istorică plină de

viaţă, culoare şi de vioiciune, scrisă într-o proaspătă limbă
populară : Florică ceteraşul de m.m. Bucata era însoţită de
cîteva rînduri din partea autorului, care îşi încheia astfel
scrisoarea către C. Stere : „Acum să vă mai spun că, dacă
ceteraşul1 acesta şi, ca el, moţii ce ar fi să urmeze nu veţi găsi
că au statura şi îmbrăcămintea vrednică de a ieşi cu ele în
Viaţa românească, supărare nu încape ; am să-i ţin acasă,
cum se ţin copiii nevolnici şi stîrpituri, să moară după
cuptor".
259
Sub iniţialele m.m. se ascundea I. Paul, profesor de limba
germană la Humpel şi la Liceul Internat (mi se pare, şi la
Liceul Militar). îl avusese profesor şi Mihail Sadoveanu, care
îl poartă în amintire ca un bărbat înalt, subţire, cu o
frumoasă mustaţă de culoarea mătăsii uscate a porumbului.
Judeca pe elevi mai mult după caracter şi demnitate. Un
şcolar care minţea era pentru dînsul un om definitiv
scufundat.
îl avusesem profesor şi eu aproape tot liceul. în cursul
superior, clasa noastră tradusese cu dînsul Wilhelm Tell,
1
Scripcarul.unui vînător şi Faust. Paul ne atrăgea prin
Povestirile
scoaterea în relief a trăsăturilor plastice din descrierile de
natură ale lui Schiller, prin analiza fină a tehnicii ar-
tistice a lui Turgheniev şi prin relevarea înţelesului adînc din
versurile lui Goethe, întunecoase şi tainice pentru noi
ca nişte şarade.
Era sever — fără să fie rău, aspru — dar nu brutal... O
singură dată şi-a ieşit din sărite, cînd un elev din clasa a IV-a
s-a obrăznicit la lecţia lui. S-a uitat crunt la dînsul pe
deasupra pince-nez-ului ; apoi şi-a scos ochelarii,
ameninţîndu-1 furios cu ei :
— Cînd ţi-oi da două perechi de palme, ai să auzi cocoşii
cîntînd în rai; şi adăugă mai domol : Dacă aş apuca o pisică
de coadă şi aş învîrti-o prin capul tău, n-ar avea de ce să se
prindă cu ghearele.
Paul nu i-a tras palmele făgăduite, cum n-a bătut niciodată
vreun elev, deşi în şcoală bătaia intra în tradiţie. Eu eram
foarte bine notat de Paul. O singură dată însă n-am putut
prepara lecţia la germană. Dar n-aveam nici o grijă, căci Paul
mă ascultase cu o oră mai înainte şi-mi pusese nota 10. într-
adevăr, profesorul scoase alţi elevi la lecţie. Cum un coleg al
meu se încurcă la traducere, Paul — enervat — îl trimise la
loc şi, uitîndu-se prin clasă, mă puse pe mine să continui
pînă la sfîrşit. Tradusei, dar cu greu... între timp sună ; iar
Paul, după ce se uită surprins la mine, ieşi repede din clasă,
cum îi era obiceiul, înainte de lecţia următoare, mi-am zis :
„Dar dacă Paul şi-a dat seama că nu fusesem pregătit ?"
Atunci m-am apucat să învăţ şi lecţia trecută şi lecţia la zi.
într-adevăr, profesorul m-a strigat şi m-a ascultat amîndouă
lecţiile. Pe urmă m-a chemat la lecţie trei ore consecutiv. La

259
345
toate am răspuns foarte bine. La urmă, s-a uitat ţintă la
mine, lung-lung, şi aîmbind m-a ameninţat cu
pince-nez-vl...
Cu prilejul analizei operelor literare, Paul ne iniţia în
secretele meşteşugului scriitoricesc. Făcînd, de pildă, o
comparaţie între greutăţile întîmpinate de scriitor la un
dialog, la o descripţie de natură sau la o povestire, el ne
spuse : ■»
— Cînd faci o descripţie de natură sau narezi o povestire, ai
la îndemînă mii şi mii de expresii**din care poţi alege, ad
libitum, pe oricare. Cu dialogul însă se schimbă cu totul
lucrurile. La o întrebare, nu există decît un singur răspuns
exact : acel cerut de caracterul eroului, de împrejurări, de
mediu etc. Scriitorul trebuie să aleagă unicul răspuns din
nenumăratele potriviri posibile de vorbe. Aceasta-i cea mai
mare dificultate a scrisului, descoperirea singurei expresii
fireşti cerute de economia bucăţii.
De aceea, cînd Ibrăileanu mi-a spus că autorul bucăţii Florică
ceteraşul este Paul, eu am luat cu deosebită emoţie foile
scrise îndesat ale fostului meu profesor. Am rămas
impresionat de puterea lui de evocare a vieţii din nuvela în
care înfăţişa cîteva tablouri ale răscoalei moţilor de la 1848.
Nu pot uita portretul, atît de plastic, făcut lui Florică : iată-i
coama de păr creţ, mătăsos, sclipitor, negru ca pana
corbului, înspicat numai la tîmple cu fire albe, mai mult sure.
îi văd fruntea înaltă şi luminoasă, ca un fruntar de altar,
umbrită pînă la jumătate sub streaşină pălăriei, nasul
încovoiat în dreptul ochilor ca ciocul de vultur, obrazul
slăbuţ, străbătut de o rumeneală şi o albeaţă bătînd în
oacheş, care se aburea ca de o suflare de rouă cînd cìnta.
Dar mai cu seamă mă străpung ochii săi mari şi bulbucaţi,
blînzi şi lăcrămaţi cînd sta tăcut, aprinşi şi seînteietori cînd
cìnta, privind absenţi în depărtare, îi mai văd apoi degetele
lungi şi subţiri care picurau pe strune de nu le zăreai. Şi mai
avea Florică nişte picioare, făcute anume pentru joc, strìnse
în opin-cuţe ca de copil. Chipul lui, măcar că bătea în oacheş,
n-aducea a ţigan — de altfel, nici ca statură, nici ca vorbă,
nici ca umblet. Ştiu eu mersul ţigănesc — urmează Paul : e
ţanţoş şi săltăreţ, ca mersul de ungur, mai mult pe degete
decît în călcîie, ori sperios ca mersul de găină, cînd, alungată
de cîine, trece drumul — de parcă-şi culege picioarele din
urmă, ca de pe jeratic, ori, în sfîrşit, mers falnic şi depărtat,
aducînd picioarele din genunchi înainte cum nu mai vezi
decît la generalii de honvezi. Cunoşti după mers pînă şi pe
boierii noştri, cînd sînt — cum se întîmplă — porodiţă de
ţigan, fie cît de veche. Ei bine, Florică avea mers românesc,
umblet uşor şi aşezat, pe talpa întreagă, mers legănat, ca de
femeie alintată.
în numărul următor, Ibrăileanu — vorbind de Florică
ceteraşul — nota la Miscellanea că în sufletul citito
rilor este încă vie impresia făcută de această povestire.
„Deoarece autorul ei nu are legături personale cu noi —
adăugă Ibrăileanu — fiind străin de cercul şi de redacţia
noastră, ne putem permite să afirmăm aici, cu toată
libertatea de conştiinţă, că publicarea acelei povestiri
constituie, în împrejurările de astăzi, un eveniment literar."
259
347
Redacţia a primit numeroase scrisori de laudă de la cititori.
Presa timpului însă, în afară de un singur ziar, a tăcut; iar
Convorbiri literare a avut prilejul să zefle-misească astfel
povestirea lui Paul : „Din 253 de pagini (afară de reclame),
cincizeci şi una, cu literă deasă, sînt jertfite lui Florică
ceteraşul (nuvelă), un fel de Şir-te mărgărite, despre care
însuşi autorul (n-o fi d. Dragos-lav ?) se îndoieşte că ar fi fost
de publicat".
Faţă de această completă lipsă de gust a cronicarului,
Ibrăileanu a izbucnit în Viaţa românească : „Aşadar, nici
viaţa largă şi intensă, nici mulţimea şi originalitatea -
tipurilor atît de bine zugrăvite, nici măreţia tablourilor şi
frumuseţea descrierii, nici imaginile, nici limba, nimic nu 1-a
impresionat ?... Cum ? Nu 1-a mişcat cel puţin caracterul
profund românesc al operei, sau amintirea acelui trecut
evocat cu atîta putere, sau măcar faptul că acesta e singurul
document literar indiscutabil în care se oglindeşte cu
strălucire un capitol însemnat din istoria frămîntărilor
neamului nostru ?"
Ibrăileanu spunea în redacţie că Florică ceteraşul şi Kir
Ianulea a lui Caragiale sînt cele mai bune „nuvele istorice"
din literatura noastră. Mai tîrziu, Vlahuţă a remarcat această
nuvelă, publicînd-o în colecţia „Scriitorilor români", ca
bucată de antologie.
Paul însă n-a mai dat făgăduitele povestiri despre moţi.
Recitind nuvela Florică ceteraşul, după atîţia ani de la
publicarea ei, am simţit un adînc regret că Paul a scris atît de
puţin, îngropînd cu sine un mare talent de povestitor şi o
comoară de limbă neaoş românească.

A. D. IONESCU

G. Ibrăileanu a stimulat pe mulţi scriitori în creaţia lor

artistică. A îndemnat pe numeroşi tineri, sau chiar oameni
vîrstnici să ia condeiul în mînă, făcîndu-i să ajungă cu timpul
literaţi remarcabili. A îndreptat lucrările multora, sporindu-
le valoarea artistică.
Dar eforturile lui Ibrăileanu în această direcţie n-au avut
totdeauna succes. N-a izbutit să facă scriitor, de pildă, pe
avocatul Leopold Hax din Iaşi1, un om foarte inteligent şi
spiritual, ale cărui glume pline de haz circulau în lumea
intelectuală ieşeană. Hărţuit de insistenţele lui Ibrăileanu,
Hax a încercat să scrie, dar n-a putut înşira pe hîrtie decît
banalităţi. Nimic din strălucirea eauseur-ului nu s-a reflectat
în compunerile lui. Nici o pagină nu era vrednică de tipar.
259
349
Ibrăileanu a mai suferit un alt eşec şi cu profesorul A. D.
Ionescu, de la Liceul Internat, pe care n-a izbutit cu nici un
chip să-1 atragă în cîmpul literelor. Am fost şi eu de cîteva ori
la dînsul, într-o casă bătrînească, pe strada Păcurari. I-am
dus mesaje din partea Vieţii româneşti, dar m-am întors
totdeauna fără nici un rezultat.
A. D. Ionescu, fostul meu profesor de franceză, un om blînd,
trecut de cincizeci de ani, bine legat, cu o chelie ce-i ajungea
pînă aproape de ceafă, ornamentată
lîngă creştet cu o cocoaşă cît un ou de găină, stătuse mulţi
ani la Paris, unde făcuse Literele şi Dreptul. Foarte inteligent,
fin, înzestrat cu o vastă cultură generală, A. D. Ionescu avea
un talent deosebit de a citi versurile franţuzeşti. Şi
pronunţarea răspicată, şi accentul pus cu abilitate pentru a
scoate în relief înţelesul frazei, şi timbrul vocii, — toate
făceau ca lecturile lui din poeţii clasici francezi să fie o
adevărată încîntare pentru noi, elevii. Alteori, A. D. Ionescu
ne traducea de-a dreptul în româneşte, urmărind pe carte
textul străin, pagină cu pagină, din operele de seamă ale
prozatorilor francezi. El ne-a insuflat, prin aceste lecturi şi
prin explicaţiile sale, dragostea pentru literatura franceză.
într-o zi, cînd m-am dus la el cu o nouă cerere a lui
Ibrăileanu, care-1 ruga să ne dea un articolaş despre un
scriitor francez, A. D. Ionescu mi-a spus că nu poate scrie,
deoarece n-are linişte. M-am uitat 'cu mirare la* dînsul,
ştiindu-1 burlac, instalat într-o casă izolată, singur în curte.
Gospodăria i-o conducea o menajeră tinerică. Atunci se simţi
nevoit să se explice :
* Neavînd familie, mai mulţi prieteni, colegi de-ai mei de la
Internat, ba încă şi alţii de la Naţional 1, se adună în fiecare zi
în casa mea şi, fumînd, se aşază la pocher. Eu nu pun mîna
pe cărţi şi, din politeţe, stau cu dînşii, moţăind într-un fotoliu
pînă după miezul nopţii — uneori chiar pînă aproape de
ziuă. îmi fac o fumăraie în casă de nu se vede om cu om.
Cum pleacă ei, deschid ferestrele şi apoi închid şi eu ochii
pentru cîteva ceasuri. Nici de citit nu mai pot citi, dar încă de
scris ! Pe lîngă asta, sînt mort de oboseală şi-s tot numai
263
351
nervi. Mă răstesc la menajeră, la elevi — ceea ce n-am făcut
niciodată în viaţa mea.
* Dar de ce nu le spuneţi, domnule profesor, că vă
deranjează ? — îl întrebai.
* Cum se poate una ca asta ? Ei sînt amicii mei şi vin la
mine cu atîta prietenie ! întîi, chiar mă distrau.
"Dar acum, cînd mă gîndesc la scris, au început să mă
1
Liceul Internat şi Liceul National.
obosească.
Am plecat fără nici un succes. Peste cîteva săptămîni,
întîlnindu-mă cu un amic al lui A. D. Ionescu, l-am întrebat
ce mai face fostul meu profesor.
— A înnebunit de-a binelea, mi-a răspuns el. Să vezi ce ne-a
făcut. într-o seară, cînd ne strînsesem vreo cîţiva colegi la
dînsul ca să mai stăm de vorbă, să luăm o dulceaţă, o cafea,
un păhăruţ cu vin — că ne lăsa pe noi să umblăm în voie la
bufet — şi să facem un pocheraş... deodată îl vedem pe
Ionescu că intră furios în odaia unde noi, liniştiţi, jucam
cărţi; şi, cu ochii injectaţi, cu un băţ în mînă, începu să
zbiere arătîndu-ne uşa :
* Afară, cartoforilor ! Ce-i aici ? Tripou ? Să nu vă mai calce

picioarele prin casa mea, că vă cotonogesc ! Noi am sărit

ca arşi de la locurile noastre : — Da' ce-ai păţit,
Ionescule ? Ai înnebunit ? Credeam că-ţi face plăcere !
* Plăcere-i asta, cînd de ani de zile aţi pus stăpînire pe

gospodăria mea, pe liniştea mea ? Nu mai am chip să

citesc o carte, să scriu şi eu un rînd şi nici măcar să mă
gîndesc. Hai, cărăbăniţi-vă, că acuşi vă moi oasele ! Şi, ca

263
 nebun, a ridicat băţul asupra capetelor noastre. Noi de
colo : — Linişteşte-te, bre, că plecăm. Ne-am luat
paltoanele şi, trăgîndu-le pe mînecă din mers, l-am lăsat
pe nebun în plata Domnului.
Aflînd că A. D. Ionescu scăpase de musafirii lui nepoftiţi, m-
am dus din nou la dînsul să-1 rog a scrie ceva pentru Viaţa
românească.
— Imposibil, îmi răspunse el. Sînt plictisit. Trăiesc singur ca
un cuc şi m-a apucat stenahoria. Nici la teatru nu mă duc, că-
s prea scumpe biletele.
A. D. Ionescu îşi cheltuia banii la Barasch, librarul cu cărţi
străine din Piaţa Unirii, şi la Smirnov sau la Ermacov, cele
două magazine mari de coloniale din Iaşi. în fiecare zi îl
vedeam pe strada Lăpuşneanu cu un pachet de delicatese
atîrnat de un nasture de la haină sau de la pardesiu.
Auzindu-i dorinţa de a se duce la teatru, i-am propus :
* Domnu' profesor, pot să-1 rog eu pe Sadoveanu,
directorul Teatrului, să vă dea bilete de favoare la toate
spectacolele şi vi le aduc eu acasă.
* Minunată idee ! îţi mulţumesc din toată inima. Asta m-ar
mai linişti, şi după aceea am să scriu. Spune lui Ibrăileanu să
conteze pe mine. Am lucruri interesante : şi amintiri de la
Paris, şi „note pe marginea cărţilor", şi recenzii de cărţi noi...
Am venit entuziasmat la redacţie. Sadoveanu locuia pe
atunci la Fălticeni. Cînd a venit la revistă, i-am vorbit de A. D.
Ionescu, şi el mi-a dat un teanc de bilete de favoare, pe două
săptămîni, la toate reprezentaţiile. De la începutul stagiunii
pînă după Crăciun, îi duceam profesorului bilete de două ori
263
353
pe lună. Dar el tot nu scria : ba era din ce în ce mai
morocănos.
într-un rînd, cînd i-am dus biletele, A. D. Ionescu m-a rugat
să nu mă supăr şi să le iau înapoi.
* Nu mă simt bine, a urmat el. Şi apoi, drept să-ţi spun, nu
mai pot. De atîtea luni de zile : joi — teatru... sîmbătă —
teatru... duminică, în matineu — teatru... duminică seara —
teatru... marţi — teatru... Dragă Se-vastos, să nu te superi,
dar nu mai pot. 'Ai să mă bagi în mormînt cu teatrul ăsta...
Pe ploaie, pe lapoviţă, pe viscol — tot teatru şi iar teatru !
* Dar nu sînteţi obligat să vă duceţi la toate spectacolele.
* Cum se poate una ca asta ? Dumneata ai grijă să ceri
bilete lui Sadoveanu ; el are amabilitatea să mi le dea... apoi
mi le aduci acasă ; cum se poate să nu mă duc ? Ce-are să
zică Sadoveanu cînd s-o uita prin sală şi nu m-o vedea ?
„Uite ce nepoliticos e Ionescu !" Asta n-am s-o fac niciodată.
Mai bine scapă-mă de bilete. Şi, pe lîngă asta, la ce tortură
m-ai pus : să văd de trei şi patru ori în acelaşi rol pe State
Dragomir, rol în care l-am admirat la Paris pe Mounet-Sully.
Pe acela puteam să-1 văd şi de o sută de ori în şir. Dragă
Sevastos, te rog, ai milă de mine...
L-am lăsat pe A. D. Ionescu să se întremeze după
tratamentul meu teatral şi, peste cîteva luni, întîlnindu-1
seara pe stradă, l-am întrebat din nou :
— Nu ne daţi ceva pentru Viaţa românească ?
— Ce să vă dau ? Ibrăileanu şi cu tine m-aţ? nenorocit.
Trăiam liniştit, cu cartoforii mei. Savuram o carte bună şi
delicatese de la scapeţi. Cum v-aţi apucat de capul meu să
263
mă pun pe scris, am băgat de seamă că mă încurcau
cartoforii şi i-am dat afară. Asta am făcut-o din pricina
voastră. Acum însă îmi pare rău după ei. Apoi a venit
nenorocirea cu teatrul. De-atunci nu mă mai gîndesc decît la
Paris, la conferinţele pe care le-am ascultat, la cărţile citite în
sălile Bibliotecii Naţionale, la nopţile petrecute printr-o
boite pariziană, cu cîte o figurantă de la Comedia Franceză...
Vai, ce delicioase erau actriţele pe care le-am îndrăgit în
tinereţele mele...
Era o noapte senină de primăvară. Copacii înfrunziseră şi de
prin grădini venea mireasmă de liliac. Am străbătut
împreună străzi după străzi. A. D. Ionescu şi-a deschis
sufletul, nu ca faţă de un fost elev, ci ca înaintea unui prieten
al tinereţelor lui. Mi-a povestit întîm-plări interesante, cazuri
de conştiinţă delicate, documente omeneşti pline de un
adînc adevăr. Mi-a desfăşurat pe dinainte tablouri
grandioase sau tainice, din centrul sau de la periferia
Parisului. Mi-a vorbit de suferinţa omenească, pentru care a
vibrat sufletul lui sensibil. Mi-a înşirat atîtea observaţii fine,
originale, care ar fi putut fi folosite în zeci de articole
admirabile.
Şi toată comoara asta de cultură şi de talent s-a risipit fără
urmă. Amintirea ei mai palpită în mintea cîtorva prieteni,
pînă ce se va stinge pentru totdeauna, o dată cu dînşii.
Ce păcat că A. D. Ionescu — un om blazat, lipsit de voinţă —
nu şi-a putut pune pe hîrtie gîndurile lui profunde şi
sentimentele-i gingaşe, ca podoaba aceea de flori albe pe

263
355
care liliacul ne-o întindea peste zăplazurile laşului nostru aşa
de îndepărtat, pierdut în zarea timpului !...

MIHAI CODREANU

Venea des pe la redacţie poetul M. Codreanu, sone-tistul.

Din pricina unei afecţiuni, el nu vedea tocniai bine — şi mai
ales cînd nu-i convenea... Remarca însă totdeauna argintii,
cum spune Mihail Sadoveanu în Anii de ucenicie. Apoi,
eternul feminin purta în el destulă luminozitate pentru a-i
impresiona bolnavii nervi oculari. Palid, mergea pe stradă
încet, cu profil de medalie, cu ochi absenţi, statuari... îşi
purta silueta dreaptă, ţinîn-du-şi privirile vag în jos, în timp
ce gîndurile lui zburau pe căi celeste. Era totdeauna tiré à
quatre épingles : costum negru, gheată elegantă... îşi muşca
uşor buzele, compunînd versuri, din mers, pe stradă. Asta îl
făcu pe avocatul Pisoschi să-1 apostrofeze într-un rînd în
Piaţa Unirii :
263
— Bre, Mihai, ce poezie e aceea pe care o ţîrcîi tu cîte
olecuţă, vers cu vers, cîte o lună ? Poezia adevărată, mă,
trebuie să ţîşnească din om ca un torent, mă-nţelegi...
Deşi chinuite mult, sonetele lui Codreanu ie.şeau la lumina
tiparului într-o formă perfectă, lapidară* expri-mînd o
atitudine dîrză faţă de om sau de univers : „lirismul meu e
stăpînit şi rece"...
Inteligent şi spiritual (publica epigrame izbutite în presa
locală), Codreanu era un causeur plăcut, totdeauna doldora
de cancanuri ieşene şi de anecdote internaţionale. Ne
istorisea uneori întîmplări nostime din copilărie şi din
adolescenţă. într-o seară ne spuse :
— Cînd eram mic, mă înnebuneam după circ. Mă duceam în
fiecare seară şi, cînd n-aveam bani pentru bilet, mă
strecuram înlăuntru pe ascuns, împreună cu alţi băieţi.
Sistemul nostru era foarte simplu : ne des-călţam, legam
ghetele una de alta cu şireturile şi le treceam pe după gît;
apoi ne urcam pe stîlpul din colţul circului şi ne furişam la
galerie prin locul unde se îmbinau foile cortului. După cîtva
timp, un controlor bătrin a băgat de seamă frauda noastră şi
a început o goană cumplită după noi. De multe ori ne dibuia
şi ne scotea afară de urechi. La un spectacol, controlorul s-a
îndreptat la un moment dat spre mine şi, cînd a ajuns în
dreptul meu, eu am şi început să mă ridic de pe scaun, în-
tinzîndu-i în acelaşi timp o ureche. Controlorul, care
pesemne mă simpatiza, m-a bătut prietenos cu palma pe
umăr şi m-a aşezat la loc. — Şezi, zise el, am vrut numai să-ţi
arăt că nu-s prost. O dată însă am păţit-o de-a binelea. Cînd
263
357
eram urcat pe acoperişul circului, cu ghetele atîrnîndu-mi pe
piept, în căutarea locului de îmbinare a foilor, deodată am
simţit o lovitură ca de lance în talpa piciorului. Am rupt-o la
fugă pe acoperişul de pînză ce se bulbuca din loc în loc în
juru-mi, sub izbiturile unei prăjini pe care o manevra un
slujitor, la curent cu isprăvile noastre. Apucam la dreapta —
loviturile după mine, apucam la stînga — ele mă urmăreau
pas cu pas. Am luat-o înainte, şi deodată pînzele de
deasupra s-au desfăcut şi eu am căzut în arenă, pe stratul de
talaş, cu ghetele pe după gît. înlăuntru te orbea o lumină ca
ziua. Circul era înţesat de lume, care a izbucnit în rîs —
crezînd de bună seamă că era vorba de un număr
spectaculos. M-am ridicat în picioare şi am pornit-o la goană
ca să caut o scăpare. Paznicul s-a şi luat cu prăjina după
mine. Am făcut de cîteva ori înconjurul arenei, bălăbănin-
du-mi ghetele pe piept — în aplauzele entuziaste ale
publicului — pînă am izbutit să ies din arenă şi s-o şterg
afară.
Cercul Vieţii româneşti — mai ales în ce priveşte grupul de
fondatori — era compus din oameni care duceau un trai
sobru. Nu numai că nu făceau chefuri, dar nici nu discutau în
redacţie chestiuni gastronomice — nein-trînd în
preocupările lor mîncarea şi băutura. La mesele comune se
obişnuia foarte puţin vin, iar băuturi tari — de loc. Viaţa
acestui grup contrasta cu felul de trai al societăţii ieşene —
foarte amatoare de patroane, aniversări, logodne, nunţi,
botezuri, praznice... sau simple întîlniri amicale.

263
Lui Codreanu însă îi plăcea viaţa veselă de noapte. Petrecea
nopţi întregi cu prietenii în crísmele vestite din Iaşi,
apreciind bineînţeles şi vinurile de Cotnari, dar fiind atras la
reuniunile nocturne mai mult de pasiunea discuţiilor şi de
nevoia de a-şi deschide inima înaintea unor suflete înrudite.
— într-un an — ne istorisi el — ce ne-am hotărît un grup de
patru prieteni ? Am cumpărat un butoiaş de vin, pe care l-
am depozitat în pivniţa unui crismar. Am pus lăcăţi la canea
şi nu scoteam vinul decît împreună t— fiecare dintre noi
avînd cheia lui. într-o7 iarnă l-am dat gata. Dar chefurile
noastre erau jocuri de copil pe lîngă chiolhanurile
protipendadei ieşene. Să vă povestesc ce năzdrăvănie a
făcut într-un rînd conu Ghiţă, fostul prefect de poliţie, pe
care-1 cunoaşteţi cu toţii — grangur politic, mă rog... om, de
altfel, deştept şi tare simpatic, dar cam chefliu. într-o
noapte, eram la Bolta Rece, cînd, ce văd ? Deodată se
trîntesc în lături uşile în două canaturi ale crîşmei şi intră un
alai, în frunte cu un taraf de lăutari tuciurii ; apoi venea conu
Ghiţă, la braţ cu patroana casei din strada Drăghici, şi-n
urmă, toate pensionarele în toalete „de lucru" — care de
care mai transparente şi mai decoltate în toate sensurile : ba
una era în costum de odaliscă, pentru „dansul pîntecului".
Alaiul se încheia cu cîinele „casei" — un dulău ñocos, care, în
zarva muzicii, se strecura cam jenat printre fustele
profesionistelor, lăsîndu-şi coada să-i atîrne niţeluş în jos.
^
Codreanu avea în problemele de artă teorii aparte : de pildă,
izolarea în „turnul de fildeş", dispreţ "^pentru . opinia
263
359
publică — „însă foarte atent la ce se întîmpla în jurul său",
cum remarcă c-un zîmbet ironic Mihail Sadoveanu...
Ştiindu-1 foarte irascibil în materie de artă. eu îi căutam nod
în papură la fiecare sonet, şi-1 exasperam cu observaţii cam
de acest fel:
* Domnu' Codreanu, dumneata nu scrii după natură, ci din
imaginaţie. Uite, zici în poezia Fantezie că te-ai aşezat în
scaunul Casiopeei şi din constelaţia aceasta contempli un şir
întreg de alte constelaţii. Dar în nici un anotimp al anului n-
ai putea să le vezi pe toate, căci unele îţi sînt la spate, iar
altele în cealaltă emisferă... şi nici într-o noapte ele nu pot fi
văzute de un om din acelaşi loc şi-n acelaşi timp. Am
cercetat foarte bine un atlas astronomic.
* Dar eu nu fac aici studii astronomice, ci poezie. Dacă mă
aşez undeva în înaltul cerului, văd tot universul, iar pămîntul
dumitale, care-i cît un fir de nisip, n-are să-mi umbrească
stelele.
Sau. altă dată, îi spusei :
—■ într-un sonet cu subiect antic, dumneata vorbeşti de
cufundarea în Stix, echivalînd-o cu trecerea pe lumea
cealaltă. După concepţia poporului român, moartea este
socotită într-adevăr ca o cufundare. Ţăranul zice : „Să intru
în pămînt", „Să se desfacă pămîntul sub picioarele mele". La
cei vechi însă trecerea peste Stix în barca lui Charon însemna
săvîrşirea din viaţă — moartea... Cufundarea în rîurile
infernale dădea nu moarte — ci, dimpotrivă,
invulnerabilitate. Astfel, Tetis a apucat cu două degete de
călcîi pe fiul ei, Ahille, şi 1-a cufundat în Lete, făcîndu-1
263
invulnerabil, afară de călcîi... unde a şi fost săgetat de un
duşman.
Discuţiile noastre căpătară un răsunet mai mare, cînd
Codreanu, vorbind de jertfa lui Cain, spunea într-un sonet că
acest păcătos arse pe vatră, printre alte cereale, şi porumb :
Iţi ard din snopi de griu, pe cei mai plini... Şi crengi din cei
mai roditori smochini... Porumbul tot, cel moale ca o pernă.
— Dar de unde se putea găsi porumb în Mesopotamia în
timpul creaţiei, cînd porumbul a fost adus din -America — şi
încă foarte tîrziu ?

263
361
Cu aceasta îl înfundai. Codreanu plecă plouat de la redacţie ;
dar a doua zi reveni triumfător.
— Am fost la Duff, cel mai mare talmudist din Iaşi, şi i-am
expus cazul. — Ai dreptate, Codrene ! Căci ce se spune la
Biblie ? Se spune că erau acolo toate cerealele pămîntului —
prin urmare şi porumb. Aşa că Sevastos să nu mai umble cu
fleacuri...
Totuşi Codreanu scoase porumbul din sonet... şi îl înlocui cu
fîn :
Şi finul tot, cel moale ca o pernă...
încîntat de succes, nu-1 mai necăjii pe poet că fînul se
potrivea la jertfă ca nuca-n perete...
Pentru deplina cunoaştere a poetului Codreanu cred nimerit
să notez aici amănuntul că el a urmat Conservatorul de Artă
Dramatică din Iaşi, absolvindu-1. „N-a făcut însă profesie de
actor — după cum spune Mihail Sado-veanu în Anii de
ucenicie — însuşindu-şi numai puţintel din cabotinismul
tagmei."
AXINTE FRUNZA

A. Frunză, profesor de limba latină la Liceul Internat şi la

pensionul de fete Humpel din Iaşi, începu să scrie şi să
viziteze redacţia revistei încă înainte de primul război
mondial.
In capitolul La Tazlău din volumul Pe drumuri de munte, C.
Hogaş face portretul lui Axinte Frunză sub numele „domnu
Arsene".
Amîndoi, profesori de latină, la Internat şi la Humpel, erau
buni prieteni — înfrăţiţi atît prin cultul antichităţii, cît şi prin
dragostea de natură... şi unul şi altul fiind pasionaţi
excursionişti prin munţii noştri (ba Frunză s-a avîntat chiar
pe Muntele Athos, în 1909, iar în urmă a publicat un volum
de impresii din acel voiaj). Numai că Hogaş era dinamic şi
zgomotos, iar Frunză — tăcut, meditativ, static...
Iată cum îşi zugrăveşte Hogaş colegul : „Un păr negru şi plin,
de la sine ondulat şi aruncat peste cap cu o ademenitoare

363
neîngrijire, lăsa la iveală o frunte largă şi de o sculpturală
regularitate. Ovalul feţei, .palid şi blajin, străjuit împrejur de
o barbă sărăcăcioasă şi fantastică, nasul drept şi statornic,
mustaţa mică şi în bună rînduială, gura croită pe un veşnic
zîmbet de fină ironie ; privirea — acum melancolică şi
visătoare, acum vie şi tăioasă ca ascuţişul unui brici — ar fi
alcătuit un
model viu pentru o pînză unde clasicismul să-şi dea mina cu
decadenţa, Michelangello cu Boticelli !"
Frunză semăna la chip aidoma cu A.-Cehov şi, într-o oarecare
măsură, chiar la alcătuirea-i sufletească. Profesorul Axinte
Frunză avea încredere pînă la naivitate în elevi, care îi făceau
fel de fel de farse. Dar el, în curăţenia lui sufletească, nici nu-
şi dădea seama. Astfel, într-un rînd, un elev din cursul
superior — Iuraşcu — care urma secţia reală a Liceului
Naţional, locuind numai şi făcîndu-şi meditaţiile la Liceul
Internat, fugi de la o lecţie. Se îmbrăcă în civil şi, înţeles cu
colegii săi de la secţia modernă, intră în ora lui Frunză.
Acesta, prevenit de elevi că un englez vrea să asiste la lecţia
lui, îl primi pe musafir foarte prevenitor. Iuraşcu intră în
clasă cu o mască împietrită şi severă de marinar britanic.
Mîrîia printre fălci cîteva cuvinte englezeşti. Frunză se sculă
politicos în picioare şi pofti în banca întîi pe străjnul care,
solemn, grav, fără să i se clintească nici un muşchi al feţei, se
aşeză condescendent lîngă un elev. Lecţia urmă, dar şcolarii
nu-şi puteau stăpîni rîsul. Ici bufnea unul în hohote
înfundate, dincolo chicotea ascuţit altul... Frunză făcea feţe-
feţe. Se uita cu dojana la băieţi, în-dreptîndu-şi privirea cînd
înspre un colţ al sălii, cînd înspre altul. „Englezul" stătea mai
departe, neclintit ca o statuie : nici nu clipea. Văzînd că elevii
nu se mai astîmpără, şi că străinul va rămîne cu o părere
proastă despre şcoala românească, Frunză se dădu jos de pe
catedră şi începu să se plimbe printre bănci. Mormăia numai
printre dinţi :

273
365
— Da' liniştiţi-vă odată, frate! Ce v-a apucat ? Aţi căpiat ?
Ce-o să zică „englezul" ? Că sînteţi nişte derbedei.
Directorul liceului, Mihai Tomida, află de pozna elevilor, făcu
o anchetă şi pedepsi uşor pe vinovat; apoi spuse în
cancelarie lui Frunză rezultatul cercetărilor. Directorul îi
dădu amănunte şi îşi închipui că îl convinsese de farsă.
Tocmai suna pentru ora următoare. Frunză îşi luă catalogul
de-un colţ şi porni spre uşă, dar se întoarse scurt spre
director şi zise înainte fib a ieşi din cancelarie :
— Dacă-ţi spun eu, Tomida, că a fost la mine „englezul"...
Eu l-am avut profesor în cursul superior la secţia clasică a
Liceului Internat. Venea agale pe culoarele lucii ale liceului,
cu capul puţin înclinat la dreapta, cu privirea visătoare,
bălăbănind catalogul, apucat cu două degete de-un colţ,
cum duci o gazetă pe stradă — parcă fără să-i acorde cine
ştie ce importanţă. îşi făcea conştiincios lecţiile, deşi cam
fără chef. Ne dădea explicaţii interesante asupra operelor şi
scriitorilor din antichitate. Insista asupra laturii sociale a
faptelor. Nu socotea bel-feria şi rolul de dascăl ca mare
procopseală, de pildă ca Hogaş. Punea în viaţă accentul
principal pe omenie.
După ce cîţiva ani avusesem profesor de latină pe Hogaş, în
clasa a Vl-a la seria noastră a venit Frunză, care într-o zi ne-a
dat un extemporal : o traducere din limba română în latină.
Cînd ni s-au înapoiat lucrările, am rămas surprins văzînd pe
colţul temei mele nota 6... (eu, care la Hogaş aveam numai 9
şi 10), fără să fie însemnată nici o greşeală, ca la alţi colegi.

273
Am întrebat pe profesor care sînt greşelile, întrucît nu mi le
trecuse pe caiet.
* Dar nu-i nici o greşeală, mi-a răspuns Frunză.
* Atunci nu înţeleg, de ce mi-aţi pus numai 6 ?
— Fiindcă nu-i latineşte, frate. îi scrisă pe româneşte cu
cuvinte latine.
Frunză spunea elevilor „frate", ceea ce-i îndreptăţea, în
obrăznicia lor, să se adreseze şi ei lui tot cu „frate". Porecla
lui era „fratele Frunză" sau „fratele Axinte". Frunză se făcea
că nu înţelege necuviinţa — sau poate nici nu înţelegea — şi
nu se supăra.
După scena aceasta, prestigiul de mare latinist al lui Hogaş s-
a clătinat în conştiinţa noastră. Va să zică — ne-am zis noi —
nu-i destul să posezi vocabularul străin şi să respecţi regulile
morfologice, ci trebuie să dai frazei o anumită factură
sintactică. Un coleg îi luă apărarea :
— Dar dacă Hogaş crede că este destul, la început, ca un
elev să ştie numai etimologia şi să-şi facă un bagaj de
cuvinte strict necesar, lăsînd savantlîcul sintactic pentru mai
tîrziu ?
în legătură cu aceasta, am cerut lămuriri lui Mihai Carp, şi el
un bun profesor de latină, care mi-a spus că Hogaş stăpînea
morfologia şi avea un vocabular destul de bogat. Ceea ce îl
făcea să traducă cu uşurinţă. Nu era însă stăpîn în aceeaşi
măsură pe sintaxă şi stilistică. De acest lucru îşi dădu seama
Elena Meisner, directoarea pensionului Humpel, unde Hogaş
era profesor de limba latină la cursul superior. Temîndu-se să
nu aibă fetele dificultăţi la capacitate, ea îl numi profesor la
273
367
clasa a VUI-a pe Carp, care îşi dădu toate silinţele, încît la
capacitate fetele excelară la latină ; ba trimiseră chiar
bileţele băieţilor cu traducerea exactă.
în urmă am auzit că Frunză, la examenul pentru pro-
fesori secundari, cînd i s-a dat un text în româneşte ca
să-1 traducă în limba latină, a întrebat comisia, prezi-
dată de B. P. Hasdeu : în ce stil să scriu compoziţia ?
Al lui Cicero ? Al lui Tit-Liviu ? Al lui Tacit ? Comisia
a rămas surprinsă. Frunză a predat cel dintîi lucrarea.
El a fost primul pe lista celor reuşiţi la examen. Acesta
e debutul lui în învăţămîntul secundar, pe care 1-a ilus-
trat timp de trei decenii. i
Lecţiile lui erau magistrale. De altfel, Hasdeu şi Al. Philippide
îl socoteau ca unul dintre cei mai buni latinişti români. Iar
Izabela Sadoveanu a spus :
— Cred că Frunză putea fi socotit ca unul dintre latiniştii
noştri cei mai desăvîrşiţi. Era un om în stare a se hrăni
sufleteşte din cultura veche, de a se delecta şi de a gusta, în
cele mai mici nuanţe, frumuseţile antichităţii. De aici
exigenţele sale severe pentru stilul şi logica scrisului şi acea
impecabilitate a formei, acea con-ciziune perfect adecvată
între spusul şi gînditul celor ce a scris.
Frunză nu făcea niciodată paradă de clasicism. Deşi profesor
de limba latină, el avea mare dragoste pentru limba greacă.
Comparînd odată literatura greacă cu cea latină, ne-a spus în
redacţia Vieţii româneşti:

273
— De la una la alta e o depărtare ca de 4a cer la pămînt.
Literatura latină e făcută de soldăţoi, de bădărani... pe cînd
literatura greacă e opera unor* oameni subţiri.
Cum un coleg de redacţie îşi arătă, totuşi, dorinţa de a învăţa
latineşte, Frunză îl povăţui :
— Păcat de muncă şi de timp, frate. Mai bine învaţă
greceşte. Limba greacă — da, e limbă... Literatura greacă,
da, e literatură...
în clasă însă Frunză nu şi-a arătat niciodată preferinţele între
cele două ramuri ale clasicismului.
Sub aspectul de om blazat pe care parcă nu-1 pasiona nimic,
Frunză era un luptător cu adînci convingeri progresiste, care
şi-a slujit prin fapte ideologia : riscîndu-şi cariera şi
primejduindu-şi libertatea. într-adevăr, după primul război
mondial, el a ascuns cîteva săptămîni în podul casei lui din
strada Sărăriei pe un luptător comunist, urmărit de Curtea
Marţială, apelînd la avocatul Albert Schreiber din Iaşi ca să
vină în ajutorul celui prigonit.
în tinereţe, Frunză militase în lagărul socialist. Juriul de
onoare, prezidat de B. P. Hasdeu, instituit în 1898, pentru
cercetarea calomniilor aduse de autorităţi împotriva
luptătorului socialist dr. Petru Alexandrov, s-a folosit în
darea verdictului de nevinovăţie a celui prigonit şi de un act
de apărare subscris şi de Axinte Frunză — alături de
Dobrogeanu-Gherea, C. Stere, Z. C. Arbure, dr. F. Codreanu şi
dr. Crăsescu.
Refugiat politic, Frunză — trecînd în România — a făcut întîi
parte, împreună cu alţi intelectuali, dintr-un falanster în
273
369
Dobrogea şi apoi a lucrat, cu doctorul Dicescu şi cu alţi
refugiaţi, la o fabrică de kefir la Bucureşti. O doamnă, Cecilia
Adamovici, ducîndu-se să viziteze pe refugiaţi la fabrica de
kefir, 1-a găsit pe Frunză bătînd laptele într-un putinei, unde
fusese rînduit — cum povesteşte Izabela Sadoveanu : cu o
mînă bătea laptele, ritmic, monoton, iar cu cealaltă ţinea o
carte latinească, care-1 absorbea cu totul. Aşa se pregătea el
de examen. Laptele sărea de zor şi împroşca de jur-
împrejurul pu-tineiului, iar Frunză — pierdut în cartea lui —
era numai stropi de lapte de sus pînă jos. Din nenorocire,
paltonul nou-nouţ pe care-1 purta, cumpărat de doctorul
Dicescu, era singurul veşmînt de acest soi al întregii colonii,
în acelaşi moment a intrat pe uşă şi doctorul Dicescu, care,
văzînd catastrofa, a scos nişte exclamaţii deznădăjduite.
Strigătele lui l-au adus la realitate pe
Frunză, care, ca buimac după somn, privea şi el stingherit
isprava ce-o făcuse.
în vacanţa anului 1906, cînd absolvisem cursul inferior al
liceului, m-am oprit la Ploieşti, pentru a ruga pe Gherea să
predea o scrisoare a mea de familie către un prieten al său,
colaborator la revista Literatură şi ştiinţă. Am intrat sfios în
restaurantul gării şi, cum îmi revi-zuisem punga, am
îndrăznit a comanda un ceai simplu. L-am rugat pe un
chelner să spună „domnului Gherea", patronul
restaurantului, că un elev vrea să-i vorbească. Chelnerul s-a
apropiat de o masă la care şedeau mai multe persoane şi a
spus ceva unui domn cu barbă castanie, cam rară, nu mare,
care s-a ridicat numaidecît şi, şchiopătînd uşor, a venit la
273
mine şi s-a aşezat la masa mea. M-a ascultat cu ochi buni,
blînzi, impresionat de cele spuse — şi îmi făgădui că va
înmîna scrisoarea. Apoi Gherea m-a întrebat de profesorii
mei : G. Ibrăi-leanu şi Axinte Frunză. I-am răspuns,
adăugind :
* Dar noi mai avem şi alţi profesori buni. Şi am citat pe
cîţiva dintr-înşii : Paul, Hogaş...
* Am auzit de ei, pe unii îi cunosc. Dar numai cu Ibrăileanu
şi cu Axinte Frunză sînt prieten.
Cum trenul era gata de plecare, am început să-mi scotocesc
buzunarele după gologani. Gherea a pus mîna, moale şi
duioasă, pe mîna mea şi a făcut un semn din ochi
chelnerului să se îndepărteze.
Opiniile politice ale lui Frunză se reflectă în articolul
Libertatea presei şi democraţia română, publicat în 1916 de
Viaţa românească. Articolul a avut un mare răsunet — în
redacţie, ca şi în opinia publică. Scriitori de seamă l-au citit
de atîtea ori, încît îi ştiau unele pasaje pe de rost. Iar într-o
recenzie, făcută în Viaţa românească, despre istoricul
Adevărului, volum alcătuit de Const. Graur, G. Ibrăileanu dă
dreptate în totul lui Frunză.
In acel articol Frunză se întreabă cum s-a ■» alcătuit
democraţia română ? Care-i spiritul ei ? La aceste întrebări el
răspunde prin povestirea unei întîmplări Caracteristice şi
elocvente : „Locuia în Buzău în acea epocă un om modest şi
profesor de felul lui, dar un profesor cum n-a prea fost altul
nici prin acele locuri, nici pe la noi, leu numele de
Băltăceanu, care înfiinţase o şcoală... Dar ■ acel Băltăceanu
273
371
avea şi un fel de meteahnă : aduna copii Ide prin sărăcimea
din localitate sau din satele din apro-I piere şi-i creştea din
modestul lui avut... Cum îi va fi
I hrănit, cu ce-i va fi îmbrăcat ? Destul că dacă n-aveau

II chiar toţi aceşti bursieri cine ştie ce îmbrăcăminte, dar I

nici goi nu umblau, mai ales că se îmbrăcau şi cu rîndul, I

iar ghetele... Dar acestea nici nu se prea întrebuinţau. I
Principalul era că flămînd nu rămînea nimeni, mai ales I
că şi jos, adică în catul de jos sau «republic»-, unde se
ospătau bursierii, şi sus, sau în -«regat»-, unde mînca
domnul profesor cu familia, figura regulat aceeaşi mămăligă
şi aceeaşi ciorbă de fasole, pe care d-na Băltăceanu o făcea
minunată...
Sosi un sfîrşit de an şcolar, cu data obişnuită de 15 iunie, sosi
şi Drăgaica, celebrul bîlci al Buzăului, unde se găsesc lucruri
mai straşnice decît în Bucureşti. Băltăceanu chemă pe cel
mai distins absolvent din toţi bursierii săi din -«republic»- :
— Ionescu nr. 1, acuma eşti om. Mergi cu mine la Drăgaica,
să-ţi cumpăr o pereche de haine şi o pereche de ghete bune.
în lume trebuie să ieşi bine îmbrăcat, bine încălţat, căci
lumea nu se uită la cap, se uită la picioare. Ia deocamdată
ghetele de la Ionescu nr. 2 şi hai la bîlci.
Nu cred să fi uitat Ionescu nr. 1, nici cînd a ajuns ministru, cît
fu de emoţionat, cînd se văzu pentru întiia dată îmbrăcat în
noile sale haine de postav negru, cam gros, adevărat, şi prea
călduros, strălucitor însă ca pana corbului, şi care îl
transformaseră, de nu se cunoştea în oglindă nici el însuşi.
Porni repede la şcoală.
273
Se întoarse mai tîrziu acasă şi profesorul. Găsi sufrageria în
plină revoluţie : copiii ţipînd, doamna Băltăceanu plînsă şi
ea, iar Ionescu nr. 1 şezînd ca un vodă în jeţul cel mare al
domnului director şi comandînd lui Ionescu nr. 2 şi Ionescu
nr. 3, care stăteau lîngă uşă, palizi, unul cu mămăliga, altul
cu castronul în mînă, neştiind ce să facă.
Profesorul înţelese totul, dar înţelese că a înţeles prea tîrziu :
înţelese că Ionescu nr. 1, care se vedea acum în haine
boiereşti, nu mai putea sta la masă jos, cu po-

porul, adică cu «republicul» ; şi cum hainele îi erau m bune

decît chiar ale directorului, crezu de cuviinţă să ocupe şi
locul.
Din incidentul Ionescu nr. 1 — adaugă Frunză ne-am dat
seama de ce ne arde nouă. Nu ne arde do£ nici de
«drepturile omului», nici de idei «egalitare* «umanitare»
(sau cum le mai zice), subversive... Ne ard" de trai bun, adică
haină bună (nu ca cele de la Dră gaica), locuinţă, şoşoni,
palton (e nevoie să le mai numă răm pe toate ?) ; aşa cum le
aveau, aşa cum le purtai infamii ciocoi."
Ochiul lui Frunză se agerea în sînul firii. Descopere liniile cele
mai fine şi nuanţele cele mai delicate. Desprindea pe omul
pămîntului din cadrul naturii şi ni-1 zugrăvea plastic, în
schiţele sale, încît nu-1 mai uităm.1 Iar după călătoria la
Muntele Athos, Frunză şi-a .notat cîteva impresii sugestive.
Parcă vezi coliba unui călugăr român, cam strîmbă, durată
din bolovani de marmoră cimentaţi cu ţandurim. Dinaintea
colibei, cîteva viţe-de-vie, un smochin sălbatic şi un minuscul
273
373
strat de pămînt negru, adus de pustnic, cine ştie de unde, şi
vreo patru, cinci fire de porumb, care ţin de urît călugărului
român. Despre aceste fire de porumb un monah ardelean
spunea :
— Nu le-aş da pentru nimic în lume. Ele sînt veselia, ele sînt
rudele, tata, copiii mei...
Scrierile lui Axinte Frunză sînt pline de observaţii fine,
originale — care stîrnesc mirare, cum un om atît de distrat,
absent parcă în mijlocul societăţii, a putut să prindă, dintr-o
singură aruncătură de ochi, o situaţie complicată, cu
întortocheate ascunzişuri sufleteşti, găsind lesne obîrşia unui
gînd sau a unui sentiment.
Din ceea ce îl frămînta, el n-a izbutit să toarne în scris decît o
mică parte. Tot ce-a ieşit însă dec sub condeiul lui poartă
pecetea conştiinciozităţii şi a îngrijirii — însuşiri căpătate de
dînsul îndeosebi din interpretarea textelor greceşti şi latine.
Operele sale se caracterizează prin calităţile scrierilor
clasice : proprietatea termenilor, concizia, limpezimea,
lapidaritatea...

273
PUNCTE DE VEDERE

în redacţie se dezbăteau veşnic fel de fel de chestiuni în

legătură cu arta. Prin 1906, Ibrăileanu spunea oă arta este
expresia solilocă a sentimentelor şi concepţiilor prin imagini
— împrumutînd, cu oarecare schimbări şi generalizări,
definiţia lui John Stuart Mill. Mai tîrziu, după 1911, el
definea astfel literatura în discuţiile redacţionale :
„Literatura este arta de a zugrăvi viaţa prin amănuntul
caracteristic".
Ibrăileanu spunea că publicul este mai exigent faţă de
pamfletar decît faţă de oricare alt scriitor, poet, nuvelist etc.
într-adevăr, pamfletarul are misiunea să informeze şi să

375
convingă. Şi cum ar putea el convinge, tunînd şi fulgerînd
împotriva putregaiului politico-social, cînd însăşi viaţa lui
este o cloacă imundă ? Un poet parnasian, de pildă, chiar
dacă are unele tare morale, poate încînta publicul prin
versurile sale armonioase. Cu această justificare Viaţa
românească a primit printre colaboratori, după cîţiva ani de
ezitări, pe un scriitor de talent cu unele beteşuguri de ordin
moral.
— La noi — spunea Ibrăileanu — sînti pamfletari
„independenţi" care îşi închiriază pana talentată pe rînd, sau
în acelaşi timp, tuturor partidelor. Aici Ihsultă pe
Cantacuzino şi laudă pe Sturdza ; dincolo, cu aceeaşi
indignare, laudă pe cel dintîi şi înjură pe cel de al doilea. Dar
ei scriu şi la o gazetă „independentă", unde tratează de sus
aceste nimicuri — partidele şi luptele 'Iintre ele.
însuşiri speciale se cer şi în alte domenii. în arta dramatică,
de exemplu. Astfel, o actriţă trebuie să fie ne-.ipărat şi
frumoasă pentru interpretarea unor anumite roluri. în
aceste cazuri, frumuseţea fizică este pentru interpretă
material artistic.
în aceeaşi ordine de idei, el dădea în general dreptate
iiiticului teatral francez Fr. Sarcey, care, în cronicile lui
dramatice, făcea unele observaţii cu privire la fizicul
actriţelor. într-un rînd, o artistă, jignită de o cronică teatrală,
îl vizită acasă pe critic şi — apostrofîndu-1 : Cum ai putut
scrie că nu sînt frumoasă, cînd am asemenea păr ? — îşi
desfăcu pletele bogate, care-i căzură ca o mantie pînă în
pămînt.
Ibrăileanu admira spiritul lui Sarcey şi cita un alt caz. într-o
polemică, acest critic teatral, atacat cu violenţă în scris de o
artistă, i-a răspuns cam aşa, cu o aluzie maliţioasă la vîrstă
— chestiune foarte delicată pentru o femeie : Cum îmi puteţi
aduce asemenea acuzaţii ? Sînt om serios şi doar ne
cunoaştem de mult. N-am copilărit împreună ? Şi eu am
acum şaizeci de ani...
în privinţa caracterului artei, Ibrăileanu era de părere că
arta, cu cît este mai puţin sociabilă, cu cît adică plăcerea ei
poate fi gustată de mai puţini împreună, cu atîta este mai
puţin artă. Plăcerea estetică creşte cu cît este împărtăşită de
mai mulţi : Lorsque je vois le beau, je voudrais être deux1 —
a spus Guyau.
Despre atitudinea scriitorului, criticul ieşean zicea :
— Dacă omul de litere are talent şi suflet înalt, îl apreciem.
Sîntem însă mai mulţumiţi cînd acest talent serveşte la
exprimarea unui înalt suflet românesc şi mai ales dacă acest
suflet se îmbracă în haina noastră, dacă ia materialul operei
din viaţa de aici.
Iar mai departe adăuga :
— Literatura clasică, romantică, ori realistă, română sau

1
Oînd văd
franceză, cevacufrumos,
este aş vrea
atît mai să 'fiu împreună
originală, cu cineva.
mai adevărată, mai
interesantă şi mai preţioasă literaturii universale, cu cît
poartă mai mult caracterul specific naţional.

377
în orice volum de proză sau de versuri Ibrăileani căuta să
vadă ceea ce aduce nou scriitorul, care-i semni ficaţia operei
sale. Repeta adesea :
— După ce ai isprăvit de citit un volum, întorcîna ultima
pagină, dacă te întrebi : „Ei, şi ?", înseamnă că-jj vorba de-o
operă proastă. O carte trebuie să te pună pe gînduri, să te
frămînte... în tinereţe, citeam numai pentru plăcerea
lecturii, ca simplu cititor, continua el. Astăzi citesc însă ca
critic, preocupat veşnic de probleme psihologice, estetice,
sociale... Nu mai sînt furat de farmeci cărţii şi nu mai simt
încîntarea de odinioară.
Dar Viaţa românească nu se mărginea numai la dezbaterea
problemelor pur artistice, ci lua atitudine în toatei
chestiunile la ordinea zilei din ţară şi străinătate. Astfel,!
revista s-a ridicat împotriva studenţilor care au împiedicat
reprezentarea piesei Manasse a lui Ronetti-Roman.]
Publicaţia ieşeană protestă împotriva abuzului lâ care s-au
dedat cîţiva cenzori amatori, care nu puteau invoca alt titlu
decît calitatea lor de studenţi. Era ridiculizat faptul că, dacă
cineva nu şi-a dat încă examenul de licenţă sau de doctorat,
a căpătat prin aceasta un privilegiu incontestabil de a vorbi
cu autoritate în numele naţiunii române şi a intereselor ei
superioare.
în altă ordine de idei, pe cînd toată presa timpului înfăţişa
pe Ibsen ca prototip al individualismului, Viaţa românească
a remarcat că ultima concluzie a operei lui Ibsen este
îndemnul la luptă pentru dreptatea socială, lucru cu atît mai

283
preţios, cu cît Ibsen, într-o scrisoare către Ossip-Lourie,
aprobă această judecată, declarîndu-se entuziasmat de ea.
Revista populariza în mod obişnuit ideile progresiste. Se
sublinia importanţa ce se acorda din ce în ce mai mult în
presa străină factorului social. Se scotea în relief filozofia
solidarităţii, bazată pe convingerea că individul izolat este o
abstracţie, ca şi atomul fizicienilor, şi că din tot ce are bun
individul datoreşte o însemnată parte societăţii. Pentru a-şi
plăti măcar în parte această datorie, cetăţeanul trebuie să-şi
dedice toate forţele sale binelui societăţii.
Cercul Vieţii româneşti era alcătuit din intelectuali — adică
oameni, cum spunea Stere, care şi-au făurit o con-
Cepţie asupra lumii şi a vieţii, conducîndu-se în concordanţă
cu idealul izvorît din această concepţie. Ei trăiau mai cu
seamă în bibliotecă.
Eminesc.u era poetul cel mai apreciat de membrii redacţiei.
în afară de Stere, care prefera poezia de luptă •ocială (vezi
entuziastul său articol despre Octavian Goga, sub titlul
Cîntarea pătimirii noastre), toţi „amicii" Vieţii româneşti, în
frunte cu Ibrăileanu, erau îndrăgostiţi de intorul
Luceafărului.
Ibrăileanu ocrotea cu înverşunare memoria lui Eminescu,
condamnînd pe editorii care prezentau nişte ciorne drept
opere postume ale lui — ceea ce îl putea coborî in stima
cititorilor. îl ferea de ridicol şi îl apăra, cum ar fi apărat un
prieten scump, bîrfit în absenţă. La comemorarea a douăzeci
şi cinci de ani de la moartea lui, Ibrăileanu se indigna văzînd

283
379
într-o publicaţie fotografia lui Eminescu alături de poza
Veronicăi Miele :
— Parcă ar fi Jeannot avec sa Jeannette... Dar poetul a avut
mai multe inspiratoare. De ce să le nedreptăţim pe celelalte,
şi să nu-i dăm portretul înconjurat de toate muzele sale ?
Apărînd în Adevărul literar, din greşeala paginatorului, o
fotografie a lui Eminescu din timpul bolii sale, cu mustăţile
pleoştite, scofîlcit la obraz, cu nişte ochi inexpresivi —
Ibrăileanu m-a făcut atent printr-o scrisoare asupra erorii
săvîrşite, spunîndu-mi că este o impietate a se populariza un
chip care n-avea nici o legătură cu opera eminesciană.
Ibrăileanu era însă un om complex. Pe lîngă Eminescu, el se
complăcea cu îneîntare în societatea lui Caragiale, atît de
deosebit de cel dintîi. Admira entuziasmat inteligenţa
„spăimîntătoare" a lui Caragiale, care fascina pe auditori.
Acest scriitor, care nu-i putea suferi pe Rică, Farfuride,
Caţavencu, Mache şi Lache, caricaturi din societatea de
odinioară, personaje pervertite de aşa-zisa „cultură" de pe
vremuri, se simţea bine printre oamenii realităţilor.
— Aşa cum îl simţim din opera lui şi cum îl ştim pe Caragiale
din viaţa lui particulară — spunea Ibrăileanu — putem
admite (ba sîntem chiar siguri) că el ar fi petrecut ceasuri
plăcute în tovărăşia lui Jupîn Dumitrache la un pahar de vin
sau la o sindrofie cu dînsul, cu Ve şi Ziţa — pentru ceea ce
mai rămăsese în ei naturi şi inocent.
Ibrăileanu avea idiosincrazie pentru efuziunile senţ mentale.
A suprimat, de pildă, din corectură o splendicU introducere
sentimentală făcută la un articol cu prilej™ morţii lui Anatole
283
France. Totuşi, el a publicat un articf^ liric la aniversarea lui
Caragiale. Izbucnirile sale senti mentale pot fi numărate pe
degete : articolul scris la uţ an după încetarea din viaţă a lui
Gheorghe din Moldova recenziile despre Amintirile lui
Casian de D. D. PătrăşB canu sau despre Ţi-aduci aminte,
Teofile ! de Mihail Sado-| veanu — fiind furat, în toate
aceste cazuri, de poezi trecutului.
Vorbind în redacţie despre Amintirile de la Junime*. ale lui
Gh. Panu şi de Amintirile din Junimea ale lu Iacob Negruzzi,
Ibrăileanu — care înţelegea, din proprie experienţă, greaua
misiune de a conduce o revistă litek rară — spunea că
amîndouă aceste volume au o marefl deficienţă : lipsa de
poezie ; şi nişte amintiri, scrise fărâj| o oarecare tinctură de
poezie a trecutului, nu te po subjuga cu totul.
întîmplările din volumul meu Aventurile din strad Grădinilor
le povestisem în redacţie, cu amănunte, înaint de a le scrie.
Ibrăileanu făcea haz. în fiecare seară mi întreba :
— Ei, mă storăş, ce mai nou prin mahalaua ta ? Sătuli de
literatură, el tînjea după ,,faptul-divers", care-1 încîntaj
redînd realitatea, viaţa autentică... La apariţia volumului
meu, Ibrăileanu — încîntat de titlu — îmi spuse că, cu-
noscînd din auzite faptele încă mai amplu decît fuseseră
redate în volum la lectură, ele nu mai avuseseră pentru
dînsul valoarea ineditului. Despre capitolul Caliopia Cos-
tandache, Ibrăileanu adăugă că el cuprinde un excelent
subiect de roman. E vorba de un caz de gelozte retrospectivă
: o pereche, care se despărţise din pricina geloziei, se împacă
după cincizeci de ani ; dar noua căsnicie nu putu dura din
283
381
pricină că soţul, amintindu-şi aventurile din tinereţe ale
soţiei, începu să-i facă scene din ce în ce mai sîcîitoare şi mai
violente.
Vorbind despre scriitorii străini, Ibrăileanu remarca 4 faptul
că cei mai mari creatori în roman nu sînt şi artişti de mîna
întîi : Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Proust nu sînt stilişti. Un
elev dintr-un liceu rusesc de pe vremuri copiind la o teză o
pagină puţin cunoscută din Lev Tolstoi — cum ne povesti C.
Stere — a căpătat nota 1 de la profesorul de literatură,
pentru greşeli de limbă şi de stil. Din nenumăratele
îndreptări făcute de Tolstoi pe marginea manuscriselor şi a
corecturilor sale, nici una nu se referă la stil, ci toate privesc
numai fondul. Asemeni proceda şi Proust : deşi corija mereu
manuscrisul şi refăcea textul la corectură, el introducea
numai îndreptări cu privire la fond, forma rămînînd
neîngrijită. Din literatura noastră, Ibrăileanu cita scriitori de
seamă dar nestilişti pe I. Slavici şi Liviu Rebreanu. întrunesc,
după Ibrăileanu, condiţiile de fond şi de formă, adică de a fi
şi creator de viaţă şi artist : Turgheniev, care era pentru el
romancierul cel mai mare din toate timpurile, apoi Anatole
France, Maxim Gorki şi Romain Rolland, „scriitorii cei mai
profund umani dintre contemporani".
Am scris cel dintîi în Viaţa românească despre Jean
Cristophe al lui Romain Rolland. în urma recenziei mele,
Ibrăileanu a citit cele zece volume ale romanului ; iar cînd a
isprăvit lectura, mi-a făcut observaţia că Jean Cristophe
merita ceva mai mult decît o simplă recenzie. Ar fi trebuit să
dau nişte Note pe marginea cărţilor.
283
Apoi a adăugat :
— Pe Anatole France îl admir. Pe Romain Rolland
îl stimez.
Articolele lui Ibrăileanu despre scriitorii ruşi se remarcă prin
profunda şi justa înţelegere a spiritului slav — ceea ce nu
putem spune despre criticii occidentali. în redacţie am dat
odată drept exemplu pe subtilul critic francez Jules Lemaître,
care, în cronica teatrală despre Crimă şi pedeapsă de
Dostoievski, are ironii asupra caracterului Soniei şi asupra
spiritului său de jertfă, ne-putînd admite că această victimă
a societăţii n-ar fi avut vreodată măcar un pic de plăcere în
cursul „imolărilor" sale zilnice... Ibrăileanu a fost de acord că
Jules Lemaître, ca şi alţi critici de seamă din Apus, nu avea
comprehensiune pentru spiritul slav. Stere mi-a spus că
Ibrăileanu a dobîndit această comprehensiune datorită în
parte şi îndelungatului contact cu dînsul.
Faţă de scriitorii români, Ibrăileanu a fost pus uneori în
situaţii dificile. Astfel l-am văzut chinuit de delicateţa lui în
luptă cu conştiinciozitatea sa exemplară şi cu ne-mărginita-i
iubire de revistă. O poezie îndeosebi 1-a pus în mare
încurcătură. E vorba de nişte versuri ale Matildei Cugler-
Poni, care colaborase la Viaţa românească în primii ani de la
apariţia acestei reviste. Poeta scrisese la Convorbiri literare ;
îşi adunase versurile în volum. Compozitori en vogue îi
puseseră vorbirea pe note. Iar societatea românească, mai
ales cea din Moldova, îşi suspinase melancoliile în sunetele
romanţelor sale (Ai plîns şi tu odată sau Lăsaţi-mă să plîng
în pace). Melodiile i se popularizaseră. Le cîntau cu patos
283
383
îndrăgostiţii din Iaşi, ca şi acei care visau să se amorezeze.
Nu se mai ştia nici poetul, nici compozitorul. Chiar puvintele
nu 'mai semănau în totul cu originalul. Trecînd din gură în
gură, ele primiseră colaborarea fiecăruia. La acea dată,
Matilda Cugler-Poni găsise rezonanţă în sufletul publicului
cititor — pînă în straturile largi. Şi găsise această rezonanţă
mulţumită sincerităţii sentimentelor sale adevărate, etern
omeneşti.
Dar poezia generaţiei Matildei Cugler-Poni nu mai era la
modă. Chiar şi lectorii săi de odinioară citeau altceva.
Romanţe noi aveau ecou în sufletul lor. Totuşi, cînd le
veneau în minte frînturi din cîntecele sale, ei le fredonau cu
plăcere, fiindcă în ele, împletite între cuvinte şi melodii,
regăseau şi reconstituiau însăşi tinereţea lor.
O dată cu vîrsta însă, vîna poetică a Matildei Cugler-Poni —
nu prea bogată nici în tinereţe — secă aproape cu totul. Dar
ea nu se lăsa şi scria mai departe. într-un rînd, însuşi Petre
Poni, soţul poetei, veni acasă la Ibrăileanu şi-i aduse nişte
versuri. Vizita lui făcu senzaţie în familia criticului. Poni se
bucura de un mare prestigiu. Profesor universitar, fost
rector ; fusese ministru al Instrucţiunii Publice şi preşedinte
al Organizaţiei naţional-liberale din Iaşi — pînă la
înscăunarea lui Stere în această demnitate. Iar pe deasupra,
Elena Ibrăileanu îl avusese profesor la Facultatea de ştiinţe.
De aceea ea se emoţiona şi, gîfîind, îşi anunţă soţul : — A
venit domnu' Poni.
Ibrăileanu ar fi vrut să publice poezia, deşi era slabă - din
consideraţie pentru trecutul scriitoricesc al autoarei. La
283
Viaţa românească domnea părerea că autorii consacraţi
scriu pe propria lor răspundere, numele lor acoperind — din
punctul de vedere al responsabilităţii — orice deficienţă
artistică. Numai pentru bucăţile începătorilor — a numelor
noi — este responsabilă revista, se spunea adesea în
redacţie.
Apoi Ibrăileanu se temea să nu fie acuzat de lichelism : că
atît timp cît fusese Poni preşedinte al organizaţiei naţional-
liberale, din care făcea parte şi el însuşi, Viaţa românească
publicase poeziile Matildei Cugler-Poni. Iar acum, cînd Stere
ocupa acest loc, redacţia îi arunca versurile, la coş... Pe
deasupra, Elena Ibrăileanu ar fi ţinut foarte mult ca fostul ei
profesor să nu se simtă jignit.
Ibrăileanu umblă săptămîni de zile cu poezia împricinată în
buzunar. Ne-o citi la redacţie. O citirăm şi noi, pe tăcute.
Toate glasurile se ridicară împotrivă-i — de la cele mai
venerabile, pînă la cele mai tinere şi mai modeste. După
multe frămîntări, după o luptă cumplită cu sine însuşi,
Ibrăileanu se birui ou totul : nu publică poezia, copleşit însă
de jenă şi de o adîncă părere de rău.
— Eu nu vă înţeleg, domnu' Ibrăileanu, de ce vă zbuciumaţi
atîta pentru Cugleroaia aia — îl încuraja Topîrceanu.
Ibrăileanu făcu numai un gest a lehamite cu mîna.
Mai tîrziu, cazuri asemănătoare se mai petrecură în redacţie.
Totdeauna interesul revistei se ridica deasupra oricăror
considerente de alt ordin. Astfel, în epoca neutralităţii, Stere
dădu lui Ibrăileanu un număr proaspăt din L'Indépendance
roumaine, pentru a publica, eventual, la Miscellanea
283
385
articolul de fond din gazetă, scris de Ionel Brătianu, asupra
politicii externe — în concordanţă cu atitudinea revistei.
Ibrăileanu citi articolul şi nu-1 publică, cu toată dorinţa lui
Stere şi deşi era vorba de şeful partidului comun.

— Noi sîntem o revistă literară — zise el. N-are ce căuta în

paginile noastre cuvîntul foii oficioase a unui partid politic.
Dacă am publica articolul, am da apă la moară adversarilor,
care şi aşa ne acuză, pe nedrept, că sîntem afiliaţi liberalilor
l
.
Cercetînd colecţia Vieţii româneşti din anii cînd
această revistă a fost condusă de Ibrăileanu, te impre-
sionează faptul că articolele, cronicile, polemicile de la
Miscellanea, Recenziile şi Revista revistelor erau scrise
numai şi numai în interesul cititorilor — fără nici un
considerent de ordin personal. Lucrul este şi mai im-
presionant cînd — paralel cu studierea colecţiei Vieţii
româneşti — cercetezi colecţii vechi de reviste şi ziare,
şi îţi dai seama că mare parte din articolele din presa de
pe atunci aveau un tîlc : vînarea unei catedre universi-
tare, a unui scaun de parlamentar, a unui post în diplo-
maţie etc. k
Dar pe lîngă aceste calităţi, Ibrăileanu era foarte meticulos în
alegerea manuscriselor publicabile. Avea o prudenţă care-1
făcea să nu hazardeze o judecată pripită. Iar cînd lua o
hotărîre asupra căreia plutea o îndoială, el căuta să se
verifice, făcînd cercetări peste cercetări. Se vădesc cu
prisosinţă aceste însuşiri cu prilejul unui abil plagiat.
283
în 1910, Viaţa românească a publicat nişte minunate
impresii de călătorie, sub titlul Spre ţara lui Kem, semnate I.
Dragu. La Miscellanea, în acelaşi număr, redacţia atrăgea
atenţia cititorilor asupra acestor „superbe pagini", adăugind
că, dacă autorul lor „nu datoreşte altora decît ceea ce
datoreşte un discipol modelelor sale, literatura românească
poate să serbeze apariţia unui mare talent".
Călătoria de la Constanţa pînă în Egipt şi înapoi, cu opriri la
Constantinopol şi la Smirna, cu * vizitarea piramidelor, I.
Dragu o evocase în imagini pitoreşti, care
1
Numai Savin Bratu, pe lîngă alte inexactităţi^ a putut scrie
în monografia sa, citată de noi, că Ibrăileanu, „unealtă a
liberalilor", avea „obligaţii de salariat al liberalilor" şi „îşi
remunera, prin călcarea conştiinţei, numirea de către Spiru
Haret" (!?).
demonstrau o observaţie fină şi o vastă experienţă de viaţă a
autorului. Iată-1 pe vapor :
„Şuieratul vîntului se face tot mai ascuţit. Acum aud întîia
oară veşnicul cîntec al marinarului : tînguirea vântului
printre frînghii... Dolma-Bagce, palatul sultanului, cu
grilajurile aurite, cu frontoanele sculptate, îşi coboară în
mare scările de marmoră..."
„...Pînă şi cîinii sînt alţii (în Stambul). Nimeni nu-i
deranjează şi nici ei nu se deranjează pentru nimeni.
Culcaţi grămezi acolo unde-i apucă somnul (şi somnul îi
apucă mai toată ziua), simpaticele animale se lungesc pe
lîngă case în mijlocul drumului, unii cu picioarele întinse şi
cu burta la soare, alţii încovrigaţi cu botul în ţarină. Mamele
283
387
îşi cresc copiii, taţii stau grav, tinerii îţi aleargă printre
picioare. Turcii trec cu multă precauţiune peste mame, taţi,
tineri şi copii. Calul în galop se opreşte şi-i ocoleşte, trăsura
aşteaptă ca leneşul să-şi termine visul şi să se scoale pentru
a-i face loc. Dacă vreun bădăran împinge la o parte cu
piciorul pe aceşti stăpîni ai Stambulului, cîinii îl privesc uimiţi
de atîta îndrăzneală ; dar nu muşcă, nu mîrîie, ci stau paşnici
şi senini, ca nişte adevăraţi orientali..."
în numărul următor, Viaţa românească spulberă speranţa
apariţiei unui nou scriitor mare, anunţînd ..plagiatul I.
Dragu". Bănuiala formulată de redacţie în prezentarea
operei Spre ţara lui Kem căpătă confirmare. De la
Mănăstirea Neamţului, Ibrăileanu anunţă redacţia :
„Astăzi, folosindu-mă de răgazul vacanţei şi răsfoind cîteva
cărţi, bănuiala mi s-a transformat în siguranţă. Cine vrea să
se convingă că lucrarea lui I. Dragu e plagiată n-are decit să
citească, din bogata literatură a călătoriilor din Orient, cel
puţin ultima carte a lui Pierre Loti : La Mort de Phylae..."

POLEMICI

283
Viaţa românească a purtat multe polemici — foarte aspre în
fond, dar fără atacuri personale, fără k expresii violente,
triviale... aşa cum obişnuiau adversarii revistei.
Cu deosebire amuzantă este polemica Vieţii româneşti cu
Simion Mehedinţi, în vremea cînd acesta conducea revista
Convorbiri literare. într-un număr al revistei sale, Mehedinţi
descoperă un scriitor american pe care îl numeşte Samuel
Klains (M. Twain).
„Cine să fie acest Samuel Klains ? se întreabă Ibrăi-leanu.
Fără nici o îndoială că nu se poate să fie Samuel Klain,
contemporanul lui Şincai şi Maior... Dar dacă «M. Twain» (?)
e cumva Mark Twain, cunoscutid umorist, care nicidecum nu
poate fi M. Twain, după cum Papă-Lapte nu poate fi «P.
Lapte», atunci desigur că nu e vorba de blîndul călugăr de la
Blaj, Samuel Klain, ci de scriitorul Samuel Clemens. (Este
cunoscut faptul că „mark twain11 înseamnă în româneşte :
„marchează două !" — adică este o comandă uzuală în
marină, pe care Samuel Clemens, fost marinar, şi-a %ales-o
ca pseudonim.)
Departe însă de noi pretenţia — urmează Ibrăileanu — că S.
Mehedinţi n-ar cunoaşte opera scriitorului american, căci T.
Maiorescu a tradus vreo două schiţe din el, alăturea cu
cîteva din Bret Harţe, pe care, fireşte, S. Mehedinţi îl citează
împreună cu Samuel Klain, scriindu-1 aproape corect (Bret
Hart în loc de Bret Harţe).

283
389
Şi, cu aceasta, fie-ne îngăduit — cum ar zice S. Mehedinţi —
căci am ajuns să-1 ştim pe de rost! — fie-ne îngăduit să
revenim la acel celebru Kebias, la Kebias din platonicul
dialog (expresie poetică pentru dialogul lui Platon)... Care
Kebias, încă o dată ? Ce e Kebias ? S. Mehedinţi vorbea de
acest nenorocit ca de o persoană foarte cunoscută d-sale :
Kebias e necesar, căci îi aduce aminte de Platon ; Kebias va
trăi oît va trăi şi Platon ; Kebias în sus, Kebias în jos... Dar
cine e Kebias ?... Este el, sau ea, o fiinţă pămînteană ? Este
închipuirea unui poet ? Este o pură fantasmagorie ? Cine
este ? Vorba lui Iancu Văcărescu :
Fost-a, n-a fost, ori a fost vis Acel... Costache Ghica ?
Ori poate Kebias, despre care vorbeşte Mehedinţi, o fi fiind
filozoful pitagorician Kebes ?"
Verva polemică a lui Ibrăileanu fulgera în fiecare număr la
Miscellanea, în cronici, în recenzii şi la Revista
revistelor.
A. D. Xenopol se ridică odată în Arhiva împotriva
neologismelor din Viaţa românească, propunând să nu se
scrie germen, ci „colţ" ; nu spontan, ci „de la sine pornit,
plecat" ; nu atenţie, ci „luare-aminte" ; nu consideraţie, ci
„băgări de seamă" ; nu comprehensiv, ci „cuprinzător" ; nu a
inventa, ci „a iscodi" ; nu origine, ci „început, obîrşie"; nu
cadru, ci' „privaz" ; nu adaptat, ci „potrivit la"; nu fugitiv, ci
„fulgerător" ; nu exact, ci „întocmai" ; nu impresie, ci
„întipărire" etc. în focul polemicii, Xenopol face şi o greşeală
de gramatică („un merit netăgăduit a harnicului şi mult
priceputului cercetător a trecutului"). Ibrăileanu răspunde
283
astfel: „A. D. Xenopol — dacă ni se îngăduie acest neologism
—' se ridică în revista sa împotriva limbii în care e scrisă
Viaţa românească... Nu-1 putem asculta, căci nu putem
împărtăşi băgările sale în seamă limbistice, care se găsesc în
colţ şi la Aron Pumnul; chiar d-sa în privazul revistei sale, de
pildă, în întipăririle fulgerătoare de la Ceahlău, nu se ţine de
ele. în lupta pentru trai al vorbelor izbutesc unele, chiar fără
voia noastră, ca şi în lupta spiţelor dobitoace, de oare
vorbeşte Darwin la începutul spiţelor. Limba are asemănare
cu un fapt de la sine pornit, şi luarea-aminte al noastră de la
sine plecată este mulţumită, cînd întîlnim cuvinte iscodite,
pentru că aceste cuvinte n-au avut norocul să se potrivească
la mijloc. Limbistica este şi ea o ştiinţă întocmai, şi n-o poţi
pricepe fără cuprindere."
Această polemică nu 1-a supărat iremediabil pe A. D.
Xenopol, care în cele din urmă a colaborat la Viaţa
românească cu importante studii istorice. De altfel, Ibrăi-
leanu îl stima foarte mult, ca pe un, adevărat om de ştiinţă.
Venind vorba într-o zi în redacţie despre Spiritul critic în
cultura românească, Ibrăileanu şi-a exprimat regretul de a
nu fi avut o documentaţie istorică mai bogată. Baza îi fusese
Istoria românilor de A. D. Xenopol.
Dar acest istoric, cu un spirit atît de ascuţit, şi-a pierdut
obiectivitatea faţă de producţia poetică a Ririei, care a fost o
deplorabilă mîzgălitoare de hîrtie. A publicat versuri
detestabile în ziare şi reviste. A tipărit cărţi după cărţi. Fiind
însă soţia istoricului A. D. Xenopol, colaborator la Viaţa
românească, ea a vrut să scrie şi la această publicaţie.
283
391
Trimise revistei o serie de poezii, care luară, fireşte, drumul
coşului. Atunci Xenopol recurse la un truc. într-un articol
intitulat Rîşnovul de Ungă Braşov, care cuprindea impresii
de călătorie, el intercala trei poezii de Riria şi îl trimise Vieţii
româneşti, oare îl publică, în aceste note de voiaj se spunea
că ,tIon Ursu, scoţînd din buzunar volumul Ririei : Cîntece^şi
poeme (excursioniştii plecau pe coclauri cu poeziile Siriei în
buzunar ?), o rugă să citească din el pe aceea închinată
Romei, din care răsărea cu atâta putere legătura noastră cu
oraşul veşnic din care ne tragem. După multe stăruinţe ale
tuturora, Riria se hotărî să le facă pe plac şi citi poezia
Romei, scrisă în 1903, cu prilejul congresului de psihologie
din acel oraş, la care luase parte şi dînsa :
O, Romă, sfînt pilastru al vremilor bătrîne, Tu ce-ai lucit ca
astru prin pături nesenine... Venim sub bolţile-nvechite,
mezini vlăstari ai ginţii, Să vadă Roma cum rodit-au puterile
voinţii; Să simtă gîndul ne-ncetat biruitor prin vrere Cum
răsărit-au mii şi mii din marea lui putere, Şi cum trăi,
răbdînd mereu, izbăvitor cuvîntul, Şi-n zile negre de-mpilări,
cum birui mormîntul...
Adînca întipărire lăsată de această poezie în mintea
ascultătorilor gonise cu totul veselia şi zburdălnicia din
rîndurile lor. Riria fu rugată să mai citească ceva. După ce
răsfoi volumul, se opri la Dor viu:
Acum, cînd fierb zîzanii şi aprige furtuni în jurul vetrei
noastre, sfărmate de străbuni, De-ai celor ce-azi înfruntă
slăbiri de temelii Se nasc credinţi în steaua atît de aşteptată
A-ntregii Românii...
283
0 a treia poezie citită de Riria : aceea dedicată memoriei lui
Ştefan cel Mare, în care se află frumoasa gîndire :
Oricît de mare ne-ar fi dorul, puterea ne-o dă gîndul,
Dezleagă vise viitorul, cînd vremea le dă rîndul
pune culmea înduioşării."
Spiritul critic al lui Xenopol, care a disecat cu atîta isteţime
vremile trecute, personaje istorice şi curente literare de
odinioară, a fost dezarmat în faţa Coraliei A. D. Xenopol-
Riria...
Viaţa românească n-avea nici o răspundere în chestia
publicării acestor poezii. întreaga răspundere cădea asupra
1
luiSubliniat
Xenopol.deTotuşi,
Xenopol.
mulţi ani s-a făcut haz în redacţie de
această colaborare. Cînd cineva critica o poezie, un altul
riposta :
— Dar versurile Ririei sînt mai bune ?
Sau cînd Ibrăileanu refuza să publice nişte stihuri, cîte un
„amic" căuta, chipurile, să-1 convingă :
— Zău, publică-le ! Altfel, poetul îl roagă pe Octav Botez să
le citeze într-un articol.
La Miscellanea Ibrăileanu îşi continua „campaniile"
— cum îşi numea el însuşi polemicile. Astfel, Ibrăileanu
s-a ridicat împotriva revistelor de peste graniţa care in-
formau fals opinia publică străină asupra literaturii noas-
tre. De pildă, Mercure de France 1 a putut scrie negru pe
alb : „în realitate, Eminescu rămîne un plagiator, stricător
de versuri şi de limbă, o ruşine a epocii actuale". în
schimb, Al. Macedonski este prezentat ca şeful unei şcoli

283
393
„neolatine", urmaş al lui Eliade Rădulescu : el vrea ca,
prin grai şi prin ortografie, să devină inaccesibil „vulgu-
lui" — „grijă exagerată, remarcă Ibrăileanu, căci dorinţa
i se îndeplineşte şi fără asta". ?
Pentru a arăta felul de polemică, de pe vremuri, al
adversarilor revistei Viaţa românească, vom cita cîteva
atacuri personale. Astfel, recenzentul unei „reviste literare",
nemulţumit de un articol al Izabelei Sadoveanu publicat în
Viaţa românească, o numeşte pe autoare : „babă", „iritată
în momente de grave tranziţii fiziologice", şi compară
scrierea ei cu „apa puţin colorată ce are toate aparenţele să
mai fi fost băută o dată" !!
Remarcînd aceste trivialităţi, Ibrăileanu îşi încheie astfel un
articolaş de la Miscellanea: „...Şi numai simţul faţă de tînăra
noastră literatură, pe care apucăturile de felul acesta o
înjosesc şi o compromit, ne-a inspirat aceste rînduri, deşi ne
dăm bine seama că ele ne pot atrage — fiind date asemenea
moravuri... literare — dezvăluirea a cine ştie ce -«mizerii
fiziologice», sau poate chiar «excursiuni în sfera...
genealogică»...".
Sub pseudonimul „Soveja", Simion Mehedinţi spunea că
nimeni nu citeşte „proza nehigienică a domnului Ga-rabet
1
Prin pana lui
Ibrăileanu", Pompiliu
care e unPăltănea.
„publicist străin". La această
necuviinţă, Viaţa românească a răspuns astfel: „Credem că
unii dintre vechii colaboratori ai Convorbirilor literare, ca d-
nii P. Missir şi Gr. Buicliu, au toate motivele de a admira
seninătatea... olimpiană a d-lui Mehedinţii" 1.

283
Viaţa românească întreba pe patronii lui S. Mehedinţi:
„Găsiţi că e frumos să-şi bată joc cineva, sub pretext de
polemică literară, de cusururile trupeşti ale cuiva ? Admiteţi
d-voastră ca cineva să fie numit: cel mai urît om, încrucişat,
şchiop, cu umerii aduşi, îngust la piept, cu voce ascuţită ? Nu
vi se pare barbar ? Nu simţiţi că sufletul hain al lui Titircă
Inimă-rea îşi arată arama ?"
Atît de jos coborîseră polemica adversarii Vieţii româneşti,
încît această revistă notează cu ruşine cuvintele tari şi
aluziile pornografice ale lui Duiliu Zamfirescu : „porc",
„prost", „stîrpitură", „pehlivan", „bădăran", „ţo-pîrlan",
„brailan", „ţara lui Hiibsch", precum şi ofensele aruncate de
N. Iorga cercului Vieţii româneşti, alcătuit ba din „scriitori
care nu se spală şi nu se duc la baie", ba din „ţînţari",
„muşte şi ploşniţe", ba din „tineri în nevoie de examene",
„candidaţi în căutarea de funcţii", „poeţi cu manuscriptul de
vînzare", „străini botezaţi"...
In focul unei polemici, Viaţa românească, pe lingă acuzaţia
de plagiat, dovedită, adusă lui Duiliu Zamfirescu,
îi aruncă în treacăt şi o glumă cu privire la vinurile sale
„sulemenite". Duiliu Zamfirescu se face foc. Ameninţă Viaţa
românească cu darea în judecată. -„în adevăr —• răspunde
Viaţa românească — o învinuire gravă, sprijinită de dovezi,
se aduce persoanei sale, onoarei sale — şi-1 lasă rece. în
schimb, o glumă asupra vinurilor îl tulbură atît de mult, încât
se indignează de calomnie, propune probe contradictorii şi
ne ameninţă cu proces de daune ! Polemică, plagiat —
fleacuri ! Dar să nu-1 atingi la vinuri, că procesul e gata. Ce-
283
395
ar fi un duel, pentru a spăla în sînge onoarea vinului roş
vopsit ?"
Polemizînd cu un scriitor care se trage din ţărani, Duiliu
Zamfirescu scria în Convorbiri literare că strămoşii acestuia,
pe la 1757, „nu se coborîseră încă din maimuţă". Viaţa
românească îşi îngăduie să amintească lui Duiliu Zamfirescu
că „bunicul lui Goethe — fiu de potcovar — a fost croitor la
început, şi mai pe urmă hangiu ; bunicul după tată al lui
Schiller a fost brutar, iar cel după mamă — birtaş. Cum s-ar fi
răţoit faţă de dînşii d. Zamfirescu-Byzanţ cu ghenealoghia d-
sale bizantină, dacă le-ar fi fost compatriot şi contemporan !
Aristocraţi n-au fost nici Corneille, nici Racine, nici Molière,
adică de fapt cei mai mari clasici ai timpurilor moderne."
Unele atacuri erau de o naivitate ilariantă. Astfel, Sextil
Puşcariu spune într-o broşurică (Cinci ani de mişcare
literară) că Viaţa românească este publicaţie socialistă. Pe
lîngă numele redactorilor şi numele articolelor scrise de ei,
Sextil Puşcariu dă următorul argument peremptoriu : „Chiar
şi formatul, hîrtia lemnoasă şi tiparul şters^ amintesc viu pe
Contemporanul de odinioară. Viaţa românească răspunde
astfel :
„Argumentele d-lui Puşcariu par zdrobitoare, dar au un mic
defect, căci... formatul ni-i impus de fabrica de hîrtie Letea,
care — nu ştim din ce cauze, dar probabil nu din cauza
socialismului — obişnuieşte să fabrice coli de o aşa
dimensiune, încît — îndoită în opt — să dea naştere la acel
format, dimensiune care face ca şi celelalte reviste, ca
Convorbiri critice, şi necritice, Sărhănăto-rul etc., să aibă un
283
format socialist şi ca vestitele articole împotriva
socialismului ale d-lui Aurel C. Popovici să fi apărut tot într-
un format socialist...
în privinţa hîrtiei lemnoase, d. Sextil Puşcariu e şi mai
nedrept faţă de noi. Hîrtia noastră la început a fost de o
calitate admirabilă. Mai tîrziu, ea a devenit, şi numai pentru
cîteva luni, lemnoasă, schimbîndu-se, apoi. în una mai
convenabilă... Aşadar, la început a fost conservatoare, şi mai
tîrziu am făcut o mică încercare de socialism — după care
am revenit la o hîrtie mai moderată, să-i zicem... liberală.
Trebuie să mărturisim că, dacă hîrtia n-ar fi aşa de scumpă
din cauza sistemului protecţionist, am tranzacţiona cu
principiile şi am întrebuinţa cea mai junimistă hîrtie ou
putinţă...
Cît priveşte tiparul şters, toată vina cade asupra tipografului
P. îliescu, burghez ca toţi patronii şi care n-a fost niciodată
socialist."
După un an de apariţie, Viaţa românească face bilanţul
primei sale perioade de activitate. Deşi apărută în provincie,
această revistă a avut un succes răsunător. Primul număr s-a
epuizat în cîteva zile. Faţă de marea cerere, a fost nevoie să
se tragă o nouă ediţie din numărul 1. Redacţia şi tipografia
au făcut o mare sforţare şi au scos numărul în şase zile.
Tipografia Dacia era, cum am spus, un atelier primitiv.
Culegerea, corectarea şi tipărirea numărului în şase zile au
fost socotite ca un act eroic al tipografiei.

283
397
La început, Viaţa românească n-a dispus decît de mijloacele
materiale, mai mult decît modeste, ale întemeietorilor ei.
Simpatia cititorilor a fost singurul sprijin al publicaţiei.
Membrii redacţiei lucrau fără nici o remuneraţie (numai
cîteva luni, la început, directorii şi secretarul de redacţie au
avut leafă 1). N-aveau leafă decît corectorii şi un redactor (G.
Topîrceanu). Din venitul revistei se plăteau colaboratorii — o
inovaţie a Vieţii româneşti, care a fost acuzată de
„mercantilism" de către celelalte publicaţii. Membrii
redacţiei primeau onorarii pentru colaborarea lor — onorarii
care erau fixate de Ibrăileanu — în general mai mici decît
cele atribuite colaboratorilor externi, cărora li se fixa
onorariul după diferite criterii : valoarea lucrării, numele
scriitorului, starea lui materială, dorinţa revistei de a-1
încuraja etc.
Ca să poată rezista, Viaţa românească avea nevoie de o
difuzare minimală de trei mii de exemplare pe lună (în
primul an revista a consumat 14.000 kg de hîrtie, adică
aproape un vagon şi jumătate).
^ Adversarii „mercantilismului" literar erau deci de părere că
scriitorii, în loc să-şi concentreze toate forţele spirituale şi
să-şi consacre tot timpul pentru creaţia operelor de artă,
mai bine să facă avocatură, pledînd pentru „aplicarea
articolului 151", să vîndă bere, ca Gherea la restaurantul din
Ploieşti sau Caragiale la cel din Buzău, sau să zgîrie hîrtia opt
ceasuri pe zi într-o cancelarie oarecare, scriind circulari
administrative, ca Vlahuţă, Coşbuc, Sadoveanu...

283
Pe tema mercantilismului literar, Viaţa românească a dus o
polemică aprigă şi îndelungată cu toate revistele din ţară.
Revista ieşeană era acuzată că, introducând sistemul de a-şi
plăti colaboratorii, îi „strica"... prin onorarii „fabuloase".
Ostilitatea împotriva remunerării lucrărilor literare pornea
dintr-o concepţie ciocoiască de dispreţuire a muncii şi de
mîndrie faţă de truda cinstită a scriitorului. De obicei,
colaboratorii „gratuiţi" ai revistelor bucu-reştene îşi asigurau
în schimb din partea patronilor lor o bursă, o misiune în
străinătate, o catedră universitară. Asta se chema, după
expresia lui Ibrăileanu, „dezinteresare literară... pe seama
visteriei publice..."
Cînd unul dintre colaboratorii unei reviste „nemercan-
tiliste", miluit cu o catedră universitară, a început să scrie
contra onorar la Viaţa românească, el a fost ameninţat de
patronul său că-şi „va pierde cariera profesorală".
Adversarii Vieţii româneşti mai spuneau că. revista ieşeană
are colaboratori buni, pentru că-i plăteşte. Oare aşa stau
lucrurile ? De loc ! Calitatea revistei a provocat dragostea
faţă de ea a publicului şi a celor nftii aleşi intelectuali din
ţară, determinînd răspîndirea publicaţiei şi dînd redacţiei
posibilitatea de plată a colaboratorilor. „Şi cu cît avem
scriitori mai buni — răspundea Ibrăileanu întrebărilor — cu
atît sîntem mai citiţi; şi iar, cu cît sîntem mai citiţi, atragem
mai mulţi scriitori. Aceasta ne dă putinţa de a răsplăti,
sperăm, din ce în ce mai bine, munca cinstită şi grea a
intelectualilor."

283
399
„T. Maiorescu — urmează Viaţa românească — povestea
odinioară, la cursul său de filozofie, ce necazuri are cu poeţii
care citesc cîte ceva la seratele d-sale literare : Azi citeşte
poezia, şi mîine cere o slujbă ! Mizerabili indivizi! Adevăraţii
poeţi au ştiut întotdeauna să moară de foame cu modestie,
să locuiască într-un beci al Mitropoliei, ca Alexandrescu ori
ca Eminescu, să-şi cumpere de 14 lei palton de la haine
vechi... După aceasta se şi cunoaşte vocaţiunea... adică după
seninătatea abstractă cu care ştii să tragi pe dracul de
coadă."
Şi Simion Mehedinţi atacă Viaţa românească pentru
„mercantilism", acuzînd-o de tendinţe capitaliste.
„Va să zică, răsplata muncii este capitalism infam, spune
Ibrăileanu. Va să zică, dacă am încasa noi câştigurile revistei,
lăsînd fără plată pe scriitori, am face socialism ; iar aşa, dînd
fiecăruia produsul muncii sale, facem capitalism barbar !"
Ibrăileanu a vorbit la un moment dat de tirajul redus al
Convorbirilor literare. Această revistă a ripostat, susţinând
că tirajul ei este, dimpotrivă, foarte ridicat. Atunci Viaţa
românească a întrebat pe Simion Mehedinţi : în cazul
acesta, ce face cu câştigul ? „îl pune in lada d-sale de fier, ca
să nu jignească pe colaboratorii d-sale şi ca să nu cadă in
păcatul de a fi un burghez ca noi, care — stăpîniţi de infamul
mercantilism şi mai puţin delicaţi decît d. Kebias — împărţim
câştigul ântre colaboratorii noştri, cum se face in toată
lumea ?"
Viaţa românească îşi revendică meritul de a fi îmbunătăţit
moravurile literare, cel puţin din acest punct de vedere :
283
răsplata muncii literare, căutînd să meargă mai departe, la
răsplătirea integrală a muncii :
„Cu acest gînd — cu acest ideal — am pornit... Nici un rând
gratis, fie chiar şi de la prietenii noştri — aceasta ne-a fost
deviza. Şi am ajuns la ţinta noastră. Şi mai trebuie să
ajungem şi la cealaltă ţintă : plata integrală, posibilitatea
scriitorului de a nu se ândeletnici decât cu arta sa."

TACLALE

In primii ani de la apariţia Vieţii româneşti, cum sala de

redacţie nu era prielnică pentru discuţii tihnite, Stere angaja
uneori spre seară o cameră la Hotel Tra-ian, unde se
strângeau membrii redacţiei, citeau articolele şi dezbăteau
anumite chestiuni în legătură cu revista. Deşi sub hotel era
restaurant, în pasagera cameră redacţională nu se luau
gustări, nu se bea nici un pahar de vin — cel mult dacă Stere
lua câteodată un ceai. Cu-rînd însă acest obicei căzu în
desuetudine. Prelungirea întrevederilor redacţionale avea
283
401
loc foarte des acasă la Ibrăileanu şi, mai rar, la Stere. în
aceste întrevederi se discutau cele mai variate chestiuni, se
dădeau îndrumări scriitorilor, se pregătea materie pentru
revistă, se punea la punct numărul de sub tipar, dar se
spuneau şi anecdote.
într-o seară, Ibrăileanu făcu mare haz in redacţie de un
interviu, citit ân noaptea anterioară. Era vorba de răspunsul
dat de un scriitor francez la o anchetă literară făcută de o
revistă pariziană. Intervieverul notase toate expresiile
scriitorului, chiar şi acelea care —^ in intenţia acestuia —
urmau să fie trecute sub tăcere; având un caracter strict
personal. Publicistul fusese prknit de scriitor, împreună cu
soţia lui, intr-o vilă somptuoasă la ' ţară. La întrebarea : Care
vă e scriitorul preferat şi cartea de căpătâi, gazda răspunse
zîmbind :
— Decât ai umbla cu asemenea fleacuri, mai bine te-ai duce
la tfete...
Redactorul revistei reţinu fiecare cuvânt al intervievatului şi
dădu în vileag toate răspunsurile. După o convorbire
îndelungată, urmată în birou, in sufragerie, împrejurul unei
mese încărcate cu gustări delicioase şi prin parc, musafirul,
condus până la poartă de soţii ospitalieri, puse gazdei o
ultimă întrebare :
— Cum se face că dumneavoastră, un om tînăr şi frumos,
având o soţie încântătoare, ibucurîndu-vă totodată de o
strălucită situaţie materială, cum se face, zic, că nu aveţi
copii ?
Talentatul şi spiritualul scriitor âi răspunse prompt:
283
— Fiindcă am vrut să contribui şi eu, cu slabele mele puteri,
la dispariţia genului uman...
Ibrăileanu se gândea la mutra pe care o va fi făcut-o
scriitorul citind ân revistă glumele spuse de dânsul numai
pentru interviever.
—■ Voi gazetarii — -adăugă Ibrăileanu adresându-mi-se —
■ sânteţi nişte oameni periculoşi.
în aceeaşi ordine de idei, el urmă (era in epoca neutralităţii,
inainte de primul război mondial) :
— Să vedeţi ce-a păţit Stere. Venind mai deunăzi pe la
dânsul Steuerman-Rodion de la Opinia, acesta îşi aruncă
ochii pe birou şi citi o telegramă a contelui Czer-nin, pe
atunci ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti, care îl ruga pe
Stere sa vină neîntârziat în Capitală. Steuerman publică ân
gazetă cuprinsul telegramei. Deşi e un lucru normal ca un
diplomat să invite la o discuţie pe un om politic ; dar, având
ân vedere moravurile noastre balcanice, telegrama lui
Czernin a fost prezentată de presa naţionalistă de la noi
drept dovada materială a trădării lui Stere.
Deschizînd gazetele, Ibrăileanu bătea cu dosul palmei peste
articolele kilometrice :
—• Ge înseamnă aceşti „bolovani", aceste „plăcinte" ? Cine
le citeşte ? De altfel, pe cititorul român de ziare nici nu-1
ţine capul decât pentru maximum două coloane.
Chiar Viaţa românească căuta să publice lucrări cît mai
scurte şi care îi puteau interesa pe cititori. Se urmărea ca ele
să fie şi atractive. Astfel, fiind cu gîndul veşnic la cititor,
Ibrăileanu cerea recenzenţilor să dea în rezumat cuprinsul
283
403
romanului analizat. în chipul acesta publicul, chiar dacă nu
era tentat sau nu avea posibilitatea să-şi procure cartea, se
distra cel puţin citind povestirea unor întâmplări care-1
încîntau «şi-i făceau plăcere ca atare.
Ibrăileanu dădea sfaturi colaboratorilor în toate domeniile.
Astfel, îi sfătuia să nu-şi califice în text eroul : de pildă,
„bietul cutare...", ci să caute ca, în cursul istorisirii, să dea
impresia urmărită de autor.
Cum Topîrceanu suferea foarte mult de pe urma atacurilor
din presă şi urmărea pînă-n pînzele albe pe autorii lor,
Ibrăileanu îl sfătui odată :
— Dacă te atacă un cîine turbat, ce faci ? îl eviţi, te aperi şi
atîta tot. Dar n-are nici un rost să te superi pe dînsuj. şi să-ţi
faci inimă rea după aceea.
Topîrceanu nu răspunse la fondul .chestiunii, fiindcă
reacţiunea lui depindea de temperament, nu de raţiune — ci
se mulţumi cu o observaţie de formă :
—■ N-aţi întrebuinţat bine pronumele „dânsul", care
pentru noi, muntenii, cuprinde in el o nuanţă de politeţe : ar
fi echivalent cu moldovenescul „mata". Nu-i potrivit de loc
să spui despre un câine turbat „mata", cum n-are nici o
noimă să te adresezi unei murdării de sub gard cu „mata"...
Ibrăileanu ripostă că această nuanţă de politeţe a cuvântului
„dânsul" nu există in limba românească. Poate bucureştenii
au fineţurile acestea.
De altfel asemenea discuţii aveau loc adesea ân redacţie,
continuând chiar după primul război mondial, oînd
Topirceanu — neaclimatizat complet ân Moldova —■
283
ântrebuinţă intr-o poezie expresia „costum de ginere", iar
Ibrăileanu il corectă, spunându-i că trebuie întrebuinţat
„costum de mire", „ginere" fiind soţul fiicei in raport cu
părinţii ei.
— Domnule Ibrăileanu — izbucni mînios Topirceanu — eu ân
materie de limbă n-am fost bătut niciodată.
—■ Dar nici Napoleon — âi răspunse Ibrăileanu — înainte
de Waterloo, nu mai fusese bătut niciodată...

De la discuţii relative la limbă, se trecea la probleme de stil

şi de fond.' Se antrenau cu toţii la vorbă, unul după altul,
pînă cînd după cîteva ore de discuţii literare, Ibrăileanu
exclama, trecîndu-şi nervos mîna prin părul vîlvoi :
—. Mai slăbiţi-mă cu literatura. Povestiţi-mi mai bine un
simplu fapt divers, care reflectă direct viaţa.
Atunci dr. Mironescu înşira nişte năzdrăvănii... din viaţa
bunicului său, ţăranul Honcu din Tazlău, care îşi făcuse de
cap pînă la adînci bătrâneţe, când „1-a iertat Dumnezeu".
Ibrăileanu lăudă în mod superlativ această expresie
populară.
Plecînd într-o seară de la Viaţa românească, după discuţii
serioase într-o agitată şedinţă redacţională, Cos-tică Botez
îmi spuse despre Ibrăileanu — parafrazînd o caracterizare
făcută de acesta lui G. Panu : „Rar oameni au şi inteligenţă
profundă, şi spirit, şi ironie !"
Costică Botez aducea adesea vorba în redacţie despre
prietenul său, poetul Panait Cern a, care n-a colaborat la
Viaţa românească. Scria la Convorbiri literare, al căror
283
405
patron spiritual era T. Maiorescu, cu care revista ieşeană era
în polemică. Această împrejurare nu-1 împiedica,
bineînţeles, pe Ibrăileanu să-i recunoască talentul de poet —
ceea ce nu se prea întîmpla pe atunci cu alţi critici în situaţii
asemănătoare. Ibrăileanu il lăuda pentru delicateţea lui
sufletească şi pentru înaltele idealuri umanitare, urmărite
de dînsul.
Pe de altă parte, Cerna avea toată simpatia pentru Viaţa
românească. Aduse chiar prin Costică Botez la cunoştinţa lui
Ibrăileanu că ar dori să colaboreze la revista ieşeană ; dar —
cît timp va trăi T. Maiorescu, protectorul său — acest lucru
va fi imposibil.
Citindu-se odată in redacţie o poezie patriotică a lui Cerna
din Convorbiri literare, lui Stere ii plăcură versurile, iar lui
Ibrăileanu nu. De altfel, acesta explica lipsa de bogăţie şi de
culoare a limbii lui Cerna prin faptul că poetul, bulgar de
origină, prin tată, nu avusese unic graiul nostru ân copilărie
(mama ii fusese româncă).
De mai multe ori observasem deosebiri de vederi între
aceşti doi conducători ai revistei cu privire la preţuirea
poeziei. De pildă, Eminescu, care îl vrăjea pe
Ibrăileanu, nu-1 entuziasma în aceeaşi măsură pe Stere, care
căuta în poezie în primul rînd optimism, dragoste de viaţă,
elan în lupta spre mai bine.
Poezia lui Cerna din Convorbiri stîrni o dispută aprigă între
cei doi prieteni. Pe Stere îl sedusese elanul patriotic al
poeziei, cu revendicări în care el era direct interesat.
Ibrăileanu remarca însă scăderile de ordin artistic. Am recitit
283
de curînd aceste versuri. Dreptatea mi se pare că era de
partea lui Ibrăileanu.
Deşi discuţiile dintre aceşti doi scriitori se desfăşurau
totdeauna pe un ton calm, deşi Ibrăileanu se purta veşnic
atent faţă de Stere — de astă dată convorbirea se înflăcăra
într-atît, încît amîndoi ridicară glasul şi discuţia se prefăcu în
ceartă. Se războiră până aproape de plecare. îmbrăcaţi în
paltoane, cu pălăria în cap şi cu bastonul în mînă — erau
gata să iasă din redacţie, cînd Ibrăileanu adăugă nu ştiu ce.
Stere se, înfurie, zvârK cu putere bastonul pe podea, îl ridică
repede şi zbucni ca o furtună pe uşa. Ramaserăm încurcaţi
— şi mai mult decît ceilalţi, Ibrăileanu. După scena aceasta
violentă, Stere nu mai dădu pe la redacţie mai multe
săptămîni.
Dintre membrii cercului Vieţii româneşti Cerna fusese
prieten intim numai cu Costică Botez : ei îşi făcuseră studiile
la Berlin. Acolo se întîlneau aproape în fiecare seară, se
plimbau pe Unter den Linden, luau o bere la un local de pe
bulevard şi se despărţeau cînd începea să se întunece.
Uneori, Cerna rămânea în berărie, ca să joace o partidă de
biliard cu un cunoscut. In aceste plimbări, poetul îşi
desfăşura faţă de prietenul său, în crâmpeie, toată viaţa lui
necăjită : icoane din satul natal, Cerna, din judeţul Tulcea...
Costică Botez îmi vorbea adesea de dorul de viaţă a
lui Cerna („Orb, schilod — izbucnea el — dar numai
să trăiesc !"), de evlavia sa pentru poezie, de cariera pro-
fesorală in perspectivă şi — după luarea doctoratului —
de planurile lui literare... ^
283
407
Erotismul a fost tot timpul una din trăsăturile de caracter ale
lui Cerna; iar după contractarea ftiziei, această înclinare
specifică tuberculoşilor i se accentuase încă şi mai mult. în
legătură cu această patimă, Costică
Botez ne povesti la redacţie o întâmplare hazlie din viaţa lui
Cerna.
— De oîte ori ne plimbam pe stradă la Berlin — începu el —
Cerna avea obiceiul să mă ţină de braţ. Când trecea pe lingă
noi o femeie frumoasă, el numai ce-şi crispa degetele,
împlîntîndu-mi-le în muşchi ca pe nişte gheare : — Ia te uită,
Costică, ce ochi !, sau : — Ce zici de talia asta ?, sau : — Vai,
ce buze rumene şi cărnoase ! Ah, cum le-aş săruta ! Eu
căutam să mă eliberez din cleştele mâinilor sale, dar —
peste putinţă... Iar seara, cînd mă dezbrăcăm, aveam pe
braţ numai vî-nătăi. într-o zi, Cerna lipsi de la întîlnirea
noastră şi, după ora nouă seara, năvăli ca o furtună acasă la
mine. Avea o figură descompusă. Se trânti pe-un scaun şi
oftă : — Dragă Costică, am păţit-o ! — Ce-i ? Ce s-a întâmplat
? —' O nenorocire, şi numai din pricina unei aventuri. Am
mai avut eu astfel de boclucuri sentimentale, dar le-am
lichidat mutîndu-mă dintr-un cartier al oraşului în altul.
Acum însă mi s-a înfundat. Trebuie să fug din Berlin şi sănmi
continui studiile la Leipzig sau la Miinchen. — Dar spune-mi
odată, bre omule, despre ce-i vorba ! — Uite ce-i : Acum
cîteva săptămîni, fac cunoştinţă cu o nemţoicuţă nostimă. O
invit la o cofetărie — merge... în altă zi, ne înţelegem să ne
întîlnim la un cinema. Merge şi acolo... Apoi o poftesc la o
berărie, la un restaurant. Merge pretutindeni. Şi — ce mai
283
treacă-meargă ! — am adus-o acasă la mine. Dar — culmea
ghinionului ! — era neprihănită. Iar peste cîteva zile, m-a
întrebat: cînd facem nunta ? Eu am îngheţat şi — cum sînt
om cinstit — i-am mărturisit că nici nu-mi trece prin gînd să
mă însor. Ea a plecat supărată ; iar a doua zi m-am trezit cu
doi nemţi, uite, cît dulapul acela, fraţii fetei, măcelari de
profesie şi fii de măcelar, nişte zdrahoni cu obrajii stacojii şi
cu ochi de cîine turbat. M-au somat s-o iau de nevastă pe
sora lor pînă în zece zile. Altfel mă fac harcea-parcea cu
cuţitele, uite-aşa, uite-aşa... Şi amîndoi îmi arătară cu gesturi
energice cum are să decurgă operaţia hăcuirii mele. Acum,
ca să scap de dânşii, n-am altăceva de făcut decât să fug ân
alt oraş. — Bre, Cerna, âi zic — urmă Costică Botez — te
ştiam om de inimă, poet sensibil. Cum să te legi tu, om in
toată firea, de-o fată nevinovată ? — Dar ce trebuia să fi
făcut? — Să fi avut fler. — Ce fler? Că am şi întrebat-o. — Ei,
şi ce ţi-a răspuns ? — Mi-a răspuns negativ. Costică Botez,
bănuind că era la mijloc o neînţelegere, îl cercetă : — Dar
cum ai întrebat-o ? — Cum s-o întreb ? Am întrebat-o cum se
întreabă : Sind sie Fräulein ? Şi ea mi-a răspuns : Nein. Va să
zică, e clar ! — Ba nu-i clar de loc, i-am spus eu. Măi, Cerna,
fata a avut perfectă dreptate. A fost sinceră. Ea, fată de
oameni modeşti, fiică de măcelar, a declarat foarte corect că
nu-i Fräulein, adică fată de familie, domnişoară de societate,
căci asta înseamnă Fräulein în nemţeşte, nu Jungfrau, cum ai
crezut tu. Adă-ţi aminte de Faust. La o întrebare
asemănătoare, Margareta i^a răspuns că nu-i Fräulein, deşi
era fată fără prihană — dar de condiţie modestă. Cerna a
283
409
rămas uluit, zdrobit. — Cum se poate una ca asta ? Acum ce
să mă fac ? — Ştii ce, Cerna — îi spuse Botez — ascultă un
sfat de la mine : întîi învaţă nemţeşte şi după aceea să te
culci cu nemţoaicele !
întîmplarea de la Berlin nu-i o simplă aventură, bună numai
să ne descreţească frunţile, cînd sîntem abătuţi. Prezintă un
important interes biografic, căci ne arată de ce Cerna şi-a
întrerupt studiile la Berlin şi de ce le-a urmat la Leipzig. Apoi
ni se strecoară în suflet o supoziţie : dacă rămînea Cerna la
Berlin, poate n-ar fi existat în viaţa lui condiţiile care au
determinat îmbolnăvirea de pneumonie şi moartea lui.
Poate această strămutare i-a fost fatală.
Acei care l-au văzut la Leipzig în toamna anului 1912, deci cu
cîteva luni înainte de a-şi fi luat doctoratul în filozofie,
Magna cum lauda, cu teza despre Poezia filozofică
(Gedanken Lyrick), ne spuneau că Cerna era pe atunci un
omuleţ grăsuţ şi puhav, cu capul rotund, pieptănat cu cărare,
avînd o mustaţă deasă, tăiată scurt, pomeţii roşii, de parcă
erau vopsiţi, şi o privire^vie, arzătoare — reflex al unei
puternice vieţi interioare. Şedea într-o odăiţă sărăcăcioasă
de la etajul al treilea, într-o casă înnegrită de fumul uzinei.
Era în frigurile examenului de doctorat. Apărea rar la
cafeneaua Metropol de pe Kaizerstrasse, cercetată mai mult
de clienţi balcanici. Bea o bere sau un şvarţ cu băieţii. Uneori
juca cîte o iMitidă de biliard. Toţi veneau cu cîte o
Gretchen, ifară de Cerna, care era veşnic singur (poate îi
priise

283
latul lui Costică Botez). Se purta rezervat faţă de străini ;
căpăta vervă numai între prieteni. în afară de ca-a, Cerna se
ducea cîteodată la cinema. Făcea cu plăcere plimbări în
grădina zoologică. Vorbea de poezie cu evlavie. Se arăta
măgulit de aprecierile lui Maiori vscu şi — încă şi mai mult
— de buna primire pe care i o făcuse la Berlin Caragiale.
Ascultînd o poezie de I !ernia, acesta se înduioşase şi, cu
lacrimi în ochi, îl îmbrăţişase prietenos. Bun matematician,
Cerna îl preparase la Berlin pe Luca Ion Caragiale.
Cerna susţinea că lirica este un gen literar pentru tinereţe. La
treizeci de ani, poetul liric e epuizat. Maturitatea îl dezbăra
de subiectivism şi-i aduce preocupări obiective. întorcîndu-
se în ţară, el avea de gînd să scrie
Irame istorice. — La noi, la români — spunea el — drama
istorică e un domeniu neexploatat. Apoi — pe lingă
profesorat — avea de gînd să reorganizeze Convorbirile
literare.
Izbucnind războiul sîrbo-bulgar, clientela balcanică a cafeului
Metropol se împărţi în două tabere. Discuţia politică se
transformă în ceartă, iar cearta — în bătaie. Cerna părăsi
cafeneaua. Un student român îl găsi peste cîteva zile la o
cafenea de lîngă gară.
— Cum ? Nici aici nu mă lăsaţi în pace ? — izbucni Cerna.
Şi cum studentul îi ceru explicaţia dispariţiei lui de la
cafenea, poetul i-o dădu pe un ton aspru, rostind sacadat
cuvintele :
— M-aţi jignit... Toate insultele pe care, în discuţiile voastre,
le-aţi adus bulgarilor şi scandalul din zilele trecute m-au
283
411
scîrbit. Cel puţin în faţa mea v-aţi fi putut stăpîni, cînd ştiţi că
am şi sînge bulgar şi că poate în sufletul meu se dă o luptă.
Peste puţin timp, la plecarea studentului în ţară, Cerna îi
spuse :
— Ce fericit eşti tu că te întorci acasă ! Sărută pă-mîntul
ţării româneşti din partea mea. Curînd mă voi întoarce şi eu.

PORECLE

Aproape toţi „amicii" Vieţii româneşti aveau porecle. Mihail

Sadoveanu îl poreclise pe Stere „Sacerdotele", iar Gala
Galaction, cu spiritul său bisericesc, îl botezase pe
Iibrăileanu „Patriarhul" — aceasta fiind, după dînsul, cea
mai înaltă demnitate pe care o putea dobândi „zidirea lui
Dumnezeu". Şi o curiozitate : in tinereţe, „amicii" îl
porecliseră pe Ibrăileanu „Tartorul"...

283
Lui Sadoveanu i se spunea „Cosma Răcoare", după numele
unui erou al său, un om zdravăn, aprig la mânie, într-un
reportaj apărut in Adevărul literar şi artistic, Profira
Sadoveanu (sub pseudonimul Vaier Donea) vorbeşte despre
caracterul violent al tatălui său — citind trei altercaţii : una
cu un evreu din Paşcani, care-1 ofensase crezînd din
greşeală că copilul lui fusese lovit de Sadoveanu, elev de
liceu, pe cînd acesta în realitate îl mîngîiase pe creştet şi —
în timp ce-1 plesnea pe părinte — îi explica acestuia
tandreţea faţă de fiul său. Celelalte două altercaţii s-au
produs la Iaşi : prima pe stradă, unde Sadoveanu s-a luat
după un vagon de tramvai ca să pedepsească, lovindu-1 cu
bastonul, pe un pasager care-1 insultase la coborârea din
vaga©, iar a doua, pe culoarele Teatrului Naţional, cind
fugărise pe un gazetar pentru o obrăznicie, şi care nu s-a
putut salva decât căzând ân genunchi şi cerând iertare.
Dar chiar Sadoveanu mi-a spus la o vânătoare că are 0 fire
violentă, şi toată viaţa s-a temut ca, la o furie,
i nu omoare pe careva... Deci pe sfânta dreptate îi dă-luse
Ibrăileanu porecla de Cosma Răcoare.
Fraţii Ion (Iancu) şi Costică Botez erau astfel identificaţi de
către colegii de universitate : Iancu — „Boii •■/ cel
frumos", iar Costică — „Botez cel simpatic".
\ micii" mai spuneau celui dintîi : „marele ipocrit" şi Celui
de-al doilea „micul ipocrit". Aceste ultime porecle I I au durat
mult, din pricina lipsei unor baze reale. Nu (jtiu pe ce s-au
întemeiat „amicii" alegînd aceste porecle

283
413
- probabil în legătură cu vreun fapt izolat al fratelui Celui mai
mare — şi din nevoia simetriei pentru fratele
el mai mic. îndeosebi cât priveşte pe Costică Botez, pot .1
firma cu deplină siguranţă că n-am cunoscut om mai sincer,
mai leal, mai deschis sufleteşte decît dînsul — fără nici un
ascunziş, fără- nici o prefăcătorie. Poate ex-trcma lui
delicateţe şi distincţie, sau chiar timiditatea sa i-au putut fi
luate, în glumă, drept „ipocrizie". De altfel, Ibrăileanu ne
spunea că şi Iancu fusese timid în linereţe, dar viaţa mai
apoi 1-a călit — dîndu-i curaj şi chiar îndrăzneală. Costică
însă a rămas acelaşi om ne--prefăcut pînă a închis ochii săi
buni şi blînzi.
Lui Iancu Botez redacţia îi spunea „Englezul", fiindcă ştia
englezeşte (limbă pe care o învăţase cu ajutorul fratelui său)
şi fiindcă publicase temeinice studii asupra culturii şi
civilizaţiei engleze. Mai târziu, Ibrăileanu 1-a poreclit pe
Iancu Botez „Inginerul" — şi iată în ce împrejurare. După
reîntoarcerea lui I. Botez de la Londra, unde se specializase
în limba şi literatura engleză, acesta povestea de multe ori în
redacţie întîmplări din Anglia, unele în legătură cu
moravurile britanice. Ne vorbi odată despre punctualitatea
englezească :
— Să vedeţi ce mi s-a întîmplat într-un rând. Un profesor al
meu, om bătrân de peste şaptezeci de ani, îmi fixase o
întâlnire pentru a doua zi la ora 2. în ajun, pe la 9 seara, aud
o bătaie în uşă. Când deschid — profesorul meu, care urcase
cinci etaje... — Iată de ce" am venit la dumneavoastră,
domnule Botez. Am ţinut să vă anunţ că n-o să pot fi mâine
283
punctual la întâlnire. Am un consiliu la facultate şi o să
întîrzii cinci-zece minute.
Eu zâmbesc. — Ştiu de ce zîmibiţi — adăugă profesorul] —
am auzit că dumneavoastră, românii, vă daţi astfel"! rendez-
vous la Bucureşti : Să ne întîlnim mîine dupăl amiază pe
Calea Victoriei.
Cînd însă întâmplările povestite aveau o latură delicată,
Iancu Botez spunea că lucrurile se petrecuseră || unui
prieten al său, un inginer român, care i le istori-1 sise. Şi aşa,
„inginerul" în sus, „inginerul" în jos... „inM ginerul" a făcut...
„inginerul" a dres — pînă ce Iancu Botez povesti ce păţise
într-o noapte „inginerul" :
* Prietenul meu, „inginerul", stătea în gazdă la ol
englezoaică nostimă. Era văduvă de cîţiva ani — şi cu-B
minte : uşă de biserică... Stăteau uneori de vorbă despre!
Shelley, Byron şi mai cu seamă despre Shakespeare...B Dar,
ce mai treacă-meargă, gazda s-a îndrăgostit del „inginer". El,
cît din timiditate, cît din cuminţeniei (că era însurat şi avea
copii mari în ţară), se făcea căi nu înţelege. Toate aluziile şi
manevrele discrete alei gazdei au rămas fără rezultat. în
timpul acesta, ochii 1 englezoaicei erau din ce în ce mai
languroşi, iar prie-1 tenul meu se lupta din greu cu ispita.
într-o noapte,! „inginerul" a venit devreme acasă, de la
teatru. în An- H glia spectacolele se isprăvesc pe la zece.
Odaia lui erai în semiîntuneric. Luna plină îi bătea drept în
faţă. Fără I să mai aprindă lumina, „inginerul" şi-a scos
paltonul şi I 1-a aşezat în cuier. S-a dezbrăcat şi şi-a pus
hainele pe 1 un scaun lingă uşă (şi Iancu arătă cum se
283
415
dezbrăcase ■ „inginerul" şi cum îşi întinsese surtucul pe
speteaza I scaunului). Apoi, dibuind (şi Iancu făcu cîţiva paşi
îna-B inte cu mâinile întinse), s-a apropiat de pat şi deodată,
I cînd a ridicat plapuma — ceva viu în pat (Iancu tresări I ca
de spaimă şi făcu jumătate de pas îndărăt). Lucrurile 1 s-au
lămurit : era gazda...
* Şi atunci, ce-a făcut „inginerul" ? — întrebă I cineva.
* A chemat, desigur, poliţia — răspiinse Topîr- 1 ceanu în
locul lui Botez...
Deodată, Ibrăileanu sări ars :
—• Mă, Iancule, tu eşti „inginerul". Prea bine le-ai ! spus
toate şi le-ai arătat — de parcă ai fi fost de faţă... I Ar fi
trebuit să fii un actor genial ca să joci scena asta I ninnai din
auzite. Tu eşti „inginerul". De azi inainte, II am să-ţi spun
decât „Inginerul".
Şi mulţi ani „amicii" mai in vîrstă nu-1 numeau pe IMUCU
Botez decît „Inginerul", iar cînd cineva îşi canni fia
aventurile, trecîndu-le asupra altora, Ibrăileanu l/bucnea :
— Mă, nu umbla cu tertipuri, nu fă pe „inginerul".
Dintre ceilalţi „amici" ai Vieţii româneşti, D. D. Pă-trăşcanu
purta porecla de „Tarasconezul", botezat astfel de Stere
pentru firea-i vizionară. El se entuziasma de loa te planurile
fanteziste, în care credea cu sinceritate ra în ceva real —
după cum şi Tartarin de Tarascón era încredinţat, de pildă, că
avusese o intîlnire cu un leu Veritabil, nu c-un asin.
încă înainte de apariţia Vieţii româneşti, „amicii" o
porecliseră pe Izabela Sadoveanu „hohluşca" (diminutiv de
la cuvîntul „hohol", cu care, înainte de revoluţie, ruşii
283
„mari", şovini, îi numeau în derìdere pe ucrainieni). Această
poreclă îi fusese scornită probabil de doctorul Petru
(Alexandrov). Alţii îi spuneau „Arabul", dar i se adresau mai
des în mod colectiv : „Cămila şi Arabul" - „Cămila" fiind
ofiţerul Alexandru Sadoveanu 1, bărbatul ei, un om înalt,
care venea totdeauna la reuniunile cu „amicii" împreună cu
soţia lui — o făptură măruntă şi negricioasă, ca un arab.
Lui M. Codreanu i se spunea „Carbonarul" — o aluzie la o
aventură a lui din adolescenţă.
Topîrceanu n-avea poreclă propriu-zis. Cîteodată numai
Ibrăileanu îl făcea în absenţă : „Papugiu de Bucureşti", cînd
era supărat pe el pentru nerespectarea unei făgăduieli
literare sau pentru o lipsă de punctualitate.
Octav Botez fusese botezat de Stere : „Bilateralul" (specialist
în filozofie şi în literatură) şi „Filozofică" — o aluzie ironică,
făcută de Ibrăileanu, asupra lipsei lui de voinţă. Amîndoi
1
Fratele
erau lui MihailAstfel,
firi deosebite. Sadoveanu, ajunsdacă
Ibrăileanu, colonel.
se hotăra seara la
redacţie să facă un articol, în aceeaşi noapte îl scria, iar a
doua zi dimineaţa îl şi trimitea la tipografie, pe cînd Octav
Botez, cînd redacţia avea nevoie de un articol, cerea un
răgaz de săptămtM întregi pentru documentare, meditaţie şi
compunere.
în afară de membrii redacţiei, nu scăpau de poreJ nici unii
colaboratori externi ai Vieţii româneşti, m exemplu Gala
Galaction, care era numit „Fariseul" sal „Popa" (pe cînd încă
nu purta haină preoţească). Im cînd intră pentru întîia oară
în redacţie îmbrăcat m haine preoţeşti, Axinte Frunză

283
417
explodă : Iaca şi Rasputinl Galaction se fistici, iar Ibrăileanu
rămase consternat.
Pe mine Ibrăileanu mă botezase „Tournebroche, moi fils",
după numele discipolului lui Jerome Coingnard dii La
Rotisserie de la Reine Pedauque. Aceasta era porecl ce-mi
adresa cînd n-avea nimic impotrivă-mi. Cînd I necăjeam însă
cu ceva, dacă scăpăm vreo greşeală d tipar ori nu expediam
la timp o scrisoare sau o corectur unui colaborator,
Ibrăileanu mă apostrofa : „Mă, sto răş !"... după expresia lui
C. Hogaş,,din bucata Idn Rusţk Mă mai numea .şi
„pornograf" — din pricina povestirii aventurilor care aveau
loc în mahalaua mea.
Ionel Teodoreanu mă numi, mult mai tîrziu, „Du| duia
Sevastiţa" — eu fiind, cum spunea el, „gospodini
manuscriselor".
„Amicii" Vieţii româneşti se cunoşteau foarte bin< între
dînşii, cu toate calităţile şi, mai ales, cu toate de fectele lor.
Dar nimeni, niciodată, n-a colportat vreo apreciere
defavorabilă făcută de vreun „amic" pe so-coteala altuia —
şi de aceea cercul de prieteni n-j| căpătat fisuri.

283
FARSE

Nelipsit de la reuniunile redacţionale fusese, mulţi Ai ii, dr.

Giorge Pascu, filologul.
Mare haz făcu Stere în redacţie după citirea volumului de
Cimilituri al lui Pascu, care trecuse în carte toate organele
omului, cu numele lor populare, dar înlocuind cîteva litere
de la mijlocul cuvîntului prin nişte puncte de suspensie...
într-un rînd, Pascu era foarte îngrijorat — aşteptînd iptămîm
întregi numirea ca director al Bibliotecii de pe lîngă
Universitatea ieşeană. De la o vreme, el începu sa se teamă
de-o „lucrătură", de-o trădare... Poate alt-i ineva, care vroia
să-i ia locul, îi punea beţe în roate la Minister. Oare cine să
fie acesta ?
Atunci, Topîrceanu şi cu mine ne-,am hotărît să-i facem în
redacţie o farsă. Am rugat pe un zeţar să culeagă în ziarul
Mişcarea o informaţie : „Aflăm că d. Octav Botez, profesor, a
fost numit director al Bibliotecii de pe lîngă Universitatea din
Iaşi în postul vacant". După ce s-a isprăvit tirajul ziarului
Mişcarea, care se tipărea în acelaşi atelier cu revista, s-au
tras cinci exemplare, care s-au adus şi s-au pus de omul de
serviciu, ca de obicei, pe masa redacţională. Cîţiva dintre
membrii redacţiei au luat cîte un ziar. Pascu s-a aşezat cu
foaia în mînă pe canapeaua vişinie din fundul sălii, de lîngă
sobă, şi a început să citească — urmărit cu atenţie de
283
419
ceilalţi. Deodată, Pascu s-a făcut alb ca varul şi a şop Am
văzut-o şi pe asta ! — şi s-a lăsat pe speteaza ca pelei parcă
într-un leşin. Atunci Topîrceanu s-a rep la dînsul, 1-a apucat
de braţ şi 1-a zguduit, strigînd :
— E o glumă, domnule Pascu, e o glumă.
Pascu s-a trezit în clipa cînd era gata să-şi pi, cunoştinţa, şi şi-
a destins faţa într-un rîs grotesc. P nu mi-a iertat toată viaţa
farsa aceasta.
Cînd izbucni primul război mondial şi opinia publi se
împărţise în două, după taberele în luptă : Tripla î ţelegere şi
Dubla Alianţă, Viaţa românească se situa o poziţie
favorabilă unei politici alături de Puterile Ce; trale. I. Botez
era şi el de acord cu punctul de vede: al revistei în politica
externă.
Totuşi, cultura lui engleză, şederea-i în Marea B: tanie
puseseră o pecete pronunţată asupra mentalită sale. Studiile
lui asupra civilizaţiei engleze şi mai al emoţionantul său
articol asupra tragediei tran&atlan oului Titanic, unde el
zugrăvea vibrant firea englezii care se scufundau calm în
valuri, pe cînd orchestra cîn un marş funebru, făcură pe unii
dintre noi să cread că porecla „Englezul", care i se dăduse în
vremea di: urmă, cuprindea un înţeles mai adînc.
Topîrceanu şi cu mine intrarăm la bănuială anume : că Ion
Botez — cu toată politica lui mărtu risită — ţinea în fond mai
mult cu englezii decît c nemţii. Şi ne-am hotărît să-1 punem
la încercare. într-zi, după ce s-a isprăvit tirajul ziarului
Mişcarea, am ti< luit o telegramă senzaţională, cu titlul pe
trei coloane Debarcarea germană în Anglia. Specificam trei
283
punct de pe coasta Marii Britanii dinspre Marea Nordului
unde ar fi avut loc debarcarea şi dădeam amănunte asupra
vaselor nemţeşti care participaseră la această eroică
operaţie. Iar pe harta Europei de pe masa redacţională
fixarăm steguleţe în oraşele ocupate de trupele germane în
urma debarcării.
Cînd sosi Ion Botez la redacţie, îl primirăm cu vestea
senzaţională. îi arătarăm gazeta şi harta. El nici nu apucă să-
şi scoată pălăria din cap, ci — livid şi mut —
„use încruntat să citească telegrama. Apoi îşi înşfacă nt Seta,
o trînti cu atîta furie pe masa incit !;,ul îfsTrrîerfeniţă... şi
exclamă cu un răcnet de durere
dG
Va^ă^că e ceva putred şi în Anglia. ^
«aîăii'&BtfSJs
Mă Iancule, văd că tot n-ai uitat pe gazda „Ingi-rului",
remarcă Ibrăileanu în hazul unanim.

I. L. CARAGIALE PRINTRE SCRIITORI

283
421
G. Ibrăileanu avea o mare admiraţie pentru Cara4 giale. Se
întîlnise ou dînsul de cîtevâ ori în viaţă : ultima dată, în iarna
anilor 1911—1912. Era încîntat de vervd lui strălucită,
inepuizabilă... Caragiale putea vorbi ora întregi de-a rîndul,
în picioare, alcătuind splendide „pagini" de critică literară
sau jucînd scene vii cu personaje caracteristice în carne şi
oase. Numai el, în toată literaj tura română — adăuga
Ibrăileanu — „face concurenţa stării civile". Gondeiul însă îl
paraliza, paginile scrisei fiind numai un fragment — şi încă
inferior — al lumij imaginate de dînsul.
Prin urbele cutreierate, Ibrăileanu întîlnise mulţi col misari
— de pildă, pe „domnul Rustea de la Roman"i pe „domnul
Dancu de la Bîrlad" — dar, după ce-a văzut Noaptea
furtunoasă, în clasa a cincea de liceu, prototipul comisarului
a rămas, în mintea lui, Nae Ipingescu, Tot astfel s-au petrecut
lucrurile cu coana Ilenuţa din uliţa Sfinţilor Voievozi de la
Roman şi cu ..coana Zoiţa din mahalaua Sf. Ilie de la Bîrlad —
şi ele* „mume din popor", gata oricînd să pună ţara la cale,
j^ar care au fost eclipsate de coana Efimiţa din Conu Leonida
faţă cu reacţiunea. De asemeni, toţi preşedinţii de cluburi |
şi de întruniri, cunoscuţi în viaţă, au căpătat în amin- j tirea
sa forma unor chipuri de ceaţă, ca-n Ossian, stă- | ruiind,
mai viu şi uneori chiar mai actual decît ceilalţi, Trahaniache
din Scrisoarea pierdută.
Acest scriitor de-o înspăimântătoare inteligenţă — cum
spune Ibrăileanu — a pus în tipul omului politic, al
negustorului, al comisarului, al cucoanei care se joacă cu
283
Evropa în bumbi, şi aşa mai departe, toate trăsăturile
caracteristice pentru reprezentanţii acestor categorii, în-
tîlniţi de noi în viaţă. încît, cînd ne gîndim la unul din aceste
personaje, ne vin în gînd Trahanache, Jupîn Du-mitrache,
Nae Ipingescu, Coana Efimiţa etc, şi nu oamenii pe oare i-am
cunoscut de-a lungul existenţei noastre. El a trecut prin viaţă
ou un zîmbet amar pe buze, zvîrlind ici o glumă, făcând
dincolo o farsă — distrîn-du-se pe seama prostiei din juru-i şi
simţindu-se bine numai în societatea oamenilor de ispravă,
care îşi au rostul lor serios în alcătuirea rînduielilor de la noi.
Aceste personaje sînt parcă contemporanii lui Ibrăileanu,
care făouse cunoştinţă cu ei încă din liceu — cînd, exul-tînd
de fericire, citea cărţile lui Caragiale pe furiş la spatele
colegului său Balaban. Tipăteseu, Rică, Nae, Jupîn
Dumitrache, Spiridon fuseseră aşa de vii pentru dînsul, încît
îşi închipuia că îmbătrîniseră şi ei, unii dispărînd ou totul,
alţii schimbîndu-se ou vremea, afară doar de Spiridon, care
„e de totdeauna, căci cei mici au mai multă eternitate".
Deşi susţinea că-şi zugrăveşte personajele obiectiv, fără nici
o pasiune, Caragiale nu se putu stăpîni într-o convorbire cu
Ibrăileanu şi, vorbind de Farfuridi, Caţa-vencu, Rică, Mache
şi Lache, izbucni furios, iar ochii îi scăpărau scîntei pe
deasupra ochelarilor : „Ii urăsc, mă !"
Caragiale dispreţuia pe panglicari, personajele care se
strîmbau şi se maimuţăreau, fie într-un club politic, fie într-
un salon de frizer. El avea respect numai pentru ţăran şi
muncitor, de care nu şi-a bătut joc niciodată, şi se simţea

283
423
bine în mijlocul oamenilor simpli, ieşiţi din adîncul
realităţilor noastre.
Astfel, Ibrăileanu 1-a văzut la Văratec stînd ceasuri întregi de
vorbă ou o călugăriţă bătrînă despre cel mai bun chip de a
construi o chilie de bîrne şi despre stu-părit. Era entuziasmat
de un birjar deştept şi făcea splendid teoria uşurinţei de a
trăi cînd ai de-a face cu. oameni simpli inteligenţi. Spunea că
nu poate concepe o fericire mai mare decît aceea de a sta
într-un vechi arhondaric într-o noapte de iarnă, cu pastrama
şi vin pe masă, în tovărăşia unui călugăr, care povesteşte kw
cruri de altădată.
Ca orice intelectual adevărat, Caragiale iubea în viaţă şi-n
artă : simplicitatea, naturalul, firescul... Puternicul său talent
de creator a fost întrecut însă de abilitatea lui stilistică, fiind
— după cum spunea Ibrăileanu — poate cel mai desăvîrşit
artist din toată literatura românească, mai desăvîrşit chiar
decît Eminescu. Caragiale a putut avea bucăţi mai bune sau
mai slabe, forma tuturor însă — arta lor — este totdeauna
perfectă, în-trucît scriitorul are temperament intelectual, nu
liric, şi această inteligenţă pură, îndreptată asupra propriului
său scris, i-a ascuţit la maximum spiritul de autocritică.
Văzînd clar lucrurile, el a găsit totdeauna cuvîntul propriu —
prima însuşire mare a stilului său. Dar în scrisul lui Caragiale
nu este vorba numai de proprietatea logică, ci şi de cea
psihologică sau artistică. Fraza lui pare alcătuită din blocuri
de marmoră de o formă geometrică regulată, care le
îngăduie să se juxtapună perfect.

283
Drept exemplu putem lua bucata Kir Ianulea, apărută în
Viaţa românească (1909, nr. 11), care nu este nici schiţă, nici
„poveste". Deşi are un subiect luat dintr-o povestire care
circula pe vremuri în lumea mare, Kir Ianulea se înfăţişează
— după cum susţine Ibrăileanu — ca o adevărată nuvelă
istorică, cu toate însuşirile acestui gen. Caragiale istoriseşte
în această nuvelă evenimente care se petrec în Bucureşti în
epoca fanarioţilor. Autorul ne dă impresia vremii zugrăvite
prin întâmplările alese, pictura personajelor, decorul,
atitudinea povestitorului, prin vocabular — prin totul. Şi nu
numai prin vocabular, ci şi prin sintaxă, sau, mai bine-zis,
prin toijul povestitorului.
Drept vorbind, Caragiale nu scrie o limbă aşa de îndepărtată
de cea de azi. Ştie însă să dea impresia limbii de la începutul
veacului al XlX-lea.
Caragiale şi-a îngrijit totdeauna scrisul, încă de la
începuturile activităţii sale publicistice, cînd ziaristica îl
absorbea aproape cu totul, sporindu-i vioiciunea,
limpezimea şi concizia. Chiar articolele lui de ziar au o
îngrijită ţinută literară.
Arta, respectul pentru scris, migala artistică se vădesc în
manuscrisele acestui neîntrecut stilist, care — in bucăţile
strict literare — îşi încărca pagina cu zeci de îndreptări, toate
avînd drept scop exactitatea înţelesului şi claritatea frazei. I.
Slavici adevereşte că „I. L. Caragiale nu trimitea la tipografie
vreun articol înainte de a-1 fi copiat pe curat". Iar cînd
primea şpalturile, făcea pe ele corecturi migăloase. „îşi
îngrijea scrisul cu o frică fanatică", a scris Paul Zarifopol.
283
425
Observa o strictă corectitudine gramaticală. Punctuaţia, atît
de preţuită de dînsul, era respectată cu severitate. De aceea,
Caragiale trimitea uneori telegrame redacţiilor de revistă
sau de ziar, ca jurnalului Opinia din Iaşi, nu numai pentru a
schimba un cuvînt, dar chiar pentru a adăuga sau a şterge o
virgulă după cutare cuvînt.
în această privinţă, cu prilejul apariţiei nuvelei Kir Ianulea în
Viaţa românească, s-a produs un mic accident lingvistic, care
a luat însă, în imaginaţia lui Caragiale, proporţiile unei
catastrofe. Fiind vorba de evenimente petrecute în epoca
fanariotă, autorul a ţinut seamă de faptul că vorba societăţii
româneşti de pe atunci era împestriţată de grecisme. Pe
lîngă cuvinte vechi, populare, Caragiale întrebuinţează —
pentru a da culoare istorică naraţiunii — multe grecisme : a
se chivernisi, sindrofie, filotim, hristoitie, zuliar, ifos etc.
Vorbind despre tatăl ei, cocoana Acriviţa — eroina bucăţii —
îi spune lui Kir Ianulea:
— „Tătiţa ar vrea să mărite şi pe surioarele mele — să nu-i
rămîie fete bătrîne-n casă — c-au şi început mahalagioaicele
(le ştii guriţa) să le zică -«iepele lui Canuta» — şi nu prea are
cu ce să le-nzestreze pe potriva lor ; că dacă nu era om
cinstit şi filotim cum e, ar fi avut astăzi stare ! Mulţi bani are
de luat de pe la boieri mari; ce folos dacă deocamdată nu-i
poate scoate ?... Dar, după ce o închide el ochii, dumneata ai
să fii mai mare între moştenitori..."
După apariţia numărului de revistă, Caragiale s-a făcut foc şi
pară — şi împotriva lui, şi împotriva redacţiei, care nu-i
atrăsese atenţia asupra unei greşeli : pusese „moştenitori"
283
într-o bucată unde, pentru atmosferă, se cerea neapărat
„clironomi", cuvînt grecesc cu acelaşi înţeles.
Astfel, Kir Ianulea, una dintre capodoperele lui Ca-ragiale,
pentru care Viaţa românească a dat maximum de onorar :
1000 de lei, a apărut în revistă cu o meteahnă, îndreptată
ulterior de Paul Zarifopol în ediţia îngrijită de dînsul, ţ'inînd
seamă de alarma scriitorului pentru greşeala făcută, cu toată
grija-i permanentă de a nu scăpa vreun cuvînt nepotrivit.
Notăm aici acest fapt nu numai din motive strict
memorialistice, menite să arate meticulozitatea marelui
nostru scriitor în desăvîrşirea meşteşugului său literar, dar şi
pentru a-1 da drept pildă urmaşilor — „clironomii" lui în
materie de artă.
în iarna anilor 1911—1912, Caragiale şi Vlahuţă au venit la
Iaşi în vizită la Viaţa româr\ească. Sosirea lui Caragiale şi
Vlahuţă a impresionat adînc pe „amicii" Vieţii româneşti,
care au dat în cinstea oaspeţilor un banchet la restaurantul
hotelului Buch. Masa, la care fuseseră poftite vreo
cincisprezece persoane, era întinsă în sala cea mare de la
parter a hotelului. Am participat şi eu.
La redacţie ni se spusese că vizita lui Caragiale avea un rost:
hotărîndu-se să se stabilească pentru totdeauna în
străinătate, el voia — la plecarea definitivă din ţară — să
introducă pe fiul său, Matei Ion Caragiale, la Viaţa
românească — „cel mai înalt cerc intelectual din România",
cum se exprimase maestrul. Asta i-ar fi liniştit sufletul în
timpul expatrierii sale. Caragiale îşi recomanda fiul ca un
talent poetic de primul rang. în consfătuirea care a avut loc,
283
427
tînărul poet şi-a citit versurile. După ce s-a încheiat acest
înalt consiliu, Caragiale, Vlahuţă, Matei Ion Caragiale, Stere,
Ibrăileanu şi Topîrceanu, care participaseră, au sosit la
banchet într-o stjire sufletească foarte încordată.
înainte de a se aşeza musafirii la masă, Tepîrceanu îmi
povesti că demonstraţia lui Caragiale cu fiul său dăduse
fiasco... că versurile acestuia erau banale, chinuite şi cu
multe imperfecţiuni de formă... că el îndrăznise să reproşeze
tînărului cîteva slăbiciuni artistice, care-1 făcuseră pe
Caragiale — bătrînul — să-şi iasă din pepeni şi să se
răstească la dînsul : Da' cine eşti tu, mă. să-mi dai mie lecţii
de poezie ?
în capul mesei se aşeză Stere, avînd pe Caragiale în dreapta,
şi pe Vlahuţă în stînga. Caragiale avea faţa colţuroasă,
obosită... Enervarea încă nu i se ştersese de pe figură. Se
învioră însă înoet-încet şi vorbi aproape tot timpul numai el.
Vlahuţă, cu mustăţile stufoase, pleoştite, stătu tăcut pînă la
sfîrşit, zîmbind numai cînd Caragiale povestea cum îşi
absolvise studiile superioare la... şcoala primară (?!) şi cînd
făcu o originală caracterizare a unui anumit tip de săteni de
la noi :
— Uitaţi-vă la un dulău ţărănesc dintr-un sat oarecare,
începu Caragiale. Şade toată ziua în mijlocul drumului, culcat
covrig în praf, în dreptul porţii stăpînilor săi. Şade şi
moţăieşte. Deodată vine o căruţă. Cîinele îşi crapă un ochi şi
îşi ridică puţin capul : oare o să dea peste dînsul ? Cînd
ajunge căruţa la doi paşi şi nu mai e nici o îndoială că, dacă o
să mai întîrzie un pic, copitele calului şi roţile or să treacă
283
peste el, dulăul se scoală din colb, cum ziceţi
dumneavoastră, moldovenii, şi, arătîn-du-şi colţii, se retrage
cu un mîrîit surd spre marginea şanţului. în norul de praf,
dulăul se mai uită cîtva timp duşmănos după căruţă şi pe
urmă, păşind agale, se întoarce iarăşi la culcuşul lui şi se
cuibăreşte din nou, liniştit, tot acolo, în mijlocul drumului.
Mai stă cît mai stă, încovrigat, cu nasul la coadă, pînă cînd
altă căruţă huruie pe drum. Scena se repetă : cîinele iar se
scoală fără chef, iar se dă în lături şi iar se întoarce la locu-
şorul, era să zic la covrul lui, de mai înainte...
De chipul lui Matei Ion Caragiale abia mi-aduc aminte. Mi s-
a părut un tînăr băţos, arogant, care n-a vorbit decît despre
almanahul Gotha... şi a fost antipatic tuturor mesenilor.
A doua zi, Ibrăileanu ne aduse poeziile la redacţie.
Topîrceanu nu avusese dreptate în totul. Versurile lui Matei
Ion Caragiale au un potolit suflu poetic, în evocarea ruinelor
şi a bătrînelor figuri din trecut. Poezia Clio — muza istoriei —
se încheie cu o impozantă po-vaţă a zeiţei. Iar în versurile
Prohodul războinicului poetul are accente impresionante.
însă, în afară de aceste versuri bune, mişună imperfecţii de
formă, remarcate, cu bună dreptate, de Topîrceanu. Vom*
cita numai cîteva versuri, luate disparat :
Dar ceaţa serii-neacă troienele de jar... Cea tainică pentru a-
ţi slăvi avîntul... Cuprins de flăcări pe căzînde turle... în
sumbri nori ce trec încomînd cerul... Purpura toată, şi toţi
trandafirii... Un dor păgîn, sălbatec mă încinde... Cînd se
oglindă-n apă murindele văpăi...

283
429
Caragiale ceru ca poeziile fiului său să fie aşezate în fruntea
numărului următor din revistă. La Viaţa românească nu era
obiceiul să se pună în capul revistei bucăţile cele mai bune
sau socotite ca atare. Dar niciodată nu începea un număr cu
o poezie. Cererea lui Caragiale îi puse în încurcătură pe cei-
de la Viaţa românească. De altfel, nici Convorbirile literare
nu prea aveau obiceiul să publice poezii în fruntea
numărului. în Amintiri din Junimea Iacob Negruzzi spune că,
primind Epigonii de la M. Eminescu, i-a publicat poezia chiar
în fruntea Convorbirilor, unde se tipăreau versuri foarte
rareori, numai în cazul cînd redacţia credea că ele au o
valoare deosebită.
Ibrăileanu începu nr. 4 din 1912 cu un articol al lui Octav
Botez : O istorie a partidelor politice în România (sfîrşit).
Voia să arate prin asta că fruntea revistei n-are nici o
semnificaţie specială. Putea figura deci şi o recenzie mai
mare (articolul lui Octav Botez era în fond o recenzie a
volumelor lui A. D. Xenopol : Istoria partidelor politice în
România). Apoi publicarea sfîrşitului unui articol tipărit în
mai multe numere parcă încheia o serie începută în
numerele anterioare, iar numărul curent avea în frunte de
fapt versurile luiMatei Ion Caragiale, puse îndată după
articolul lui Ottav Botez şi care, în orice caz, erau primele
poezii din acel număr.
Caragiale se arătă nemulţumit de locul c?&t de revistă fiului
său — predat celor de la Viaţa românească ca unor părinţi
spirituali, care se dovedeau însă de la primul pas cam
vitregi. Ibrăileanu făgădui că viitoarele poezii ale lui Matei
283
Ion Caragiale vor fi publicate chiar în fruntea frunţii
numărului. între timp, în vara anului 1912, Caragiale încetă
din viaţă, iar fiul său trimise revistei alte poezii de-abia lă
începutul lui 1913. Deşi Caragiale murise, Ibrăileanu îşi
respectă făgăduiala şi aşeză poeziile lui Matei Ion Caragiale
— mai slabe încă decît cele dintîi — în capul numărului 3 din
1913. Temîn-du-se totuşi ca cititorii să nu creadă cumva că
revista îşi calcă tradiţia de a publica în frunte proză, fiindcă
se găseşte în faţa apariţiei unui geniu poetic, Ibrăileanu se
adresă lui Topîrceanu şi mie să descoperim prin sertare nişte
versuri publicabile ale unor necunoscuţi. Şi atunci, după
Grădinile amăgirii, întoarcerea învinsului (cu versul: „Tu, cel
ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstră-inării") şi Mărturisire de
Matei Ion Caragiale, apărură poeziile Tîrziu de Em. P.,
Toamnă şi amurg de Rodo şi, în sfîrşit, Noaptea (din
Eichendorf) de Mihail I. Pricopie...
Prin acest truc, Ibrăileanu voia să arate nu că a descoperit o
nouă stea poetică, ci că încurajează un mănunchi de
debutanţi (Matei Ion Caragiale, Em. P., Rodo şi Mihail I.
Pricopie), pe care-i pune la un loc... lăsînd asupra viitorului
sarcina de a hotărî dacă vreunul dintre aceşti debutanţi
merită să urce Parnasul.
Caragiale avea obiceiul să spună multe răutăţi la adresa
scriitorilor — uneori stimaţi şi chiar iubiţi de dînsul. Dar
pentru o glumă reuşită, el nu-1 cruţa pe cel mai bun prieten.
Părerile, aprecierile şi vorbele sale de spirit erau aduse la
cunoştinţa redacţiei mai cu seamă de D. D. Pătrăşcanu şi I.

283
431
Botez, care le aflau la Bucureşti, unde circulau în lumea
literară şi artistică.
Astfel, D. D. Pătrăşcanu ne istorisi într-un rînd :
— Despre Mihail Sadoveanu, Caragiale spune că este o
stîncă, cu mult aur prin ea. Păcat însă că, pentru a scoate
aurul, trebuie să spargi stînca !
Despre literatura lui Calistrat Hogaş, Caragiale avea o părere
foarte bună, şi la mulţi a spus că Părintele Ghermănuţă este
o capodoperă. îi plăcea să comenteze cîteva scene din
această bucată a scriitorului moldovean şi să arate cît de
magistral 1-a zugrăvit Hogaş pe călugăr cînd umblă cu
tovarăşul . său prin pădure, cum frige ciupercile şi mai ales
cînd îşi primeşte musafirul în chilie.

Ştia fraze întregi pe de rost din bucata aceasta, ca şi din

Părintele Iovinadie. Furtuna din povestirea Singur îl
fermecase. Era de părere că trebuia neapărat tradusă în
limbi străine1.
Cînd Delavrancea a scris Apus de soare şi Viforul, Caragiale
şi-a destăinuit lui Pătrăşcanu impresiile prin următorul
apropo 2 :
— Odată, un flăcău cam deocheat şi-a pus în minte să sperie
lumea c-o vitejie năstruşnică. A încălecat deci pe un cal, a
pus mîna pe un harapnic şi a dat buzna într-un iarmaroc,
unde a intrat în goana harmăsarului. A răsturnat el câteva
oale cu lapte, a dat jos nişte babe şi, chiuind şi pocnind, a
trecut ca un vîrtej prin mărfurile negustorilor, care
rămăseseră ou gurile căscate, uitîndu-se după dânsul. Şi
283
după ce a ocolit de câteva ori iarmarocul şi 1-a tăiat în lungiş
şi-n curmeziş, a ieşit din el ca un Peneş-împărat. Văzînd că i
s-a trecut vitejia, a doua zi a dat iarăşi iureş printre babe.
Dar acestea, împreună cu ceilalţi precupeţi, dezmeticindu-
se, i-au abţinut calea de astă dată şi, punând mîna pe dînsul,
l-au dat jos de pe cal şi i-au tras o sfîntă de bătaie de-a ţinut-
o flăcăul minte eît a trăit.
Se ştie că Viforul lui Delavrancea a căzut.
Odată, Caragiale spunea unui prieten, despre Vlahuţă, cu
care de altfel era amic intim : — Pe Vlahuţă îl caut în poezie
şi nu-1 găsesc ; îl caut în proză şi nu-1 găsesc...' Cum vorbea
el — iacă şi Vlahuţă. Caragiale, adresîn-du-i-se, i-a spus :
Tocmai vorbeam despre tine, Alecule : mare eşti în poezie,
mare eşti în proză... Fireşte că Vlahuţă s-a bucurat.
Caragiale făcea mare haz de Letopiseţele lui C. Miile, cărora
le găsea totuşi unele calităţi. Câteodată însă, cînd era bine
dispus, improviza pe loc o bucată analoagă, pe oare o debita
cu tonul necesar operei.
într-un rînd, acasă la Vlahuţă, de faţă fiind şi D. D.
I'âtrăşcanu, care mi-a redat în scris scena, o seară întreagă
Caragiale a recitat letopiseţe, pe diverse teme, în veselia
celor de faţă. El parodia însemnările lui Miile in felul
următor :
O păsărică ciuguleşte la fereastra mea. Afară e frig, iarnă...
în casă-i cald... focul pîlpîie în sobă, e plăcut. Ea e o
dezmoştenită, eu — un privilegiat. Ciuguleşte, ciuguleşte,
mică păsărică, căci ca mîine moartea va ciuguli pe
mormântul tău...
283
433
în viaţă sînt un timid... o făptură bună... un optimist. Tn
arenă sînt cu totul altfel de om. întocmai ca un taur care se
înfurie cînd vede postavul roşu, tot aşa şi eu mă înflăcărez
cînd aud de-o nedreptate. Căci înainte de toate sînt un
luptător. Pe mormântul meu se va scrie : A fost un luptător,
şi dacă n-a triumfat, cel puţin a luptat.
O doamnă necunoscută mă roagă să-i trimit fotografia. Dacă
n-aş fi om serios, cu mîna tremurîndă de emoţie i-aş pune
într-un plic chipul meu, bineînţeles, cel de acum zece ani.
Dar aşa... ciuguleşte, mică păsărică, căci ca mîine moartea va
ciuguli pe mormîntul tău...
E ziua naşterii mele. Altădată, nu ştiu pentru ce, o
consideram ca un eveniment plăcut şi aşteptam cu plăcere
sosirea ei. Astăzi însă vremile s-au schimbat. Iubesc
singurătatea, încep să devin nervos, o tristeţe mare mă
cuprinde tot mai mult, pe fiecare zi, şi două lacrimi mari se
coboară pe faţa mea. Ciuguleşte, ciuguleşte, mică păsărică,
căci ca mîine moartea va ciuguli pe mormîntul tău. Şi... dacă
n-am triumfat, cel puţin am luptat...
E cald, e soare, e frumos ! Vrăbiile ciripesc zgomotos,
ciocârlia se învîrteşte în albastrul nesfârşit al cerului, de sub
pământul negru răsar timide fire de verdeaţă, iar în mine se
aprinde, o dată cu venirea zilelor de primăvară, dorul de
luptă. Căci sînt un luptător şi, dacă n-am triumfat, cel puţin
am luptat...
Stau la fereastra biroului meu şi gust splendoarea unei
frumoase nopţi de vară. Gardistul mă salută cu deosebit
respect. Luna plină se ridică pe cer, zefirul adie încetişor,
283
păsările au amuţit — iar de pe masa de lucru, trei bujori
dintr-un vas de cristal, din cea mai renumită fabrică de
Boemia, se uită la mine cu ochii lor infocaţi.
Cîteva petale au căzut pe hîrtia mea... Ciuguleşte, ciu
guleşte, mică păsărică, căci dacă n-am triumfat, ce puţin am
luptat !...
Şi Caragiale a urmat aşa pînă la miezul nopţii.
Fiind în vervă, Pătrăşcanu ne povesti o întîmplar pe care o
ştia de la Stere :
— Odată, Caragiale se afla în Iaşi. într-o noapte, înc nu erau
ceasurile patru, Stere auzi în ogradă o larmă Avea pe atunci
un cline mare, căruia noaptea îi dade drumul din lanţ, căci
stătea, precum ştiţi, la margine tîrgului. Cîinele lătra,
servitorul îl alunga zadarnic, şi u glas străin protesta. Voind
să ştie ce este, Stere îşi lu paltonul între umeri — era iarnă
— şi ieşi afară. Cîn colo — Caragiale !
.— Oostică, îmbracă-te iute — spuse el.
* Ce s-a întîmplat ? — întrebă cu grijă Stere.

* -Nu-ntreba, ci vino cu mine.

* E ceva rău ? »
* Sînt eu crainicul relelor ? Lasă vorba... şi să mer gem iute.
— Bine, uite, mă-mbrac... Vino-n casă. Şi Stere, neliniştit, se
îmbrăcă şi se apropie de Ca
r agi ale.
— Ascultă, Costică, spuse Caragiale, cunoşti o cîr ciumă în
Podul-Vechi — cum treci de colţul care... ?
* Pentru asta ai venit ?

* O cunoşti sau n-o cunoşti ?

283
435
 * N-o cunosc.
* De cîţi ani stai în Iaşi ?

Stere îi spuse de cîţi ani : stătea de mult.

— Ei, cum se poate să nu cunoşti tu circiuma asta Sînt două
ovreicuţe, bre, de toată nostimada! Ia-blana.
* Acuma, noaptea ?

* Se-nţelege că acuma.

— Las-o, Iancule, pe mîine — căci m-am culcat şi eu nu

demult.
— Nu se poate. Ia-ţi blana. Stere îşi luă şuba şi amîndoi
plecară. Ajunseră în Podul-Vechi. Negustorii se culcaseră
Caragiale bătu la uşă.
* Care-i acolo ? — întrebă un glas femeiesc dinăuntru.
* Noi sîntem... boierul de adineaorea şi încă unul.
* Care boier ?
* Boierul care a băut pînă la trei şi jumătate.
* Şi ce vreţi ?
* Vrem să bem un pahar de vin.
—- Nu se poate. Ne-am culcat. Duceţi-vă aiurea.
* Deschide... ori spargem uşa.
* Cine-i, mă rog ?
* Doi boieri.
* Ce fel de boieri sînteţi, dacă vreţi să spargeţi
uşile ?
—■ Deschideţi ! Sculaţi-vă, îmbrăcaţi-vă şi spălaţi-vă, spuse
Caragiale. Vrem să bem un pahar de vin.
O voce groasă rosti ceva. Glasul femeiesc răspunse cîteva
cuvinte la fel, din care ultimul fu : „beţivon".
283
în sfîrşit, după lungi parlamentari, negustorii tra-seră
obloanele, şi cei „doi boieri" putură intra înăuntru. Stere era
vesel. Dimpotrivă, Caragiale sta foarte grav.
* Costică, uite ce ochi are fata, mă ! Ai mai văzut aşa ceva
de cînd eşti ? — spuse, în sfîrşit, Caragiale, arăttnd spre o
fetişcană somnoroasă, cu ochii cîrpiţi.
* O fi — răspunse Stere — dar nu face atîta deranj...
într-o seară, Stere, care tocmai se despărţise de Caragiale,
ne spuse că se distrase cîteva ore cu planurile... jx)litice ale
marelui scriitor, care — plimbîndu-se agitat prin odaie —
vorbea cu o vervă îndrăcită :
* Dragă Costică, ştii ce dorinţă mi-a mai rămas în viaţă ?
Pariez că n-ai să ghiceşti. Să-ţi spun eu care tni-i idealul : să
fiu deputat sau senator... să ajung parlamentar... să mă
numesc şi eu „alesul naţiunii"... să jur pe „constituţiune"...
să apăr „sfînta constituţiune".
* Şi pe această temă — urmă Stere — Caragiale broda fel-
de-fel de năzdrăvănii, care întreceau pe cele puse de dînsul
în gura lui Trahanache, Farfuridi şi Conu Leonida. Uneori însă
îmi strecura oarecare îndoială. N-o fi şi ceva serios în
glumele lui ? îndoiala mea s-a confirmat mai tîrziu, cînd
Caragiale a consimţit să candideze pentru un scaun tachist în
Parlament.

283
437
* Un amic ne transmise şi părerea lui Caragiale asupra lui
Pătrăşcanu. Despre Amintirile lui -Constantin Casianf\ opera
lui D. D. Pătrăşcanu, Caragiale spunea că „nu sînt] doi literaţi
care ar fi putut să le scrie", şi dorea ca auto-' rul lor să-i
dedice o nuvelă.
* După „Festivalul Caragiale", T. Arghezi a scris în Viaţa
românească o cronică teatrală (1912, nr. 1), în care — după
ce vorbeşte despre „purtarea noastră meschină"! fată de
dînsul, despre „atentatul impudic1 de-acuml cîţiva ani al
unor stercorari ai literaturii şantagiste", ca şi despre
„mărunţimea şi mucegaiul nostru sufletesc" — elogiază
hotărîrea lui de a se expatria : „Şi ne place că acest
maestru... a înfrînt obiceiurile cumetriei întru ipocrizie şi
laşitate, şi cu fruntea întoarsă şi dispreţuitoare ne-a lăsat cu
noi înşine şi a plecat singur cu sineşi. Ne place violenţa virilă
a retragerii lui.. Ne place atitudinea vehementă a tăcerii sale
depărtate. «Un om întreg nu-şi poate face gesturile pe
jumătate. Ca o statuie care c«> boară de pe soclu şi se duce
drept înainte, spre un ţărm] mai curat, să-şi caute umbra
prin lumim* şi unde maij clare."
* Impresionat de aceste rînduri, Caragiale a făcut o j
scrisoare şi — neştiind adresa autorului — a trimis-o| lui
Ibrăileanu, la Viaţa românească, rugîndu-1 s-o predeal
destinatarului. în biletul către redacţie, Caragiale în-1 treba :
„Cine-o fi Arghezi ăsta ?"
* întrebînd pe Arghezi de soarta acestei scrisori, el mi-J
răspuns :
* — Nu se mai află nici ea, nici multe alte scrisori im-1
portante, pe care le-am primit în decursul timpului de la
diferite personalităţi literare, artistice, politice. Acum cîţivaj
ani mi-am făcut revizia hârtiilor : într-o valiză am pus tot! ce
trebuia de păstrat, şi în alta bracurile, dînd instrucţiiJ femeii
de serviciu să aţîţe focul cu ele. Dar ea a greşit valiza şi a dat
pe foc tocmai documentele de £reţ, printre care era,
bineînţeles, şi scrisoarea de la Caragiale...
* într-un rînd, Jean Bart ne povesti în redacţie o scenă
1
Acuzaţia
interesantă
* de plagiat,
petrecută născocită
în restaurantul de de
la Ploieşti, la care
fusese martor ocular, fiind de faţă Gherea, Caragiale şi
* Vlahuţă. Era în 1912. Tocmai se pregătea să plece în

America. într-o delegaţie, ca ofiţer de marină. Vlahuţă îl

fericea şi-i cerea informaţii asupra curselor cu vapoarele
româneşti pînă la Cairo — fiind ferm hotărît să facă şi el,
cu orice preţ, o călătorie în Orient. Caragiale spuse că pe
dînsul îl atrage numai civilizaţia apuseană, Orientul ne-
interesîndu-1 de loc.
* — Dar frumuseţea naturii ? — îl întrerupse Vlahuţă.
* — Nu, răspunse în glumă Caragiale, natura mă lasă
rece, nu mă impresionează, nu-mi produce nici o emoţie
artistică... De cîte ori v-arn spus că eu sînt om de cafenea ?
Nu mă atrage decît mecanismul omenesc, şi simt o plăcere
să-i demontez resorturile.
* Tîrziu, la despărţire, Caragiale îl zgîlţîi pe Jean Bart cu
putere de umeri :

439
* — Măi băiete ! — îi spuse — dacă te duci în America să
nu căşti gura la nici un monument de artă. Că n-ai ce vedea
acolo. Aia sînt copii, n-au ajuns încă la artă. în loc de
frumuseţi, ai să întîlneşti curiozităţi. Caută să vezi
miraculosul şi natura americană. Mie să-mi trimiţi o carte
poştală ilustrată de la Niagara şi să-mi aduci o bucată de
lemn pietrificat de la Yellow-stone. Dar acolo să te duci
numaidecât. Regiunea asta vulcanică a gheizerilor, cu izvoare
care ţîşnesc clocotind în mijlocul pădurilor pietrificate, este
cea mai ciudată bucată din coaja pămîntului.
* Jean Bart s-a ţinut de cuvînt. I-a trimis la Berlin cîte o
carte poştală ilustrată din fiecare oraş. Iar la întoarcerea din
America i-a adus în fundul cufărului un bulgăre de lemn
pietrificat, ca un drob de sare cenuşie. Dar Caragiale
încetase din viaţă cu o lună de zile mai înainte.
*
*
*
*
*
*
*
* MUSAFIRII REDACŢIONALI

*
*
*
* în redacţia Vieţii româneşti nu intrau persoane străine.
Veneau doar unii abonaţi pentru a-şi rezolva socotelile la
administraţie, dar numai pînă la ora eînd începea activitatea
redacţională. Manuscrisele se trimiteau prin poştă ; iar dacă
vreun străin crăpa uşa redacţiei şi se iţea căutînd pe cineva,
Ibrăileanu îl privea cu atîta furie, încît nenorocitul care
încerca să ne tulbure liniştea îşi lua lumea în cap fără nici o
explicaţie.
* Totuşi, două persoane care n-au scris nici un rînd în
revistă erau acceptate în redacţia Vieţii româneşti: Simon
Loebel şi C. Vernescu-Vîlcea. .
* Simon Loebel era prieten din copilărie cu Ibrăileanu.
Fuseseră colegi de clasă la liceu în Bîrlad. Loebel se
împrietenise şi cu familia lui Stere, ca şi cu ceilalţi membri
din cercul Vieţii româneşti. Era un om înalt, roşcovan, cu
părul creţ, mărunt, dat pe spate. Foarte inteligent, cultivat,
Loebel discuta cu vioiciune şi cu mult spirit. Era un causeur
plăcut, îndrăgostit de scrima ideilor. Se simţea la largul său
pe teren politic, sociologic, economic, financiar, literar şi
chiar filozofic. Asculta atent articolele şi făcea totdeauna
observaţii de bun-simţ. Dar şi în beletristică judecăţile lui
Loebel erau de cele mai^multe ori juste. Ibrăileanu îi zicea
„negustorul" şi apela la părerea lui considerîndu-1, în glumă,
ca reprezentant al cititorului de mijloc, cu toate că el era în
fond un lector subţire.
* I -oebel era conducătorul unei mari societăţi comerciale

din Iaşi, dar avea o situaţie materială relativ modestă :

* — Asta i se trage de la noi, explica Ibrăileanu. Noi i-am
dat gustul cititului şi al speculaţiilor intelectuale. Prin asta, i-

441
am ratat cariera de negustor adevărat — şi nici scriitor nu l-
am putut face... Cu alte cuvinte, noi l-am nenorocit.
* Deşi n-a scris nici un rînd la revistă, Loebel s-a încadrat
spiritualiceşte în colectivul Vieţii româneşti, adăugind o notă
nouă, originală, izvorîtă din adîncul realităţii, la atmosfera
cercului şi colaborînd, astfel, prin părerile lui la munca
redacţională.
* Pe C. Vernescu-Vîlcea, actor al Teatrului Naţional din
Iaşi, eu l-am introdus la revistă. Parcă-1 văd : bondoc, ciupit
de vărsat, cu capul uşor înclinat înainte, ca şi cum ar fi căutat
ceva pe jos, cu ochii sfredelitori ca un burghiu, deasupra
cărora stăteau, mirate, sprîncenele în unghi, ca nişte accente
circonflexe. Avea o vorbă moale, pornită de-a dreptul din
inimă.
* Elev al lui Matei Millo, el umblase prin ţară mai întîi ca
actor ambulant în companiile altora. îşi înjghebă pe urmă o
trupă a lui şi dădu reprezentaţii mai ales în Muntenia şi
Oltenia, cu piese străine, traduse sau localizate de dînsul.
Sătul de vagabondaj, se stabili, în sfîrşit, la Iaşi, în aşteptarea
bătrîneţelor.
* Făcuse pe vremuri, tare demult, un turneu cu trupa lui
şi-n Moldova — după cum ne povestea el în redacţie. Asta
era înainte de înfiinţarea drumului-de-fier. Trupa călătorea în
căruţe. Vernescu dădu cîteva reprezentaţii la Bîrlad şi după
aceea porni cu caravana spre Iaşi. Pe drum, aproape de
Şanta, îi apucă pe drumeţi o ploaie torenţială. Se opriră la
marginea drumului. Actorii şi actriţele se vîrîră sub căruţe, la
adăpost. Dar apa venea aşa de mare, că îi lua pe dedesubt:
toţi erau uzi leoarcă. Rochiile se lipiseră de femei ca nişte
maiouri de baie. Ploaia îi pătrunsese şi pe bărbaţi pînă la
piele. Li se scurgea apa de pe borul pălăriilor, ca din
streaşini... Ploaia mură toată trupa şi — după ce se potoli de
cîteva ori şi se întoarse din nou cu ropote repezi — încetă
de-a binelea, cînd se scutură pînă şi cel din urmă nouraş.
Vremea se răzbună. Ieşi soarele. Actorii deschiseră lăzile şi
scoaseră primeneli. Dar
*

443
 * haine de purtat nu erau în bagajul comedianţilor. Atunci,
se îmbrăcară cu toţii în costumele diferitelor roluri : care
ca plăieş, care ca împărăteasă, care ca bufon... Şi aşa,
alaiul pestriţ, în fel de fel de haine, intră în pădurea
Şantei. înainta cu greu, din pricina noroiului în care
înotau cavalerii şi capetele încoronate. La o cotitură a
drumului, se iviră vreo zece tîlhari cu sîneţele întinse :
* — Mîinile sus ! Cît ai clipi, bandiţii înconjurară căruţele,
strigînd : Cine sînteţi voi ? Banii !
* Actorilor li se făcu inima cît un purice. Vernescu lămuri
pe căpetenia hoţilor că ei nu erau cine ştie ce boieri, bucşiţi
de bani şi de bijuterii — ci nişte pârliţi de comedianţi, dintre
cei ce joacă comedie prin bîlciuri şi la panorame. Şi cum
ploaia îi făcuse ca pe nişte guzgani muraţi, se îmbrăcaseră în
costumele de pe scenă. Hoţii, care tocmai se aflau la masă,
pregătită într-o văiugă, mai la o parte, se bucurară foarte
mult de întîlnirea cu comedianţii."
* — îţi fi flămânzi ! Poate vreţi să vă încălziţi cu o
înghiţitură de rachiu ? — îi întrebă capul bandei.
* Actorii luară în mînă halci de carne friptă, pe frunze late
de potbal. începură să înfulece ca nişte lupi. Plosca cu rachiu
era smulsă de la gură. Se umplură apoi căni cu vin şi începu
un chef la toartă.
* Acu, să ne cìntati ceva ! — îi poftiră hoţii.
* Dar noi nu cîntăm, noi jucăm.
* Atunci, să ne jucaţi.
* Actorii se sfătuiră. Vernescu ieşi în frunte şi spuse un
monolog. O actriţă şi un actor jucară o scenă dintr-o piesă.

444333
Cineva fredona un cântec. Un cor se înfiripă, şi cântece după
cîntece răsunară în văzduh. Nu se ştie de unde se iviră o
scripcă şi o cobză. Şi unde bandiţii luară în braţe pe actriţe şi
traseră un joc ca acela !...
* Mai pe urmă, Vernescu pomeni de plecare. Hoţii se
supărară ; nici nu vroiau să audă de aşa ceva. Cu chiu cu vai,
actorii convinseră banda să-i elibereze, că trebuiau să ajungă
din timp la Iaşi, unde aveau de dat seara^o comedie la
iarmaroc. Toată lumea mai bău cîte-o cană de vin la botul
calului şi alaiul porni spre Iaşi. După o bucată de cale, le veni
actorilor inima la loc. în rîs şi-n glume, trupa intră în cetatea
Iaşilor.
* într-o zi, Vernescu povesti o întîmplare din viaţa lui de
actor ambulant în legătură cu Caragiale.
* — Eram la Slatina în turneu, cam de multişor, începu
tacticos „nenea Cană", răsucindu-şi o ţigară. Jucam, printre
altele, O noapte furtunoasă. Eu — în rolul lui Jupîn Dumi-
trache l. Caragiale încă nu mă văzuse jucînd în piesele lui.
Tocmai se întîmplă să treacă prin Slatina. Se uită pe fereastra
vagonului şi vede pe peronul gării un afiş : O noapte
furtunoasă. Se dă repede jos din tren. îndată se şi află în
oraş despre sosirea lui. Primarul şi prefectul îl descoperă şi îl
poftesc la o berărie, unde stau cu toţii pînă aproape de
începerea spectacolului. Eu habar n-aveam de istoria asta.
Deodată, aud că toate mărimile oraşului s-au aşezat în
primele locuri, în grădina de vară, şi că în mijlocul lor se află
însuşi Caragiale. Mi-a îngheţat sîngele în vine. Totuşi, am
jucat îndrăcit. După reprezentaţie, vine Caragiale la mine,
445
333
mă felicită şi-mi spune : Mare merit ai că mi-ai ghicit aidoma
gîndurile. Cum ţi-a venit în minte să interpretezi aşa rolul ?
— Dar nu-i meritul meu, i-am răspuns. Jucînd aici de vreo
cîteva săptămîni, am nimerit o dată la un cîrciumar — leit
Jupîn Dumitrache, cherestegiul, cum îl prubuluiam eu : şi
favoritele, şi ambiţul, şi strigătele la băiatul de
procopseală... Am început să mă duc în fiecare zi la circiuma
lui. Şi aşa i-am furat chipul, mimica, gesturile, modulaţiile
vocii — totul... Eu nu-s decît un fidel imitator. — Adevărat ?
Nu-i vreo născocire de-a ta ? — Zău că-i aşa ! Dacă nu
credeţi, poftim să-1 vedeţi. îi zice nea Iorgu. — Haidem ! —
izbucneşte entuziasmat Caragiale. Şi pornim cu toţii, în
frunte cu prefectul, primarul şi celelalte notabilităţi ale
tîrgului, şi intrăm în crâşma aceea. Caragiale rămîne
încremenit în prag, cu ochii ţintă la cîrciumar, care tocmai se
răstea la băiatul de dîrvală : Dormi, mă musiu ? Adă mai
repede vinul, că te dau tava, neprocopsitule ! Cîrciumarul şi
băiatul pun iute cap la cap cîteva mese, trag scaunele, aduc
pahare,
1
* Ibrăileanu 1-a văzut pe Vernescu în O noapte
furtunoasă pe scena Teatrului Naţional din Iaşi. A fost
ânoîntat. A scris chiar că „Vernescu colaborează cu
Caragiale". In altă seară, vă-zîndu-1 în Administratorii de
plasă, Ibrăileanu a început să rîdă cu hohote — ceea ce nu
era obiceiul său — stârnind ţâstuiturifle spectatorilor.
*

446333
 * vin... în vremea asta, jupînul se încruntă la băiat, îi trage
cîte un ghiont în coaste şi-1 dăscăleşte cu glas tare : Mă,
Petrişor, mă, fii băiat de treabă, mă, că iar te dau
căţeaua ! Caragiale nu mai poate de încîntare. Apropie
un scaun de dînsul şi-1 pofteşte : Vino, nea Iorgule, să
bei un pahar de vin cu noi. îl aşază la dreapta lui, pe
mine la stînga şi se uită peste ochelari cînd la unul, cînd
la altul. Bem cîteva pahare. Caragiale, de colo, începe să-
1 zădărască pe cîr-ciumar : Noi ne uscam aici de sete, şi
Petrişor nici gînd să ne servească. Piroteşte pe undeva !
— Las', că-1 trezesc eu, puşlamaua dracului! Se ţine
numai de tutun, trage pe la dosuri. Am să ţi-1 umflu, de-
are să pomenească cîte zile-o trăi ! Şi nea Iorgu dă să se
repeadă la Petrişor. Caragiale îl apucă de marginea
surtucului pe la spate şi de-abia îl domoleşte. — Şi aşa,
nea Iorgule, mi-a spus Vernescu că eşti om cu ambiţ. —
Sînt, de ce să nu fiu, că sînt apropitar şi muierea mie nu-
mi suflă în borş. Umblă ca titirezu înaintea mea.
Caragiale ne aţîţă : cînd pe cîrciu-mar, cînd pe mine, cînd
pe Petrişor — şi bea pahar după pahar : Dar
neprocopsitul ăsta unde o fi ? — Unde să fie ? îl scot eu
de chică din fundul pămîntului ! Şi nea Iorgu iarăşi vrea
să se năpustească asupra băiatului. în timpul acesta,
primarul, prefectul şi ceilalţi se tăvălesc de rîs în jurul
nostru. Şi aşa — pînă dimineaţă... Eu am cercat de mai
multe ori să plec ; vroiam să mă odihnesc cîteva ceasuri,
că dimineaţa aveam treburi pînă peste cap : şi repetiţie,
şi plasare de bilete, şi grijă de masa actorilor... Caragiale
447
335
 — nu, şi nu !... Am scăpat cînd soarele era hăt sus... Ce
credeţi ? Caragiale —• nici gînd să plece din Slatina : îl
pofteşte primarul la el acasă şi rămîne ca toţi să vină din
nou în aceeaşi zi la spectacol. Seara — iarăşi O noapte
furtunoasă. Grădina, bucşită de lume. Se aflase că era şi
Caragiale. Iar după reprezentaţie — din nou la circiuma
lui nea Iorgu... Şi acolo, aceleaşi scene. Numai că, de
astă dată, Caragiale născoceşte alte paraşcovenii. A treia
zi — acelaşi lucru... Eu mă clătinam pe picioare. Toată
ziua repetiţii, alergătură prin tîrg, aprovftionări; seara —
spectacol... iar noaptea — chef la cataramă, pînă în zori.
* Aşa am ţinut-o o săptămînă încheiată. Era să mă ia
benga. Dacă am văzut şi am văzut că nu pot să mă mîntui de
Caragiale cu binişorul, am anunţat o piesă nouă
* — iar eu am fugit în alt oraş, unde trebuia să pun la

cale, pentru turneul meu, o serie de spectacole. Şi numai

aşa am scăpat...
* Vernescu n-avea nici o cultură. Era înzestrat în schimb cu
o inteligenţă ageră şi cu un pătrunzător spirit de observaţie.
Mi-a spus odată cum îşi prepara rolurile : într-o piesă,
trebuie să intru, de pildă, într-o cameră şi să spun :
* Bună ziua, domnilor ! îmi pun pălăria pe oap, acasă la

mine, şi ies în antreu... de-acolo intru în odaie şi rostesc :

* Bună ziua, domnilor ! Nu, nu-i bine, îmi zic, şi o iau de la

capăt. Şi pronunţ vorbele astea de zeci de ori, pînă

nimeresc tonul. Pe urmă merg-mai departe.
* Sadoveanu, directorul teatrului, îl aprecia pe Vernescu. îl
avansa şi stărui să fie numit în comitetul administrativ. De

448335
aceea Vernescu era aproape tot timpul pe la teatru —-ba pe
scenă, ba între culise, ba în camera directorului, de la etaj...
* — Să vă spun una bună, ne istorisi odată Vernescu la
redacţie. Cînd mă duc la Sadoveanu, chiar dimineaţa pe la
opt, o întîlnesc mereu pe scară pe actriţa Alexandrina
Munte, care îşi face veşnic treabă pe acolo. într-o zi, scos din
răbdări, mă răstesc la dînsa : Ce te tot fîţîi pe aici ?
* Nea Cană, dumneata eşti om bun şi n-ai să rîzi de mine,

rosti tremurînd actriţa. Să-ţi spun adevărul. Eu sînt o fată

nenorocită, şi nici cine ştie ce talent n-am. Stau veşnic cu
frica în sîn să nu mă dea afară. Acum, careva a scos
zvonul că trăiesc cu Sadoveanu. Atunci mi-am zis :
* Ia să umblu şi eu pe aici fără rost, pe scara care dă în

odaia directorului... poate m-o vedea cineva... şi o

confirma zvonul. Nu de alta... dar să nu-mi pierd bucata
asta amară de pîine.
* Vernescu nu lua parte la discuţiile literare redacţionale.
Ne vorbea numai despre teatru. Dar mai cu seamă istorisea
cu haz scene din viaţa lui de actor vagabond : cum era odată
dator vîndut la un otelier — Barba Psarudachi
* — într-un orăşel din Muntenia, şi cum 1-a convins, cu

vorbă dulce şi cu momele, să-i mai împrumute încă o

sumă de bani ca să poată pleca împreună cu trupa în
altă parte... Sau cum, ajungînd în aceeaşi situaţie, în alt
tîrg
*
*
*

449
335
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*

450335
 *
*
*
*
* »
* de pe Dunăre, a tras într-o baltă cu năvodul împreună cu

C. Tănase — ca să-şi poată hrăni trupa cu peşte...

* Am rămas bun prieten cu dînsul pînă la sfîrşitul vieţii
sale. Chiar după ce m-am mutat din Iaşi, îl vizitam adeseH în
căsuţa lui din strada Lăţescu, unde, ca pensionar, îşi îngrijea
grădina şi florăria. Ne duceam împreună la pescuit pe malul
Jijiei sau la prins raci în Bahlui, la Brătuleni.
* Trecuse, mi se pare, de optzeci şi cinci de ani. Cu prilejul
unei concentrări la Iaşi, l-am vizitat din nou, adu-cîndu-i
daruri : undiţe şi cîrlige de pescuit. într-o zi, Ver-nescu şi-a
apropiat gura de urechea mea şi mi-a şoptit : — Dragă
Mişule, să-ţi spun un secret. în iarna asta, pentru întîia oară
în viaţă, am simţit că încep să îmbă-trînesc. Şi încă ceva
vreau să-ţi destăinuiesc ţie. Eu pînă acuma n-am cunoscut
oamenii. Casa îmi era plină pe vremuri de rude şi de
prieteni. Cît de mult mă iubesc cu toţii ! — îmi ziceam. în
timpul acela însă strachina. mea era plină. Dar acum, de cînd
strachina' s-a golit, nu mai vezi mei pe dracul pe la mine.
*
*
*
*
*
451
335
 *
*
*
* ÎN PREZIUA RĂZBOIULUI
*
*
*
*
* Cînd se apropia apariţia numărului, iar Miscellanea,
recenziile literare, precum şi revista revistelor româneşti nu
numai că nu fuseseră date la tipar, dar nici nu erau scrise,
atunci redacţia intra în mare fierbere. Topîrceanu venea la
revistă direct de la dejun şi se aşeza la scris, pe coli mari de
bloc. îi plăcea să scrie pe hîrtie bună. Avea o slovă citeaţă,
mascată. îşi aşternea frazele cu mare grijă. Totul contribuia
— după părerea lui — la desăvîrşirea lapidarităţii scrisului
său : şi hîrtia velină, cu foi egale, şi cerneala de bună
calitate, şi literele tot una, ca de tipar. Se aşeza pe un scaun,
la dreapta fotoliului lui Ibrăileanu şi, fumînd ţigară după
ţigară, scria încet, cu întreruperi pentru meditare. Cînd
veneam la redacţie, pe la ora 5, îl găseam lucrînd. El îşi
orînduia ideile scriind, pe cînd Sadoveanu, de pildă, îşi
alcătuia toată bucata în minte şi numai după aceea se aşeza
la lucru şi scria într-o întinsoare — de parcă cineva i-ar fi
dictat încet, la ureche, povestirea.
* Ibrăileanu lucra noaptea. îi plăcea liniştea nopţii. Fiind
însă extrem de impresionabil, cel mai mic zgomot lua

452335
proporţii uriaşe în imaginaţia lui în continuă fierbere. Astfel,
într-o zi ne povesti :
* — Ştiţi ce mi s-a întîmplat azi-noapte ? Căţeluşul nostru
din ogradă s-a urcat în pod, şi de acolo, prin răsuflătoare, s-a
suit pe acoperiş şi a început să umble
*
*
*

* de colo pînă colo, pocnind pe tablă la fiecare pas. Mi ] se

părea că se plimbă pe casă un elefant.
* începînd frămîntările în legătură cu problemele ati-l
tudinii în politica externă, o parte dintre colaboratorii |
Vieţii româneşti se înstrăinară de revistă, ca I. Al. Bră- I
tesou-Voineşti şi Izabela Sadoveanu. Unii îşi trimiteau | mai
departe articolele, dar mai rar şi cam în silă. Apoi
concentrările îndepărtară din redacţie o seamă de scrii- I
tori. De aceea, numerele revistei apăreau pe cîte două 1 şi
trei luni. Ibrăileanu se ocupa mai departe de revistă I cu
aceeaşi pasiune. în redacţie însă se simţea o enervare, I o.
delăsare... Războiul umplea de îngrijorare toate spi- 1 ritele.
* în vara anului 1915, un incendiu
a mistuit redacţia I
Vieţii româneşti şi tipografia Dacia, unde se tipărea |
revista. Epoca a anunţat astfel evenimentul : „O veste
bună — redacţia Vieţii româneşti a ars". k
* A pierit în flăcări numărul 7, 8, 9, pe iulie-august-
septembrie. Cum la Iaşi nu se mai putea retipări, am plecat
la Bucureşti, cu colile pîrlite pe margini şi cu o servietă
doldora de manuscrise. Am stat vreo două săp-tămîni în
453
335
Capitală. Astfel se explică faptul că numărul triplu 7, 8, 9 din
1915 al Vieţii româneşti poartă menţiunea : „Institutul de
arte grafice Minerva, Bucureşti".
* în timpul neutralităţii, membrii redacţiei n-aveau nici o
îndoială că România, dacă va intra în război, va ieşi înfrîntă.
Iancu Botez argumenta astfel inevitabila noastră înfrîngere
într-un eventual război cu nemţii :
* — Noi cunoaştem perfect diferite ramuri de activitate
din ţara noastră, de pildă, şcoala. Doar cei mai mulţi dintre
noi sîntem profesori. Cunoaştem apoi şi administraţia,
justiţia etc. Toate aceste mădulare ale ţării sînt putrede. De
ce tocmai armata să fie sănătoasă ? Mai ales că această
armată este alcătuită din feciorii unui popor de analfabeţi,
fără pămînt şi fără drept de vot, ; Ce vreţi să apere soldatul
român ? Latifundiile ? Regirrrul politic reacţionar ?
* Iar dr. P. Cazacu ne dădu cîteva informaţii elocvente
asupra înzestrării armatei din punct de vedere sanitar :
* — Toată aprovizionarea noastră sanitară pentru armată
este o farsă. Comenzile de materiale s-au făcut nu după
nevoile reale ale armatei, ci pe bază de afaceri. Să vă dau
numai două exemple : în farmacie se întrebuinţează hameiul
pentru colorarea picăturilor Davila. Ei bine, ştiţi cît hamei
am găsit în depozitul armatei ? Atîta cît întrebuinţează toate
fabricile noastre de bere din ţară pe timp de lin an !... Dar
ştiţi cu cîtă alizarină s-a aprovizionat armata română pentru
război ? Cu cantitatea folosită de toate farmaciile de pe
lume, civile şi militare, tot pe timp de un an... In schimb,
serviciul sanitar militar nu s-a îngrijit de medicamentele şi

454335
de pansamentele strict necesare şi nici măcar de cearşafuri
pentru transportat în părîngă răniţii prin tranşee, pe unde
nu se poate circula cu brancardele.
* Cu toate aceste condiţii vitrege, soldatul român s-a
luptat cu un eroism legendar, apărînd pămîntul patriei
împotriva cotropitorilor germani şi înregistrînd victorii
remarcabile în a doua fază a războiului.
* Cu începerea ostilităţilor, viaţa redacţională a revistei a
încetat. „Amicii" s-au risipit, cei mai mulţi mobilizaţi.
Topîrceanu a căzut prizonier la Turtucaia : iar Cos-tică Botez,
căpitan de infanterie, a comandat o companie pe front,
luînd parte la lupte grele. Mihail Sadoveanu, căpitan de
infanterie, a fost numit director al ziarului România,
oficiosul Marelui Cartier General.
* G. Ibrăileanu s-a retras în biroul lui din casa bătrî-nească,
aşezată în fundul curţii, care era năpădită, parcă încă şi mai
mult, de troscot şi de nalbă, îndurînd cu resemnare mizeriile
războiului. Aici se întruneau foarte des „amicii" rămaşi la
Iaşi, precum şi cei veniţi în refugiu, ca dr. N. Lupu. Cei mai
asidui musafiri erau Costică Botez, după reîntoarcerea de pe
front, şi Simon Loebel.
* în timpul războiului am trecut şi eu de cîteva ori pe la
Ibrăileanu, ca plutonier T. R., cînd mă duceam la Iaşi în
delegaţii militare. Cînd m-a văzut întîia oară în uniformă
soldăţească, Ibrăileanu a exclamat : Parcă eşti unul de la
muzică !
* Pe Stere l-am văzut în Bucureşti, în toamna anului 1916,
în uniformă de colonel, asimilat, cu banderola cenzurii la
455
335
mînecă. Mi-a vorbit de înfrîngerea de la Turtucaia şi de
catastrofa ce va urma.
*
*
*
*
*
*
*
*
* HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU ŞI I. C. VISSARION

*
*
*
* G. Topîrceanu a stilizat — în redacţia Vieţii româneşti —
pe I. C. Vissarion şi Hortensia'Papadat-Bengescu. Ce altă
apropiere ar putea fi între aceşti doi scriitori, în afară de
operaţia de stilizare, îndeplinită de acelaşi scriitor ?
* Vissarion era un ţăran scurt şi îndesat, cu mustaţa
zburlită, cu părul vîlvoi, cu hainele boţite şi pline de praf —
venind de la Titu în Bucureşti pesemne într-un autocamion
încărcat cu saci de făină. Gulerul îi era sucit într-o parte ;
cravata, ca un fitil, îi stătea strîmbă, spre umăr. Un pantalon
îi rămînea ridicat, mai totdeauna, deasupra ghetei.
* Viaţa românească a publicat cîteva schiţe şi nuvele de
Vissarion, în care autorul istoriseşte sfătos, dar cu un zîmbet
amar — de pildă, necazurile ţărăneşti în legătură cu
judecăţile. în bucata Un toi la bătrîneţe, Vissarion înşiră

456335
întîmplările hazlii prin care trece un moşneag vînjos, căzut în
mrejele dragostei. Cum merge moşul într-o căruţă cu o
femeiuşcă îndrăcită, inima îi; dă brînci — şi ciup !...
* — Parcă-1 văd pe unchiaş — spunea Ibrăileanu — în-
tinziînd pofticios mîna şi... ciup !
* Hortensia Papadat-Bengescu era pe atunci o doamnă
tînără, elegantă, cu o siluetă zveltă, de statuie elină, cu o
ţinută majestuoasă, cu mers solemn şi firesc în acelaşi timp.
Ea publica în Viaţa românească, printre altele, scrisorile
Donei Bianca Porporata către Don Juan. în una din aceste
scrisori, Bianca Porporata îi spunea lui Don Juan : „Juan,
mîna mea! E întuneric şi am văzut braţul meu luminînd în
întuneric." Ibrăileanu întindea braţul, îmbrăcat în mîneca
neagră a surtucului, şi i se părea că vede în întuneric
luminozitatea braţului Biancăi.
* Mai departe, Hortensia Papadat-Bengescu scria :
„Rochia mea, Juan, cea albă ca un grumaz de lebădă, in
dimineaţa asta luminoasă, prin vitraiuri... rochia mea — ce
grozăvie ! — e plină de flori mari şi roşii, stropită cu lalelele
sângeri nde ale dorinţelor".
* — Nici un scriitor n-a reuşit să poetizeze un imund
proces fiziologic, cum a izbutit doamna Papadat-Bengescu,
exclamă cu admiraţie Ibrăileanu.
* Iar cînd această scriitoare îi trimise, din cochetărie, o
poză superbă, Ibrăileanu şi-o atîrnă în birou, printre celelalte
fotografii simbolice, şi mult timp o admiră, cu o nevinovată
încîntare.

457
335
* Dar... ce rost are apropierea dintre ţărănismele cu iz de
dohot ale lui Vissarion şi introspecţiile sufleteşti ale Biancăi
Porporata, care semănau mai degrabă cu o vivisecţie pe un
trup feminin plin de temperament ?... Există totuşi o
apropiere între dînşii. Şi manuscrisele lui Vissarion, şi
manuscrisele Hortensiei Papadat-Bengescu aveau un punct
comun : erau tot atît de imperfecte ca stil. Fraza era
dezlînată. N-avea contur, lapidaritate... Şi chiar extaticele
visări ale Biancăi trebuiau să aibă un contur... oricît de fin, ca
alcătuit dintr-o aţă de păianjen. Manuscrisele acestei
elegante scriitoare semănau însă, din punct de vedere
stilistic, cu îmbrăcămintea lui Vissarion, după o călătorie
hurducată într-un autocamion, printre saci de cereale, de la
Titu la Bucureşti. Amîndoi aceşti scriitori trebuiau dichisiţi.
* Vissarion, pentru stil, trebuia dus la baie şi frecat bine cu
cărămida. Urma tăiatul unghiilor de la picioare cu
ferestrăuaşul de crăci. Apoi bărbieritul ţepilor de arici de pe
obrazu-i tăbăcit. Hainele se cădeau şterse bine cu benzină,
uscate pe frînghie şi călcate după cuviinţă. Şi numai după
aceea scriitorul Vissarion putea fi scos în lume, cu stilul pus
la punct. •
* Dona Bianca Porporata avea, şi ea, ca stilistică, unele
imperfecţiuni ale coafurii şi ale toaletei. îi atîrna fără rost o
laţă în dreptul scoicii urechii drepte. Bluza îi ieşea la spate
din fustă, iar poalele rochiei îi atîrnau mai jos în faţă decît
dinainte.
* Topîrceanu primi din partea lui Ibrăileanu sarcina de a
pune în ordine toaleta stilistică a celor doi scriitori, îşi

458335
îndeplini sarcina cu măiestrie şi cu gust. Scăpînd din mîna
lui, şi Vissarion, şi Dona Bianca Porporata erau de
nerecunoscut. Ceasuri întregi lucra Topîrceanu la redacţie
deasupra manuscriselor. îl întrebam ce face. Dacă era
încîntat de pagina autoarei, Topîrceanu îmi răspundea : Stau
de vorbă cu Dona Bianca Porporata ! Iar dacă dădea cumva
peste nişte pasaje încîlcite, izbucnea mînios : Ia, tot cu
Păpădătoaia aia !...
* Post scriptum

* în toamna anului 1916, fiind mobilizat ca plutonier T. R.,

mă retrăgeam — cît cu trenul, cît cu camionul, cît pe jos — 1
din Muntenia spre Moldova.
* într-o noapte, pe la orele trei-patru, am ajuns la Focşani.
în hoteluri nu se găsea un pat liber. Localurile erau închise.
Ce mi-a venit în minte ? Ia să mă duc la doamna Papadat-
Bengescu.
* Am orbecăit mult pînă am dat de
casa preşedintelui
de tribunal Papadat. Sergentul din post n-a prea avut
încredere în mine şi m-a însoţit pînă la uşa preşedinte-
lui. Am bătut în uşă, am pertractat cu stăpîna printr-o
fereastră întredeschisă şi mi s-a dat drumul în hol. Era
beznă. S-a crăpat o uşă şi un braţ alb, care într-adevăr
lumina în întuneric, mi-a întins o pernă : Odihneşte-te
pînă în ziuă pe canapea. A doua zi, Hortensia Papadat-
Bengescu mi-a spus : «
* — Nici nu-ţi închipui ce plăcere mi-a făcut venirea
dumitale şi iată de ce : mai întîi, m-am bucurat» că sînt
459
335
socotită ca făeînd parte dintr-o colectivitate, din cercul Vieţii
româneşti. Dacă unul de la revistă ajunge în puterea nopţii
în oraşul meu, vine de-a dreptul la mine ca la un camarad în
aceeaşi confraternitate, din aceiaşi grup de prieteni, din
aceeaşi familie. Dar mi-a părut bine şi din altă pricină. Eu
stau cu bagajele gata de fugă. Cum se vor apropia nemţii de
Focşani, noi fugim. Şi după cum dumneata ne-ai bătut în
uşă, iar eu ţi-am deschis, tot aşa şi eu — cine ştie ? — o să
bat la o uşă străină şi cineva poate îmi va deschide şi mie.
* La masa de seară s-a petrecut însă o scenă penibilă.
Soţul doamnei, gravul preşedinte al Tribunalului Putna
* — înalt, băţos, cu mustăţile lungi — m-a judecat pentru

politica externă a Vieţii româneşti, m-a condamnat şi pe

mine alături de C. Stere, directorul revistei, şi puţin m-a
cam şi repezit, cu toate că el era gazda, iar eu oaspetele
— nepoftit, ce-i drept, dar totuşi oaspete.
* Schimbînd vorba, Hortensia Papadat-Bengescu ne-a
trecut pe dinainte nenorocirile ce mai aveam de îndurat
* — poate şi moartea.

* — Eu — a încheiat ea — cînd voi muri, aş vrea să mi se

pună pe mormînt o lespede de marmoră albă pe care să fie
scris numai atît: O, ce frumos ar fi putut să fie !
* A rostit: „O, ce frumos ar fi putut să fie !" răspicat,
silabisind, cu privirea de şerpoaică aţintită asupra soţului.
Eram răzbunat. A doua zi în zori am plecat mai departe, fără
să mai fi dat ochi cu soţul fixat la pilori sub privirile reci ale
Donei Bianca Porporata...
*

460335
 *
*
*
*
*
*
*
* INTERMEZZO DUPA RĂZBOI
*
*
*
* Peste cîteva zile de la declanşarea războiului, ducîn-du-
mă într-o seară la Ibrăileanu, l-am .găsit în curte' în picioare,
cu capul răsturnat pe spate, cu ochii aţintiţi spre o stea, pe
care o prubuluia a fi luminiţa unui aeroplan sau zepelin.
* — Uite-1 cum se apropie de noi — îmi spuse el, cu o
îngrijorare stăpînită.
* în realitate, şi Ibrăileanu căzuse victimă unei iluzii, ca
foarte mulţi moldoveni în timpul războiului, civili şi chiar
militari: de pildă, comandantul de pe atunci al regimentului
13 Infanterie din Iaşi mă trimisese cu o grupă de opt soldaţi
la Viaţa Lungă ca să dobor prin focuri de armă un avion ce i
se năzărise în zare şi care în realitate era o stea.
* După evacuarea Munteniei, l-am văzut pe Ibrăileanu de
cîteva ori şi i-am povestit scene din timpul retragerii, care l-
au impresionat adine. Iar în vara anului 1917, dueîndu-mă
într-o delegaţie în Rusia, i-am adus de acolo lucruri care
demult nu se mai găseau sau se zăreau rar de tot prin
461
335
Moldova : cafea, ciocolată, sardele, -hnăsline, sare de lămîie,
orez, săpun, ţigări bune şi conserve de carne. Cînd mă văzu
încărcat de pachete, Ibrăileanu izbucni : Parcă eşti un
marchitan ! El se bucură şi de lucrurile aduse, dar mai mult
de faptul că un membru al cercului Vieţii româneşti — dus
de nevoile războiului pe coclaurile altei ţări — s-a gîndit
acolo la dînsul şi i-a adus cîte ceva, ca să-i facă plăcere.
* In primăvara anului 1918, după încheierea armistiţiului
şi în preajma păcii de la Buftea, cercul Vieţii româneşti a
simţit nevoia să se manifeste : s-a pus în discuţie scoaterea
unui ziar. Fiind informat de această intenţie, directorul
gazetei Opinia 1-a sfătuit pe G. Ibrăileanu să renunţe la
ideea scoaterii unui ziar nou, operaţie legată de multe şi
mari greutăţi administrative (mai cu seamă în acele timpuri),
şi să colaboreze la Opinia, avînd completă libertate de
exprimare. Ibrăileanu a respins oferta, vrînd să spună
răspicat cuvîntul Vieţii româneşti prin-tr-un organ propriu,
nu dintr-o remorcă, cu mai mulţi pasageri, putîndu-se da loc
la confuzii. Astfel a apărut Momentul. Ibrăileanu spunea că
adevăratul nume al acestui jurnal ar fi trebuit să fie
Răfuiala, cuvînt însă prea vulgar pentru un titlu de gazetă.
* în fruntea primului număr s-a publicat programul
ziarului : o casetă în care se spunea că această foaie va avea
o atitudine critică — „critica, în acele împrejurări, fiind
începutul creaţiei".
* După guvernarea brătienistă din timpul războiului, cînd
presa fusese supusă unei cenzuri severe şi cînd Neamul
romanesc cerea, în articolul Corbii1, împuşcarea celor ce

462335
nutreau alte păreri decît cele oficiale, apariţia unei gazete de
critică împotriva regimului liberal a fost primită cu satisfacţie
de opinia publică. Cînd au apărut vîn-zătorii cu Momentul în
Piaţa Unirii, lumea s-a strîns
1
* Apariţia articolului Corbii al lui N. Iorga, din Neamul
romanesc, are următoarea explicaţie : Era în preziua
armistiţiului. Iorga se întîlni în centrul Iaşilor cu profesorul
Hie Bărbulescu, care suferea de incontinenţa zâmbetului,
mai ales cînd se întîl-nea cu un cunoscut. Bărbulescu îşi
însoţea salutul de un surîs ; mai mult se jîmbea decît
surîdea. Bărbulescu saluta în dreapta şi în stînga cu jîmbătul
lui obişnuit. Directorul Neamului romanesc luă hliziturile lui
Bărbulescu drept o exultare de fericire faţă de triumful
german şi o sfidare împotriva Apostolului de la Văleni. Cum
ajunse acasă, Iorga se şi aşeză la birou şi scrise articolul
Corbii, în care vorbea de fericirea ce se citeşte pe mutra
croncanilor, bucuroşi de măcelul neamului — întrebîndu-se
dacă nu se găsesc cîteva alice pentru ia fi trimise în penele
acestor „corbi"...
* ciotcă în jurul fiecărui „ziarist", smulgîndu-i foile din

mînă.
* Gazeta era scrisă aproape în întregime de Ibrăileanu —
■ adică, dictată. Eu eram secretarul de redacţie al
jurnalului, şi toată dimineaţa stăteam la tipografie ; iar după
amiază mă duceam acasă la Ibrăileanu, care-mi dicta mai
toate articolele. în ele Ibrăileanu făcea şi procesul trecutului,
dar schiţa şi revendicările prezentului. Cenzura
marghilomanistă suprima pledoariile pentru expropriere şi
463
335
pentru votul universal, aşa încît aceste revendicări trebuiau
redactate prin perifraze meşteşugite. Intr-un articol ironic,
Ibrăileanu susţinea, de pildă, pentru a-1 putea strecura prin
cenzură, că ţăranul nu merită pămînt, fiind beţiv şi leneş. A
doua zi, Hagi-Tudorache, preşedintele Camerei de Comerţ şi
de Industrie din Bucureşti, aduse la redacţie un articol de
protest. Ibrăileanu făcu mare haz de gafa naivului autor şi
mă însărcina să-i explic că redacţia avea aceleaşi păreri ca şi
dînsul, dar că fusese întrebuinţată forma ironică numai
pentru a induce în eroare cenzura. Cu toate menajamentele,
i-am dat a înţelege lui Hagi-Tudorache că nu pricepuse
articolul şi că în aceste condiţii publicarea ripostei lui n-avea
nici un rost.
* — Ba eu vă rog, totuşi, să-mi publicaţi articolul.
* Răspunsul autorului stîrni ilaritatea lui Ibrăileanu, care-
mi dădu dispoziţie — ca o culme a hazului — să-1 trimit la
tipar.
* Pe lîngă articole politice Momentul a publicat însemnări
asupra laşului invadat de profitorii de ambe sexe ai
regimului reacţionar (un articolaş al lui Ibrăileanu avea drept
titlu Cocotinele), care se lăfăiau în casele ieşenilor, evacuaţi
în bucătării şi batjocoriţi de pleava cluburilor politice şi a
lupanarelor din Bucureşti.
* în Momentul, într-un magistral articol intitulat
Demagogul 1, Ibrăileanu făcu portretul (fizic şi moral) *al lui
A. C. Cuza, combătînd cu strălucitoare vervă mişcarea
antisemită. Sub influenţa acestui articol, din care am fo-

464335
* » 1 Numărul Momentului în care a apărut acest articol
este rupt din colecţia Academiei. Lipseşte de asemeni şi din
colecţia Bibliotecii universitare ieşene.
* losit idei şi comparaţii plastice, am făcut mai tîrziu un

portret lui Cuza, apărut în revista Cuvîntul liber. îl

zugrăveam astfel: Mic cît paiaţa ventrilocă de la
Alhambra, vioi şi peltic ca şi dînsa — vorbind ascuţit din
cap sau din burtă. Negru — ca personajele de reclamă
de la uşa cinematografelor. Ochii negri, obrazul negru,
gura neagră — ca cerul gurii cîinilor răi. Un ciot de barbă
neagră, cît o badana roasă, vrîstată cu fire albe de var.
Ochelari —■ pentru desăvîrşirea efectului comic — pe
un nas semit... A. C. Cuza suferă de hemofilie. Atît
numai: vezica-i biliară, cu o productivitate de sondă,
varsă într-una în sînge un venin gălbui. Negrul feţei sale
este nuanţat de bilă. Buzele-i sînt cadaverice. Albuşurile
ochilor par ouă de Paşti vopsite în galben... Pe el nu-1
interesează adevărul, ci succesul ieftin de tribună —
aplauzele holotei: exclusiv succesul. Laudele primite de
un adversar îl dor, ca şi cele căpătate de un amic. Pentru
dînsul n-are nici o importanţă ideea, programul, crezul...
El nu-şi bate capul cu asemenea fleacuri. Demagogul se
gîndeşte numai la izbînda lui personală, cu orice preţ,
excitînd cu unghia vezica biliară a mulţimii.
* Reîntors din captivitate, G. Topîrceanu îşi publică în
Momentul poezia De profundis, în care dezminţea zvonurile
exagerate asupra morţii lui. în acelaşi ziar, De-mostene
Botez, care se remarcase ca un poet sensibil, original, tipări
465
335
cronici rimate, articole şi, după pacea de la Buftea,
impresionantul ciclu de poezii, intitulat Munţii.
* Eu am scris la Momentul cronici rimate, amintiri din
război şi(articolaşe politice. în Momentul a debutat Tudor
Teodorescu-Branişte, cu articole politice foarte mult gustate
de Ibrăileanu, care — încă de pe atunci — îi prezise o
remarcabilă carieră gazetărească. M. Sadoveanu publică în
Momentul un articol despre C. Stere, iar Ibrăileanu tipări un
articol intitulat Mihail Sadoveanu. Momentul a reprodus
cîteva articole ale lui C. Stere din Lumina — şi în primul rînd
seria cuprinsă sub titlul generic : Pro domo.
* în unul din ultimele numere Momentul anunţă apropiata
apariţie a revistei Viaţa românească. Colaboratorii erau
invitaţi chiar să-şi trimită manuscrisele pe adresa: G.
Ibrăileanu, str. Română nr. 4, Iaşi. Evenimentele ulterioare
au făcut ca Viaţa românească să nu poată apărea decît în
1920.
* în numărul 16 al Momentului (cu data de sîmbătă, 5 mai
1918), Ibrăileanu publică un articol de fond, intitulat Pacea
şi semnat G. I. — unicul articol semnat de el în acest ziar.
Articolul are un moto luat din Creangă : „Mai aruncăm
nemernicii de noi cîte o căutătură jalnică spre munţii
Neamţului, uriaşii munţi cu vîrfurile ascunse în nouri..."
Articolul începe astfel: „Azi am văzut în Lumina harta
României mutilate... O dungă neagră acopere munţii noştri
de la Porţile de Fier pînă la Cornul Luncii, ca un chenar de
doliu. Sub dunga asta neagră au dispărut munţii mari, de
care vorbeşte balada. Am pierdut tot ce a fost mai frumos în

466335
ţara asta. Am pierdut Ceahlăul, care se înalţă deasupra
schitului Durau, ca nişte altare puse unul peste altul pînă la
Dumnezeu, Ceahlăul, care te urmăreşte cu silueta lui
îndepărtată prin toată Moldova..." Articolul continuă pe,
acest ton, amintind văile şi alţi munţi trecuţi la străini — şi
se încheie astfel : „Munţii care au fost ai noştri de la daci şi
pînă astăzi... munţii care ne înfrăţeau cu cerul i-am pierdut
prin nemernicia noastră".
* Momentul, care avea un tiraj de 15.000 de exemplare,
mergea din ce în ce mai greu, din pricina proastei
administrări de către tipografia Arena, care-şi concentra
toată atenţia asupra ziarului ei propriu, lăsînd pe ultimul
plan Momentul, cît şi din pricina atitudinii autorităţilor, care
nu vedeau cu ochi buni un ziar adept al exproprierii şi al
votului universal !
* Ibrăileanu hotărî să suprime ziarul Momentul şi îmi dictă
următoare înştiinţare Către cititori:
* „Acesta este ultimul număr din ziarul Momentul. Am dus
o luptă teribilă pentru hîrtie, pentru maşină şi pentru a avea
lucrătorii necesari. în fiecare zi a trebuit să părăsim condeiul
şi să alergăm pe la tot felul de autorităţi şi pe la tot felul de
negustori. Rezultatul a fost bogat şi variat: ni s-a
rechiziţionat maşina ; nu ne-am putut asigura hîrtia
necesară ; am rămas fără lucrători. Hărţuiţi, plictisiţi, am dat
publicului un ziar încă şi mai slab decît puteau să-1 dea
slabele noastre puteri. Am scos unele numere în aşa de
puţine exemplare, încît n-am putut trimite nimic în provincie
şi n-am putut satisface nici cererile din Iaşi. Am servit un ziar
467
335
tipărit cu o literă şi c-o cerneală care a silit publicul să
descifreze cu lupa cuneiformele tipografiei noastre. Cerem
scuze cititorilor şi pentru apariţia, şi pentru dispariţia
noastră (aviz spiritualilor adversari). Vom împrumuta bani şi
vom înapoia abonaţilor toate sumele. De asemenea, vom
înapoia Băncii Iaşilor costul reclamei. Cititorilor noştri le
recomandăm ziarul laşul1, care susţine cu mai multă
competinţă decît noi aceleaşi păreri. Dacă e vorba de făcut
muncă pozitivă, cu folos şi pentru acel care o face, şi pentru
acei pentru care o faci, este mult mai nimerit a deschide o
crîşmă cu vînzătoare tinere şi cu pian automat."
* C. Stere stărui să mergem mai departe cu gazeta şi
făgădui că va suporta el pagubele materiale : vreo 2.700 de
lei. Momentul mai apăru cîtva timp şi îşi încetă apariţia
brusc, fără nici o lămurire adresată cititorilor.
* La 2 februarie 1919 a apărut în Iaşi revista săptămânală
însemnări ieşene. Pe copertă se afla scris sub titlu :
„Redactori — Mihail Sadoveanu şi G. Topîrceanu". Revista
avea 24 de pagini, y compris coperta. Costa 1 leu
exemplarul. Manuscrisele se trimiteau lui G. Topîrceanu, în
stradela Armeană nr. 8, iar administraţia era la De-mostene
Botez, în strada Ralet nr. 7, care puse la dispoziţia revistei şi
fondurile necesare (moştenirea rămasă de la tatăl său),
fonduri care s-au pierdut pînă la ultimul ban. Tot aici se
întrunea şi redacţia, o dată pe săptămînă, mi se pare
marţea, pe Ia orele cinci. La aceste consfătuiri redacţionale
erau totdeauna de faţă : Ibrăileanu, Sadoveanu, Topîrceanu,
Demostene Botez, iar incidental, I. I. Mironescu, Octav Botez

468335
etc. De prin luna mai începură să ia parte la aceste adunări
Ionel Teodoreanu, Al. A. Philippide şi Al. O. Teodorescu. Eu
nu lipseam niciodată.
* Ibrăileanu şi-a dat seama cel dintîi de talentul acestor
trei scriitori. Al. O. Teodoreanu fusese acceptat de la
ânceput de toată redacţia, fiindcă scria limpede, sobru.
1
* laşul, ziar marghilomanist, foarte slab, care a apărut
sub direcţia profesorului Ilie Bărbulescu, doctor în litere din
Agram — „Agramat", cum i-a spus Iorga...
* Ionel Teodoreanu şi Al. A. Philippide erau primiţi de cerc

cu oarecare rezerve. Mai tîrziu, numai la reapariţia Vieţii

româneşti, unanimitatea redacţiei se convinse de
talentul acestor doi scriitori, cu toate obiecţiile ce se mai
ridicau din cînd. în cînd — mai cu seamă în privinţa
obscurităţii, manierismului, fastidioasei împopoţonări a
stilului cu imagini forţate din scrierile lui Ionel
Teodoreanu. Topîrceanu era în fruntea rezistenţei, iar
fulgerările lui se îndreptau mai cu seamă împotriva lui
Al. A. Philippide, poet şi el...
* Strada Ralet era o uliţă liniştită, cu castani pe amîn-două
trotuarele, care unea strada Română cu Sărăria. Din
marginea trotuarului făceai numai cîţiva paşi pînă la locuinţa
lui Demostene Botez — o încăpere care era, mi se pare,
dormitor şi birou în acelaşi timp. Avea spre drum o fereastră
mare, prin dreptul căreia defilau trecătorii de pe stradă.
* Cum Demostene Botez avea un cîdne rău de curte,
„amicii" trebuiau să bată cu bastonul în poartă.
Caracteristice erau bătăile puternice ale lui Sadoveanu, care
469
335
purta un baston gros de cireş. Aici se strîngeau membrii
redacţiei. Nu lipsea Sadoveanu. Toţi îl aşteptau cu
nerăbdare. Au trecut atîtea decenii de atunci... îmi răsună
însă şi acum în auz modulaţiile vocii lui Sadoveanu,
schimbîndu-se de la personaj la personaj şi de la scenă la
scenă. N-am să uit niciodată chipul cum a citit el schiţa Din
Moldova..., în care-i vorba de o expediţie vînătorească după
„hulpea din Valea Morii !", care mîncase unui răzeş nişte
răţuşte toloşcane şi puici boghete — vînătoare proiectată de
cîţiva răzeşi într-o regiune de podgorii, tocmai pe vremea
culesului.
* Sadoveanu vorbea cînd din vîrful limbii, ca gospodina,
cînd gros, ca omul de gazdă ; ba înverşunat ca vînătorul, ba
moale, doborît de must aspru., ca răzeşul — căruia îi trecuse
pica pe „hulpea" care-i mîncase răţuştele şi puicile.
* în aceeaşi încăpere modestă am auzit Balada^nunţilor şi
Balada morţii — precum şi însemnările din captivitate,
strălucitoarele opere în versuri şi în proză ale lui Topîrceanu.
* Războiul şi viaţa de prizonier în Bulgaria au zguduit
profund sufletul poetului. Suferinţa omenească 1-a Înfrăţit
cu semenii săi, făcîndu-1 să-şi întoarcă ochii spre
străfundurile firii omeneşti. A cunoscut tragedia poporului,
pe care a redat-o în versuri profunde, precum şi într-o
* proză lapidară.

* Sfîrşitul ţăranului îngropat undeva, neştiut de nimeni,

capătă o adîncă semnificaţie. Aici e toată tragedia omului
asuprit de la noi.
* In ce vară ? In ce an ?

470335
 *Anii trec ca apa.
* El era drumeţ sărman,

* Muncitor cu sapa.

* Ca-n Mioriţa, natura ia parte la moartea muncitorului,

străjuindu-i mormîntul :
* Iar cînd norii-nvăluiesc Alba nopţii doamnă, Peste

groapa lui pornesc Vînturi lungi de toamnă.

* Topîrceanu îşi citea frumos versurile şi proza. într-o
tăcere desăvîrşită, emoţionaţi, toţi ascultam poeziile lui cu
profunde rezonanţe populare — ca şi însemnările din
captivitate, care sînt un model de stil. Frazele par sculptate
în marmoră albă.
* în acele clipe de desăvîrşită admiraţie, dîndu-ne seama
cît de complicat e sufletul omenesc, iertam „micile mizerii
ale unui suflet chinuit" şi ne opream numai la partea bună
din acest suflet atît de bogat.
* în însemnări literare Topîrceanu a publicat Rapsodii de
toamnă, în care întrebuinţează rima cu accentul pe silaba
antepenúltima. în această poezie există strofa : Trei petunii
subţirele. Farmec dînd regretelor, Stau de vorbă între ele: Ce
ne facem, fetelor ?
* Ibrăileanu îl sfătui să-şi schimbe versul al doilea : —

„Farmec dînd regretelor" e umplutură, nu spune nimic,

înlocuieşte-1 cu altceva.
* Topîrceanu însă căută să-i dovedească, cu lux de
argumente, că expresia lui are sens şi că este încă
frumoasă...

471
335
* Demostene Botez şi Otilia Cazimir au publicat versuri
remarcabile în Viaţa românească înainte de primul război
mondial. Ei s-au afirmat ca poeţi de seamă prin colaborarea
la însemnări literare. Amîndoi au tipărit în această revistă şi
proză, semnată cu numele lor şi cu pseudonime.
(Demostene Botez iscălea D. Razu, iar Otilia Cazimir —
Alexandra Casian.)
* Demostene Botez era un tînăr frumos, zdravăn, cu profil
roman. Făcea avocatură, cu un succes din ce în ce mai mare.
Vorbea ca apa — ajutat, pe lingă dar, de inteligenţă şi de
cultură. înzestrat cu talent de poet şi prozator, uşile tuturor
revistelor i se deschideau larg. In viaţa sentimentală îşi
atinsese idealul... Atunci — ne întrebam noi — de ce-i erau
atît de negre versurile ?
* Demostene Botez îşi împletea durerile cu proaspete
imagini de natură, aduse din copilărie de la ţară :
* ...Pămîntul strînge vlagă nouă, Ca dintr-o albie de rîu,

D\e cîte ori prin ţarini plouă, De cîte ori se lasă rouă Pe
flori, pe iarbă şi pe grîu.
* înainte de război, Topîrceanu aducea la Viaţa
românească poeziile Otiliei Cazimir — versuri pline de o
delicată sensibilitate, cu ornamente de flori şi plante, care
ţineau de filigran, şi de încrustaţiile în argint. Mai pe urmă,
venea uneori pînă la redacţie o fată subţirică, frumoasă, care
crăpa uşor uşa; şi, cu nişte ochi vii, îl căuta sfioasă pe
Topîrceanu. Era Otilia Cazimir. Avea veşnic o atitudine
rezervată. Un zîmbet fin îi lumina faţa.

472335
* După război, Otilia Cazimir colabora intens la însemnări
literare cu versuri şi proză. Nu venea însă la întrunirile
redacţionale. O vedeam uneori pe stradă, dar zîmbetul
parcă i se întunecase, crispîndu-i gura\ Sufletul ei vibra în
poezie.
* Poezia şi proza Otiliei Cazimir se disting prin limpezime,
delicateţe, graţie... Aceste calităţi s-au ascuţit cu anii,
ajutînd-o pe scriitoare să-şi toarne într-o formă perfectă
gîndurile ei, atît de dureroase.
* Din luna mai, revista începu să publice miniaturi de Ionel
Teodoreanu, care venea la redacţie într-o cămaşă căzăcească
încheiată într-o parte, cu simpatica-i figură de şcolar. Aceste
miniaturi dovedeau un talent original, exuberant. Tînărul
scriitor păcătuia însă prin excesul de imagini căutate.
Creionul lui avea „săgetarea străpungătoare a unei cege",
ciorile îi păreau nişte „boabe de cafea, arse de prăjite ce-s",
iar „copacii rîşneau croncănit" ; muşuroiul de furnici îl făcea
pe scriitor să exclame : „Ce mai tartină cu icre negre aş face,
dacă imaginea mea le-ar preface în icre adevărate" ; creionul
era comparat alteori cu un cuier în care autorul „îşi atîrna
imaginea, peste mantia de bal a nopţii". însuşi scriitorul se
întreba — şi pe bună dreptate : „Oare nu rîde de mine
creionul pe înfundate ?".
* Am atras atenţia lui Ibrăileanu asupra acestor exagerări,
şi el mi-a cfat dreptate.
* Atunci, de ce nu-i arătaţi lui Ionel Teodoreanu
exagerările, ca să se corecteze ? — îl întrebai eu. Are doar în
dumneavoastră o încredere desăvîrşitâ.
473
335
* Tocmai de aceea nu i le arăt, îmi răspunse Ibrăileanu,
fiindcă mi-i frică. Mă tem că-1 voi teroriza şi va începe la
fiecare pas să se gîndească : ce zic eu ? dacă-i bine ori rău ?
Va suprima, poate, tocmai ceea ce-i mai bun. Şi aşa, se va
duce dracului arta. Totu-i că Ionel Teodoreanu are talent. El
se va maturiza, va progresa şi se va lepăda singur de balastul
imaginilor forţate.
* Cu timpul, Ionel Teodoreanu s-a debarasat în parte de
imaginile silite — nu însă destul. Poate sfatul lui Ibrăileanu l-
ar fi lecuit cu totul.
* — Iată cum compun eu un roman, mi se destăinui el
într-un rînd. întîi mă gîndesc la eroina principală. Şi-mi creiez
în minte personajul : o femeie care să fie şi frumoasă, şi
plină de vanitate, şi zuliară, şi invidioasă etc. Apoi trec la
ceilalţi eroi... După aceea fac planul romanului.
* Alţi scriitori însă spuneau în redacţie că ei construiau
îndeobşte din imaginaţie numai planul lucrării, dar eroii îi
alcătuiau din trăsături de caracter luate din realitate, după
un prealabil triaj, alăturîndu-le şi fuzionîndu-le într-un tip
viu ca un arhitect, care face întîi planul clădirii şi apoi
recurge la cărămizi. Ceea oe-i cărămida pentru o casă este
documentul omenesc pentru o operă de artă.
* Ionel Teodoreanu inventa nu numai intriga romanului, ci
şi unele personaje în întregime ; astfel unele n-aveau
consistenţă firească.
* Ionel Teodoreanu a creat în Fata din Zlataust —■ îmi
spuse odată Costică Botez — tipul „englezitei". (Vezi, nu
avem nici' termenul adecvat.) La noi, există tipul

474335
„franţuzitei". Un astfel de tip se întîlneşte la fiecare pas şi,
punîndu-1 într-un roman, dai impresia realităţii. Dar
„englezite" nu sînt la noi. Eroina lui Teodoreanu este
născocită pe de-a-ntregul. De aceea nu-i reală şi nu poate sta
în picioare.
* Multe din personajele lui Ionel Teodoreanu sînt de vată,
îmi spuse odată Mihail Sadoveanu — cu toată dragostea ce o
avea pentru autor.
* Au făcut bine Ibrăileanu şi Costică' Botez că nu l-au
îndrumat pe Ionel Teodoreanu, ci l-au lăsat să se
„maturizeze" singur ? Cred că au greşit. Din opera lui Ionel
Teodoreanu ies în relief numai Medelenii, a căror personaje
sînt în majoritate rupte din viaţă, mai cu seamă copiii.
Profesorul zugrăvit în opera lui Ionel Teodoreanu după
chipul şi asemănarea lui Ibrăileanu este în genere izbutit,
fiindcă autorul a avut un model viu. I s-a pus în gură însă un
limbaj metaforic, care distonează. în alte romane, Ionel
Teodoreanu a căzut însă în cealaltă extremă, luîndu-şi
personajele aidoma din realitate — aproape fotografiindu-le
(ca, de pildă, în Bal mascat).
* în redacţia Vieţii româneşti manuscrisele vechilor
colaboratori erau forfecate de Ibrăileanu fără nici un
menajament, fiindcă era vorba de scriitori formaţi —
intervenţiile critice neintenţionînd să influenţeze însuşi
procesul de creaţie al autorilor : ele aveau de scop
îmbunătăţirea unei opere, ca fond şi formă. Faţă de scriitorii
tineri, Ibrăileanu avea însă cu totul altă atitudine.

475
335
* în însemnări literare a debutat Al. A. PhiUppide — un
talent excepţional de viguros şi de original, cu toate
extravaganţele lui, mai ales din primele poezii. Ionel
Teodoreanu îl vede „cu ochelari de contabil, chip de buhă
corcită cu uliu şi cu versuri care amintesc galopul centaurilor,
bîta lui Hercule şi glasul lui Jupiter-Tonans".
* Cum grupul celor ce colaborau la însemnări literare era
foarte restrîns şi pentru a nu apărea pe copertă aceleaşi şi
aceleaşi nume, redacţia a propus ca membrii ei să-şi
semneze cu pseudonime unele din lucrările lor. Astfel, Mihail
Sadoveanu a început să-şi semneze notele de război : Valeriu
Arsenescu. A iscălit de asemeni unele schiţe : Ion Cernat.
Topîrceanu a semnat cîteva poezii : G. Dăianu. Pe lîngă
vechiul pseudonim : C. Vraja, Ibrăileanu a iscălit în revistă
unele bucăţi : Teodor D. Pe-trescu, iar articolaşele de la
rubrica Săptămîna — I.L. (însemnări literare). Teodor D.
Petrescu publică sub titlul Umbre nişte însemnări asupra
femeii şi amorului — notiţe care dau pe faţă preocupările
generatoare ale operei de mai tîrziu Adela. Iar C. Vraja tipări
cugetări : Privind viaţa, unele din ele fiind dezvoltate tot în
Adela.
* Cu privire la cugetări, Ibrăileanu m-a întrebat într-o
consfătuire a însemnărilor dacă îmi place acest gen. I-am
răspuns cu toată sinceritatea : nu !
* — Asta ţi se trage de la tinereţe... Fiecare vîrstă îşi are
preferinţa ei. înclinarea spre cugetări vine mult mai tîrziu. De
altfel, vîrsta este un element determinant în realizarea

476335
operelor. Un literat, de pildă, care n-a împlinit patruzeci de
ani, cu greu va putea scrie un bun roman.
* Critica revistei însemnări literare a fost reprezentată de
Ibrăileanu. El a scris regulat, timp de un an de zile, primul
articolaş de critică la rubrica Săptămîna — un fel de
Miscellanea. A formulat problemele culturale şi literare puse
de noua situaţie după primul război mondial. A dezbătut, pe
toate feţele, chestiunile în legătură cu această situaţie.
* Dîndu-se maselor dreptul de vot şi pămînt, trebuie —
recomanda Ibrăileanu — să li se dea şi cultură, — deci
literatură : opere româneşti şi traduceri, alese potrivit
scopului. „Fără cultură, votul şi pămîntul nu înseamnă nimic,
urmează Ibrăileanu. Votul şi pămîntul sînt mijloace, condiţii,
nu scop. Scopul este sufletul, este : mai multă lumină, mai
multă conştiinţă, mai multă frumuseţe morală, mai mult
omenesc."
* Mihai D. Ralea a publicat în însemnări literare articolele
Directive în literatura contemporană şi Knut Hamsun.
Aducîndu-ne articolele la redacţie, Ibrăileanu ne-a spus :
* — Ralea mi-a fost elev. E un băiat de viitor. Cult,
talentat — va ajunge un publicist de seamă. Are şi dar
oratoric, şi stofă de om politic : o să fie şi ministru,
* A debutat aici şi Tudor Măinescu, cu versuri delicate,
străbătute de un umor fin, discret. A colaborat la revistă şi
Alice Soare, cu o serie de sonete, înfiorate de o tulburătoare
sensibilitate. Am cunoscut-o mai tîrziu. Era o femeie
frumoasă, înaltă, majestuoasă : avea o solemnitate de
monument care ar reprezenta abundenţa unui an rodnic.
477
335
Peste mai multă vreme am făcut cunoştinţă cu avocatul
Virgil Z. Soare din Galaţi. L-am întrebat de ce nu mai scrie
soţia sa.
* Cum ? Nu ştii ? — mi-a răspuns el îndurerat' S-a prăpădit.
Dar eu mă despărţisem de ea mai demult. Nu era chip de
trăit împreună. Studiul, literatura, temperamentul sau mai
ştiu eu ce... o molipsiseră de năravul introspecţiunii. Nu se
ocupa decît de disecarea firului psihologic în patru ; şi după
aceea veneau explicaţii, cicăleală şi ciorovăieli fără sfîrşit. Să-
ţi dau un exemplu. Mă întreba, de pildă :
* Dacă aş fi fost cum sînt, o femeie frumoasă... dar fără
talent poetic, m-ai fi luat ?
* Desigur, îi răspundeam, învăluind-o într-o privire de
admiraţie.
* Da... fiindcă la voi, bărbaţii, totul este instinctul animalic,
voi nu iubiţi în femeie decît trupul, pe voi sufletul nu vă
interesează, gîndurile şi sentimentele ce mă frămîntă sînt
fleacuri pentru tine... n-am avut noroc de un om care să mă
înţeleagă...
* Şi pe tema aceasta, ţine-te, zile şi nopţi întregi, de-mi
venea să-mi iau lumea în cap. Altădată, cînd,ni răspundeam
că dacă n-ar fi fost poetă, n-aş fi luat-o de nevastă, era şi mai
rău.
* — Aha ! — izbucnea ea. Acum ţi-am prins adevăratul
caracter. Eşti un vanitos. Tu te iubeşti numai pe tine. Eu nu te
interesez ca om. M-ai luat fiindcă sînt scriitoare, fiindcă am
un nume. Ai vrut ca la gloria ta de avocat să adaugi o
strălucire în plus : „Soţia lui scrie. Publică în reviste. Are

478335
cărţi." Dar persoana mea ţi-i străină. Pe mine, ca femeie, nu
mă iubeşti. Tu ţii la o închipuire. Vai, ce nenorocită sînt!
* — Şi lamentaţiile nu se mai isprăveau. Viaţa comună
ajunsese un iad. A trebuit să ne despărţim. îmi pare rău de
ea : era o femeie frumoasă, talentată, bună, sensibilă — dar
o scrîntise literatura... Mult rău mai aduceţi lumii şi voi,
literaţii, îşi încheie mărturisirile vioiul şi simpaticul avocat
Virgil Z. Soare.
* După un an de activitate, însemnările literare şi-au
încetat apariţia, cu numărul 45, din 21 decembrie 1919.
*
*
*
*
*
*
*
*
* REAPARIŢIA «VIEŢII ROMÂNEŞTI»

*
*
*
*
* Viaţa românească a reapărut, după^ război, în luna
martie 1920. O coincidenţă : primul nUmăr al revistei
apăruse tot în martie 1906. După război se stabilise ca Viaţa
românească să reapară în 1918. Dar răsturnările politice,
prigoana împotriva unor fruntaşi ai grupului, „atmosfera
479
335
încărcată" a opiniei publice etc. au amînat reapariţia
revistei.
* Pe la mijlocul anului 1919, revista însemnări literare a
pornit o vie activitate pentru reapariţia Vieţii româneşti. La
Iaşi se afla grupul principal al redacţiei. Tot acolo locuia şi
Ştefan Gheorghiu (Parpalea, cum i se spunea), care se arăta
dispus să susţină băneşte revista. Gheorghiu-Parpalea urma
să pună la dispoziţia editurii grosul fondurilor şi — pentru
„strîngerea rîndurilor" — organiză chiar un banchet la
Château aux fleurs („Ta-nasache"), vestitul local de noapte
de pe strada Cuza-vodă. Antreprenorul localului, Caramlău,
fost lucrător tipograf, un cunoscut al meu, se puse el însuşi
ca maître d'hotel în fruntea chelnerilor, cu şervetul
subsuoară, dîn-du-mi la ureche explicaţia acestui gest de
curtoazie :
* — Sînt adunaţi atîţia oameni de seamă, tot ce are * ţara
mai bun ca scriitor. De aceea vreau să conduc eu serviciul.
Au să se spună, desigur, lucruri interesante şi aş vrea să aud
şi eu ceva mai deosebit.
* Masa a fost excelentă. La şampanie a vorbit Parpalea,
căruia, ca bogătaş, nu-i prea convenea atitudinea progresistă
a Vieţii româneşti. înainte de a scoate banii din chimir, noul
Mecena vroia să se asigure că revista nu va fi chiar ca cea de
dinainte de război, ci „oleacă mai altfel, o ţîră mai aşa... mai
spre dreapta"...
* Era un om de-o statură potrivită, cu părul şi cu mustaţa
cărunte, plin la faţă — cu o vorbă domoală, aşezată,
sprijinită de gesturi onctuoase :

480335
* — Domnilor, ne-am întrunit aici pentru a pune la cale
reapariţia Vieţii româneşti. Dar pentru aceasta, lucrul
principal este găsirea unei formule care să concretizeze —
concomitent cu timpurile — atitudinea revistei. Această
formulă trebuie să pună de acord vederile dumneavoastră
cu interesele superioare ale statului şi ale poporului.
Formula să împace toată lumea...
* Formulă în sus, formulă în jos... Parpalea n-o formulă ;
dădu numai cîteva sugestii, slujind, cum se spune, „o
liturghie cu braga"... Invită pe stîlpii Vieţii româneşti să-1
ajute la găsirea „formulei". în timpul discursului, Parpalea
începea o frază, o lăsa neisprăvită... punea puncte de
suspensie, înghiţea în sec (după bogatul menu) şi făcea
gesturi de iezuit acolo unde nu găsea cuvîntul care să
exprime adevărul.
* Grupul Vieţii româneşti a înţeles cum stăteau lucrurile.
Atunci „amicii", învioraţi de „formulă" şi de cîte un pahar de
vin vechi, şi-au deşertat, drept răspuns, traista de anecdote
— una mai pipărată decît alta... Petrecerea a durat pînă
după miezul nopţii, mesenii înecînd în glume „formula"
neformulată, a lui Parpalea, care nu prea făcea haz de
năzdrăvăniile doctorului Mironeşcu şi ale altor povestitori
hîtri. Cînd „amicii" s-au ridicat de la masă şi au pornit spre
ieşire, Caramlău s-a apropiat de mine şi mi-a spus răspicat,
fără nici o sfială :
* , — Mare dezamăgire, domnule ! Eu mă aşteptam, de la
nişte scriitori ca dumneavoastră, la cine ştie ce vorbe înalte,
şi cînd colo... Astfel de măscări aud eu în fiecare noapte de
481
335
la ofiţeraşii mei de la şantan. Mai bine mă duceam în dos, la
ei — că tot una era : ba încă lor le sade mai bine, că-s mai
tineri...
* Caramlău, cu mutra lui lată, se îndreptă, profund scîrbit,
spre sala din fund, de unde veneau frînturi de cîntec, de
cîte'ori se deschidea uşa : „Mugur, mugurel..."
Antreprenorul localului n-a înţeles să „amicii" Vieţii
româneşti au ţinut să dea un răspuns glumeţ proiectului de
formulă reacţionară, serioasă, al lui Parpalea...
* Cum combinaţia personală a lui Mecena-Parpalea căzu,
se puse la cale o combinaţie plurală, Ştefan Gheorghiu
aducînd noii societăţi de editură un aport social mult mai
redus decît cel făgăduit în cazul cînd s-ar fi găsit magica
formulă de înţelegere. Soluţia-formulă a lui Parpalea a căzut
fiindcă Viaţa românească n-a vrut să facă concesiile sugerate
de prezumtivul Mecena. în noua combinaţie au intrat mai
multe bănci şi întreprinderi din Focşani, Piteşti, Cluj, Sibiu —
ba pînă şi din Banat — iar din Iaşi, Banca Moldovei.
* în urma discuţiilor în contradictoriu, uneori foarte
violente, cu privire la condiţiile de apariţie a revistei, între I.
Botez şi G. Ibrăileanu, relaţiile prieteneşti dintre aceşti doi
oameni se răciră şi, cu toată colaborarea ulterioară a lui I.
Botez la Viaţa românească, ele nu mai că-pătară niciodată
căldura de odinioară (iar Banca Iaşilor, de sub direcţia lui I.
Botez, — de fapt, sucursală liberală a Băncii româneşti — n-a
subscris nici un ban la noua societate).
* înainte de reapariţia revistei, Ibrăileanu a alcătuit un
prospect, intitulat «Viaţa românească» apare (cîteva

482335
cuvinte către public). în acest prospect se sublinia faptul că
Viaţa românească susţinuse timp de 10 ani, pînă la
izbucnirea războiului, revendicările democratice la ordinea
zilei, luptînd, în marginile unei publicaţii destinate ideilor şi
discuţiilor teoretice, pentru ridicarea păturilor adînci ale
neamului la o formă de viaţă mai înaltă, prin studii de
sociologie cu aplicare la ţara noastră? ca şi prin articole şi
cronici relative la problema agrară* electorală, economică,
administrativă, şcolară etc.
* în privinţa literaturii publicate de această revistă,
prospectul adăuga următoarele : „Se poate afirma că Viaţa
românească a tipărit în paginile ei toată literatura bună cîtă
s-a produs în cursul celor zece ani de apariţie şi că,
înregistrînd ca un seismograf cele mai uşoare semne ale
energiei creatoare, încă nedefinite, ori de unde ar fi venit, a
presimţit talentul veritabil de la primele lui manifestări, i-a
dat putinţa să se afirme şi a adus astfel un însemnat serviciu
tinerei literaturi".
* Prospectul cuprindea şi fotografiile colaboratorilor,
aşezate cu multă diplomaţie de Ibrăileanu, care a menajat
toate susceptibilităţile. Fotografia lui şi-a pus-o la urmă. Iar
în lista membrilor Asociaţiei literare şi ştiinţifice «Viaţa
românească», creată cu prilejul reapariţiei revistei, a trecut
la coadă pe G. Topîrceanu, Spiridon Popescu şi M.
Sadoveanu, arătînd astfel că nu criteriul valorii a stabilit
ordinea numelor. Un amănunt : printre membrii asociaţiei a
fost trecut şi... Valeriu Arsenescu, pseudonim sub care
Sadoveanu publicase minunate pagini în însemnări literare.
483
335
La alcătuirea prospectului un singur nume a fost pus în silă
printre membrii asociaţiei : numele şi fotografia unui
publicist fără talent, pe care 1-a impus cu o înverşunată
insistenţă M. Sadoveanu, ameninţînd chiar cu retragerea sa
de la revistă. Capitularea lui Ibrăileanu n-a fost decît
formală. „Colaborarea" acestui director cultural de minister
s-a mărginit la ornamentarea, cu chipul său, a galeriei
scriitorilor din prospect. Viaţa românească nu i-a publicat
însă nici un rînd. De altfel, nici nu-mi aduc aminte ca el să fi
trimis ceva revistei.
* Pentru numele cedat Institutului de arte grafice şi
editură, noua întreprindere a dat întemeietorilor cîte 30.000
lei de fiecare. în afară de întemeietori (C. Stere, G.
Ibrăileanu, M. Carp, Ion şi Constantin Botez), D. D.
Pătrăşcanu a primit o sumă echivalentă pentru rolul
determinant avut în găsirea combinaţiei financiare care a
făcut posibilă reapariţia revistei (în înjghebarea blocului de
bănci finanţatoare, Gr. T. Coandă, de la Piteşti, a pus mult
suflet, dar, din nenorocire — bani mai puţini...). Iar lui G.
Topîrceanu şi mie ni s-au dat cîte trei mii de lei şi cîteva
acţiuni.
* Redacţia şi administraţia revistei s-au instalat la etaj, în
localul tipografiei Dacia, de pe strada Lăpuşneanu, vizavi de
biserica Banu, unde fusese înainte de război berăria
Bragadiru. Redacţia avea o sală mare, cu vedere spre
resturile grădinii Primăriei, care dădea în strada
* Brătianu, fostă Strada de Sus. Sala era dominată de o

masă lungă, cu fotolii şi cu scaune de jur-împrejur. La uşă

484335
 se afla un cuier bătut în peretele' din dreapta, iar lîngă
dînsul se găsea un dulap mare, alcătuit din două părţi : o
despărţitură jos, cu uşi de lemn, şi alta sus, cu rafturi şi
cu uşi de sticlă, pentru manuscrise, reviste, cărţi. Masa
era aşezată perpendicular pe peretele cu dulapuri şi se
întindea pînă aproape de fereastra care dădea în pasajul
ce lega strada Lăpuşneanu cu strada Brătianu. în dreptul
acestei ferestre se găsea o canapea, iar alături, un
dulăpaş-clasor, în care se ţineau manuscrisele acceptate
pentru numerele în pregătire.
* Eu stăteam în capul mesei, cu spatele spre fereastra
dinspre pasaj, Ibrăileanu în stînga mea, iar Topîrceanu la
dreapta, cu faţa spre Ibrăileanu şi cu spatele spre sobă.
Ceilalţi membri ai redacţiei se aşezau la întîmplare. Sa-
doveanu prefera să şadă pe canapea. Veneau aceiaşi
colaboratori. Noi musafiri erau fraţii Teodoreanu, Al. A. Phi-
lippide, I. Şiadbei etc. Orele de lucru în redacţie nu erau
reglementate. Ibrăileanu venea de obicei spre seară, ca şi
„amicii" — la aşa-zisa „cafenea". Cînd Ibrăileanu îşi
revoluţiona orele de somn, stînd treaz douăzeci şi patru de
ore şi dormind abia noaptea următoare — el venea la
redacţie pe la două după prînz şi îmi dicta articole pînă pe la
cinci, cînd începeau să se adune colaboratorii.
* La reapariţie, Viaţa românească purta pe copertă, sub
titlu, numai specificarea „Revistă literară şi ştiinţifică", fără
să fie indicat numele directorilor. Noua organizare a revistei,
trecută şi în scriptele administraţiei, era : G. Ibrăileanu,
director; G. Topîrceanu, prim-redactor; M. Sevastos, secretar
485
335
de redacţie. Ibrăileanu voia să-şi păstreze titlul modest de
secretar de redacţie, dar dr. P. Cazacu izbucni :
* — Pînă unde vrei să mergi cu modestia t Ia daţi-mi o
coală de hîrtie.
* Şi dr. Cazacu — membru marcant în consîtiul de
administraţie al Institutului de arte grafice şi editură Viaţa
românească — făcu schema notată mai sus, pe care
Ibrăileanu o aprobă în tăcere.
* Pe lîngă revistă, Institutul înfiinţa şi o editură, condusă
de două comitete de lectură : unul pentru literatură (compus
din G. Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu şi M. Sevastos), şi altul
pentru partea ştiinţifică (alcătuit din profesorii Train Bratu,
Petre Bogdan şi Gh. Gr. Gheor-ghiu).
* Cum la redacţie se strînsese un bogat material beletristic
şi ştiinţific, Ibrăileanu alcătui deodată primele două numere
ale revistei, căutînd să nu se repete, pe cît posibil, numele
colaboratorilor. în primul număr, Viaţa românească îşi fixă
crezul : „Conduşi de acelaşi spirit democratic, de aceeaşi
dorinţă de a sluji morala şi frumosul, apărători mai presus
de orice ai libertăţii de gîndire
* — bunul cel mai mare şi mai înalt al omului — reluăm

munca noastră, începută acum 14 ani şi întreruptă în

vara anului 1916".
* Ibrăileanu trece în revistă pe colaboratorii morţi. Se
opreşte mai mult la mormîntul lui Calistrat Hogaş, care a pus
în paginile lui numai lumină şi viaţă, numai soare şi bucurie
— spune prospectul : „A pus toată taina muntelui şi tot
albastrul cerului moldovenesc, murmurul izvoarelor, vorba

486335
cu tîlc a ţăranului şi gluma homerică a oamenilor întregi de
odinioară. El a iubit natura ca un amant — eu am fost
totdeauna amantul nestrămutat al naturii — în toate
aspectele ei, s-ar putea zice în toate capriciile ei, noaptea
misterioasă, apusul care pune umbre lungi pe şesurile
tăcute, codrii sunători şi nemărginiţi, furtuna care zguduie
făptura din temelii şi golul tainic ce se întinde dincolo de
Panaghia Ceahlăului, de unde începe împărăţia spiritului
pur, unde veghează numai ochiul lui Dumnezeu."
* Dar Viaţa românească a pierdut şi pe alţi colaboratori,
mai puţin străluciţi, dar care au avut un suflet generos
* — cum spune Ibrăileanu.

* Faţă de schimbările sociale şi politice aduse de război,

Viaţa românească îşi dădea seama că, o dată cu ele, se va
schimba şi caracterul literaturii româneşti. „Aşadar
* — subliniază Ibrăileanu — ţăranul pitoresc, ţăranul

tăcut, ţăranul-tradiţie, ţăranul-speranţă al

reacţionarismului e menit să dispară şi, cu el, şi
literatura tradiţională. Literatura tradiţionalistă de
dinainte de război nu mai estede actualitate, a devenit
istorică. Reformele sociale şi politice datorite războiului,
dacă se înfăptuiesc cinstit, fac să dispară ţăranul-
suferinţă, ţăranul-rob, ţăranul nedreptăţit etc. Literatura
de dinainte de război, în care-i zugrăvit acest ţăran,
devine istorică."
* Primul număr al Vieţii româneşti publică o poezie de G.
Coşbuc : In opressores. La Miscellanea, revista dă

487
335
următoarea lămurire : „Poezia inedită a lui Coşbuc din acest 1

număr a fost lăsată de marele poet revistei noastre spre a fi

publicată după moarte. Motivul stă în conţinutul poeziei.
Blîndul poet avusese de suferit mult de pe urma puţinelor,
dar viguroaselor versuri incendiare tipărite de el."
* Preocupările revistei nu rămîn închise în graniţele ţării.
Viaţa românească salută apelul scriitorilor francezi Romain
Rolland, Henri Barbusse şi Georges Duhamel către artiştii,
scriitorii şi oamenii de ştiinţă din lumea întreagă pentru
înfiinţarea internaţionalei intelectualilor, în chipul acesta
capătă o formă concretă mişcarea de înfrăţire începută în
1919, mai mult teoretic, de un grup de scriitori francezi, în
frunte cu Anatole France, mişcare la care au aderat somităţi
europene ca Benedetto Croce, Blasco Ibanez, Selma
Lagerlof...
* în vara anului 1921 a ars şi redacţia din strada Lă-
puşneanu nr. 33. Atunci, Viaţa românească, în septembrie
1921, şi-a mutat provizoriu redacţia şi administraţia în strada
Alecsandri nr. 12, după un scurt popas în casele lui M. Carp,
din strada Păcurari nr. 4, şi ale lui M. Co-dreanu, din fundul
curţii Creditului Urban, de pe strada Lăpuşneanu. Ne-am
1
instalatDe
* fapt,cameră
într-o ea apăruse în 1894,
a Tipografiei în
Naţionale I. S. Ionescu,
care fuzionase cu Institutul Viaţa românească. Era o odaie
mare, cu o uşă care dădea în stradă. Se afla, pesemne, pe o
pivniţă, căci era îngrozitor de friguroasă. în toată iarna
anului 1921—1922 nu ni s-au dezgheţat picioarele. Lucram
1Alina G., Buna-cuviinţă. Cum să se poarte omul în societate, nr. 385—387.

488335
cu paltonul în spate. Ne întorseserăm la vremurile de
dinainte de^ războiul mondial, cînd redacţia şi administraţia
ocupau o singură cameră. Din pricina acestor condiţii
vitrege, adunările redacţionale nu durau mult şi nu se mai
bucurau de participarea tuturor „amicilor".
* între timp, se construia pe aceeaşi stradă, lîngă lo-i aiul
primăriei, „palatul" Vieţii româneşti, unde s-au instalat în
curînd redacţia şi administraţia revistei. Pînă atunci, „amicii"
redacţiei au suportat cu stoicism vitregia vremelnicei
sălăşluiri în gheţăria lui I. S. Ionescu. în noul local, redacţia a
început să clocotească de muncă. Ibrăileanu lucra intens. Era
ocupat şi cu prepararea cursului la universitate, şi cu
pregătirea numărului re- * vistei, citind şi îndreptînd
manuscrise, şi cu redactarea propriilor studii, cronici,
precum şi a articolelor de la rubricile Miscellanea, Recenzii şi
Revista revistelor, şi cu citirea cărţilor, revistelor, ziarelor, şi
cu alcătuirea şi traducerea în fapt a planului editurii; ba
chiar şi cu unele consultaţii de ordin administrativ.
* Intrînd în societatea Vieţii româneşti librăria şi editura
Alcalay, activitatea redacţională s-a mărit. S-a pus în discuţia
comitetului de lectură şi problema retipăririi traducerilor
epuizate din „Biblioteca pentru toţi". Eu am primit sarcina să
prezint referatul. Pentru aceasta, am citit mai multe volume,
subliniind greşelile de limbă şi de stil — indicînd pe
marginea paginii îndreptările ce trebuiau făcute. Marea
majoritate a traducerilor erau atît de proaste, încît nici nu se
puteau corecta. Scrierile trebuiau traduse din nou. Dar

489
335
operaţia de a traduce atîtea opere era legată de investirea
unor mari sume de bani, pe care societatea nu le avea.
* — Decît să stricăm gustul public cu asemenea orori —
încheie Ibrăileanu — mai bine să renunţăm la retipărirea
traducerilor proaste.
* Problema calităţii se punea de asemenea şi pentru
lucrările originale. îmi amintesc că ni s-a trimis de la
Bucureşti, pentru a hotărî retipărirea, un tratat de bună-cu-
viinţă, apărut în „Biblioteca pentru toţi" , epuizat demult şi 2

cerut cu frenezie de public. Dar acest manual de precepte

pentru purtarea cuviincioasă în societate fusese scris cu o
flagrantă încălcare a tuturor regulilor de stil.
*
*
Am dat un referat negativ asupra micului codex, şi
*

comitetul a respins propunerea de reeditare făcută de

sucursala din Bucureşti. Totuşi manualul a apărut. Ce-
rîndu-i explicaţii sucursalei din Bucureşti, D. D. Pătrăş-
canu a izbucnit :
* — Şi ce-i dacă-i proastă cartea ? în schimb, e o mină de
aur ! Ne-o rup cititorii din mină. Cu intransigenţa voastră o
să ne prăbuşim. Nu vreţi să public cartea doamnei Alina ?
Dar aveţi nevoie de hîrtie pentru
* * cărţile bune. De unde să iau bani ?

* Ibrăileanu începu să rîdă. îl rugă apoi foarte serios să nu

ne mai facă astfel de surprize. Şi, într-adevăr, acesta a fost

2Alina G., Buna-cuviinţă. Cum să se poarte omul în societate, nr. 385—387.

490335
singurul caz cînd sucursala din Bucureşti n-a executat
dispoziţia centralei din Iaşi.
* Editura a scos traduceri foarte îngrijite, făcute de Gala
Galaction (Paiaţa Maicii Domnului a lui Anatole France), M.
Carp (Ţara minunată a peşterilor şi Xipehu-zii de J. H. Rosny
şi o culegere : Povestiri fantastice), Pompiliu Pîrvescu
(Campania în Franţa a lui Goethe), G. Topîrceanu (Visul unei
nopţi de vară de Shakespeare), C. Săteanu (Staţia Baranovici
a lui Şalom Alehem) etc.
* — Ştiţi de ce-i aşa de bună traducerea din Şalom
Alehem ? ne-a spus o dată Ibrăileanu. Fiindcă Săteanu a
scris-o aşa cum vorbeşte el...
* Editura a retipărit romanele Lascăr Viorescu şi Din
Moldova ale lui W. de Kotzebue, precum şi cîteva povestiri
de G. Sion din trecutul ţărilor noastre (Din Moldova...).
* Pe lîngă alte atribuţii ale mele ca membru în comitetul
de lectură, o aveam şi pe aceea de a stiliza unele lucrări.
Astfel am revăzut Amintirile din teatru ale Aglaei Pruteanu,
Notele de război ale doctorului Ştefănescu-Ga-laţi (unele din
ele publicate şi în revistă), volumul întîi din Amintirile
profesorului N. Leon etc. Atrăgeam multor scriitori atenţia
asupra unor neglijenţe de stil, şi ei le îndreptau singuri, ca
Octav Botez şi chiar I. Bwtez, care erau stilişti rafinaţi.
* Topîrceanu şi cu mine descopeream şi scăpările din
vedere de ordin stilistic ale articolelor lui Ibrăileanu,
însemnîndu-le cu creionul roşu pe marginea corecturii.
Uneori, îl cam exasperam cu observaţiile, şi atunci el
izbucnea :
491
335
* — Să mă lăsaţi în pace cu fleacurile voastre ! N-am să-
mi stric ideea de dragul zorzoanelor. Voi, stiliştii, fiindcă n-
aveţi nimic în cap, vă ocupaţi numai de formă. Eu... cuget,
urmăresc ideea — care-i totul...
* M. Carp m-a combătut într-un articol de revistă, spu-
nînd că Ibrăileanu nu numai că era.stilist, dar avea chiar mai
multe stiluri : unul de publicist, şi altul de beletrist, ca în
Adela. El îşi dădea seama, în criticile lui, de cele mai fine
nuanţe de stil din scrisul literaţilor analizaţi de dînsul. Foarte
exact ! Dar criticul scria foarte mult pentru Viaţa
românească şi nu-şi putea îngriji totdeauna stilul. Drept
dovadă, luaţi şi citiţi articolele lui Ibrăileanu de dinainte de
primul război mondial şi cele de după încheierea păcii. Seria
a doua de articole este incomparabil mai îngrijit scrisă. S-a
stilizat singur, sub sîcîiala redacţională. Despre stilul
primelor sale articole Stere spunea ironic :
* — Ibrăileanu îşi începe articolele cu „căci"... Ibrăileanu
îşi îngrijea mai mult forma articolelor în
* ultima perioadă datorită împrejurărilor notate mai sus

— şi nicidecum contactului cu Paul Zarifopol, cum

credea Tudor Vianu. De altfel, „contactul" cu Zarifopol se
mărginea la corespondenţă şi la colaborarea acestuia de
la distanţă. N-a venit niciodată la redacţia din Iaşi. Şi
atunci se iveşte întrebarea : de ce Ibrăileanu n-a fost
influenţat de stiliştii Galaction şi Sadoveanu, mai ales că
primul venea des pe la redacţie, iar cel de-al doilea
aproape în fiecare zi, putîndu-1 influenţa şi verbal... şi a

492335
 fost influenţat de la depărtare, printr-o corespondenţă,
care nu cuprindea, desigur, lecţii de stil ?
* Ibrăileanu, care alcătuise aproape tot planul editurii,
trecuse în proiect şi impresiile de călătorie ale lui Alec-
sandri, socotite de dînsul ca paginile cele mai bune ale
bardului de la Mirceşti, pe care îl considera mai mare ca
prozator şi ca autor dramatic decît ca poet. Aceastăculegere
n-a ieşit însă la lumină din pricina dificultăţilor financiare.
* Pe coperta Vieţii româneşti apărură nume noi : Al. A.
Philippide, G. Bîrgăoanu (cu izbutita poezie Carate cu grîu),
Mihai D. Ralea, I. Şiadbei, Petre Pandrea, P. Andrei, D. I.
Suchianu, care s-a remarcat prin articole vioi scrise, bazate
pe o documentaţie serioasă etc.
* Al. A. Philippide, care a debutat la însemnări literare, a
continuat să publice poezii în Viaţa românească. Versurile
lui originale îşi desăvîrşeau calităţile afirmate în însemnări
literare sporindu-şi vigoarea, îndrăzneala, elanul, muzica şi
proaspetele însuşiri plastice. Mai tîrziu, Philippide s-a
afirmat şi ca prozator de talent. A publicat articole şi recenzii
de cărţi româneşti şi străine, dovedind gust artistic şi o mare
destoinicie în a scoate în relief nota caracteristică a
scriitorului studiat şi a-i descoperi defectele. Forma
articolelor sale e remarcabilă. Philippide a făcut şi traduceri.
Tălmăcirea lui 'din Courteline, de pildă, prin bogăţia limbii şi
prin prospeţimea pitorească a stilului are valoarea unei
opere originale.
* în primii ani după reapariţia revistei, s-au remarcat în
paginile Vieţii româneşti poeziile pline de gingaşă simţire şi
493
335
de dragoste pentru natură ale Olgăi Vrabie, care s-a prăpădit
de timpuriu de o boală fatală, înainte de a-şi fi putut da
măsura talentului său.
* Iar la partea ştiinţifică a revistei s-a distins, cu studiile lui
de lingvistică şi de istorie literară, I. Şiadbei — un publicist
bine pregătit, sîrguincios, care prin forma-i îngrijită şi
atractivă făcea ca articolele sale să fie preţuite şi cercetate
cu plăcere nu numai de specialişti, dar şi de cititorii de
literatură cei mai pretenţioşi.
* După recomandarea mea, Ibrăileanu a numit în funcţii
redacţionale pe G. Bîrgăoanu şi pe Stejar Ionescu — cel dintîi
fiind un poet remarcabil, un entuziast cîntăreţ al muncii
ţărăneşti ; cel de al doilea, prozator plin de delicateţe,
înzestrat cu spirit de observaţie şi c\i un stil înrudit cu
fineţea broderiei feminine. Stejar Ionescu a încetat din viaţă
printr-un accident, în plină ascensiune literară.
* în atmosfera de muncă voioasă a redacţiei, Demostene
Botez aduse într-o zi poezia Putrezim, care se isprăveşte
funebru :
* Şi putrezeşte parcă-ntreg pămîntul, Nici soarele n-apare,

nici n-apune. Stau neclintiţi copacii de cărbune De

teamă, parcă, să nu-i sfarme vîntul.
* Şi pretutindeni, ca-ntr-un ţintirim, Mai goi de visuri, mai

săraci de viaţă, Inmormîntaţi în toamnă şi în ceaţă,

Putrezim !
* Ani de zile după aceea Ibrăileanu îl întîmpina cu bucurie
pe Demostene Botez, cînd apărea în uşă, cu statura lui

494335
zdravănă de centurion frumos, exuberant de viaţă fizică — şi
îl saluta adesea cu semnalul de alarmă
* din poezia lui :

* — Putrezim, Demostene, putrezim !

* Ibrăileanu continua aprig munca redacţională, cu o
sporită încordare, ajutat de mine şi de Topîrceanu, care era
din ce în ce mai puţin pasionat nu numai de revistă, dar şi de
propria-i activitate literară. De aceea Ibrăileanu şi-a isprăvit
astfel articolul despre volumul său de Strofe alese :
* „Natura a fost generoasă cu G. Topîrceanu. L-a înzestrat
cu multe şi variate însuşiri de artist. Avem însă impresia că
Topîrceanu nu are destulă stimă pentru rarele sale calităţi.
Topîrceanu tratează arta prea în diletant. Noi îi dorim mai
multă aplicare şi o mai deosebită consideraţie pentru
talentul său."
* în schimb, Ibrăileanu era mulţumit de activitatea mea
redacţională. De aceea m-a numit membru în comitetul de
lectură al editurii, iar pe volumul de Note şi impresii, pe care
mi l-a dat în 1920, a pus următoarea dedicaţie : „Tovarăşului
meu de jug, M. Sevastos".
* Făcînd cunoştinţă cu un scriitor rus , în trecere prin Iaşi, 3

l-am invitat la redacţie. El mi-a mărturisit la plecare

impresia ce i-au făcut-o membrii cercului. I-a plăcut mai
mult Ibrăileanu, cu ochii lui mobili, fascinanţi, deşi nu
stătuse de vorbă cu dînsul decît foarte puţin.

3Semion Iuşkevici, autorul romanului Leon Drei, publicat în Viaţa românească, tradus de Axinte Frunză.

495
335
* — Ochii aceştia au să mă urmărească toată Europa, îmi
spunea scriitorul, care pleca în străinătate... ba au să se ţină
de mine pînă peste ocean...
* Ieşind într-o zi de la redacţie împreună cu mine, acest
scriitor mă întrebă :
* — în ce zi şi la ce circiumă se întîlnesc săptămînal
redactorii Vieţii româneşti ?
* Eu făcui ochii mari :
* Dar redactorii revistei nu se întîlnesc niciodată la
circiumă. întră cîteodată, izolaţi, de beau ziua cîte o bere sau
un şpriţ, de sete... dar numai atît...
* Cum ? Nu se întîlnesc, ca scriitorii ruşi, la un pahar de vin
? Nu stau de vorbă la circiumă pînă după miezul nopţii,
uneori pînă la ziuă ? Ptiu ! scuipă el, cu o k grimasă de
dezgust şi cu un gest făcut cu amîndouă mîinile, de parcă ar
fi aruncat la gunoi ceva netrebnic. Apoi adăugă, deziluzionat
cu totul : Halal scriitori ! Halal literatură !
* Deşi nu-şi împărtăşeau ideile la circiumă, „amicii" Vieţii
româneşti discutau îndelung la redacţie, ori acasă la
Ibrăileanu. Roadele acestor discuţii se iveau în operele
colaboratorilor.
* în noua clădire — „palat", cum i se spunea impropriu —
din strada Aleosandri nr. 3 erau instalate la parter :
tipografia, cîteva birouri şi casieria, iar la etaj — redacţia şi
direcţia administrativă. Se rezervase o cameră pentru
musafiri. Radu Rosetti a locuit acolo mai mult timp, ocupat
cu supravegherea apariţiei unui volum. Localul, sobru, avea
aspect de cazarmă, spital sau percepţie. Iar sala redacţiei —

496335
ocupată de o masă enormă, lungă cît salonul, acoperită de-o
muşama neagră, cu scaune de jur-împrejur, „amicii" abia
avînd loc de făcut turul mesei între spatele scaunelor şi
perete semăna cu o trapeză mănăstirească. „Palatul" poseda
şi^un edec : un portar-intendent, Moş Niculae, om bătrîn, cu
barbă rară, flecar, care totdeauna avea de comunicat ceva
confidenţial la ureche — ceea ce îl exaspera pe Ibrăileanu.
Pe fereastra sălii redacţionale se vedea intrarea şcolii de
comerţ şi vechea biserică Sfîntul Ilie, străjuită de mai mulţi
salcîmi, în care ciorile îşi făceau cuiburi. Acolo se distra
Alecsandri în copilărie, zvîrlind cu pietre în clopotniţă, ca să
împiedice baterea toacăi. Casa poetului se află şi astăzi lîngă
biserică. Primăvara, Topîrceanu urmărea ceasuri întregi cum
îşi învăţau stâncile bătrîne puii să zboare, izbindu-i cu
pieptul şi dîndu-i jos de pe crăci, ca să le alunge sfiala şi să-i
silească a-şi deprinde aripile cu zborul.
* Masa avea sertare de jur-împrejur. în sertarul său închis,
Ibrăileanu îşi ţinea sticluţa cu spirt, cu care se dezinfecta
după ce dădea mîna cu vreun străin. Tot acolo se găsea şi
registrul de onorarii, în care directorul nu lăsa pe nimeni să
se uite. Deşi Ibrăileanu lăsa de multe ori sertarul deschis,
nimănui însă din redacţie nu i-a trecut vreodată prin gînd să
arunce o privire indiscretă asupra tabloului onorariilor.
* Lîngă sala cea mare a redacţiei unde se întîlneau
„amicii", se găsea cabinetul directorial, în care Ibrăileanu nu
stătea mai niciodată. Se retrăgea acolo numai cînd avea de
discutat vreun necaz cu directorul administrativ sau cu vreun

497
335
profesor universitar, care vroia să-i comunice ceva în
legătură cu şcoala.
* Alături de cabinetul directorului se aflau două odăiţe cu
ferestrele spre strada Alecsandri şi o odaie mai mare,
interioară, cu glasvand. în aceste trei odăi a locuit M. Ra-lea
după sosirea lui de la Paris.
* Şedinţele redacţionale se ţineau, ca şi în trecut, seara.
Dintre colaboratorii de dinainte venea în acest local mai rar
I. Botez, prins de alte ocupaţii, şi mai des A. Frunză, care
începu să publice în revistă lucrări originale (Amintiri de la
Muntele Athos, un articol despre V. Korolenko), precum şi
traduceri din limba rusă. Sadoveanu venea regulat la
redacţie. M. Carp însă vizita la intervale foarte mari redacţia,
încetînd cu totul colaborarea la revistă.
* Institutul de arte grafice şi editură Viaţa românească
înfiinţa şi o librărie la Iaşi, pe strada Cuza-vodă, lîngă
Administraţia financiară, vizavi de librăria Socec, aproape de
Piaţa Unirii. Pătrăşcanu făcuse o bună alegere, aducînd pe
Virgil Montaureanu de la Socec ca director al librăriei - un
om foarte priceput şi afabil în relaţiile cu publicul.

498335
 *
*
*
*
Păcat că remarcabilele lui însuşiri comerciale şi edi riale
*

n-au fost folosite la direcţia generală a societăţii.

* întreprinderea achiziţionase şi la Bucureşti librăria şi
editura Alcalay de pe Calea Victoriei, unde se arborase firma
Vieţii româneşti. întinderea prea mare a întreprinderii, în
dezacord cu mijloacele financiare ale Institutului,
dificultăţile băncilor şi ale instituţiilor fondatoare, precum şi
defectele, ca şi deficienţele unora dintre conducătorii noştri
administrativi şi tehnici din Bucureşti au determinat o mare
criză a societăţii şi a revistei. Apoi se dovedi că fantezia lui D.
D. Pătrăşcanu nu prea era utilă în comerţ.
* Printre primii administratori ai Institutului a fost şi Sache
Petreanu, fost conducător administrativ al ziarelor Adevărul
şi Dimineaţa, un bătrîn de statură potrivită, uscat, cu priviri
bănuitoare şi rele îndărătul unor ochelari care îşi jucau
lentilele lucii. Venea din Bucureşti cu porecla „şarpele cu
ochelari". Fusese adus de Pătrăşcanu. Petreanu n-avea spirit
comercial. Era numai un contabil şi un casier minuţios şi
zgîrcit, care desconsidera pe scriitori, simţind o deosebită
satisfacţie să le refuze cererile şi să le amîne plata
onorariilor. Ca administrator al Adevărului şi Dimineţii, el
devenise celebru prin dispoziţia dată ca să nu se preschimbe
peniţele şi creioanele redacţiei pînă ce ziaristul respectiv nu

372
499
aducea la administraţie peniţa uzată şi capătul de creion
consumat.
* Alt administrator a fost P. Iliescu, bun tipograf şi librar,
înzestrat cu alese calităţi comerciale. Spiritul lui de iniţiativă
era temperat de un uşor tembelism. Iar patima jocului de
cărţi submina aceste strălucite însuşiri. Cum Iliescu adusese
drept contribuţie în societate tipografia Dacia, avînd unele
drepturi... viitoare, el administra societatea tot ca
întreprinderea lui particulară şi, de cîte ori avea nevoie de
bani la masa verde, lua de la casă cîte o sumă pe simplă
chitanţă personală. Aceste aconturi asupra unor venituri în
perspectivă s-au ridicai pînă la suma de vreo 200.000 de lei,
bani care lipseau pentru operaţiile curente ale tipografiei,
editurii şi revistei.
* O apariţie sinistră a trecut cîteva luni prin cabinetul de
director administrativ : un oarecare Popovici, patronul unui
atelier şi al unei prăvălii de luminări pe strada Anas-
* I asie Panu, care habar n-avea de literatură şi îşi

închipuia că scriitorii sînt nişte trîntori. De aceea îi

prigonea sălbatic, suprimînd posturi, reducînd salarii,
amînînd la infinit plăţile...
* Rămînînd într-o vară pe mina acestui administrator
(Ibrăileanu se afla la mănăstiri), Topîrceanu, într-un moment
de mare criză financiară şi de revoltă, redacta următoarea
telegramă : „Ibrăileanu, Mănăstirea Neamţului. I.umînărarul
nu ne dă leafa (stop). Luminarea, ceara, feştila şi sfeşnicul lui
de făclier. Semnat: Topîrceanu şi Se-vastos." Hazul lui
Ibrăileanu a fost singurul nostru succes.
372
* Pentru a exemplifica modul de conducere tehnică şi
comercială a Institutului e destul să spunem că societatea
Viaţa românească cumpărase o rotativă, care a sosit la Iaşi
ambalată în nu ştiu cîte lăzi. Rotativa trebuia să servească la
tipărit cărţile din editură, mai ales cele de mare tiraj, şi
broşurile din „Biblioteca pentru toţi". Maşinis-tul-şef al
tipografiei noastre, care nu lucrase niciodată la o rotativă —
poate nici nu văzuse în viaţa lui asemenea monstru — se
apucă să monteze maşina, părăsindu-şi însărcinările lui
obişnuite. Desfăcea o ladă — la întîmplare... lua o piesă, se
uita mult la dînsa, o întorcea pe faţă şi pe dos, se gîndea,
chibzuia şi în sfîrşit, după o profundă şi îndelungată
meditaţie, o aşeza undeva jos, pe planşeul de beton, în sala
rezervată rotativei. Lua pe urmă încă o piesă şi o aşeza în
altă parte... îl vedeam zilnic pe bietul maşinist, care purta un
halat albastru slinos. Era mînjit de unsoare pe obraji şi pe
mîini. Pe faţa lui purta întipărită o adîncă gîndire. Uneori i se
lumina figura. Lua o ho-tărîre năprasnică : se repezea şi
punea mîna pe o pieză aşezată în colţul de nord-vest al sălii
şi se ducea de o rînduia jos, în ungherul diametral opus. Zi
cu zi hardughia de fier îşi împlinea forma şi, ridicîndu-se în
aer, începea să capete chip de maşină. Peste vreo şase
săptămîni de meditaţie, încercări, potriviri, ciocniri şi
înşurubări, de obicei într-o profundă tăcere concentrată a
maşinistului, uneori însă sub o avalanşă de sudalme,
rotativa ajunse montată în întregime. Dar, după cît îmi aduc
aminte, această rotativă n-a tipărit niciodată nimic — cel
puţin la Iaşi.
372
501
* Cu asemenea administraţie era fatal ca Institutul de arte
grafice să ajungă pe marginea prăpastiei. în această
*

372
* atmosferă sosi Pătrăşcanu de la Bucureşti. îl întîmpină
Ibrăileanu cătrănit la faţă. Dar Pătrăşcanu era radios de
* fericire.

* — Ce staţi aşa plouaţi ? — apostrofă el redacţia în bloc.

Trecem prin oarecare criză ? Asta nu-i nimic — mai ales că
există o soluţie. Soluţia e aici. Salvarea e aici. Şi Pătrăşcanu
bătu de cîteva ori cu palma peste servieta lui, doldora de
hîrţoage.
* — Ce soluţie ? Ce salvare ? Nu vezi că ne prăbuşim ? —
îl înfruntă Ibrăileanu. Ne-am săturat de fantezii ta-
rasconeze.
* Aici, Pătrăşcanu îşi opri zîmbetul pe buze, îşi trecu mîna
prin păr şi exclamă, într-o explozie de mînie :
* — Eu mă pîrjolesc ca să vă scot din încurcătură, şi voi —
fantezii tarasconeze !... Bine ! Atunci nu vă mai arăt nimic. Şi,
cu un gest nervos, încheie ţăcănind servieta întredeschisă.
* Lasă fleacurile, Pătrăşcane, şi arată-ne ce ai acolo ?
* Ce am ? Uite ce am !
* Pătrăşcanu scoase din servietă un manuscris bătut la
maşină, pe care îl trînti în faţa lui Ibrăileanu. Ne aplecarăm
cu toţii privirile asupra manuscrisului miraculos şi citirăm pe
prima pagină : „A. L. Zissu — în slujba celorlalţi, piesă în trei
acte". Pătrăşcanu ne dădu explicaţia :
* — Zissu e cel de la zahăr. Putred de bogat! I-am arătat
situaţia revistei. L-am montat. El e acum trup şi suflet cu
Viaţa românească. S-a înflăcărat: pune la bătaie ori cît

503
375
 * — un milion, nouă milioane... la dînsul nu contează.
Numai să salvăm revista. Ei, aţi văzut că tot Pătrăşcanu
vă scoate din bocluc ?
* — După ce ne bagă... Dar, apropo, ce legătură este
între milioanele celui de la zahăr şi piesa de teatru ? — îl
întrebă Ibrăileanu.
* — Uite ce este : Zissu e şi scriitor. Nu căi pretinde
* — feritu-l-a Dumnezeu. Dar el are piesa asta şi; ca orice

autor, ar fi bucuros s-o vadă publicată — şi încă*în Viaţa

românească. Asta l-ar înnebuni, şi milioanele ar curge
gîrlă.
* — Dar dacă o fi vreo tîmpenie ? — făcu Ibrăileanu.
* Ferească Dumnezeu ! Piesa nu-i cine ştie ce, dar e
bunişoară — pe onoarea mea că merge. Are subiect social —
o grevă... şi atitudinea autorului e admirabilă.
* Bine, s-o vedem ! zise Ibrăileanu, şi luă manuscrisul.
* A doua zi, Ibrăileanu intră în redacţie mai posomorit
decît oricînd. începu din uşă :
* — Piesa nu-i nici proastă, nici bună. Ia, acolo, o
umplutură... mai are şi o dulcegărie sentimentală : fata
patronului se amorezează de un grevist şi trece de partea
muncitorilor. Apoi toată piesa e numai manierism şi
preţiozitate. Citiţi numai pasajul acesta : „într-o zi mohorîtă
de toamnă, umbra îndoielii mi se coborî, ca plumbul, în
suflet. Un păienjeniş de nepătruns s-a pus între mine şi
viziunile luminoase de altădată, şi în locul vremii de aur nu
mai vedeam decît fantome cu grumajii gîrboviţi, cu ochii
injectaţi, cu spinarea frîntă, cu pumnii crispaţi. Şi o jale

504375
grozavă mă cuprinse pentru zadarnicii atleţi de ieri, prefăcuţi
pentru vecie în umbre." Eu n-aş prea fi pentru publicare.
Dar... mai citiţi-o şi voi.
* în zilele următoare aproape toată redacţia citi piesa.
Deşi nu era nici o deosebire esenţială de vederi în privinţa
valorii manuscrisului, membrii redacţiei opiniară pentru
publicare... ca să fie salvată revista, acest util instrument
cultural.
* — Dar să n-o publicaţi într-un singur număr, ci în două —
ca să am timp să scot banii de la Zissu, zise Pătrăşcanu.
Trebuie să fim şi noi puţin şmecheri. Altfel, te pomeneşti că
ne trage pe sfoară.
* ...Pătrăşcanu se învioră şi începu să-şi bată joc de
naivitatea lui Zissu, care — pentru o ambiţie scriitoricească
— este gata să sacrifice multe milioane de bani buni. Ce mai
treacă-meargă — e un fraier...
* Piesa în slujba celorlalţi apăru în numerele 7 (iulie) şi 8
(august) 1922. Dar societatea Viaţa românească nu izbuti în
aceste două luni să scoată nici un pitac de la „fraier", epitet
care — în felul acesta — trecu asupra lui Pătrăşcanu. Aceasta
a fost singura concesie redacţională făcutăde Ibrăileanu —
dar numai şi numai pentru salvarea revistei. De altfel, piesa
era la limita publi-cabilităţii.
* Cit priveşte banii păziţi cu atîta străşnicie de Zissu, fură
învestiţi de el într-un bloc la Berlin, confiscat în urmă de
Hitler, de care fabricantul nostru de zahăr scăpă cu fuga,
numai cu ceea ce avea pe dînsul.

505
375
* Un alt director general administrativ, mai bun decît
ceilalţi, fără a fi om de specialitate, şi anume avocatul C.
Cucu, veni cu altă ideie „salvatoare". Ludovic Dauş, ca şef al
unei instituţii culturale, se oferise să scoată Institutul Vieţii
româneşti din impas, dîndu-i unele comenzi tipografice
importante, printre care şi portrete de notabilităţi pentru
instituţii. Ţinea însă să i se publice în revistă un mic roman :
Asfinţit de oameni. Ibrăileanu a citit romanul lui Ludovic
Dauş, 1-a citit şi Topîrceanu. N-a scăpat de el nici Costică
Botez. L*am văzut şi eu. Era nepublicabil. Cînd a venit Cucu
după rezultat, Ibrăileanu i-a întins manuscrisul:
* — Alea jacta est, Cucuie. Mai bine moartea... La 12

decembrie 1922 studenţii cuzişti au distrus tipografia

ziarelor Opinia şi Lumea din Iaşi, în parte şi ca protest
împotriva articolelor mele, cum se afirmă în cartea
Pentru legionari. Spre surpriza acestora, Opinia a apărut
a doua zi, ca şi cînd nu s-ar fi întâmplat nimic, fiind
scoasă de societatea Viaţa românească. Legionarii sfărî-
maseră maşinile şi împrăştiaseră prin zăpadă, în tot
oraşul, literele tipografiilor devastate. Nu-i nimiciseră
însă şi pe muncitorii tipografi. Directorul administrativ al
societăţii, C. Cucu, care avea aceleaşi păreri ca şi
conducătorii revistei Viaţa românească, a pus la
dispoziţia Opiniei literele şi maşinile. Iar lucrătorii şi-au
oferit cu elan braţele de muncă.
* Ca să se vadă atitudinea conducătorilor liberali faţă de
viitorii lor asasini, vom aminti un fapt. Autondrh Geor-gescu,
prefectul poliţiei de pe atunci, 1-a chemat la prefectură pe

506375
directorul societăţii Viaţa românească şi i-a pus în vedere să
nu tipărească Opinia, riscînd — în caz contrar — să meargă
pe urmele celor două tipografii devastate. Directorul i-a
răspuns că pentru dînsul tipărirea Opiniei este o chestie de
comerţ şi nu poate renunţa la o afacere rentabilă pentru
Viaţa românească. La aceasta, prefectul de poliţie i-a
replicat:
* — Dacă faci comerţ, să ştii că-1 faci pe socoteala du-
mitale. Eu nu te pot apăra.
* Fără să se intimideze, directorul a dat prefectului
următorul răspuns :
* — Ei bine, poţi să spui studenţilor dumitale că dacă vin,
apoi vin pe socoteala lor. Eu mai am vreo cincisprezece
grenade rămase de la război şi am vreo zece muncitori
revoluţionari , care ştiu să le mînuiască — aşa că legionarii n-
4

au decît să poftească !
* Prezenţa de spirit a lui Cucu a avut un efect neaşteptat.
După ameninţarea prefectului, au apărut în cabinetul
directorului societăţii Viaţa românească trei studenţi, care i-
au repetat vorbele prefectului. Primind acelaşi răspuns din
partea lui Cucu, ei au plecat. De fapt, nu exista nici o
grenadă şi nu era nimic organizat pentru rezistenţă.
* Directorul era consternat. Ibrăileanu şi-a luat acasă
manuscrisele. Unii dintre redactorii revistei veneau la
redacţie înarmaţi cu revolvere şi seara erau conduşi acasă
* de familia lor.

4Printre ei era şi Niculi.

507
375
* Dar trucul directorului a avut efect. Seara, tipografia s-a
trezit cu o gardă militară, trimisă ca s-o apere. Iar noaptea,
însuşi generalul comandant al Corpului IV armată a venit să
inspecteze postul.
* Intre general şi santinelă ar fi avut loc următorul
* dialog :

* Ce faci tu aici ?
* Păzesc tipografia, domnule general.
* De cine o păziţi ?
* De studenţi.
* Şi dacă vin, tu ce faci ?
* îi somez să se retragă.
* Şi dacă nu se retrag ?
* Atunci trag, domnule general.
*

* Cum ? în oameni ? — se răsti la dînsul generalul.

* Nu, domnule general... în vînt.
* — Sigur, ce poţi face tu, un singur om împotriva
atîtora ?
* Era clar că generalul, „patriot" român prin definiţie, avea
în vedere pe fiii clasei dominante rătăciţi printre cuzişti.
Conversaţia între general şi santinelă a avut loc, fără jenă, în
faţa şefului de atelier — Moldovanu. Dar studenţii, neştiind
precis ce-i cu grenadele, dar pătrunşi de înţelepciunea
zicalei: „paza bună trece primejdia rea" — au renunţat de a
ataca tipografia Viaţa românească.
*
*

508375
 *
*
*
*
*
*
*
* NOI ŞI VECHI COLABORATORI
*
*
*
* într-o zi Ibrăileanu veni mai devreme la redacţie. Era
radios : descoperise un talent nou. Primise un manuscris rar
prin poştă, semnat cu un pseudonim : Lucia Mantu. Oare
cine o fi ? Se aşeză repede în fotoliu, apropie foile de ochi şi
începu să citească cu vocea lui uşor nazală. Printre alţii se
aflau de faţă Sadoveanu şi Topîrceanu. Cînd Ibrăileanu
isprăvi de citit cele două cicluri de miniaturi : în vie şi în
tramvai, toţi îşi arătară admiraţia.
* — Asta-i Camelia
Nădejde, profesoara, fata lui Gheor-ghe Nădejde, spuse
Sadoveanu. E profesoara fetelor mele. Vine pe la noi. Ne-a
povestit unele din scenele acestea petrecute la vie — de
pildă, Pantomimă. Daţi-mi o hîrtie şi un plic.
* Sadoveanu se aşeză şi făcu domnişoarei Nădejde o
scrisoare cu slove mărunte, ca firul de mac. îi spunea că îi

509
375
citise miniaturile. O felicita şi saluta apariţia unei noi
scriitoare.
* Ibrăileanu analiză bucată cu bucată, pasaj cu pasaj.
* Ia ascultaţi — zise el
— ce bine redă Lucia Mantu convorbirea cu un băieţel de
ţăran : — De unde vii, Nică ? — Ha ? Şi ce spirit fin de
observaţie, şi ce umor discret, şi ce formă perfectă,
lapidară... E o scriitoare formată, ajunsă la maturitate.
* Nu ţi-am spus eu că-i
domnişoara Nădejde ? ! zise Sadoveanu.
*

*
*
* — Dar dacă nu-i ea ? îşi arătă îndoiala Ibrăileanu.
* Cum să nu fie ea, dacă ne-a povestit scenele din vie ? Era
şi Profiriţa de faţă.
* Dar dacă a povestit scenele şi altei persoane, iar aceasta
le-a scris, le-a semnat Lucia Mantu şi ni le-a trimis la redacţie
?... Nu se poate ?
* — Ba se poate şi aşa. Dar eu nu cred. Topîrceanu, care

cunoştea pe Camelia Nădejde, ne

* asigură :

* — N-aveţi nici o grijă, lăsaţi pe mine : am s-o trag eu de

limbă. Totuşi nu-mi vine să cred. Să nu-mi fi spus ea nici mie
vreun cuvînt...
* Enigma Luciei Mantu agită toată redacţia. într-o zi,
Ibrăileanu puse mîna pe o dovadă materială, care putea
duce, cu siguranţă, la descoperirea adevăratului nume al
Luciei Mantu. Căci ea dădea o adresă în Iaşi, pe strada

510375
Langa, unde ruga să i se trimită onorariul, păstrîndu-se
secretul operaţiei. Ibrăileanu scrise cu mîna lui adresa
destinatarului, nu dădu omului de serviciu mandatul (se
temea de o indiscreţie), ci mă rugă pe mine să-1 predau
personal la poştă, după ce mă conjură să nu divulg secretul.
Mă ţinui de cuvînt.
* Mult timp nici redacţia, nici publicul cititor nu ştiură cu
precizie cine se ascundea sub pseudonimul Lucia Mantu,
care trimise revistei şi alte miniaturi, învăluite în aceeaşi
taină. O povestire a ei, Cucoana Olimpia, dobîndi premiul I la
concursul de romane al Dimineţii. Ibrăileanu si Sa-doveanu
făceau parte, mi se pare, din juriu. Curiozitatea creştea în
redacţie. Cine-o fi Lucia Mantu? Cineva dădu sugestia să
facem investigaţii în jurul adresei mandatului cu onorariul.
* — Se poate una ca asta ? — se scandaliza Ibrăileanu. Ce
? Sîntem mitocani ? O dată ce scriitoarea vrea să ră-mînă
anonimă, noi n-avem dreptul să facem demersuri pentru a-i
descoperi taina. Nici să nu mai aud de aşa ceva, că mă fac
foc...
* Secretul însă nu dură prea mult. în cele crni urmă, se află
adevărul. Nu ştiu cine răsuflă taina — poate însăşi
scriitoarea: Lucia Mantu era într-adevăr Camelia Nădejde.
* — Nu v-am spus eu din capul locului ! — explodă
triumfător Sadoveanu.
* Schiţele Luciei Mantu au rămas în amintirea mea ca
nişte gravuri delicate, cu linii subţiri, făcute de un artist care
îşi stăpîneşte la perfecţie meşteşugul. Recitindu-le însă

511
375
acum, am simţit un singur regret : că ele n-au o mai adîncă
semnificaţie omenească...
* La Viaţa românească a colaborat şi Tudor Pamfile, cu
schiţe şi documente omeneşti din viaţa de la ţară — lucrări
în care este înfăţişat ţăranul autentic, aspru şi simplu, avînd
în cotloanele sufletului său atîtea taine. Eroii săi
întrebuinţează graiul firesc al satelor. Dialogurile lui sînt un
model de limbă neaoşă românească, ce curge cu naturaleţa
undelor pe sforul apei. Iar priveliştile din opera lui sînt
zugrăvite în culori vii, proaspete, cu o caldă dragoste de
natură.
* Tudor Pamfile era un literat de-o profundă seriozitate
profesională. Privea scrisul ca o îndeletnicire temeinică.
Uşurătatea îi repugna. N-avea pereche în modestie : orice
laudă îl încurca, îl făcea să-i zvîcnească sîngele în obraz, îi
împiedica vorba şi dădea gestului său durităţi de lemn. Pe
lîngă activitatea beletristică, el era şi un sîr-guincios folclorist
; a cules multe povestiri, cîntece şi datine — nealterate de
timp, pe care le-a publicat Academia Română în colecţia
„Din viaţa poporului român". A scos şi revista de folclor Ion
Creangă din solda sa de ofiţer.
* Cînd venea Tudor Pamfile în redacţia din Iaşi, simţeam
— dincolo de scriitorul şi de folcloristul dintr-însul — un om
de-o rară distincţie sufletească. Militar de carieră, el avea în
vorbă şi în atitudine o blîndeţe care nu se potrivea cu haina
cazonă.
* Era în preajma primului război mondial, cînd trenurile
* aglomerate — circulau greu, cu mari întîrzieri. într-o

512375
 * zi, Tudor Pamfile, palid, obosit, intră cu pas nesigur în
redacţia Vieţii româneşti, adueîndu-ne un manuscris, şi
ne ceru permisiunea de a se întinde cîteva momente pe
o canapea. Maiorul Tudor Pamfile venea de la Bîrlad.
Fusese comandantul militar al trenului şi — cum sosise
prea tîrziu la gară — nu găsise loc liber în nici un vagon.
* — N-am avut loc — ne spuse el cu naturaleţe. Am venit
în picioare. îs după o operaţie şi.mă simt ostenit.
* Va să zică, în vremurile acelea de pregătiri militare,
maiorul Pamfile, comandantul unui tren, convalescent după
o operaţie — de-abia ţinîndu-se pe picioare — n-a îndrăznit
să tulbure camaradereşte pe un sublocotenent fără mustaţă
din conversaţia-i tandră cu domnişoara de vizavi, n-a clintit
de pe bancă nici pe un „răcan", care ar fi zvîcnit în sus la un
semn al ofiţerului. Maiorul convalescent, slab, galben, s-a
apucat cu mîna de o bară într-un culoar şi, clătinîndu-se, a
făcut aşa drumul de la Bîrlad la Iaşi — înghesuit şi ghiontit
de călători.
* La Tecuci, locul lui de baştină, i s-a comemorat moartea.
Ba i s-a dezvelit şi un bust. Probabil tinerii, trecînd pe alături,
se întreabă astăzi cu mirare : Oare cine o mai fi fiind şi ăsta ?
Acestora le spunem : Dacă nu ştiţi cine-i scriitorul şi
folcloristul Tudor Pamfile, ţineţi măcar minte că acesta-i
maiorul cel din tren.
* Numărul 4 al Vieţii româneşti din 1923 cuprinde o
excelentă cronică despre activitatea teatrului din Craiova,
iscălită : Petre Diacu. Această cronică a jignit simţul
cetăţenesc al craiovenilor, care a făcut — cu această ocazie
513
375
— o adevărată răzvrătire. Cum ? Craiova n-are teatru ? N-are
autori dramatici ? N-are director de scenă ? N-are director
administrativ şi artistic, care se jertfesc pentru urbea Banilor
? Aceste sînt exclamaţiile interogative, pe care presa
craioveană le-a aruncat Vieţii româneşti. Ziarul Straja din
Craiova era în fruntea campaniei teatrale.
* După apariţia cronicii, actorii craioveni, împreună cu
personalul administrativ al teatrului, s-au pus pe urma
autorului. Au fost cercetate, desigur, listele electorale şi cele
de impunere, baroul, catedra, C.F.R., Sfatul negustoresc etc.
Nicăieri nu figura însă numele lui Petre Diacu. Actorii au
bănuit atunci că autorul a semiiat cu un pseudonim. Alte
cercetări. Alte verificări de scripte. în sfîrşit, direcţia
Teatrului din Craiova s-a pus» pe pista autorului. Petre Diacu
ar fi un elev de liceu ! Dintr-un articol al ziarului Straja,
rezulta că direcţia teatrului din Craiova a cerut direcţiei
Liceului Carol î să facă investigaţii. Directorul a instituit o
anchetă. Vinovatul a fost prins : un elev din clasa a VlII-a
modernă. Straja anunţă că autoritatea şcolară va lua măsuri
împotriva elevului delicvent.
* într-adevăr, sub pseudonimul Petre Diacu se ascundea
şcolarul Petre Marcu (cunoscutul scriitor Petre Pan-dreaj,
care fu pedepsit disciplinar de direcţia liceului prin
eliminarea pe trei zile de la cursuri. Se consfinţea deci
principiul că un elev n-avea dreptul să se atingă în scris de
teatrul din Craiova (poate nici verbal ?). Atunci ar fi fost logic
să li se fi interzis elevilor, pur şi simplu, accesul la teatru.

514375
* Cit priveşte pe autorul cronicii „infamante", cînd Petre
Pandrea publică în Viaţa românească primul articol,
Ibrăileanu exclamă cu încîntare : Tînărul acesta calcă pe
urmele lui Gherea !
* într-o seară de mai, Sadoveânu intră revoltat în redacţie.
Ne spuse că teii care străjuiesc şoseaua de la Copou pînă la
Şcoala Normală căzuseră pradă culegătorilor de flori pentru
ceai, care, ca să nu se caţăre în copaci, rupeau crengile,
jumulindu-le pe loc sau cărîndu-le pe umăr acasă. Sfîşiau teii
şi amorezaţii, care se plimbau cu ramuri înflorite în mînă. îi
devastau şi copiii, şi bă-trînii. Vizitiii îşi pavoazau cu verdeaţă
birjele, ba şi ţăranii treceau cîte o crenguţă pe după obraza
cailor. Avea loc o devastare sălbatică. Teii erau mutilaţi,
rămăseseră fără coajă, jupuiţi ; sub ei, pe jos, nu se vedeau
decît frunze şi ramuri rupte... Sadoveânu mă rugă să dau o
notiţă în Opinia, la care scriam, „ca să se ia măsuri". N-am
dat notiţa, fiindcă nu credeam în eficacitatea ei. Cine era să
ia măsuri ? Şi ce măsuri se puteau lua ?
* Peste vreo două zile, Sadoveânu veni iarăşi la redacţie,
îmi reproşa că nu scrisesem notiţa. Devastarea teilor
continua. Trebuia dată alarma. A doua zi, ziarul Opinia
publică informaţia dorită ; iar în ziua următoare, Sadoveânu
ne anunţă cu bucurie :
* — De la Copou pînă la Şcoala Normală circulă patrule
militare, care nu mai lasă pe barbari să schilodească teii.
* Peste cîteva săptămîni, ducîndu-mă la vila lui
Sadoveânu, am întîlnit patrulele paznice ale teilor, care de

515
375
 altfel nu mai aveau nici o floare. Dar m-am dus pe acolo
*

şi în august, împreună cu Costică Botez, la vînătoare de

prepeliţe. Patrulele circulau pe sub tei. Am făcut acelaşi
drum şi-n noiembrie, pornind după iepuri. Copacii nu
numai că n-aveau flori, dar nici frunze. Doi soldaţi se
odihneau pe marginea şanţului.
* Voi ce păziţi ? îi întrebai.
* Nimic.
* Atunci, ce căutaţi pe-aici ?
* — Ştim şi noi ? ! Don' vagmistru trimite în fiecare zi
patrule pe şosea, pesemne ca să nu se facă prădăciuni.
* întîmplarea aceasta mi-a dat curaj în publicistică. De
aceea e bine să perseverez — îmi spusei — şi să dau alarma
ori de cîte ori aflu despre o nedreptate sau despre vreun
vandalism.
*
* într-o seară, cînd redacţia revistei, Viat a românească
era plină de „amici", Ibrăileanu îşi roti ochii vioi asupra
asistenţei şi începu volubil, cu entuziasm :
* — Mi-a venit o idee. Revista are aceiaşi şi aceiaşi
colaboratori. Pe coperta ei apar aceleaşi nume — de altfel,
nume de scriitori buni, fără îndoială, dar aceleaşi... Publicul
cititor s-o fi plictisit sau poate are dorinţa de a găsi ceva nou,
altceva decît literatura obişnuită din paginile revistei
noastre. Cum literaţi noi nu sînt — oare n-aţi putea
dumneavoastră, scriitorii vechi, să daţi ceva revistei sub
pseudonim ?
* Ibrăileanu îşi purtă întrebător privirea de la unul la altul.
384
* Scriu eu, rosti scurt şi hotărît Sadoveanu.
* Dumneata ? — izbucni mirat Ibrălieanu, dumneata, care
eşti atît de personal, ai să fii recunoscut de la primele
rînduri. N-ai semnat, în însemnări literare,- Va-leriu
Arsenescu şi Ion Cernat ? Toată lumea însă te-a recunoscut
de la primul rînd. -i.
* De data asta am să-mi schimb cu totul factura. Pun
rămăşag. O să scriu numai cu subiect şv predicat.
* într-adevăr, Sadoveanu aduse peste puţin timp romanul
Oameni în lună, care apăru sub pseudomniul Silviu Deleanu,
în numerele 2 (februarie), 3 (martie) şi 4 (aprilie) 1923.
Nimeni nu putu recunoaşte pe adevărâtul autor. Erau scene
petrecute la oraş, între oameni de afaceri, fără /privelişti de
natură, fără amintiri din îndepărtatul trecut, fără o figură de
stil. D. D. Pătrăşcanu ne povesti că, întîlnindu-se în Bucureşti,
pe stradă, cu Brătescu-Voineşti, acesta îl întrebă :
* — Am citit prima parte din Oameni în lună. Cine-i Silviu
Deleanu ?
* — Un debutant.
* — Dacă un debutant scrie aşa, haiti ! noi, vechii
scriitori, să ştii că ne-am dus dracului cu toţii ! — rosti
deznădăjduit bătrînul literat.
* Nici din partea a doua a romanului cititorul nu putu
înţelege mistificarea. De abia în partea a treia Sadoveanu îşi
dădu în petic. Eroul principal al romanului, Eudoxiu Bărbat,
se destăinuia astfel faţă de Traian, un tînăr plin de inimă :
* „Tatăl meu mi-a povestit pribegia lui şi mi-a vorbit de
acele zile din copilărie pe care le-a petrecut în munte, în
384
517
mijlocul unor oameni tari. îi rămăsese o amintire plină de
poezie. Turmele părăsind costişele şi pădurile de brazi şi
coborînd în cîmpie, toamna, la iernatic. Flăcăi cu toiege
înalte, cîini cu ragile la gît şi oi multe pe mirişti şi imaşuri...
Drumuri lungi, într-o căruţă căptuşită cu sarici; popasuri
grave — şi iarăşi porniri, ca într-un exod misterios. îmi
vorbea de o noapte cînd dormita între poclăzi. Şi căruţele şi
oile înaintau încet printr-o lucire de lună şi de brumă.
Căruţele pe drum moale, oile şi ciobanii pe cîmpuri
nedesluşite, ca nişte ape. Din cînd în cînd, se auzeau
tălăngile pălind lin."
* Cînd ajunse la acest pasaj, Ibrăileanu îşi ridică ochii de
pe manuscris şi şopti cu o tristă blîndeţe :
* — „...Se auzeau tălăngile pălind lin..." Dar asta-i
„Sadoveanu" curat. Taina noastră nu mai este o taină...
Păcat! Ba — după o pauză — nu-i de loc păcat...
* Sadoveanu îşi urma colaborarea cu o deosebită tragere
de inimă la Viaţa românească. îi atrăgeam uneori atenţia
asupra unor amănunte din bucăţile lui. Astfel, Sadoveanu
scrisese într-o schiţă : „Munţii neclintiţi din zare". Zeţarul
culesese din greşeală „nelămuriţi".
* — Domnu' Sadoveanu — i-am spus eu —, „nelămuriţi"
mi se pare mai frumos decît „neclintiţi".
*

384
* Sadoveanu luă corectura, citi atent pasajul şi zise,
izbucnind în rîs :
* — Are dreptate zeţarul. Lasă cum a binevoit el a pune.
* într-un rînd, Sadoveanu m-a rugat să fac corecturile
romanului Demonul tinereţii şi să dau eu „bun de tipar".
Restituindu-i corecturile, i-am atras atenţia că hotărîrea
eroului de a se călugări nu. era destul de justificată. Atunci
Sadoveanu a introdus la pagina 192 următorul adaos
explicativ :
* „S-ar fi putut opri într-o clipă de cugetare. Ar fi putut
urmări cercetările într-un cerc mai întins. Ar fi putut
presupune că i s-a lăsat un răspuns. S-ar fi putut întoarce pe
urmele aceleia care pentru el, în acea clipă, nu mai era decît
femeie, adulmecîndu-i urma, spre a o descoperi la capătul
unui drum cotit, în lume şi-ntre oameni. Dar era lovit în furia
elementară a cărnii, multă vreme conţinută, forţă oarbă din
aceeaşi esenţă cu stihiile. Era deşert de orice gînd ; îl
umpluse o divinitate cumplită, care cerea o jertfă pasionată
în acel ceas, fără nici o întîrziere."
* Cu toată explicaţia hotărîrii eroului, adăugată de autor în
corectură, chestiunea nu se clarifică complet, tată ce spune
despre această carte Octav Botez, în recenzia publicată în
Viaţa românească: „Mobilele profunde care au împins pe
Naum Popovici sau pe Olimpia la hotărîri supreme nu-mi
apar îndeajuns de lămurite, şi curba evoluţiei lor interioare
rămîne pe alocuri nedefinită sau vagă". Prin urmare, nici
după adaosul lui Sadoveanu gestul suprem al eroului nu
pare destul de pregătit şi de justificat.
519
386
* Ibrăileanu spunea că dacă i s-ar cere să aleagă numai
cinci cărţi din toate volumele lui Sadoveanu, Ţara de dincolo
de negură n-ar lipsi dintre ele (celelalte ar fi, credem,
Neamul Şoimăreştilor, Dumbrava minunată, Hanu An-cuţei,
şi, poate, împărăţia apelor).
* Iată ce a scris Ibrăileanu despre culegerea ae povestiri
vînătoreşti, care parcă îi atenuase ostilitatea împotriva
acestui sport neprielnic absorbantei activităţi redacţionale :
* „Cartea aceasta — îmi spunea deunăzi un prieten — e 5

dintre acele pe care le ţii pe lîngă tine, le citeşti cu delicii

complicate, le închizi un moment ca să-ţi imaginezi mai bine
ce-ai citit, aprinzi ţigara cînd simţi că vine un pasagiu şi mai
încîntător — nu ca să-1 saluţi cu focuri de artificii, ci pentru
că omul e nesăţios şi vrea fericiri complicate".
* Iar despre Neamul Şoimăreştilor Ibrăileanu spunea că
acesta este unul din cele mai impresionante romane pe care
le-a citit :
* — Aici, Moldova veche, icu zimbri prin poieni în
asfinţituri, cu castori care bat ca cu nişte maiuri în inima
pădurilor nesfîrşite şi tainice, ne dă impresia naturii parcă
abia zbicită după apele potopului...
* De cîte ori n-a pomenit Ibrăileanu scena cînd, în liniştea
nopţii, se auzeau castorii bătînd cu coada în iezături...
* Lui Ibrăileanu i-a plăcut foarte mult Fîntîna dintre plopi,
cuprinsă în volumul Hanu Ancuţei, şi mai cu seamă
Dumbrava minunată. Dar această bucată are la început o
scenă în salonul doamnei Vasilian, şi la sfîr-şit o altă scenă,
5Acest „prieten" nu poate fi decît însuşi Ibrăileanu sau Costică /Botez.

520386
cînd aceeaşi doamnă Vasilian vine în casa bunicilor de la ţară
ca să-şi ia înapoi copila. Şi începutul şi sfîrşitul sînt slab
realizate. Iată cu câtă diplomatică delicateţe scrie Ibrăileanu
acest lucru, respec-tînd adevărul şi, în acelaşi timp, căutînd
să nu-1 jignească pe autor :
* „Scena e zugrăvită cu vioiciune, dar în genul acesta M.
Sadoveanu poate avea concurenţi autohtoni şi, fără nici o
îndoială, concurenţi victorioşi în orice literatură străină.
Lumea aceasta de strînsură şi de tranziţie nu are nimic care
să pună în vibrare coardele cele mai sonore ale lirei lui
Sadoveanu ; pentru a proiecta asupra ei toată lumina care-i
convine, se cere analiză rece, sociologie şi un fel de răutate a
inteligenţei — care se exclud cu muzica profundă şi
misterioasă din sufletul acestui scriitor.
* „Acest început şi acest sfîrşit formează cadrul bucăţii, şi
cadrul nu are valoarea tabloului (un cadru nicinu-i nevoie să
aibă frumuseţea tabloului şi nici nu poate s-o aibă, cînd
tabloul este al unui maestru)."
* Iar cit priveşte restul cărţii, Ibrăileanu adaugă : „Aceste
pagini ni se par cele mai artistice din întreaga operă a lui
Sadoveanu şi poate din întreaga noastră proză".
* La un curs, criticul Vieţii româneşti a spus că istoria
noastră literară se împarte în epoci care poartă numele
scriitorului proeminent din acea vreme : După cum avem
epoca „Aleosandri", epoca „Eminescu", vom avea epoca
„Sadoveanu" — aceea în care trăim acum. Toţi aceşti trei
scriitori n-au găsit o limbă literară definitivă, fixată — de
pildă, ca limba franceză de astăzi, acest instrument artistic
521
386
perfect, care stă la îndemâna oricărui scriitor, cerîndu-i un
singur lucru : să aibă talent... Şi ce mare ne apare atunci
Sadoveanu — care şi-a creat o limbă atât de frumoasă din
haosul acesta lirnbistic, şi mai > ales Eminescu, care nu a
găsit, când a Început să scrie, nici cit a găsit Sadoveanu !
* Dar Ibrăileanu nu era orbit de admiraţie faţă de opera lui
Sadoveanu. îi remarca, cu cea mai mare luciditate, şi
scăderile. Astfel, analizînd în redacţie o nuvelă a lui
Sadoveanu — care povestea o întîmplare de dragoste,
începută într-un tunel, unde eroul a sărutat pe întuneric o
fată fără s-o cunoască — Ibrăileanu a spus :
* — Toată bucata este greşită, fiindcă ea are un mare
păcat originar. Povestirea de dragoste — oricît de poetică şi
de gingaşă ar fi construcţia ei artistică — se sprijină pe o
temelie şubredă : pe gestul nedelicat de a săruta pe 6

întuneric, la strîmtoare, cu anasîna, pe o fată necunoscută...

* După război, Viaţa românească a încredinţat lui Li-viu
Rebreanu Cronica teatrală din Bucureşti.-; Rebreanu se
achita foarte conştiincios de misiunea lui! Urmărea cu
atenţie spectacolele, citea piese şi studii despre autorii
dramatici, îşi alcătuia cu trudă cronica, pe care o trimitea
redacţiei cu o regularitate matematică.
* în piesele care se jucau pe scenă nu erau însă numai
ţărani... Ieşeau la rampă actriţe în toalete de bal, se
perindau prin faţa publicului bucureştean tablouri din viaţa
orăşenească a Occidentului, care trebuiau interpretate. Dar

6De fapt, Ibrăileanu a (întrebuinţat un atribuit mai tare.

522386
Rebreanu privea cu ochi miraţi această lume oarecum
străină.
* După cronicile teatrale scrise cu atîta fineţe şi cu atîta
strălucire stilistică de N. D. Cocea, T. Arghezi şi G. Ga-laction,
exerciţiile lui Rebreanu erau considerate palide de către
redacţie. De aceea nu mi-a fost greu să-1 conving pe
Ibrăileanu a renunţa la colaborarea lui Rebreanu ca cronicar
teatral din Bucureşti.
* — Dar pe cine să-1 pun în loc ? mă întrebă Ibrăileanu.
* — Poate primeşte Arghezi... răspunsei eu.
* — Bine, cînd te duci la Bucureşti, caută să-1 convingi pe
Arghezi.
* Cu primul prilej, l-am vizitat pe Arghezi şi l-am convins să
primească a faoe cronica teatrală. Ibrăileanu mă însărcina
să-i aduc la cunoştinţă lui Rebreanu acest lucru, dîndu-i nu
mai ştiu ce explicaţii. Lucrul mi se păru foarte simplu. Dar
cînd mă trezii în biroul lui Rebreanu, în apartamentul său de
la etaj, aproape de piaţa Matache Măcelaru, înconjurat de
cărţi, de scrumiere pline de mucuri de ţigări, alături de ceşti
mari de cafea băute în truda literară a nopţii, cînd în faţa
mea se aşeză făptura masivă a celui ce zămislise o autentică
lume ţărănească, cu oameni aspri, porniţi la răscoală cu
mîna pe topor, cînd însuşi acest talentat romancier îşi
îndreptă blând spre mine ochii săi tiviţi cu adînci cearcăne
de nesomn — de-abia atunci îmi dădui seama cît de dificilă
şi gingaşă îmi era misiunea.
* îmi părea rău de soluţia ce propusesem. Primul gînd a
fost să renunţ la planul meu. Dar era prea tîrziu. Arghezi
523
386
iprimise propunerea Vieţii româneşti, Ibrăileanu luase o
hotărîre care trebuia îndeplinită. Roşii pînă în vîrful urechilor
şi bîlbîind, cu întreruperi, făcui pînă la sfîrşit comunicarea.
Faţa lui Rebreanu se posomori. El îmi spuse că este mulţumit
de această soluţie, întrucât era prins de lucrări mai mari şi
cronica teatrală îi lua prea mult timp.
*

*îmi întinse la urmă permanentele Vieţii româneşti de la

teatrele din Capitală.
* Cînd am scăpat de scena aceasta penibilă, m-am dus la
Arghezi, căruia Uam predat permanentele, rugîndu-1 să
trimită cit mai neîntîrziat cronica. M-am întors la laşi cu
sufletul apăsat de explicaţia avută cu Rebreanu — şi mulţi
ani m-au urmărit ochii lui trişti, care exprimau o adîncă
jignire. Regretul pentru fapta mea a fost accentuat de
împrejurarea că Arghezi n-a trimis colaborarea făgăduită,
Viaţa românească rămînmd o bucată de vreme 'fără cronică
teatrală din Bucureşti.
*
*
*
*
*
*
*
*
* PAUL ZARIFOPOL

524386
*
*
*
* Paul Zarifopol a publicat în Viaţa românească articole
care vădesc o mare erudiţie — despre Maupassant, La
Rochefoucauld, Doamna de Sevigne etc. Iar sub
pseudonimul Anton Gherman, ne-a dat observaţii fine,
intitulate generic : Din registrul ideilor gingaşe.
* Ibrăileanu spunea că în Zarifopol s-au întîlnit trei
personalităţi care de obicei se evită : un erudit, un gînditor şi
un artist. Eruditul, din umbră, pune cu discreţie la în-demîna
gînditorului o ştiinţă de primul ordin, iar artistul îi
împrumută „straiul de purpură şi de aur".
* Chipul său era alcătuit din linii şi planuri întretăiate,
avînd înfăţişarea de mască antică. Izabela Sadoveanu,
prietenă din tinereţe, îl numea cu duioşie : „Păvălucă". Ea
admira astfel neînchipuita mobilitate a acestei figuri
interesante : un joc de imagini fugare, care se alungau unele
pe altele, căzute parcă într-un rîu cu curgere iute — oglinzi
frîngîndu-se pentru a se reconstitui sub alte şi alte forme
diverse, neaşteptate... Avea o statură zveltă, un pas alert. Te
impresiona vioiciunea-i juvenilă... Erai antrenat de şuvoiul
argintiu al rîsului său comunicativ... Sub fruntea lui bombată
sălăşluia o minte din belşug înzestrată. Era un om inteligent,
subţire, foarte cult. Avea darul de a mînui ideile cu o
uimitoare iscusinţă. Inteligenţa
*

525
386
 * lui, profundă şi gravă, ilumina probleme fugitive, prin-
zîndu-le o clipă pe ecranul ei; iar alteori' — sclipitoare de
ironie — sesiza dintr-o ochire imponderabilul
personajelor şi, şarjîndu-le manifestările uşuratice, le
fixa în galeria eroilor ridicoli, sub privirile ascuţite ale
ochilor săi vii, în care licărea un rîs sarcastic.
* După ce şi-a luat licenţa în ţară, Zarifopol s-a dus la
München, pentru a-şi completa studiile de filologie
romanică. El mi-a spus o dată :
* — în şcoala secundară şi în Universitatea din Iaşi am
învăţat carte şi norme de viaţă de la oameni care, prin
cinstea şi inteligenţa muncii lor, m-au făcut să mă gîn-desc la
dînşii în şcoli străine cu neîncetată admiraţie şi recunoştinţă.
* în München, Zarifopol a dat însă peste Wagner, de care
s-a ocupat mai bine de doi ani. S-a orientat apoi, sub
influenţa marelui compozitor german, spre' legendele
medievale şi a rămas sedus de Saga nordicilor — povestiri
concentrate, fără multe cuvinte, fără vreun artificiu, realizate
cu o artă perfectă. De la zgomotoasa muzică wagneriană,
Zarifopol a trecut la adînca tăcere, învăluită în ceaţă, a
povestirilor nordice. Ne istorisi odată, printre altele,
cuprinsul unei Saga în care eroina recunoştea că pe bărbatul
pe care 1-a iubit cel mai mult în viaţă pe acela 1-a şi chinuit
mai mult.
* — Scriu greu şi mai niciodată cu plăcere, ne spunea
Zarifopol. Chiar scrisul unui articol scurt trebuie să-1
întrerup ceasuri sau zile întregi. în aceste pauze citesc lucruri
cît se poate de deosebite între ele şi cît se poate de fără

526386
legătură ou subiectul pe care-1 las în părăsire. După primele
linii „subiectul" mi se face aproape totdeauna antipatic. Mi
se întîmplă de obicei ca dezvoltările unei teme să crească la
întîmplare, din impresii barecum, cu întreruperi lungi şi, prin
abateri depărtate, să' se organizeze apoi cum vor putea.
* Articolele erudite pe care le-a publicat în marile reviste
germane înainte de primul război mondial au avut ecou în
presa europeană. Aceste articole priveau însă pe scriitori
fixaţi de istoria literară pe scara valorilor şi se refereau la
opere trecute de mult în antologii. Plecînd de la talentul
scriitorilor, recunoscut unanim de critică, Zarifopol făcea
asupra operelor consideraţii originale, ingenioase, într-o
îngrijită formă literară. Cînd însă acest încercat publicist a
început să se ocupe de scriitorii noştri, s-a vădit o lipsă
esenţială în discernămîntul său critic ; era şovăitor, n-avea
siguranţă.
* — Gustul literar ţi-1 dă ori nu ţi-1 dă Dumnezeu, ne
spuse odată Ibrăileanu. Dacă nu-1 ai de la natură, nu ţi-1
poate procura nici inteligenţa, nici cultura, nici talentul
literar. în privinţa asta, uitaţi-vă la Zarifopol. Puţini scriitori
veţi găsi atît de inteligenţi, de culţi şi de talentaţi ca dînsul.
Totuşi, cînd s-a trezit în faţa unui scriitor nou : I. Minulescu şi
a unei opere noi : Roş, galben şi albastru — cărora critica nu
le fixase încă definitiv locul pe scara valorilor — Zarifopol a
dat fiasco.
* într-adevăr, vorbind despre opera lui Minulescu,
Zarifopol spune : „Tablourile împreunate cu adîncă
virtuozitate în această strălucitoare cronică a vieţii
527
386
sedentarilor tricolori alcătuiesc cea dinţii carte românească
întreg şi pur estetică" (sublinierea noastră). Realitatea este
că Roş, galben şi albastru este o carte slabă, ca şi Corigent la
limba română, carte lăudată şi ea de Zarifopol, care s-a lăsat
sedus, pesemne, de atitudinea din roman a scriitorului.
* Mai tîrziu, Zarifopol mi-a dat un articol despre pamflet
pentru Adevărul literar. Articolul se încheia cam aşa : Avem
şi noi pamfletari, care pot sta cu cinste alături de P. L.
Courier şi Rochefort — Pamfil Şeicaru şi I. Vinea... I-am atras
atenţia asupra exagerării şi i-am propus să cerceteze
colecţiile de ziare şi de reviste cu articolele celor doi
polemişti români „de valoare universală".
* — Dar, deocamdată, domnule Zarifopol — i-am spus eu
— dacă vreţi să faceţi cunoştinţă cu Pamfil Şeicaru, poftim
un bilet la conferinţa lui anunţată la Fundaţie pentru azi
după amiază.
* Zarifopol luă biletul şi a doua zi dis-de-dimineaţă veni la
redacţie. Mi se adresă de la uşă :
* — Dă-mi, te rog, articolul.
* Şterse toată fraza de la sfîrşit, apoi adăugă :
* — Ai avut dreptate, îţi mulţumesc...
* Articolul, fără fraza finală, a apărut în fruntea
Adevărului literar.
* în privinţa gustului literar al lui Zarifopol, Ibrăileanu cita
gluma unui scriitor care îl compara pe Taine — de altfel pe
nedrept — cu un cline de vânătoare, dresat la perfecţie, dar
care n-avea miros.

528386
* Altă dată, Zarifopol strecurase într-un articol pentru
Adevărul literar o aluzie maliţioasă cu privire la scrisul lui
Mihail Sadoveanu. Mi-am îngăduit să-i atrag atenţia 'asupra
poziţiei jenante în care m-ar pune această săgeată împotriva
unui colaborator de vază.
* Dar nu l-am numit pe Sadoveanu. Şi cine dintre cititori
crezi că va înţelege aluzia, atât de voalată ? — îmi spuse
Zarifopol.
* Nici Sadoveanu ? — îl întrebai. k
* Ba el, da... Atunci, mai bine s-o şterg.
* Zarifopol a colaborat pînă la moarte la Viaţa
românească. Am conlucrat cu el şi pe tărîm obştesc. Am fost
alături de dânsul secretar al Ligii împotriva teroarei în 1926,
sub regimul Averescu. Octavian Goga, ca ministru de
Interne, a dizolvat Liga şi, cu ocazia unei percheziţii, mi-a
confiscat arhiva Ligii, în care se găsea şi adeziunea lui M.
Sadoveanu.
* Zarifopol veni odată la redacţie, într-o zi mocnită, cu o
burniţă cenuşie. Se plîngea de vreme. îi spusei că acestea-s
zilele care-mi plac cel mai mult.
* — Şi mie îmi plăceau, âmi răspunse el, dar numai pînă
acum câţiva ani. De cînd am început să îmbătrînesc, âmi
place însă soarele. Mă plimb cu capul gol şi pot să stau pe o
bancă ceasuri întregi. Nu mă mai satur de lumină, de cer
senin, de soare, mult, mult... De ce n-ai venit niciodată la
mine la Sinaia ? Te-am invjtat doar de atâtea ori. Stai la vila
mea, faci excursii prin munţi... Dacă vrei, poţi să şi locuieşti

529
386
acolo oricît... chiar^cînd eu sînt la Bucureşti. Uite cheia de la
casă.
* Am animat vizita din lună în lună, din an în an, pînă cînd
întunericul a învelit pentru totdeauna acest suflet însetat de
lumină şi de soare, revoltat de nedreptăţi, prieten al celor ce
muncesc şi sufăr şi căruia, pentru atîtea calităţi, judecătorul
suprem (dacă ar exista) ar trebui să-i ierte deficienţele
gustului artistic, notat aici de mine cu strângere de inimă,
sub teroarea datoriei memorialistului de a scrie numai
adevărul, şi tot adevărul, chiar cînd acesta aruncă o uşoară
umbră asupra memoriei unei minţi strălucite şi a unui suflet
generos de adevărat prieten.

530386
 *
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
* CONSTANŢA MARINO-MOSCU
*
*
*
*
* Cîteodată venea la redacţie Constanţa Marino-Moscu,
sosind din Buzău, unde locuia. Aducea o nuvelă, o schiţa,
nişte amintiri — pagini pline ide observaţii fine, prinse de o
minte ascuţită, ageră, în slujba unei sensibilităţi delicate.
* Ibrăileanu avea o mare bucurie cînd o vedea, căci se
cunoşteau de mult. Ea îi vorbea de trecut, de mănăstiri,
unde se întîlneau, vara, mai totdeauna, ani în şir. Prietenia
aceasta, strânsă şi îndelungată, a suferit însă o eclipsă —
după 1920, cînd Viaţa românească, care avea şi editură,
acceptase un volum de nuvele al acestei scriitoare.

531
Greutăţile financiare ale societăţii făcură însă imposibilă
apariţia volumului. Atunci Constanţa Moscu se supăra şi —
soţie de avocat, trăită în atmosfera proceselor — dădu în
judecată societatea Viaţa românească, ca şi pe Ibrăileanu şi
pe mine, ca membri ai comitetului editorial de lectură, atît
în calitate de reprezentanţi ai societăţii, cit şi personal.
Judecata, bazată pe scrisorile lui Ibrăileanu şi pe cele ale
mele, ne condamnă în solidar la plata sumei de 30.000 de lei
ca daune. Societatea, între timp, intră în lichidare. Constanţa
Moscu nu-i urmări pe cei doi reprezentanţi în averea lor
personală...
* Nimeni din redacţie n-a înţeles gestul Constanţei
Marino-Moscu. Nu fusese la mijloc o problemă de bani, căci
ea n-a urmărit pe cei doi condamnaţi : nu le-a pus poprire pe
salarii şi nici nu le-a vîndut boarfele la mezat. Era o
chestiune de ambiţie. Dar cum s-a făcut că o femeie atît de
inteligentă ca dînsa n-a priceput că numai greutăţile
financiare ale societăţii au fost pricina nepulblicării
volumului său ? Cum a putut ea să-1 dea în judecată pe
ilibrăileanu, prietenul de decenii, care o stima şi avea cele
mai afectuoase sentimente de prietenie faţă de dînsa — cel
ce îi publicase nuvelele în revistă ? încâlcite mai sînt cărările
sufletului omenesc...
* De cîte ori m-am întîlnit cu ea după proces, Constanţa
Moscu nu mi-a pomenit niciodată de acest diferend. A
colaborat la Adevărul literar, cînd locuia în Bucureşti şi după
ce se stabilise, spre bătrâneţe, la mănăstirea Văratecului,
unde vroia să-şi trăiască restul zilelor, liniştită, în cadrul
 naturii, meditînd, citind şi scriind... După cîtăva vreme,
Constanţa Marino-Moscu apăru din nou în Capitală — şi
pentru totdeauna. îi cerui lămuriri.
* —• N-am mai putut sta la mănăstire, îmi răspunse ea.
Mă dusesem departe de răutatea oamenilor, după linişte,
după odihnă... Dar ţi-ai găsit! Mănăstirea e un viespar —
numai bîrfeală, ponegriri... Maicile nu mă lăsau în pace să-
mi caut de scrisul meu. iMă spionau, îmi desfăceau scrisorile
şi mi le citeau. Aţineau calea poştaşului ca să pună mîna pe
plicuri. Ascultau la uşă, cînd venea cineva pe la mine. Şi doar
sînt femeie bătrînă, care nu le puteam da subiecte de
cronică scandaloasă. Hărţuită, sâcâită de meschinării,
clevetiri şi de mahalagisme — mi-am luat lumea în cap din
iadul mănăstiresc şi am venit în raiul de la Bucureşti, unde în
blocul meu mă simt mai izolată decât ân creierul munţilor...
iar zarva Capitalei mi se pare calmă, mai liniştită şi mai
odihnitoare pentru sufletul meu trudit, decât „pacea"
călugărească, plină de zavistie, făţărnicie şi răutate.
* Şi astfel, după încercarea neizbutită de a se odihni în
lumea paşnică a mănăstirii, această scriitoare de talent, cu
sufletul neliniştit, şi-a trăit ultimele zile între zidurile
ospitaliere ale Capitalei turbulente, departe de cetina pururi
verde a bradului, care i se părea însă o draperie de doliu,
departe de murmurul izvorului de munte, care îi aducea în
auz un mîrîit de fiară cu comanac şi cu mătănii.
*

533
 *
*
*
*
*
*
*
*
* INFLUENŢA LUI ANATOLE FRANCE
*
*
*
*
* în amintirile sale de la Viaţa românească, rămase în
manuscris, care privesc epoca redacţională 1906—1011, I.
Nioolau spune că „scriitorul cel mai apropiat de G. Ibrăi-
leanu era Anatole France. Acesta era, de altfel, climatul
caracteristic al redacţiei şi al revistei. Anatole France — spirit
critic, cu aplecare spre socialism (mai tîrziu, spre comunism)
şi o minte senină. Mod de expunere şi stil — incomparabile."
* Această preţuire a rămas neştirbită pînă la urmă între
„amicii" Vieţii româneşti şi din 1911 pînă în 1932, cît timp
revista s-a menţinut pe aceeaşi linie. Multe din ideile
dezbătute în redacţie erau influenţate sau sugerate de
Anatole France, pe care „amicii" îl citau adesea.
* într-o seară, în cursul unei discuţii sociologice, C. Stere a
susţinut că izbînda omului pe pămînt se datoreşte faptului
că nu toate degetele lui de la mînă sînt rânduite pe acelaşi

534398
plan. Degetul cel mare fiind pe alt plan, omul a putut apuca
piatra, parul, arma, unealta, ajungînd stăpînul lumii. în
Uanneau d'amethiste , Anatole France spune că oamenii
7

datoresc mîinii lor putinţa de a fi ajuns constructori de

maşini, pictori, scribi... Dacă n-ar fi avut un deget opus
celorlalte, ei n-ar fi putut schimiba faţa pământului. Forma
mâinii a asigurat deci omului stă-pînirea lumii.
* în altă zi, Stere a explicat într-o discuţie redacţională că
unele gesturi ale câinilor sânt o rămăşiţă din viaţa lor
sălbatică, petrecută în prerii şi-n păduri, înainte de
domesticirea lor de către om. în M. Bergeret à Paris , 8

Anatole France notează că „amintirea imemorabilă a

pericolelor care îi ameninţaseră pe strămoşii lor sălbatici din
păduri face uşor somnul cîinilor domestici".
* Altă dată, Stere ne-a spus că se ocupă cu grădinăria,
aceasta dîndu-i o plăcere infinită.
* — Ocupaţia care nu te poate plictisi niciodată — a
adăugat el — este grădinăria, din pricina veşnicei şi
surprinzătoarei varietăţi ce-ţi oferă zilnic, la fiecare pas. Eu
dacă n-aş avea cariera de dascăl şi ar trebui să-mi aleg acum
o profesie, mi-aş alege-o pe cea de grădinar.
* La proprietatea soţiei sale, el avea 30.000 de trandafiri,
şapte sere de flori şi de legume, un copac din insula Sahalin
etc. Anatole France dă acelaşi sfat în L'étui de nacre : „Ai
9

7Inelul de ametist.
8Inelul de ametist.
9Besacteaua de sidef.

535
398
dreptate, dragă Emilie ; nici un lucru nu-i mai înţelept pe
lume decît a face o grădină frumoasă".
* Chiar alegerea numelui revistei Farul, pus de Stere în
romanul său, în loc de Viaţa românească, poate nu-i o
simplă coincidenţă. Căci Anatole France vorbeşte despre un
ziar radical Farul în Le mannequin d'osier . 10

* Reîntors dintr-o călătorie în străinătate, directorul

revistei ne-a povestit cu încîntare cum avusese norocul la
Paris să şadă în stal la operă alături de Anatole France.
* — Era în fotoliu, în dreapta mea, cu figura lui fină, cu
ochii limpezi şi vioi. Cum se stingea lumina, el îşi închidea
ochii şi asculta muzica nemişcat ca o statuie.
* •Stere îşi închise ochii şi, câteva clipe, stătu mut,
urmărind ca Anatole France melodiile de la Grande Opéra.
1
Domnul
Toţi cei din
* Bergeret
redacţie la tăcuţi, asistînd parcă la
rămăseseră
scena reprodusă. Iar Iforăileanu, mişcat, începu să clipească
repede din ochi.
* Cititori pasionaţi ai lui Anatole France erau Ion Botez,
Octav Botez şi Simon Loebel, care, deşi numai negustor, era
unul dintre cei mai competenţi „anatolfran-cişti" (acest
cuvînt a fost întrebuinţat de Ibrăileanu într-un articol). Mai
puţin stăpînit de Anatole France îmi părea Costică Botez,
care — fiind un sentimental — îşi alegea cărţile de căpătîi
din lumea poeţilor.
* Ibrăileanu scrie undeva că un prieten al său avea în birou
un singur portret de scriitor : figura cu ochii clari a lui
10Manechinul de salcie: Sau, poate, C. Stere a fost influenţat de publicaţiile cu acelaşi nume apărute la noi <în 1876 şi 1893 sau 1894.

536398
Anatole France. iNumai acesta îi ţinea deci tovărăşie în
nopţile de lectură, de scris şi de meditaţie, în nobila tăcere a
grădinilor. Acest „prieten" era chiar Ibrăileanu, care, din
discreţie, întrebuinţa adesea acest truc în articolele lui.
„Prietenul" citat de atîtea ori de Ibrăileanu este mai
totdeauna el însuşi, ca şi călugărul Ieronim de la Rişca, care
i-ar fi spus o cugetare despre amorul dintre soţ şi soţie,
cuprinsă în colecţia de maxime : Privind viaţa.
* Am găsit în volumele lui Anatole France, pe care le-am
recitit în ultimul timp cu ochiul atent al memorialistului,
obîrşia unor observaţiuni ale lui Ibrăileanu semănate din
belşug în discuţiile lui din redacţie, ca de pildă :
* „Les objets, qui se rapportent aux plus violents désirs
dont se puissent émouvoir la chaire et le sang, ne sauraient
être considérés avec indifférence et dès qu'Us n'inspirent
pas la volupté, ils soulèvent le dégoût" (Le mannequin
d'osier)1.
* Profund original în cugetările din Privind viaţa,
Ibrăileanu ni se înfăţişează ca un om din aceeaşi familie
intelectuală cu Anatole France. După dispariţia marii
generaţii de romancieri din veacul al XIX-lea, Ibrăileanu se
opreşte înaintea unui singur nume : al lui Anatole France,
care farmecă prin distinsa atitudine a unei superioare
inteligenţe în faţa vieţii, folosindu-se de jocul àe idei în
forma sensibilă a .artei.
* -- -*
1
* Obiectele în legătură cu dorinţele cele imai violente,
care fac să vibreze carnea :şi sângele, nu ipot fi privite cu
537
398
indiferenţă, şi cînd nu trezesc voluptate — provoacă scârbă
(Manechinul de salcie).
* Oamenii se împart în două : unii preocupaţi de
raporturile dintre lucruri, alţii de lucrurile înseşi — de o
parte, deci, oamenii de ştiinţă, filozofii etc., iar de cealaltă
parte — artiştii. Foarte rar — spune Ibrăileanu — este
înzestrat un om şi cu însuşirea de cugetător, şi cu cea de
artist, de pildă, ca Anatole France, „care a izbutit să dizolve
sociologia în artă, ca în Histoire contemporaine".
* Personajele lui gîndese, dar sînt în acelaşi timp oameni
în carne şi oase — cu înfăţişarea lor fizică, cu mersul şi cu
ticurile lor — oameni din toate evurile, din toate popoarele,
din toate clasele sociale. Anatole France se coboară pînă la
animale. Cîinele Riquet este un tip viu, în capul căruia se
încheagă o concepţie morală şi religioasă, se schiţează o
atitudine în faţa vieţii — aceeaşi ca cea care a sclipit în
creierul uman. în preistoria omenirii.
* Dar Anatole France n-a fost numai un artist strălucit. A
fost şi un cetăţean — un progresist care a detestat războiul şi
a luptat pentru dreptatea socială. încă o cauză pentru care el
a fost selectat de cercul Vieţii ro-romaneşti.
* Expresii şi păreri din Anatole France erau repetate şi
dezbătute adesea la Viaţa românească de către membrii
redacţiei, şi mai cu seamă de Ibrăileanu, atît de profund
influenţat de Monsieur Bergeret şi de abatele Jérôme
Coignard.
* în Privind viaţa şi în Adela găsim urme din această
influenţă. De pildă : „Eu am fost crescut pe cheiul acesta,

538398
printre cărţi, de către nişte persoane umile şi simple, a căror
amintire trăieşte numai în mine. Cînd nu voi mai exista, ei
parcă n-ar fi fost niciodată. Sufletul meu e plin de relicvele
lor." (La vie littéraire)
* Anatole France a aruncat anatema asupra războiului şi a
pledat pentru o nouă ordine socială, care să asigure pacea —
■ atitudine adoptată şi de Ibrăileanu.
* Cu mult înainte de 1920, Anatole France a întrezărit —
după Republica Franceză — Republica Germană, Republica
Ungară, Republica Română, Republica Italiană... adăugind
ironic că Anglia socialistă îşi va menţine regele, lorzii şi chiar
perucile judecătorilor... Şi chiar de vor accepta un preşedinte
— îl vor instala cu fastul încoronării regilor... Dar Anatole
France a prezis, prin-tr-o intuiţie miraculoasă, forma noului
război şi descoperirea armei atomice. în Sur la Pierre
Blanche, Anatole France are această viziune de viitor : un
omuleţ cu ochelari sade nu ştiu unde, înaintea unui clavir. E
unicul nostru soldat. N-are decît să pună degetul pe o clapă,
ca să pulverizeze o armată de cinci sute de mii de oameni.
Iar în L'île des Pingouins, acelaşi om de litere vede un pescar,
care, după ce-şi aruncă plasele în mare, scoate o cutie de
.aramă, cu capac. O deschide cu briceagul, ilese de acolo un
fum, care se ridică pînă la nori. Iar fumul se îngroaşă şi ia
forma unui uriaş, care strănută atît de tare, atît de tare, încît
preface lumea întreagă în pulbere.
* Aceste idei şi prevederi au fost dezbătute în
nenumăratele reuniuni ale Vieţii româneşti, făcîndu-se

539
398
specula-ţiunile cele mai îndrăzneţe asupra tainelor
viitorului.
* Respirând atmosfera spirituală a operelor lui Anatole
France, Ibrăileanu îmi dădea poveţe şi mi se adresa ca
abatele Jéróme iCoignard către învăţăcelul său. Naivitatea
mea din timpul tinereţii, necunoaşterea oamenilor şi a vieţii
îl făceau, fără îndoială, să-mi dea sfaturi ca şi Jéróme
iCoignard, în care Anatole France a pus muit din fiinţa lui
spirituală. Ibrăileanu se uita la mine cu ochi înţelepţi şi îmi
spunea cu duioşie în glas :
* — Asta ai s-o înţelegi mai târziu, Tournebroche, mon
fils !
* într^adevăr, unele din sfaturile lui le-am inţeles mai
* tîrziu, iar altele — chiar prea târziu...

*
*
*
*
*
*
*
*
* PROF. DR. FRANCIíSC RAINER

*
*
*
*

540398
* Profesorul dr. Francisc Rainer, un adevărat savant, vechi
şi bun prieten cu C. iStere şi cu G. Ibrăileanu, a fost — după
primul război mondial — unul dintre coproprietarii revistei
Viaţa românească.
* în 1914, dr. Fr. Rainer era profesor la Facultatea de
Medicină din Iaşi şi locuia la Institutul de Anatomie, întregul
cerc al Vieţii româneşti avea o mare stimă pentru
personalitatea lui. Ibrăileanu se bucura de vizitele lui Rainer,
atît în vederea colaborării, cit şi pentru unele lămuriri în
legătură cu maladiile lui, reale sau imaginare.
* La începutul anului 1914, profesorul Rainer scrie soţiei
sale, dr. Marta Trancu-Rainer, care se afla la Bucureşti, că
starea sănătăţii lui Ibrăileanu se înrăutăţise în ultimul timp
din pricina unei tensiuni nervoase : astfel, cînld el avea 36°3,
se alarma — temîndu-se să nu fi contractat febră tifoidă sau
tuberculoză pulmonară — şi chema doctorul la ora 3
dimineaţa. Dr. Rainer îl convinse pe Ibrăileanu să se ducă la
Breslau împreună cu dînsul. Iar la 23 martie 1914 el trimise
din străinătate soţiei sale, la Bucureşti, o scrisoare,
spunîndu-i că a fost la Foerster cu Ibrăileanu — care în
ultimul moment s-a hotărât să nu se mai ducă la Berlin, cum
se înţeleseseră, dar nici pe loc nu mai înţelege să stea —
vrea acasă, în iSărărie...
* La sfârşitul lui martie dr. Rainer scrie din Iaşi soţiei sale :
„Acum trei sferturi de oră am sosit în gară. Am dus pe
Ibrăileanu la familia sa." Peste cîteva zile, dr. Marta Rainer
primeşte o scrisoare de la Ibrăileanu, care îi spune, printre
altele, despre soţul său: „S-a purtat cu mine ca un frate bun
541
398
sau ca cel mai bun prieten din copilărie. Sper că d. Rainer şi-
a revenit din oboseala călătoriei, la care am contribuit şi eu
cu spasmele şi văicărelile mele."
* Călătoria aceasta, deşi a durat foarte puţin, a fost un
adevărat calvar pentru Ibrăileanu. în vara aceluiaşi an, dr.
Rainer, ducîndu-se cu fiică-sa la Mănăstirea Neamţului, a
fost întâmpinat la poarta incintei de Ibrăileanu, împreună cu
doamna.
* înainte de primul război mondial, Rainer fusese numit
profesor de Anatomie la Facultatea de Medicină din Iaşi :
venea rar la redacţia Vieţii româneşti, în care a publicat
puţine articole ştiinţifice, din pricina severului său spirit de
autocritică. A organizat la Institutul de Anatomie mai multe
şezători literare pentru studenţi, la care şi-au dat concursul :
Mihail Sadoveanu, G. Ibrăileanu, G. Topîrceanu şi dr. I.
Mironescu.
* Rainer avea vederi originale în toate direcţiile. In
redacţia Vieţii româneşti se întîlni odată cu un profesor
universitar care lucrase intens, un an întreg, la laborator. Era
surmenat. Se pregătea să plece la Sinaia, pe o lună, pentru
un repaus complet.
* Şi cum înţelegi să-ţi petreci timpul, ca să te odihneşti ? —
îl întrebă Rainer.
* Foarte simplu : piimbîndu-mă zilnic, de cîteva ori, de la
căminul Ministerului Sănătăţii, din vale, pînă la palat şi
înapoi, îi răspunse colegul.
* Eşti foarte greşit. Drumul de la cămin la palat e pietruit.
Ai să te plimbi ca pe trotuar în Capitală şi mintea are să^ţi

542398
zboare tot la lucrările dumitâle de laborator — şi n-ai să te
odihneşti de loc.
* Atunci, ce zici să fac ?
* Du-te în creierul munţilor şi fă excursii pe marginea
prăpăstiilor. Acolo te vei gîndi numai unde să pui piciorul oa
să nu te duci de-a rostogolul la mama dracului în fundul
prăpăstiei. Atunci n-au să-ţi mai vină în minte problemele de
biologie din timpul anului, şi ai să-ţi odihneşti într-adevăr
creierul.
* Rainer dădea în redacţie sfaturi de higiena membrilor
cercului Vieţii româneşti. iNe atrăgea atenţia că celula
nervoasă se reface prin somn, pe cînd cea musculară prin
hrană.
* — De aceea, spunea el, intelectualul trebuie să doarmă
mai mult (cel puţin opt-nouă ore, şi dacă se poate nu numai
noaptea, ci şi după prînz), iar muncitorul să mănânce mai
mult. Eu am avut neşansa de a suferi de insomnie toată
viaţa. N-am dormit niciodată mai mult de patru ore pe
noapte.
* Despre hrană, Rainer ne spunea care sînt pricinile de
ruinare a sănătăţii. Sistemul aperitivelor alcoolice pe
stomacul gol este foarte vătămător. în momentul cînd
băutura alcoolică intră în stomac, mucoasa internă a
stomacului are aceeaşi senzaţie ca pielea atinsă de un
cărbune aprins. Şi atunci ea se apără. Cum ? Producînd un
mucus care îmbracă toată suprafaţa internă a stomacului. Iar
după aceea, cînd omul ia masa, sucurile gastrice trebuie să
spargă această carapace, această platoşă de mucus, pentru a
543
398
ataca alimentele. Operaţia durează mai mult decît timpul
normal, iar sucurile ajung în mai puţină cantitate la
destinaţie. Contractînd obiceiul aperitivelor alcoolice pe
inima goală, cum se spune popular, se întârzie digestia, se
deteriorează şi se degradează întregul organism.
* Mai departe, dr. Rainer explica importanţa masticaţiei.
Alimentele trebuie sfărâmate de dinţi şi supuse prin salivă la
prima operaţie de digestie. Ajungînd alimentele în bucăţi
mari în stomac, acesta trebuie să facă sforţări mari,
suplimentare, pentru a împlini rolul dinţilor. Practica aceasta
transformată în obicei contribuie şi ea la subminarea
sănătăţii.
* Apoi, unele gospodine au prostul obicei de a aduce în
discuţie, în timpul meselor, toate greşelile copiilor,
necazurile cu personalul de serviciu, cu vecinii, nemulţumiri
pe bază de gelozie, care dau loc la ceartă, lacrimi...
* Aceste scene produc o inhibiţie a glandelor gastrice. Ele

secretează sucuri mai puţine, şi digestia suferă.

Repetarea scenelor e foarte vătămătoare.
* Cum Ilbrăileanu se temea de curent, îl întrebă o dată pe
dr. Rainer care-i metoda de a te păzi de răceală. Atunci el ne
spuse :
* — Ce-i în fond răceala ? E o vasoconstricţie exterioară şi
o vasodilataţie interioară. Răceala o simţi pr : manifestările
sale incipiente : frisoane. Atunci, cu ajungi acasă, fă o baie
fierbinte de picioare, ia o aspirină şi bea cîteva ceaiuri
fierbinţi cu puţin zahăr (căci zahărul fermentează în stomac).
E bine de băut preventiv cît mai multe pahare de ceai : iar

544398
cînd n-ai apucat să iei aceste măsuri de prevedere a răcelii şi
ea s-a de clarat, trebuie, pe lîngă medicamente, să (bei
foarte multe ceaiuri puţin îndulcite pe zi : numai aşa ele îşi
produc efectul scontat.
* Cercul cultural „C. Stere", înfiinţat în 1936, a luat
iniţiativa ţinerii unei serii de conferinţe despre viaţa şi opera
fostului director al Vieţii româneşti. în conferinţa ţinută în
cadrul acestui cerc, Fr. Rainer a făcut lui C. Stere următoarea
caracterizare :
* „Constantin Stere pentru mine a fost, în primul rînd, un
intelectual, dar nu un om politic. Am întîi mărturi lui. Sînt
mulţi ani de-atunci, cînd l-am întrebat cum îş* vede el
viitorul. Şi mi-a răspuns : «Eu nu sînt un om po litic. Eu sînt
un publicist, un om care gândesc asup: lucrurilor
importante, de interes obştesc, şi care simt chemarea să
îndrumez lumea.»
* De altfel, o frază din penultimul volum al marii sale
opere conţine aceeaşi mărturisire. Ion Răutu, care — după
cum ştim — este chiar C. Stere, vorbind despre sine însuşi ca
despre un cugetător şi un sociolog, spune că a visat „să lase
o operă mare de sociologie, pentru care de-a lungul anilor a
adunat foarte mult material.
* M-am întrebat de asemenea ce i-a lipsit ca să se simtă cu
adevărat om politic ? Care sînt însuşirile pe care trebuie să le
întrunească un om politic şi care din aceste însuşiri i-au lipsit
lui ? Dacă ne luăm după Max Weber, un eco • nomist şi un
sociolog care se bucură de o consideraţie mondială,

545
398
însuşirile care caracterizează mai presus de toate pe omul
politic sînt:
1. pasiunea,

2. simţul de răspundere,

3. simţul proporţiilor şi al distanţelor.

* Prin pasiune se înţelege slujirea pasionantă a unei cauze.

Dar pasiunea, ea singură, nu poate face pe omul politic. Ea
lesne degenerează într-un zbucium, care poate fi armonic,
dar care nu e decît steril. Trebuie să se adauge simţul
răspunderii faţă de cauza care 1-a pasionat, simţul de
răspundere care trebuie să ducă la o acţiune chibzuită. Şi
aceasta nu implică o însuşire mai puţin însemnată.
Realitatea să se oglindească într-o minte concentrată, clară,
rece. Şi mai departe, aceasta nu presupune că ştii a păstra
distanţa cuvenită faţă de oameni şi de lucruri. Deci se cere
ca în aceeaşi fiinţă să fie pasiunea aprinsă şi mintea rece.
* Politica nu se face cu sufletul, ci se face cu capul. Dar
dacă nu intervine decât mintea rece, lesne poate degenera
într-un joc intelectual şi frivol, fiindcă izvorul acţiunii trebuie
să vină din adîncul unei mari pasiuni. Am spus că omul
politic, în înţelesul înalt al cuvîntului, trebuie să-şi
stabilească distanţele faţă de lucruri, faţă de oameni şi faţă
de sine însuşi, iar nu numai faţă de ceilalţi oameni, căci nu
poţi fi un om politic fără o altă însuşire normală : voinţa de
putere. Se înţelege că lesne poţi să cazi în satisfacţia
amorului propriu şi să-ţi trădezi astfel cauza. Un cugetător
englez din veacul al XVII-lea a spus într-o formă concisă că

546398
cea mai înaltă satisfacţie a omului stă în simţirea de sine
(sentire ipso), adică să ai despre tine o idee măreaţă.
* într-o mare măsură intră şi aici nevoia să ai un termen
de comparaţie, care să-ţi îngăduie a avea despre tine o
părere mare. Omului politic i se cere aceasta. Aşa
caracterizează situaţia şi Max Weber. Ce i-a lipsit din toate
acestea lui Stere ca să se poată simţi om politic, iar nu numai
cugetător şi sociolog ? Poate instinctul de putere; am avut
această impresie. Cu toată aparenţa
*
* lui masivă şi dominatoare, el nu era dominator decît în
virtuţi, şi ceea ce îl împiedica să fie dominator în înţelesul
curent era infinitul său respect pentru fiinţa omenească."
* în 1935, cînd se hotărîse Ibrăileanu să vină la Bucureşti
pentru căutarea sănătăţii, soţia lui Rainer îi amenajase un
mic apartament la etaj în casele sale din parcul Bonaparte
(strada Belgrad nr. 7). Ibrăileanu amînă mereu sosirea în
Bucureşti şi nu veni decît în ultimul moment, în stare gravă,
avînd nevoie de o urgentă intervenţie chirurgicală, şi fu
internat la sanatoriul Dia-coneselor.
*
*
*
*
*
*
*
*

547
398
 *
* C. STERE — INTIM
*

* J
*
*
* C. Stere nu era om practic î. Pe domeniul soţiei sale de la
Bucov se afla un parc alcătuit din cele mai frumoase specii
de arbori ornamentali. Stere îşi conducea cu mare plăcere
oaspeţii şi le arăta ba un cireş japonez („care-i în realitate un
Prunus", adăuga el ironic), ba un alt exemplar interesant
prin raritatea lui. Trecea în revistă şi pomii fructiferi,
devastaţi într-o noapte de un căruţaş beat, care intrase cu
un cotiugar plin de ţevi lungi şi, plimbîndu-se în bobote pe
aleile înguste şi cotite ale livezii, rupsese zeci de copaci şi-i
răsturnase doldora de roadă la pămînt. Stere se lăuda cu
sparanghelul şi cu castraveţii din grădinăria
*
1
* Numai Savin Bratu >a descoperit la C. Stere „spirit
practic", vorbind — în monografia sa Ibrăileanu — despre
rolul directorului Vieţii româneşti, cu prilejul reapariţiei
acestei publicaţii, după primul război mondial : „Abia spiritul
Întreprinzător în .afaceri al lui Stere, din nou la ordinea zilei,
rezolva din nou problema sau, mai bine-zis, o prelungea".
* •Cit priveşte „spiritul întreprinzător în afaceri al lui
Stere", este destul să spunem că Stere pusese odată într-o
afacere o parte din moştenirea de la părinţi, făoînd o
tovărăşie cu Andrei Dumitrescu, proprietarul unui restaurant

548398
din Bucureşti, de pe strada Aristide Briand. întreprinderea
nu dădea însă nici un cîştig. Iar Stere, avînd nevoie de bani,
s-a retras din tovărăşie, primind exact aceeaşi sumă cît
dăduse, fără nici un leu în plus — tocmai în ajunul lansării
restaurantului, care lîn urmă, ajuns celebru, a adus
proprietarului beneficii fabuloase.
*

lui. Dispunea să ţi se aducă la plecare cîte un pachet d

*

trufandale.
* — Natura nu-i stereotipă şi monotonă, ci veşnic îţi
prezintă un aspect nou, surprinzător, îmi spuse într-un rînd
amfitrionul, mergînd agale, cu pălăria de paie, ornată da
boruri largi, trasă pe ochi, în soarele arzător de vară.
* îmi povesti de necazurile pe care i le făcea personalu" de
serviciu din neglijenţă, refractar noilor metode de creştere,
de pildă, a păsărilor. Scosese în primăvara aceluiaşi an, la
clocitoare, cinci sute de pui, Rode Island. I pusese pe o masă
mare, presărată cu nisip, sub o umbrei enormă, la mijlocul
căreia ardea o lampă cu gaz, pentru da puilor căldură în
acele zile friguroase. Din nebăgare de seamă, îngrijitorul lăsă
lampa să fileze şi toţi puii muriră asfixiaţi.
* Stere îmi spuse că, observînd creşterea puilor sub
umbrelă şi la cloşti, a inventat un sistem combinat : punea
ouă în aceeaşi zi la cloşti şi la clocitoarea mecanică şi, cînd
ieşeau puii din găoace, îi rînduia cîte cincizeci de fiecare
mamă, care-i creştea mai bine, scurmînd şi hrănindu-i cu
viermişori, gîze...

549
398
* în calitatea lui de fermier, Stere suferi un fiasco — din
pricina lipsei lui de spirit practic — care îi atrase ironia
„amicilor". Cum trecea pe domeniul soţiei sale Bucovul, el se
hotărî să construiască un mare bazin pentru peşte. Cu
surprindere constată însă că peşti nu se iviră, iar cei aduşi de
prăsilă mureau în apa bazinului. Interesîndu-se de pricina
acestui dezastru, află de la un ţăran că peştii nu po trăi în
Bucov, căci apa pîrîului e infectată de reziduril de ţiţei
provenite de la rafinăriile de pe mal.
* Ne aşezarăm odată într-un chioşc la taclale. Stere
totdeauna avea de spus ceva nou şi interesant. Cînd ne
aduse jupîneasa pe tavă o chisea cu dulceaţă şi pahare cu
apă, brumate, gazda făcu zîmbind o remarcă :
* — Ştii de ce românii n-au istorie ?
Fiindcă lăoieroaicele
au legat gavanoasele de dulceaţă cu pergamentul
documentelor. ^
* Deşi erau încordate relaţiile dintre Stere şi Ionel Bră-
tianu, totuşi acesta îl recomandă să redacteze, ca specialist
în dreptul constituţional, actul de instituire a regenţei la 4
ianuarie 1926, după renunţarea la tron a lui Carol.
* l'ut Stere compuse şi ordinul de zi pe armată, lansat sub

cn mătura regelui Ferdinand, în anul cînd un grup de

jM'nerali au făcut cunoscuta manifestaţie de la operă
împotriva aceluiaşi om politic (1930).
* în timpul cînd îşi dicta romanul şi scria pentru Ade-I arul
articolele sale Pro domo cu privire la diferendul din-l re
dînsul şi partidul naţional-ţărănesc, condus de „domnul

550398
preşedinte", Stere spunea că poate nu numai să scrie în
acelaşi timp două lucruri cu caracter deosebit : literar şi
politic, dar chiar să dicteze concomitent cuprinsul a două
romane.
* Nici un om politic n-a fost atacat mai violent sub regimul
trecut decît Stere, învinuit de la incorectitudini profesionale
pînă la trădarea de neam şi de ţară. Stere rămînea calm în
faţa calomniatorilor.
* — Eu, spunea el, am drept unic judecător conştiinţa
mea. Şi sînt convins că nici o picătură de forţă morală nu e
pierde în zadar. Iar cînd se vor publica documentele
* secrete din Arhivele Ministerelor de Externe de la Viena,

Berlin şi Ankara, numai atunci se va afla tot adevărul

asupra rolului meu în politica externă a României şi se va
putea pronunţa o hotărîre justă.
* în trecere prin Iaşi, Stere locuia la Ion Botez şi venea
întotdeauna seara la redacţie. în cursul zilei, „amicii" îl
vizitau adesea acasă. Vorbea ceasuri întregi cu aceeaşi
volubilitate şi pasiune ca şi în trecut, stîrnind voie bună sau
storcind lacrimi de înduioşare. El însuşi îşi caracteriza astfel,
într-un rînd, soarta lui de om politic român :
* — Eu sînt ca un mare actor, menit să joace toată viaţa
pe scena unui teatru de provincie.
* Stere era un povestitor minunat. Juca scenele dialogate
din scriitorii lui favoriţi : Dickens, Gogol, Saltîcov-Şcedrin sau
Tolstoi — incarnînd personajele cele mai variate prin
accentuarea trăsăturii caracteristice fiecărui tip...

551
398
* Izabela Sadoveanu 1-a zugrăvit astfel, cum arăta el pe
vremuri : „Un om foarte frumos, în puterea vîrstei, cu o
lucioasă barbă castanie, cu ochi căprui, plini de lumină, şi cu
un glas absolut fermecător — un glas de artist în scenă. De
altfel, totdeauna mi s-a părut că Stere este un mare artist în
scenă."

552398
*
*
*
*
* Stere era înzestrat cu o rară distincţie sufletească,
Auzind că Măria Stere găsise într-un sertar, printre nişte
hîrtii vechi, o poliţă de 6.000 de lei (de dinainte de primul]
război mondial), emisă de Octavian Goga şi girată de Stere,
deci şi plătită de dînsul, acesta a cerut fostei sale soţii să-i
restituie cît mai curînd poliţa, temîndu-se să nu se facă vreo
indiscreţie pe tema acestui serviciu prietenesc, tocmai]
atunci cînd Goga îl ataca pe Stere în Parlament şi-n presă.]
Poliţa a fost, desigur, desfiinţată.
* Găsind într-un rînd o ocazie de a călători cu o maşina
particulară de la Iaşi la Bucureşti, Stere s-a instalat fundul
automobilului spaţios — celelalte locuri fiind lăsat altor
călători. Peste ci te va ceasuri, cînd mă găseam la r< dacţie,
am aflat că Stere suferise un accident de automobil şi că se
întorsese la Iaşi. Scăpase teafăr şi se afla încă le Ion Botez. în
cîteva minute am fost şi eu la dînsul.,Faţa de cîţiva prieteni,
Stere povesti cu vervă accidentul :
* — ...în automobil erau numai persoane necunoscute.! S-
au recomandat. în faţa mea se afla, pe strapontine, dom-j
nul X şi doamna Y — două nume de familie deosebite. îşi
ziceau „dumneavoastră". Vorbeau foarte ceremonios
Aveam impresia că se vedeau atunci pentru prima oar«
* tovarăşi întîmplători de călătorie... Am mers o bucat de

drum. Şoferul, imprudent, gonea ca un nebun — toate

 observaţiile mele. La un moment dat, un căruţe care
stătea în drum pe dreapta, şi-a cîrmit caii spre stînga,
barîndu-ne drumul. Şoferul, căutînd să ocolească căruţ a
intrat în şanţ şi ne-a dat peste cap. Doamna, cu ţoalei
deranjată, sare în braţele domnului, îl sărută şi-1
întreabă :]
* Puiule, nu eşti rănit ? — Nu, dar tu, mămiţico ? — Nici j
eu. Vai, ce bine-mi pare ! Şi iarăşi îmbrăţişări şi sărutări.
Trecerea de la atitudinea ceremonioasă din preajma
plecării la intimităţile de după accident a fost atît de
fulgerătoare, încît am uitat să mă şi pipăi ca să yăd dacă-
s| întreg ori nu — şi m-am dedat la urmărirea scehei
picante dintre cei doi necunoscuţi. Am ieşit cu greu c]in
maşinal boţită şi neutilizabilă. Domnul abia şi-a ridicat
vecina,! chipurile întîmplătoare, susţinînd-o cu palmele
pe sub; coapsele goale şi a depus-o pe troscotul colbăit
de pe mar-ginea şoselei. Am ieşit şi eu de-a buşilea de
sub resturile
* 412
* maşinii. L-am eliberat şi pe şofer. Toţi eram în viaţă —
numai cu unele vînătăi şi zgîrieturi, mai cu seamă
doamna, neapărată în destul de pavăza toaletei.
Primejdia, moartea care trecuse pe lingă noi —
spulberaseră într-o clipă toate convenienţele sociale. Ce
le păsa de noi ? Ce importanţă avea faptul că ea era
soţia altuia ? Totul se reducea în sufletul lor la
îngrijorarea pentru viaţa iubitului sau iubitei, la bucuria
că scăpaseră cu viaţă — numai ei amîndoi... neavînd
 vreme să se ocupe de noi. O maşină ne-a cules de pe
drum şi ne-a dus la Iaşi. în înghesuială, domnul şi-a luat
prietena pe genunchi. Am văzut-o, cu coada ochiului,
cum îi potrivea zîmbind cravata şi cum îi ascundea o
şuviţă de păr sub pălărie :
* Şi aşa, Jean...
* Uite aşa, Mimi...
* Dar Stere nu şi-a pierdut cumpătul nici în alt accident,
care putea să aibă urmări fatale. Mai înainte, prin dreptul
hotelului Athénée Palace, treceau două linii de tramvai.
Stere, care locuia în acest hotel cînd se afla în Bucureşti, se
urcă împreună c-un om politic într-o maşină. Porniră spre
Calea Victoriei.
* Dar deodată maşina se trezi prinsă între două vagoane —
povesti Stere. Pîrîiră portierele. Zăngăniră geamurile.
Vagoanele se opriră brusc. Moartea, pe care o aşteptam, nu
veni. Dar cînd mă uitai la politicianul de lîngă mine, nu-mi
putui stăpîni un zîmbet — atît de caraghioasă îi era
fizionomia. Bărbaţii noştri politici, mi-am zis, nu ştiu nici
măcar să moară cum trebuie, după cum nu ştiu nici să
trăiască cu demnitate.
* Şoferul era un dobitoc — urmă Stere. De altfel, şi un
cizmar trebuie să fie deştept, dar încă şoferul. Totul e
inteligenţa. învăţătura, practica, experienţa vin pe al doilea
plan. în privinţa asta pot să vă povestesc un lucru foarte
interesant : Soţia mea a cumpărat o casă de bani de la firma
Fichet din Bucureşti. A trimis o căruţă cu cai — şi a adus-o la
Bucov. Dar cînd s-o deschidă — pace bună ! Cheia nu mergea
de loc. S-au muncit în zadar cîţiva oameni. A fost adus un
lăcătuş. Nimic, şi nimic ! Atunci, am telefonat firmei Fichet,
care a trimis un inginer. Specialistul a sucit, a învîrtit cheia,
dar de deschis... nici vorbă !
* — Atunci, ce-i de făcut ? — l-am întrebat eu.
* 411
*
* Noi v-am dat casa bună. Am încercat-o in faţa doamnei.
Se deschidea şi se închidea perfect. Nu ştiu ce s-a întîmplat
pe drum. Asta nu ne priveşte pe noi. Singura soluţie este să
trimiteţi casa la Bucureşti; iar noi cu o gură-de-lup, să
scoatem broasca şi — după ce vom repara-o — s-o sudăm la
loc.
* Dar nu-i aşa că rezistenţa casei va suferi ? — i-am cerut
explicaţii.
* Natural!
* în timpul cît discutam noi în jurul casei de bani — iată că
se iveşte logofătul soţiei mele, Mitu, un ţăran deştept şi
meşter la toate. Se uită el lung la namila de fier, se plimbă în
jurul ei şi apoi spune :
* — Las', c-o deschid eu, cucoane !
* Logofătul chemă pe oamenii care aduseseră casa şi
întrebă :
* Mă, cum şedea casa în căruţă cînd, aţi adus-o ? Aşa cum
şade acum ? Sau cu c... în sus ?
* Ba cu c... în sus.
* Atunci, ia s-o puneţi tot aşa.
* Oamenii întorc casa, şi ţăranul, ajutat de ei, începe s-o
zguduie şi să bată cu pumnii în uşă. Apoi o pun iarăşi în
picioare şi o zgîlţîie din nou.
* — Acum daţi-mi cheia !
* Logofătul ia cheia, o vîră în broască, o întoarce şi uşa se
deschide lesne — spre stupefacţia tuturor şi mai cu seamă a
inginerului specialist de la firma Fichet. Hurducăturile
drumului deplasaseră, pesemne, o piesă din broasca aşezată
414
557
într-o poziţie falsă, blocîndu-i încuietoarea. Mişcările în sens
invers ale ţăranului restabiliseră starea de lucruri de la
început.
* — Vedeţi — a încheiat Stere — deşteptăciunea e totul.
* De cîte ori „amicii" Vieţii româneşti se duceau*Ja
Bucureşti, treceau neapărat pe la Stere, iar la întoarcere
povesteau, în tăcerea unanimă a redacţiei, convorbirea
avută cu prietenul „solitar". Apoi Ibrăileanu îi hărţuia cu
întrebările :
* — Dă articol ? Da ? Despre ce ? Pe cînd ?
* într-o vară, ducîndu-mă în Capitală, am ajuns acasă la
Stere tocmai cînd el se pregătea de plecare. M-a luat şi pe
mine cu automobilul :
* — Haidem, am treabă la cîteva ministere, vom sta de
vorbă în automobil. Ce mai face Ibrăileanu ? Cum merge
revista ?
* Ne-am oprit la Ministerul Domeniilor. Lipsea şi ministrul,
şi subsecretarul de stat. Erau plecaţi în vacanţă. Ne-am dus
la Ministerul de Justiţie. Aceeaşi situaţie. Era numai
secretarul general, pe care Stere nu-1 cunoştea. Din ce în ce
mai enervat, Stere s-a adresat pe un ton mînios şoferului :
* — La Ministerul de Finanţe !
* Am intrat la directorul de cabinet. Ministrul era şi el la
băi. Pe scara Ministerului, Stere a izbucnit, desfăcîn-du-şi
larg braţele într-un gest de supremă dezolare :
* — în ţara asta un singur lucru se respectă : vacanţa !
Mare haz a produs în redacţie vizita lui Stere la o

414
 expoziţie a Olgăi Greceanu la Bucureşti, povestită de
mine.
* într-o zi, ieşind de la Adevărul împreună cu Stere şi
ajungînd în dreptul Cărţii Româneşti, el mi-a propus să
intrăm la expoziţia de pictură a Olgăi Greceanu, care-1
invitase. îndată s-a făcut cerc în jurul lui Stere — şi cunoscuţi
de-ai mei, şi necunoscuţi. Am defilat pe dinaintea tablourilor
— unele impresionante prin artistica lor stilizare. Nudurile
feminine însă m-au îngrozit. Sînii zugrăviţi păreau nişte
piramide ; coastele proeminente îţi aduceau în minte
scheletul... Picioarele aveau rigidităţi de cadavru... Pielea,
vînătă-sinilie...
* Brrr ! — făcui eu la un moment dat. Mi-ar fi groază să
înnoptez cu un asemenea nud.
* Dar menirea artei nu-i să te culci cu ea sub pla-pomă, —
îmi tăie scurt vorba pictoriţa Nina Arbore, o prietenă a Olgăi
Greceanu.
* Atunci cineva din grup interveni în discuţie :
* Exagerează pictoriţa, în nuduri. Nu-i aşa, domnule
Stere ?
* Ba nu exagerează de loc — răspunse Stere. Cît de rele
sînt femeile, ele aşa se văd în realitate una pe alta.
*

414
559
* Fiind într-un rînd în trecere prin Iaşi, Stere ne istorisi în
redacţie că, faţă de atacurile lui Matei Cantacuzino
împotriva lui pe tema ziarului Lumina, a căutat să pună
lucrurile la punct, rugîndu-1 pe avocatul Constantin Moţet,
fost director al prefecturii în timpul răscoalelor de la 1907,
să-1 lămurească pe cunoscutul jurist, profesor şi om politic
care-i realitatea :
* — Eu am scos Lumina la 1 septembrie 1917, deci după
Mărăşeşti şi Mărăşti. Am scos acest ziar pentru membrii
guvernului român de la Iaşi, care-mi citeau asiduu gazeta,
pentru a-i sfătui să caute a salva ceea ce se mai putea salva.
Astfel, îi povăţuiam să se ducă la Brestlitovsk, unde ruşii
anunţaseră ca bază a tratativelor principiul : pace fără
anexiuni şi fără contribuţii. De altfel nemţii, mulţumiţi de
Gazeta Bucureştilor, organul comandamentului german, nu
vedeau cu ochi buni apariţia unui jurnal care expunea şi
sprijinea punctul de vedere rpmânesc. De aceea autorităţile
mi-au făcut dificultăţi atât cu autorizaţia, cit şi cu procurarea
de hîrtie şi de cerneală. Lumina n-a apărut cu bani nemţeşti,
cum crede Matei Cantacuzino, ci cu banii lui Alexandru
Vaida-Voevod, care mi-a împrumutat 50.000 lei — bani
înapoiaţi peste cîteva zile, datorită marelui succes al gazetei.
în special acest lucru am vrut să ajungă la cunoştinţa lui
Matei Cantacuzino prin Moţet.
* Celelalte acuzaţii ce mi s-au adus sînt de domeniul
fanteziei. N-a apărut nici un apel în Lumina către soldaţi,
îndemnîndu-i să nu mai lupte. De altfel n-avea nici un rost
aruncarea ei în tranşee cu asemenea apel.
 * Lumina apărea greu, fiind supusă la două cenzuri : u
nemţească, pentru politica externă (fiind silit uneori s scriu
două şi trei articole pînă mi se publica unul), iar pentru
politica internă sufeream o cenzură exercitată de oamenii lui
P. P. Carp, care îmi tăiau articole despre expropriere şi votul
universal.
* Jenat de această situaţie, P. P. Carp m-a invitat la o
întrevedere — în care a făcut apel la mine să mai las din
convingerile mele.
* — Nu pot, i-am răspuns, că nu eu am convingerile, ci
ele mă au pe mine.
*
*
*
*
*
*
*
*
*
* LUMEA-BAZAR
*
*
*
*
* Munca redacţională, hărţuielile administrative, cursurile
universitare, procesul de evacuare, planul de a-şi cumpăra o

1
casă, lipsa de bani, boala, poate şi împrejurările care au
determinat crearea romanului Adela etc. îl făcuseră pe
Ibrăileanu extrem de nervos. Orice greşeală îl exaspera.
Lipsa de la redacţie în zilele de lucru a lui Topîrceanu şi a
mea, duminica şi sărbătorile, îl nemulţumea. Riposta de cele
mai multe ori cu o glumă :
* — Doi oameni m-au exasperat mai mult în viaţă :
Topîrceanu cu muierile şi Sevastos cu vînatul.
* Dar cîteodată nemulţumirile lui luau o formă serioasă.
Cum se apropia ziua cînd trebuia să se întoarcă de la Paris
Minai Ralea, în care Ibrăileanu îşi pusese toate speranţele
redacţionale, nu o dată el izbucnea :
* — Lasă, că are să vină Ralea !
* în sfîrşit, Ralea sosi. Atunci Topîrceanu veni mai devreme
la redacţie, se aşeză lîngă mine pe canapeaua din fundul sălii
şi-mi spuse foarte calm :
* — Domnul Ibrăileanu vede în Ralea un salvator al
revistei. Dacă noi rămînem mai departe în redacţie, pe lîngă
munca noastră, se va adăuga aportul lui Ralea, şi lucrurile
vor merge mai bine. Dar tot meritul va fi al lui Ralea. Eu sînt
de părere să ne retragem amîndoi din redacţie, rămînînd
simpli colaboratori. Atunci se va vedea precis ce poate
Ralea. Dacă lucrurile vor merge
*
* bine — norocul revistei ! Iar dacă vor merge rău — ori-
cînd ne vom putea întoarce.
* Atunci ne-am retras amîndoi din redacţie.
 * Ralea era un om inteligent şi talentat. Articolele şi
cronicile sale, întemeiate pe principii progresiste, an
continuat tradiţia democratică a revistei, reîmprospătată
printr-un material documentar divers şi nou. A informat
cititorii revistei asupra multor probleme la ordinea zilei în
străinătate. Dar o revistă nu se scoate numai cu aceste
calităţi. Ea are nevoie şi de o „bucătărie" redacţională, cum
se spune, care trebuie condusă cu cîn-tarul, cu ceasul, cu
gradul...
* Cu'toate calităţile lui, care îl făceau un bun colaborator
al unei reviste, lui Ralea îi lipseau însă tocmai însuşirile unui
excelent secretar de redacţie: a fi meticulos, exact,
punctual... Ralea nu se ocupa de „bucătăria" redacţională,
care căzu în întregime asupra lui Ibrăileanu, nevoit astfel ca,
pe lîngă munca lui de mai înainte, să îndeplinească şi
îndatoririle lui Topîrceanu şi pe cele ale mele. Neputînd
dovedi toate aceste sarcini, Ibrăileanu se trezi în situaţia că
unele numere apăreau fără rubricile din coadă, din pricină
că Ralea nu socotise literele articolelor şi ale cronicilor, nu
făcuse planul numărului pe coli şi pagini. Revista începu să
apară cu mari întîrzieri, cu prea multe numere duble.
Colaboratorii nu mai erau executaţi prin scrisori şi prin
telegrame, nu mai erau plătiţi la zi — ceea ce se răs-frîngea
asupra revistei prin lipsa de varietate a materialului şi prin
întîrzieri . E un eroism să renunţi la lectura unei cărţi, la
11

compunerea unei opere originale sau chiar la o plimbare în

împrejurimile laşului, pentru a citi încercările altora, căutînd
11Vezi corespondenţa dintre G. Ibrăileanu şi M. Ralea, publicată în Viaţa românească, nr. 2, din 1965.

3
un talent nou şi pentru a îndrepta în manuscris sau în
corectură lucrări străine. Ralea n-avea acest eroism.
* Ducîndu-mă într-un rînd la Ibrăileanu şi -găsind-o acasă
numai pe soţia lui, ea mi s-a plîns :
* — Ibrăileanu munceşte acum mai mult de^ît înainte. Se
istoveşte cu revista. Odată nu m-am putut stăpîni şi i-am
spus : Dar veşnic repetai că dacă vine Ralea ai să huzureşti la
revistă. Atîta a fost destul ca să-1 înfurii de-a binelea. —
Lasă-mă în pace, a răcnit la mine, cum n-a răcnit niciodată în
toată viaţa lui. Mi-am dat seama că-i atinsesem punctul
nevralgic.
* Am plecat abătut. în clipa aceea mi-a încolţit în suflet
regretul plecării de lîngă Ibrăileanu. Era însă prea tîrziu. Mă
angajasem la o editură, ca redactor responsabil al revistei
Lumea-Bazar, care începuse chiar să apară, cu colaborarea
lui Topîrceanu. înainte, îl condamnam în sinea mea pe
Topîrceanu, fiindcă nu-1 egala pe Ibrăileanu în muncă şi în
conştiinciozitate. Pe urmă, am făcut mea culpa. Aportul lui
Topîrceanu, cît a fost, în citirea şi stilizarea manuscriselor, în
mînuirea spiritului polemic, ca şi-n toată activitatea
redacţională, n-a avut continuator.
* Lumea-Bazar era o revistă săptămînală, care se sprijinea
mai cu seamă pe colaborarea lui Topîrceanu, Sa-doveanu şi
Otilia Cazimir. Topîrceanu a publicat beletristică şi spirituale
note polemice. Eu am publicat un entuziast articol de fond
despre Ibrăileanu, însoţit de un desen pe copertă. încheiam
astfel :
 * „Am lucrat şi eu în redacţia Vieţii româneşti. Pe atunci n-
aş fi cutezat pentru nimic în lume să scriu aceste rînduri.
Astăzi însă, cînd nu-s în nici un raport ierarhic faţă de
directorul revistei, pot să-mi spun fără nici o reticenţă gîndul
: un omagiu adus aceluia ale cărui judecăţi, aprecieri,
cuvinte chiar mă urmăresc şi acum."
* în această revistă, Sadoveanu a publicat schiţe în fiecare
număr. Explicaţia acestei regularităţi merită a fi notată. Eu
trimiteam în fiecare marţi dimineaţa acasă la Sadoveanu pe
omul de serviciu al redacţiei cu un consemn straşnic : Să nu
te întorci fără manuscris ! Curierul se ducea la vila
Neuschatz. Dacă schiţa sau articolul erau gata, el le lua şi mi
le aducea acasă, „ca să le dau literă" ■— cum se spune în
limbajul redacţional — şi să le trimit la tipografie. Dacă însă
manuscrisul nu era gata, mesagerul meu se punea pe
aşteptat. Se culca pe terasă şi dormea pînă era trezit din
somn. Spre ora prînzului venea cu plicul preţios. Uneori însă
lucrul mergea mai greu, şi Sadoveanu nu isprăvea bucata
pînă la dejun. Atunci omul meu era, poftit la bucătărie,
prînzea şi apoi se înturna la dormit. Venea cu manuscrisul pe
sub seară — hodinit, mîncat şi într-o foarte bună dispoziţie
sufletească. Bucăţile publicate de Sadoveanu în humea-
Bazar au fost apoi adunate într-un volum. La apariţia lui,
Sadoveanu mi-a spus :
* — Volumul acesta l-am scris datorită dumitale, care m-ai
executat fără milă.
* Citind nişte amintiri despre Anatole France, am găsit un
caz asemănător de nemiloasă execuţie redacţională. Anatole

5
France se angajase la Neue Freie Presse din Viena să-i trimită
săptămînal cîte o corespondenţă din Paris. Scrisorile
apăreau la zi fixă. De aceea, în ajunul zilei apariţiei, se ivea la
Anatole France un curier după manuscris. De cele mai multe
ori, marele scriitor niici nu se apucase de articol. Curierul se
punea să aştepte. Menajera îi aducea o sticlă de vin. Cînd se
isprăvea sticla, curierul dădea semne de nelinişte : Scap
poşta ! Menajera intra la maestru, care-i spunea : Mai dă-i o
sticlă de vin. Şi aşa se desfăşurau lucrurile pînă seara, cînd
mesagerul devenea furios, făcea scandal şi ameninţa că
pleacă fără articol. Hărţuit de nenumărate ori, Anatole
France izbutea să predea totuşi la timp corespondenţa,
limpede şi unitară, spre mirarea anturajului care asistase la
sîcîielile acestea.
* Lumea-Bazar a avut succes. Ea a fost remarcată şi
apreciată de conducătorii instituţiei Adevărul, care, în iunie
1925, mi-au încredinţat conducerea revistei săp-tămînale
Adevărul literar şi artistic.
* în afară de oamenii de litere notaţi mai sus, la Lumea-
Bazar au scris şi alţi colaboratori ai Vieţii româneşti, în
frunte cu T. Arghezi şi Gala Galaction — acest săptămînal
fiind de fapt, ca mănunchi de literaţi cît şi ca directivă, o
anexă a revistei Viaţa românească.
*
* **

*
*
*
 *
*
*
*
*
* STRĂMUTAREA «VIEŢII ROMÂNEŞTI» ÎN CAPITALA
*
*
*
*
* După plecarea mea din Iaşi, mă duceam uneori în
capitala Moldovei, ca să-mi revăd rudele şi prietenii...
Treceam neapărat pe la Ibrăileanu, Costică Botez şi
Sadoveanu...
* încurcăturile băneşti au împiedicat administraţia Vieţii
româneşti să mai poată scoate revista, care era pe punctul
de a-şi înceta apariţia. Atunci se ivi propunerea de a o
strămuta în Bucureşti. Societatea Adevărul se arătă dispusă
s-o editeze.
* Revista se afla in adevăr într-o situaţie deznădăjduită.
Ralea se mutase la Bucureşti, iar Ibrăileanu se simţea din ce
în ce mai rău.
* La 1 ianuarie 1930, Viaţa românească era reprezentată
în raporturile ei legale, administrative şi redacţionale printr-
un comitet conducător compus din 12 persoane : proprietari
fondatori : C. Stere, G. Ibrăileanu, M. Carp, Ion şi Constantin
Botez — împreună cu noii proprietari asociaţi : M.
Sadoveanu, D. D. Pătrăşcanu, dr. P. Cazaou şi dr. Fr. Reiner

7
(conform actului autentificat de tribunalul din Iaşi în 1923) şi
M. Ralea, De-mostene Botez şi M. Sevastos, cooptaţi în 1930
prin declaraţii cuprinse în procuri speciale autentice, care se
află în Biblioteca Academiei R. S. România.
* Prin aceste procuri M. Ralea, M. Sevastos şi Demos-tene
Botez sînt autorizaţi să încheie cu societatea Adevărul un
contract pentru editarea revistei Viaţa românească, fiind
obligaţi să se îngrijească de apariţia revistei în ce priveşte
partea redacţională.
* în cursul tratativelor dintre G. Ibrăileanu şi
reprezentantul editurii Adevărul cu privire la mutarea Vieţii
româneşti în Capitală, cineva puse întrebarea, la
consfătuirea ce avea loc la Iaşi, în strada Buzdugan, dacă eu
— ocupat cu Adevărul literar, Adevărul politic şi Dimineaţa
— voi avea timp să mă îngrijesc şi de apariţia revistei. Atunci
Demostene Botez răspunse pentru mine :
* — Ba eu cred că ori de cîte ori cei de la Adevărul vor
avea nevoie de Sevastos, îl vor găsi la... Viaţa românească...
* Cînd Ibrăileanu consimţi ca revista să se mute la
Bucureşti, el ne spuse :
* — Primesc numai fiindcă Sevastos se va ocupa de Viaţa
românească. Apoi, adresîndu-se mie, adăugă : N-am să-ţi
dau nici o instrucţiune, nici o indicaţie. Cunoşti foarte bine şi
principiile noastre, şi preţuirea colaboratorilor. Un singur
lucru vreau să-ţi spun : nu mi-ar face plăcere să văd în
paginile revistei numele unui cronicar al Adevărului literar.
* Şi, într-adevăr, acel nume în anii 1930—1932 n-a apărut
pe coperta revistei. în 1933 însă, Viaţa românească fiind
 redactată de G. Călinescu (care nu ştia consemnul lui
Ibrăileanu), acel cronicar şi-a început colaborarea la revistă,
anunţat cu litere mari pe copertă, producînd desigur o
uşoară indispoziţie în sufletul fostului conducător al
publicaţiei ieşene.
* Revista a fost condusă efectiv în 1930—1931 şi 1932
numai de mine cu ajutorul lui Ralea, Demostene Botez
mutîndu-se mai tîrziu la Bucureşti. Noi ne-am îndeplinit
obligaţiunea de a preda editurii manuscrisele necesare
pentru apariţia regulată a revistei.
* Care erau îndatoririle editurii după înţelegerea stabilită ?
Ea se obliga să pună la dispoziţia revistei un local, suma de
30.000 de lei lunar pentru plata oerso-nalului redacţional şi
a scriitorilor colaboratori, s'coţînd , revista lunar, în zece coli,
pe hîrtia ei obişnuită.
* Care a fost în realitate aportul editurii ? Redacţia Vieţii
româneşti a fost instalată în camerele Adevărului literar,
adică s-a adăugat numai pe uşă un carton pe care era tipărit:
Viaţa românească. în loc de 30.000 de lei lunar,
administraţia dădea pentru fiecare număr numai 10.000,
sumă care abia ajungea pentru plata colaboratorilor ; iar
redacţia a fost silită de administraţie să scoată revista în
numere duble, triple şi chiar cvadruple, socotite a şase-şapte
coli numărul, în loc de numere lunare de cîte zece coli.
* Explicaţia acestei purtări vitrege a editurii este faptul că
revista nu aducea cîştigul scontat, şi atunci directorul
adiminstrativ i-a redus sumele pentru colaboratori, i-a redus
formatul, i-a redus numărul... numerelor ! v

9
* In numărul 4—5 din anul 1930 am publicat articolul lui
Emil Vîrtosu despre un pamflet moldovenesc din vremea
Eteriei. Vîrtosu descoperise la Academia Română cele două
pamflete ale comisului Ionică Tăutu, citate de Alecu Russo.
El mi-a dat numai prima operă, însoţind-o de judicioase
comentarii. Ea se intitulează : Strigare norodului Moldavii
către boierii pribegiţi şi către mitropolitul. Acest pamflet se
încheia astfel:
* „Fugiţi ! Dar osânda vă goneşti ! Căci dreapta giu-decată
pentru necredinţa ce aţi arătat împăratului cărue aţi slujăt, şi
lacrimile celor înstrămbătăţiţi, a celor jăcu-iţi, a văduvii, pre
care n-aţi căutat, a săracului, pre care aţi asuprit, a tot
norodul Moldavii pre cari acum, în sfârşit, l-aţi adus în
uimire şi primejdie, vor striga răsplătirii pană la celi mai
dipărtati vecuri a vremii viitoare !"
* Cu privire la publicarea pamfletului lui Ionică Tăutu,
Ibrăileanu mi-a spus mai tîrziu, cu prilejul unei vizite ce i-am
făcut la Iaşi:
* —■ Ai avut norocul de a publica în revistă cel mai
interesant document de istorie literară care a apărut în
Viaţa românească de la întemeierea ei pînă astăzi; dar n-ai
avut abilitatea de a face zarva cuvenită în presă în jurul
acestui eveniment.
* în cursul acestor trei ani Ibrăileanu mi-a făcut o singură
observaţie. Primind la redacţie un articol despre Ftezultatul
conferinţei navale şi rivalitatea franco-italiană de Carol
Schanzer, membru al Senatului italian,
*
 *
*
*
*
fost ministru de Externe, şi cum Ralea nu se afla în
*

Bucureşti, iar eu eram extrem de ocupat, am dat acest

manuscris unui colaborator , care mă ajuta la
12

secretariatul de redacţie, rugîndu-1 să-1 citească şi să-mi

spună dacă articolul era publicabil ori nu. Acesta a dat
aviz favorabil. Atunci am trimis articolul la tipar. După ce
s-a tipărit, l-am citit în coală şi am văzut că omul politic
italian, fără să facă apologia fascismului, apăra la o
conferinţă navală internaţională poziţia Italiei
musoliniene împotriva Franţei. Am apucat de-abia
ultima coală, care nu se tipărise, şi am pus la sfîrşitul
rubricii Revista revistelor o notă redacţională cu
următorul cuprins, tipărită cu litere cursive :
* „Articolul din acest număr : Rezultatul conferinţei
navale şi rivalitatea franco-italianâ, care ne-a fost trimis din
partea lui Carol Schanzer, membru al Senatului italian şi fost
ministru de Externe, l-am publicat cu titlu de document,
făcînd rezervele determinate de spiritul revistei noastre."
* După apariţia numărului (iunie 1930), Ibrăileanu mi-a
spus într-o scrisoare că, deşi dădusem nota de
desolidarizare, era mai bine dacă nu publicam de loc
articolul lui Carol Schanzer.
*
12Jacques Byck.

571
 *
*
*
*
*
*
*
*
*
*
* CORESPONDENŢA LUI G. IBRĂILEANU
*
*
*
*
* Am avut mai multe scrisori de la Ibrăileanu, dar nu mi-
au rămas decît patru : celelalte s-au pierdut. Unele sînt
scrise cu cerneală, altele cu creionul — alcătuite în
momentul hotărîrii de a-mi comunica ceva în legătură cu
Viaţa românească, sau cu colaborarea lui la Adevărul literar,
ori cu privire la editarea operelor sale. Scrisorile n-au nici
una dată. De altfel, nici Elena Ibrăileanu nu-şi data de obicei
scrisorile. Una, pe care se află un adaos al soţului şi numele
acestuia scris de mîna lui pe dosul plicului, are doar indicaţia
în frunte : duminică. Semnînd o chitanţă pentru un avans de
10.000 de lei, primit în contul Adelei, el se simţi dator —
fiind vorba de-un act financiar — să pună şi data... şi notă :
14 aprilie, negii jind să adauge şi anul.

572427
* într-o carte poştală care poartă data ştampilelor poştei :
Iaşi, 20 sept. 1932 şi Bucureşti, 21 sept. 1932, Ibrăileanu îmi
scrie:
* „Ţi-am trimis prin I. Botez, senator, un articol despre d.
Călinescu. Ţi 1-a dat ? Botez a plecat la Bucureşti marţi
dimineaţa. Să-mi trimiţi o corectură. Dacă pui vreo
fotografie, să nu fie a mea, ci a d-lui Călinescu (Aşa se face).
Articolul să nu-1 pui «de fond», pentru că are Anexe, care ar
fi tot în pagina 1, şi ar fi urît. Pune-1 aşa ca anexele să cadă
în pagina 2. Ori pune-1 în alte pagini decît pagina 1. Ori,
dacă ţii să fie de fond, aran
*

573
* jează un subsol de poezii, aşa ca Anexele să fie în pagina
2. Ori... dacă vrei altfel, cu anexe .pe pagina 1 sau pe pagina
3-a, fă ce ştii. Je m'en f... ! Dar corectura trimite. Acest
articol aşteaptă de mai mult de o lună. Credeam că vii în
fiecare zi, după ce au trecut cele «cîteva zile» din telegramă.
Fă-mi onoarea şi-mi scrie dacă rămîi în Bucureşti, ori pleci în
concediu şi cînd. E vorba de aşa-numitul roman." Iar pe
marginea cărţii poştale se găseşte adaos : „Dacă vii în Iaşi,
caută-mă de la 3 p. m. în sus pînă la 12 noaptea".
* în altă scrisoare Ibrăileanu îmi spune :
* „Din noiembrie (inclusiv) pînă acum n-am primit decît o
singură leafă, din care a trebuit să trăiesc, să plătesc dări, să
plătesc la bancă pentru datoria casei etc.
* Acum au mai venit şi alte belele. Se-nţelege că leafa de
pe o lună (ianuarie) n-a putut ajunge pentru toate cele şase
luni. De aceea am cheltuit şi banii pe care nevas-tă-mea şi-i
adunase ca să meargă la vară la nişte băi pentru boala ei de
inimă."
* Avînd nevoie de 10.000 de lei, Ibrăileanu mă întreabă
dacă Adevărul nu-i poate da ca avans această sumă,
rămînînd să trimită :
* „1. Pînă într-o săptămînă sau zece zile : între bărbaţi şi
femei (Biblioteca „Dimineaţa"), plus nişte articole pentru
Adevărul literar.
* Ori

* 2. Pînă într-o lună : Eminescu 1883—1930 — arti-

colele despre ediţiile lui Eminescu, care, cum mi-ai scris
odată, au fost acceptate în principiu de editura Adevă-

574
rului. E gata afară de ultimul capitol (de aceea cer o
lună).
* Ori

* 3. Jurnalul („romanul") Adela, pe

care îl copiază
acum fiică-mea. Tot peste o lună. Dar acest număr (3)
— „romanul" — la extrem, căci ar trebui să stea mai
mult la mine. ^
* Ori

* 4. Numai articole la Adevărul

literar." "*
* Iar pe marginea scrisorii Ibrăileanu a adăugat cu roşu
(restul fiind scris cu creionul negru) : „Ori poate îmi dă acest
acont V. R., pentru o viitoare colaborare ?".
* Adevărul i-a trimis avansul în contul romanului Adela,
care a şi apărut în această editură.
* Publicînd aceste amănunte în prima formă, succintă, a
Amintirilor de la „Viaţa românească", în prima ediţie, o
revistă mă acuză cel puţin de nedelicateţe, dacă nu chiar de
profanare de morminte. De ce ? Ce-i aici ofensator pentru
memoria acestui scriitor, pentru care am cel puţin aceleaşi
sentimente ca şi autorul atacului împotrivă-mi ? E ruşinos
pentru Ibrăileanu faptul că statul i-a servit pe jumătate de
an numai leafa pe o lună ? Că un om ca el era înglodat în
datorii ? Că un suflet delicat, bun şi generos ca al lui a privit
cu durere cum banii strînşi de soţia sa, pentru îngrijirea bolii
de inimă, s-au cheltuit pentru nevoile casei ? Toată ruşinea
oare nu cade asupra regimului de atunci, atît da puţin atent

575
faţă de şcoală şi de cărturari ? Sau poate e un act de ruşine
oferta unui scriitor către o editură de a-i da spre tipărire
articole, broşuri, cărţi ? Nu-i delicată cererea lui de a i se
acorda un avans ? Nu-i oare tragică specificarea:
„Garantează-mă d-ta pe lîngă administraţia Adevărului...
dacă mor acum îndată, rămîn manuscrisele ca
despăgubire" ? !...
* împrejurările referitoare la achiziţionarea Adelei de
editura Adevărul sînt interesante chiar din punctul de
vedere al istoriei literare (cu care credem că are unele
afinităţi şi autorul atacului împotrivă-mi). Dacă Ibrăileanu nu
publica această operă, — nu se ştie ce hotă-rîre ar fi luat,
după moartea lui, soţia (mai ales) şi fiica, ştiindu-se că
opinia publică, pe drept sau pe nedrept, a socotit acest
roman drept un jurnal autobiografic aJL autorului — ceea ce
a afectat-o profund pe tovarăşa vieţii sale. Şi atunci ? Poate
Adela n-ar mai fi apărut de loc. Sau — cine ştie ? — cu multă
întîrziere...
* în sfîrşit, după ce se perfectase înţelegerea cu privire la
editarea romanului Adela, Ibrăileanu îmi trimise un articol al
unui intelectual ieşean, însoţindu-1 de o scrisoare în care,
printre altele, îmi spune :
* „Trimite-mi pentru roman mostre de literă, de semne
între capitole (mari, mici, de diferite forme) şi condiţiile
pecuniare : -«Cam ce sumă să cîştige cu-a lui versuri —
roman — un poet ?»."

576
* Iar pe marginea scrisorii se află un adaos : „După roman
— dacă mai exist — îţi voi trimite colaborare la Adevărul
literar".
* Ultimele scrisori ale lui Ibrăileanu au o caligrafie
chinuită. Literele sînt parcă aruncate în grabă, căutînd să se
ţină pe urma gîndului — febril şi nervos — care apucase
înainte. Cuvintele sînt deschiotorate, rîndurile — în
neorînduială...
* După atîţia ani, astăzi, cînd le am înainte, simt tot
zbuciumul acestui suflet, care, între viaţă şi moarte, căuta
(din respect pentru scrisul său şi pentru cititorul — prieten)
să realizeze conştiincios o carte cît mai îngrijită şi făcea
planuri să-şi continuie printre dureri, cu tragere de inimă,
nobila misiune scriitoricească.
*
*
*
*
*
*
*
*
* SFATURILE LUI G. IBRĂILEANU

*
*

*
* i

577
* înainte de a mă muta la Bucureşti, în primăvara anului
1925, l-am vizitat de cîteva ori pe G. Ibrăileanu — ce-rîndu-i
sfaturi cu privire la redactarea Adevărului literar şi artistic.
Eu i-am spus că aveam de gînd, pentru a da revistei
prestigiu, să ofer lui Mihail Sadoveanu direcţia acestei
publicaţii — ceea ce conducătorii întreprinderii Adevărul ar
fi acceptat, bineînţeles, cu entuziasm ; iar eu să lucrez ca
secretar de redacţie.
* — Ai face o greşeală, mi-a spus Ibrăileanu ; Sadoveanu
are un nume. Iar direcţia Adevărului literar nu i-ar spori cu
mult reputaţia. Revista ar avea, desigur, numai de cîştigat.
Dar de ce nu te gîndeşti şi la dumneata care, de acum
înainte, trebuie să-ţi cîştigi un loc în publicistica noastră
literară. Condu singur revista şi — dacă vei face-o bună — îi
vei da şi prestigiu.
* în privinţa modului de procedare, Ibrăileanu a urmat :
* — Dumneata ai gust artistic, ceea ce-i însuşirea
principală a unui conducător de revistă. Dar, asta nu-i totul.
Trebuie să ai şi tact. Pe lîngă unii oameni valoroşi, la
Adevărul literar s-a încuibat o clică de cabotini care-s mai
tari decît dumneata — prin pretenţiile şi prin legăturile lor,
poate chiar prin tot felul de interese.^Nu trebuie să le
declari război dintr-o dată şi să-i elimini pe toţi. Să-i păstrezi
pe acei care au măcar un dram de
* talent. Scriitorii de la Viaţa românească îţi vor da tot
concursul. între timp să faci revista cît mai bună, să-ţi
fortifici astfel poziţia faţă de conducătorii instituţiei şi —
numai după aceea — să elimini şi celelalte elemente slabe.

578
Să faci singur Revista revistelor româneşti, să duci polemicile
şi să controlezi îndeaproape recenziile cărţilor care apar la
noi. Rubricile acestea sînt cele mai delicate. Nu trebuie de
încurajat nulităţile, ci de sprijinit numai talentele autentice.
Recenzentul actual al revistelor româneşti e bun. Păstrează-
13

1, dar dă-i să facă darea de seamă a revistelor străine. Nu-i

nimerit însă pentru revistele româneşti, fiindcă este sau prea
slab, sau prea îndatoritor : îl domină cabotinii.
* Ce sfaturi să-ţi mai dau ? Ştii părerile mele din discuţiile
redacţionale. Totuşi, să-ţi reamintesc unele lucruri. Adevărul
literar publică acum cîte 10—15 poezii proaste de fiecare
număr. Nu e bine. Poezia, cum am spus de nenumărate ori
— e un lux. Poeţii au avut ori n-au avut inspiraţie în
săptămîna respectivă. Dacă n-ai poezii bune, nu-i nimic —
publică numai o bucată sau două în versuri — şi restul
numărului umple-1 cu proză. Iar cît priveşte proza, dacă n-ai
lucruri originale bune, dă traduceri. Nu-i nevoie de traduceri
din limba franceză, pe care o cunosc foarte mulţi cititori.
Alege traduceri din limbile : rusă, engleză, germană, italiană
etc. Drept criteriu să ai, după cum am repetat de atîtea ori în
redacţie, acest principiu: cititorul, după ce isprăveşte bucata,
să nu se întrebe : Ei, şi ? Bucata trebuie să aibă o
semnificaţie omenească, psihologică, socială... care să-1
pună pe gînduri. Du campanii ideologice. Nu te mărgini
numai la atacuri personale... Acestea ar fi, pe scurt, sfaturile
mele. Eşti format doar spiritualiceşte în redacţia Vieţii

13G. Baiculescu.

579
româneşti şi ai să te poţi opri la hotărîrea cea mai potrivită,
de la caz la caz.
* Am luat conducerea Adevărului literar avînţi drept

îndreptar sfaturile lui Ibrăileanu. Totuşi — trebuie să

recunosc — n-am urmat în totul îndemnurile sa^e... în
privinţa tactului. M-am lăsat tîrît de intransigenţă. Ast-'
fel, n-am păstrat decît foarte puţini dintre vechii
colaboratori ai Adevărului literar şi am făcut un triaj
foarte sever al lucrărilor.
* Dar în afară de foştii colaboratori ai Adevărului literar,
ţineau să scrie la această revistă şi colaboratorii culturali ai
Adevărului şi ai Dimineţii — precum şi redactorii şi reporterii
acestor gazete. Refuzîndu-i rînd pe rînd, simţeam cum se
lărgeşte în juru-mi un cerc glacial. Am avut ciocniri cu unii
dintre vechii colaboratori ai Adevărului literar. Astfel, deşi
poetul Radu Rosetti era ridiculizat în notiţele polemice ale
Vieţii româneşti, eu i-am publicat versurile în Adevărul
literar. în acelaşi timp istoricul social Radu Rosetti tipărea în
Adevărul literar articole şi povestiri. într-o zi vine la redacţie
poetul Radu Rosetti, colaborator al ziarelor Adevărul şi
Dimineaţa, îmi întinde nişte versuri şi o fotografie — şi îmi
spune :
* — Fiindcă cititorii fac confuzie între mine şi istoricul
Radu Rosetti, uite ce te rog : cînd ai ceva de el, pu-blică-ne
pe aceeaşi pagină, alături, pe amîndoi — faţă în faţă, cu
fotografiile respective. în chipul acesta publicul cititor va afla
că sînt doi Radu Rosetti — şi se va dumiri : care-i poetul şi
care-i istoricul.

580
 * Răspunsul meu a fost categoric :
* — Eu vă public versurile şi fotografia, dar aparte. Nu
pot însă da reprezentaţia cerută de dumneavoastră,
expunîndu-vă unul lîngă altul ca într-o vitrină. Prea mult
respect am pentru istoricul Radu Rosetti ca să-1 dau în
spectacol.
* Poetul Radu Rosetti s-a supărat, a luat brusc
manuscrisul, boţindu-1 — şi a plecat minios. A părăsit nu
numai Adevărul literar, dar — în semn de protest — şi
Adevărul şi Dimineaţa, la care colabora regulat. Iar ca
lovitura să fie mai bine simţită de citadela noastră, el a
trecut la Universul.
* Const. Graur, directorul instituţiei Adevărul, a fost foarte
afectat de această pierdere. Era atins principiul lui de a fi
bine cu toată lumea, sau cu cît mai multă lume, în acele
vremuri furtunoase. într-un cerc restrîns de prieteni, el a
avut chiar o izbucnire violentă împotriva mea, arătînd chiar
nevoia pentru întreprindere de a se descotorosi de mine din
pricină că, prin atitudi
*
* nea mea, îndepărtam pe prietenii gazetei. A fost calmat
de apărarea caldă ce mi-a făcut-o F. Dima-Fuchs, un instruit
şi talentat redactor al Adevărului.
* Din acest incident se vede cit de bine cunoştea
Ibrăileanu oamenii, lumea noastră publicistică şi moravurile
ei de-atunci, cît de înţelepte îi fuseseră sfaturile.
* Adevărul literar şi artistic s-a bucurat nu numai de
concursul colaboratorilor mai de seamă ai Vieţii româneşti,

581
păstrînd aceeaşi linie, dar săptămînalul bucureş-tean s-a
prezentat drept o anexă a revistei ieşene, şi prin modul de
organizare, ca şi prin cel de conducere.
* Acelaşi lucru îl putem spune şi despre revista sâp-
tămînală Torţa, care a apărut la Bucureşti în 1945 sub
direcţia mea.
*
*
*
*
*
*
*
*
*
* IZABELA SADOVEANU

* Izabela Sadoveanu era o persoană puţintică la trup, iute

ca spirtul, cu ochi sprinteni de veveriţă — inteligentă foc,
spirituală, vorbăreaţă, plină de tact, ştiind să discute cu
fiecare numai ceea ce interesa pe interlocutorul ei, delicată,
generoasă, iubitoare de copii şi de animale.
* Pe lîngă aceste însuşiri, Izabela Sadoveanu era înzestrată
cu un deosebit spirit de observaţie. Avea o vastă cultură
generală. O atrăgea critica literară, filozofia, psihologia,
pedagogia, sociologia... Ea a intrat din tinereţe în mişcarea
socialistă. în toate împrejurările, pînă la sfîrşitul vieţii,

582
ideologia progresistă, democrată a fost în permanenţă
resortul tuturor manifestărilor ei spirituale.
* Ion Teodorescu, unul din membrii „partidei" socialiste
bucureştene, povestea printre „amici" :
* —■ Izabela era nelipsită pe vremuri din banda noastră.
Ţinea conferinţe la club, scria la gazetele muncitoreşti.
Emancipată cu totul — ceea ce însemna un gest revoluţionar
pe vremea aceea — Izabela mergea cu noi, o droaie de
bărbaţi, chiar în grădinile de vară, periferice, cu „grătar
naţional". Şi era aşa de simpatică pe atunci, că dacă ar fi fost
şi frumoasă... ne-ar fi stricat casa la toţi şi ar fi lichidat
partida...
*

*
* Izabela Sadoveanu a publicat în Viaţa românească multe
cronici literare şi recenzii despre scriitorii români şi străini,
semnînd cu numele ei sau cu pseudonimul „Evan". îmi
stăruie în memorie emoţionantele pagini scrise da ea cu
prilejul apariţiei volumului de versuri Rîndunel, al poetului
O. Carp (dr. Proca).
* Ea era în curent cu ultimele opere străine şi le analiza cu
mult gust, ştiind totdeauna să scoată' în relief esenţialul şi să
citeze versurile cele mai frumoase din-tr-un poet, pasajele
cele mai caracteristice dintr-o lucrare în proză. Singurul ei
defect era o neîngrijire a formei — ceea ce se îndrepta uşor
pe masa de lucru a redacţiei. Izabela Sadoveanu a fost una
din cele mai strălucite şi mai utile pene redacţionale.

583
* Am vizitat-o de cîteva ori la Şcoala Normală, unde era
directoare. Fetele intrau fără nici o sfială în locuinţa ei şi îi
cereau sfaturi ca unei mame. între directoare şi eleve erau
legături prieteneşti, aproape familiale. Izabela Sadoveanu nu
se purta cu ele ca un comandant de oşti, ci cu duioşie
maternă, cu înţelegere, cu bunătate... De aceea absolventele
acestei şcoli vorbesc cu veneraţie de fosta lor directoare.
* Era bună prietenă. Astfel, în 1940, cînd publicaţiile unde
lucram erau suprimate şi familia mea rămăsese fără nici un
venit, Izabela Sadoveanu se şi ivi acasă la mine cu un pachet
de provizii.
* — Luaţi, copiii mei, ne-a spus ea. Să n-aveţi nici o grijă.
Pensia mea am s-o împart cu voi.
* Şi cum, oa fost redactor al ziarelor Adevărul şi
Dimineaţa, eram îngrijorat de prigoana legionară şi nu ştiam
unde să mă adăpostesc în noaptea aceea, ea urmă :
* — Strîngeţi-vă nişte schimburi într-o servietă şi haideţi
cu mine. Am eu nişte prieteni buni care, deşi nu vă cunosc,
au să vă primească cu plăcere *■
*
*
1
* Ziaristul Paul Teodorescu cu soţia.
*
*
*
*
*
*

584
 *
*
* P. NICANOR ET COMP.
*
*
*
*
* C. Stere şi-a semnat lucrările în Viaţa românească cu mai
multe pseudonime : astfel, Costea M., la rubrica Scrisori, C.
Nistrul (In voia valurilor) şi C. Şărcăleanu (Cîn-tarea pătimirii
noastre, Petroniu veacului al XlX-lea, Contele L. N. Tolstoi,
Europa pentru un călător român din 1825 etc). Şărcăleanu
vine, fără îndoială, de la localitatea Sarcalinsk din Siberia,
unde Ion Răutu — eroul principal din romanul lui Stere — a
făcut un popas ur-mînd cursul fluviului Obi spre nord, către
ţinuturile arctice. Cît priveşte originea pseudonimului P.
Nicanor et Comp., cu care era semnată în Viaţa românească
rubrica de polemici Miscellanea — susţinută în primul rînd
de G. Ibrăileanu şi în al doilea de C. Stere, Gheorghe din
Moldova, G. Topîrceanu etc. — n-a fost vorba niciodată
despre aşa ceva în reuniunile redacţionale.
* Magistratul I. Nicolau mi-a adus la cunoştinţă o supoziţie
relativă la originea pseudonimului Nicanor, nume destul de
rar, chiar în literatura rusească :
* — Oare nu l-au luat Stere şi Ibrăileanu din romanul In
ajun de Turgheniev ? Eroul se numeşte — după pronumele
tatălui său — Dmitri Nioanorovici Insarov, un bulgar patriot,
răzvrătit. Un nume ca în romanul acesta l-am întîlnit la

585
Vaslui, pe cînd eram judecător acolo. Era o proprietară cu
numele Şubin. Avea un iaz mare, de cîteva hectare — „iazul
Şubinoaei" —, care, cînd şi-arupt odată zăgazul, a umflat
rîurile, şi apele lui au inundat pe vremuri, cum îmi povestea
tata, oraşul Bîrlad.
* La plecarea lui Nicolau, am luat din raft romanul In ajun
al lui Turgheniev şi l-am recitit cu emoţie. Am admirat şi de
astă dată delicateţea de sentiment a marelui clasic rus, darul
lui neîntrecut de a zugrăvi sufletul feminin şi natura, cu
variatele aspecte — totul turnat într-un stil care ţine de
broderie, filigran şi pînză de păianjen...
* într-adevăr, Stere şi Ibrăileanu erau mari admiratori ai lui
Turgheniev — mai cu seamă Ibrăileanu, care a şi scris, cu o
fină pătrundere psihologică, neuitate pagini despre autorul
Povestirilor unui vînător, Fum, Rudin, Un cuib de nobili,
Părinţi şi jii, In ajun etc.
* Cînd am isprăvit romanul In ajun, mi-am dat seama că
bănuiala lui I. Nicolau ar putea fi întemeiată — eroul lui
Turgheniev întrunind calităţile proeminente ale celor doi
colaboratori, ascunşi sub pseudonimul Nicanor : Stere şi
Ibrăileanu. Dmitri Nicanoroviei Insarov este un înflăcărat
patriot bulgar, gata să-şi jertfească viaţa pentru triumful
cauzei patriei sale. Iată cum este prezentat fiul lui Nicanor :
O individualitate care iese din comun. Un om inteligent,
talentat, hotărît şi naiv în acelaşi timp. Un luptător, posedat
de idealul său, care — printre maldăre de cărţi şi broşuri în
dezordine — munceşte sîrguitor şi pătimaş la lucrări
originale şi traduceri, la articole instructive şi de

586
propagandă, la polemici şi la manifeste... Are fire de
gladiator plin de curaj şi de cavalerism. Cînd un neamţ uriaş,
beat, încadrat de-o grupă de cheflii, se poartă necuviincios
cu o domnişoară din societatea lui Insarov — acesta se
repede furios la gigantul german, îl umflă în braţe şi îl aruncă
în lac. Iar portretul fizic al lui Insarov aduce cu figura lui
Ibrăileanu : uscăţiv, cu pieptul plat, faţa cu trăsături
pronunţate, nasul uşor coroiat, părul zburlit, ochi adînci şi
strălucitori, expresivi, cinstiţi, buze subţiri, precis
conturate... Insarov nu-şi schimba hotărîrea, nu amîna
nicicînd îndeplinirea unei făgăduieli ; era meticulos pînă la
ridicol. Dezinteresat, demn, bun prieten, care însă pentru
nimic în lume nu voia să profite pe urma amiciţiei ce i se
arăta. Fără ambiţii. Nu-i plăcea să vorbească de dînsul, ci
numai de cauza lui, de ţara sa... Cînd vorbea de suferinţele şi
de nădejdile compatrioţilor săi, cuvîntul lui vibra de patimă.
* Am ales din portretul şi caracterul lui Insarov numai
trăsăturile, fizice şi morale, care se potrivesc cu cele ale lui
Ibrăileanu şi care l-au putut face pe Stere să aleagă
pseudonimul Nicanor pentru rubrica Miscellanea, susţinută
în special de spiritul critic al lui Ibrăileanu.
* Alţi „amici" ai Vieţii româneşti erau de părere că
Miscellanea, fiind o rubrică de polemică gladiatorică,
războinică, autorul ei trebuie să fie un ostaş, cum a fost
Nicanor, generalul lui Antiochus Epiphane, regele Siriei, şi
care a purtat multe lupte în viaţa lui.
* Dar mai există o părere, care poate se apropie cel mai
mult de adevăr. Ibrăileanu spunea că, înainte de apariţia

587
Vieţii româneşti, locuia vara la călugărul Nicanor de la
Mănăstirea Neamţului, un monah hîtru, care spunea multe
vorbe de duh — repetate de membrii grupului de
întemeietori ai revistei ieşene, şi cărora Savin Bratu, graţie
unui joc al imaginaţiei, le-a dat în monografia sa numele de :
„vieţişti", cum sînt numiţi îndeobşte în ocne criminalii
condamnaţi la muncă silnică pe viaţă...
*
*
*
*
*
*
*
*
* INIŢIALE ŞI PSEUDONIME

*
*
*
* Colaboratorii Vieţii româneşti semnau nu numai cu
numele lor, dar şi cu iniţiale (în mod regulat recenziile), sau
cu pseudonime.
* Vom da aici o listă a colaboratorilor de dinainte de
primul război mondial, notînd iniţialele şi pseudonimele cu
care îşi semnau bucăţile :
* C. Alexandrescu (CA.)
T.A. Bădărău (T.A.B.)
Petre Bogdan (Dr. P.B.)

588
 Constantin Botez (CB.)
I. Botez (I.B.)
* Octav Botez (O.B.) Paul Bujor (P.B.)
* M. Carp (Radu Nour, M.G., H.L., L.H.)
* D. Călugăreanu (D.C.)
Vasile Dumitrescu (V.D.)
* G. Ibrăileanu (G.I., C. Vraja, C.V., CV., P.R. —
* P. Nicanor et. Comp.) M. Jakotă (M.J.)
* Ana Conta-Kernbach (Cornelia din Moldova) G. Kernbach
(Ignotus, G.K., Victor G. Rareş,
* Gheorghe din Moldova) ^
* Ion Nicolau (I.N.) Emil Panaitescu (E.P.) George Pascu
(G.P.)
* D. D. Pătrăşcanu (D.D.P.) Ing. N. Profiri (Paul Rareş, P.R.) 14

Dr. N. Quinezu (Dr. N.Q., N.Q.) Izabela Sadoveanu (I.S.,

Evan) Mihail Sadoveanu (M.S., M. Sd.)
* H. Sanielevici (H.S., H.)
M. Sevastos (M.S., Rd. S.)
* C. Stere (C.S., St., Şărcăleanu, Sr.)
* I. Simionescu (I.S.)
I. Şiadbei (I.Ş.)
Constantin Teodorescu (C.T.)
G. Topîrceanu (G.T., T.)

14Profesorul I. Creţu susţine, cu lux de argumente, că articolul despre Morala lui Felix le Dantec, publicat în Viaţa românească nr. 11—12 din 1912, sub
semnătura Paul Rareş, este scris de G. Ibrăileanu — cuprinzând nu numai idei, ci şi expresii ale acestuia. Ibrăileanu a adus acest articol da redacţie, un manuscris
pe jumătăţi de coală, cu un scris ferm, citeţ, care semăna cu caligrafia inginerului N. Profiri. Mi 1-a dat să-1 citesc şi mi-a cerut să-mi spun părerea asupra lui
înainte de a-1 da la tipar. L-am citit şi n-am fost încîntat de el (recunosc că nu eram stă-pîn pe materie). Ibrăileanu mi-a confirmat părerea, adăugind că prin el
ing. N. Profiri i-a produs o decepţie, eît şi lui C. Stere, care îşi puseseră mari speranţe ân acest adevărat pupil al directorului revistei Viaţa românească, şi care şi-a
făcut educaţia sub influenţa lui Ibrăileanu, atît din scris cît şi din convorbirile aproape zilnice din casa lui C. Stere. Ibrăileanu, om extrem de delicat, cum ar fi
putut ponegri pe nedrept un „amic" ? Totuşi, îmi aduc perfect de bine aminte, recenzia asupra romanului lui Karin Mihaelis, semnată cu iniţialele P. R., a fost
scrisă de mina lui G. Ibrăileanu şi publicată ân volumul său intitulat Studii literare.

589
* C. Tofan (Ct) - Ernest Triandafil (E.T.) Dim. Xenopol
(D.X.)
* Rubrica Revista revistelor, înainte de primul război
mondial, era susţinută de următorii colaboratori permanenţi
— în afară de unele contribuţii ocazionale ale altor
publicişti :
* M. Carp recenza în mod regulat : Mercure de France, La
Nouvelle Revue Française, Les Documents du Progrès, şi
neregulat : La Revue şi La Revue des Deux Mondes.

590
*
*
*
*
* M. Sevastos : La Revue, La Revue hebdomadaire şi La
Revue des deux Mondes.
* C. Botez : Nuova Antologia, Rivista ' d'ïtalia, Deutsche
Rundschau, Deutsche Rewue şi Sozialistische Monats-hejte.
* I. Botez : The North American Rewiew, The
Contemporary Rewiew, şi Thé International. C. Stere recenza
revistele ruseşti.
* în epoca 1906—1916, Stere şi
Ibrăileanu, ca şi alţi
membri ai redacţiei, aveau obiceiul să semneze şi cu ini-
ţiale întîmplătoare, altele decît cele ale numelui şi pre-
numelui lor. Explicaţia stă în faptul că redactorii nu vro-
iau ca semnătura lor să apară des în revistă şi, pentru
variaţie, puneau fel de fel de iniţiale sub recenziile lor.
Apoi, uneori, autorii recenziilor nici nu vroiau să se cu-
noască paternitatea lucrării lor — nu din frică de răs-
pundere, ci din delicateţe. < »
*
*
*
*
*
*
*

591
 *
*
*
*
* CINEGETICA LA «VIAŢA ROMÂNEASCA»
*
*
*
*
* In 1912, Viaţa românească a publicat un articol a lui
Spiru C. Haret, fost ministru al Instrucţiunii Publice, sub titlul
: Cîteva observaţiuni asupra inteligenţei animalelor. Autorul
şi-a însoţit articolul de o scrisoare către Ibrăileanu. îi spunea,
printre altele : „în adevăr, nu ştiu dacă revista
dumneavoastră acceptă articole de acest fel. Recunosc că
lucruri ca acele pe care le scriu eu aci se consideră de regulă
cam ca amuzamente pentru copii. Eu nu le (privesc aşa. Dar
nu ştiu cum le va privi revista."
* Viaţa românească le-a privit ca lucruri foarte serioase,
care au făcut o adîncă impresie asupra redacţiei şi a opiniei
publice. Acest articol a dat prilej membrilor redacţiei să
povestească ceea ce citiseră despre animale, ca şi fapte
observate de dînşii din viaţa celor ce nu cuvîntă.
* Unul şi-a amintit că în Norvegia există un monument
ridicat unui cîine care a adus medicamente unor sinistraţi,
salvîndu-i astfel de la moarte. Eroul însuşi s-a îmbolnăvit şi s-
a stins din viaţă din pricina expediţiei pentru salvarea
oamenilor. Un altul a citat un caz interesant. Napoleon avea
438
obiceiul să viziteze totdeauna după luptă cîmpul de bătaie.
în memoriile sale de la Sf. Elena, el a spus că nimic nu l ja
impresionat atît de adînc ca un cîine care, ascuns sub
mantaua unui mort, s-a repezit la dînsul cu lătrături
furioase, apărîndu-şi stăpînul. Omul acela
*

593
* în clipa din urmă n-a avut alături nici pe maică-sa, nici
soţia sau iubita, nici pe tatăl său, nici fraţi, nici surori, nici
prieteni, ci numai cîinele, care a sărit să-i ia apărarea chiar
după moarte.
* Cineva a pomenit vorba lui Beethoven : „Dacă vrei să fii
iubit în viaţă şi n-ai mamă, ia-ţi un cîine".
* Ibrăileanu ne-a vorbit de cîinele lui Anatole France,
Riquet, care-şi considera stăpînul ca un zeu, pe menajeră —
tot ca un zeu... şi, cînd s-a lovit prima dată cu capul de masă,
şi-a zis că şi masa e un zeu. „Oare nu tot aşa s-a născut în
mintea omenirii primitive ideea de dumnezeire ?" — se
întreba Ibrăileanu. Cînd intra un străin în casa lui Anatole
France, Riquet lătra. Dacă stăpînul îl mustra, cîinele se dădea
înapoi dezamăgit şi ofensat. Se retrăgea de la uşă şi se
cuibărea pe fotoliul stăpînului, avînd aerul să spună : „Eu mi-
am făcut datoria să dau alarma că a 'năvălit în casă un
duşman. Dacă nu .luaţi măsuri — treaba voastră, eu îmi
declin orice responsabilitate."
* Anatole France spune că uneori cîinii fac glume — adică
rîd. El relatează o scenă văzută în copilărie : cîinele său a
furat pe furiş osul unui 'dine vecin şi 1-a ascuns, revenind
numaidecît ca să se distreze pe socoteala mutrei acestuia,
cînd va descoperi că-i lipseşte ciolanul.
* Toate cazurile citate de Haret au slujit ea subiecte de
discuţii : cineva a pomenit de isprava unui cîine care, văzînd
pregătirile de voiaj ale stăpînului, i-a luat gheata, a dus-o în
antreu şi s-a culcat pe ea... ca să se asigure că, în timpul
somnului, nu va fi părăsit pe ascuns de stăpîn.
442
594-
* In legătură cu acest caz iată ce-a povestit Costică Botez :
* Cînd eram elev în cursul superior de liceu, petreceam
vacanţa cea mare la Măcăreşti, un sat pe malul Prutului, şi
mă ţineam tot timpul de vînat. -i
* Ca şi acum, îl întrerupse Ibrăileanu, nemulţumit că Botez
mă lua duminicile la vînat, „dezorganizîndu-i astfel
redacţia".
* Nu ca şi acum, căci acum mă duc numai duminica la
vînat, pe cînd în tinereţe mă duceam aproape în fiecare zi.
Pe-atunci, aveam un cîine bătrîn, cu care vînase tata. Dacă îl
luam la cîmp, cîinele, la întoarcere, aproape se prăbuşea, cu
zgomot de oase, pe podeaua cerdacului... rămînea acolo
două-trei zile, gemînd şi neputîndu-se mişca din loc. îmi era
milă de dînsul şi mă feream să-1 iau la vînătoare. Cîinele se
cuibărea de obicei în cerdac, în faţa uşii care dădea în tindă.
Eu dormeam în odaia din stìnga, a cărei fereastră răspundea
în cîmp. Mă sculam dis-de-dimineaţă, mă îmbrăcam
încetişor, ca să nu mă simtă cîinele, săream pe fereastră şi
porneam la vînat. în lipsa mea, îmi spuneau cei de-acasă,
cîinele intra în odaie şi, cînd vedea că nu-i puşca pe
panoplie, începea să scheaune jalnic ; apoi se retrăgea în
cerdac şi toată ziua sta trist în colţul lui, fără să pună gura pe
mîncare sau pe apă. Se înviora de-abia seara, cînd mă-
ntorceam. îmi sărea cu labele pe piept, mi se sgrepţăna de
tunică, mirosea tolba şi mă lingea pe mîini.
* Intr-o seară mi-am făcut tacticos cartuşele. Cîinele a
înţeles că mă pregăteam de vînat şi se tot foia pe lîngă mine,
rugîndu-mă parcă să-1 iau şi pe dînsul. Era cald, toate uşile
442
595-
stăteau larg deschise : şi cea dinspre tindă, şi aceea care
dădea afară în cerdac. M-am dezbrăcat, mi-am pus hainele
pe un scaun lîngă uşă şi, numai în cămaşă de noapte, mi-am
aşezat merindele în tolbă, înainte de a mă culca, am ieşit să
închid uşa de la cerdac : cîinele era acolo, încovrigat,
dormind pe nişte ţoale. Am tras după mine uşa de la tindă şi
m-am culcat.
* A doua zi de dimineaţă, cînd am dat să mă îmbrac, ia
hainele de unde nu-s ! Pe scaunul de lîngă uşă, unde îmi
aduceam aminte că le pusesem — nimic... în tindă — nici
urmă de haine... Unde le-oi fi zăhăit ? Nu cumva mi le-a luat
cineva să mi le cureţe ? Am deschis uşa de la cerdac şi m-am
crucit. Cîinele dormea pe hainele mele. Le furase şi le pusese
sub el, ca nu cumva să mai plec fără dînsul.
* Tot Costică Botez ne povesti altă dată în redacţie o scenă
la care asistase el însuşi în Germania.
* — într-o zi, am văzut o mare mulţime de oameni adunaţi
înaintea unei biserici din centrul Berlinului. Toţi se uitau în
sus. M-am uitat şi eu şi am descoperit pricina rumoarei
publice. Un uliu se prinsese cu piciorul în des-picătura unei
scînduri din turlă şi, spînzurat cu capul în jos, bătea cu
deznădejde din aripi. Rîndurile privitorilor se îngroşau. Se
auzeau exclamaţii ^ de milă şi proteste împotriva
administraţiei, care nu lua nici o -măsură. In sfîrşit, se
întrerupse circulaţia pe stradă. Nu numai vehiculele nu
puteau trece, dar nici pietonii. într-un tîrziu, sosi o echipă de
pompieri pe un camion, se întinseră scări de incendiu şi un

442
596-
pompier eliberă captivul. Numai atunci se potoli zarva străzii
şi se putu restabili circulaţia.
* Costică Botez a asistat la premierea unui cîine, care
salvase de la înec vreo cinci copii din Berlin. Se ţinură
discursuri, cîntară fanfare, iar cîinele, cu medalia la gît,
şedea în capul oaselor şi parcă înţelegea că solemnitatea
avea loc pentru dînsul. O mulţime imensă, grămădită în jurul
lui, îl aclama frenetic.
* Cîinii sînt domesticiţi de vreo două sute de mii de ani —
intră în vorbă Constantin Stere. Au trăit kmult timp în
contact cu omul. Pisica e. domesticită mai de curînd, de
aceea e mai sălbatică.
* Pesemne de aceea, zise Topîrceanu, pisica îşi ascunde cu
grijă murdăria : ca să n-o descopere duşmanul de odinioară
din păduri, pe cînd cîinele scurmă numai de două-trei ori
pămîntul cu labele de dindărăt, stîrnind praful, gest mai
mult simbolic al operaţiunii pe care pisica o îndeplineşte în
întregime.
* Cîinii, urmă C. Stere, şi-au păstrat prin instinct multe din
deprinderile străvechi. Astfel, ştiţi de ce se învîrte cîinele mai
înainte de a se culca ?
* Nimeni nu ştiu ce să răspundă. El ne dădu explicaţia :
* — Cîinele e un animal de prerie. în stare sălbatică, el
dormea în bălării şi, înainte de a se culca, se învîrtea ca să
păturească buruienile şi să-şi facă un culcuş bun pentru
noapte. Apoi, pîrloagele acelea imense erau bucşite de
şerpi. Cîinii se învîrteau ca să-i alunge. Tot şerpii fac pe

442
597-
cocoşi să cînte noaptea, iar găina cotcodă-ceşte după ce se
ouă ca să nu-i mănînce şerpii oul.
* Topîrceanu ne povesti despre un pui de vulpe pe care-1
domesticise. Venea cu el în lesă la redacţie. Mergeau
împreună pe strada Lăpuşneanu, se ducea şi la restaurant.
Dihania era foarte cuminte.
* Cum s-a făcut mai mare, n-am mai putut s-o ţin, ne
povesti Topîrceanu. Astă-vară am fost la Agapia şi, cu toată
paza mea, vulpea, deşi hrănită de mine din belşug eu carne,
a şterpelit vreo doi pui ai gazdei, maica Minodora, care mi-a
dat ultimatum : ori ea, ori vulpea... Şi cum s-a uitat la mine
cu nişte ochi focoşi, n-am putut rezista. Am luat vulpea de
cureluşă, am dus-o hăt departe în pădure şi am eliberat-o.
* Are să-i fie greu, zise Costică Botez, pînă s-o deprinde să-
şi caute singură de mîncare : şoareci sau pui de la maici. Mai
uşor era cu menu-ul de la locanta domnişoarelor Braunştein
de pe strada Unirii.
* Şi astfel vorba ţinu mult, fiecare istorisind cîte o
întîmplare din viaţa animalelor.
* Peste cîtva timp, într-una din zile, Ibrăileanu mă văzu
trist şi mă întrebă îngrijorat :
* Ge-i cu tine ? Ce ai ?
* Am avut o nenorocire.
* Ce s-a întîmplat ?
* Mi-a murit cîinele : Lord. A turbat.
* Şi eu, care mă speriasem...
* LTrmară cîteva clipe de tăcere; apoi Ibrăileanu începu cu
glas blînd :
442
598-
* — Tournebroche, mon fils, mi-a scăpat o vorbă
nepotrivită. Te rog să mă ierţi. N-am avut intenţia să-ţi
desconsider durerea, pe care o înţeleg. Eu mă gîndisem că ai
pierdut pe cineva din familie. De aceea m-a luat gura pe
dinainte.
* înainte de primul război mondial, singurul care mergea
cu mine la vînat din redacţia Vieţii româneşti era Costică
Botez. Umbla cu cîinele meu Nero, un setter alb, cu pete
galbene.
* — Bre Sevastos, ia lămureşte-mă şi pe mine — îmi
spuse odată Costică Botez — de ce l-ai botezat tu Nero ?
Poate unde-i alb şi blînd...
* —■ L-am căpătat de la Haralamb, botezat gata...
* Haralamb era un vecin al meu, tovarăş de vînătoare, mic
slujbaş la primărie, îndrăgostit de vînat, flori, hulubi şi de
muzică. Umblam cu dînsul şi cu Costică Botez după sitari la
Ciurea şi la Bîrnova. Intram, primăvara, în ţihla deasă ca
peria. Se ridicau sitarii: numai îi auzeam : pîl, pîl... în cei mai
mulţi nici nu puteam trage. Ieşeam din desime cu hainele
ferfeniţă şi zgîriaţi ca vai de noi pe mîini şi pe faţă, dar
mîndri că aveam cîţiva sitari la ciorchinar. Costică Botez
împuşca totdeauna mai mult vînat decît toţi ; era puşcă şi
mai veche, şi mai bună...
* Ne duceam des la vînătoare în împrejurimile laşului.
Costică Botez venea acasă la mine după amiază. Porneam pe
jos, cu Nero, prin mahala, stîrnind toţi cîinii de pe malul
Calcainei. Urcam dealul Morii de Vînt, cu biserica cea pustie.
Clopotniţa ei, fără clopote, se înălţa tristă în vîrful dealului.
442
599-
O vedeam ca în palmă din cerdacul dărăpănat al casei de pe
strada Săvescu, unde locuiam.
* După ce treceam de Moara de Vînt (nu se mai cunoşteau
urmele morii care o fi fost pe vremuri acolo), coboram
dealul spre Ciric, treceam pe iezăfură de cealaltă parte şi
urcam dealul Aroneanului. Satul se zărea în stînga : pilcuri
de copaci, acoperişuri de stuf, o biserică învelită cu tablă
lucie... Ne urcam pe cea dintîi „raclă" a Aroneanului. Dealul
acesta avea mai multe „racle", adică nişte tăpşane line,
vrîstate de ogoare, unde foiau prepeliţele şi cristeii.
„Băteam" cele trei racle pînă ajungeam „La sălcii" — o
fîntînă cu apa nu prea adîncă, străjuită de nişte sălcii
pletoase. Scoteam apă cu o treu-cuţă de lemn, înverzită de
muşchi, în care era înfiptă, la un capăt, o prăjină de răchită.
După un popas scurt, porneam înapoi. Se însera, prepeliţele
se ridicau sfîrîind de pe miriştile presărate cu nemţişori,
nişte firave flori violete, ba şi din praful drumurilor de ţară
de la marginea răstavurilor, unde ieşeau să se scalde în colb.
* La întoarcere, aproape pe întuneric, stricam cîteva focuri
în raţele care se roteau pe deasupra iazului Ciric. Se lăsau în
luminişuri sub ochii noştri. Le auzeam, dar de zărit nu le
puteam zări. Ne opream la circiuma lui Iţic Cap-mare de la
Moara de Vînt. Beam cîteva pahare de vin cu sifon la gheaţă
şi, foarte bine dispuşi* ne întorceam spre casă pe aceleaşi
întortocheate hudiţe de mahala, conduşi de aceeaşi
hărmălaie de cîini năprasnici.
* Mergeam la vînat şi cu trenul. Mă întîlneam cu Costică
Botez în gară şi ne duceam la Cucuteni, Podul Iloaiei,
442
600-
 Tg.-Frumos sau pe linia Dorohoiului, la Spinoasa, Movi-
*

leni, Larga, Todireni...

* La Todireni erau dropii. Le vedeam cîrdul de zece-
cincisprezece bucăţi ciugulind boabe de grîu în preajma
girezilor de paie. Dar nu ne puteam apropia de ele.
* într-o zi, Costică Botez împuşcă pînă la ora şase
dimineaţa doi iepuri.
* — Ştii ce, Sevastos, dacă pînă deseară n-ai să împuşti
nimic, tot am să-ţi dau un iepure. Atunci, de ce să ţi-1 car în
spate toată ziua ? Du-1 tu în rucsac ; iar dacă împuşti şi tu,
îmi dai iepurele meu înapoi.
* Am dus iepurele toată ziua, fără să fi împuşcat nimic. Pe
la şapte, cînd eram în dosul gării, cam la vreo două sute de
metri de staţie, mi-a sărit un iepure dintr-o pîr-loagă şi l-am
doborît. Eram atît de înverşunat, că punînd ţelul din prima
aruncătură a puştii drept în spinarea iepurelui, mi-a şi trecut
prin minte gîndul: dar dacă va merge focul în urmă ? — şi
atunci am mutat ţelul, ca fulgerul, înaintea sălbăticiunii. Am
scos din rucsac iepurele lui Costică Botez şi i l-am dat.
* — îţi mulţumesc că mi l-ai purtat toată ziua, îmi spuse
el.
* Ibrăileanu era din ce în ce mai nemulţumit de
escapadele noastre vînătoreşti. îl supăra absenţa mea de la
redacţie duminică seara. Făcea ironii cu orice prilej — cînd
mai blînde, cînd mai răutăcioase — pe socoteala lui Costică
Botez şi a mea. Astfel, într-o luni seara, Ibrăileanu mă
întrebă :
* Ei, ai fost şi ieri la vînat ?
442
601-
* Am fost.
* La ce ?
* La lupi.
*
* Da ? Şi ai împuşcat vreunul ?
* Nu.
* Dar de văzut, ai văzut ?
* Nici.
* — Atunci, de ce spui c-ai fost la lupi, şi nu la lei sau
tigri, că-i totuna ?
* într-o zi, Costică Botez şi cu mine tocmirăm o căruţă şi
călcarăm în lung şi-n lat toate meleagurile din jurul
Hadîmbului. Nu dădurăm nici un foc. Nu ne sări nici un
*
* iepure. Cînd ajunserăm acasă şi vrurăm să facem plata,

căruţaşul refuză :
* — După cită treabă aţi făcut...
* Numai cu mare greutate îl convinserăm să primească
banii, după învoială. Auzind întîmplarea aceasta, Ibrăi-leanu
făcu mare haz :
* — Aţi ajuns de rîsul oamenilor cu vînatul vostru.
Ibrăileanu avusese aversiune împotriva vînatului parcă
* dintr-o presimţire a nenorocirilor viitoare. Căci patima

vînatului se întinse ca pecinginea în redacţie. Se apucă

de vînat şi Topîrceanu, care era un mare îndrăgostit de
natură. Poate pasiunea aceasta şi sfatul lui Sadoveanu îl
determinase să treacă la vînătoarea de sălbăticiuni de la
exerciţii de tir la semn (sau cel mult la ciori şi la
442
602-
 şobolani). Ajunsese să tragă binişor la iepuri. Nu l-am
văzut însă niciodată împuşcînd — nu un sitar sau o
becaţină, dar nici o prepeliţă. Se temea de puşcă. De-
aceea, închidea ochii cînd trăgea. Răni într-un rînd
cîinele unui tovarăş de vînătoare, iar altădată îl alici pe
Sadoveanu în carîmbul cizmei, la o goană după vulpi,
înconjurînd stu-făria unui iaz. Flobertul îi convenea de
minune, căci făcea numai: plici ! Topîrceanu îşi cumpără
o puşcă calibrul 20, unul din cele mai mici calibre pentru
vînătoare. Epola şi la umărul drept, şi la cel stîng — după
cum îi venea la socoteală... semn că, poate, fusese
stîngaci în copilărie.
* Intră în rîndurile noastre şi
Demostene Botez. Apoi
Sadoveanu, puşcă veche, ajunse credinciosul nostru to-
varăş de vînătoare. Pînă şi Ion Botez, care fusese vînător
în tinereţe, îşi scoase puştile din tocurile colbăite, le
şterse frumos şi porni cu noi pe coclauri, cînd îi îngă-
duiau treburile. Vroia ca el să caute ogorul cel mai bun.
Se înfierbînta, încăpăţînîndu-se să împuşte cît mai multe
prepeliţe, cît mai-mulţi iepuri. De altfel, era bun chitaci,
dar rareori mulţumit de alegerea locului : *
* Aşa ne trebuie, zicea el, dacă ne luăm după Vasi-liu-
Escrocu. ^
* Aici n-o să găsim nimic. Mai bine ne duceam la Popricani,
îi bătea în strună Topîrceanu. Să nu ne mai potrivim altă
dată „Escrocului".
*

442
603-
 *
*
*
*
*
* Şi
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
/
* -**<A. OCMLA. <Lţ«^. U-iiJif nsA,^,.. \MJUujL,rMwkX.
ca c(fl-<y«S<]
*
* Facsimil dintr-o scrisoare a lui G. Ibrăileanu către M.
Scvastos

* Acesta era un vînător pasionat, care căpătase de

douăsprezece ori pneumonie în campaniile lui cinegetice. îi
plăcea, poate, un pahar de vin mai mult, dar de înşelat pe
cineva nu înşelase pe nimeni nici cu un creiţar. El nu era
442
604-
escroc, ci numai mincinos — sau fantezist, ca toţi vînătorii,
cum spunea Sadoveanu. Vasiliu crăpa uneori uşa .redacţiei,
ca să ne dea de ştire despre vreo vînătoare plănuită pe a
doua zi. Ibrăileanu îl fulgera cu o privire de mînie, şi Vasiliu
„se prelingea" în întuneric, după expresia lui Sadoveanu.
* — Iar a venit Escrocul, bombănea Ibrăileanu, cînd noi
ieşeam în antreu ca să aflăm noutăţile.
* Cercul nostru vînătoresc ajunse un fel de stat în stat în
redacţie. Cînd venea Ibrăileanu la Viaţa românească, ne
găsea pe toţi grupaţi în jurul lui Sadoveanu sau Costică
Botez, punînd la cale o nouă expediţie de vînătoare. El se
încrunta ,şi ne săgeta cu cîte o ironie. într-o seară, Ibrăileanu
veni la redacţie mai devreme decît de obicei. Găsi grupul
nostru vînătoresc la sfat: erau de faţă Costică Botez, eu şi —
horribile dictu ! — Vasiliu-Escrocu. Cînd dădu cu ochii de
dînsul, Ibrăileanu se opri ca stana de piatră în prag, cu mîna
pe clanţă. Se întoarse scurt şi ieşi trîntind uşa. Costică Botez
se supără de-al binelea :
* — Dar ce ? Sîntem copii ?
* După aceea, timp de cîteva săptămîni, Costică Botez nu
mai dădu pe la redacţie la şedinţele serale. Venea în jurul
prînzului, după ora de clasă, şi plănuiam vînătoarea de
duminică.
* — Eu am patruzeci de ore de clasă pe săptămînă. Alerg
cu limba scoasă de la Liceul Naţional la Liceul Kogălniceanu.
Măcar duminica să ies şi eu la aer curat!
* La vînătoare, cum am mai spus, Ion Botez şi G. Topîr-
ceanu nu erau niciodată mulţumiţi de locul ales pentru
442
605-
expediţia cinegetică. Şi unul şi altul dădeau zeci de
argumente : de ce vînatul nu se află aici şi mişună în altă
parte ? în schimb, Sadoveanu şi Costică Botez n-aveau
niciodată vreo obiecţie.
* — Ziceţi să mergem la Boroseşti ? Perfect, fie la Bo-
roseşti ! — spunea Sadoveanu.
* — Dar parcă ar fi mai bine la Popricani, propunea
Topîrceanu.
* La Popricani ? N-am nimic împotrivă ! Haidem la
Popricani ! — răspundea pe dată Costică Botez.
* Ce umblaţi voi cu Popricanii ? Acolo a fost duminica
trecută Chefneux — şi n-a făcut nimic. Să ne ducem la
Coarnele Caprei, rostea autoritar Ion Botez.
* Va să zică, ne-am înţeles, încheiau disputa Sado-veanu şi
Costică Botez. Mergem la Coarnele Caprei. Mîine la şase,
adunarea în faţa lui Tuf li, bineînţeles, dacă n-o pica de sus.
Ne aşteaptă camionul.
* —■ Bun ! După aceea, trecem pe la conu Mihai de-1
luăm, şi într-un ceas sîntem la Coarnele Caprei, adăuga
Topîrceanu, deşi era mai bine dacă ne duceam la Hîrlău.
* Iar a doua zi, în camion, Ion Botez şi Topîrceanu criticau
tot timpul drumului soluţia Coarnele Caprei, fiind mai bucşiţi
de iepuri Boroseştii, Popricanii, Cucutenii, Hîrlăul şi aşa mai
departe...
* în schiţa intitulată Al treisprezecelea, publicată mai
târziu în revista însemnări ieşene, Sadoveanu povesteşte o
expediţie vînătorească : „Sînt de-atunci ani destui. Unii
dintre participanţii la acea expediţie vînătorească se mai pot
442
606-
bucura de lucirea soarelui de toamnă tîrzie şi mai pot simţi
în întinderi goale adierea vîntului amiezii. Pe Demostene
Botez şi pe Sevastos îi mai pot, deci, aduce martori. Alţi doi
dintre cei de atunci foarte subţiri intelectuali ieşeni şi
prieteni, de lipsa cărora nu mă pot mîngîia, s-au scufundat
înainte de vreme şi cu păreri de rău pentru această lume
ticăloasă." Iar mai departe : „Duceam cu noi trei cîini.
Sevastos doi, şi eu unul: Nero, Lord şi Cezar."
* Mă duceam adesea la Mihail Sadoveanu — uneori
singur, cîteodată cu Costică Botez, echipaţi de vînătoare.
Intram în curtea vilei Neuschatz, treceam de-a lungul
gardurilor vii de liliac tuns proaspăt, pe lîngă straturi de
legume aliniate şi scurmate cu săpăliga, pe alei acoperite cu
nisip, pe alături de pomi daţi cu var, priq faţa prisăcii de
dinaintea terasei. îl găseam pe grădinar sprijinit de grilajul
terasei înalte, cu două rînduri de senari pe de lături, străjuite
de trandafiri acăţători. Braţul gol al gazdei avea gropiţe la
încheieturi. Cînd ne recunoştea, Sa-
1
* Costică Botez şi G. Topîrceanu (n.n.).
* doveanu îşi descreţea fruntea încruntată şi ne învăluia

într-o privire senină, prietenoasă. Ne poftea în odaia de

lucru cu multe cărţi, cu masa plină de hîrtii şi de scrisori,
cu cronica lui Neculce la îndemînă, printre puşti şi
undiţe, cu tabla de şah, care avea figurile răsturnate
peste o problemă descurcată poate cu un ceas înainte.
* Cînd te întîlneai cu Sadoveanu, cînd stăteai de vorbă cu
dînsul, el nu începea niciodată discuţii despre opera lui,

442
607-
parcă nu scrisese niciodată nimic şi nici n-avea de gînd să
scrie.
* De cîte ori mergeam la vînătoare în grup, treceam mai-
nainte pe la vila de la Copou, ca să-1 luăm pe Sadoveanu —
favoare ce i se făcea numai lui... muritorii de rînd urmînd să
se adune în stradă. Camionul, încărcat cu vînători, se oprea
la poarta vilei sale. în fundul curţii se înălţa o casă cu turn
pătrat. Şoferul claxona. Din fundul ogrăzii răsărea, în copee
mari, lătrînd bucuros, Cezar — un brac alb, cu pete cafenii,
cu coadă deosebit de lungă şi puţin întoarsă în sus, ca la
cotarle.
* O pălărie cu borurile late, deasupra unei staturi robuste,
se ivea departe, în pridvor. Pe urmă, această construcţie
uriaşă, ferecată în oţele, cartuşiere şi în curelării cu
ţarţamuri se pornea spre noi de-a lungul unei alei de
hurmuz. Vînătorul era escortat de un stol de copii de toate
vîrstele, mai ales fetiţe cu păr cînepiu, cu ochi albaştri, cu
dinţişori de şoarece. Sadoveanu lua loc în camion pe-o
băncuţă, cu spatele spre cabină. Iar jur împrejur surîdeau
mutrişoarele copiilor. într-un rînd, un băieţel ca de vreo
doisprezece ani, Mircea mi se pare, se agăţă de-o lăture a
maşinii.
* — Tată, ia-mă şi pe mine, seînci el.
* Sadoveanu scutură din cap şi se încruntă. Copilul îşi
dădu scurt drumul. Vînătorii îl rugară :
* — Coane Mihai, ia-1. Nu ne încurcă de fel. O să stea
cuminte, tot timpul, la camion.

442
608-
* Tatăl îşi destinse sprinceana şi îşi clinti uşor capul în jos.
Ca o lăcustă, băieţelul ţîşni în maşină, ajutat de mîi-nile
puşcaşilor întinse spre dînsul. Cezar îl primi cu o deosebită
voie bună şi, la repezeală, îl linse pe buze. După aceea, Cezar
se mirosi prietenos cu Nero şi cu Lord, un setter şi un brac al
meu cafeniu, cu un codoi impozant.
* Pornirăm pe strada Păcurari. Spre capătul străzii se înşiră
casele scapeţilor, birjari şi lăptari, nişte case cu zăplaz înalt,
verde şi cu băncuţe la poartă, pe care se odihnea cîte un
bătrîn. Unul, zărind pe Sadoveanu, se sculă ars în sus şi, cum
îl crezu din tagma lor, din pricina figurii sale rubiconde şi
spînatece, începu să facă gesturi disperate spre dînsul. Parcă
ar fi zis : — Adică cum, tu, să pui mîna pe puşcă, lucru oprit
de rînduielile sectei noastre ! Mai departe, alt scapet îl
apostrofă de asemenea. Nu se auzea însă ce spuneau din
pricina huruielii camionului ; dar, da bună seamă, numai
vorbe bune nu-i adresau — şi aşa mai departe, alţii şi alţii.
Sadoveanu le răspundea tuturor jovial, făcîndu-le semne,
ridicînd din umeri şi arătîndu-le puşca drept semn că se duce
la vînat şi că nu-i pasă de revolta lor. Cînd ieşirăm din oraş,
Sadoveanu începu să se tăvălească de rîs.
* Cum ajunserăm la Cucuteni, eu dădui semnalul: *
* Mi-i cumplit de foame. Ce-ar fi să luăm cîte-o gustare ?
* întîrziem, pierdem vînatul, nu ne arde acuma de
mineare, izbucni Topîrceanu.
* Ba eu zic că ideea asta nu-i de fel proastă — mai cu
seamă că Sevastos are nişte chimion straşnic mă sprijini
Sadoveanu.
442
609-
* Luarăm o gustare pe fugă, zoriţi de bodogăneala lui
Topîrceanu şi ne împrăştiarăm pe cîmp. Mircea rămase la
camion. Apucarăm să căutăm ogoarele în rînd — „pînză",
după expresia vînătorească, afară de Topîrceanu care, ca de
obicei, se răzleţi de noi. Aşa făcea el totdeauna : nu-1 mai
vedeai decît seara, la plecare. Se răzleţea,, fiindcă nu era
meşter vînător, ci numai excelent ţintaş la tir, şi se ruşina de
fiecare greş. Nu ştia nici cum se caută vînatul şi se supăra
cînd cineva îi făcea vreo observaţie. Apoi, nu respecta
rînduielile cinegetice. Astfel, nu avea grijă să-şi scoată
cartuşele din puşcă după vînă-toare. De aceea odată,
întoreîndu-ne acasă într-un camion, el atinse în drum cu
degetul trăgaciul pustii, care luă foc. Noroc că ţinea puşca cu
gura un sus. Altfel, cine ştie care dintre noi putea să cadă
victimă imprudenţei sale ! Poate chiar el însuşi.
* „Băturăm" miriştile, porumbiştile... căutarăm arăturile
vechi de toamnă, bolovănoase. Cotrobăirăm pilcurile de boz,
cu struguri negri, de pe pîrloage. Nu rămase un petic de
pămînt necercetat. Dar nu ne săriră decît cîţiva iepuri — şi
aceia departe, treziţi de vintul care le aducea la ureche
zgomotul paşilor noştri. După prînz, cercetarăm nişte
ponoare, locuri numai bune de iepuri. Pînă în seară eu
împuşcai doi iepuri, iar ceilalţi vînători cîte unul sau nimic.
Sadoveanu doborî două potîrnichi, şi numai atît. Trăsese
oare în iepuri şi nu-i lovise —■ ori poate nici o dihanie
urecheată nu-i ieşise înainte ? Nu-mi mai aduc aminte. E
mult de-atunci. Mai degrabă cred că-i săriseră cîţiva iepuri
mehenchi; dar fie că ţîşniseră prea departe, fie că fugeau
442
610-
prea repede, fie că nu erau bune cartuşele —■ fapt e că nici
unul nu se odihnea în rucsacul său... Ne aşezarăm pe iarbă
aşteptînd camionul. Scosei iepurele meu şi îl dădui lui
Sadoveanu — aşa cum se obişnuieşte între tovarăşii de
vînătoare. Tocmai sosi camionul. Mircea sări din maşină şi
izbucni:
* Tată, ai împuşcat ceva ?
* Fireşte ! Uite, potîrnichile din ciorchinar.
* Dar iepuri ?
* Şi iepuri... uite-1 !
* Mircea întinse mîna spre iepurele care zăcea între noi.
Dar în aceeaşi clipă Nero, zburlindu-şi pârul de pe spate şi cu
buza ridicată deasupra colţilor, începu să hî-rîie şi mai-mai
să-1 înşface pe copil. El doar ştia al cui era iepurele.
* Ce-o fi păţit câinele ? Ce are cu mine ? — mă întrebă
mirat Mircea şi îşi retrase repede mîna cu care tocmai se
pregătea să mîngîie capul iepurelui bătrîn, cu nişte vrîste
negre pe frunte. — Şi cum l-ai împuşcat ? se adresă el către
părintele său.
* L-am împuşcat cum se împuşcă. A sărit de la Sevastos ; i
1-a fătat pămîntul de la picior. Trage el două focuri : bang,
bang — şi nimic ! Iepurele numai ce şi-a culcat urechile pe
spate şi a început să lucreze din picioare ca o armonică.
Venea spre mine, mamă-mamă... departe...
*

442
611-
 *
*
*
*
*
ca de aici-colo, şi repede, de-i sfîrîiau picioarele. Numai
*

ce-am întins şi eu puşca : tranc ! — şi iepurele de două

ori s-a dat peste cap de-a berbeleacul. Iar cînd mă întorc
spre Sevastos, el rămăsese cu gura căscată... cu
acuma....
* Mircea se minuna, uitîndu-se cînd în ochii tatălui său,
cînd la iepure, cînd la mine... Apucă iepurele de urechi, dar
Nero — haţ ! de piciorul de dindărăt al urecheatului. Trage
15

Mircea, trage Nero, care mîrîia din ce în ce mai ameninţător

— şi ochii i se înroşiseră de furie. Eu îl apucai pe Nero de
coada-i stufoasă, ca o pană de struţ, îi desfăcui cu greu colţii
din pulpa iepurelui. Mircea porni spre maşină cu iepurele
tîrîş, uitîndu-se cam cu teamă spre cîine :
* Ce-i cu Nero ? Oare n-o fi turbat ? Nu pricep ce i-a venit ?
Doar eram prieteni... se miră Mircea.
* Nu-i nici un turbat, măi Mircea, îl lămuri Costjcă Botez.
Du iepurele acasă şi mănîncă-1 'sănătos. Iar de priceput, ai
să pricepi tu mai tîrziu cum au stat lucrurile, cînd t-ei face
mare... dacă cumva Sevastos are să scrie vreodată
întîmplarea asta vînătorească...

15în urma glumelor lui Sadoveanu şi Costică Botez, făcute în redacţie asupra activităţii mele gastronomice la expediţiile cinegetice, Ibrăileanu făcu o dată o
remarcă : După cît înţeleg eu, la vînătoare, vînatul în sine 51 cam încurcă pe Sevastos...

612455
* Puşcaşii se aşezară lîngă un stog de fîn şi-şi luară
gustarea de seară, pe îndelete, cu speranţa că Topîrceanu va
pica din clipă în clipă. Buciumarăm din ţeava puştii, traserăm
cîteva focuri, dar Topîrceanu nicăieri. între timp, se
întunecase de-a binelea. Şoferul dădu drumul motorului şi
aprinse farurile. Alte buciumări, alte focuri — dar nimic şi
nimic. La ora zece ne hotărîrăm să plecăm, încredinţaţi că
Topîrceanu se rătăcise şi că inteligenţa lui îl va scoate cumva
la Iaşi. Nero şi Lord erau de faţă. Dar lipsea Cezar. Intrase ca-
n pămînt. Fusese acolo în timpul gustării. Unde pierise ?
Sadoveanu începu să-1 strige :
* — Cezar, Cezar !
* Dar nimic. Un vînător răcni din răsputeri :
* — Cezar, Cezar, Cezar ! ^
* Altul trase cîteva focuri. Nimic şi nimic. Mai aşteptăm
vreo jumătate de ceas. Toată ceata de vînători urla în cor :
* — Cezar, Cezar !
* — Să-1 lăsăm. O să trimit mîine pe cineva să-1 caute.
Dă-i drumul, domnule şofer, rosti supărat Sadoveanu.
* Ne suirăm în camion. Cînd prinse să duduie motorul,
Cezar ieşi dintr-un cotlon al stogului de fîn, unde stătuse la
căldură, şi dintr-un salt nimeri în mijlocul vînătorilor, spre
surpriza şi bucuria tuturor.
* Pe Topîrceanu însă nu-1 mai găsirăm în noaptea aceea. A
doua zi seara, la redacţie, răsări şi el. Ne spuse că dăduse
peste nişte locuri minunate, cum numai el ştia să caute şi să
găsească... împuşcase, cică, cinci iepuri, dar lepădase trei pe

613
455
drum, neputîndii-i duce în spinare... umblase toată noaptea,
şi în zori intrase în Iaşi, nu prin Păcurari, ci pe la Copou.
* Sadoveanu îl căpătase pe Cezar de la avocatul Petre
Pogonat. Ştiind că lui Sadoveanu îi trebuie un cîine de
vînătoare şi că Pogonat îşi bătea capul cu prea mulţi cîini, i-
am sugerat ideea :
* — Ce-ar fi să-1 daţi pe Cezar lui Sadoveanu ?
* Pogonat primi propunerea mea şi într-o după-amiază
pornirăm amîndoi cu tramvaiul pînă la Copou, însoţiţi de
Cezar, iar de la ultima haltă apucarăm pe jos, de-a lungul
viilor din cătunul Podgoria. Astfel, Sadoveanu se îmbogăţi cu
un cîine de vînătoare. Cezar nu era învăţat, şi Sadoveanu nu
prea avea nici timp, nici răbdare să-1 dăscălească, îl lua cu
dînsul la vînat şi îl lăsa să se instruiască singur. Cezar credea
că vînătoarea înseamnă alergătură pe cîmp, prin ogoarele
pline de mireasma florilor, începu să distingă fel de fel de
mirosuri: aromă de iarbă crudă sau de fîn cosit, mireasmă de
mintă, iz de cucută... Alerga nebun prin ogoare şi prin
pîrloage, la vreo sută de metri de stăpîn, cu capul în sus —
pesemne, ca să nu-1 îmbete parfumul florilor.
* Lui Sadoveanu nu-i era de nici un folos. Alerga la mama
dracului şi nu-i vedeam de departe decît urechile, fluturînd
în goană pe deasupra holdelor. Vînătorii începură să facă
glume pe socoteala lui Cezar. Iar eu simţeam o oarecare
mustrare de conştiinţă că-1 fericisem pe Sadoveanu cu javra
asta. Cezar se zbengui pe cîmp la vreo cîteva vînători.
Sadoveanu însă nu se descuraja. îl lua de fiecare dată la

614455
cîmp şi îl lăsa să „vîneze" pe contul lui. Nici măcar nu-1 striga
să vină la picior.
* Dar într-o bună zi se petrecu o minune. Un alt miros —
mai puternic, înţepător — lovi nasul lui Cezar. Cîinele se opri
cercetător. Din apropiere zbură o prepeliţă, şi el înţelese că,
pe lîngă parfumul de flori, sînt pe cîmp dîre
*

615
455
* cu iz de carne şi de viaţă, din care sar păsări. Prepelica-
rul îşi puse botul în pămînt şi se porni şă caute urmele
acestea noi. Le căuta mai încet şi deci mai aproape de
stăpîn. Dădu în curînd peste altă urmă şi o pontă ; iar cînd se
ridică prepeliţa şi Sadoveanu o împuşcă, Cezar o descoperi
zbătîndu-se în iarbă. O apucă şi se apropie de om, cerîndu-i
parcă lămuriri. Vînătorul îi luă pasărea din gură, îl mîngîie pe
frunte şi atîrnă prepeliţa în ciorchinar. De cîte ori se apropia
Cezar de stăpîn, mirosul de vînat îi intra în nări şi, cînd îşi
înălţa capul, nasul lui atingea prada şi pene aromate îi
rămîneau pe bot. Cezar înţelese, în sfîrşit, cum stăteau
lucrurile. în ziua aceea cîinele „se declarase" — după
limbajul vînătorilor. Pe urmă, Cezar căuta aproape, cădea în
aret şi aporta pasărea moartă sau aripată.
* Mă duceam de multe ori primăvara cu Cbstică Botez la
vila de la Copou şi cercetam pilcul de, copaci din vale, în
fundul grădinii. Sculam mai totdeauna cîte o pereche de
sitari. Apoi o apucam pe sub coastă, prin vii, pînâ dincolo de
Şcoala Normală. Veneam şi la prepeliţe. Tăiam păduricea,
scoboram valea şi ne urcam apoi pe dealul Cîrligului,
eercetînd ogoarele de porumb. Dădeam pe acolo şi iarna, la
iepuri. Cutreieram locurile din jurul vilei lui Sadoveanu sau
porneam ceva mai depărtişor, cu docarul, dincolo de Breaza.
* Eu făceam de obicei rost de vehicul. Căpătăm pentru o zi
maşina doctorului Petre Cazacu sau vreun camion de la
primărie. într-o iarnă, dr. Cazacu ne dădu de la inspectoratul
sanitar o camionetă neagră — probabil pentru transportul
cadavrelor. Ne duserăm la Cucuteni : Sadoveanu, Costică
456
Botez şi cu mine — însoţiţi de Nero, care măsură în lung şi-n
lat toate meleagurile. Intră în mărăciniş, o luă de-a lungul
haturilor cu buruieni înalte, se băgă în pilcurile de boz,
înotînd vitejeşte prin zăpadă. De-atîta alergătură, cîinele
căzu deodată la pămint, scuturat de convulsii, ca într-o criză
de epilepsie.
* —• Crestează-1 la ureche, mă sfătui Sadoveanu.
* Deschisei cuţitul, sprijinii urechea cîinelui de tureatca
bocancului meu înalt şi cu mîna tremurătoare căutai să-i
scrijelesc pielea. Dar nu se ivea nici o picătură de sînge.
* — Nu aşa, strigă Sadoveanu şi se repezi la mine.
* îmi smulse cuţitul din mină şi reteză un sfert din urechea
cîinelui, cum ai tăia nişte costiţă afumată. Ieşiră cîteva
picături de sînge. Cîinele, cu ochii sticloşi, cu fălcile
încleştate, cu spumă la bot, începu încet-încet să se
liniştească. Se uita la mine cu priviri rătăcite.
* — Dă-i nişte chimion, urmă Sadoveanu să-i prescrie
tratamentul.
* Ridicai botul lui Nero în sus, îi depărtai cu degetul buza
şi-i turnai chimion în gură. Cîinele se oţăra, se smucea din
braţele mele, strănuta — dar bea mereu...
* Pornii înainte, îndemnînd pe Nero să mă urmeze. El sa
ridică, căzu într-un genunchi, se sculă din nou şi, clă-tinîndu-
se ca un om beat, de-abia bleştea. în sfîrşit, se prăvăli cu
botul în zăpadă.
* — S-a îmbătat. Ia-1 în braţe, îmi comandă Sadoveanu. îl
luai în braţe. Cîinele se învioră şi îşi recapătă buna

456
617
 dispoziţie. îmi duhnea în nas iz de rachiu şi mă lingea
*

foarte cordial pe obraz. îl culcai în camionetă jos şi îl

învelii cu dolmanul meu. Peste puţin timp, începură să
iasă de sub dolman nişte sforăituri puternice, fericite.
* Altă dată, înarmaţi cu o invitaţie din partea
proprietarului, Costică Botez, Topîrceanu şi cu mine
pornirăm la viile lui Alexandru Bădărău din Păcurari.
Administratorul viilor ne pofti, după vînat, la o gustare.
Căutarăm iepuri în păiuşul din livezi. Peste vreo două
ceasuri, aveam fiecare cîte un dolofan.
* Eu zic să ne oprim, propusei eu. Iepurii aceştia sînt... pot
să zic... domestici: i-am luat din curtea lui Bădărău. îţi sar ca
prepeliţa „de la picior", din păiuş. Nu-i nici o scofală să-i
împuşti. Nu-i nici frumos să ne lăcomim la vînatul din
îngrăditura omului. Vom mai veni şi altă dată. Costică Botez
îmi dădu dreptate şi îşi puse puşca pe umăr. Topîrceanu însă
ripostă :
* Nici nu-mi trece prin minte. De asta m-am obosit pînă
aici ? Pentru un singur iepure ?
* Bine, îi răspunsei. Du-te dumneata şi vînează mai
departe, că noi rămînem aici.
* Cum era pe aproape un trunchi de copac răsturnat,
Costică Botez şi cu mine îl curăţirăm de zăpadă şi ne
aşezarăm pe el, stînd de vorbă. Topîrceanu porni singur prin
vie. După cîtva timp, auzirăm un foc, şi Topîrceanu mai
aduse un iepure — pe care îl zvîrli alături de celălalt, lingă
trunchi, la picioarele noastre.

456
* — Acum, hai să mergem, Topîrcene, că ne aşteaptă
administratorul cu gustarea, îi spuse Botez.
* — Coane Costică, lasă-mă să mai împuşc unul.
Topîrceanu nu se dădu bătut pînă nu împuşcă şi pe cel
* de-al treilea iepure.

* în fiecare duminică şi în zi de sărbătoare noi ne urmam

vînătorile. Odată, ne înfundarăm în nişte locuri sălbatice,
prin nordul fostului judeţ Iaşi. Vedeam numai stîne, ciobani
cu căciuli de oaie, şi doar imaşuri, pîrloage, hîrtoape... nici
un ogor, ici-eolo cîte un stingher măr pădureţ.
* — Ia uitaţi-vă, izbucni Sadoveanu, purtîndu-şi mîna
împrejurul orizontului. Priviţi un tablou din vremea sciţilor.
Aşa era şi pe atunci. Nu s-a schimbat nici un pai.
* Trecînd printr-un sat, Sadoveanu
strigă deodată la că-
ruţaş să stea. Ne oprirăm în faţa unei curţi, unde se băteau
patru berbeci. în fiecare colţ al ogrăzii stătea cîte un ber-
bec negru. Deodată, doi berbeci, din colţuri opuse, por-
niră la atac. Se repezeau cu capul în jos, unul .asupra al-
tuia, şi pac ! se loveau cu un zgomot sec frunte de frunte
şi coarne de coarne. Apoi se retrăgeau, muţi, de-a-ndăra-
telea, la colţul lor, iar ceilalţi doi se aruncau muţeşte unul
la altul, şi trosc ! se izbeau răsunător, căpăţînă de căpă-
ţînă. Şi iarăşi aceştia se retrăgeau, iar ceilalţi năvăleau la
asalt. Era atîta stupiditate în această figură de cadril, în-
cît cu toţii izbucnirăm în rîs. Sadoveanu însă se tăvălea
în hohote homerice. Stăturăm mult timp privind la luptă-
torii tăcuţi şi negri din arena curţii aceleia ţărăneşti.
456
619
De-abia într-un tîrziu Sadoveanu dădu semnalul»-de ple-
care. Şi mult timp răsună în căruţă, la spatele meu, rîsul
lui zgomotos. >
* Nici unul dintre noi nu cîştigam atîta încît să ne putem
permite luxul de a angaja un automobil de piaţă, chiar în
comun. Ne mulţumeam ou un automobil de împrumut sau
cu invitaţia unui prieten care avea maşină. Iar cînd
rămîneam la propriile noastre forţe, călătoream în cotiugă,
ca la vînătoarea de la Cucuteni.
* într-o noapte, pe un ger cumplit, ne urcarăm într-o
cotiugă pe la trei după miezul nopţii. Ne aşezarăm pe inima
cotiugarului, cu picioarele atîrnînd în aer. Erau în acest
vehicul primitiv Sadoveanu, Costică Botez, Vasiliu-Escrocu,
poate Topîrceanu, eu şi încă vreo alţi cinci-şase vînători. Un
vînt tăios ne sufla în faţă, ochii ne lăcrămau, în cele din
urmă, cineva porunci căruţaşului să oprească. Ne dădurăm
jos cu picioarele îngheţate. Merserăm o bucată de drum, cu
capul în piept, luptîndu-ne cu vîntul, pînă ne încălzirăm. Ne
urcarăm din nou în cotiugar ; iar cînd nu ne mai simţirăm
picioarele, ne coborîrăm iarăşi. Apoi din nou în vehicul...» în
zori, vîntul se înteţi, gerul se făcu mai aspru, iar noi
merserăm cîteva ceasuri pe jos, pînă în pădurea Cucutenilor.
* La prima bătaie, eu căzui în flancul stîng. Aşteptînd ca
gonaşii să înceapă a hăuli, admiram pădurea cu crengile
încărcate de promoroacă : parcă era codrul de argint din
basme. Deodată, o ieruncă se lăsă în faţa mea. Se uită
curioasă în toate părţile, mai întîi cu un ochi, apoi cu altul.
Pe urmă îşi luă zborul. în sfîrsit, porniră gonaşii. Se auzeau
456
hăulituri în depărtare... după aceea, din ce în ce mai
aproape, mai zgomotoase... în fund, tresări parcă o mişcare.
Pe urmă se ivi printre copaci silueta zveltă a unui căprior.
Făcea cîteva copce elastice, se oprea ascultînd, nemişcat ca o
statuetă... Apoi alte copce... şi altă oprire, scurtă... Trecu
departe prin faţa mea şi ieşi pe-o aripă, unde nu era nici un
vînător. Mă bucurai că sălbăticiunea nu ieşise la mine, şi încă
şi mai mult că nu ieşise nici la altul...
* Mai făcurăm cîteva bătăi, fără nici un rezultat. La o altă
bătaie, mă aflam lîngă Costică Botez, pe-o creastă. Prin faţa
mea trecură, departe, trei căprioare şi un ţap. O căprioară
alerga în copce în frunte, la trei-patru paşi înaintea
cioporului. Se oprea şi asculta; în urma ei se opreau celelalte
: păreau nişte stane de piatră. Se îndreptau spre Costică
Botez. Simţiră, pesemne, o mişcare şi o întinseră la fugă. Nu
vedeam decît nişte linii cenuşii, zbu-rînd ca săgeţile. Urcară
fulgerător priporul cu mladă tî-nără şi trecură cu o iuţeală
năprasnică la' cîţiva paşi de Costică Botez. Trăsniră două
împuşcături. Căprioarele, nevătămate, îşi sporiră viteza.
* în altă vînătoare, defila pe dinaintea mea, prin desime,
un ţap. Nu-1 văzui. îi auzii numai tropotul, ca de mînz. în alt
rînd, cînd mă aşteptam să iasă din hăţiş un iepure, văzui în
hălăciugă o vînzoleală. Auzii paşi îndesaţi. La sfîrşitul bătăii,
hăitaşii ne arătară pe o văiugă umedă urmele unui „solitar",
un mistreţ, care ieşise din goană, pe la o aripă.
* Eu nu prea umblam la vînat mare. Mă mulţumeam cu
expediţii modeste după prepeliţe, sitari şi iepuri. La baltă mă
duceam rar de tot. Cum aveam doi cîini, eu mergeam la
456
621
mijloc, după prepeliţe. Sadoveanu şi Costică Botez căutau în
dreapta şi în stînga mea. Cînd cădea vreun cîine în aret,
făceam semn vînătorului din partea aceea să se apropie de
vînat. Iar seara, la împărţitul vînatului, făceam ca partea lui
Sadoveanu să fie cît mai mare — ca semn al dragostei
noastre. Fiecare strecura cu bucurie în ciorchi-narul lui piesa
cea mai frumoasă. Dacă nu găseam vînat şi nu se împuşca,
de pildă, decît un sitar sau doi, prada aceasta era îndreptată
cu discreţie spre tolba lui.
* Costică Botez avu durerea să-şi piardă fiul, eminent
student la politehnică. Vroia să-1 facă şi pe el vînător. îl luase
odată chiar la prepeliţe. A doua zi după înmormîn-tare, un
grup de vînători prieteni, ticsiţi într-un camion, ne oprirăm
la poarta lui Sadoveanu.
* — Ce-ar fi să trecem pe la Costică Botez şi să-1 invităm
la vînătoare, propusei tovarăşilor.
* > — Cată-ţi de treabă, îmi
răspunse cineva. Cum îţi în-
chipui c-o să meargă la vînat după ce şi-a îngropat ieri
feciorul ? >
* — Să încercăm — stăruii.
* După multe insistenţe, tovarăşii de vînătoare cbnsim-.

ţară. Ne oprirăm la căsuţa bătrînească din fundul unei

curţi de pe strada Istrati, în care locuia Costică Botez. Pe
stîlpul porţii stătea o pisică ca un sfinx. Aceasta îl aştepta
* pe stăpîn în fiecare zi la prînz şi, în clipa cînd el trecea pe

poartă, ea îi sărea pe umăr şi-1 conducea pînă în casă,

gudurîndu-se şi frecîndu-i-se de guler.
456
* Intrai în casă. Costică Botez, pierdut la faţă, nici nu vru
să-mi audă propunerea. în cele din urmă, datorită
stăruinţelor mele, cedă. Iar seara, cînd îl adusei cu camionul
acasă, el îmi strînse cu putere mîna şi îmi spuse cu voce
înceată :
* — Nici nu-ţi poţi da seama ce bine mi-ai făcut! „Amicii"

Vieţii româneşti mergeau şi la pescuit, nu

* numai la vînat. Sadoveanu a fost dascălul meu de

pescuit. Umblam, cu dînsul, împreună cu copiii săi, la

Cristeşti, şi de acolo o luam pe jos pe linia ferată pînă la
Jijia. Coteam la stînga pe malul rîului. Ne alegeam un loc
ferit de soare, la umbra unei sălcii, şi acolo aruncam
undiţele.
* Sadoveanu învăţa pe elevii lui mai mari şi mai mici cum
să pună rîma în palmă, cum s-o plesnească cu cealaltă mînă,
ca s-o ameţească şi să nu-i lase destulă vioiciune pentru a se
elibera din cîrlig. Ne aşeza fiecăruia, cu răbdare, rîma în
undiţă, învăţîndu-ne cum s-o înţepăm uşor cu vîrful cîrligului
alături de cap : în felul acesta, rîma nu iese din cîrlig şi coada
ei nu atîrnă prea mult în lături, putînd fi apucată de peşte
fără nici o primejdie pentru el.
* Copiii lui Sadoveanu înfiinţară o societate de pescuit
numită „Cîrligul naţional", în care erau primite prin excepţie
şi cîteva persoane mature... Cu prilejul sărbătoririi artistului
Vemescu-Vîlcea la Teatrul Naţional din Iaşi, „Cîrligul
naţional" îşi trimise cîţiva reprezentanţi pe scenă, care
ţineau în mînă undiţele şi racilele dăruite de societate
sărbătoritului. De o undiţă atîrna o placardă : „Cîrligul
456
623
naţional". Eu cumpărasem un crap de vreo trei kilograme,
care urma să fie oferit sărbătoritului la rampă. Dar Vernescu
protestă :
* — Ce ? Vreţi să-mi împuţiţi sala cu duhoare de peşte şi
să daţi un aer comic sărbătoririi mele? Duceţi crapul în
culise, în cabina mea, că-1 fac eu mîine plachie...
* Alteori, ne duceam la Prut cu trenul de Ungheni, sau cu
un camion de căpătuială pînă la Sculeni. Sadoveanu ne iniţia
în tainele pescuitului :
* — Cînd pluta se afundă, e costrăş sau roşioară. Dacă
pluta porneşte pe apă, în lături, trasă de peşte, înseamnă că
s-a prins un somotei. Alta nu poate fi...
* Tot Sadoveanu ne arăta cum se îmbracă cârligul cu
mămăliga frămîntată cu făină de grîu pentru crap. El mă luă
odată la un iaz mare şi mă învăţă cum se prinde ştiuca „la
tîrîitoare" : întrebuinţam drept nadă o linguriţă metalică
sclipitoare, de care era legat un cîrlig împodobit cu un smoc
de aţă roşie. Aruncam linguriţa în apă şi desfăceam toată aţa
de pe mulinetă ; apoi învîrteam minerul moriştei, înfăşurînd
aţa pe mosorelul ei. Linguriţa venea cu viteză prin apă spre
undiţă, în răsfrîngeri argintii şi roşii, ca un peşte : atunci
ştiuca, lacomă, se şi repezea cu gura deschisă asupra
peştişorului-nălucă, născocit de păcătoasa viclenie
omenească.
* Cu toată furia lui Ibrăileanu împotriva sporturilor, ca-re-i
crescu aflînd şi de escapadele pescăreşti ale „amicilor",
totuşi era cît pe ce să fie ademenit şi el a se face păsărar. Şi
iată cum : Eu împrumutasem unui vecin al meu, un italian, o
456
sumă de bani. într-o bună zi, acesta — foarte trist — intră în
biroul meu :
* — Uite de ce am venit la dumneata : îţi datoresc nişte
bani. Nu ştiu dacă am să ţi-i mai pot da înapoi şi, cum sînt
om cinstit, ţi-am adus plasa asta de prins păsărele. M-a
costat o groază de parale în Italia. E de mătase. Şi nici n-am
plătit vamă pentru ea.
* Italianul desfăcu dintr-o gazetă un sul de aţă ca cea de
păianjen. Era o plasă fină de mătase, mare cît un perete,
fumurie, aproape invizibilă, petrecută printr-o altă reţea de
sforicică mai grosuţă, cu ochiuri mari.
* — Plasa asta, urmă vecinul, se întinde între copaci sau
împrejurul unui tufiş unde se strîng păsărelele cîntă-toare
sau de celelalte. Spre seară, plasa nici nu-ise vede, şi
păsărică dă într-însa : o ia în cap şi o duce înainte cam de
vreo palmă ; dar, încadrată în reţeaua cea m4j¿ mare, cade
în jos, atîrnînd ca într-un buzunar. Cînd se strîng multe
păsărele într-un tufiş, tu, care pîndeşti ascuns pe aproape,
poţi arunca pălăria deasupra tufişului ca un uliu, şi toate
păsărelele, împrăştiindu-se în lături, intră în plasă. Noi,
italienii, le frigem şi le punem pe o budincă de mă-măliguţă
făcută cu lapte, unt, caşcaval, stropită cu sos de roşii şi
presărată cu parmezan ras : îi zicem „mămăliguţă
portugheză".
* Italianul făcu şi o demonstraţie. Mă puse să ţin un capăt
al plasei cu mîna, ridicată sus de tot. Iar el procedă la fel cu
celălalt capăt. Apoi luă de pe biroul meu tot ce-i căzu la
îndemînă : o radieră, un bibelou, o cutie cu clame, nişte
456
625
mere, şi le aruncă în plasă. Toate lucrurile rămaseră
suspendate ca în nişte buzunăraşe. Primii tîrgul. A doua zi,
italianul se sinucise, cu un glonţ de revolver, la cimitirul
Eternitatea, pe mormîntul fiicei sale.
* Avînd odată nevoie crîncenă de bani, m-am dus cu plasa
la vila lui Sadoveanu, într-o zi, pe sub seară. Am întins-o în
dreptul streşinii atenanselor, unde erau cuiburile vrăbiilor.
Se aflau la demonstraţie Lucia Mantu, To-pîrceanu,
Sadoveanu şi toţi copiii lui. Un băieţel se urcă pe acoperiş şi
începu să tropăiască pe tablă. Un stol de vrăbii ţîşni de sub
straşină şi nimeri în plasa mea. Prinsei vreo zece păsărele,
cărora le dădui numaidecît drumul. Cu tot succesul
experienţei, Sadoveanu n-o cumpără, neavînd parale. îşi
arătă însă admiraţia pentru plasă. O lăudă şi-n redacţie.
Deodată Ibrăileanu îmi spuse :
* — Să mi-o aduci. Vreau s-o văd şi eu. Poate ţi-o cumpăr.
Cînd mă duc vara la Mănăstirea Neamţului, aş întinde-o
printre brazi şi, citind, aş prinde păsărele.
* A doua zi am adus la redacţie plasa şi am făcut o
demonstraţie faţă de Ibrăileanu, căruia îi plăcu această
capcană ingenioasă. Dar după un consult domestic, el
renunţă la reţea, copleşit de ironiile şi de argumentele
doamnei Ibrăileanu, care era foarte econoamă.
* Nu mai aveam decît o soluţie : să mă duc la Ion Botez,
cel mai procopsit dintre noi. L-am găsit în sufragerie, după
masă. Am întins plasa. Am zvîrlit în ea tot ce rămăsese pe
masă : o lămîie, cîteva bucăţi de pîine, nişte pere,
suporturile pentru tacîmuri... Botez rămase încîntat. Mi-a
456
dat banii şi şi-a luat reţeaua. Nu ştiu dacă a prins vreodată
păsărele cu ea. Cred că nu.
* După încetarea din viaţă a lui Ion Botez, vorbind odată
de plasa aceasta cu fiul său, acesta a înţeles regretul ce-1
aveam după reţeaua mea cinegetică şi peste cîteva zile mi-a
adus-o acasă :
* — Ţi-o dăruiesc dumitale. Păstreaz-o ca o amintire de
la tata.
* Aşa că plasa aceasta miraculoasă se află acum din nou în
arsenalul meu de vînătoare.
* în redacţie se vorbea mult despre vînătoare, mai cu
seamă cînd lipsea Ibrăileanu. Eu povesteam cîte ceva despre
cîinii mei. Locuiam pe atunci în strada Săvescu, o uliţă în
pantă, care pornea din Sărărie la vale, spre Calcaina. Casa
unde stăteam avea un cerdac lung şi, din capul lui, se vedea
pînă-n fundul străzii, la deal. Bucătăria se afla la celălalt
capăt al cerdacului, spre ogradă. în preajma prînzului,
femeia de serviciu — Frosa — ieşea în prag şi spunea cîinilor
mei, Nero şi Lord :
* — Golanilor, ia vedeţi, vine domnu ?
* Amîndoi cîinii se repezeau în goană de-a lungul
cerdacului şi se opreau în capul scării. Rămîneau ca de
piatră, cu capetele îndreptate spre fundul uliţei.
* — Va să zică, nu vine, îşi zicea femeia, şi intra în
bucătărie. Trebăluia ce mai trebăluia, apoi se iţea la uşă şi îşi
arunca ochii la cîini : dacă dădeau din coadă — era semn că
mă arătasem la colţul străzii, şi ea se pregătea să aducă
mîncarea în casă.
456
627
* într-o zi, după prînz, cîinii au intrat foarte neliniştiţi în
biroul meu. Au început să latre. Atunci am strigat:
* Frosa, ai dat de mîncare cîinilor ?
* Acuşi, a răspuns ea din prag.
* — Masa, băieţi, le-am spus eu şi am ieşit după dînşii în
cerdac.
* Ei au luat-o la goană spre
bucătărie, cînti Frosa
s-a răstit : .
* — Tu nu, dîrlăule, că ai mîncat.
* în aceeaşi clipă, Lord s-a oprit şi s-a întors încet spre
mine ; acesta îşi primise porţia cu puţin înainte şi înţelese
comanda.
* — Dar să vedeţi ce lucru interesant mi-a povestit Spiru
Haret, începu odată Iancu Botez. El are o moşioară nu
departe de o staţie. în fiecare zi, trăsura, cu acelaşi vizitiu, se
ducea dimineaţa la gară după corespondenţă sau să
transporte cîte ceva. Cîinele lui o vedea zilnic, dar nu se urca
în ea. Numai duminica dădea semne de nelinişte, şi — cum
trăgea vizitiul trăsura la scară — cîinele zdup ! în trăsură şi se
aşeza în capul oaselor, plecând parcă să întîmpine pe cineva.
Şi într-adevăr, sosea stă-pînul său, care venea cu regularitate
matematică în fiecare duminică la ţară. Prin urmare, cîinii
ştiu să măsoare timpul.
* Fiecare adăugă cîte ceva din viaţa cîinilor. Cineva făcu
haz pe socoteala începuturilor cinegetice ale lui Cezar, bracul
dat lui Sadoveanu de avocatul Petre Pogonat, care intră în
grupul nostru vînătoresc.
456
* într-un rînd, Pogonat, fiind numit prefect al fostului
judeţ Iaşi, ne invită la o vînătoare cu maşina la Bivolari.
Plecarăm într-o după-amiază cu maşina Prefecturii. Ne aflam
— pe lîngă gazdă — Sadoveanu, Costică Botez, Topîrceanu şi
cu mine.
* Era o căldură înfiorătoare, rară pentru luna septembrie.
Camerele cauciucurilor explodau aproape la fiecare doi-trei
kilometri. Avurăm vreo cinci pene de cauciuc, între timp,
cerul se întunecă şi — cînd ajunserăm la Bivolari — începu
să toarne cu cofa. De-abia avurăm timp să ne adăpostim
într-o crîşmă. Vînat nu mai puteam face. Nu ne rămînea
decît să luăm o gustare şi să bem un pahar de vin bun. Ne
aşezarăm la o masă lungă, care ajungea pînă aproape de
uşă. Pogonat se puse în capul mesei. La dreapta lui se nimeri
Topîrceanu, iar Costică Botez — la stînga, lîngă care şedeam
eu, avînd pe Sadoveanu în faţă.
* Masa se umplu de mîncăruri şi de băuturi. Toţi îşi
dezlegară limbile, afară de mine, care sînt tăcut din fire. Deşi
nu era vorbăreţ, Sadoveanu — într-un grup de prieteni, la un
pahar de vin — se schimba cu totul: povestea fără sfîrşit,
fermecîndu-şi „amicii". Topîrceanu şi Costică
* Botez erau şi ei în vervă — încît bietul Pogonat, care

avea în permanenţă mîncărime de limbă, de-abia putea

să-şi plaseze ici-colo cîte o tiradă umflată,
grandilocventă...
* Ploaia curgea într-una, ca şi vinul, ca şi povestirile...
Petrecerea ţinu pînă aproape de ziuă, cînd Pogonat —
cherchelit de-a binelea — îşi opri deodată ochii asupra mea.
456
629
îşi trase furios mustăţile negre de arnăut, îşi încruntă
sprîncenele stufoase şi, scăpărînd scîntei din ochi, prinse să
răcnească la mine — ca într-o peroraţie la juraţi...
* — Dai' tu, Sevastos, de ce taci şi numai rîzi ? Tu taci
fiindcă nu catadicseşti să stai de vorbă cu noi ? Rîzi de mine,
hai ? Şi aici Pogonat se ridică în picioare, ca la bară, şi mă
ameninţă cu degetul. Asta n-am să ţi-o iert toată viaţa,
prietenia noastră s-a sfîrşit, nu mai merg la vînat cu tine, nu-
ţi mai dau căţei, să nu mai îndrăzneşti a-mi trece pragul
casei...
* Nu ştiu ce ar mai fi spus prefectul, dar Sadoveanu se
ridică în picioare, se întinse peste masă pe dinaintea lui
Topîrceanu, puse mîna pe umărul lui Pogonat şi, cu o
apăsare uşoară, îl prăbuşi pe scaun :
* — Lasă-1 în pace pe Sevastos ! Ce ai cu dînsul ? Nu vezi
că a căzut în catalepsie ?
* Şi într-adevăr, cînd se lumină de ziuă, punîndu-se
problema îmbarcării în maşină, după ce toţi ieşiră din crîşmă
— îmi făcui şi eu vînt (noroc că eram lîngă uşă), mă proptii
cu dreapta într-un uşor şi cu stìnga în celalalt... şi, după un
scurt popas, răstignit în uşă, mă avîn-tai într-un suprem efort
în maşină.
* Era o dimineaţă rece de septembrie. Sadoveanu se aşeză
lîngă şofer, în maşina deschisă, şi pornirăm. Mă cuprinse
frigul. îmi pusei tolba, cu clapa desfăcută, pe piept — ca să
opresc valul de aer rece. Cînd înă uitai înainte, mă minunai :
Sadoveanu îşi desfăcuse tunica, îşi răsucise cămaşa şi, făcută

456
sul,vO sprijinea cu bărbia, ră-mînînd cu burta şi cu pieptul
gol în steriţa vîntului.
* — Domnu' Sadoveanu, strigai eu la urechea lui, ca să
întrec zgomotul maşinii, o să răciţi.
* Sadoveanu îmi făcu numai semn cu mîna, adică : să n-
am nici o grijă... în aceeaşi zi, după prînz, mă dusei să-1 văd,
acasă la dînsul. Eram îngrijorat. Mă temeam să nu-1 găsesc
în pat. Cînd intrai în curtea vilei sale, îl văzui pe terasă,
scriind ceva la o măsuţă, cu o cafea dinainte, sănătos tun.
* Cu Sadoveanu şi Costică Botez am făcut multe vînă-tori,
şi pe jos, şi cu camionul, şi cu cotiugarul. Călătoria cu trenul
la vînat era grea pe vremurile acelea de după război, în
vagoane cu scînduri în loc de geamuri. Oamenii se atîrnau ca
ciorchinele pe scări, făceau echilibristică pe tampoane, îşi
căutau loc pe acoperişuri...
* — Te-ai uitat vreodată la călători într-o gară, cînd
soseşte vreun tren ? — mă întrebă odată în redacţie
scriitorul Axinte Frunză. Cum se iveşte primul vagon, ţăranii
de pe peron înţepenesc cu capul în sus, căutînd cu ochii
vreun loc pe acoperiş. Scările şi tampoanele nici nu-i
interesează. Ei s-au deprins din timpul războiului să
călătorească numai pe acoperişul vagoanelor.
* Noi, vînătorii, trebuia să ne urcăm în vagoane de marfă
din mersul trenului, cînd locomotiva îşi încetinea viteza în
gări. Alergam după tren. întîi puneam puşca pe podeaua
unui vagon, apoi luam cîinele în braţe şi-1 zvîrleam în
mărfar. în sfîrşit, ne aruncam şi noi, ajutaţi de tovarăşi.
Câteodată eram nevoiţi să sărim în gări din tren, cu puşca şi
456
631
cu cîinele — căutînd să ne folosim de clipa cînd trenul îşi
încetinea la maximum viteza. Aveam grijă de noi şi de oîine
— să nu ne taie trenul... şi de puşcă, — să n-o lovim de şine
(odată chiar am scăpat pe o şină puşca, îndoindu-i gura
ţevii).
* întorcîndu-ne într-o noapte la Iaşi, aşteptarăm mult timp
trenul la Podul Iloaiei. La sosirea trenului, în învălmăşeală,
îmi pierdui cîinele.
* — Nero. Nero ! — începui să strig, deznădăjduit.
* — Nu vă alarmaţi, domnu' Sevastos, ţin eu trenul pe loc
pînă vă găsiţi dumneavoastră cîinele — îmi spuse cineva. Se
nimerise ca Hriţcu, finul meu, să fie şeful trenului cu pricina.
* în sfîrşit, îmi găsii dinele şi trenul putu pleca Intrarăm
într-un vagon de clasa a treia. Mă aşezai pe o bancă.
înspăimîntat, Nero mi se sui în braţe, se lipi de pieptul meu,
tremurînd ca varga şi începu să hîrîie cînd se apropia cineva
de mine. Aşa călătorirăm pînă la Iaşi.
* Dacă nu putea merge la vînat Sadoveanu, ne duceam
numai noi : Costică Botez, Topîrceanu, Demostene Botez şi
cu mine. Cînd ne pregăteam de vînătoare, căutam să ne
garnisim geanta cu provizii variate — şi nu numai după
gustul propriu, ci ţinînd seama şi de preferinţele tovarăşilor.
Astfel, într-o zi, la vînat, Costică Botez scoase din tolba lui,
printre altele, un pachet cu parizer şi mi-1 întinse. Luai o
felie şi pusei pachetul în faţa lui.
* — Ia-1 tu tot, eu nu mănînc. Mie nu-mi place parizerul.
* Atunci, de ce l-aţi luat ?
* Fiindcă am observat că-ţi place ţie.
456
* E un gest mărunt, impresionant totuşi, care nu se uită.
* Ţin minte o vînătoare făcută la Belceşti cu Costică Botez
şi cu Vasiliu-Escrocu. Merserăm la o văduvă — o babă care
locuia împreună cu nepoata ei, o codană. Gazda ne întinse o
masă straşnică — cu scrob şi cu mămăliguţă, borş de
măruntaie, pui fripţi cu mujdei de usturoi. Ne dădu la
început nişte rachiu de cireşe albe — cum n-am băut nici
pînă atunci şi nici după aceea. Iar în timpul mesei şi după
masă — vin porfiriu de poamă fragă... Baba şi fata nu ştiau
cum să ne ospăteze mai bine, iar Vasiliu-Escrocu şuguia —
cînd cu una, cînd cu alta. Gazdele ne conduseră să ne
odihnim peste noapte în „casa mare", adică în odaia curată,
unde ţăranul nu doarme — ci ţine acolo numai zestrea
fetelor şi lucrurile mai bune. Cînd intrarăm în „casa mare",
înmărmurii : aici îşi aveau reşedinţa prapurii bisericii. Crucea
şi felinarul^ stăteau proptite într-un colţişor, iar steagul de
înmormîhtări era rezemat de-o laiţă, cu vîrful sprijinit de
perete.-<Mie îmi căzu să dorm sub steag — canaturile
prapurului gîdilin-du-mă la nas. Cum băusem binişor, cum
eram sănătoşi şi voinici — unii chiar tineri — şi cum vînatul
de a doua zi ne făcea să întrezărim în imaginaţia noastră cine
ştie ce mari isprăvi cinegetice, cu toţii salutarăm cu hohote
de rîs acest cadru funebru... şi niciodată n-am dormit mai
bine şi cu visuri mai frumoase decît în noaptea aceea la
Belceşti, străjuit de prapurii mortuari, care mă dezmierdau
cu franjurii pe obraz.
* A doua zi ne scularăm dis-de-dimineaţă şi vrurăm să
plătim gazdelor pentru ospitalitate — dar ia-le de unde nu-s.
456
633
Cercetarăm prin bucătărie, prin şură, pe la grajd —■ nici
picior de babă, nici picior de nepoată... întrebarăm prin
vecini. într-un tîrziu, răsăriră dintr-o casă de alături baba şi
fata, potrivindu-şi îmbrăcămintea.
* — Dar ce ? N-aţi dormit acasă ? întrebai pe bătrînă.
* — Da' era chip de răul boierului celui bătrîn ? Nu-i
dădea pace nici nepoatei mele, nici mie. Aşa că ne-am luat
lumea în cap.
* Auzind de pozna aceasta, Costică Botez îi spuse lui
Vasiliu :
* — Bre Escrocule, mare hîrbar eşti! Nu-i în siguranţă,
sub acelaşi acoperămînt cu tine, nici o parte fe-meiască,
începînd de la doisprezece pînă la şaptezeci de ani...
* Am fost de mai multe ori la vînat cu Demostene Botez —
numai cu dînsul, sau împreună cu ceilalţi tovarăşi de
vînătoare. El avea maşină, pe care o conducea singur. De-
abia scosesem la cîmp un pointer tînăr, Brus, pe care mi-1
adusese Costică Botez într-o iarnă, la piept, în palton,
ţinîndu-1 cu amîndouă mîinile, cum ţine mama copilul în
braţe. în prima noapte îl culcasem în pat cu mine. Scîncea
într-una, căutîndu-şi mama. îl lipii de obraz. Nu se linişti
decît cînd îmi descoperi sfîrcul urechii, îl luă în gură şi începu
să sugă... Brus însă se cam temea de puşcă şi trăgea cu un
ochi la mine şi cu altul la maşină, ca să se pună la adăpost.
Eu îl îndemnam să caute prepeliţe :
* — Caută, Brus, caută...
* — Caută el, bre Sevastos, dar nu prepeliţe ! După cît
înţeleg, caută mai mult maşina... zise Botez.
456
* Demostene era foarte ocupat cu avocatura — şi pe cont
propriu, şi ca avocat al Băncii Iaşilor. Mergea la cîmp obosit,
uneori numai pentru vînatul'de după-amiază. într-un rînd,
seara, la întoarcere, adormi la volan şi nimeri cu maşina într-
o movilă de prundiş de la marginea drumului; iar altă dată,
noaptea, mergea cu viteză pe linia tramvaiului de Păcurari,
pe care venea spre noi, luminat, un vagon...
* — Vine tramvaiul, îi strigai, speriat.
* Demostene viră brusc şi opri maşina la marginea
trotuarului.
* — Sînt ostenit, zise el, mi se părea că merg în urma
vagonului.
* într-un rînd, eram la prepeliţe numai cu Demostene.
Luarăm un băiat, ca să ne ducă geanta — în care aveam un
termos de un litru cu apă de la gheaţă. Era o căldură
infernală. Pe la zece, nu mai puteam' de sete, dar mă
stăpîneam.
* Dragă Sevastos, dă-mi un pahar de apă, că nu mai pot,
îmi spuse Demostene.
* Mai rabdă pînă la douăsprezece, la masă. Nu-i bine să
bei la vînat, că asuzi şi mai tare şi te moleşeşti. Doar ai făcut
armată. Nu ştii că ofiţerii la marşuri nu beau niciodată apă ?
* Ca să poată bea după aceea, cu mai multă poftă,
vin...
* Mai merserăm vreo jumătate de ceas. Demostene
iarăşi îmi ceru apă. îl convinsei din nou să mai rabde. —■
Acuşi vine masa.

456
635
* Cît cuprindeai cu ochii — nici o fîntînă... Amîndoi ne
topeam de sete, dar răbdam : eu din convingere, el sub
presiunea argumentelor şi a intransigenţei mele. în sfîrşit, la
amiază, găsirăm un copac, ne aşezarăm la limbra lui şi
scoaserăm din torbă întîi termosul. Demostene îmi întinse
paharul. Avea toată faţa îmbrobonată de^udoare. Sufla
greu. Soosei dopul termosului.
* — Dar toarnă, omule, mai repede — izbucni el,
aproape mînios.
* Eu înclinai termosul asupra paharului său, încet, cu
prudenţă, ca să nu se verse apa pe jos peste margini. Dar
apa nu curgea. îl plecai încă şi mai mult, şi mai tare, pînă
ajunse în poziţia perpendiculară. Nici un pic de apă ! Băiatul
care purtase torba băuse tot termosul.
* Dar la ce fel de vînat n-am umblat cu tovarăşii mei ? Am

fost, într-o primăvară, la Cristeşti, în timpul pasajului

de gîşte — împreună cu Sadoveanu şi cu Cos-tică Botez.
Ne-am dus de cu seară. Am mas la un ţăran — îi zicea
Barnea, mare meşter la condus luntrea cu ghion-derul,
prin cotloanele de stuf ale Cristeştilor, sau cu lopata, la
limpeziş, pe Vladnic. înainte de revărsatul zorilor,
pornirăm pe grinduri — toţi, în şirag, în frunte cu
Barnea, care ne făgăduise să ne ducă la locul unde joacă
„milioane de gîşte". Şi într-adevăr, acest iscusit vînător şi
pescar ne aşeză la locuri bune — pe doi la marginea
bălţii, iar pe mine în mijlocul grindului. Pe Nero îl
ţineam alături. Locul însă era gol, fără nici un adăpost.
Cînd începu jocul gîştelor, ele ne vedeau de departe şi ne
456
 ocoleau cu gîgîituri de alarmă, deşi noi ne lungisem cu
burta la pămînt. îmi veniră bine două gîşte. Mă ridicai
brusc în picioare şi trăsei. Alicele pîrîiră în aripile gîştei,
dar păsările zburară mai departe, fără să se
sinchisească... după ce îmi aruncară cîteva apostrofe
mînioase. Cum mă culcasem iarăşi, cu pîntecele la
pămînt, iată că un cîrd de gîşte venea pe jos drept spre
mine. Scosei repede tuburile trase şi, cînd să vîr
cartuşele pline în puşcă, mîna îmi tremură atît de tare,
încît nu nimerii ţeava. Gîştele se răspîndiră deasupra
mea, şi bombănind supărate, îşi urmară drumul.
* Sadoveanu şi cu Costică Botez traseră cîteva focuri în gol.
în sfîrşit, Sadoveanu aripă o gîscă. Aceasta căzu în mijlocul
bălţii, printre sloiuri de gheaţă. Nero, care o văzu căzînd, se
avîntă în apă. Se luptă cîtva timp cu dînsa, neputînd s-o
apuce bine, şi în cele din urmă veni radios cu gîsca în gură şi
mi-o aduse la picioare. El avea atîta încredere în stăpînul lui,
încît nu admitea că altul — în afară de dînsul — ar fi putut
săvîrşi o faptă vînă-torească atît de însemnată. Sadoveanu îl
mîngîie duios pe frunte.
* După vreo cîteva săptămîni, plecai după sitari în pădurea
Boroseştilor, în aceeaşi tovărăşie. Zic în aceeaşi tovărăşie,
fiindcă Vasiliu-Escrocu, care mergea de astă dată cu noi, nu
conta ca vînător. îşi uitase cartuşiera în plasa vagonului şi —
cum avea puşcă calibru 20, iar noi 16 — nu-i puteam da din
cartuşele noastre. Intrai în nişte rătă-cănii de-o sălbăticie
sinistră. Mă înfundai într-o rîpă ; în fund era un ochi de apă
limpede, iar deasupra — un mal nisipos, povîrnit. Mă urcam
456
637
la deal, ţinîndu-mă de rădăcinile răsucite, care ieşeau din
pămînt. Şi aşa, cînd suiam coasta prăvălită, deodată se
petrecu ceva neaşteptat: toţi bolovanii înfipţi în mal se
desprinseră de la sine din pămînt, se dădură de-a rostogolul,
surpînd ţărîna din calea lor, şi căzură cu plescăit, într-un nor
de stropi, în băltoaca din vale. Parcă era un cutremur care
deschiotorase toate legăturile pămîntului. Părul mi se zburli
pe cap şi avui impresia că se apropie sfîrşitul lumii... Cînd
deodată, întorcînd capul, băgai de seamă cu uimire că
bolovanii nu se scufundau în apă, ci rămîneau la suprafaţă,
plutind... Cînd îi cercetai mai bine, mă dumirii că bolovanii
erau de fapt nişte broaşte ţestoase care, speriate de
apropierea mea, îşi dăduseră drumul de-a tumba la vale.
* Povestii tovarăşilor de vînătoare întîmplarea aceasta,
apoi urmarăm căutarea ţihlelor dese — de unde sărea,
arare, cîte un sitar. Făcurăm, fiecare, cîte două-trei bucăţi. La
prînz, ne aşezarăm pe un tăpşan acoperit cu iarbă verde,
stropită cu viorele şi cu grîuşor de aur. După ce luarăm masa,
începură taclalele vînătoreşti.
* Cit timp am locuit la Iaşi, n-am scăpat nici o campanie
cinegetică pusă la cale de tovarăşii mei de vînătoare.
Umblam uneori toată ziua pe cîmp, fără să ne oprim la nici o
casă de om — doar la vreo harbuzărie : ca să mîn-căm
pepene verde sau vreun zemos, culeşi în zori şi puşi reci la
umbră, sub maldăre de porumb furajer c6sit. Alte daţi,
poposeam la cîte un agricultor. Găseam bună^primire la
Caufman de la Movileni, la Crasnoselschi şi la Marteau de la
Spinoasa. Caufman şi Crasnoselschi, deşi orăşeni, aveau o
456
vorbă lată, ţărănească. Cine-i asculta vorbind şi se uita la
faţa lor pîrlită de soare, ar fi jurat că-s nişte flăcăi de la ţară,
români get-beget. Crasnoselschi fusese atacat într-o noapte
de banda lui Topoloveanu şi, dintr-un colţ al casei, lîngă
fereastră — unde era un unghi mort
* - el susţinuse atacul pînă în zori, aprovizionat tot timpul

de soţia lui cu arme şi muniţii. Marteau iarăşi ne primea

bine. Curtea lui era plină de zeci de cîini — rodul unor
împerecheri fantastice. Vedeai baseţd cu păr lung şi creţ de
grifon, şpiţi cu sprîncene castanii de copou, cotarle cu alură
de ogar... Era un amestec pe care nici cel mai abil savant nu
l-ar fi putut descurca, drămăluind exact contribuţia fiecărei
rase la alcătuirea ultimului descendent.
* După o vînătoare de iepuri la Spinoasa, Marteau ne pofti
la dînsul aoasă ca să luăm cina. Ne dădu o masă
îmbelşugată, stropită cu fel de fel de vinuri şi rachiuri, făcute
din rădăcini aromate şi miraculoase — pe care Sado-veanu,
degustîndu-le, nu ştia cum să le laude mai mult. Era de faţă
şi Costică Botez. La plecare, ieşind din ogradă, Marteau ne
spuse :
* — Vreţi să vă arăt cum înşel eu cocoşii din sat ?
* Casele satului erau la doi paşi. Nu trecuse de ora nouă, şi
la multe ferestre se vedea încă lumină. Atunci Marteau,
îndreptat cu faţa spre sat, începu să facă cucurigu ca cocoşii,
punînd pîlnie amîndouă palmele la gură — ca un haut-
parleur primitiv. într-adevăr, îi răspunse sfios un cocoş de la
o casă din marginea satului. Apoi dădu glas altul

456
639
 — cu mai multă încredere... pe urmă un al treilea —
*

mai îndrăzneţ... şi, în sfîrşit, toţi cocoşii porniră în cor,

încredinţaţi că sosise miezul nopţii. Scena aceasta se
repetă de mai multe ori, la cîteva vînători în şir. Odată
însă, fiind de faţă aceiaşi vînători, Marteau trîmbiţă ca
cocoşii — tot aşa de expresiv şi de ademenitor. Nu-i
răspunse însă nici un cocoş. Mai trîmbiţă o dată, de
două ori, de zece ori, dar nimic şi nimic... Marteau
rămase plouat.
* — Ce să-i faci ! — căută să-1 consoleze Sadoveanu.
* S-au deşteptat şi cocoşii !

* — De azi înainte, răspunse Marteau, trebuie să ne dez-

bărăm de zicala : „Asta-i la mintea cocoşului" — că nu se
* mai potriveşte.

* Dar nu mă ţineam numai de expediţii vînătoreşti. De la o

vreme, am început să fac şi pescuit. Mă avîntai şi la
vînătoare de păstrăvi la Slănicul Moldovei. Puneam în cîrlig
un fluture alb de arin, sau o lăcustă cu vîrfurile picioarelor
rupte — ca să nu le apuce păstrăvul, neatin-gînd cîrligul —
sau mă foloseam de o viespe ori de-o muscă artificială.
Aruncam nada în micile cascade, ca peştele care stă pitit sub
pietre cu capul în susul apei să se arunce asupra pradei
aduse de valuri... Săream din piatră în piatră şi de pe stîncă
pe stîncă, aplecîndu-mă pe sub ramuri, sărind de pe un mal
pe altul — afundat din ce în ce mai mult în singurătăţi
sinistre.
* Pe lingă Sadoveanu, am mai avut un profesor de
pescuit : pe Vernescu-Vîlcea, care m-a instruit şi la prinsul
456
racilor cu undiţa, şi cu racilele. Făcurăm odată o expediţie
mare în mlaştinile Bahluiului, la Brătuleni, în partea
Cucutenilor. Cel dinţii porni Mihai Pastia, casierul, pe atunci,
al Vieţii româneşti, cu vreo oră înaintea celorlalţi. Era doar
tare bătrîn şi slăbănog. Pe urmă plecai eu cu Costică Botez.
Iar alt grup — VerneScu-Vîlcea, M. Co-dreanu şi Sorana
Ţopa, — veni din altă direcţie, aşa că ne întîlnirăm cu toţii, la
ceasul fixat, sub nişte sălcii.
* Am prins o sumedenie de raci : cu
undiţele — nişte
fire de stuf sau mlădiţe, de care legam o aţă lungă cît aşa-
zisa undiţă. în vîrful aţei puneam o sîrmă, în care înfi-
geam o bucată de bojoc. înşiram mai multe undiţe de
acest fel pe mal. Din cînd în cînd, le cercam, ridicînd un-
diţa în sus. Dacă întîmpinam o rezistenţă, însemna că
racul s-a prins cu cleştele de carne şi mănîncă nada.
Atunci înălţăm undiţa foarte încet — ca racul să nu simtă
primejdia şi să nu se sperie, lăsînd prada din cleşte. Cînd
apa începea să se înnegrească într-un punct — semn că
racul era aproape de faţa apei — îi puneam dedesubt me-
redeul : o plasă prinsă într-un cerc, fixat în vîrful unui
băţ, ca un minciog foarte puţin adînc, şi scoteam la lu-
mină racul, pe care îl puneam apoi într-o, tărtăcuţă
uscată. »
* Aveam şi racile — nişte cercuri de sîrmă cu un diametru
de 40—50 de centimetri, pe care este^intinsă o plasă. La
mijlocul plasei se fixează o bară mică de plumb şi două
beţişoare, împreunate la capăt prin nişte sforicele, între care
456
641
se pune bojocul sau un cap de scrumbie. De cerc se prind
trei sfori — ca o gură de smeu — iar de ele, o sfoară mai
groasă, lungă de vreo doi metri, care se leagă de vîrful unui
băţ. Asta se numeşte racilă. Aruncam în apă racilele aproape
de rădăcina sălciei — acolo unde-i sălaşul racilor în cotloane
ascunse şi, după un sfert sau jumătate de ceas, o trăgeam
afară — scoţînd patru-cinci raci, încleştaţi cu foarfecele în
bojoc. După pescuit, plecă mai întîi Pastia, şi în urmă ceilalţi.
* Cînd auzi Ibrăileanu de această nouă ispravă a noastră,
* verva lui căpătă aripi :

* — Fiindcă mai rămăseseră în redacţie, oameni la locul

lor, numai un miop şi un matusalem, din care nu puteaţi face
vînători, acum i-aţi înnebunit şi pe aceştia cu pescuitul
racilor...
*
*
*
*
*
*
*
*
* APUSURI..,

*
*
*
*
* G. IBRĂILEANU

456
*
* înrăutăţindu-i-se starea sănătăţii, Ibrăileanu a fost adus
la Bucureşti pentru a fi supus unei operaţii. A fost scos cu
targa dintr-un vagon-lits. Cum sta culcat pe brancardă,
învelit cu o pătură, i se vedea numai faţa slăbită şi palidă, ca
de ceară, din care ne întîmpinau ochii săi tot atît de mobili şi
de pătrunzători ca odinioară.
* La Sanatoriul Diaconeselor, Ibrăileanu mi-a spus că
sosirea lui în Gara de Nord, întîmpinat de prieteni, 1-a
umilit: simţea că lumea avea milă de dînsul. La sanatoriu i-
am adus cărţi. I-am procurat şi reviste, mai ales străine.
* L-a văzut şi dr. N. Lupu, omul politic, care şi-a publicat
impresiile : „Materia, istovită de legile fatale ale evoluţiei ei,
îl lăsase o umbră. Spiritul veşnic viu şi sufletul necontenit
palpitînd pentru o viaţă mai bună a mulţimilor şi pentru
progresul omenirii — era tot ai\t de activ ca şi în trecut."
* Eu l-am vizitat de mai multe ori. Culcat în^atul alb de
spital, Ibrăileanu — slăbit şi cu faţa ofilită — vorbea cu
vioiciune, ne povestea amintiri şi se interesa de toate
problemele politice la ordinea zilei. îşi manifesta faţă de
vizitatori convingerile sale comuniste.
* Glumea uneori. Ne spuse odată că izbutise în viaţă orice
îşi pusese în gînd... afară de un singur lucru : acela de a
învăţa limba germană :
* — Am încercat de cîteva ori să învăţ nemţeşte ; dar n-
am reuşit. Cred că trebuie să fii predestinat, să ai adică o
vocaţie divină ca să-ţi poţi însuşi limba asta.
* în alt rînd, Ibrăileanu mi-a făcut o destăinuire :
456
643
* — Mi-am petrecut toată viaţa în bibliotecă, citind, me-
ditînd, scriind... N-am fost la petreceri, n-am dansat, nu m-
am ţinut de amor. Şi am greşit. Voi, care sînteţi mai tineri, să
nu faceţi ca mine. Căci viaţa ne-a fost dată ca să fie trăită.
* Odată, cînd eram singuri în camera de spital, Ibrăileanu,
care se simţea rău în ziua aceea, îmi spuse :
* — Călinescu posedă multe calităţi de critic. în plus, el
are faţă de mine o superioritate : metoda documentară —
de a cerceta manuscrisele în original la Academie sau la
Arhivele Statului. Eu fac cu inteligenţa şi cu logica ceea ce
Călinescu îndeplineşte cu o simplă vizită la bibliotecă. Astfel,
eu am stabilit forma poeziilor lui Eminescu frămîntîndu-mi
mintea în biroul meu, pe cînd Călinescu a lucrat la Academie
— deasupra manuscriselor poetului. Dar oare are el un gust
artistic impecabil ? Dumneata, care ai lucrat cu dînsul, zi de
zi, ai putea să-ţi dai mai bine seama. Din scrisul său eu nu
pot să mă lămuresc destul de just : e foarte abil şi prudent.
Dacă şi gustul lui artistic este la înălţimea inteligenţei,
culturii, talentului şi metodei sale ştiinţifice de lucru,
Călinescu va ajunge cel mai mare critic al nostru.
* Mai spiritualizat decît oricînd, cu chipul său palid,
aureolat de păr alb, cu ochii mai arzători decît în tinereţe, cu
o ţinută de om absolut deasupra mizeriilor boalei, care nu se
ocupă decît de probleme de estetică şi de înaltă cugetare —
astfel a ţinut Ibrăileanu să-i apară Izabelei Sadoveanu şi mai
ales lui însuşi, cînd l-a văzut ea pentru ultima oară.
* Mihail Sadoveanu a scris undeva : „Mărturisesc că în
ultimul timp am evitat necontenit să mă duc să-1 văd la
456
Sanatoriul Diaconeselor din Bucureşti, unde îşi aştepta
sfîrşitul penibil. îi aveam însă în minte ochii şi
zîmbetul,expresie a acelei inteligenţi şi a acelei iubiri care se
păs-r trează vii şi în mine, şi în domnia-ta, şi în atîţia
prieteni."
* Iar Profira Sadoveanu, care 1-a vizitat la sanatoriu, a
scris despre Ibrăileanu aceste rînduri impresionante :
„Spiritul i-a rămas limpede pînă la urmă. — «M-au uitat
prietenii !», spunea cu amărăciune celor puţini care-şi
petreceau cîteodată timpul lîngă suferinţa lui. «Sînt ocupaţi :
ce să-şi piardă vremea cu un bolnav ! », adăuga apoi singur,
cu tristeţe."
* După o lungă suferinţă, Ibrăileanu — în ultima zi — a
vorbit neîntrerupt, timp de douăzeci şi patru de ore ! O soră
de la sanatoriu i-a anunţat astfel odihna eternă : în sfîrşit,
domnu profesor a tăcut!
* La incinerare, întorcînd un moment privirea de la sicriu
spre firidele crematoriului, cînd mi-am întors ochii, în
ultimele acorduri ale Pastoralei lui Beethoven, cîntată după
dorinţa lui, n-am mai văzut nimic. Coşciugul de lemn cafeniu
dispăruse undeva, sub pămînt, fără să-1 fi observat, într-o
clipă de neatenţie. Va să zică, aşa trece viaţa...
* Dr. N. Lupu a ajuns la ceremonia funebră prea tîrziu. Dar
directorul institutului, spune el într-un articol : „m-a făcut să
văd cum în marea de flăcări albastre-viorii se eteriza şi
corpul al cărui suflet a fost de cea mai fină esenţă eterică".
* în Privind viaţa Ibrăileanu notase această cugetare :

456
645
* „Dacă nu crezi în nici un Dumnezeu, atunci ce te
împiedică să-ţi fie scumpe credinţele şi ritualele care au
consolat pe tatăl tău şi pe mama ta şi le-au uşurat ceasul
greu al morţii ?"
* Deşi ateu, Ibrăileanu, fiind îndrăgostit de trecut, a cerut
înainte de moarte, nu din spirit religios, ci din duioşie faţă de
ceea ce a fost, să fie chemat la căpătîiul lui preotul
armenesc, pentru a-i face aceeaşi slujbă, cum i se făcuse şi
tatălui său înainte de a-şi da sufletul.
* Astfel şi-a încheiat viaţa G. Ibrăileanu, care — fiind
distins în ultimii ani ai vieţii lui cu premiul naţional de critică
— a aflat cu un zîmbet ironic pe buze că unul din membrii
juriului , format din laureaţii anteriori ai premiului naţional,
16

a trecut pe buletinul cu care-1 votase : I. Brăileanu. Nu-i ştia

exact nici măcar numele...
* Ibrăileanu a trăit necunoscut. Iar după moarte, unii
biografi îl prezintă într-o lumină falsă şi total greşită. Greşesc
uşor, fiindcă e vorba de-o personalitate foarte complicată,
căci Ibrăileanu era raţionalist şi sentimental; sceptic şi
luptător entuziast (de altfel ca şi Anatole France); spirit
eclectic ; ateu, totuşi respectuos faţă de practicile religioase
ale străbunilor ; îndrăgostit de poezia trecutului, fără a ierta
cruzimile şi nedreptăţile de odinioară... pasionat după
priveliştile grandioase ale naturii, dar şi după liniştea
solemnă de la miezul nopţii din cabinetul său ; sincer,
dezinteresat, bun prieten, sociabil cu cei de-aproape şi

16I. Minulescu.

456
singuratic în acelaşi timp, om de-o rară politeţe în societate
şi polemist feroce...
*
*
*
*
* C. STERE

*
*
* în 1935 sosise în Bucureşti, chemat pentru a-1 consulta
pe N. Titulescu, doctorul Neuman, profesor universitar
austriac, celebru specialist în boli de nas, gît şi urechi.
* — L-am întîlnit la Athénée Palace, îmi spuse Stere, şi l-
am rugat să mă consulte şi pe mine pentru eczema de la
ureche, care mă chinuia de cîţiva ani. L-am întrebat de
onorar. Numele dumitale nu mi-i necunoscut şi, ca colega,
numai 5 000 de lei — mi-a răspuns savantul vie-nez. Mi-a
prescris o alifie şi un regim numai de legume şi de fructe
crude. Am urmat regimul prescris. Aproape să mă vindec de
eczemă. Dar m-am trezit cu o colită. Apoi stomacul, dilatat
de atîtea verzături, a început să mă apese asupra inimii — şi,
pe punctul de a scăpa de eczema de la ureche, mă tem să nu
mă prăpădesc de anghina pectorală de care sufăr şi care s-a
agravat în urma tratamentului cu crudităţi. Trupul meu e ca
anteriul lui Arvinte...
* Starea sănătăţii lui Stere se înrăutăţea zi de zi. îmi scria
de la Bucov, cerîndu-mi extrase din articolele din presă care
vorbeau de romanul său. Stere, care toată viaţa fusese mai
456
647
presus de aprecierile altora, la bătrîneţe ajunsese, într-o
oarecare măsură, sensibil la critici.
* în timpul bolii sale, mi-am exprimat dorinţa de a-1
vizita ; dar familia sa m-a oprit.
* La 23 ianuarie 1936 am primit de la el următoarea
scrisoare : „Dragă domnule Sevastos, aflu că familia te-a
împiedicat să vii la Bucov. Sînt sub tutelă şi nici nu pot
rezista fără să mi se facă rău. Dar să ştii că eşti binevenit
oricînd, numai să te informezi la telefon în ce hal sînt. Al d-
tale, C. Stere."
* După relatările familiei şi ale avocatului C. Cucu, prieten
vechi al lui Stere, care a stat aproape nedespărţit de dînsul
în tot cursul bolii, mi-am reconstituit în minte ţinuta dîrză în
faţa morţii a acestui luptător, ateu pînă în ultimul moment,
zeflemist chiar în clipele cele mai tragice. Dîndu-şi seama că i
se apropie sfîrşitul, Stere îi spuse lui Cucu :
* — Ştii de ce sînt îngrozit, Cucuie ? Să nu se petreacă ceva
nepotrivit la moartea mea. Mă tem ca soţia mea să nu dea
în presă un faire-part de înmormîntare, trecîndu-se numai
pe dînsa şi pe fiul ce-1 am cu ea. Dar eu am mai avut o soţie,
cu care am trei copii. Un astfel de anunţ ar fi o
desconsiderare a primei mele familii, o nepoliteţe faţă de ea.
Dar dacă şi soţia mea cea dintîi dă, şi ea, un faire-part ?
Atunci apar ca bărbatul cu mai multe neveste — un fel de
Barbă Albastră... Ar fi ceva comic... De-aceea, pentru a evita
eventualele încurcături, m-am gîndit să-mi fac singur faire-
part-ul de înmormîntare. Scrieţ Cucuie : „Familia
profesorului C. Stere are durerea de a anunţa moartea..."
456
* Iar în ziua de 14 iunie 1936, Stere scrise cu creionul
chimic pe o hîrtiuţă lungăreaţă, detaşată dintr-un carnet,
cîteva rînduri şovăitoare :
* „Pentru prieteni.
* Rog fără discursuri la incinerare şi fără necroloage
panegirice în presă. Salutări tuturora, C. Stere."
* Cum i-a fost viaţa, şi moartea i-a fost o luptă. Tot restul
de energie i se concentrase în ochi, care — injectaţi — îi
ieşiseră din orbite. Inima nu mai era în stare să adune şi să
împrăştie sîngele. Gura nu mai putea prinde aerul, şi gîfîia,
mugea... Pieptul se ridica şi se prăbuşea într-un horcăit greu.
Şi lupta asta a durat ceasuri întregi.
* Trupul împietrit, cu un zîmbet uşor în colţul gurii — a
ironie, iertare, duioşie ? — stătea printre făclii şi flori, în
mausoleul crematoriului. Tot timpul, profesorul dr. Rainer,
savantul anatomist, care stătea la un pas de el, şi-a ţinut
ochii ţintă, neclintiţi, pironiţi asupra figurii lui Stere.
* S-a auzit o muzică instrumentală, un cîntec de cor...
* Dintr-o dată, de undeva, din fund, am văzut arbuştii şi
florile din jurul catafalcului mişcîndu-se. Parcă trecea prin
ele viforul morţii. M-am apropiat de locul unde stătuse
sicriul. Erau numai două capace de fier închise. Stere se
coborîse — în sfîrşit, calm — în altă lume.
* Afară furtuna urla... Torente de apă băteau bolta
crematoriului, fulgerele se aprindeau şi se stingeau în toate
părţile, tunetele zguduiau pămîntul şi cerul. în acest decor al
stihiilor dezlănţuite se înălţa — din vîrful templului morţii —

456
649
un abur uşor, parcă ultima răsuflare din viforul unei vieţi,
acum stinse.
*
*
*
*
* CONSTANTIN BOTEZ

*
*
* Costică Botez, care a lucrat la dicţionarul academic
alcătuit de Al. Philippide, mi-a povestit cum a izbutit să-şi
apere fişele dicţionarului împotriva unor eventuale
neglijenţe gospodăreşti.
* — Cînd m-am însurat, începu Costică Botez, am dus-o
în birou pe soţia mea, care era foarte tînără. I-am arătat
cutiile de fişe, ca şi fişele înşirate'în teancuri pe masa de
lucru, şi i-am spus cu un ton foarte serios : Uite, dragă, aici e
rezultatul muncii mele crîncene de cîţiva ani; sînt fişele
scoase din zeci şi zeci de volume cercetate de mine. Dacă mi
se rătăceşte o fişă — totul este pierdut. Ar trebui să reiau
munca da capo şi aş fi dezonorat faţă de Philippide. N-aş
putea să suport nici una, nici alta. N-aş avea decît o singură
cale : să mă sinucid. Asta am hotărît : dacă-mi pierzi o fişă,
eu mă împuşc ! Nevastă-mea s-a îngrozit aşa de cumplit, că
nu lăsa servitoarea să facă grijitură decît fiind ea de faţă şi
închidea cu cheia uşa în lipsa mea. Astfel am izbutit să nu mi
se irosească de pe birou nici un capăt de aţă.

456
* Ultima dată cînd a fost la Bucureşti, Costică Botez arăta
rău. Avea faţa palidă şi puhavă. Privirea lui, bună şi blîndă,
era abătută. Mi se plîngea de o boală care probabil îl rodea
— şi care poate îi va fi fatală. Am căutat să-1 încurajez.
* — Mi se pare că n-o să mai facem vînat împreună —
începu el să-mi vorbească cu voce domoală, tristă — simt că
mă apropii de sfîrşit. Deunăzi, odihnindu-mă la hotel, mi-am
trecut în revistă toată viaţa. Şi ştii la ce concluzie am ajuns ?
Că nimic nu mi-a dat în viaţă o fericire absolută. Gîndeşte-te
numai la durerile unui părinte căruia i se îmbolnăveşte sau îi
moare un copil ? Singurele icoane de fericire absolută din
viaţa mea sînt campaniile de vînătoare făcute împreună cu
tine.
* Plecînd la Iaşi, Costică Botez nu se simţi bine de loc. Se
duse la cabinetul doctorului Bart, care, după ce îl examina,
exclamă alarmat:
* Vai de mine, domnule Botez ! Cum mai umblaţi pe stradă
cu o boală de inimă atît de gravă şi" 1 de avansată ? Luaţi
repede o trăsură, duoeţi-vă acasă şi ^uneţi-vă numaidecît în
pat.
* Domnule doctor, îi răspunse calm Costică Botez, nu te
alarma degeaba. Eu sînt cunoscut ca un om delicat şi n-o să
comit impoliteţea de a muri în cabinetul dumitale.
* Această consultaţie îl deprimă însă profund. îi paraliza
parcă forţa de rezistenţă fizică şi sufletească. Peste puţin
timp, Costică Botez se internă în Spitalul Sf. Spi-ridon, unde
în curînd încetă din viaţă.

456
651
* Prietenii şi foştii elevi care l-au preţuit îl văd ca un spirit
independent şi expansiv... Sufletul cel mai delicat, mai blînd
şi mai duios, omul cel mai bun pe care l-au cunoscut... Avea
o sensibilitate într-adevăr feminină, o profundă şi fină
delicateţe de simţire, dar şi o uriaşă putere de muncă, toate
ascunse sub masca omului de lume, căci Constantin Botez a
iubit viaţa, şi a unei modestii fără seamăn... Era într-însul o
putere de fascinare blajină, dar cu atît mai pătrunzătoare,
care te cucerea încetul cu încetul... „Amicii" îl stîrneau la
vorbă, contra-zicîndu-1 într-adins. Nu se supăra niciodată.
Zîmbea cu bunătate şi răspundea cu argumente cărora nu se
putea rezista. Sau dezarma pe interlocutor cu o glumă... De
cîte ori simpla lui prezenţă îi reconforta pe unii prieteni,
făcîndu-i să li se pară mai demnă de a fi trăită această „viaţă
cenuşie" — cum o numea el !...
* Vorbind despre război, Costică Botez a spus unui
prieten :
* — Pe noi, aceştia de demult, războiul ne-a dezorientat
complet. Ne-a rupt viaţa în două.
* La o întrebare : Ce preferă ? Proza sau versurile ? el a
răspuns surîzînd :
* — Eu sînt de moda veche : îmi plac poeziile...
* S-a oprit, aşa de timpuriu, inima cea mai bună de om al
familiei şi al prietenilor. Te privea cu ochi duioşi şi blînzi.
Asprimea vieţii nu-i influenţase întru nimic
temperamentul... Iubitor de viaţă, de natură, de cei „umiliţi"
şi „ofensaţi," trecea printre noi cu mîna îndreptată a
mîngîiere... Numai lui i-am arătat sufletul pînă la fund.
456
Aveam aceleaşi amintiri. Acum amintirile mi s-au împuţinat
parcă pe jumătate. Zilele noastre trăite împreună au murit în
ochii lui. Am un sentiment de părăsire şi de singurătate.
* GALA GALACTION

*
* Cu cîtva timp înainte de a cădea la pat, Galaction m-a
poftit la dînsul — în modesta-i căsuţă de pe strada Minai
Cornea. M-a primit cu cordialitate, m-a îmbrăţişat şi m-a
sărutat, pierzîndu-mă în stufoasa-i barbă aproape albă.
* După cîtăva vreme de taclale, el scoase dintr-un dulap
un registru cu tartajul verde, cum arată Cartea Mare a
întreprinderilor comerciale, şi, deschizîndu-1, imi spuse :
* — Acesta-i jurnalul meu. îl ţin din adolescenţă. Am în
totul vreo opt „caiete" de acestea cu amintiri. Sînt zăvorite
în ele lucruri intime, ce nu se pot publica decît după
dispariţia personajelor despre care-i vorba... şik —
bineînţeles — după moartea mea.
* Şi Galaction îmi citi cu vocea lui plină, melodioasă,
modelată după nuanţa cuvintelor, cîteva pagini care
cuprindeau întîmplări şi discuţii interesante — scrise cu
aceeaşi îngrijire, ca un manuscris bun de dat numaidecît la
tipar.
* Pe Galaction, în timpul bolii sale, nu l-am văzut. Mă
interesam însă tot timpul de starea sănătăţii lui. Era
conştient. Şedea culcat ca o mumie, numai cu ochii vii —
care mai păstrau, abia licărind, o scînteiuţă din pălă-laia de
odinioară. Alteori stătea absent într-un fotoliu fără să
recunoască pe nimeni...
456
653
* Deşi aşteptam din an în an, din lună în lună, din
săptămînă în săptămînă, din zi în zi vestea încetării sale din
viaţă — totuşi, cînd un prieten mi-a telefonat că Galaction a
murit, am simţit un zvîcnet în inimă. Seara m-am dus să-1
văd, pentru cea din urmă oară* pe catafalc, printre flori, în
naosul bisericii Sf. Nicolae de pe Calea Victoriei, din faţa
Academiei. Pe panoul de afară, atîrnat ca un scut pe arcul de
doliu de la intrare, am citit scris cu slove aurite pe fond
negru : Preotul Gala Galaction.
* Am trecut în jurul catafalcului şi am privit mortul — ceea
ce nu fac niciodată. Totdeauna la înmormîntări îmi ţin ochu
în pămînt. Nu păstrez în minte decît cazuri izolate, cînd
dintr-o aruncătură de ochi am zărit din întâmplare o frunte
tuciurie, o pereche de pantofi rigizi ca de tablă, din
picioarele unei fiinţe scumpe, o şuviţă de păr clătinată de
vînt la marginea gropii înainte de a se pune capacul pe
pieptul unei defuncte. Pe Galaction însă l-am privit cum
stătea cu capul răsturnat pe perna funerară, cu faţa ca de
ceară, cu barba albă risipită pe piept. Ochii săi închişi nu mai
vedeau lumea. Am dus rînd pe rînd la mormînt pe mulţi
prieteni. Moartea lui Galaction însă mi-a pricinuit cea mai
adîncă durere, fiindcă lîngă sicriul lui mi-a venit un gînd
insidios : Cu Galaction pierd pe ultimul prieten din generaţia
lui, care m-a iubit mai mult !
* A doua zi n-am mai intrat în biserică. Am aşteptat în
curte sfîrşitul serviciului religios. Am văzut literaţi şi cititori
bătrîni care l-au urmărit cu prietenie pe Galaction — carte cu
carte — trăind parcă împreună cu autorul procesul creaţiei
456
lui artistice. Am văzut şi tineri care, poate, se aflau sub vraja
pasionantelor pagini de iubire din vestita-i nuvelă De la noi
la Cladova.
* Rămăşiţele sale pămînteşti au fost transportate la
* mănăstirea Cernica, unde scriitorul îşi alesese locaşul de

veci.
* Mormîntul lui Galaction se află între cele două bălţi,
năpădite de stuf şi de papură, care şoptesc în bătaia vîntului.
E în vecinătatea bisericii părăsite, cu clopotniţa dărăpănată,
cu ziduri înnegrite, roase de vremi. îl străjuiesc copacii
seculari, desfrunziţi în vremea asta. Vîntul aspru care trece
asupra apelor din balta Cernicăi, venind în zbucium din
pădurea apropiată, îmi aduce un crîmpei de psalm din Biblia
tradusă de Galaction şi pe care, dacă aş fi ecleziast, l-aş
îngîna în surdină : „Ridicaţi, porţilor, pragurile voastre cele
de sus ! înălţaţi-vă, voi, porţi ale veşniciei, ca să intre
împăratul slavei !"
* MIBAJIL SADOVEANU

*
*
* într-o dimineaţă de octombrie, la înmormîntarea lui
Mihail Sadoveanu, m-am întîlnit în convoiul din preajma
Ateneului Român cu prietenul Constantin Moţet, avocat-
pensionar, stabilit într-un tîrg oltenesc de la poalele
munţilor, în trecere prin Bucureşti. Costache Moţet, despre
care Sadoveanu are cuvinte calde în Anii de ucenicie, auzind
de moartea colegului său din şcoala primară de la Paşcani,
din gimnaziul de la Fălticeni şi din cursul superior al Liceului
456
655
Naţional de la Iaşi, a venit să-1 petreacă pînă la lăcaşul din
urmă.
* Ne-am integrat în coada unui convoi pe după spatele
Ateneului, printre oameni de toate vîrstele şi din toate
domeniile muncii, care pomeneau cînd de Baltagul, cînd de
Neamul Şoimăreştilor, Hanu-Ancuţei, Dumbrava minunată,
cînd de împărăţia apelor sau de Ţara de dincolo de negură...
* — De cînd îl cunoşti, domnule Moţet ? îl întrebai.
* — O, tare de mult. Era parcă prin 1883. într-o zi de
iarnă, nu ştiu cum m-am trezit în casa apărătorului Alecu
Sadoveanu din Tg. Paşcani. Eu eram de patru ani. Acolo am
făcut cunoştinţă cu Mihălucă, care avea trei ani. Ne aflam
singuri în odaie. Parcă-1 văd într-o cămăşuţă lungă pînă în
pămînt, stînd în picioare lingă prichiciul ferestrei. Mînca în
joacă, cu mare poftă, nişte cărămidă pisată şi mă îndemna şi
pe mine. Mie însă îmi era silă de însuşi cronţănitul firelor de
cărămidă în dinţişorii lui.
* Ne-am reîntîlnit în clasa întîi primară la învăţătorul
Mihai Busuioc din Paşcani, care domina cu statura lui masivă
gloata de patruzeci-cincizeci de copii, îngrămădiţi în aceeaşi
încăpere. în clasa a patra eu am părăsit şcoala domnului
Busuioc.
* Pe Mihălucă l-am găsit în gimnaziul din oraşiîl Fălticeni,
unde el repetase clasa a IV-a la şcoala urbană din localitate,
deoarece atestatul de absolvire a patru clase primare rurale
— ca cel de la Paşcani — nu-i dădea dreptul să se înscrie la
gimnaziu. Prin clasa a Il-a gimnazială a scris o povestire
haiducească : Fior ea Corbeanu.
456
* între timp, convoiul spori. Nu numai se lungi, dar se şi
îngroşă. De la patru persoane, cît era şirul la început, el
ajunse lat cît toată strada. Şi vecinii de dinainte, şi cei de-
alături, şi cei din spate făcuseră cerc în jurul nostru,
ascultînd cu interes povestirea lui Moţet.
* — Dar vreo şotie n-aţi făcut cît aţi fost la gimnaziu ? il
întrebai.
* Moţet zîmbi şi-mi răspunse, după oarecare întîrziere :
* Ba am făcut. Dar asta-i o pată asupra copilăriei noastre.
Nu ştiu dacă trebuie s-o divulg sau nu, mai ales că
Sadoveanu n-a pomenit de dînsa în Anii de ucenicie, unde a
vorbit de isprava cu opera lui din viaţa haiducilor.
* De ce să n-o divulgi ? — îl stîrnii eu.
* ■— Hai să mă destăinuiesc. Iată ce poznă am săvîrşit.
într-o vreme, Mihălucă stătea în gazdă la Leon Crăcă-lescu,
comisar de poliţie, însurat cu o franţuzoaică. Toamna,
cîrciumarii din Fălticeni îşi lăsau tot timpul butoaiele cu vin
afară, în faţa crîşmei. Sadoveanu, împreună cu mine,
îndemnaţi de un coleg destrăbălat (unul Dimitriu), dădeam
cep butoaielor, noaptea, şi luam vin cu cofa. Ne strecuram
pe furiş afară din tîrg şi ne urcam pe o scară şubredă,
bîjbîind, în podul unei mori părăsite. Liliecii, speriaţi, se
desprindeau de pe grinzi şi zburau în toate părţile. Ne
făceam loc dînd cu dosul mîinii laoparte pînzele de păianjen.
Şi închinam ulcelele de vin la lumina unui capăt de luminare,
care se stingea cînd sub o undă de vînt, cînd sub zbaterea
liliecilor. Stăteam la taclale pînă spre ziuă şi, în zorii
dimineţii, ne coboram — niciodată beţi — pe scara
456
657
hrentuită, dar straşnic de colbăiţi şi plini de aţe de
păianjen... După cîteva escapade de acestea ne-am
astîmpărat, fiindcă poliţia — graţie flerului comisarului, sau
al soţiei sale — dăduse de urma năzdrăvăniilor noastre.
* Dar dintre colegii dumneavoastră de la gimnaziu s-a mai
ocupat cineva de literatură ?
* Da, Eugen Lovinescu, fiul directorului gimnaziului, care se
situa de obicei în fruntea clasificaţiei. Era însă un înfumurat.
Nu catadicsea nici să se împrietenească cu colegii, nici măcar
să vorbească cu ei. Intra şi ieşea din clasă o dată cu
profesorii. Nimeni nu-1 simpatiza. Sadoveanu era un bun
elev. Se distingea la română, franceză, latină.
* — Aţi rămas prieteni şi-n liceu, la Iaşi ?
* — Şi-n liceu, şi toată viaţa. în 1898 am trecut la Iaşi în
cursul superior al Liceului Naţional. De unde în clasele
primare şi la gimnaziu umblam în straie particulare, la liceu
am purtat uniformă. Aveam o şapcă cu banderolă verde. îmi
amintesc că într-o iarnă, cînd eram amîndoi în gazdă la un
funcţionar, Popovici, de pe strada Zugravilor, am tradus,
împreună cu dicţionarul, din franţuzeşte un volumaş cu
povestirile de vînătoare ale lui Turgheniev. In vacanţa de
vară Sadoveanu s-a retras la Fălticeni, unde locuia Ecaterina
Bîlu, dragostea lui precoce, soţia sa de mai tîrziu. Acolo a
publicat aceste istorisiri, la tipografia Zeidman, sub
pseudonimul Ivan Turbincă.
* Din vorbă în vorbă, am ajuns, în ţ sfîrşit, în holul
Ateneului. înconjurat cu coroane de flori, se înălţa catafalcul,
în sicriu — figura de ceară a scriitorului, mult împuţinată.
456
Ochii săi vioi, cu care săgeta frumuseţile naturii, erau închişi
pentru totdeauna. Braţul lui, deprins să arunce sprinten
puşca la umăr sau să tragă undiţa cu păstrăvul prins în cîrlig
— îi zăcea, ţeapăn, pe piept. Am trecut în tăcere, cu dinţii
strînşi, parcă nu împrejurul sicriului unei fiinţe omeneşti —
ci aveam impresia că pe dinaintea mea bîntuie însăşi stihia
morţii.
*
*
*
*
*
*
*
*
* ÎNCHEIERE

*
*
*
*
* Viaţa românească a apărut în 1906, ca o publicaţie
literară şi ştiinţifică, sub conducerea lui C. Stere şi Gh.
Ibrăileanu, avînd misiunea de a cultiva masele atît prin
lucrări beletristice de bună calitate, cît şi printr-o informaţie
variată şi precisă asupra mişcării intelectuale din ţară şi de
peste graniţă.
* în această revistă au publicat bucăţi în proză şi în versuri
cei mai buni scriitori ai noştri, începînd cu Cara-giale,
456
659
Coşbuc, Vlahuţă, Delavrancea (şi chiar Duiliu Zamfirescu, cu
toată polemica dintre el şi Ibrăileanu) şi continuînd <cu
literaţii din generaţia următoare.
* Viaţa românească a atras, prin prestigiul ei, aproape pe
toţi scriitorii talentaţi din ţara noastră. Unii veneau de la
sine. Altora, redacţia la cerea colaborarea, iar ei se simţeau
măguliţi şi trimiteau acestei publicaţii tot ce aveau mai bun
în sertarele lor.
* Viaţa românească a îndemnat pe mulţi scriitori să-şi reia
sau să-şi intensifice activitatea literară. A descoperit multe
talente noi. A sugerat tuturora idei şi a fost un îndreptar în
creaţia lor artistică.
* Multe manuscrise s-au perfecţionat pe masa
redacţională. Opere de valoare, dar neîngrijite ca formă, au
fost şlefuite de grămăticii şi de stiliştii redacţiei.
* Publicînd lucrări de seamă, care purtau pecetea tuturor
şcolilor şi curentelor sănătoase, Viaţa românească n-a
încetat nici un moment de a-şi arăta preferinţa pentru
realism. A tipărit de predilecţie literatură realistă, care
reflecta specificul naţional, într-o limbă vie şi proaspătă,
scoasă din inepuizabilele izvoare spirituale ale poporului. A
fost sensibilă, în acelaşi timp, la veritabilele valori culturale
străine.
* Viaţa românească a luptat împotriva reacţionarismului.
S-a ridicat contra curentelor obscurantiste, care sporeau pe
vremuri în opinia publică. A pledat pentru toleranţa
religioasă şi a veştejit rasismul. A avut totdeauna o atitudine
prietenoasă faţă de muncitorii cu braţele şi cu mintea,
456
luptînd veşnic pentru reforme : expropriere, vot universal,
dreptul femeilor etc.
* Redacţia Vieţii româneşti a fost un laborator de
literatură bună, unde, decenii întregi, s-aU trudit membrii
acestui cerc — în umbră, fără glorie şi străini de orice interes
material — pentru îmbunătăţirea manuscriselor
colaboratorilor, ridicînd astfel nivelul artistic al revistei.
* în acest laborator, munca redacţională era diriguită de
Ibrăileanu, care îşi închinase toată viaţa acestei reviste —
„copilul meu", cum ii spunea el. în afară de preocupările
profesionale în legătură cu catedra, Ibrăileanu avea
concentrate asupra revistei toate gîndurile sale. Ziua şi
noaptea — cînd lucra sau medita în liniştea „solemnă" de
după miezul nopţii — el nu urmărea decît noi mijloace de
îmbunătăţire a revistei. Pe lîngă munca cerută de lucrările lui
: articole, cronici, polemici, recenzii, revista revistelor,
Ibrăileanu îşi consacra cea mai mare parte din timp citirii,
stilizării şi corectării manuscriselor străine.
* Opera personală a lui Ibrăileanu nu este vasfcă, fiindcă
cultura şi talentul lui s-au revărsat asupra lucrărilor altora,
pe care, în marea lui mărinimie, le-a îrflfcunătăţit
considerabil, el rămînînd mereu în umbră.
* Colecţia Vieţii româneşti din 1906 pînă în 1930 este de
fapt opera lui Ibrăileanu, al cărui spirit — ca un fluviu
subteran — circulă de la un capăt la altul «1
acestei lumi de idei şi de senWe? Sdu/i
ceptibil calea în adîncuri şi numai ici-colea izbucn^d Ta
suprafaţa cu răbufniri năvalnice. izbucnind la
456
661
* în munca lui redacţională, Ibrăileanu a fost aiutat do
membru cercului, pe care el i-a selectat i a ţinu mă nunchi
cu darul său magnetic şi i-a condus rentaTa îndeplini
împreună înalta misiune culturală a Revistei
*

456
 * TABLA ILUSTRAŢIILOR
*
*
*
*
* în excursie la Cîmpulung (Bucovina) . . . 32—33
* în excursie la Văratec 32—33
* Redacţia revistei „Viaţa românească" . . . 64—65
* G. Ibrăileanu........ 64—65
* C. Stere................ 90-97
* Constantin Botez. 96—97
* Iancu Botez.......... 128-129
* Mihai Carp........... 128-129
* Mihai Pastia......... 160-161
* Octav Botez.......... 160-161
* M. Sevastos.......... 192-193
* Mihail Sadoveanu 192-193
* Radu Rosetti....... 224-225
* G. Topîrceanu....... 224-225
* Tudor Arehezi....... 256-257
* Gala Galaction..... 256—257
* C. Stere.............. . 416-417
* Demostene Botez. 416 — 417
* M. Sevastos.......... 448-449
* Facsimil dintr-o scrisoare a lui G. Ibrăileanu că-
tre M. Sevastos.... 448—449
* Facsimilul unei scrisori a lui C. Stere către
* M. Sevastos.......... 448—449
494
 *
*
*
*
*
*
*
*
* CUPRINS
*
*
*
*
* Primele amintiri....... 5
* Excursiile cerculuiJ . . . . 12
* La Viaţa românească 16
* Înfiinţarea Vieţii româneşti 27
* Viaţa redacţională.... 31
* G. Ibrăileanu.......... .44
* Amintirile lui G. Ibrăileanu 52
* în intimitatea lui G. Ibrăileanu 62
* C..............................Stere 88
* Amintiri despre C. Stere 98
* Constantin Botez......111
* întemeietorii revistei calomniaţi 118
* Caracterul cercului Vieţii româneşti 121
* Gheorghe din Moldova 125
* Dr. N. Quinezu..........130
494
665
* D..............................D. Pătrăşcanu 135
* Al doilea secretar ide redacţie 142
* Mihai Carp .. 146
* Spiridon Popescu.„ 151
* Mihai Pastia. . . . . . \ . 155
* Partea ştiinţifică..... 160
* Artur Stavri............ .166
* Calistrat Hogaş.........171
* A. Philippide .......178
* Doctorul I. Mironescu şi alţi doctori 183
* Mihail Sadoveanu.....190
* I. Al. Brătescu-Voineşti 201
* Radu Rosetti.............214
* Jean Bart 219
* G. Topîrceanu...........225
* Alice Călugăru..........239
* Tudor Arghezi......... 242
* Galla Galaction...... .' <249
* „Florică ceteraşul". .257
* A. D. Ionescu............261
* Mihai Codreanu........266
* Axinte Frunză...........271
* Puncte de vedere.....280
* Polemici............ - 2 9 0
* Taclale......................300
* Porecle.....................308
* Farse....... ..............313
* I. L. Caragiale printre scriitori 316
 * Musafirii redacţionali 330
* In preziua războiului. 337
* Hortensia Papadat-Bengescu şi I. C. Vissarion . . 340
* Intermezzo după război 344
* Reapariţia Vieţii româneşti - 358
* Noi şi vechi colaboratori 379
* Paul Zarifopol...........391
* Constanţa Marino-Moscu 396
* Influenţa lui Anatole France 398
* Prof. Dr. Francisc Rainer 403
* C. Stere — intim.......409
* Lumea-bazar........ 417
* Strămutarea Vieţii româneşti în Capitală . . . . 421
* Corespondenţa lui G. Ibrăileanu 425
* Sfaturile lui G. Ibrăileanu 429
* Izabela Sadoveanu. . .433
* P. Nicanor et Comp , 435
* Iniţiale şi pseudonime
* Cinegetica la Viaţa românească 44-^
* Apusuri... (G. Ibrăileanu, C. Stere, Constantin Botez,
* Gala Galaction, Mihail Sadoveanu) . . . . 476
* încheiere..................489
* Tabla ilustraţiilor..493
*

494
667
 * UNIVERSITATEA. -I DECEMBRIE Î9ir
* AL.SA *UUA B'.BLHDTEQA Q
*
*
*
*
* Redactor responsabil : SILVIA SUR
Tehnoredactor : MINA CANTEMIR ,
----------------______ _
* Dat la cules 25.05.1966. Bun de tipar 12.08.1966. Apărut
1968. Tiraj 12.160 ex. Broşate 11.080 ex. Legate 'ii 1.080
ex. Hîrtie tipar înalt B de 63 g/m1. Format 540X840116.
Coli ed. 26.I5L Coli tipar 31. Plante tipo 10. A. nr.
4.53611966. CZ. pentnT bibliotecile mari 8R. C.Z. pentru
bibliotecile mici 8R—95.
* Tiparul executat sub comanda nr. 60.344 la
Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii", Piaţa Scînteii nr.
1, Bucureşti — Republica Socialistă România
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
*
494
668
 *
*
*
*
*
*
*
*
io-di

494
669
 *

494
670