UN CĂRTURAR UITAT: VASILE PANOPOL

Mihai Sorin Rădulescu

£ tudiile genealogice românești au fost ilustrate de cercetători

pasionați care adesea nu au publicat rezultatele căutărilor lor
sau au făcut-o doar parțial. Aceasta, uneori din rațiuni obiective,
ținând de împrejurările grele ce au urmat celui de-al doilea
război mondial sau pentru că au considerat că aceste investigații
trebuiau continuate pentru a îmbunătăți genealogiile studiate. Fie
vitregia vremurilor, fie exigența autoimpusă au făcut ca de multe
ori, căutările să fie luate de la început. în rândul împătimiților
scormonitori ai trecutului, cu privire specială asupra aspectelor
sale genealogice, se numără și istoricul și genealogistul Vasile (zis
Bubi) Panopol (1881-1956), a cărui amintire este căzută în uitare.
Interesul său științific s-a îndreptat cu precădere spre Moldova,
Panopol fiind un foarte competent cercetător al istoriei regiunii
sale natale, mai ales din veacul al XlX-lea1.
Vasile Panopol este produsul, dar și exponentul unei atmosfere:
cea a boemei ieșene de la cumpăna secolelor XIX-XX. Cunoscă
tor excelent al vechilor case din capitala Moldovei, el le-a evocat
cu mult talent în scrierea sa Pe ulițele Eșului 2. Am descoperit și
am transcris acest manuscris la secția de Manuscrise a Bibliotecii

1
Academiei Române. Adresez călduroase mulțumiri domnului
Augustin Frățilă, directorul Editurii ALLFA, pentru a fi acceptat pu
blicarea acestei inspirate și foarte documentate evocări a vechiului
lași, precum și domnișoarei Olimpia Novicov, redactorul cărții.
Fiu natural al lui Vasile Pogor, a cărui arhivă a moștenit-o,
depunând-o ulterior la Biblioteca Academiei Române, Vasile
Panopol și-a petrecut copilăria și adolescența în aerul impregnat
de cultură al capitalei Moldovei. A rămas un îndrăgostit al acestui
oraș pe care l-a cunoscut în profunzime, pe baza studiului hrisoa-
velor, al relațiilor de călătorie, ca și al tradițiilor orale. în tot ce a
lucrat se vede pasiuhea pentru studiul științific al trecutului. Pe
Vasile Panopol nu l-au animat aspirații publicistice; singura sa
carte, Românce văzute de străini, a apărut când autorul ei avea
62 de ani. în anul publicării cărții, 1943, Vasile Panopol era
membru fondator al Cercului Genealogic Român din București 3.
Amintirea sa a rămas vie în rândul genealogiștilor bucureșteni,
mai ales a acelora care se întruneau periodic la inginerul
Ferdinand Bartsch, el însuși un pasionat al studiilor genealogice.

Casa Vasile Pogor, azi Muzeul Literaturii Moldovei, în care au avut loc șe
dințele Junimii. M a i târziu, aici a copilărit istoricul Gheorghe Brătianu. Pe fațadă
se poate vedea stema familiei Moruzi, din care descindea mama istoricului.
 Mama lui Vasile (Bubi) Panopol, Calypso (Caliopi) Panopol,
era fiica spătarului Vasile Panopol (Panopulo). Spița familiei
Panopol poate fi reconstituită pe temeiul fondului cu același
nume, aflat la Arhivele Naționale Istorice Centrale din București,
precum și utilizând alte surse pe care le citez în continuare în
note. Astfel, din niște însemnări autografe ale genealogistului
Vasile Panopol 4 rezultă că primul membru cunoscut al familiei a
fost Dumitru Panopol din Trikkala (Tesalia), care a avut ca fiu pe
cel dintâi Vasile Panopol. Acesta din urmă, care a deținut rangu
rile de comis și de spătar, stăpânea moșia Roșiecii, cu venit de
2000 galbeni 5. în 1841, el cumpăra moșia Dămăcușeni, de la
Safta Cantacuzino6.
Ascensiunea sa este surprinsă de paharnicul Costandin Sion în
celebra sa Arhondologie a Moldovei: „Grec, neguțitor, cu numele
Vasile Blănar; luând pe fimeia unui Peltechi, neguțitor grec și
iarăși bogat și blănar, care cumpărasă moșia Roșiecii a lui Matei
Negel de la Fălciu, s-au făcut și el bogat, și-au făcut case mari în
lași, ș-au cumpărat întâi decret de comis, mai în urmă au cum
părat altul de spătar" 7. Din însemnările genealogice amintite ale
lui Vasile (Bubi) Panopol, rezultă că bunicul său - cu același
nume - a fost căsătorit cu Maria Cocri, fiica paharnicului Dumitru
Cocri (fiul lui Costache Cocri) și a soției sale Ana născută
lamandi, fiica spătarului Ion lamandi. Aceleași însemnări indică
drept dată a morții Măriei Panopol, soția spătarului Vasile
Panopol, ziua de 21 martie 1885. Din căsătoria lor au rezultat un
fiu, Leonida, și o fiică, pe nume Calypso, care se va căsători cu
Neculai Coroi, fiul postelnicului loniță Coroi și frate cu Smaranda
Coroi, mama lui A.C. Cuza 8. Despre Vasile (Bubi) Panopol se spu
nea că era fiul natural al junimistului Vasile Pogor. De altfel, Vasile
(Bubi) Panopol a dăruit Bibliotecii Academiei Române arhiva fami
liei Pogor. Din căsătoria lui Calypso Panopol (+ nov. 1916, la lași)
cu Neculai Coroi, s-au născut trei copii (frați după mamă ai genea
logistului Vasile Panopol): Eduard, colonel de cavalerie, Lucia, că
sătorită întâi cu magistratul Gheorghe Mezincescu (părinții omului
politic Eduard Mezipcescu) și apoi cu Paul Holban, și Maria, soția
lui Alecu Ciurea (fiul profesorului medic ieșean Ion Ciurea)9.

3
 La 20 aprilie 1863, Leonida „Panopulo" era pus în posesia
averii rămase de la tatăl său, spătarul „Vasile Panopulo", a cărei
epitroapă fusese până atunci soția acestuia, Maria „Panopulo" 10.
La acea dată, Leonida Panopol avea 25 de ani; așadar el s-a
născut în anul 1838. în fondul Panopol de la Arhivele Naționale
Istorice Centrale din București se găsește extrasul certificatului de
căsătorie a căpitanului Leonida „Panopulo" cu Ecaterina Farra,
care s-a încheiat la lași, în ziua de 14 ianuarie 1871 11. în aceeași
zi a avut loc căsătoria religioasă, la biserica Sf. Spiridon, slujba
fiind oficiată de arhiereul losif Bobulescu, iar nași fiind colonelul
Costache Cadela cu sora sa12. Leonida Panopol a funcționat și în
cadrul Ministerului Afacerilor Străine, în octombrie 1877 el fiind
numit secretar pe lângă demnitarul Nicolae Rosetti-Bălănescu13.
Tot în fondul Panopol mai găsim o adresă (nr. 6539 din 15 iunie
1881) a Direcției Generale a Serviciului Sanitar din cadrul Minis
terului de Interne, prin care lui Leonida Panopol îi era comuni
cată numirea sa „în postul onorific de epitrop la spitalele casei Sf.
Spiridon din lassy, în locul d-lui Gheorghian ce a fost chemat în
funcțiunea de ministru"14. Ulterior, Leonida Panopol s-a retras din
acest post. La 21 aprilie 1888 (prin adresa nr. 6070), i se aducea
la cunoștință rechemarea în funcția onorifică de membru al
Epitropiei Spitalelor Casei Sf. Spiridon din lași15. El s-a stins din
viață la 24 februarie 1909, la lași16. Soția sa Ecaterina Panopol pri
mise - poate pentru merite legate de sprijinirea ostașilor români
care luptau în Războiul de Independență - crucea comemorativă
„Elisabeta"17. în a doua jumătate a secolului trecut exista și o
Cleopatra Panopol, căsătorită cu Veniamin Costachi-Negel, fiu al
lui lancu Costachi-Negel și al Sevastiei născută Arghiropol
(Veniamin Costachi-Negel era strănepot de frate al mitropolitului
cu același nume) 18.
Din căsătoria lui Leonida Panopol cu Ecaterina Farra s-au
născut un fiu, Gheorghe (+ 1947), ziarist 19, și trei fiice: Adela
(căsătorită- cu profesorul chirurg ieșean Paul Anghel, fratele
poetului Dimitrie Anghel), Elena (soția lui Pascal Vidrașcu, unul
dintre pionierii cinematografiei românești) și Alexandra (căsătorită

4
 Corban) 20. Dintr-un pașaport păstrat în amintitul fond Panopol
rezultă că Alexandra Panopol avea 26 de ani în decembrie 1916,
deci se născuse în 189021. Sora sa, Elena (Lilica) Panopol, fusese
o bună prietenă a fraților Paul și Theodor Scortzescu, primul,
pictor, cel de-al doilea, diplomat și scriitor 22.
Vasile Panopol - cărturarul rememorat în aceste pagini - s-a
căsătorit cu dansatoarea rusoaică Prascovia Dokukin (+ 1957)23,
neavând urmași. Numele familiei Panopol s-a stins, dar sângele
său continuă prin descendenții săi pe linie feminină.
Ce a rămas scris de Vasile Panopol? în primul rând, cartea sa
amintită mai sus, care prefigurează într-un fel seria de Călători
străini despre Țările Române, editată de Institutul de Istorie „ N .
lorga". E vorba de o lucrare de imagologie, întemeiată pe
relatările lui Fourquevaux, Thomas Alberti, Niccolo Barsi, Paul de
Alep, Philippe Dupont, Del Chiaro, Baronul de Tott, loseph
Boscovici, Domenico Sestini, Raicevich, Carra, d'Hauterive, Lady
Craven, Doamna Reinhard, Principele de Ligne, Salaberry,
Struve, D'Antraigues, Langeron, Rochechouart, Lagarde,
Recordon, Laurențon, Kosmeli, William Macmichael, Sir Robert
Ker Porter, Wilkinson, Clausewitz, Charles Colville Frankland,
Lagan, Saint-Marc Girardin, Stanislas Bellanger, August Labatut,
Felix Colson, Demidov, Kuch, Kotzebue, Grenier, Lâger, LeCler,
Lucien Romier 24. Nu prefigurează oare lucrarea lui Panopol -
alături de cele, foarte cunoscute, ale lui Constantin Gane, actuala
„l'histoire des femmes"? Femeile din trecutul nostru apar prea
puțin în documente, de aceea sunt valoroase mărturiile călătorilor
străini, pe care Panopol le valorifică, în buna tradiție a lui
Nicolae lorga și Constantin C. Giurescu. Este de remarcat stilul
clar și concis al expunerii și mai ales spiritul critic în tratarea
relatărilor de călătorie. Vasile Panopol a fost un profesionist al
scrisului istoric. în acest sens, m i se pare semnificativ un pasaj din
introducerea cărții sale: „Informațiunile acestor diverși scriitori
trebuiesc luate în considerațiune, dar numai cu mare băgare de
searpăr dnii dintr-înșii sunt pătimași, de pildă Carra, Langeron și
Kuch, poate din cauza neplăcerilor avute în timpul petrecerei lor

5
la noi. Alții sunt cu totul superficiali, sau redau aprecierile lui
Cantemir și Carra, fără chiar măcar a-i cita. Cea mai mare parte
dintre ei au fost rău impresionați de obiceiuri care nu se potriveau
cu acele ale conaționalilor lor. încuviințarea divorsului [sic] la
noi și abuzul făcut de această încuviințare a uimit și a indignat pe
mai toți străinii, mai ales că în țările lor divorsul [sic] nu era permis.
Ei au fost mirați de lenevia și nepăsarea orientală a femeilor din
societatea boierească, precum și de libertatea moravurilor ivită abia
la începutul secolului al XlX-lea. Și luxul îmbrăcămintelor [sic] a fă
cut adeseaori [sic] obiectul criticelor lor severe. în schimb, mai toți
au fost impresionați de frumusețea tipurilor femenine [sic] atât ale
țărancelor, cât și ale boieroaicelor din ambele Principate. Hărnicia
și râvna femeilor din popor a fost remarcată și lăudată, de dânșii.
Deci și laude, dar și critice aspre au fost aduse româncelor. Cum nu
înțeleg să fac o apologie a femeilor din trecut, am redat cât mai
multe texte, cu toată monotonia înșirării lor, din care femeile apar
subt diferite aspecte, judecate cu indulgență sau cu severitate" 25.
Spiritul critic se manifestă în toate scrierile lui Vasile Panopol,
atât în cele edite cât și în cele inedite. Printre cele - foarte puține
- publicate, să menționăm articolul său Două scrisori necunos
cute ale spătarului lordache Bucșănescu, apărut în 194626, în care
autorul analizează valoarea istorică a acestor mărturii datând din
1826 și 1827. Articolul începe cu o introducere privind genealo
gia familiei emitentului epistolelor 27, precum și privind biografia
sa, lordache Bucșănescu fiind un personaj reprezentativ în timpul
domniei lui loniță Sandu Sturdza. Scrisorile prezentate sunt
adevărate rapoarte asupra a numeroase aspecte ale situației
Moldovei sub cârmuirea primului domnitor pământean. De pildă,
cea din 2 august 1827 oferă bogate informații despre incendiul
care a distrus o mare parte a lașului, la 20 iulie 1827.
Unele lucrări de evocare istorică ale lui Vasile Panopol sunt
încă nepublicate. Astfel, la secția Manuscrise a Bibliotecii Acade
miei Române se află o scriere romanțată a sa, intitulată Năravuri,
amoruri și apucături domnești, purtând un motto din Neculce:
„Hirea domnilor se potrivește cu linul mărilor și cu săninul ceru-

6
lui, când nu gândești se turbură mările și cerul se înnourează".
Lucrarea n u are note, dar este întemeiată pe o bogată documen
tație a autorului, în care intră și amintirile unor contemporani,
pentru veacul trecut. Scrierea se referă și la domnii munteni și la
cei moldoveni, încheindu-se cu evocarea personalității lui Cuza.
O altă scriere inedită a lui Vasile Panopol este cea intitulată
Moldovence eroine pușkiniene, păstrată tot la Biblioteca Acade
miei Române. în acest caz este vorba de o lucrare de erudiție
istorico-genealogică, sprijinită pe documente, relatări de călătorie
și scrieri memorialistice, menționate în aparatul critic. Sunt reînvia
te figurile unor mari boieroaice din secolele XVIII—XIX: vorniceasa
Maria Bogdan și fiica ei vistierniceasa Anica Roznovanu, Smaranda
Bogdan, Maria Balș, Catinca Bașotă, Anica Filipescu, Elena Sturdza,
principesele Zoe și Alexandra Bagration. Această lucrare, redactată
după publicarea cărții sale Românce văzute de străini 28, continuă,
pentru o perioadă ulterioară, evocările lui Constantin Gane d i n
Amărâte și vesele vieți de jupânese și cucoane.
Studiul lui Vasile Panopol despre Vornicul Vasile Pogor 1792-
1857 29 reconstituie documentat genealogia familiei Pogor, precum
și biografia tatălui junimistului Vasile Pogor (deci a bunicului
său). Vasile Panopol a alcătuit numeroase fișe genealogice și spițe
de neam, care se referă la familii boierești d i n Moldova. Ele dau
ța iveală o vocație puternică de genealogist, Vasile Panopol fiind
u n pasionat cititor de documente. El a știut să îmbine aplecarea
spre investigația genealogică, prin definiție migăloasă, c u plăce
rea evocărilor istorice, c u m este cea a vechiului lași. Vasile
Panopol își găsește u n loc pe deplin meritat în rândul unor căr
turari precum (Constantin Gane, Theodor Aug. Râșcanu, Rudolf
Șuțu, f i i n d un/specialist de foarte bună calitate al trecutului fa
miliilor boiefești moldovenești 30.

7
NOTE

1
G. Bezviconi, Cercetări genealogice românești (III), în „Arhiva
genealogică", serie nouă, l(VI), 1—2, 1994, p. 242 (din păcate, G.
Bezviconi nu îi consacră l u i Vasile Panopol decât o frază). Mihai
Sorin Rădulescu, Un istoric și genealogist uitat: Vasile Panopol,
comunicare susținută în cadrul celui de-al Vll-lea Simpozion de
studii genealogice de la lași (9-12 mai 1996), publicată (fără note)
în „Dacia literară", anul VII (serie nouă), nr. 22 (3/1996), pp. 43-44
(acest text stă la baza introducerii de față).
2
Vasile Panopol, Pe ulițele Eșului, publicat de Mihai Sorin Rădulescu
în foileton, în revista „Contemporanul", începând cu nr. 49 (190) din
1 0 decembrie 1993, p. 7. în prezenta ediție, titlul inițial a fost
modificat în Pe ulițele lașului.
3
„Arhiva Genealogică Română", București, 1944, pp. 85, 87.
4
însemnări genealogice de Vasile (Bubi) Panopol, aflate în arhiva
nepotului său, Eduacd Mezincescu (București).
5
D.A. Sturdza, Acte și documente privind Renașterea României, voi.
Vil, doc. nr. 2233 din 23 nov./5 dec. 1858, p. 987.
6
Mircea Ciubotaru, Toponimia bazinului hidrografic Rebricea (jud.
lași - jud. Vaslui). Oiconimele. Perspectivă istorică (I), în „Anuarul
Institutului de Istorie A.D. Xenopol", t. XXVIII, 1991, p. 328.
7
Paharnicul Costandin Sion, Arhondologia Moldovei, ediția a ll-a,
București, 1973, p. 213.
8
G. Bezviconi, Familia Coroi, în „ D i n trecutul nostru", nr. 17-20,
febr.-mai 1935, p. 101.
9
Ibidem.
10
Arhivele Naționale Istorice Centrale din București (în continuare
A.N.I.C.), fond Panopol, dos. 2.
11
Ibidem, dos. 3.
12
Ibidem.
13
Ibidem, dos. 5: adresa Ministerului Afacerilor Străine nr. 13279, din
21 oct. 1877, către Leonida „Panopulo", semnată de ministrul de
atunci, Mihail Kogălniceanu.
14
Ibidem, dos. 8.
15
Ibidem, dos. 7.
16
Ibidem, dos. 13: decizia de acordare a pensiei de urmaș, Ecaterinei
Panopol, ca văduvă a lui Leonida Panopol (din 7 aprilie 1909), în
care este citat extrasul după actul de deces nr. 379/909, eliberat de
Oficiul stării civile al orașului lași.

8
17
Ibidem, dos. 6 (brevet nr. 1059 din 6 februarie 1 879).
18
Gh. Ghibănescu, Spița familiei Costachi, în „Ion Neculce", 4, 1924.
19
G . Bezviconi, Necropola Capitalei (multigrafiat), București,
1972, p. 211.
20
A.N.I.C., fond Panopol, dos. 9, 10, 15.
21
Ibidem, dos. 17: pașaport pentru Rusia, din 31 decembrie 1916, al
Alexandrei Panopol (la acea dată necăsătorită).
22
Ibidem, dos. 16. Mihai Sorin Rădulescu, Precizări biografice (despre
Theodor Scortzescu), în „Cronica", nr. 31, 29 iulie 1988, p. 5.
23
G. Bezviconi, loc. cit.
24
Vasile Panopol, Românce văzute de străini, București, [1943],
192 p.
25
Ibidem, pp. 1 1-1 2.
26
Idem, Două scrisori necunoscute ale spătarului lordache Bucșănescu,
în „Arhiva românească", X, 1946.
27
Extrasul articolului de la nota 26, p. 2.
28
Faptul că manuscrisul Moldovence eroine pușkiniene a fost redactat
după apariția cărții Românce văzute de străini, reiese din mențio
narea cărții în notele manuscrisului.
29
Vasile Panopol, Vornicul Vasile Pogor (1792-1857), text îngrijit și
notă introductivă de Mihai Sorin Rădulescu, în „Arhiva genealogi
că", serie nouă, ll(VII), 1-2, 1995, pp. 253-270.
30
Arborele genealogic al familiei Panopol, reprodus în această carte, a
fost întocmit de Mihai Sorin Rădulescu pe temeiul următoarei docu
mentații:
- A.N.I.C., fond Panopol, dos. 2, 3, 5, 6, 7, 8, 9, 12, 13;
- Ibidem, fond Farra, dos. 2, 3, 5, 1 5;
- Documente privitoare la anul revoluționar 1848 în Moldova,
volum publicat de Direcția Generală a Arhivelor Statului,
București, Î960, doc. 33, pp. 38-39;
- Secretariatul de Stat al Moldovei. 1832-1862 (inventar arhivistic
publicat de O.G.A.S.), București, 1966, pp. 277, 309, 314, 323;
- D.A. Sturdza, Acte și documente privind Renașterea României,
voi. VII, doc. nr. 2233 din 23 nov./5 dec. 1858, pp. 982, 987.
- Listele de boieri ai Moldovei de la 1851, aflate la Biblioteca
Academiei Române, transcrise de Alexandru V. Perietzianu-
Buzău, cotele I 101811 și II 224276;
- G . Bezviconi, Necropola Capitalei, București, 1972, p. 211;
- Idem, Familia Coroi, în revista „Din trecutul nostru", 17-20,
febr.-mai 1935, p. 101.

9
 ARBORELE GENEALOGIC AL FAMILIEI PANOPOL

Mihai Sorin Rădulescu

DUMITRU PANOPOL
din Trikkala (Tesalia)

VASILE PANOPOL
+ ante 20.IV.1 863
comis, spătar, proprietar moșia Roșiecii (ținutul Fălciu)
= MARIA COCRI (fiica paharnicului Dumitru Cocri și a Anei lamandi)
+ 21.111.1885

LEONIDA CALIOPI
căpitan, epitrop la spitalele casei Sf. Spiridon din lași (Calypso) + XI.1916, lași
+ 24.II. 1909 = N ECULAI COROI
= 14.1.1871 lași, ECATERINA FARRA * VASILE POGOR (1 833-1 906)
(fiica spătarului Neculai Farra și a Măriei Simons)
GHEORGHE ADELA LILICA ALEXANDRINA VASILE MARIA EDUARD LUCIA
(Puiu) Sf. Vineri = PASCAL (Didica) PANOPOL = ALEXANDRU col. de cav. + 1927 Moinești
147 (83-10 Bellu) 1 = 30.VI.1 903, PAUL VIDRAȘCU = CORBAN (Bubi) CIUREA n. 7. IX.1864 = GHEORGHE
ziarist ANGHEL (div. 1916) f.c. ing., Director 1881-1956 (fiul prof. dr. Ion MEZINCESCU
= ELLI MEVIS (fratele poetului D. Anghel) Șc. de Arte și incinerat crematoriu Ciurea) + 191 8 T.B.C.
n. 31.X.1869, lași Meserii = PRASCOVIA I Bacău
Paul Anghel) + 5.IV.1937, lași f.c. DOKUKIN CIUREA Magistrat, preș.
2 = ... Prof. dr. chirurg lași +1957 inc. (Crem.) I trib. Bacău
I Dansatoarea
(1) 2 = GHEORGHE Severskaia
RADU DIAMANDI (f. lui Petru Dokukin)
+ 1932 lași n. 1878 f.c.
sinucis (fiul lui Costache Diamandi
necăsătorit și al Aglaiei Mânu)

I
(1) ANGHEL

DAN LISETTE VIOREL EDUARD ALEXANDRA

+ 1914, lași = ALEXANDRU + nec. n. 1 1/24.VII.1909, Bacău n. 1906 + 1946 T.B.C.
tânăr HIOTTU + 1 995, București Elveția
(dir. ziar Dacia f.c.) Dr. med. secretara lui V.V. Tilea
1 = FLORICA IONESCU
(di v., recăs. Matei Socor) ziarist francez
2 = ALEXA DUfvllTRACHE f.c.
Balerină
I
URMAȘI
 I

Ne găsim pe o piață de mari dimensiuni, de pe care privirile

noastre încântate îmbrățișează un dulce și unic peisaj de dealuri
împodobite de gingașele siluete ale Mănăstirilor Frumoasa,
Cetățuia și Galata, care se profilează sub un cer luminos. D i n
păcate, pe această piață se înalță trufașă șî bătătoare la ochi, o
matahală clădită într-un pretins stil gotic cât Se poate de dubios;
un castel de carton, străin cu totul naturii j înconjurătoare și
înfățișărilor frumoaselor biserici și clădiri vechyale lașului.
Statuia lui Ștefan cel Mare, poate cea /mai reușită operă a
sculptorului Fremiet, apare micșorată de mărimea pieței și
apăsată de greoaia construcție. Chipul de bronz al marelui voie
vod care-și îndreaptă falnicele sale priviri spre vechea capitală,
zărește ctitoria sa Sf. Neculai Domnesc, pe care nu o mai
recunoaște, fiind și ea „restaurată". Vodă Ștefan este scutit, spre
fericirea lui, de priveliștea străvechilor sale Curți, schilodite de pe
urma unor reclădiri nepotrivite. Străin într-acest mediu împodobit
demult de dânsul sub alte aspecte, Ștefan își profilează măreața
lui închipuire întrevăzută atât de frumos, sub un cer crepuscular,
de poetul Mihai Codreanu:

15
 „...Din soare, sângerând pe după dealuri
Ale Moldovei sfinte idealuri
Coboară pe figura-i ca o slavă...
...Și razele coroanei dormitoare
Iau tonuri de rubin, pe când, sub soare
S-aprinde-n zări o Roșie Dumbravă".

'î £

Statuia lui Ștefan cel Mare din fața Palatului Domnesc (pe locul Palatului
Culturii), lucrare a sculptorului francez EmmanUel Fremiet (1824-1910).

Pe aceste locuri, dacă am crede legenda, au fost încă din ve

chime așezări crăiești dace și daco-romane. Probabil că încă din
timpul domniei lui Alexandru cel Bun ființa aici o curte domneas
că, ea însă nu era reședința capitală a Moldovei, aceasta fiind la

16
 își strămută scaunul la lași, unde dăinui în acest oraș până la
unirea Principatelor.
Aspectele curților, care din nenorocire în decursul vremurilor
au fost prada unor numeroase asalturi și pojaruri, nu se pot
închipui cu preciziune. Ele apăreau disparate, după cum ni le
arată vechi stampe și gravuri. Curțile erau împrejmuite cu ziduri
de piatră sau de lut, cu multiple încăperi, cu mai multe bisericuțe
și paraclise, precum și cazărmi pentru seimeni, păzitori domnești
și alte numeroase așezări trebuincioase unei gospodării voievoda
le. Aceste aspecte medievale de cetate, nepotrivite și fără coeziu
ne, de clădiri vechi sau reconstruite, înnădite și mărite după
nevoi și putință, aveau totuși o măreață și pitorească înfățișare.
Curțile domnești se integrează în istoria Moldovei, căci în ele
s-au petrecut în decursul veacurilor grozave și uneori îmbucu
rătoare întâmplări. Primul domnitor care a așezat definitiv scau
nul țării la lași, Alexandru Vodă Lăpușneanu, la a doua lui dom
nie începută în 1564, măcelărește fără milă într-o singură zi, dacă
am crede pe cronicar, 47 de boieri, distrugând o întreagă clasă
socială potrivnică lui. Cu toate că unii istorici au atribuit scopuri
politice acestui masacru, cred că sinistrul voievod, al cărui nume
este purtat de una din principalele uliți ale lașului, este interesant
numai din punctul de vedere patologic, sub raportul nebuniei
sale speciale, a patimei de sânge. Mulți domnitori cu porniri
despotice, anteriori sau posteriori lui Alexandru Lăpușneanu nu
au fost feriți de atari crude apucături a căror victime fură sacrifi
cate pe aceste locuri, prin tăierea țapului, onoare rezervată nu
mai boierilor, sau prin spânzurătoare, osândă aplicată oamenilor
de rând. Un călător străin pretinde ctă două spânzurători ființau în
preajma curții, în vremuri vechi, .desigur ele rareori erau lipsite de
victime, a căror leșuri se clătinau sinistru la bătaia vântului.
Boierii tăiați erau îndelung expuși privirilor norodului. Sub
groaznica a treia domnie a lui Gheorghe Duca Vodă fură decapi
tați la 1679 trei dregători: Vasile Gheuca, marele vistiernic, Lupul
fost sluger și jitnicerul Gheorghe Bogdan, cărora, spune croni-

‘MW JBLMDTECA JUOETEANa

..OH.ASACHr
IA«I
17
carul Neculae Costin, „le-au tăiat capetele la fântână, ș-au șezut
trupurile cele tăiete până în seară, la fântână..." După trecere de
un veac, tot un Bogdan, vornicul Manole, și spătarul loan Cuza
fură tăiați la 1 778 sub domnia lui Constantin Vodă Moruzi:

„...Capetele le-au pus în Poarta Domnească

Tot norodul să le privească".

Aceste stihuri ale cronicarului Enache Kogălniceanu pome

nesc de ultimii mari dregători tăiați de pe urma uneltirilor lor
politice. Pe atunci moravurile se îmblânziseră într-atâta încât
armașul Balș care trebuia să execute pe aceste victime a șovăit,
iar voievodul

„Și-ndată l-au dat afară

Făcându-I de rea ocară".

și a recurs la serviciile unui vel căpitan Soroceanu, întemnițat la

acea vreme, pe care ordonă să-l scoată „din butuci", îmbărbă-
tându-l cu câteva lovituri de „măciucă armășească", „ș-o șfertă de
horelcă"; căpitanul, după așa drastice pregătiri, își îndeplini sinis
tra misiune. De atuncea în Moldova călăii fură recrutați din osân-
diții la groapa ocnelor. în epoca noastră, din păcate, s-au găsit
prea mulți călăi ca și victime.
Turnul Porții domnești, ultimul vestigiu care a ținut piept
tuturor prefacerilor și nenorocirilor abătute asupra curților, a fost
dărâmat sub domnia lui Mihai Vodă Sturdza. Mihalache
Kogălniceanu pretinde că temeliile turnului erau din vremea
romanilor și că fusese respectat de furia poporului și de coasa
timpului. Dânsul înfierează „compasul unor ingineri sacrilegi care
și-au luat de datorie să ne dărâme toate monumentele și zidurile
vechi rămase de la domnii noștri". Ar fi de dorit ca această indig
nare a marelui moldovean să fie luată în băgare de seamă, măcar
pentru viitor, de către edilii noștri.
Splendoarea curților ca și aceea a orașului au culminat sub
domnia lui Vasile Lupu. La 1645, Vodă își mărită fata, domnița

18
Maria, cu prințul Radzivil, palatinul Litvaniei. Miron Costin ne
spune că la această nuntă „n-au lipsit nimica din toate podoabele
cari trebuiau la o veselie ca aceea, cu atâția domni și oameni
mari din țări străine, meșteri de bucate, aduși din alte țări; zică-
turi, jocuri și de țară și străine. Toți nuntașii mai tineri, la alaiuri
pe cai turcești, cu podoabe și cu pețiene la șlice. Și așa cu petre
canii trăgănând s-au veselit câteva săptămâni...", depășind ve
chea și plăcuta tradiție moldovenească, care îngăduia numai opt
zile de desfătări, la o nuntă mai simandicoasă.
Evenimentul cel mai de pomină petrecut în lași în cursul lunii
iulie a anului 171 1 fu acela al vizitei făcute lui Dumitrașcu Vodă
Cantemir de către învingătorul crai Petru cel Mare, împăratul
Rusiei, căruia domnitorul Moldovei se închinase. Tot norodul
„frumos tâmpinându-l, l-au primit cu toată inima și i s-au închinat
cu mare bucurie ca unui împărat creștin, dând laudă lui
Dumnezeu că doară îi va cerceta cu mila și-i va scoate de supt
giugul robiei turcilor", scrie cronicarul loan Neculce, martor
ocular. Petru, voios și curtenitor, pornind pe jos, a vizitat orașul,
plimbându-se pe ulițele lașului întovărășit numai de trei ofițeri:
„Și mult lăuda împăratul, lucrurile, chipul și toate obiceiurile
moldovenilor". Pe Vodă îl surprindea de grumaz „și-l săruta pe
față, pe cap și pe ochi, ca un părinte pre un fiu al său". împăratul
a rămas încântat mai ales de aspectul mănăstirii Golia. Domni
torul dădu un ospăț în cinstea craiului în curțile domnești, „la casa
cea mare". Petru a refuzat să ocupe locul de onoare, în capul
mesei a pus pe Dumitrașcu Vodă. Minunatele vinuri moldove
nești plăcură mult înalților musafiri, Cotnarul și mai ales pelinul,
împăratul a stat trei zile în lași, plecând apoi spre Prut, unde în
tabăra lui a invitat pe domn și pe boieri. „Și pre urmă ne-au
închinat singur împăratul cu niște veri a lui de la franțuji, care
îndată cum au băut, cum au mărmurit toțî\ de beți bând de acel
vin. Și n-au știut cum au dormit într-acea noapte și domnul și
boierii". Acesta fu fulgerătorul efect al vinului de șampanie,
degustat întâia oară de moldoveni, musafiri ai țarului.
Fatalitatea a vrut ca împăratul Rusiei să piarză contra turcilor,
în chip cu totul neașteptat, bătălia de la Stănilești. Această înfrân-

19
gere a fost dezastruoasă pentru țările noastre, și-a întârziat cu
multă vreme dezrobirea lor. Dacă soarta armelor ar fi surâs
țarului Petru, desigur că Moldova și Țara Românească ar fi scăpat
de pe atunci de dominația turcească, unindu-se, ca mult mai
târziu, fără a mai suferi nici o știrbire.
Ar fi și greu și fastidios să pomenesc de mai toate evenimen
tele strâns legate de istoria Moldovei, petrecute în curțile dom
nești. Cred că în ele, cu toate numeroasele incendii ale căror
pradă au fost în nenumărate rânduri, se mai păstrau unele clădiri
vechi cu caracterul lor primitiv și original până la 1785, când sub
domnia lui Alexandru Mavrocordat poreclit „Pârlea Vodă", un
puternic incendiu le-au risipit până la temelii. Timp de 19 ani
curțile au fost părăsite, refăcute fiind abia la 1806. La acest radi
cal meremet a stăruit din toate puterile Alexandru Vodă Moruzi,
el însă a fost nevoit să părăsească scaunul domniei tocmai când
era pe punctul să se mute în vechea reședință voievodală. Curțile
au mai ars și la 1827, au fost refăcute la 1843; nemaiservind
drept reședință domnească, într-însele fu instalată Obșteasca
Adunare. La 1849 Grigore Alexandru Ghica Vodă își rezervă
pentru dânsul o parte din încăperi.
U n distins literat, Edouard Grenier, secretarul intim al acestui
domnitor, ne zugrăvește aspectul curților: „O clădire mare, cam
după tipul unei cazărmi, la capătul orașului în fundul unei pieți
nepavațe (suntem în Orient), baltă iarna, strat de praf vara. Zidi
rea trebuie să fie din vremea Restaurației Franceze. Să nu-mi ce
reți în ce stil arhitectural a închipuit palatul acela... n-are stil. Are
dimensiuni colosale, atâta încât Vodă locuiește numai într-o parte
a palatului. Grigore Al. Ghica, ultimul domnitor al Moldovei
înainte de unire, avea multe însușiri sufletești, dar ne spune tot
Grenier, scepticismul lui era desăvârșit în privința femeilor. însu
rat de două ori, pe atunci văduv, ajunsese la o vârstă „unde
suveranii în situația lui cad foarte lesne sub stăpânirea unei
«Maintenon» oarecare. Și de fapt, ca și Ludovic al XlV-lea, cu
care l-am asemănat, o și găsise; era o franceză, doamna Leroy".
Vodă o cunoscuse la Paris în împrejurări romantice, în cimitirul

20
P&re-Lachaise, lângă mormântul unei prietene comune. Ea nu
locuia la palat și aș fi curios să știu pe ce uliță a lașului stătea.
Domnitorul care adoptase un orar neobișnuit astăzi, după masa
de seară și o siestă regeneratoare, se trezea la miezul nopții,
mergea la doamna Leroy, smulgându-se din brațele acesteia pe la
3-4 ceasuri de dimineață, când se întorcea la palat. Această favo
rită cu care în urmă detronatul domnitor s-a căsătorit în Franța nu
pare să fi avut o înrâurire fericită asupra lui. Am pomenit de
dânsa căci nu prea avem știri din vechime asupra trecutelor
amante domnești, desigur numeroase și trăitoare în lași.
Părăsind această prea vastă piață, încărcată de amintiri istori
ce, piață care astăzi are un aspect rece și comun, pe unde petițio
narii, justițiabilii și apărătorii își îndreaptă pașii lor grăbiți, îmbră-
cați în straie nemțești lipsite de pitoresc, în căutarea soluționării
unor pricini, de obicei meschine, ne vom îndrepta înspre inima
târgului.

«
1

■fte li ■

Palatul Culturii (arh. Ion D. Berindei), aflat pe locul vechiului Palat Domnesc.

21
 n

La dreapta, în preajma pieței, privirile noastre sunt plăcut

impresionate de înfățișarea bisericii Sf. Neculae Domnesc, veche
ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Ea nu-și mai păstrează primitivul
său aspect, fiind din temelie, chipurile, restaurată, ca și alte bise
rici, de către talentatul arhitect francez Lecomte du Nouy, ale
cărui profanațiuni de monumente istorice românești au făcut
obiectul, pe vremuri, unor pasionate polemici. îmi aduc aminte
că în copilăria mea, pe locurile unde se reclădea biserica dom
nească am văzut numeroase morminte răvășite și mormane de
pietre funerare azvârlite la întâmplare. Ele acopereau trupurile
însemnaților dregători din trecut. Cu toate că eram de o fragedă
vârstă, aceste profanări m-au impresionat profund.
Imediat după biserică străbate în ulița Mare, strada Anastasie
Panu, veche arteră care se numea ulița Sf. Vineri după mănăstirea
cu același nume din dreptul halelor, astăzi năruită. I s-a dat
numele cunoscutului om politic, fiindcă pe dânsa erau casele sale
părintești, unde mai târziu a ființat gimnaziul „Alexandru cel
Bun". Anastasie Panu este una din figurile cele mai reprezentative
ale Moldovei din epoca premergătoare unirii Principatelor. Fără a

22
dori să micșorez prestigiul acestui valoros ieșean, a cărui bio
grafie amănunțită nu a fost încă scrisă, voi reda câteva știri despre
dânsul, puțin sau deloc cunoscute.
Familia lui Panu pare a fi de origine grecească sau bulgă
rească, după cum pretindeau unii. întâlnesc la 1786 pe doi frați
negustori lipscani, Constantin și Anastasie Panu, acesta din urmă
era poate bunicul omului politic. Tatăl lui, Panaite Panu, negustor
înstărit, s-a putut căsători înainte de anul 1818, probabil din cau
za averei sale, cu o boieroaică, Elena Miclescu, vară primară a
mitropolitului Sofronie Miclescu. în vremea Eteriei a îmbrățișat
cauza revoluției grecești: vornicul Alecu Beldiman spune că mă
năstirea Trisfetitele era centrul eteriștilor și avea ca efori,
dimpreună cu doi arhimandriți greci, pe:

„...Dioghenide, un lipscan neguțitor

Și Panaitake Panu, împreună lucrător".
După înfrângerea grecilor la Sculeni:
„Panul și Dioghenide, Foti, Nicola, Macri
Bez cei doi din Bucovina, amândoi frați Petrini
Toți umblând din casă în casă, cât au șezut în Sculeni
Văpae vărsa din gură ocărând pe moldoveni
Cu multe scârnave văpsele, zugrăvind îi defăima".

Negustorul nostru de origine străină nu se integrase încă în

patria lui adoptivă, cu toate că era căsătorit cu o pământeancă de
vechi neam, căsnicie din care s-au născut un fiu, Anastasie și
cinci surori.
Dintre ele se știe că Profira s-a însoțit cu lorgu Prăjescu, Nas-
tasia cu Costache Luca de la Cucuteni, Maria cu loan Burchi, tus
trei boieri. O Sofie, născută Panu, divorțează la 1847 de Petrache
Bacalu. Ea poate era una din surorile lui Anastasie sau o vară a lui,
și soțul ei poate să fi fost proprietarul faimosului han „Petre
Bacalu", în fața căruia s-a jucat pentru prima oară hora Unirii.
După ce-și isprăvi studiile, viitorul caimacam al Moldovei, la
1840, solicită o slujbă de la Mihail Vodă Sturdza, care-l recoman-

23
dă logofeției Dreptății. După o rezoluție favorabilă a spătarului
Vasile Pogor, Panu fu numit cilen al judecătoriei din Fălciu. în
petiția lui menționează că duce un trai greu având cinci surori de
care trebuie să se îngrijească.
Cariera lui fu strălucită; în scurt timp el a ajuns ministru al
Dreptății sub Grigore Al. Ghica Vodă, apoi după înlăturarea de
la conducerea țării a caimacamului Nicolae Vogoride, Panu fu
ales la 1858 caimacam al Moldovei, dimpreună cu doi boieri
mari, Ștefan Catargiu și Vasile Sturdza. Desigur că era un om
talentat și integru, căci altfel nu se poate explica o ascensiune
atât de vertiginoasă.
Gurile rele, mai ales după ce începuse a juca importante ro
luri politice, pretindeau că Anastasie Panu era fiul mitropolitului
Sofronie Miclescu, înamorat de vara lui primară Elena, mama lui
Anastasie. Au circulat pe vremuri mai multe poezioare și satire
care menționează această nelegiuită filiațiune. Citez începutul
uneia: „Cu toate că nu se crede că nu-i din neam bulgăresc / Ce
ca fiu de Sfânt Părinte cu toții îl proslăvesc". Antiunionistului
Nicu Istrati i se atribuie următoarele stihuri:

„Și tu, kir Mitropolite

Dragă Doamne, Arhipăstori
Stai în casă, Presfințite
Cu Pănoaia în amori
Și vrei încă biata țară
Cu munteanul s-o unești
Precum tu în orice sară
De Pănoaia te lipești".

Se mai colporta pe atunci că frumosul papagal al mitropo

litului Sofronie, toată ziua striga „ D ă gurița, cucoană llenuța",
vorbe pe care le rostea înaltul prelat de câte ori întâlnea pe
Pănoaia. Aceste malițioase aluzii sunt departe de a fi conclu
dente și nu putem ști dacă pretinsa lui obârșie i-a servit în
cariera politică.

24
 Printre hârtiile donate Academiei Române, de către fostul prim-
ministru Dimitrie Sturdza, am găsit trei scrisori în limba franceză,
nedatate, dar trimise cu siguranță lui Panu în vremea căimăcă-
miei sale, după cum se constată din adrese, de Annie Balș.
Aceasta era fata hatmanului Todiraș Balș, divorțată de hatmanul
lordache Boldur Lățescu și de vornicul lacovache Palade. înfoca
tă antiunionistă, ea căuta să-l atragă pe Panu în mrejele ei. lată
ce-i scria: „Domnule Pano. S-au întâmplat lucruri de cea mai
mare importanță, îți trimit trăsura mea, nu-ți întârzia cu un mo
ment venirea, locuiesc în odăile de jos. Aș fi venit eu însumi, dar
mă tem să te deranjez. Nu întârzia, am să-ți spun numai câteva
cuvinte privitoare exclusiv la persoana dumitale, nu-ți voi pomeni
despre interesele nimănui. Devotată dumitale - Annie Balș".
Din păcate nu putem ști cu preciziune dacă Panu s-a dus la
această tainică și nocturnă întâlnire, cursă întinsă, după bănuiala
mea, de către intriganta Anica care spera poate să seducă prin
tomnatecul său farmec pe tânărul și chipeșul caimacam. Dau tot
în traducere, o altă scrisoare mai interesantă, scrisă poate după
întâlnirea nocturnă: „După ce te-am văzut aseară, am mai văzut
încă multă lume din județe. Țara este speriată. Ești învinuit că
ajuți la peirea patriei dumitale, ești acuzat că prin surprindere ai
vrut să o dai pe mâni incapabile de a o guverna. Majoritatea
opiniei publice pretinde că ar fi mulțumită cu alegerea dumitale
care va fi aplaudată. Ți-am spus și îți mai repet încă, nu te înarma
cu o falșă modestie, nu participa la perirea patriei. Lucrează sau
pentru dumneta, și-ți mai afirm încă o dată că-ți voi da concursul,
iar în caz de nereușită, străduiește pentru Mavroyeni. Ai nobile
sentimente, urmează drumul pe care ele te îndeamnă, oțelește-te
cu acea putere de caracter care te deosebește și salvează-ți patria
chiar cu riscul vieței, iată ce aștept de la dumneta".
Prin această perfidă scrisoare, Anica Balș îl îndeamnă pe Panu
să candideze la domnie, sperând desigur că în caz de reușita lui,
va putea juca roluri politice în calitate de Egerie, împiedicând
unirea Principatelor. Sunt convins că era nesinceră și că prefera
pe Petrache Mavroyeni pe care îl recomandă lui Panu.

25
 Marele act al unirii s-a înfăptuit însă contra voinței unei anu
mite elice. Panu a contribuit din răsputeri la realizarea lui. Parti
zan, prieten și sfetnic al lui Cuza Vodă, deznădăjduit după un
răstimp de guvernarea domnitorului, ca și mulți oameru politici ai
epocii, el a intrat în opoziție. Fiindcă era considerat drept „busola
adunărei", „alesul providenței", a fost desemnat să îndeplinească
o misiune în străinătate, spre a arăta guvernelor străine păsurile
românilor. Opozantul era lipsit de bani și deplasarea proiectată
cerea o mare cheltuială, care urma să fie acoperită prin sub
scripții. Cum acestea nu prea rentau, Cuza Vodă avu un gest larg
și spiritual, subscriind prin o terță persoană suma de 300 de
galbeni, ceea ce a îngăduit plecarea lui Panu în martie 1864.
Domnitorul se oferise chiar să-i dea o scrisoare de recomanda-
țiune către ministrul afacerilor străine din Franța, căruia fostul
caimacam urma să se plângă de purtările lui Vodă. Spunea însă
despre misionar că „este un mizerabil care corupe opinia
publică". Misiunea nu avu rezultatele dorite.
Reîntors în țară, Panu înnebuni mai târziu, nu știu din ce
cauză. Proba acestei demențe o avem din niște jalnice bilețele cu
un conținut cu totul incoerent, adresate de Panu generalului
Christian Teii. Voi cita numai unul, transcris cu punctuația și orto
grafia sa originală: „Căutăm inima ta politică, libertatea absolută,
întrunirile, petiționale. Curtea de Casațiune. demisionată, la lași.
Senatul desființat. România va prospera. Europa va merge după
rdânsa". Sărmanul dement era tot obsedat de preocupări politice
j de un robust optimism. El muri după detronarea lui Cuza Vodă, la
i care contribuise atât de mult. Fu înmormântat cu pompă la cimi
tirul mitropoliei în cursul lunii august 1866. Maica lui, cucoana
Elenuța, verișoara favorită a mitropolitului Sofronie, mai trăia încă
și primi la moartea fiului său o scrisoare de condoleanțe din par
tea tânărului domnitor Carol I. Aceste lămuriri mi-au fost sugerate
de numele unei vechi ulițe a lașului care nu oferă nici un caracter
mai însemnat.

26
 m

Reluăm plimbarea de abia începută. Din piața Palatului Admi

nistrativ, înainte de a pătrunde în ulița Mare, lăsăm pe mâna
stângă strada Palatului, lungă arteră care se prelungește până la
Nicolina. Pe acolo intrau cu mare alai în capitala lor, domnitorii
veniți de la Țarigrad, după un popas la vreuna din mănăstirile
Frumoasa, Galata sau Cetățuia. O parte din această stradă este'
denumită Podul Roșu. în lași au fost multe ulițe podite și de aceea
poreclite poduri, ca Podul Vechi, Podul Lung, Podul Verde, ac
tuala stradă Carol împodobită cu multe grădini. Dar de ce Podul
Roșu? O explicație verosimilă și curioasă este dată de bătrânul
magistrat Gheorghe Dimachi, care pretinde că pe vremuri în
strada Palatului, până la biserica Sf. Constantin, erau boingii [sic]
și câteva crâșme, iar mai departe și până peste podul de pe
Bahlui se țineau prostituatele având ca semn distinctiv la lo
cuințele lor, perdele roșii la ferestre, de unde s-au luat a se zice
Podul Roșu. Comerțul amorului desfășurat pe așa de mare întin
dere prezintă, desigur, o pitorească simfonie roșie. Cu vremea el
s-a strămutat, în proporții mai mici și necolorate, spre alte margini
ale orașului.

27
 Prostituția din Moldova, ca și de aiurea, a fost, este și va fi o
plagă de care omenirea nu se va putea descotorosi. La noi în tim
pul domniilor regulamentare, dacă am crede pe călătorul francez
Stanislas Bellanger, ea înflorea. Dânsul pretinde că mai văzuse
deseori prostituția tronând pe străzi, dar nicăieri ca în Principate,
în vremuri mai vechi desfrâul se practica mai ales în cârciumi.
Un călător turc, Evlia Celebi, care a trecut prin lași la anul 1659,
povestește că acolo „sunt în total o mie șaizeci de pivnițe, deasu
pra cărora, mai la toate, este câte un birt sau bordel". Desigur că
exagerează. Spune apoi că „femeile stricate din acest oraș stau pe
la cârciumi. Ele poartă un fel de fustă de atlaz, de camuche, de
catifea sau de matasă, și sunt încălțate cu niște ghete cu gurguie și
împodobite cu ace de aramă. Ele oferă celui dintâi venit frumu
sețea lor și plăcerea copulației. Plătesc beiului din Bogdania
(adecă domnitorului Moldovei) ca dare, șase pungi pe an". Micii
noștri despoți, imitând exemplul împăratului Vespasian, în lă
comia lor de a percepe biruri, credeau ca și dânsul că „l'argent
n'a pas d'odeur".
Evocând un trecut pitoresc al lașului, < voi pomeni despre
domnitorul fanariot Constantin N. Mavrocordat, mare reforrriator,
francmason și pudic, care, după cum spune Cronica Ghiculeștilor,
„nu numai c-a poruncit să înceteze vechea deprindere a boierilor
de a pune femei în cârciumi și mai ales de-a alege pe cele mai
frumoase pentru ca vinul să se vândă repede, dar a scris și
ispravnicilor fiecărui ținut, poruncindu-le că oriunde ar găsi vreo
femeie învinuită de curvie mărturisită, s-o prindă numaidecât și
s-o trimită la lași".
Cronicarul Enache Kogălniceanu afirmă că s-au strâns astfel
80 de femei - oare câte s-ar putea aduna astăzi? - și le-au închis
pe toate „în Sfântul Gheorghe la mitropolie... de mureau de
foame..." Ele implorau mila trecătorilor și cereau pomană, „căci
rămăsese ca vai de ele goale". Dar soția voievodului, Doamna
Ecaterina, avu milă de dânsele, trimițându-le pâine și lumină, ca să
nu șază pe întuneric, și le trimetea și câte un cântar, două, de in,
ca să nu șează fără treabă, până se vor găsi niscaiva oameni să le

28
 ceară. Și pe care o cerea și primea și ea, punea de o cununa și
apoi o slobozea". Constantin Vodă Mavrocordat imita măsurile
luate la Viena de către împărăteasa Maria Tereza; ele au indignat
pe ștrengarul memorialist Casanova, constrâns la o riguroasă
abstinență amoroasă în timpul petrecerei sale în capitala Austriei.
Moldovencele noastre, spre norocul lor, au fost ocrotite de m i
loasa nevastă a pudibondului fanariot.
în colțul dinspre Mitropolie al străzii Palatului se înalță o mare
casă cu etaj, cu saloane și încăperi vaste și frumoase. îngrijiri
edilitare neînfăptuite încă de atâta vreme au spintecat-o. Era casa
marelui logofăt Alecu Ghica, tatăl domnitorului de la 1849,
Grigore Al. Ghica Vodă despre care am pomenit. De abia clădită,
a ars la 1827, fiind apoi reclădită. M a i târziu fu vândută
vestitului bancher ieșean Mihel Daniel, care a murit la adânci
bătrâneți. Din copilărie îmi aduc aminte de vâlva stârnită de un
mare și misterios furt nedescoperit, în dauna bancherului. Acesta,
foarte evlavios, la sărbătorile mari evreiești, închidea banca și
nimenea nu mai pătrundea într-însa timp de trei zile. Niște hoți
iscusiți și bine informați, chiar de organele poliției, pretindeau
gurile rele, s-au introdus în podul caselor pătrunzând în odăi prin
tavanuri. Ei au lucrat în tihnă la spargerea lăzilor de fier și și-au
însușit vreo patru milioane în monede de aur, sumă adevărat
considerabilă la acea epocă. Cum până astăzi escrocii nu au fost
descoperiți, înștiințez cititorii de romane polițiste care i-ar mai
putea prinde.
Ulița Mare pe care ne vom plimba, după ce ne-am abătut în
dreapta și în stânga ei, este una din cele mai vechi și faimoase ale
lașului. începând din poarta curții domnești șerpuia până înspre
dealul Copoului. Ea mai era denumită „Ulița Domnească" și
„Ulița Boerească", ceea ce ne face să presupunem, cu drept
cuvânt, că pe dânsa erau așezate casele boierilor mari. Aspectele
ei au variat în decursul veacurilor, mai ales din cauza numeroa
selor incendii care au mistuit în prea multe rânduri târgul lașilor.
Miron Costin povestește că în timpul domniei lui Vasile Vodă
Lupu, acela care înfrumusețează capitala cu atâta râvnă și bun

29
gust, tătarii au dat foc târgului: „Și au ars atunci tot orașul; unde și
unde au rămas câte o dugheniță; tot orașul într-o mică de ceas
cenușă s-a făcut". în veacul al XVII l-lea, la 1 733, „s-au făcut un foc
mare în lași arzând mai giumătate din oraș". Mai târziu, la 1 763,
scrie tot Enache Kogălniceanu, „au sărit focul la feredeul cel mare
iară pe o casă proastă și de acolo au sărit pe ulița boierilor".
După Eterie, ienicerii au incendiat o parte din oraș:

„... încât a treia parte, să mă crezi că n-au rămas.

Mănăstiri mari au ars zece, din ulițe mai mari trii
Case boierești și proaste, hanuri, crâșme la trii mii",

ne spune vornicul Alecu Beldiman. S-ar părea că atunci au ars 36

case mari boierești. Prăpădul cel mare care s-a abătut asupra
lașului a fost focul izbucnit la 19 iulie 1827, care a mistuit cea
mai frumoasă parte a orașului. Despre această nenorocire, spăta
rul lordache Bucșănescu dă cele mai complete lămuriri cunos
cute până acum, într-o scrisoare din 2 august adresată șambela
nului lancu Balș: „Focul la 19 iulie au început eșând de la casa
vornicului unde șăde spătarul llie Smăul în dreptul casăi lui
Petrake Cazimir și într-un ceas au cuprins de acolo toată Tălpălă-
ria adică casăle lui Costache Carp de la cele mari a lui Burghele,
a lui Vasile Miclescu, a Scorțăscului, a episcopului de Huși și a
consulatului prusesc, de acolo apoi a trecut peste râpă până au
ars casăle logofătului Dumitrache cu hanul său cu toată maha
laua și apoi ulița mare, casăle lui Calimah, a lui Costandinică, a
lui Alecu Ghica abea gătite, a Roznovanului, a Razului, a lui
Neculae Balș, Trei Sfetitele, tot hanul tot, cum toată ulița mare
toată, casăle lui Grigore Ghica, și în jos apoi Sfete Necolae până
și în Sfânta Vineri, Târgu de jos și s-au pogorât arzând dughenile
și casăle cele multe cale de un ceas pâră afară la câmpu, neră-
mânând de la curte în gios nici biserică nici casă nici dugheană,
toate s-au strânsu, arhiva visteriei toată, arhivele departamentului
toate, oameni arși, patru spițerii stânse, ca 2500 case iar paguba
ca douăzeci milioane iaște văzută".

30
 Casa spătarului llie Smăul de unde a izbucnit focul era pe
locul Liceului Național, în fața ei casa Cazimir, actuala Pinaco
tecă, a rămas intactă și Vodă loniță Sturdza s-a mutat într-însa
după mistuirea curților sale întâmplată în aceeași zi. Vodă preve
nit, juca „preference" când a izbucnit incendiul, flegmatic, el
nu și-a întrerupt partida zicând că pe dânsul nu-l privește/
această întâmplare, care este de resortul agăi orașului. în cu-/
rând însă și în grabă a fost nevoit să fugă din palatul său cuprind
de nemiloasele flăcări.
Bucșănescu ne spune că a ars toată ulița Mare citând câteva
așezări mai importante care au fost sinistrate, ale căror aspecte
învechite, cu toate că nu erau în întregime anterioare veacului al
XVIII-lea, ar putea prezenta astăzi un pitoresc interes. Dar pentru
cercetătorii istoriei Moldovei, cea mai grea și ireparabilă pierdere
a fost aceea a arhivelor statului care conțineau neprețuite comori
de vechi documente.
După această falnică întâmplare, proprietarii, afară de
Roznovanu și Alecu Ghica, nu și-au mai reconstruit pe ulița Mare
casele lor arse, cei mai avuți și-au strămutat așezările înspre
Copou, în Muntenimea de mijloc și cea de sus, într-un mediu de
verdeață și de bogată vegetațiune. De aceea și astăzi încă se ob
servă pe ambele părți ale uliței Mari un șir de prăvălii sărăcă
cioase care desigur nu ființau pe acele locuri înainte de anul
1827. Acolo se înălțau mari și frumoase case înconjurate de gră
dini, închise cu ziduri, cu locuri întinse trebuincioase unor gospo
dării atât de îmbelșugate.
Faimosul principe Charles de Ligne, care a vizitat lașii la sfâr
șitul anului 1788, în celebra scrisoare adresată din acel oraș con
telui de Segur, tradusă de mine în lucrarea intitulată Românce
văzute de străini, locuia „în unul din acele superbe palate pe care
boierii le clădesc într-un stil oriental, și din care mai mult de vreo
sută cincizeci se înalță deasupra celorlalte edificii din capitala
Moldovei". Palate trebuie să le numim după afirmația principelui
de Ligne, cam optimist ce-i drept în privința ieșenilor și mai ales a
ieșencelor, dar fiind posesorul unuia din cele mai frumoase
castele din Belgia, se pricepea în arta clădirilor.

31
 Astăzi cu greu se pot identifica locurile care purtau aceste
mândre așezări. O mare parte din ele erau în apropierea curții,
desigur și pe ulița Mare, căci în mahalaua Copoului nu s-a stabilit
boierimea decât de la începutul secolului al XlX-lea.
Aspectul străzii Ștefan cel Mare este disparat. Boala alinierii și
lărgirii căilor de comunicație, scuzabilă într-un oraș cu circulație
intensă, a început a bântui la noi în urmă cu mai multe decenii și
astăzi s-ar părea că are tendințe și mai barbare. Mi s-a spus, dar
nu-mi vine a crede, că planuri întocmite la centru, la București,
de către funcționari incompetenți, tind a răsipi în lașul nostru
multe vechi și frumoase clădiri, bogate în amintiri istorice, ca
aceea a Creditului Urban. La asemenea porniri ar trebui să se
opuie din răsputeri toți târgoveții vechii capitale a Moldovei.
înaintând pe partea stângă a uliței, după casele Daniel, întâl
nim o școală primară de un gust dubios, în fața căreia se înalță
statuia vestitului cărturar Gheorghe Asachi, strămutată din fața
peristilului Teatrului Național, înlocuită acolo cu aceea a lui
Vasile Alecsandri; ingratitudine cetățenească, căci Asachi a fost
i întemeietorul teatrului moldovenesc. Pe locul școalei fusese
hanul turcesc, ars la 1827.
Școli și iarăși școli vom întâlni pretutindeni în plimbarea noas
tră prin vechiul oraș, de ai crede că toți moldovenii sunt tobă de
carte. Ele s-au furișat în frumoasele, vechi și grațioase locuințe de
altădată, comunicându-le o rece și tristă atmosferă, îngăduindu-și
adăugiri și înnădituri în urâtul stil al epocii noastre, fără a
respecta armonia și vechimea clădirilor.
Mai departe privirile noastre încântate întâlnesc zvelta siluetă
a bisericii Trisfetitele, comoară arhitectonică a trecutului, podoa
ba târgului, minunat restaurată de Lecomte du Nouy, căruia i s-ar
putea ierta, după așa înfăptuire, multe profanări de vechi monu
mente românești. Această biserică dă impresia unui prețios juvaer
cizelat cu măiestrie și cu un gust desăvârșit.
După dânsa biserica catolică, pe lângă care a fost și un han;
veche așezare papistașă, de o arhitectură mediocră, în așa veci
nătate nu poate oferi ochilor o deosebită plăcere.

32
Biserica „Treisfet ițele" - Trei Ierarhi.
 IV

Ajungem la colțul uliței Mari dinspre strada Colonel Lângă,

fostă Baston. Mulți târgoveți au apucat această denumire, dar
cred că prea puțini și-o explică. La sfârșitul veacului al XVIII-lea, llie
Catargiu, care, ca și alți boieri, intrase în serviciul Rusiei în timpul
războiului ruso-turc început la 1788, își vându casele la „sultan
mezat", expatriindu-se. Ele ființau pe locurile care pornesc „din
colțul dughenelor hanului bisericii catolice", făceau cotul cu
actuala stradă Colonel Langa, întinzându-se înspre Bahlui. Au fost
cumpărate de vornicul Neculae Baston, curioasă poreclă purtată,
nu se știe de ce, de o ramură a familiei Rosetti. Locurile și casele
fură moștenite de fiul lui Neculae, vornicul Dracache Baston,
cumplit nume purtat de un boier foarte blând, mai ales cu soția
sa, după cum vom vedea.
Din niște socoteli casnice destul de interesante putem afla
câteva întâmplări din viața acestui drăcos Baston (1771-1841).
Cam tomnatic și cu gânduri de însurătoare, el își cumpără la
1808 o „butcă" de la Petrovici, cu preț de 1400 lei, aduce un
dascăl francez din Odesa, nu știu în ce scop, și târguiește pentru
28 lei două fesuri, probabil spre a fi pe placul atât stăpânirii

34
turcești cât și viitoarei lui soții. în fine, de abia la 1809 se însoară
cu Zoe Sturdza, văduva spătarului lordache Ramadan, cheltuind
pentru nuntă, suma importantă la acea epocă, de 5000 de lei. Se
poate presupune cercetând pomenitele socoteli că își iubea mult
văduvioara, căci până la moartea ei i-a satisfăcut toate capriciile
cheltuind mulți bănișori pe la diferiți neguțători.
După căsătorie îi cumpără Zoei o caretă de 3000 lei. Apoi
pentru 4000 lei, marfă de la kir Neculae Capșa. Și tot așa, depă-
nând filele îngălbenite ale învechitului catastif de cheltuieli, întâl
nesc la începutul veacului trecut printre negustorii cu dugheană,
pe furnizorii cuconiței, pe loan Dobrovici, „kir Misi (Monsieur) Leon,
Dumitrache Torsak, Zamfir Hristea, Simovici, Tatos, Leiba Gros,
Panaite, de la care cumpără vorniceasa un șal scump cu 3500 lei
și alții. Ea mai primea în fiecare an, în numerar, rotunjioare sume
de bani, în trebuința dumisale". Dracache, om darnic, ia cu 10 lei
o pereche de papuci destinată banului Gheorghe Buhuș, boier cu
nume mare, dar scăpătat probabil, căci mai târziu împrumută de
la vornic 89 lei.
La începutul căsniciei menajul a cheltuit 53 000 lei în opt
luni. Cheltuielile cuhniei reveneau la 400 lei lunar, ei desigur
aveau o masă îmbelșugată, căci alimentele erau ceva mai ieftine
decât astăzi. De anul nou se dădeau bacșișuri slugărimii, 575 lei
la 1812, și se îmbrăcau țiganii ogrădași cu straie noi. în afară de
acești robi, Dracache avea în serviciul său pe un Gheorghe
arnăut, un Gavril stolnic (adică bucătar), un lancu sufragiu, un
Ludovic fecior și pe Anton Manheber, grădinar neamț. în timpul
Eteriei, boierii au fugit în Bucovina, comisul s-a reîntors în curând
la lași, iar vorniceasa a stat 17 luni la Cernăuți, unde a cheltuit
31 000 de lei. Ea luase cu dânsa acolo un fecior, un sufragiu, un
vătav, doi vizitii, o spălătoreasă și o femeie în casă, cum să cădea
unei cucoane mari.
Ca să-și treacă de urât și să nu o apuce stenahoriile în timpul
surghiunului, cumpără cărți franceze în valoare de 105 lei, ceea
ce mă face să presupun că vorniceasa Zoe primise o educație
aleasă, de modă occidentală.

35
 S-ar părea că era de o sănătate delicată pe care nu o neglija,
căci cheltuia anual sume pe atunci importante în căutarea ei. La
1813 s-au plătit 20 galbeni „doftorului Firih pentru cura ce au
făcut când era bolnavă cucoana Zoe la lași", mai târziu doctorul
Petelenz primește 500 lei „pentru osteneala sa". La 1826 doctorul
Romițan încasează aceeași sumă „pentru căutatul casei d-lui boe-
rului în doi ani", el este înlocuit cu doctorul Fumete, plătit ceva
mai scump. La 1829, cucoana fiind în vizită la Deleni se îmbol
năvi. în căutarea ei s-au dat 630 lei doctorului Samurcaș, fai
mos practician din Botoșani, „adus fiind la Deleni pentru dum-
neaiei K.K. Zoe".
Cu toate aceste îngrijiri medicale, ea nu fu ferită de cumplita
epidemie a holerei de la 1831, care a bântuit cu furie în Moldova,
secerând un număr însemnat de locuitori din toate clasele socia
le. Spre norocul ei fu salvată de doctori și mai ales de bunul
Dumnezeu. Miloasă, cucoana Zoița a dat pomană 1880 lei „la
oamenii casei ce au căutat-o la boala holerei de care au scăpat-o
Dumnezeu". în semn de bucurie cumpără tot atunci cu 353 lei
„ 1 0 rânduri de straie pentru țiganii ogrădași" și cu 200 lei „tul
pane, fesuri și scarpi pentru femeile din casă și țigance", și la
începutul anului 1832 împărți 2200 lei bacșișuri personalului cas
nic, mai dând și 200 lei la săraci. Că doar rareori a scăpat cineva
de holeră!
O soartă nemiloasă o pândea însă. Salvată de grozava moli
mă, dar istovită, vorniceasa se duse la moșia sa Hoisești, de lângă
lași, spre a recăpăta puteri. Dar acolo se îmbolnăvi din nou la
începutul lunii lui aprilie 1832. Cu toată cheltuiala de 1980 lei în
aducerea doctorului Samurcaș de la Botoșani, de 258 lei dați lui
„Iftode moșneagul pe vreme ce au căutat cu burueni doftoru pe
dumneaiei K.K. la Hoisești", boala se agravă. Cucoana fu adusă
acasă la lași în careta mitropolitului, surugii și vizitii care o înso
țeau primind drept bacșiș 47 lei. Degeaba s-au dat mitropolitului
800 lei ca să se facă la 40 de biserici din capitală sfinte rugi
pentru însănătoșirea cuconiței, și „48 lei dați la aducerea sfântu
lui cap Pandelemon", biata femeie atât de bine îngrijită de

36
doctori și apărată de sfinți, își dădu totuși obștescul sfârșit la 18
septembrie 1832 și fu îngropată la biserica Bărboi, veche ctitorie
a familiei sale sturdzești. ~
Zoe a lăsat prin diată toată averea sa lui Dracache, „pentru
buna petrecere ce împreună am viețuit", rezervând importanta
sumă de 100 000 lei pentru grijele ei. Din acești bani s-au chel
tuit 30 000 lei până la împlinirea unui an de la moartea vornice-
sei. între alte potrivite cheltuieli, suma de 1600 lei a fost între
buințată pentru cumpărarea a „270 perechi cămeși cu izmene
pânză ce s-au dat vinovaților pe la închisori" și aceea de 1200 lei
„în halaturi căptușite date la spitalul Sf. Spiridon". S-au mai
împărțit 2300 lei, dați „milă pe la locuri cinstite și scăpătate".
Frumos exemplu de filotimie, puțin urmat astăzi de bogătașii și
îmbogățiții contemporani, de un feroce egoism. Personalul casnic
a purtat doliu, o sumă de 500 lei fu dată „pe materiile pentru
facerea straielor negre".
Dar viața își urma cursul, boierul, rămas singur fără copii,
cumpără o jube neagră și un crivat nou, achită nota spițerească a
lui Lohman care se ridica la 3500 lei, tocmește un alt doctor cu
anul, pe Sachelarie. Dracache Baston împrumută pe vecinul său,
mitropolitul Veniamin Costache, cu 120 000 lei în 1000 de
carboave, cu dobândă cam cămătărească de 5 lei la pungă (adică
la 500 de lei) pe lună, bani pe care înaltul prelat îi restituie după
o lună. Mitropolitul a cinstit în mai multe rânduri cu prezența sa
casa vornicului. Pentru a-l ospăta, „cheltuiala mesei dată Prea-
sfințitului Mitropolit bez cele date din casă" a costat 58 lei. La
această agapă,, musafirii au gustat desigur din cele 4 ocale icre
negre proaspete care costaseră frumușica sumă de 63 lei.
Cu toate că nu-și pierduse capul, nici apetitul, vornicul sufe
rea mult de pe urma morții scumpei sale consoarte. Nedumerit de
faptul că vorniceasa nu a murit de holeră, dar a sucombat puțin
timp după lecuirea ei de această îngrozitoare molimă în urma
unei boli misterioase, el a însărcinat pe un prieten să consulte pe
practicieni din Occident asupra cauzelor decesului scumpei sale
soții. în aprilie 1833, Vasile Ghica primește 445 lei „pentru un

37
 consult de doftori făcut la Viena pentru patimele răposatei K.K.
Zoe Roset". N u știu dacă acest consult postum a lămurit taina
morții vornicesei și a împăcat conștiința nemângâiatului soț.
Singuratica existență a lui Dracache Baston fu curmată la
T841. Trupul său a fost îngropat la mănăstirea Dancu; vom vedea
că nu se mai poate da ele urma mormintelor celor care se odih
neau acolo. Casele lui s-au risipit nu știu la ce epocă, bănuiesc că
tot prin foc. Pe locul vechilor așezări Catargiești, cumpărate de
tatăl lui Dracache, cu casă de musafiri și grădini îngrijite de
Anton Manheber, vedem astăzi niște dugheni de o neînsemnată
aparență, dar bine alineate, după planul urbaniștilor. Călăuzit
numai de niște învechite socoteli, am căutat să evoc prin această
lungă digresiune uitata și unita viețuire a căsniciei unor ieșeni de
veche obârșie.
întorcându-ne pașii, întâlnim după strada Anastasie Panu, pe
mâna dreaptă, scunde magazii unde îmi aduc aminte că pe vre
muri îmbelșugate, băcănii grecești vindeau cele mai alese mărfuri
coloniale, venite prin Galați. Strada Constantin Negri, denumită
înainte vreme „Podul vechi", pornește din fața Treisfetitelor înspre
„Târgul Cucului", în dreptul unei vechi dughene cu caracter des
tul de pitoresc. Ulița Mare se lărgește apoi peste măsură și lasă să
apară o construcție cu cărămizi aparente, pretențioasă și urâtă,
dărâmată de bombardamente. Acolo era Banca Națională. în
vechime se ridicau pe acest loc casele Bașoteștilor, de care nu-mi
aduc aminte, mai chipeșe, desigur, decât fostul sediu al băncii.
Mai departe o veche clădire cu etaj, boite și stâlpi, fostă bogdă-
nească, se prezintă sub un aspect destul de plăcut.

38
 V

Imediat după dânsa, palatul Roznovanu, a fost cea mai

frumoasă locuință din lași, de aceea mă voi strădui a reda lămu
riri asupra clădirii însăși și a foștilor ei stăpânitori. Alexandru
Cantacuzino, nepot direct al vistiernicului Matei Cantacuzino,
într-o scrisoare adresată la 1856 istoricului Edgar Quinet, susțină
torul cauzei românești (poate din pricină că era căsătorit cu
Hermiona, fata cărturarului Gh. Asachi), arată, după spusele m i
tropolitului Veniamin Costachi, că așezarea familiei sale „ocupa
o mahala întreagă a orașului, pe ulița Mare, mai în față cu mitro
polia; acolo și în fundul unei minunate grădini se înălța locuința,
mare zidire cu două rânduri". Aceste case ar fi fost cele mai
frumoase din Moldova, întrecând în proporții și lux, palatul de la
Deleni, tot al vistiernicului, care era o replică în mai mic. Castelul
de la Deleni, astăzi părăsit și răvășit, este cel mai vast și
impunător din Moldova. Matei Cantacuzino îmbrățișă, ca și mulți.
alți boieri, cauza împărăției rusești în timpul războiului ruso-turc
de la 1788. în semn de răzbunare, după un sălbatic obicei orien
tal, turcii risipiră până în temelii frumosul său palat. Vistiernicul,
care avea și moșii în întinderi adevărat considerabile, se stabili în

39
Rusia. La 1792, după sfârșitul războiului, ca și ceilalți boieri
trecuți în împărăția vecină, își vându cu prețuri derizorii proprie
tățile din Moldova, conform îngăduielii cuprinse în tratatul de
pace. Rușii care au răsplătit totdeauna pe cei care i-au servit cu
credință, pe lângă rangul de cneaz, îi dădură vistiernicului, în
noua lui patrie, întinse proprietăți rurale. Dânsul, poate din cauza
tragicelor peripeții prin care trecuse, fu lovit de dambla și muri,
tocmai la 1817. A fost tatăl cnejilor Cantacuzinești, înfocați ete-
riști. Soția vistiernicului, domnița Ralu Callimaki, i-a supraviețuit
mulți ani căutând să recupereze în Moldova o parte din bunurile
familiei vândute cu preț de nimic.
Desigur că și întinsele locuri din fața Mitropoliei fură vândute
prin mezat la acea epocă și cumpărate tot de un dregător mare și
avut, de logofătul Neculae Roset Roznovanu, după cum presu
pun. Acesta, care a murit pe la 1805, stăpânea vreo 30 de moșii,
70 de pogoane vii lucrătoare la Cotnari, 150 de țigani, vite, cai și
multe altele. D i n pomenita scrisoare a spătarului lordache
Bucșănescu reiese că la 1827 au ars casele „Roznovanului", alt
prăpăd abătut asupra acestor locuri. Moștenite probabil de la
logofătul Neculae care reconstruise casele lui Matei Cantacuzino,
poate într-un chip tot atât de somptuos, fiul său, vistiernicul
lordache Roznovanu (1764-1836), le refăcu după incendiu. Res
taurate de către arhitectul Freiwald, ele fură inaugurate cu mare
pompă la 1832, de bătrânul vistiernic. După moartea acestuia au
fost stăpânite de fiul său, Neculae Roznovanu, tot vistiernic și el,
apoi de singurul lui vlăstar în linie bărbătească, Neculae
Roznovanu (1842-1891), poreclit „Nunuță", pretendent la scau
nul Moldovei ca părintele și bunicul său.
La 1893 palatul, cumpărat de comună, „restaurat" samavolni-
cește, a fost destinat drept reședință principelui moștenitor
Ferdinand, care nu l-a locuit niciodată. A servit apoi drept pri
mărie, tribunal și în urmă, până astăzi, drept sediul corpului IV de
armată. U n arhitect sacrilegiu [sic] a transformat palatul stricân-
du-i distinsa armonie, împopoțonându-l cu niște acoperăminte
disproporționate, cu încărcături pretențioase, greoaie și displă-

40
cute, după gustul contemporan. Ba încă a mai risipit și faimosul
paraclis în care s-au botezat, s-au închinat și s-au cununat sume
denie de credincioși.
îmi aduc aminte, desigur ca și mulți ieșeni mai bătrâiori, de
aspectul armonios, elegant și sobru al casei Roznovanu înainte
de pocită ei refacere. înfățișarea sa, cam severă, era în totul
fericită și simplă. în locul grilajului actual care maschează
construcția erau, din loc în loc, niște stâlpi de piatră legați între
dânșii cu grele lanțuri. Grădina din față, părăsită și neîngrijită,
vestea declinul acestei faimoase așezări, intim legată de trecutul
capitalei Moldovei.
Voi pomeni și de viețuirea norociților stăpâni ai acestei reșe
dințe. După fugarul vistiernic Matei Cantacuzino, a cărui risipită
casă aflată pe aceste locuri ar fi fost mai impunătoare, putem
presupune că logofătul Neculae Roznovanu, refăcând-o, a trăit și
a murit într-însa. Acest important și bogat dregător, din căsătoria
lui cu Smaranda Hrisoscoleu, a avut opt fiice și un fiu, lordache.
Una din fete, Ecaterina, a fost nevasta lui loniță Vodă Sturdza.
Cea mai considerabilă parte de avere a rămas fiului său. Acesta a
jucat roluri politice și mai importante, fiind timp îndelungat vis
tiernic efectiv al Moldovei. Filo-rus convins și înfocat, a făcut
opoziție cumnatului său, pământeanul voievod loniță Sturdza. La
alegerea domnitorilor regulamentari, fiind prea bătrân și destul de
ramolit, nu izbuti, ca și descendenții lui să ocupe scaunul țării.
Vistiernicul a fost căsătorit de două ori: întâi cu Profira Balș, cu
care a avut doi băieți, pe hatmanul Alecu Roznovanu și pe fai
mosul vistiernic Neculae, apoi cu Anica Bogdan, văduva lui
Enache Rosetti, care i-a supraviețuit multă vreme. Spre sfârșitul
vieții sale, slăbindu-i facultățile mintale, vistiernicul a acuzat în
public de incest pe ambii săi feciori, amanți ai unor frumoase
boieroaice cu care se înrudeau, dar numai prin alianță, dragoste
prohibită de canoanele bisericești. Fiul său Neculae, om matur,
divorțat de prima lui nevastă, Catinca Ghica, fu surghiunit la
mănăstirea Secu din cauza legăturii sale cu Anica Filipescu care
îi era, chipurile, mătușă, fiind văduva hatmanului lordache Balș,

41
fratele mamei lui Neculae. Anica, gonită la Bucureștiul ei natal,
nu avea nici o legătură de sânge cu ștrengarul vistiernic pe care
opinia publică a epocii îl considera drept incestuos.
Palatul, la 1836 a rămas în stăpânirea vistiernicului ca și fru
mosul castel de la Stânca, dărâmat complet de pe urma odiosului
recent război. în ambele așezări au fost găzduiți de la începutul
veacului trecut cei mai distinși oaspeți străini care au trecut prin
lași, mai ales ruși.
Existența vistiernicului Neculae Roznovanu (1794-1858),
vanitos bărbat de o frumoasă și senzuală înfățișare, în afară de
ambițioasele sale preocupări politice, a avut și o latură picantă, el
fiind un mare cuceritor de inimi. Aventurile lui au provocat
curiozitatea cronicii galante a epocii. Consulul prusac Kuch
pretinde că viitorul domnitor al Moldovei, Mihai Sturdza, l-ar fi
surprins la Odesa pe Roznovanu în criminală conversație cu pri
ma sa nevastă, Săftica Pallady, și că ar fi dat poruncă servitorilor
să-l emasculeze pe vistiernic, care cu greu și prin fugă a fost scu
tit de această micșorare. După păcatele tinereții, inima fluturate-
cului Don Juan fu definitiv răpită de altă femeie, a cărei viețuire o
voi schița acum, de grațioasa animatoare, timp de decenii, a
societății ieșene, de Maria Ghica-Comănești.
Ea era fiica vistiernicului Dumitru Ghica-Comănești și a
Zoiței, fata hatmanului Răducanu Rosetti. Maria sau Marghiolița,
cum îi spuneau intimii, s-a căsătorit foarte tânără cu beizade
Neculae Sturdza, fiul domnitorului Moldovei loan Sandu Sturdza.
Nunta a avut loc cu mare pompă, la 12 noiembrie 1824, la
Constantinopol, unde mirele îndeplinea funcțiunea de capuche-
haie a domnitorului, pe lângă Poartă. Scriitorul Gheorghe Sion, în
amintirile sale vorbește mult despre cucoana Marghiolița. El a
cunoscut-o la anul 1842 și o văzu, astfel: „Frumusețea ei era încă
atât de strălucită încât nu i s-ar fi putut determina numărul anilor
fără act de botez. Toate grațiile din mitologie îi făcură parte din
darurile lor fermecătoare: figură, corp, talie, spirit, toate erau în
perfecțiune la dânsa; se putea zice că reprezenta idealul frumuse
ții perfecte". Edouard Grenier, secretarul domnesc, o întâlni mult

42
mai târziu, înspre bătrânelele ei și ne spune că „nu era cu putință
să nu fii izbit de înfățișarea nobilă, de măreția chiar, a atitudinii
sale. Nimenea n-avea «grand air» ca dânsa. Era într-adevăr o fire
domnească în toată ființa ei. Fie în palatul de la lași, fie în
castelul de la Stânca, primea lumea cu cea mai plăcută ospita
litate. Toți o respectau și se închinau înaintea ei. Vârsta îi îndru
mase sufletul, care fusese înflăcărat și care rămăsese puternic,
spre datoriile și ambițiile familiale și deschisese inima sa desfă
tărilor milosteniei... Seara, împodobită numai cu un tulpan, sau
cu scurterca ridicată pe cap, se ducea pe furiș în sat, pe jos, ca
să aducă alinări și ajutoare în cocioabele cele mai ticăloase ale
țăranilor".
U n nepot al ei, D. Moruzi, povestește cu entuziasm despre
prestanța neîntrecută a mătușii sale: „S-o fi văzut duminica tre
când prin vastul peristil, înconjurată de fiul, ginerii, fiicele, nepo
ții și musafirii ei îndreptându-se spre paraclis! Părea o adevărată
împărăteasă în mijlocul curtenilor săi... Tot în ea îi întrecea pe
toți și pe toate! Nu în lux, căci doar purta o rochie gri de
matasă în astfel de împrejurări, cu un singur trandafir natural pe
voalul ei de văduvă. Cine însă s-ar fi putut asemui c u dânsa în
măreție?... Tot ea părea cea dintâi!" Păcat că frumoasa înfățișa
re a cucoanei Marghioliței nu a fost descrisă la epoca de splen
doare a primei ei tinereți. .
Gh. Sion pretinde că încântătoarea soție a beizadelei ar fi
plăcut până și sultanului, ceea ce se prea poate, și că ea a fugit în
Moldova, părăsindu-și soțul, ceea ce cred că nu este adevărat,
căci beizade Neculae a murit tânăr la Constantinopol, fără să fi
divorțat de nevasta lui. Sion îi mai atribuie o aventură cu genera
lul rus Muhanov; iarăși se înșeală, căci o altă persoană, anume
Roxanda Sturdza, a fost eroina galantei întâmplări. Marghiolița,
rămasă văduvă, s-a recăsătorit cu bătrânul și bogatul mare logofăt
Constantin Sturdza, care o iubea la nebunie. Sion, secretarul aces
tui mare dregător, descrie traiul somptuos și îmbelșugat al acestei
perechi nepotrivite ca vârstă. Un alt boier mare, mult mai tânăr,
vistiernicul Neculae Roznovanu, se amoreză de Marghiolița; ea,

43
chipurile, pentru a scăpa de asiduitățile lui, se retrase la
Ruginoasa, moșia logofătului. Soțul bănuitor ordonă să se aducă
la curtea moșiei vreo sută de oameni ca să-i apere nevasta, în
cazul când Roznovanu ar pofti să o răpească. Fiul său din prima
căsătorie, Săndulache Sturdza fu însărcinat să vegheze asupra ei.
Roznovanu își anunță vizita, casa fu pusă în stare de apărare, însă
arnăuții vistiernicului au pătruns în locuință, unde în capul scării
se aținea bravul Săndulache care apăra cu curaj cavaleresc
onoarea părintelui său. Sărmanul tânăr fu înjunghiat cu un hanger
în piept. Roznovanu răpi pe Marghiolița ducând-o la moșia lui, la
Stânca. Așa s-a sfârșit această romantică și tragică aventură. Bă
trânul logofăt, care-și adora soția, a făcut toate demersurile posi
bile pentru a o readuce la căminul său. Ipocrită, ea a revenit la
domiciliul conjugal, pe care l-a părăsit din nou definitiv, după o
scurtă vreme. Costache Sturdza își pierdu aproape mințile după
această ultimă nenorocire. îndrăgostiții s-au căsătorit la Cernăuți,
fără asentimentul bisericesc.
Am rezumat povestirea lui Sion, martor ocular al acestor stra
nii întâmplări, confirmate mie de mai mulți membri ai familiei.
Păcatele Marghioliței au fost uitate și în urmă ea a jucat rolul cel
mai de seamă în societatea ieșeană, din cauza excepționalelor
sale însușiri.
Din căsătoria cu vistiernicul, Maria a avut un fiu, Neculae,
care după detronarea lui Cuza Vodă, împins mai ales de nesățioa
sa ambițiune a mamei sale, a râvnit la tronul Moldovei. Antiunio-
niștii, partizanii lui, au provocat la lași în fața palatului Roznovanu,
în luna lui aprilie 1866, tulburări revoluționare sângeros reprima
te. Cucoana Marghiolița a murit în ziua de 3 decembrie a anului
1887, la adânci bătrâneți. Sion a revăzut-o puțin înainte de dece
sul ei sub acest aspect: „Am văzut intrând în curte o trăsură ca-
leașcă, în care o ființă mică, gârbovită și aproape uscată, ședea
ghemuită într-un colț. Trebuia să-mi spuie cineva că este acea fal
nică persoană care se numea cucoana Marghiolița, singura, unica
și necomparabila frumusețe a Moldovei. Ea ceruse să întoarcă
vizita ce-i făcuse Maiestatea Sa Regele; dar neputându-se coborî,

44
fiind bolnavă, depuse buchetul său în mâinile unui ofițer de
ordonanță". Amintirea firii sale grațioase, blânde, dar impunătoa
re, se păstra în memoria mamelor și bunicelor noastre, care cu o
dulce emoție își aminteau de primul bal la care dansaseră în
primitoarele saloane ale Roznovăniții.
După ce am pomenit de ființe, voi vorbi și de locuri, căci și
ele au avut un suflet. Călăuziți tot de D. Moruzi, ne vom da soco
teală de împărțeala și podoabele palatului. Fațada era simplă,
văruită, cu gratii de fier la ferestrele etajului de jos, și intrarea
avea la mijloc, ca și astăzi, același gang. Prin alte două porți
boite în verde se intra în dreapta, într-o frumoasă și vastă grădină
minunat îngrijită, cu copaci mari, flori alese și havuz de marmo
ră. Prin celălalt gang din stânga se putea pătrunde chiar cu patru
cai, înhămați breziș, în ograda palatului, înconjurată de ziduri
groase. Acolo erau bucătăriile, spălătoriile, mămăligăria, țigăni-
mea, șurile pentru trăsuri și un grajd unde puteau sta în voie
patruzeci de cai. în altă curte se aflau vacile, bivolițele, ghețăria,
fânăria și lemnele clădite, socotite câte un stânjen pe an pentru
fiecare sobă.
în interior, atât la catul de jos cât și la cel de sus, un lung cori
dor străbătea clădirea, întrerupt de intrare, iar la etaj de peristil.
Bagdadia intrării era susținută de două rânduri de stâlpi cam prea
grosuți. Pe ambele laturi ale coridorului erau odăi locuite parte de
numeroșii nepoți ai cucoanei, parte de cămărășița și de persona-
1ul casnic. Scara cea mare, care după câteva trepte se împărțea în
două, urca la etaj. Un măreț peristil era susținut de niște coloane
mai grațioase, unite între ele cu parmaclâcuri de lemn boit, cam
nepotrivite cu măreția locului, ca și pereții zugrăviți cu boia de
apă. Cu toate acestea, ne spune Moruzi, în noaptea de Paști, când
se deschideau ușile paraclisului și toată boierimea umplea
peristilul, tabloul era cât se poate de măreț.
în fața paraclisului, imensul salon avea un aspect impunător,
cu mobila de mahon în stil „empire" acoperită cu reps galben,
după moda timpului, împodobit cu policandre și tricheluri, fru
moase console, oglinzi până în tavan, și cu o galerie de lemn

45
frumos sculptat, cum se mai vede în salonul Jockey Clubului,
destinată orchestrei. Prin ușa din dreapta se intra în apartamentul
cucoanei Marghiolitei, compus dintr-un salonaș frumos mobilat,
împodobit cu portrete de familie. El servea la sindrofiile mai mici,
totuși într-însul dansau în voie până la patruzeci de perechi. De
acolo intrai în budoarul albastru, în iatac, în camera de toaletă a
cuconiței, apoi în încăperile destinate personalului casnic feminin
care avea grija stăpânirii. în sufragerie, tot atât de vastă ca și
imensul salon, era o masă care se lungea și se scurta după nevoie
și nenumărate scaune îmbrăcate cu stofă galbenă. în bufetul de
alăturea se încălzeau bucatele venite din cuhniile ogrăzii, căci de
frica incendiilor, în casele mari, bucătăriile nu funcționau în
corpul clădirilor principale. Apoi veneau alte încăperi și, în fine,
apartamentul văduvei vistiernicului lordache Roznovanu, păstrat
cu sfințenie după moartea ei, cu odăi văpsite în diferite culori,
tavanele înfățișând scene mitologice, cu un mobilier din prea
diferite stiluri. Descrierea lui Moruzi este exactă, fiindu-mi confir
mată de mai mulți boieri bătrâni și de nepoți ai cucoanei
Marghioliței, astăzi decedați, care mi-au dat și alte lămuriri
interesante și hazlii asupra traiului îmbelșugat, pompos și fericit al
stăpânitori lor acestui palat. Mai toți ieșenii mânați de treburi și
nevoi au pătruns în această casă, a cărei vitregă soartă a vrut să
fie destinată trebuințelor unor servicii publice, pierzându-și sufle
tul și chiar grațioasa ei aparență. Puțini concetățeni își închi-
puiesc trecuta ei splendoare. Spre a o arăta, m-am oprit atât de
mult în descrierea locurilor și în identificarea stăpânilor.

46
 VI

Părăsind cu părere de rău palatul roznovănesc unde nădăj

duiesc că bravii ostași care prozaic îl ocupă astăzi, nu mai întoc
mesc războinice planuri, privirile noastre se îndreaptă înspre Mi
tropolie. Aparența ei este mare, foarte mare, nu aș putea spune
măreață, căci cu toate laudele care i s-au adus, cu riscul ca
aprecierile mele să nu fie pe placul cititorilor, găsesc că acest
edificiu de proporții grandioase este greoi și lipsit de armonie. Mi
tropolia nici de departe nu se poate asemui ca frumusețe cu
bisericele Treisfetitele, Golia, Sf. Sava, Bărboi. Meșteșugul clădi
rilor bisericești și-a pierdut măiestria de pe la finele veacului al
XVIII-lea și catedrala noastră, din epoca modernă, surprinde
numai prin volumul său considerabil.
Istoricul Mitropoliei Moldovei este destul de complicat și
incert. Unii susțin că pe vremuri ființa o biserică pronumită
Biserica Albă, înălțată de Ștefan cel Mare și că acolo fu așezată
mai târziu Mitropolia al cărei sediu fusese la Suceava. Cert este
că la sfârșitul secolului al XVII-lea, Anastasia Buhuș, Doamna lui
Gheorghe Duca Vodă, văzând că acest lăcaș se surpă, cumpără
de la marele dregător al vremii, logofătul Solomon Bârlădeanu,

47
care stăpânea pe ulița Domnească toată întinderea cuprinsă din
strada Colonel Langa până la ulița Lozonski, un loc pe care a
înălțat o biserică de piatră denumită Stratenia. Aceasta a servit
drept catedrală până la surparea ei, întâmplată la 1833. în dreptul
uliței Mari, mitropolitul Gavril Callimaki a zidit la anul 1761
biserica Sf. Gheorghe, denumită astăzi Mitropolia Veche, deterio
rată de bombardamente.

lliî !
Mi
* <■■■?

Catedrala mitropolitană și Biserica Sf. Gheorghe Vechi.

Palatul mitropolitan a fost ridicat din temelii de către mitropo

litul lacob Stamate la 1797 pe locurile vechilor așezări mavrocor-
dătești, dacă am crede pe medicul Andreas Wolf. Bineînțeles că
și această reședință a fost „ restaurată" în epoca noastră, cred că
avea pe vremuri o aparență mai artistică decât aceea actuală,
înaltul și șiretul ierarh lacob Stamate îi dăduse proporții mai mici
spre netulburarea păcii sale sufletești, căci în urma deselor pârjo-
luri care prăpădeau curțile domnești, acestea se strămutau provi
zoriu în apropierea sfântului lăcaș, în fostele case mavrocor-
dătești, în care s-au petrecut lucruri nu prea edificatoare pentru
privirile și auzul preoțimii și al enoriașilor, după cum vom vedea.

48
 Pare-mi-se că la Mitropolie, înainte de primul război mondial, în
urma unor nepotrivite și stupide legi sanitare, ca și din preajma
altor biserici din lași, vechi și istorice morminte au fost profanate
de mâini criminale, sub insipide pretexte higienice. Morții noștri
trebuiau să fie lăsați să doarmă în pace somnul lor de veci,
distrugerea mormintelor fiind un sacrilegiu, și față de istorie și față
de neam. Ornamentele și picturile moderne din interiorul cate
dralei, inaugurată de abia la 1880, nu prezintă nici un deosebit
interes pentru cunoscători. Totuși cu ocazia marilor ceremonii
religioase, mai ales în noaptea învierii Domnului, aspectul lăca
șului de rugăciune este impunător.
După aceste popasuri, pornind de la palatul Roznovanu pe
aceeași latură a uliței, întâlnim case și dughene fără nici un
caracter deosebit, și dăm de strada Gheorghe Mârzescu, fostă V.
Alecsandri, numită în vechime „Ulița Măjilor", adică a pescarilor,
care-și aveau și mahalaua lor. Pe dânsa se aflau în veacul al
XVIII-lea, casele marelui logofăt loan Bogdan, ale Catargieștilor, pe
locul Teatrului Național și casele „Razului", arse la 1827. Ele erau
situate cam în colțul despre ulița Mare. U n paraclis cunoscut sub
numele de „Biserica Răzoaiei" a mai ființat până la 1875. Marele
logofăt Vasile Razu, stăpânul locurilor, a fost sfetnicul cel mai
credincios al domnitorului decapitat Grigore Al. Ghica. Nevasta
lui, Ecaterina Catargiu, a trăit până după anul 1803, bisericuța
fiind ridicată probabil de dânsa. Fiica lor Elena, despărțită de
primul ei soț Constantin Paladi, se remărită cu banul Dimitrie Al.
Ghica din Țara Românească, fratele domnitorului tăiat. Strămu
tată la București, această neaoșă și elegantă ieșeancă disprețuia
pe muntence al căror port păstra încă caracterul oriental. Elena
era îmbrăcată după ultima modă a timpului Măriei Antoinette;
regina Franței. Modele se schimbară însă și fură adoptate și de
bucureștence, iar băneasa îmbătrânită nu le mai urma, apărând în
plin secol al XlX-lea, căci dânsa a murit pe la 1830, ca o icoană
vie a unei epoci dispărute, după cum povestește o nepoată a ei,
Alexandrina Ghica.
înaintând spre piața Unirii tot pe aceeași latură, după strada
Gh. Mârzescu, dăm de niște dughene vechi și apoi de altele insi-

49
pide și scunde care se întind monoton până în dreptul hudicioarei
care duce la biserica Sf. Dumitru, veche ctitorie bălșească, unde
zac sub meșteșugite pietre mormântale numeroși vlăstari ai
acestui neam. Prin faptul că biserica a fost înălțată pe aceste
locuri am presupus, fără să mă înșel, că ctitorul ei, vornicul loan
Balș, locuia în vecinătate pe la 1690. Din documente de curând
cercetate de mine am aflat că vornicul Toderașcu Balș, descen
dent direct al vornicului lonașcu, a vândut la 1 797 casele sale din
„mahalaua Măjilor la ulița mare până la colțul bisericei Sf.
Dumitru" consulatului rusesc, înființat în lași pe la 1782. O parte
din locurile vândute aparținuse lui Enacache Milu, boier de ori
gine franceză, ascendent al celebrului nostru actor ieșean Matei
Milu. Casele cred că au ars la 1827. Vechiul hotel Dacia, „Hanul
Pârlita", servea probabil de atenanță. Din copilăria mea îmi aduc
aminte de o apocaliptică diligență care în timpul verii deservea
băile de la Repedea, astăzi năruite. Acest mijloc de transport mi-a
făcut și mi-ar mai face încă plăcere nespusă.
Tot în cercetarea trecutului orașului nostru, întorcându-ne
pașii, vom relua plimbarea noastră cam incoerentă și în zigzag,
care ne va duce de la catedrală în ulița Lozonski și în aceea a
Mitropoliei. După grădina catedralei și până în colțul străzii
Lozonski întâlnim un șir de case astăzi cu etaj, în interiorul și în
fața cărora mișunau tejghelele bancherilor și ale zarafilor care își
sunau aurul în văzul trecătorilor râvnitori. Mai departe niște ma
gazii mărunte și mizerabile aștern sărăcăcioasa lor înfățișare. Să
nu credem însă că în vechime, ulița Mare se prezenta pe această
latură sub aspecte atât de urâte.

50
 vn

Tot documentar sunt informat că pe acele locuri, de la

începutul veacului al XVIII-lea, erau locuințele boierilor
Costăchești și Pălădești, cu ogrăzi mari și grădini. Mihai Vodă
Racoviță, după arderea curților sale, întâmplată la 1723, „s-au
mutat în două case boierești, în casele lui Ion Paladi spătarul și
într-a lui Constantin Costaki spătarul, fiind aproape una de alta, și
au șezut până s-au isprăvit curțile despre doamna", ne spune
cronicarul Neculae Costin. Presupun că înaltul musafir nepoftit a
răsplătit din belșug pe boierii goniți din locuințele lor. N u am altă
știință despre așezările costăchești, rămase poate în familie și
mistuite cândva de un incendiu.
Casele vecine ale spătarului Ion Paladi, boier de origine gre
cească, a cărui familie jucase importante roluri politice în timpul
lui Vasile Vodă Lupu, fură distruse la 1706, înainte de găzduirea
lui Vodă din porunca dictatorială a lui Antioh Vodă Cantemir
care „au trimis de i-au jăcuit casa, și i-au închis jupâneasa, și au
pus și seimeni de i-au răsipit casele din lași până în pământ de au
rămas numai jăriște". Ceea ce nu l-a împiedicat pe Vodă să-și
mărite mai târziu fata, pe Ana Cantemir, cu Toader, fiul lui Ion

51
Paladi. Am văzut că așezarea acestuia a fost reclădită, mă întreb
însă dacă nu cumva își avea mai înainte casele pe locul părintelui
său, vistiernicul Toader I. Paladi, care stătea la 1662 lângă Podul
Vechi, în apropierea frumoasei și originalei mănăstiri Sf. Sava,
ctitorie și necropolă a familiei sale.
Din tată în fiu, așezările pălădești de pe ulița Mare au trecut
în stăpânirea vistiernicului Teodor, apoi a fiului său, logofătul
Constantin Paladi ( + 1798). într-un act de împărțeală din anul
1 767, ele sunt prețăluite la 4000 de lei, pe când moșia Ștefănești
de la Botoșani, Băcanii de la Tutova și altele tot atât de însem
nate, sunt trecute cu o valoare de 1000 lei fiecare. Logofătul
Constantin, neavând coborâtori în linie bărbătească, lasă con
siderabila sa avere unui nepot, fiul fiicei sale Anica, căsătorită
cu căminarul Gheorghe Bogdan, al căror fiu Constantinică a
purtat numele de Bogdan-Paladi, după probabila dorință a bu
nicului donator.
Constantinică Bogdan Paladi s-a căsătorit cu mare pompă la
Țarigrad, cu domnița Ralu, fata lui Scarlat Vodă Callimaki, moartă
de oftică în surghiun la Bole [sic], unde întovărășea pe soțul ei. El
se recăsători cu Săftica Rosetti, divorțată de Mihalache Sturdza,
înainte de domnia acestuia. Un englez, William Mac-Michael, în
trecere prin lași la 1818, văzu revista gărzii în curțile caselor lui
Constantinică, pe atunci hatman, numit de socrul său; parada se
petrecea pe locurile despre care pomenesc. înfățișarea acestei mi
liții nu fu deloc pe placul mofturosului insular. Hatmanul, mai târ
ziu, a fost unul din cei mai indicați candidați la scaunul
Moldovei, dar înainte de alegerea domnitorilor regulamentari,
dânsul fu cuprins de boala holerei, ca și biata cucoana Zoe
Rosetti-Baston, și muri la anul 1831.
El a lăsat o avere considerabilă. Cea rurală depășea sensibil
cota de 50 de hectare atribuită astăzi marii proprietăți. Stăpânea
14 moșii și târgușoarele Ștefănești și Podul-lloaei. Pe ele ființau
40 de crâșme, alimentate probabil din cele 190 pogoane vii lu
crătoare și cele 655 pogoane vii date în dijmă. Moșiile în întin
dere de 13 811 fălci cuprindeau 2160 fălci de arătură, 4806 de

52
 fânaț și 6845 de păduri. Mai stăpânea, bietul boier, și 393 sălașuri
de țigani cuprinzând 1670 de suflete. Pe aceste mari întinderi de
pământ nu locuiau însă decât 2159 țărani, afară de târgoveții de
la Ștefănești și Podul lloaei. Hatmanul a găsit totuși mijlocul să
lase însemnate datorii la moartea sa. Toate aceste bogății au fost
mistuite de către fiica lui Luțica, ajutată de nobilul ei soț.
Veninosul paharnic Costandin Sion în Arhondologia Moldovei
ne spune „că de la hatmanul Constantinică rămâind numai o fată
Luțica și foarte ră de muscă fiind, n-au găsit în toată Moldova, din
toți feciorii de boieri unul ca să poată sătura. Au purces, au
cutrierat toată Europa, au cercat toți berbanții, și ș-au găsit pe un
jidov spaniol și l-au luat barbat, cu carele pe la 1844 venind
aice, și numindu-l Marchiz de Bedmar, ș-au vândut toate
moșiile și țiganii, și s-au dus înapoi la praznicu dracului". Nu
știu dacă Luțica era „ră de muscă", știu însă că ea a fost întâi căsă-!
torită cu logofătul Neculae Cantacuzino-Pașcanu, de care s-a des
părțit, apoi cu marchizul Edmond (de fapt Emanuel) de Bedmar,
din aceeași familie a celebrului diplomat spaniol din timpul rege
lui Filip al ll-lea, cardinalul Alonso de la Cueva Benarides, mar
chiz de Bedmar. Ginerele hatmanului Constantinică era „grand
d'Espagne" de clasa întâi, senator, membru al Jockey Clubului
din Paris. Dânsul, ca toți compatrioții săi care se respectă, avea și
un castel în Spania, la Canillijos. Sora lui era ducesa de Vinona.
O marchiză de Bedmar a fost prietena intimă a Eugeniei,
împărăteasa francezilor (poate a doua nevastă a lui Edmond [sic],
căci știu că s-a recăsătorit). în ziua de 24 februarie 1860, muri la
Neapole, în vârstă de 40 de ani, Luțica, „marquise de Bedmar năe
Palladi". Mai știu că hatmanul, din prima lui căsătorie, a avut și
doi băieți, morți tineri. Multe asemenea îndreptări s-ar putea face
Arhondologiei lui Sion. însă clevetirile lui nu se pot combate prin
dovezi, mai ales în anumite insinuări. De aceea biata Luțica
Bogdan-Paladi, marchiză de Bedmar, va apărea pururea posteri
tății ca o femeie „foarte ră de muscă".
Actuala stradă Paladi din lași poartă acest nume după un
membru al aceleași familii, din altă ramură, care-și avea casele pe

53
această uliță. Conducerea treburilor țării, de mult nu mai este
încredințată, din tată în fiu, vlăstarelor neamurilor boierești, care
astăzi abia cu greu pot juca neînsemnate roluri mondene. însă
talentatul pictor Teodor Pallady, get-beget’ ieșean de viță veche,
onorează și astăzi prin talent și muncă atât Moldova sa natală cât
și lungul șir al marilor dregători care i-au fost înaintași.
Schițarea sumară a biografiilor unor fețe atât de simandicoase
complet date uitării, m-a ispitit, abătându-mă din plimbarea mea
topografică. O reiau amintind că printre casele arse la 1827, de
pe ulița Mare, Bucșănescu citează pe aceea a lui „Constanți-
nică", hatmanul nostru. El nu a mai reclădit-o, de aceea apar
astăzi pe locurile ei sărăcăcioase dugheni. Bogdan-Paladi a l o
cuit până la moartea lui pe „Ulița Strâmbă", actuala stradă
Banu, în casele Conservatorului, cumpărate sau clădite de el,
trecute apoi în stăpânirea lui Ghica Kefal, bunicul unui conce
tățean al nostru, faimos pe vremuri, prințul Albert Ghica, pre
tendent la tronul Albaniei.
După casele lui Bogdan-Paladi, în dreptul colțului dinspre
ulița Lozonski, tot pe locuri foste pălădești, moștenite prin alianțe
familiale, se afla casa lui beizadea Alecu Callimaki, fiul lui
Scarlat Vodă. Acest vlăstar de os domnesc, din neamul neaoș
moldovenesc al Călmașului, nu pricepea totuși graiul nostru ro
mânesc, ceea ce nu l-a împiedicat însă ca, în serviciul diplomatic
al Turciei, să ocupe posturi importante în calitate de ministru la
Paris și la Londra. El a fost căsătorit cu Eufrosina Cantacuzino-
Pașcanu, pe care o înșela din răsputeri, dacă am crede spusele
unei scrisori a marchizei Luțica de Bedmar. Stanislas Bellanger
pretinde că diplomatul nostru era înzestrat cu calități eminente.
După incendiul care i-a mistuit casele din lași, Callimaki își
vându locurile din ulița Mare.

54
 vm

Pătrundem acu în strada Lozonski. Pe mâna dreaptă, colț cu

ulița Mare au fost pe vremuri casele spătarului loniță Gheuca,
vândute de dânsul la 1756 lui Lupu Balș. Această gospodărie se
întindea până lângă țintirimul bisericii Sf. Gheorghe, pronumită
astăzi Lozonski. Mai departe se mai văd urmele grajdurilor dom
nești ale lui Mihalache Vodă Sturdza. Mai la vale era o crâșmă
vestită, a lui Lupu, poreclit „Fleică". Simpaticul ei patron vindea
vinurile cele mai alese și fripturile cele mai gustoase; prețurile
sale erau însă cam pipărate, căci vinul vechi costa doi lei chilul și
fleica, șaizeci de bani. S-ar părea că în această mahala au fost
încă de demult localuri renumite. Bătrânul magistrat Gheorghe
Dimachi povestea că, pe vremuri, mitropolitul Veniamin
Costache, trecând în caleașcă în dreptul uliței lui Lozonski, zări
un popă beat. Oprindu-I îl dojeni aspru. Popa îi jură că nu va mai
bea decât la Sf. Gheorghe și la Sf. Dumitru. După câteva zile
înaltul prelat îl văzu iarăși în stare de ebrietate. Dojenindu-I din
nou, mai ales pentru că și-a călcat jurământul, popa protestă, afir
mând că el nu bea decât la Sf. Gheorghe și la Sf. Dumitru, în
preajma căror biserici erau crâșme renumite.

55
 Pe partea stângă a uliței, după niște dugheni neînsemnate se
înalță, pe foste proprietăți sturdzești, seminarul „Veniamin
Costache", una d i n rarele clădiri contemporane din lași, reușită
ca aspect și proporții. în această casă, cu vechea ei înfățișare, era
reședința lui Mihalache Vodă Sturdza. Palatul domnesc fiind ars
și nerefăcut încă, Vodă locui în casele părintești stăpânite de
familia sa încă din vechime. în aceste locuințe mari care au putut
servi de reședință domnească, ca și în acele ale Roznovanului,
era pe lângă numeroasele încăperi și un frumos paraclis. Vodă
Sturdza, cu toată zgârcenia lui, ducea totuși u n trai fastuos demn
de rangul său, mobilierul palatului era somptuos și de bun gust.
La 1849, deșteptul stăpânitor fu gonit d i n domnie și se stabili la
Paris, cumpărându-și acolo un vechi și artistic „hotel", în rue de
Varennes, care în socotelile moștenirii a fost prețăluit la frumoasa
sumă de 2 700 000 franci aur. Vodă Mihalache muri, foarte bătrân
fiind, la anul 1884. D i n dosarul unui proces dintre clironomi
vedem că averea sa se ridica la fantastica sumă de 123 000 000
de lei aur. Fiindcă m ă ocup de topografie, notez, după spusele lui
Constantin Sion, că palatul domnesc, pe lângă podoabele lui,
avea și avantajul de a fi aproape de locuința l u i Enuță Kasu, ridi
cat la ranguri de boierie pentru că „îi făcea pezevenclâc cu mai
multe mueri ce i le aducea în casă la el, unde vine domnul de le
întâlne". Multe mai știa Costache (sic, de fapt Costandin) Sion,
arhondologistul.
D i n Lozonski dăm în strada Mitropoliei, vechea „ U l i ț ă a Fere-
deilor" care-și avea și mahalaua ei pe unde au fost așezările
Potlogeștilor, Bou Ieștilor și ale altor neaoși moldoveni de viță veche.
Pe locul actualei băi comunale, reclădită în stil ieftin de bazar
oriental, ființa vechea baie zidită de Vasile Lupu, care a fost risi
pită până în temelii de către edilii noștri, fără a se păstra măcar
cea mai mică urmă d i n trecutul acestui monument istoric. In
fluența turcească a avut în Moldova și înrâuriri fericite, de pildă
urmarea exemplului îngrijirilor corporale și obișnuința băilor de
abur, foarte prețăluite în fosta noastră împărăție suzerană.
Faimoșii curteni și curtence din timpul vechiului regim d i n Franța

56
și din alte țări străluceau prin aparența lor vestimentară, curățenia
lor corporală lăsa însă foarte mult de dorit. La noi, dar din păcate
numai la clasele conducătoare, obiceiul folosinței băilor de abur
era foarte răspândit, și dacă curățenia cu drept cuvânt se poate
considera ca un semn de civilizație, s-ar putea afirma că măcar în
această privință întrecuserăm pe occidentali. —
Frecventarea feredeielor era printre puținele, dar sănătoasele
distracții oferite femeilor. într-un pasaj celebru, cronicarul loan
Neculce pomenește de amorurile senile ale lui Dumitrașcu Vodă
Cantacuzino. Acesta impunea compania amantei sale, „fată a
unei rachierițe de pe Podul Vechi, anume Arhipoaia, iar pre fată
o chema Anița. Și era țiitoarea lui Dumitrașcu Vodă și o purta în
vedeală în toată boerimea și o țânea în brațe de o săruta". Ea era
tânără, frumoasă, împodobită cu multe odoare „și plină de
suliman ca o fată de rachieriță". Cu alai domnesc o trimetea „pe
uliță, la feredeu și pe la vii în primblări, și făcea și pe boeri de-și
trimetea giupânesele daruri..., căci i-au făcut cinste de am mers
cu dânsa în primblare". Pe acea vreme, la 1684 la lași, nu erau
spectacole publice, distracțiile se limitau la plimbări pe la vii și
mănăstiri. Baia infernal încălzită și îndelung prelungită, cu tot
dichisul ei, era pentru femei o desfătare și o voluptate. Andreas
Wolf, medicul curții Moldovei, ne relatează că pe la sfârșitul vea
cului al XVIII-lea, feredeul turcesc era frecventat mai ales de
boieri și câteodată de turcii cei mari. „Iarna cât și vara merg la
acest feredeu mai cu samă cucoanele tinere după lehuzie sau
după menstre, și-și curăță acolo mai ales partea de jos, scoțân-
du-și părul, după obiceiul turcesc. Așa era moda țarigrădeană
orbește imitată." Până a nu citi aceste rânduri nu bănuiam că
moldovencele își epilau părțile cele mai secrete ale trupului.
La lași, în curtea Beilicului, era și acolo o baie de care publicul
nu se putea folosi decât în lipsa turcilor. Curtea domnească avea
baia ei în „casele despre Doamna", încă din timpul lui Vasile
Vodă Lupu, rezervată familiei voievodale, „foarte elegantă, par
dosită cu marmoră, dar apa era adusă cu sacalele din iazul ce se
afla în spatele curții", ne spune vicarul Paul de Aleppo. Aducerea

57
apei cu sacale, astăzi, pare stranie, cu toate că, la fel cu mine,
mulți ieșeni trebuie să-și amintească de pitorescul sacagiu care,
înainte de captarea apelor de la Timișești, își striga marfa târgo
veților ale căror case nu aveau fântâni îndestulătoare.
După feredeul turcesc apare vechiul han al lui Vangheli, pre
tențios denumit astăzi „hotel". El datează, cred, numai de la înce
putul veacului trecut, aspectul lui învechit nu este displăcut.
Într-însul a locuit Mihai Eminescu în una din perioadele cele mai
întunecate ale existenței sale, jalnica lui amintire parcă mai plu
tește încă pe aceste locuri. Hanul înainte de primul război mon
dial a găzduit în modeste încăperi mai mulți indivizi originali, ca
blândul și frumosul Vasilică Cocri, care își închipuia că este per
secutat de francmasoni, și „cneazul" Alecu Cantacuzino-Bașotă,
persecutat de o neastâmpărată sete.
în oraș au fost multe hanuri vechi, cele mai renumite erau ha
nul turcesc, mistuit de flăcări la 1827, ca și hanul logofătului Du-
mitrașcu Sturdza, hanul bisericii catolice, al mănăstirii Treisfe-
titele, al lui Petre Bacalu (Otel România) din piața Unirii, hanul
Pârlita (Otel Dacia). Mai neînsemnate erau acelea ale lui Missir,
Ghimeș, llie Armanu, Zulii și Zoei. Această ultimă denumire nu
provenea de la o Zoiță oarecare, c i de la proprietara casei, Prea
Luminata Domnița Zoe, fiica lui Matei Vodă Ghica, nevasta lui
Vasile Costache-Talpan. Trecătorii nedumeriți nu-și mai explicau
de ce fosta stradă Zoe (actualmente George Enescu), atât de
simplu denumită, purta acest nume. Pe la mijlocul veacului trecut,
Lascăr Viorescu> eroul romanului de moravuri moldovenești al
diplomatului Wilhelm de Kotzebue, venind la lași, locui la hanul
Pârlita. „Cine nu știe unde se află hanul, nu poate da de dânsul,
căci nici o firmă, nici o lumină mai mare nu atrage pe călător;
trebuie să cârmească din ulița Mare într-o ulicioară unde aruncă
un șir de locuitori dintr-o casă mare din colț tot ce nu să păstrea
ză cu mulțumire în odaie. Lascăr intră pe poartă într-o curte mare
închisă de jur împrejur cu un șir de odăi, joase în tavan, având
câte un număr pe ușă, i se deschise una din aceste uși... odăile
puțin plăcute aveau un aer de închisoare, cu gratiile cele groase

58
de fier la ferestre..." Nimic nu s-a schimbat de atunci. Aspectul
hanurilor mai vechi trebuie să fi fost foarte pitoresc, o descriere
amănunțită a celor din lași nu a fost făcută, pe când cele din
București sunt frumos evocate de talentatul scriitoj Ion Ghica.
Cu timpul hanurile au luat denumirea de oteluri (sic). Găsim
în capitala Moldovei, tot la acea epocă un otel de Petersburg, din
colțul uliței Vovidenia cu ulița Goliei, unde fură găzduiți prințul
Anatole de Demidoff și tovarășul său, celebrul pictor Raffet. Dacă
am crede pe călătorul Neigebauer, otelul era scump, murdar și
servea mâncări proaste. Neamțul prefera otelul de Italia, mai re
tras de la stradă. Cred că ființa în casele din fund, de la începutul
străzii Cuza Vodă, Unde până la ‘primul război era otelul Buch,
numele simpaticului patron cu favoriți. Acolo fusese otel Glantz,
iar mai înainte otel Hilaire. Aproape în față, otel România, fostul
han al lui Petre Bacalu, cel cu hora unirii. Mai era și un otel du
Nord tot prin împrejurimi. Otelul Traian, frumoasă clădire ridica
tă cu mari sacrificii care l-au dus la ruină, de către Scarlat Pastia,
fostul primar al lașului, are o fericită aparență, multe încăperi și
era curat și bine ținut.
Otelul Binder, în dreptul farmaciei Konya, liniștit și mai îngrijit
mobilat, era adăpostul preferat al moșierilor și boierilor scăpătați.
Într-însul s-a sinucis, sătul de viață, bătrânul colonel Ștefan
Rosetti, ginerele Roznovăniței. U n tip reprezentativ al lașului de
altădată, Alexandru Sturdza, poreclit, nu știu de ce, „Nabuco", a
locuit și a murit în acest otel. El dusese viața unui vesel epicurian,
și cu puțini ani înainte de moarte s-a reîntors în orașul său natal,
cuprins de nostalgia trecutului. Acolo a trăit, modest și demn, din
pensia servită de către sora sa, prințesa Olga Obolenski. în tinere-
țele mele am avut cinstea să cunosc pe acest bătrân. Nu era de o
inteligență sclipitoare, nici de o cultură prea aleasă, însă creșterea
lui era perfectă. Micuț și cam grăsuț, el avea totuși mare fason.
Nabuco era de o fire foarte veselă și povestirile lui, pline de spirit
și de haz, dar de o duioasă autenticitate. Societatea celor mai
tineri nu-i displăcea, poate pentru că pe atunci tineretul respecta
oamenii după vârsta și rangul lor social; iar nu ca astăzi, din

59
cauza averii și demnităților ocupate de dânșii. Bătrânul boier, pe
patul suferinței, înconjurat de puțini prieteni, și-a dat obștescul
sfârșit în modesta lui cameră, sorbind dintr-o cupă de șampanie
ridicată de dânsul în amintirea femeilor frumoase, pe care le-a
iubit atât de mult.
Prin faptul că astăzi nu există în capitala Moldovei nici un otel
care poate prezenta călătorilor un minimum de confort și cură
țenie, ea nu este vizitată decât de acei care au acolo interese bă
nești sau profesionale. încântătoarea poziție a lașilor, farmecul
vechilor clădiri, precum și podoabele artistice care-l înfrumuse
țează, nu pot lumina privirile călătorilor, căci aceștia, cu drept
cuvânt, știind că nu ar fi adăpostiți cum se cuvine, nu riscă o
călătorie aventuroasă. Cred că restaurarea otelului Traian de către
comună, chiar cu mari sacrificii bănești, ar fi cea mai nimerită
cale spre a înlesni vizitarea orașului nostru și a minunatelor sale
împrejurimi. Câte și câte s-ar putea face pentru dânsul! Vorbind
de năzuințe nu mă pot împiedica de a evoca hotărâta splendoare
ce ar fi putut avea astăzi târgul ocrotit de conducători, oameni de
bun gust și cu cultură artistică, dacă ar fi avut un buget îndestu
lător sau ar fi fost capitala țării!

60
 IX

După ce am hoinărit, evocând trecutul, trebuie să ne întoar

cem de unde am plecat, din colțul uliței Lozonski pe locuri po
menite. Pentru a nu pierde timp ar fi mai nimerit să recurgem la
serviciile unei elegante trăsuri, trasă de un înfocat armăsar, mânat
de-un fercheș muscal imberb; ne va costa 50 de bani. Dar vai!
uitasem că aceste vremuri au trecut!
Reîntorși pe jos sau într-un vehicul mai modest, reluându-ne
iarăși cursa până la actuala Administrație Financiară, nu întâlnim
decât case care au trecut neînsemnat. Strada Ștefan cel Mare se
sfârșește acolo, însă vechea uliță Mare își urma drumul și pe por
țiunea actualei străzi Cuza Vodă și încă mai departe. Pe locul
vistieriei actuale erau casele baronului Neuschotz, faimos ban
cher filantrop. Copil fiind, prima mare aglomerație de oameni pe
care am văzut-o, fu la înmormântarea lui. Neuschotz restaurase
niște vechi case boierești care au aparținut unui Cantacuzino și
au servit în urmă drept otel. învechitul lor aspect era totuși mai
fericit decât cel actual.
La răscrucea acestor ulițe, pe o piață mică, ieșenii au ridicat,
poate prea timpuriu, statuia lui Gheorghe Gh. Mârzescu, inimosul

61
Georgel, una din cele mai reprezentative figuri contemporane.
Guvernul legionar a găsit de cuviință să o dărâme. Din punctul
său de vedere poate că a avut dreptate, căci Mârzescu cu inteli
gența lui pătrunzătoare, a fost primul dintre oamenii noștri politici
care a prevăzut pericolul fascist și a căutat să-l înlătureze. în veș
nică divergență, pe această chestiune, cu șeful guvernului liberal
și cu colegii săi de minister, el a încercat din răsputeri să le evi
dențieze primejdia doctrinei fasciste. Țintă a unor atacuri nedrep
te, considerat chiar de colegi ca un maniac, dânsul a luptat totuși
cu toată puterea convingerilor sale pentru stârpirea doctrinei
scelerate. O boală necruțătoare, provocată poate de permanenta
stăruință neascultată în impunerea credințelor sale, l-a răpus pre
matur. Soarta nedreaptă vrea ca și astăzi memoria lui să fie pân
gărită, astăzi când doctrina fascistă a fost învinsă cu imense
sacrificii de vieți omenești și când scopul înaltelor foruri interna
ționale este să o stârpească definitiv. înțeleptului și curajosului
om politic i se impută că ar fi ordonat represiuni sângeroase după
primul război, când se afla în fruntea Ministerului de Interne. Cei
care au avut cinstea să trăiască în intimitatea lui Georgel știu că
el nu a fost vinovat de aceste excese pe care le deplora cu durere.
Nădăjduiesc că cu timpul, istoria nepărtinitoare va recunoaște
meritele acestui luptător pentru cauza cea dreaptă.
într-o rușinoasă epocă a istoriei noastre contemporane, un alt
ieșean, om politic de mare talent, adeptul doctrinelor lui Mâr
zescu, sărmanul Victor lamandi, neîmpăcat dușman al fasciștilor,
din răzbunare, a fost asasinat mișelește de niște hoarde sălbatice,
a căror cruzime a depășit în oroare cele mai mârșave fapte ale
unor cumpliți voievozi.
După ce cu emoție am pomenit despre acești doi ieșeni, voi
evoca din nou clădirile inanimate ale orașului nostru, care și ele
au suferit de neînțelegerea omenească. Părăsind din nou artera
principală la punctul întretăierii tustrelelor străzi, ne vom abate
pe actuala stradă Alecsandri. Cred că este una din cele mai vechi
ulițe ale târgului, pe vremuri i se spunea „Ulița Ghenghei", după
numele marelui logofăt sub mai multe domnii, vel logofătul

62
lonașco Ghenghea, trăitor la începutul veacului al XVII-lea. Se
presupune că biserica Sf. 11ie, sinistrată de bombardamente, situa
tă pe latura dreaptă a străzii, ar fi ctitoria lui.
Pe stânga dăm de actuala primărie, în fața căreia trebuie să ne
oprim. Locurile și casele situate pe un vast cadrilater aparțineau,
la începutul secolului trecut, logofătului Lascăr Cantacuzino-Paș-
canu, moștenite fiind de la părinții lui. Am văzut că celebrul
principe Charles-Joseph de Ligne a locuit la lași, „în unul din ace
le superbe palate pe care boierii le clădesc într-un stil oriental".
De la medicul sas Andreas Wolf aflăm că nobilul călător a fost
găzduit în casa marelui logofăt lordache Cantacuzino-Pașcanu,
bunicul logofătului Lascăr. Locuința familială a neamului lui
lordache Pașcanu era în actuala clădire a primăriei. Frumoasă să
fi fost ea la acea epocă pentru a stârni admirația principelui. Se
prea poate, însă, ca în urma marilor incendii abătute asupra
lașului, ea să fi fost reconstruită posterior șederii principelui de
Ligne, pe aceleași locuri, lordache Bucșenescu n u o trece printre
cele mistuite la anul 1827. într-o încântătoare proză, grea de
tălmăcit, Ligne evocă cu simpatie ieșenii, dar mai ales ieșencele
pe care le-a cunoscut. Casa care-l găzduia era atât de primitoare
încât oaspetele și-a permis luxul să ofere o petrecere pe socoteala
lui, societății capitalei, la sfârșitul anului 1788.
„ D e curând a m dat o serbare încântătoare, care a reușit de
minune. Au fost o sută de boieri cu nevestele lor la masă. La bal
s-au dansat hora și alte jocuri grecești, moldovenești, turcești,
muntenești și egiptene. Se țin de mână, ca să n u se mai lase, fac
câțiva pași în horă, dar mai mulți unii către alții. își fac mutre,
mai că se despart, iar se țin de mână, se apropie, n u știu cum; se
privesc, se înțeleg, se ghicesc, ai crede că se iubesc. Jocul acesta
m i se pare foarte potrivit".
„Cât despre mine, am petrecut de minune, stând fără a deschi
de gura, alăturea de niște boieroaice. După câteva ceșcuțe de
dulcețuri, câteva preparate și băuturi de trandafiri, și șase lulele,
cel puțin, băgai de seamă că rămăsesem singurel".

63
 Sobrietatea era la modă la acea epocă și principele, amețit
numai de parfumul ciubucelor, a fost părăsit de acelea cu care nu
putea schimba o vorbă, căci nu se înțelegeau; ele i-au plăcut mult
și n i le descrie astfel: „Femei fermecătoare, mai toate din
Constanți nopole, și din vechi familii grecești, stau nepăsătoare pe
divanuri, cu capul aruncat de tot înapoi, sau răzemat pe un braț
de alabastru. Bărbații care le fac vizite stau aproape tolăniți lângă
ele. O fustă extrem de ușoară, scurtă și strâmtă, abia le acoperă
grațioasele lor forme, și o țesătură străvezie face să reiasă de
minune frumoasele rotunjimi ale sânilor albi. Pe capete poartă o
stofă neagră sau roșie ca focul, strălucitoare de diamantele care
înfrumusețează acest soi de turban sau de bonetă. Mărgăritare de
cea mai frumoasă albeață le împodobesc gâtul și brațele pe care
le înconjoară câteodată (...). Restul îmbrăcămintei lor orientale
este din stofe brodate sau lucrate în aur sau argint și cu margini
de blănuri prețioase... Femeile boierilor țin întotdeauna în mână,
ca și sultanele, un fel de mătănii de diamante, de mărgăritare, de
mărgean, de lapis-lazuli, de agată sau de lemn rar, care au meni
rea de a le da o ținută, ca și evantaiul pentru femeile noastre. Se
joacă cu acesta, își păstrează agilitatea degetelor, ale căror unghii
sunt văpsite cu carmin, numără boabele și, după cum se zice, ele
și-au făcut dintr-însele un grai tainic pentru iubiții lor". Citind
aceste rânduri, concetățenele noastre ar trebui să exclame cu
mândrie: „Așa eram noi ieșencele!"
Am citat o parte din măgulitoarele impresiuni ale spiritualului
scriitor. El nu judecă prin comparație. La lași totul i-a plăcut.
Redă o atmosferă, o ambianță, un „climat", care ne-ar face să
credem că în vechea capitală a Moldovei, la sfârșitul veacului al
XVIII-lea, nu astăzi din păcate:

„Lă tout n'est qu'ordre et beaut6,

Luxe, calme et volupte..."

După evocarea unor trecute splendori, reluând prozaic dru

mul nostru, lângă biserica Sf. Ilie vedem casa Hălăceanu, prefă-

64
cută cu un gust desăvârșit de prost. Pe vremuri ea a fost proprie
tatea vornicului Vasile Alecsandri, tatăl poetului; acesta a copilărit
într-însa. A fost locuită apoi de Gheorghe Mârzescu. De o fru
moasă și originală aparență, cu ochi albaștri, ras la față, purtând
favoriți timpuriu înălbiți, acest eminent jurisconsult, om politic și
jurnalist a fost unul din cei mai aleși și populari fii ai lașului.
Profesor de drept civil încă de la 1860, fruntaș al partidului
liberal, de mai multe ori ministru, spiritualul conu Ghiță, din cau
za nedisciplinei politice și independenței sale, a fost persecutat
de corifeii partidului, neobișnuiți să numere printre dânșii
personalități așa pline de duh.
Ajungem în dreptul străzii I. Brătianu, fosta uliță a Târgului
de Sus. Lungul ei parcurs, care duce înspre Târgul Cucului și
Sărărie, nu prezintă prea mult interes. Urmele trecutului au dis
părut aproape toate de pe dânsa, afară de așezământul spitalului
Sf. Spiridon. Acest institut de caritate unic în Europa, face mare
cinste trecuților săi donatori din Moldova, cărora trebuie să le
iertăm mult trâmbițatele lor păcate, în fața unor evidente probe
de milostenie și iubire de oameni. în biserica Sf. Spiridon, o piatră
mormântală „ascunde trupul aceluia care a fost de neamul re
numit al Ghiculeștilor, a lui Grigore ilustrul Domnitor al Dacilor",
într-adevăr, numai trupul voievodului decapitat zace acolo, căci
capul lui a fost trimis la Țarigrad. în aceeași gropniță fiul său,
beizadeaua Scarlat, „victimă vai! a medicilor, se odihnește sub
această piatră..."; prefer soarta domnitorului...

65
 X

îndepărtându-ne de ulița Mare, din Târgul de Sus, pătrundem

în strada Universității, la capătul căreia se înalță, înconjurată de
ziduri, Facultatea de Medicină, una din cele mai impunătoare și
vechi clădiri ale lașului. Cum, din păcate, la noi numai un număr
restrâns de biserici beneficiază de protecția Comisiunii Monu
mentelor Istorice, însă nici o casă din vechea noastră capitală,
sălbatici arhitecți și-au permis să înnădească și să transforme fa
cultatea, care pe lângă frumosul său aspect, are și un trecut
istoric, pe care voi căuta să-l evoc.
Locul și casa ridicată în veacul al XVIII-lea, au aparținut vis
tiernicului Matei Cantacuzino, care le vându la 1792, hatmanului
Costache Ghica. în timpul războiului ruso-turc, principele Grigore
Potemkin, comandantul suprem al armatelor rusești, își instală la
1790 cartierul său general la lași, într-acest palat, care probabil
de atunci, meremetisit fiind cu îngrijire, era cel mai demn de a
găzdui un așa înalt oaspete.
N u voi descrie strălucita carieră a acestui faimos personaj,
căci este prea cunoscută. El a fost amantul și favoritul împărătesei
Rusiei, Caterina a ll-a, și a știut să-și conducă barca cu atâta

66
dibăcie, încât chiar după ce a încetat de a fi amantul împărătesei,
a rămas favoritul ei atotputernic. Lui Potemkin i s-a atribuit
intenția de-a crea un „Regat al Daciei", care ar fi înglobat toate
provinciile locuite de români, și al cărui rege trebuia să fie el.
Trăia ca un potentat în mijlocul unei curți fastuoase și a petrecut
în timpul războiului multă vreme în orașul nostru, unde s-a
instalat cu suita sa. lată ce ne spune Langeron, refugiat francez în
serviciul Rusiei. „După luarea Benderului, principele Potemkin
s-a stabilit la lași, unde toate cucoanele rusoaice, însoțind curtea
lui, veniră să înfrumusețeze reședința acestei capitale, ele fiind
podoabele serbărilor date de principe". Potemkin, chiar în timpul
asediului Oceacovului, care a ținut foarte mult, era înconjurat de
trei nepoate ale lui. Cronica scandaloasă a epocii pretinde că
principele își iubea atât de mult nepoatele, încât, printr-o ciudată
dragoste de familie, a fost și amantul lor. Relatez acestea pentru a
arăta că Potemkin la lași, a avut mai ales contact cu conaționa
lele lui, și de aceea pot presupune că virtutea frumoaselor cu
coane a fost în general scutită de asiduitățile temutului satrap, de
la care cu greu s-ar fi putut sustrage.
Langeron descrie o recepție dată de Potemkin în următorii
termeni: „Principele dădea baluri moldovenilor. El apărea ca un
sultan care binevoiește să adune în jurul lui clasa cea mai de jos
a supușilor săi. Se înfățișa acoperit de diamante și abia saluta
numerosul public smerit și tăcut în fața lui, trecea printr-însul
pentru a se instala la un joc de cărți ieftin, sau lua loc lângă
doamna de Witt, stând de vorbă cu ea". Dacă într-adevăr cele
scrise de Langeron ar fi exacte, ar reieși că principele trata cu
mare răceală pe oaspeții săi moldoveni, fascinați de prezența lui.
Totuși nu-mi vine a crede că el a fost atât de insensibil farmecului
frumuseții ieșencelor invitate de dânsul, pe care m i le închipui
frumoase și seducătoare. Mai ales că Langeron pretinde că la lași,
Potemkin, bine dispus, era „tot atât de vesel cât de afectuos,
rivalizând în amabilitate față de curtenii lui". Desigur că aceste
bune dispozițiuni au fost împărtășite și moldovenilor care poate
de la un timp nu mai stăteau tot atât de sfioși în prezența lui.

67
Societatea pe care a văzut-o, fusese cunoscută de d'Hauterive și de
principele de Ligne. La curtea lui din lași, luxul era mare, serbările
se țineau lanț, și o orchestră proprie, dirijată de celebrul compo
zitor Sarti, desfăta fericiții oaspeți; aceasta ne-o spune și contesa
Golovin care a petrecut câtva timp acolo, la curtea lui Potemkin.
El se îmbolnăvi în timpul șederii sale în Moldova și nu se supuse
prescripțiunilor doctorilor care-l îngrijeau. Simțindu-se mai rău,
părăsi reședința lui de vară, care era la Miroslava, cu intenția să
se reîntoarcă în Rusia. întovărășit de nepoata lui, contesa Bra-
nicki, și de doamna de Witt, celebră prin frumusețea ei, Potemkin
muri în drum, pe malurile Bicului, în brațele însoțitoarelor lui, la
15 octombrie 1791.
Năvala numeroasei sale suite, care desigur nu a putut fi găz
duită numai în palatul locuit de dânsul, a pus în contact perma
nent și intim mulți ieșeni cu acești oaspeți doriți de cea mai mare
parte a populației, care vroia să scape de dominațiunea turcească
și care credea că va găsi într-înșii salvatorii neamului. Dar afară
de ofițerime și diplomați, lașul găzduia, după cum scrie
Langeron, o sumă de cucoane rusoaice luxoase, îmbrăcate după
modă franceză și de o cultură îngrijită. Din acel prim contact al
societății ieșene cu Potemkin și cu suita sa trebuie să căutăm fer
mentul care mai târziu, în timpul războiului ruso-turc de la 1806,
a contribuit la o radicală transformare a moravurilor ieșenilor,
mai ales, schimbare pe care Langeron o califică de „revoluție". Po
temkin a impresionat atât de mult pe moldoveni, încât amintirea lui
nu era încă ștearsă la 1836. Scriitorul francez Saint Marc-Girardin,
care a trecut pe la noi la acea epocă, pretinde că a mai găsit încă
la lași, tradiția acestui om extraordinar, păstrată desigur de
îmbătrâniții supraviețuitori care-l cunoscuseră. Pacea dintre ruși și
turci s-a semnat la 1 792, în capitala Moldovei, care a trebuit să
adăpostească cu această ocazie și numeroși diplomați. La moar
tea principelui și plecarea ofițerimii, orașul și-a redobândit liniș
tea sa patriarhală, după atâta zbucium și splendoare. Curțile,
după vechiul lor obicei, au mai ars încă o dată și domnitorul
Alexandru Callimaki a cumpărat la 1795 casele hatmanului

68
Costache Ghica, acelea care fură locuite de Potemkin, spre a servi
drept reședință domnească. Ele au îndeplinit această destinație
până la anul 1806. în urmă vistieria a vândut casele cu locul lor,
vecine cu ale spătarului Lupu Balș, vistiernicului lordache Balș.
De la acesta au trecut în stăpânirea hatmanului Alecu
Rosetti-Roznovanu. Sub domnia lui Cuza Vodă au fost cumpărate
cu preț de 18 000 de galbeni de la Ruxanda Roznovanu. La 1860
Universitatea luă ființă în acest palat, podoabă dată acum pradă
nemiloșilor înnăditori. Am dat aceste lămuriri, căci prea puține
persoane, trecând pe aceste pașnice uliți, și vizitând facultatea, își
dau socoteală de splendorile prin care a trecut pomenita mahala
pe vremea lui Potemkin.
în lași, în afară de acest palat sunt și altele care au servit drept
reședințe domnești. Am pomenit despre acelea de pe ulița Mare
ale spătarilor loan Paladi și Constantin Costachi, dispărute încă
de multă vreme, în care s-a instalat Mihai Vodă Racoviță la înce
putul veacului al XVIII-lea. Mai târziu curțile au ființat în casele
logofătului Alecu Mavrocordat, foste Institutele Unite, unde astăzi
este școala Oltea Doamna, frumoase, dar cam modeste, și în
acelea ale vornicului Ștefăniță Sturdza, pe locurile Școalei Milita
re de pe strada Carol. Curțile domnești au fost și în casele de la
Mitropolie.
Am redat măgulitoarele aprecieri ale încântătorului principe
de Ligne asupra lașului, scrise din capitala noastră sub imediata
impresie a celor văzute de dânsul. îmbătrânit și ruinat, aproape în
urma vâltoarei revoluțiunii franceze, acest fastuos senior, spre
lauda sa, a scris multe volume de gânduri și amintiri care au
plăcut publicului, procurând autorului modeste beneficii bănești.
Dânsul cam uitase complicatele peripeții ale existenței sale și
amintirile lui se întunecaseră. Din niște însemnări personale ale
sale știu că Ligne a fost o singură dată în Moldova. Epoca acestei
vizite se cunoaște cu preciziune, căci faimoasa sa scrisoare, adre
sată contelui de Segur, este din 1 decembrie 1788. în Oeuvres
melees, la capitolul intitulat „Curtea domnească din Moldova",
istorisește cele ce pretinde că a văzut la curtea lui Alexandru loan

69
Vodă Mavrocordat, poreclit „Firaris" (adică Fugarul), amplifi
când cu fantezie niște snoave și povești auzite probabil la lași,
lată ce scrie nobilul povestitor: „Maurocordato, voievodul
Moldovei, lăsase curții sale domnești, încă sălbatice, ceva din
aspectul oriental, destul pentru a-i da un farmec asiatic. Totuși o
civilizase îndeajuns pentru a-i adăuga și câteva grații europene.
Pe jumătate creștin, pe jumătate mahomedan, căci grecii din
acea țară seamănă mai mult cu aceștia, decât cu catolicii. Căsă
torit aproape ca la noi, el își făcuse un fel de serai turcesc, dar
mult mai potrivit. Pentru a nu suferi de pe urma neplăcerilor peri
culoase ale necredinței, și pentru a nu fi silit să se poarte ca un
tiran cu eunucii, el îngăduie tuturor acelora care plăceau sulta
nelor lui, să pătrundă în harem, cu o singură condiție: ca să se
supuie unei scurte ceremonii. U n doctor era necontenit de servi
ciu, împreună cu ceilalți paznici, la intrarea haremului. Trebuia
să te lași examinat de el, și după ce constata că erai sănătos și de
moravuri nu prea desfrânate, îți dădea un bilet de intrare, „une
carte blanche de plaisir". Mavrocordat vedea în jurul său numai
bărbați fericiți și femei fericite. Se iubeau, se despărțeau fără ge
lozie, nici supărare. Omul este bun când petrece, sufletul căruia
îi plac desfătările e deschis prieteniei și tuturor virtuților. La
curtea lui vedeai dansuri grecești voluptoase la exces; serbări,
spectacole, surprize și adormeai, de multe ori, legănat de poves
tirile arabe de dragoste. Voievodul atrăgea astfel în jurul său pe
mulți străini, care doreau să vadă „ l e plaisir en circulation", căci
plăcerea este, aproape peste tot, încătușată de prejudecăți. Auto
rul pretinde apoi că Vodă era galant față de străine și că nu-și
făcea amoroasa alegere decât un sfert de oră înainte de a se duce
la culcare. Din cauza apucăturilor sale epicuriene, tinerii curteni
îl adorau. Mai ne spune una cam gogonată, anume că voievodul,
fiind suspectat de Poartă, el, prințul de Ligne, ar fi venit în ajuto
rul său cu douăsprezece batalioane și douăsprezece escadroane:
„Aparențele războiului nu împiedicau pe toți locuitorii orașului
lași să petreacă și să meargă, în ziua sosirii mele, la un foc de
artificii într-o pădure romantică. O femeie încântătoare, care își

70
plimba grațiile țării sale și chipul cel frumos acolo, era urmărită
de tinerii boieri ai curții moldovenești, care, în viața lor, nu se
plimbaseră pe jos!" Cred că acea femeie era doamna de Witt, de
obârșie grecească.
Bogata și fantezista imaginațiune a spiritualului scriitor a
închipuit în întregime cele povestite de dânsul. Știm că el a fost în
Moldova o singură dată, la sfârșitul anului 1788, iar Alexandru
Vodă Mavrocordat a domnit cu mult mai înainte, de la 1 785 până
la 1786 când a fugit în Rusia, meritându-și porecla de Firaris.
Desfrâul curții sale, cu apucături cu totul orientale, nu este pome
nit de cronicari sau istorici, și cabazlâcurile născocite de pretinsul
martor ocular nu sunt înregistrate nici măcar de tradiție. Contele
d'Hauterive, secretar francez al acestui domnitor, care a trăit în
intimitatea palatului, nu ne vorbește despre aceste moravuri în
interesantul său jurnal de călătorie în Moldova. Drept este că
Mavrocordat nu a avut purtări tocmai bune față de nevasta lui,
Zamfira Caragea, după cum reiese dintr-o scrisoare a ambasado
rului francez Choiseul-Gouffier, care arată că doamna, lăsată la
Țarigrad, era lipsită de mijloace. U n pamflet sub formă de come
die, scris grecește de un autor necunoscut, intitulat Alexandru
Vodă cel ticălos îi aduce învinuiri infame, ca aceea de a-și ține
nevasta la mănăstire și de a intenționa chiar să o otrăvească.
Vodă apare ca un desfrânat, având ca țiitoare pe o Tarsiță, iar
nicidecum ca sultanul unui serai. Amanta lui se poate identifica
în persoana Tarsiței Rosetti. Și cum atunci bugetul statului se con
funda cu cel al domnitorului, vedem din niște socoteli ale
vistieriei, că pentru această modestă favorită nu s-au cheltuit
decât „200 lei chiria casei în care a șăzut Tarsița Rosetti". Influen
ța ei nu a durat mult, căci la 17 august 1786 este îndepărtată
înspre malurile Bosforului. La plecarea sa s-au cheltuit „90 lei
chiria unui [indescifrabil] ce au mers cu Tarsița Roset la Țarigrad".
Cronica galantă contemporană amintește de o favorită mai
pretențioasă care a secat vistieria statului nostru.
Apăr virtutea ieșencelor prea bagatelizată și în susținerea
părerii mele cu privire la fantezia și inexactitatea celor povestite

71
de principele de Ligne adaug că Alexandru Vodă Mavrocordat a
fugit „lăsându-și pe doamna sa Zamfira în casele Mitropoliei că
acolo șidea domnia sa fiind curțile domnești arse". O viață atât de
liberă și scandaloasă nu putea fi dusă de Vodă în locașurile Mitro
poliei, căci ar fi stârnit o prea mare indignare. Ca ultim argument
asupra născocirii acestui basm, remarc că prințul, cu toate că era
un ostaș de mare bravură, care a fost și în serviciul Rusiei, nu a
putut să vie în ajutorul lui Mavrocordat, după cum se laudă (cu
trupe rusești sau austriece), fiindcă la acea epocă, Turcia nu era
încă în război nici cu Austria, nici cu Rusia, și că istoria nu pome
nește de această violare a teritoriului Moldovei. Dau lămuriri
asupra picantei povestiri a inventivului și talentatului scriitor ca
nu cumva, în viitor, ea să fie luată în serios de către cronicari
prea încrezători, cum s-a mai întâmplat.
 XI

După această lungă digresiune în apărarea trecutelor noastre

frumoase concetățene, care desigur nu au avut niciodată apucă
turi atât de ușuratice, s-ar cădea să revenim, întorcându-ne pașii,
în dreptul Administrației financiare, spre a face o mică incursiune
pe ulița Goliei, actuala stradă Cuza Vodă. Pe partea dreaptă,
până la Teatrul Național, nici o clădire nu prezintă interes. Pe
stânga, însă, fosta Bancă a Moldovei, cu frumoasa ei înfățișare,
este una din cele mai reușite case din lași; veche așezare bălșeas-
că restaurată, lucru rar, cu un gust desăvârșit.
La finele veacului al XVIII-lea, bogatul vistiernic lordache Balș
își avea casele acolo, lângă biserica Sf. Ilie. Ele au fost moștenite
de lancu Balș, fiul vistiernicului, care, stabilindu-se în Rusia, le
vându în 1813 fraților Hristodor și Apostol Petrino, bogați negu
țători. Ei cumpăraseră proprietatea în scop lucrativ și o schimbară
contra unei întinse moșii, a marelui logofăt Constantin Balș, pore
clit Ciuntu, fratele fostului proprietar, vistiernicul lordache Balș.
Moștenite pe la 1822, de lordache, fiul logofătului Constantin,
sunt cumpărate din nou, de data aceasta la mezat, de Apostol
Petrino, care în schimbul moșiei Ipiscani le cedează logofătului

73
Dumitru Sturdza. Meremetisite, poate, în stilul lor actual, casele,
la 1850, au fost prețăluite la 10 315 galbeni. Mai târziu fură stă
pânite de un Cantacuzino-Pașcanu, apoi ființă într-însele primul
nostru institut de credit din lași, Banca Moldovei. Cred că fusese
incendiată de către ieniceri la 1822.
U n călător englez, Sir Robert Ker Porter, care a trecut prin lași
la 1820, pomenește de o recepție fastuoasă dată de bătrânul lo
gofăt Constantin Balș, desigur în casele despre care mă ocup:
„Boierii trăiesc, notează străinul, într-un lux și cu o splendoare
care abia pot fi întrecute în vreo capitală din Europa. Balurile și
partidele lor, cu rochiile cu pietre scumpe ale cucoanelor sunt
peste orice închipuire". Femeile din lași i-au părut tot atât de fru
moase ca cele din Țara Românească, dar mai luxoase și îmbră
cate după moda pariziană. Trecând astăzi prin fața primăriei și a
băncii Moldova, cu greu ne putem imagina că în prima clădire a
fost găzduit principele de Ligne și că în a doua, la un bal ca din
povești, luxul frumoaselor moldovence a stârnit admirația unui
nobil englez. însușirile rasei nu se pierd însă, de aceea și astăzi un
admirator al frumuseții feminine, cu puțină imaginație, multă bună
voință, prin minunea unei baghete magice, ar putea repune într-un
cadru somptuos chipurile modestelor noastre trecătoare, care s-ar
asemăna desigur cu cele văzute și admirate de călătorul străin.
La acea epocă nu numai logofătul Balș își permitea luxul bo
gatelor recepții. Și hatmanul Constantinică Bogdan-Paladi, cunos
cut nouă, la recăsătoria lui dădu „un bal magnifique", la care fură
invitați Vodă, consulii străini și boierimea. Risipitor, el și-a
încuviințat luxul de a cheltui nebuneasca sumă de 5 000 de lei
pentru supeul servit de Oswald și Felix. Consulul Margotti, de la
care avem cunoștință despre aceste prodigalități, pretinde că lui
loniță Vodă Sturdza, primul domnitor pământean după lungul șir
al fanarioților, îi plăceau mai mult „curechiul puturos, slănina,
zeama lungă și mămăliga", decât minunatele feluri de bucate gă
tite de Oswald și Felix, după gustul occidental. Desigur că spre a
înlesni digestiunea acestor prea consistente alimente, bietul loniță
Vodă, Dumnezeu să-l ierte, era „într-una în stare de beție".

74
 Depășind imobilul băncii Moldovei, cu un trecut atât de
bogat, pe aceeași latură a uliței Golia dăm de imobilul Cristofor,
clădit pe locul ogrăzii casei din fund. Pe vremuri a locuit acolo
hatmanul Răducanu Roset, în urmă un local de petrecere cu gră
dini, numit „Château des Fleurs", a desfătat publicul ieșean,
înainte de primul război mondial, simpaticul și destoinicul
Tanasachi a deschis un restaurant agrementat de un chantant.
Presupun că mulți din concetățenii noștri mai păstrează încă
astăzi o plăcută amintire despre acest local distractiv, pe care nu
o împărtășesc nevestelor. Cumințiți și îmbătrâniți timpuriu, în
monotonia căminurilor conjugale, dânșii evocă cu melancolie și
regret amorurile lor din tinerețe, cu zeițele internaționale ale
acestui templu al plăcerii. Cum m i s-a spus că topografii trebuie
să fie serioși, nu voi insista prea mult asupra pomenitului loc de
perdiție, depănând amintiri personale și, cu părere de rău, îmi voi
urma calea.
în fața pieței Teatrului se înalță, impunătoare și mândră, casa’
fostă a lui Alecu Balș, astăzi institutul Notre Dame de Sion, unde
multe contemporane ale mele au primit o educație îngrijită. Bine
înțeles că și această locuință cu aparență de palat, a fost înnădită
cu același prost gust pe care, din păcate, l-am întâlnit atât de des
în plimbările noastre. între armonia vechii case și adăugirile
papistașe nu există nici o asemănare, nici o apropiere, nici o
coeziune.
Spre a da actuala ei înfățișare pieței Teatrului, mare și preten
țioasă, edilii noștri au sacrificat, pe lângă frumoase case, și un
monument istoric, mănăstirea Dancu, una din cele mai vechi din
capitală. La dărâmarea ei am văzut cu ochii mei, ca și la Sf.
Neculae Domnesc, străvechi și frumoase pietre mormântale, az
vârlite în stradă. Ele acopereau leșurile multor dregători din
Moldova, care în decursul veacurilor, prin destoinicie și simț na
țional, au știut să păstreze neștirbită ființa poporului nostru. Patria
recunoscătoare le-a desfundat gropnițele, împrăștiindu-le cenușa,
spre a deschide mai multă perspectivă teatrului! Pentru a nu fi în
perpetuă contradicție cu cititorii, recunosc că această mult

75
cântată „podoabă a lașului", simplă copie de pe un alt monument
cu aceeași destinație, este de o aparență destul de frumoasă. N u
mă sfiesc însă de a spune că mănăstirea Dancu prezenta u n
mult mai mare interes, atât din punct de vedere istoric, cât și
din acel artistic. 'Statuia lui Miron Costin, de o fericită factură,
onorează banalul contur al acestei pieți, eram cât pe ce să
scriu, al acestui pustiu.

Statuia l u i Miron Costin, creație a sculptorului Vladimir Hegel. •

Teatrul Național (arh. Fellner și Helmer).

Prima sală de spectacole din lași, „Thăâtre de Variăt6s", era pe

aceste locuri, cam în dreptul bisericii Dancu, în vechile case
transformate ale agăi Lascarache Costache, poreclit Talpan.
Teatrul, sub direcția fraților Fourreaux, fu inaugurat la 1832, sala
avea staluri, partere, trei rânduri de loji și galerie. Era eclerată cu
lumânări de seu, mucărite în antracte de impiegați speciali. De
corurile fuseseră executate de pictorul Livaditti. Pe lângă piesele
franceze se mai reprezentau și opere străine traduse în româ
nește. Acestea nu erau pe placul cuconetului persiflat de scriitorul
Costache Negruzzi:

76
 „Până acum nu sunt nebună ca să hotărăsc să merg
La un loc unde bacalii și cismarii toți alerg.
Fii donc! Cu astă idee poate vrei ca să glumești!
La Paris se dau vreodată vodevile românești?
Și-apoi ce să vezi acolo? Să asculți pe un actor
Care face românește declarații de amor!
Me (sic) horreur! Au ei idee ce va să zică bon-ton?
N-ai auzit, soro dragă, că lui Jean i zic Ion!"

Prima piesă cu subiect românesc, Farmazonul de Hărlău,

scrisă de Vasile Alecsandri, a fost reprezentată la 1840. U n nou
teatru mai încăpător fu amenajat la 1845, la Copou. Într-însul
jucau la început numai trupe străine, cea românească fu lăsată în
vechiul local, care nu știu când s-a dărâmat. Cum rezumatul inte
resantei istorii a teatrului ieșean nu poate reda toate splendorile și
mizeriile lui trecute, îmi voi urma plimbarea.
Părăsind piața Teatrului și înaintând pe ulița Goliei, întâlnim
clădirea Institutului Gregorian, casa părintească a domnitorului
Grigore Al. Ghica, donată de acesta statului pentru îngrijirea le-
huzelor. Ea impune printr-o arhaică înfățișare. în față, o casă mon
dernă, care a aparținut doctorului I. Ciurea și a servit drept tribu
nal, este de o aparență destul de fericită.
Mai departe mănăstirea Golia, înconjurată cu ziduri de cetate,
cu vechiul ei turn meremetisit și scurtat, ctitorie, ca și biserica
Treisfetitele, tot a artistului voievod Vasile Lupu, este într-adevăr
o „podoabă a lașului". Cu drept cuvânt i se poate atribui acest
calificativ, dat cu ușurință de cei lipsiți de gust artistic Teatrului
Național, Universității și chiar Fundației Ferdinand din lași. Fla
gelul bombardamentelor a scutit-o parcă înadins, ca mai pe toate
monumentele cele frumoase din capitala Moldovei. însă incuria
neiertată a ocârmuirii edilitare și bisericești a lăsat-o de mulți ani
în părăsire, cu zidurile crăpate. în această blagoslovită țară, unde
banul public s-a zvârlit la întâmplare, nu s-a putut găsi o modestă

77
sumă pentru restaurarea acestui minunat monument. Noroc că
fostul primar, domnul Eduard Lăzărescu, cu gustul și râvna care-l
caracterizează, din modestele mijloace ale comunei, a alocat o
sumă care va permite o cârpeală superficială frumoasei biserici,
în incinta mănăstirii a fost pe vremuri un balamuc strămutat la
Socola. Acum într-o veche încăpere, din impunătoarea și pașnica
ei curte, câțiva slujitori ai neamului, în frunte cu domnul Gh.
Ungureanu, păzesc cu sfințenie documentele arhivelor statului,
acelea câte le-au putut salva în urma unor multiple peripeții.
Reîntorși în piața unde este Administrația financiară, înain
tând pe strada Cuza Vodă, lăsăm în stânga sinagoga clădită de
darnicul baron Neuschotz, apoi după ce depășim casele
Braunstein și golurile plănuitei alinieri, ajungem în piața Unirii.
Pe latura cealaltă ființează un șir de dughene, din care o parte au
fost dărâmate pentru a degaja primăria. Toate locurile și maga
ziile acestea formau un vast cadrilater. O latură la nivel mai înalt
făcea colțul cu actuala piață. îmi aduc aminte de zarafii îmbrăcați
în lungi caftane care cumpărau galbeni zăngănindu-i.

78
 XII

în plimbarea mea simbolică am străbătut partea principală a

uliței Mari și m-am îndepărtat deseori de dânsa în culegerea unor
amintiri asupra locurilor și trecutelor viețuiri ale stăpânilor. Cum
reminiscențele mele nu sunt agrementate de prea multe fantezii,
mă tem, spre mâhnirea mea, că nu am avut darul să placă citi
torilor, care după titlul lucrării mele se așteptau la o lectură mai
ușoară. Dar odată pornit pe această cale, care nu este cea mai
ușoară, trebuie să o urmăresc până la sfârșit.
Cele mai multe dintre ulițele pe care ne-am abătut erau podite
cu butuci și grinzi de stejar formând un soi de pod de lemn greu
de întreținut, căci scândurile putrezeau și după un timp trebuiau
înlocuite. Preocupări edilitare vechi de aproape 200 de ani, ne
arată că și clasa boierească, scutită în general de biruri, a fost i m
pusă la o contribuție pentru pavarea ulițelor. Un inedit „Catastih
de banii ce s-au orânduit să de fieștecarii pentru făcutul podurilor
din târg din Eși", însămnează că la anul 1753 s-au strâns de la
boierii din județe și din capitală, de la mănăstiri și de la du-
ghenele din lași, suma totală de 3270 lei. Mai aflăm din această
interesantă socoteală că numărul boierilor din Moldova, la acea

79
dată, se ridica numai la 165 de inși; dintre ei 62 locuiau în lași.
Astăzi cred că cu pretenții la evghenie, numărul bogaților, nu zic
al boierilor, trebuie să fie mult mai mare. Cei mai greu impuși,* la
50 de lei, probabil cei mai avuți, erau logofătul lordache
Cantacuzino, hatmanul Enache Șuțu, postelnicul Neculae Șuțu și
vistiernicul Aristarh Hrisoscoleu, neaoși moldoveni. Spătarul
loniță Gheuca a plătit cel mai puțin, numai 5 lei. După trecere de
mai mult de un veac, la 1855, Edouard Grenier notează că
„străzile sunt nepavate - glod și praf oriunde, și ce glod! ce
praf! în țările noastre n-avem nici o închipuire de așa ceva.
Când sosii, o singură stradă era pavată, artera de căpetenie a
orașului. Curtea domnească chiar nu era decât o baltă nesfârșită
sau o văgăună de nepătruns."
Casele mari aveau un frumos aspect, dar ca și în Orient, co
cioabele se megieșeau cu palatele; aceste contrasturi au surprins
pe mai toți călătorii străini. Cele văzute și vizitate de dânsul la
sfârșitul secolului al XVIII-lea au încântat pe principele de Ligne.
„Casele moldovenești, scrie el, nu sunt nicăieri cunoscute, ele
merită să se vorbească de dânsele putând fi categorisite în genul
castelelor".
Tot Grenier, prețioasă călăuză, pomenește de mărețele lo
cuințe, cu bogatele lor gospodării, ale lașului din timpul splen
doare! sale. „în privința interiorului, scrie acest delicat literat, nu
poți să vezi nimic mai confortabil și mai luxos. Acolo găsești din
nou toate bogățiile civilizațiunii noastre, împerechiate cu uzul
atât de comod al divanului turcesc, care înconjură salonul. Stăpâ
na casei te primește cu cuvinte din cea mai curată limbă franceză,
arătând manierele cele mai distinse. Toaleta, fie de la Paris, fie de
la Viena, este de un gust desăvârșit și de o eleganță rară. Poți să
adaugi la program, aproape totdeauna, frumusețea. îmi aduc
aminte de balul la care am fost de față, puțină vreme după sosirea
mea, în palatul domnesc. Rămăsei amețit de atâta lux, de atâta
eleganță, de atâta simț estetic, de atâta frumusețe". Acest măgu
litor omagiu la adresa cucoanelor de la noi al unui fost diplomat,
scriitor talentat, onorează memoria frumoaselor ieșence trăitoare

80
acum vreo sută de ani, într-un mediu astăzi dispărut și condam
nat de actualele noastre doctrine sociale. Moldovencele care au
avut darul să încânte pe principele de Ligne, iar mai târziu pe
Edouard Grenier, pe lângă frumusețea lor au trebuit să aibă și alte
însușiri alese. Ele însă au pus în practică, cu prea mare convin
gere, preceptul care pretinde că munca bogaților ar fi cheltuiala,
ruinând prin luxul lor exagerat o întreagă și veche clasă socială.
Revin la vechile noastre ulițe, al căror aspect împestrițat pre
zintă desigur un real pitoresc. De multă vreme am citit cu mare
indignare, întrebându-mă cum este posibil ca cele relatate de
cronicar să se fi putut întâmpla la începutul secolului al XVIIl-lea,
următorul pasaj în care se pomenește de pedepsele aplicate de
Mihai Vodă Racoviță unor potrivnici ai săi: „Pre unii i-au spânzu
rat, pre alții îi ardea în foc de vii... încât de groază nu puteai să
treci pe ulița cea mare privind atâția oameni spânzurați". Nu
mi-am putut închipui, înșelându-mă amar, că aceste exhibițiunî
macabre și sălbatice vor fi oferite privirilor îngrozite ale ieșenilor,
în plin secol al XX-lea.
Pe ulițele lașului se puteau întâlni diferite categorii de trecă
tori; ei au atras atenția contelui d'Hauterive, fin observator al mo
ravurilor moldovenești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Boierii
mari care umblau numai în caleașcă, erau fuduli cu poporul,
prevenitori cu curtenii, afabili cu străinii și politicoși cu acei de
rangul lor. Boierii de mâna a doua, aroganți cu norodul și veșnic
ocupați de intrigării politice, umblau călare. Apoi negustorii greci,
șireți și lingușitori. Cei moldoveni își potriveau mutrele după cali
tatea mărfurilor pe care le vindeau. Nemții, buni meșteri, bețivi,
proști și obraznici, erau urâți de toată lumea. Evreii, stoleri, croi
tori și ceasornicari, perciunați și purtând cioc, aveau o stranie în
fățișare. în fine, norodul care mișuna pe străzi, ploconindu-se
îndată ce zărea un boier, chiar de departe.
Ulițele lașului erau de obicei pașnice, cum sunt și astăzi și
cum vor fi în viitor, în afară de puține artere comerciale. Cele mai
vechi au fost martore ale multor ciudate sau grozave întâmplări;
și au văzut perindându-se, în decursul veacurilor, sumedenii de

81
hoarde și de lifte care s-au dedat la jafuri și la crime. Cum, din
păcate, taina amintirilor lor nu poate fi dezvăluită, se cuvine să
lăsăm în seculara lor monotonie pe cele despre care am pomenit,
ocupându-ne și de altele mai noi, ale căror aduceri aminte nu
sunt atât de încărcate.
 xm

După multe popasuri și ocoluri am ajuns în fine în piața

Unirii. Ea este considerată de mulți ieșeni drept buricul târgului,
ba chiar unii mai puțin purtați prin lume cred că ar fi buricul
pământului. înfăptuirea ei nu este prea veche. Mai înainte vreme,
ulița Mare nu-și întrerupea parcursul și pe locurile unde se înalță
otelul Traian și statuia lui Cuza Vodă, erau un șir de dughene să
răcăcioase ale lui Scarlat Pastia, fost primar al orașului. Pasionat
iubitor al lașului, el și-a dărâmat dughenele și pe locul lor a
construit otelul Traian, mare și frumoasă clădire de o aparență fe
ricită. Cheltuielile construcției au fost însă prea mari și veniturile
otelului prea mici; acest dezechilibru l-a adus la ruină pe bietul
Scarlat Pastia și imobilul său fu luat în stăpânire de Creditul
urban. în fața otelului se amenajase o grădină destul de mare și
bine îngrijită unde era și o berărie. îmi amintesc din copilărie că
ambianța acestui local nu strălucea prin veselie. Otelul România,
care aparținea tot lui Pastia, fusese mai înainte hanul lui Petre
Bacalu, în fața căruia s-a jucat pentru prima oară, la 1859, hora
Unirii. După arderea teatrului de la Copou, neastâmpăratul din
ograda otelului România, amenajă o sală de spectacole. Într-însa

83
am văzut jucând cu măiestrie pe Grigore Manolescu și pe
Aristizza Romanescu înnamorați la paroxism, ca și pe mai mulți
celebri actori străini, cam uimiți de modestia sălii. Tot acolo se ți
neau întruniri publice, la care au vorbit cei mai de seamă oameni
politici ai epocii, ale căror însușiri și talente nu aveau nevoie de
trâmbițele unor reclame deșănțate.

> — *

Mormântul Aristizzei Romanescu, în cimitirul Eternitatea din lași.

Piața Unirii, după desființarea grădinii din fața otelului,

construirea caselor Motăș, astăzi distruse, și a berăriilor Azuga și
Luther, își dobândi o înfățișare definitivă, schimbată acum de
bombardamente. Niște zeloși edili, amatori de perspective și de
pustiiri, au dărâmat vechea casă Braunstein, în speranța că cetă
țenii orașului se vor bucura, chiar din dreptul pieței, de frumoasa
priveliște a statuii lui Ștefan cel Mare, înălțată la o distanță des
tul de mare. Până astăzi, însă, năzuințele lor nu au fost îndepli
nite. Statuia lui Alexandru Vodă Cuza, frumos monument, fu
inaugurată cu mare pompă în prezența regelui Carol I, la anul
1912. Ea este opera sculptorului italian Romanelli. Am avut
cinstea să cunosc pe acest talentat artist care venea deseori la

84
 lași în desăvârșirea lucrării sale. Noctambul și chefliu, el legase
prietenii cu unii localnici care, ca și dânsul, erau entuziaști de
gustători ai minunatelor vinuri moldovenești de dinaintea pri
mului război mondial.
La Traian ființa un restaurant destul de bine ținut. Prețul unei
mese relativ copioase era de trei lei, cu trei feluri de bucate, un
desert și un sfert de vin. Clienții, pe atunci foarte dificili, uneori
manifestau zgomotos nemulțumirea lor, care dispera pe patronul
prevenitor. Tot în corpul clădirii era o cafenea vestită. Acolo,
într-o atmosferă înăbușită de fum și neplăcut mirositoare, se
întruneau eternii tablagii, șahiștii și jucătorii de domino. Printre
corpponenții acestui cenaclu se întâlneau tipuri destul de origi
nale, atât ca înfățișare cât și ca personalitate. Viața pe atunci nu
era standardizată, de aceea până la cei mai modești dintre
târgoveții ieșeni își permiteau luxul de a avea o personalitate,
deosebindu-se prin diferite apucături și manii proprii. Mulți tre
buie să-și amintească de Teodor Bonciu, de un inonorabil aspect
fizic și vestimentar. Om cu stare, fost prefect de Vaslui în timpul
guvernării lui Ion Brătianu, casele sale erau pe Păcurari;
stăpânea și o vie la Uricani a cărei delicioasă roadă, prefăcută
într-un vin puțin amărui, se debita cu prețuri modeste la cofetăria
Tuffli. Casa lui a fost distrusă de bombe, iar pe faimoasa vie de la
Uricani, ca și pe toate celelalte din această blagoslovită regiune,
lucru de neiertat, se cultivă păpușoi. Bătrân, de credeai că are o
sută de ani, greoi și podagru, dânsul, cu toate că era foarte cum
pătat, pentru a-și satisface singura pasiune, jocul de șah, își per
mitea luxul unui echipaj propriu. O mârțoagă apocaliptică, mâ
nată de un vizitiu ancestral, înhămată la un cupeu străvechi,
vehicula la vreme de seară, atât vara, cât și în toiul iernilor ce
lor mai strașnice, pe pasionatul șahist, înspre cafeneaua Traian,
pe care nu o părăsea decât noaptea târziu, la închiderea ei.
Multe farse au fost jucate nevinovatului vizitiu în lunga și
greaua lui poposite în fața cafenelei, unde-și aștepta stăpânul
cu o îngerească răbdare.
Printre alte tipuri originale care frecventau cafeneaua, voi cita
pe Budușcă Grigoriu, boem spiritual, plin de duh și de talent.

85
Amintirea lui mai este păstrată de prea puțini, căci a murit prea
de demult. Fratele său, moș Ion Grigoriu, poreclit Havas, gazetar
extrem de simpatic, apreciat de toată lumea, credea că este de
datoria lui de a pierde la table o bună parte din modestele sale
câștiguri; în acest scop, urmărit cu perseverență, se abătea deseori
prin cafenea. Fiul lui, poreclit Hăvășel, practica și dânsul același
sport, dar fiind mai șiret și mai cumpătat jucător, el câștiga mai
mult decât pierdea bătrânul Havas; nu știu însă dacă își despă
gubea părintele.
Titlul de rege al inofensivului joc de domino îl deținea cuconu
Costică Stamatin. Nădăjduiesc că acest bătrân boier scăpătat și
fără familie izbutea să-și mărească cu puțin modestele lui mijloa
ce, prin dibăcia sa în mânuirea pietrelor celor cu mai mulți ochi.
El își făcuse studiile la Paris și la întoarcerea la lași făcu o vizită
marelui logofăt Todiraș Balș în speranța de a-și câștiga ocrotirea
acestuia. Marele boier, spre mirarea tânărului Stamatin, îl primi
așezat fiind pe o „chaise percee", imitând astfel exemplul regal al
lui Ludovic al XlV-lea, care, după cum se pretinde, primea pe
curtenii săi cei mai favorizați tot în această bizară postură. Cuco
nu Costică, simpatizat de societatea ieșeană, era invitat la masă în
fiecare zi a săptămânii, de către diferiți prieteni. El povestea că în
perindările sale hebdomadare i s-a întâmplat deseori să mănânce
timp de o săptămână același fel de bucate: sarmale. Astăzi mulți
ar fi bucuroși să întâmpine asemenea neplăcere. U n prieten al
meu mi-a povestit că într-o noapte, dând buzna în odaia muzelor
care locuiau pe strada cu același nume, a zărit pe bătrânul înve
chit în rele, desfătându-se legănat în drăgălașe, impure brațe.
Câștigase, desigur, la domino!
Deșteptul, timidul și spiritualul Mihai Vârnav-Liteanu, poreclit
Țugui, din pricina formei ovoidale a capului său, intermitent șa-
hist, își plimba neliniștea zilnic, timp de ceasuri întregi, de-a lun
gul vastei cafenele, cufundat în gânduri de nepătruns. într-o vre
me lăsase să-i crească barba, care luase oarecare proporții. U n
bun prieten al său, Vasilică Pallady, care nu-l văzuse de câteva
luni, revenind din provincie îl întrebă: „De când porți tu barbă?"

86
 „De ieri", îi răspunse Țugui imperturbabil, scărpinându-și cu de
getul arătător o învechită eczemă facială.
Printre edecii cafenelei erau și deșteptul actor Petrea Alexan-
drescu, bătrânul Naiman Paraschivescu, Panțâru, regele ghiulba-
harului, și mulți alți ipochimeni, care de care mai deosebit de
restul muritorilor prin neobișnuite aparențe și manii inofensive.
Vara, pe terasa hotelului, noaptea târziu și până în ziuă, se
adunau noctambulii incorigibili, mai ales acei decavați care nu
puteau să-și permită luxul unei petreceri fie la Tanasache, la
Bolta Rece sau la Pavilion. Consumația obișnuită era consistentul
capuținer, care costa 50 de bani celor care posedau încă această
mică sumă. Prin ingurgitarea lui, stomacul noctambulilor era
într-o măsură satisfăcut, dar nicidecum gâtlejul lor veșnic însetat.
Tot în corpul otelului, în fața străzii Lăpușneanu, s-a deschis
pe vremuri o berărie, a cărei existență a fost efemeră. Era ținută
de trei simpatici tovarăși, Dimitriță Zarifopol, poreclit „Falcă
Strâmbă", Gheorghe Calognomu și Costică Bogonos, tustrei
feciori de bani gata, risipiți timpuriu de dânșii. Localul, a cărui
denumire am uitat-o, se poreclea „La trei calici". Spațioasă, bine
amenajată, berăria promitea un rentabil viitor, care i-ar fi îmbo
gățit din nou pe cei trei risipitori. Incorigibili, însă, ei nu au înce
tat de a fi mari curtizani, cheflii și galantomi; așa încât, cu aseme
nea apucături, și-au mâncat și băut la iuțeală fondul de comerț, în
tovărășia frumoaselor cucoane și numeroșilor prieteni, veșnicii
musafiri ai acestei binecuvântate locante.
în locul ei s-a instalat redacția ziarului „Evenimentul", al cărui
proprietar, Gheorghe Scorțescu, era într-atâta pasionat de politică,
încât de dragul ei a schimbat în mai multe rânduri de [sic] partid
și de [sic] opinii. „Evenimentul" a devenit în urmă organul oficial
al conservatorilor. Pe treptele intrării și la ferestrele redacției apă
reau zilnic, privind în stradă, Grigoriu Havas, Constantin Prasin,
omorât într-un tragic și stupid duel de către confratele său, jurna
listul Scântee, Alecu Mavrodi, care din reporter al unui ziar con
servator, mutându-se la București, a ajuns directorul ascultat al
oficiosului liberal „Viitorul". Mai vedeai pe Eugen Herovanu și pe

87
Rudolf Șuțu, ambii pasionați iubitori ai lașului de altădată, asupra
căruia au scris interesante lucrări; din conținutul lor am avut
indiscreția să culeg multe din cele povestite acum de mine.
în legătură cu Traianul voi povesti o ultimă anecdotă. în tim
pul primului război mondial, când soarta armelor ne era contrarie
și când unii pierduseră încrederea chiar în viitorul țării, un prea
mare număr de frați din Muntenia, dar mai ales de bucureșteni, se
refugiaseră în capitala Moldovei. Cu toate că mai toți scriitorii
talentați ai României se aflau la lași în acele grele vremuri, nu s-a
găsit nici unul să descrie amănunțit tragicul exod, plin de groaz
nice peripeții și luminat deseori de frumoase nădejdi. întâmplător
mă aflam la acea epocă, la ora 11 seara, pe terasa otelului, ocu
pat atunci de oficialități privilegiate și de nababii din București.
Suava emanațiune a unui parfum mă făcu să observ pe o doamnă
care părăsea în grabă otelul locuit de dânsa, gătită într-o toaletă
de seară de o desăvârșită eleganță și împodobită cu discrete
juvaeruri. O cunoșteam din vedere, era doamna X..., spirituală și
veselă femeie, de o distinsă frumusețe, cam tomnatică. Cum așa
găteală era atunci neobișnuită, mai ales la acea oră, o neiertată
indiscrețiune juvenilă îmi împinse pașii în urmărirea grațioasei
apariții. Ea scoborî scările otelului și trecu pe trotuarul drept al
străzii Lăpușneanu. Ca să nu fiu observat, am apucat pe latura
opusă, fără a o pierde din vedere. Mai făcu câțiva pași ajungând
în fața Creditului urban, pe atunci reședința regelui Ferdinand I;
regina locuia pe strada Carol. Acolo, neliniștită, poposi o clipă
până când, smerit, ofițerul de serviciu a introdus-o în interiorul
palatului. Frumoasa și eleganta doamnă se ducea la regele copleșit
de griji, pentru a alina, poate, numai prin spirituala ei conversa-
țiune și încântătoarea ei aparență, durerile monarhului. Mi-am
amintit de această autentică întâmplare nu demult, când la
București, în dreptul unei stații de tramvai, am zărit-o, prea îmbă
trânită, pe frumoasa noastră cuconiță agățându-se de treptele
vehicolului aglomerat, inaccesibil și de o aparență atât de puțin
regească. Ați ghicit că nu am mai urmărit-o.
După aceste neînsemnate povestioare sugerate de dânsul,
părăsesc Traianul scoborându-i treptele. Mi-am permis să depăn

88
 niște amintiri personale și acum ele au început a mă frământa.
„Souvenir! Souvenir! que me veux-tu?" îmi voi îngădui încă niște
reminiscențe.
Pe la anul 1888, copilandru fiind, am fost condus să privesc
intrarea triumfală a regelui Carol I, care în vizita sa la lași trebuia
să pătrund în centrul orașului printr-un arc de triumf ridicat cam
în dreptul pinacotecii actuale. La acea epocă luptele politice erau
foarte îndârjite; opoziția unită ducea o aprigă campanie în
răsturnarea guvernului lui Ion Brătianu, care se perpetua la con
ducerea țării. Mare fu mirarea și indignarea publicului binevoitor
monarhului când văzu un grup de tineri postați în fața otelului
României și a grădinii Traianului azvârlind cu mere murate în ca
leașca de gală a suveranului. Până acolo caii atelajului regal mer
seseră la pas, după acest nenorocit incident, ei au fost mânați cu
iuțeală înspre Copou, pentru a feri pe rege de mirositorul bom
bardament. în urmă s-a procedat la cercetări și arestări. Printre
cei rămași la popreală, trimiși fiind la „Poarta Verde", peniten
ciarul din Păcurari, erau principalii instigatori ai ostilei manifes
tații: lorgu Șendrea, C.B. Pennescu și Costea Balș, tineri opozițio-
niști. Condamnați la pedepse destul de însemnate, ei fură în
curând grațiați din regala inițiativă a aceluia contra căruia își
îndreptaseră inofensivele proiectile. Carol I, fin ironist, a îngăduit,
stăruind chiar poate, ca acești tustrei foști potrivnici ai săi, să
ocupe mai târziu funcțiunea de prefecți ai poliției din lași, în a
căror sarcină cădea și paza augustei sale persoane. Monarhul pro
fund nemulțumit de incuria autorităților, nu și-a manifestat zgo
motos indignarea. Vasile Pogor istorisea că a fost invitat la masa
de gală care a avut loc în acea seară în casa Roho din strada
Carol, locuită de Matei Gane, prefectul județului, care găzduia pe
suveran. Pogor, puțin amator de bancheturi oficiale, nu a refuzat
această invitație, curios fiind mai ales de atitudinea suveranului
după penibilele incidente. în calitatea sa de fost ministru, a luat
loc lângă rege, și povestea că atmosfera banchetului era de
gheață. Conform protocolului, nimeni nu îndrăznea să vorbească
înainte ca monarhul să înceapă conversația, dânsul păstra însă
cea mai profundă tăcere. Malițios, pentru a jigni în mod spiritual
autoritățile prezente, care fuseseră atât de deficiente, Vodă înce-

89
pu cu Pogor o conversațiune la care nu puteau lua parte ceilalți
comeseni. Știind că interlocutorul său era un om de o vastă
cultură, îl întrebă asupra opiniei ce are despre recentele senzațio
nale descoperiri ale egiptologului Maspero, foarte controversate
la acea epocă. Pogor, informat, își dădu avizul, și din vorbă în
vorbă, în dezbaterea unor aride controverse științifice, cu totul
străine celorlalți invitați, cina luă sfârșit. După ce-i strânse mâna
cu căldură lui Pogor și întinse abia un deget celorlalți, regele se
retrase în apartamentele sale. în așa mod discret și spiritual a știut
să-și manifeste nemulțumirea.
Despre cei trei crai din piața Unirii, ajunși prefecți de poliție,
voi spune că lorgu Șendrea nu mai păstra, când l-am cunoscut,
nimic din ardoarea sa juvenilă. Cu pași înceți îl vedeai zilnic
îndreptându-se punctual, la aceeași oră, înspre Jockey-Club, unde
era așteptat de partizanii săi la jocul de „preference", generalul
Șerban Pascu, doctorul Stihi, Gheorghe Dimachi sau alți tineri
trecuți de șaptezeci de ani. C.B. Pennescu, care a supraviețuit
colegilor săi de bombardamente cu mere murate, era un om de o
extremă bunătate, de un fizic plăcut, cu apucături și capacități de
om tânăr, păstrate până la o vârstă înaintată. Asupra lui Costea
Balș voi povesti o autentică întâmplare, crezând că „anecdota
primează" chiar în piața Unirii, după cum prima și la Junimea.
Costea Balș, din neamul boierilor despre ale căror așezări am
pomenit în precedentele capitole, era fiul faimosului antiunionist
Panaiot Balș. Moștenise de la cumpătatul său părinte o frumoasă
avere. El a avut însă grijă să o cheltuiască în grabă prin îndepăr
tate străinătăți, mai ales la scumpe jocuri de cărți de care era pa
sionat, ca toți feciorii de bani gata, la acea epocă. Reîntors lefter
în orașul său natal, ca toți feciorii de boieri care se respectau, s-a
apucat să facă politică conservatoare. După o lungă opoziție,
șeful partidului, cuconu Lascăr Catargiu, unchiul lui Costea, pre
luând puterea, numi nepotul în funcția de prefect de poliție al
lașului. în această delicată însărcinare, noul slujbaș, amabil,
înțelegător și generos își atrase simpatia tuturor orășenilor, afară
de aceea a cârciumarului și a patronilor de șantanuri; vom vedea
că antipatia acestora față de dânsul era, într-o măsură, justificată.
Costea primea o leafă destul de rotunjoară și niscaiva fonduri

90
secrete de la București. Acești bănișori, cu drept cuvânt, nu-i
ajungeau în îndeplinirea îndatoririlor sale sociale de om de lume,
boier de viță veche. Mână spartă, el era de o nemaipomenită
galantomie cu prietenii săi și de o nobilă caritate față de oamenii
nevoiași. Mare curtizan, se simțea obligat, conform uzului unei
elementare politeți să ofere diferitelor cucoane care-i plăceau și
față de care avea îndatoriri mondene, flori, bomboane și multe
alte nimicuri care costau însă bune părăluțe. îngrijorat de arză-
toarea și veșnic actuala problemă a echilibrării dezordonatului
său buget, el a găsit o soluție destul de ingenioasă. Sub diferite
motive, mai ales sanitare, când avea nevoie de parale - când
oare nu avea? - închidea cârciumile și șantanurile din oraș,
împricinați i, prin terțe persoane de încredere, ofereau arginți
prefectului și instantaneu localurile lor se redeschideau. Nu tre
buie însă să-l defăimăm prea mult pe Costea Balș. El nu șperțuia
pe acești neguțători în scop de a-și agonisi avere, strângând și
fructificând banii ciupiți în mod samavolnic, după cum în dulcea
noastră țară am avut prea multiple exemple de îmbogățiți de pe
urma acestor căi piezișe. Nevoile lui Costea erau imperioase, ga-
lantomia, pasiunea femeilor și a cărților erau înnăscute într-însul.
Incorigibilul risipitor nu putea să-și reprime instinctele generoase
și de aceea recurgea la aceste inofensive, dar rentabile manopere
față de o anumită categorie de negustori pe care nu i-a împiedicat
însă să-și agonisească averi însemnate.
într-o iarnă cu troian mare, nu știu prin ce împrejurări, s-a
pripășit în lași un ofițer străin, în uniformă. Pornit pe chefuri și
aventuri, el curta cu insistență pe amanta originalului Țugui
Liteanu, pe care, la hotelul Buch unde locuiau amândoi, o cunos
cuse, nu însă încă în sensul biblic al cuvântului. Dânsa, atrasă de
fizicul și de banii ofițerului, consimți să facă o romantică plim
bare în sanie, la Copou, în tovărășia înflăcăratului străin. Țugui,
gelos ca un tigru, aflând despre această escapadă, care tindea să
se sfârșească prin încornorarea lui, se adresă unui intim prieten,
Lascăr Rosetti, puternic și curajos bărbat, care mai târziu a fost
unul din cei mai străluciți avocați ai lașului, rugându-l să-i vie în
ajutor înainte de a se săvârși între cei doi plimbători cu sania, cele
mai viclene acte. De comun acord, amicii au decis ca, la întoar-

91
cerea în oraș a perechii amoroase, să oprească vehiculul chiar
din goana cailor și să răpească pe necredincioasa amantă. Zis și
făcut, după cum plănuiseră, la apariția săniei în dreptul otelului
Traian, Lascăr Rosetti, fără ajutorul pipernicitului Țugui, se repezi
ca un leu în fața cailor, oprindu-i cu mare greutate. Ofițerul, nici
una nici două, scoțându-și revolverul trase câteva focuri în aer.
Zarvă mare, scandal, poliție, anchetă: Tuspatru împricinați fură
conduși la prefectură, unde trona Costea Balș. Explicații, morală,
amenințări de arestare a ofițerului străin. Acesta, dându-și seama
de gravitatea gestului său, trezit din visul amoros și probabil din
prelungite libațiuni, se puse în genunchi în fața prefectului de
poliție, explicându-i cu lacrămi în ochi că dacă fapta lui ar veni
la cunoștința consulului țării sale, acreditat la lași, cariera lui de
ostaș va fi, fără nici o îndoială, zdrobită. înduplecat, indulgentul
Costea Balș nu dădu nici o urmare acestui incident tragi-comic.
Antagoniștii se împăcară și se pupară, iar ofițerul, încântat de
acest plăcut deznodământ, îi invită pe toți, în frunte cu prefectul,
la chef la șantan, unde divina amantă a lui Țugui își exhiba
talentele. Petrecerea, la care fură poftiți mulți prieteni din societa
tea lui Costea Balș, se dezlănțui ca prin povești. Icrele negre cele
mai proaspete, precum și trufandalele cele mai scumpe, fură
servite în abundență. Cotnarul, șampania și taraful de lăutari înve
seleau chefliii afumați. Cum patronul prevedea că nota va fi achi
tată de amfitrionul străin, el avu grijă de a insera într-însa restan
țele unor comeseni, ca și cele ale numeroaselor artiste, al căror
mentor era dânsul. Se făcuse ziuă, ofițerul, care urma să pără
sească orașul în acea dimineață, ceru plata. Socoteala îi fu pre
zentată, ea se urca la fantastica sumă, pe acea vreme, de una mie
lei. Costea Balș îi smulse hârtiuța din mână, protestând că la masa
lui nu admite să plătească nimenea în afară de dânsul. O vie și
interminabilă discuție se încinse asupra achitării acestei însem
nate socoteli. în dorința de a fi platnici, ambii se întreceau în
argumente convingătoare. Ora plecării trenului se apropia și
pentru a curma aceste dezbateri, Balș consimți la o tranzacție.
Adresându-se în franțuzește ofițerului, îi spuse: „Dragă, pot să-ți
fac o mare concesie, aceea de a-ți îngădui să plătești nota pe
jumătate". Străinul convins în fine, după mari insistențe, înmână

92
cinci sute de lei lui Costea care îi băgă în buzunar. Trăgându-și
apoi [indescifrabil] manșetă după un vechi tic al său, spuse
antreprenorului înmărmurit: „Să treci mai târziu la prefectură ca
să-ți plătesc socoteala". Inutil să vă spun că antreprenorului nici
prin minte nu i-a trecut să se ducă la acea întâlnire. în urmă,
deseori, am avut plăcerea șă joc modeste pocherașe cu deliciosul
Costea Balș, redevenit simplu particular. N u ne spunea nimica,
dar simțeam că regretă fericitele timpuri când își putea invita
prietenii la strașnice chefuri, care printr-o curioasă anomalie nu-l
costau nimica, ba încă îi și aduceau câștiguri.

i. * * <

' I

Mormântul lui Lascăr Rosetti, în cimitirul Eternitatea.

93
 Istorisirea acestei anecdote, care a luat amploarea unei po
vești, păcătuiește, probabil, prin multe, pot garanta, însă, autenti
citatea ei.

im
a

isn ț

Piața Unirii
Statuia lui Cuza, lucrare a sculptorului florentin Rafaello Romanelli
Hotelul Traian (inginer constructor Gustave Eiffel)

Din fauna care popula piața Unirii înainte de primul război

mondial voi pomeni de niște specifice și, uneori, gălăgioase
tipuri, pe care îi întâlneai veșnic acolo, lată-l pe Todiriță Pisoski
scoborând scările otelului Traian, dând din cap, din mâini și din
picioare, scuipând în dreapta și în stânga, înjurând și alungând cu
bețigașul pe vânzătorii de ziare sau de alune. Micuț, burduhănos,
neras, fără dinți, cu unghii de fachir, el își îndreaptă miopia, cu
pași greoi și [indescifrabil], înspre berăria din față. Acolo nemul
țumit, ca întotdeauna, de consumația servită, înapoind-o osten
tativ, copleșește pe bietul chelner cu un hârdău de sudălmi. Supă
rat foc, trece apoi, gesticulând mai dihai, la localul de alăturea,
unde aceeași scenă se repetă într-un ritm mai violent. Reîntors în
mijlocul pieței, oprește un birjar care, speriat de chemarea acestui
client gălăgios și intermitent platnic, pretextează o [indescifrabil]
de neprimire. Cu bățul ridicat și amenințător, Pisoski se urcă cu

94
 sila în trăsură îndreptându-se spre tribunal. Cine o fi oare acest
smintit? se întrebau străinii nedumeriți, însă nu și ieșenii care-l
cunoșteau prea bine.
Todiriță Pisoski, de o sclipitoare inteligență, de vastă cultură,
mai ales juridică, făcuse strălucite studii în Franța. Murind părin
tele său, i-a lăsat o avere care producea un venit cam de optzeci
de mii de lei aur. El s-a crezut obligat să o cheltuiască, a rămas la
Paris, unde, conștiincios și metodic, ajutat fiind cu stăruință de o
prea frumoasă [indescifrabil] de obârșie românească, a dus o viață
de lux și de petreceri. L-am cunoscut, școlar fiind acolo, în splen
doarea lui. Avea un vast apartament mobilat cu gust, un echipaj
corect și tovarășa lui făcea paradă de cele mai frumoase bijuterii
și toalete. Și cum totul are un sfârșit, mai ales averea, eroul nostru
complet decavat și părăsit, lucru firesc, de frumoasa lui iubită, se
reîntoarse plouat în țară. Cu toate că era din Botoșani, a binevoit
să profeseze avocatura în lașul nostru. Acolo a dus timp îndelun
gat o viață de boem; deseori fără un sfanț, uneori căpătuit cu
onorariuri îmbelșugate pe care se grăbea să le risipească.
Galanton, mâncăcios, pofticios și însetat, aduna în jurul său, când
se afla în fericite zile de belșug, mai mulți tineri, în compania
cărora toca toți banii câștigați prin destoinică muncă, în chefuri
cu vinuri alese, trufandale exotice și cu nelipsit papuc. Dar vai! în
curând arginții se iroseau și iarăși un șir de zile grele se succeda
celor norocoase. Ca toți muritorii avea calități și cusururi. Păcatul
lui cel mare era de a fi foarte bârfitor, chiar față de tovarășii lui de
petreceri, și vai de cei care intrau pe gura lui. în timpul războiului
a dus-o foarte greu, a fost și grav bolnav, zăcând într-un dubios
hotel periferic. După plecarea mea din lași l-am pierdut complet
din vedere.
Mare-mi fu mirarea când într-o zi, la București, pe la anul
1920, izbucni buzna în odaie, trezindu-mă din somn, gălăgiosul
Toderiță Pisoski. Complet transfigurat, tuns, ras, îmbrăcat în ele
gante haine, fericita lui aparență era din cele mai corecte, amin-
tindu-mi trecutele vremuri ale splendoarei sale de la Paris. Venea
ca să mă invite, cu cea mai mare drăgălășenie și insistență, la un

95
dejun special comandat la Capșa. Ce se întâmplase? De unde
atâta belșug? îmi explică cum a moștenit o avere destul de fru
mușică de la o soră a lui, cu care era la cuțite, dar care a murit
fără a lăsa testament. Fiind ocupat și știind ce mă așteaptă, am în
cercat, în zadar, să mă sustrag acestei amabile pofteli. Prânzul fu
somptuos, înfrumusețat de drăgălașa prezență a unei fermecă
toare artiste care, în filotimia ei îl ajuta cu plăcere la tocarea
acestei neprevăzute și binecuvântate moșteniri. întinerit cu cel
puțin douăzeci de ani în urma doliului său familial, Toderiță era
de o veselie exuberantă și comunicativă. După dejunul prelungit
ne târî la Flora, la Chateaubriand și nu mai știu pe unde, până în
zorii zilei. înamorat ca la tinerețe, el și-a prelungit câtva timp ve
sela lui petrecere la București, de unde a plecat în căutarea unor
alte fonduri substanțiale, cu gândul de a se reîntoarce. Spre
norocul lui, poate, o boală fulgerătoare l-a răpus în curând. Mali
țios, vrând să joace o ultimă festă familiei sale, el avu grija de a
lăsa prin testament puținul ce-i mai rămăsese, Academiei Române.
Această știre, aflată de mine din jurnale, am comunicat-o întâm
plător nepotului său, reîntors în acea zi din străinătate. Spre mira
rea mea, moștenitorul de sânge, rămas înmărmurit, nu a avut ae
rul de a prețui nobilul gest al unchiului său. Căruia dintre ieșeni
i-ar fi putut trece prin minte că cuconașul Toderiță va lăsa avere?
Nici Leopold Hacs, de obârșie spițerească, nu era turnat în ba
nalul calapod comun. Cu o înfățișare de faun îmbătrânit, zburlit,
bărbos, sprâncenat, tremurător și prea puțin îngrijit, apărea la
orice ceas fie în piață, fie în berăriile ei. De o cristalină cinste su
fletească, de o desăvârșită integritate, cult, spiritual, prea spiritual
poate, mare amator de jocuri de cuvinte complicate, Hacs avea o
proastă idee despre oameni, în general și mai ales despre conce
tățenii lui, în particular. Pe acești din urmă îi portretiza cu o măies
trie de o fină ironie. Amator de libațiuni frecvente și abundente,
păstra totuși o măsură chiar când se întrecea cu băutura; de aceea,
și poate de frica gurii lui, era respectat de ieșeni. Dialogurile dintre
Hacs și Pisoski erau cât se poate de pitorești și spirituale. Dacă ar fi
fost culese, ar putea figura ca niște perle în antologii comice.

96
 Alecu Livaditti, talentat nepot al pictorului Livaditti, pripășit în
lași cam pe la mijlocul veacului trecut, a caricaturizat cu vervă și
dibăcie multe mutre. De o fire cam prea comunicativă și turbu
lentă, glasul lui de stentor răsuna puternic în piață, dar numai
când se dăduse la copioase libațiuni, adică în fiece zi.
Din fauna mai măruntă care mișuna pe piață, îmi mai amintesc
de vestitul cămătar Zisu Falț, în veșnică căutare a unor numeroși
debitori insolvabili. Mutul Andriescu vindea acolo alune și
fâstâci. Pe lângă această îndeletnicire avea și pe aceea de a fi un
bețiv de frunte. într-o noapte a pus rămășag cu niște cheflii că va
da de-a dușca o butelcă întreagă de coniac. Zis și făcut! Când
golise aproape sticla, el s-a prăbușit, murind instantaneu. Tânărul
Lupașcu [...] își plimba melancolia străbătând piața, urmărit de o
droaie de golănași. Mai zăreai pe nebunul de Moralescu și pe
smintitul Moș Cute. Mihai Țiganul, obraznic, jobenat, monoclat,
cu ghetre albe, pantofi de lac, în redingotă, oferea trecătorilor
veștejite flori. îmbătrânind, înfățișarea lui a devenit hidoasă. Mulți
alți originali s-au mai perindat pe aceste locuri, a căror amintire
am pierdut-o.
Aproape de fosta berărie Azuga era aceea denumită a Unirii;
ea nu a avut o existență atât de efemeră ca localul celor „Trei
calici". Ținută cu îngrijire și dibăcie de Leibovici, având și o mică
grădiniță în față, atrăgea pe băutorii de bere, desfătați de sunetele
orchestrei dirijată de Ghiță Borteanu. Acolo l-am auzit și pe
îmbătrânitul loniță Barbu - nu-l confundați cu vestitul Barbu
Lăutaru - care mai avea încă o dulce voce de tenor și cânta cu
brio melodia lui preferată, „Steluța".
Mai târziu Azuga și Luther au avut o mare vogă, cu toate că
halba costa cincizeci de bani. Consumatorii însetați umpleau in
terioarele și terasele în sunetele contradictorii ale celor două
orchestre. La unul din aceste localuri frecventa grupul vechilor l i
berali, amatori de bere, doctorul Botez, Ghiță Săndulescu,
Fântânaru și alții. Ei puneau țara la cale, fiind preocupați mai ales
de micile intrigării locale. Nouă, tinerilor, care ne scăldam în ape
conservatoare, această ceată nu ne era prea simpatică.

97
< Am uitat să spun că înaintea instalării luminii electrice, atât
Vpiața, cât și celelalte ulițe ale lașului erau lugubre, noaptea.
La 1916 veni războiul, cu ceasurile de speranță, de deziluzie
și de biruință finală. Piața a trecut și ea prin multe vâltori, fiind
martoră a multor întâmplări, care ar merita să fie povestite. Aglo
merația ei s-a înzecit, puhoiul de refugiați gonea în căutare de
adăpost și hrană. Berăriile cu greu vindeau niște searbede iahnii
de fasole, fără vin, fără bere. Contrasturile erau izbitoare. în acea
groaznică iarnă, pe lângă elegantele bucureștene, îmblănite în
scumpi samuri, treceau înspre Spiridonie sinistrele căruțe încăr
cate cu bolnavi de tifos exantematic, dintre care mulți mureau pe
drum. Aceste apocaliptice viziuni nu pot fi uitate. încetul cu
încetul, un trai ca vai de el fu îngăduit conlocuitorilor lașului
suprapopulat. Veni o pace rușinoasă, apoi izbânda cea mare.
Piața, ca și ulițele, își pierdură în curând neobișnuitele lor îngră
mădiri și capitala Moldovei redobândi ancestrala ei liniște, care
în decursul vremurilor mai fusese dealtfel deseori tulburată.
Și eu am plecat din lași, dar departe era de mine gândul de
a-l părăsi pentru totdeauna. Soarta însă a vrut altfel. Am regretat
și regret orașul unde am trăit cei mai frumoși ani ai viețuirii
mele, și deseori nostalgia lui mă cuprinde. Aspectele sale îmi
sunt întipărite. Mânat de aducerea aminte am scris acest studiu,
cu emoție și pietate.
După un timp, fiind în trecere prin lași, am observat că în
urma războiului mulți din indivizii care populau înainte piața
Unirii nu mai apăreau. Ea era acum stăpânită de grupul tinerilor
liberali, mult mai simpatici ca bătrânii, amatorii de bere, despre
care am pomenit. Șeful lor, Georgel Mârzescu, rareori se arăta în
piață. Subșeful, energicul Costache Toma, copleșit de treburile
propagandei politice, își făcea scurte apariții. Ei lăsau în seama
celorlalți fruntași grija de a popula și de a domina locurile pe
unde s-a jucat, pentru prima oară, hora Unirii.
De dimineață zăream pe Eduard Lăzărescu, înalt și chipeș,
ieșind de la bărbierie. Măreața și cuprinzătoarea lui pălărie de
pâslă lăsa să se strecoare câțiva zulufi din îmbelșugata chică pe

98
care nu o putea îmbrățișa în întregime. Veșnic îmbrăcat în straie
de boia închisă, purta o nelipsită legătoare de gât, ce-i zic unii
„lavalliere" falnică ea fâlfâia în bătaia vântului. încetinel se
plimba cumpătat împrejurul maidanului, oprindu-se din când în
când spre a ochi o muiere care avusese darul să-i pricinuiască
băgarea de seamă. Trăsnită, măgulită totuși de acea alegere,
dânsa roșind își iuțea mersul. Suna însă ceasul întâlnirii celor
sortiți să vegheze la bunul mers al treburilor obștești. Veșnic rob
al datoriei, grăbea înspre una din locante. în ușă se lovea de
cilibiul Victor lamandi, scund, grăsuț și smead, zorit și el în același
drum. Găseau acolo pe mucalitul Oswald Racoviță, pe sfătosul
Mitică Dumitriu și pe alți ipochimeni. Voroveau pașnic până la
izbucnirea fraților Zippa. în fruntea lor venea „Bădia", în urma lui
Tinel; rânduiți apoi după vârstă, intrau sfios și cei mai tinerei.
„Bădia", inimosul lancu Zippa, înfometat, însetat, nerăbdător, ale
gea merindele și băuturile cele mai de frunte. După ce, cu greu și
îndelungat, își alina poftele, împărtășea sfatul celorlalți prieteni,
cu gălăgie și uneori chiar cu gâlceavă. în aceste lungi popasuri,
tovarășii politici, îmboldiți de o cinstită râvnă, stăruiau în ocroti
rea târgoveților ieșeni, dată în grija lor.
N u am cunoștință despre fauna, desigur primenită, care mișu
nă acum în piață, pomenirea ei o voi lăsa altora. Evocând tipurile
zărite de mine, îmi dau socoteală că mulți dintre dânșii sunt cu
totul străini amintirii cititorilor mai tineri. Pentru dânșii tot atât de
necunoscută este viețuirea lui Toader Pisoski ca aceea a vel
vistiernicului Toader Paladi, trăitor la 1650, ieșeni menționați de
mine. De aceea tăind firul aducerilor mele aminte, îmi voi urma
calea prin alte ulițe ale lașului.

99
 XIV

Afară de otelul Traian, nici o clădire mai de seamă nu împo

dobește piața, așa încât proiectata schimbare a înfățișării sale nu
prezintă mari inconveniente, dacă bineînțeles nu i s-ar da pro
porții prea mari și s-ar respecta clădirea pinacotecii. Am văzut că
această veche casă aparținea spătarului Petrache Cazimir și că,
prin minune, a scăpat de focul cel mare din vara anului 1827,
izbucnit drept în fața ei. Vodă loniță Sandu Sturdza a locuit-o,
fiind ridicat dintr-însa când cu mazilirea lui. în urmă Academia
Mihăileană a ființat acolo și în casa de peste drum, locuințele
erau unite prin „Arcul Academiei" sub care puțini ieșeni își mai
aduc aminte să fi trecut. Liceul Național, de o priveliște destul de
potrivită, a înlocuit vechile așezări din fața pinacotecii. Ulița
care merge înspre gară nu prezintă interes. Pe dânsa Alecu
Negruzzi, maniac al construcțiilor a ridicat în urmă cu mulți ani
un fel de bloc cu șase etaje. El este cu totul nepotrivit pe aceste
locuri, ceea ce probează că în lași nu se poate tinde la o prea
mare înălțare a imobilelor. înainte de a ajunge la gară, dăm de
clădirea Vămii, pretențioasă, greoaie și ridicolă, cu aspectele ei
de cetate. Vechea gară, înainte de urâtele înnădiri era simplă,

100
 armonioasă și de un vesel colorit. Revenind înspre centrul orașu
lui, privirile sunt izbite de masivele bastioane care proptesc malu
rile Râpei Galbene. Nu le critic, căci îmi amintesc de sinistrul
aspect râpos al acestor întinse locuri, înainte de amenajarea lor.
Tot pe aceeași stradă, alăturea de pinacotecă, era „Bolta Rece",
faimoasă crâșmă. Fusese înainte pe locul unde poetul Mihai
Codreanu și-a făcut casele, poate în nădejde de a mai descoperi
prin hrube ascunse niște străvechi butelci, sau crezând că aroma
Cotnarului trebuie să plutească veșnic pe aceste meleaguri. Am
apucat vechiul local ținut de frații Amira. Din păcate eram prea
tânăr pentru a prețui la înalta lor valoare comorile lichide pe care
le debita. Crâșma murdară și puturoasă exala o duhoare de
alcool, și într-însa, ca mâncare, nu găseai decât un dubios ghiu-
dem. Edecii mai de seamă care, fericiți, își petreceau viața acolo
erau bogătașul Andriopol, viitorul general Sinescu, Emil Max,
fratele celebrului actor, și Nicu Cozadini. Mai târziu, la noua ta
rabă din strada Gării am putut degusta, însă în cunoștință de mat
erie, tot atât de gustoase și vechi vinuri de Cotnari, puțin prea
aromatice și trăsnitoare, dar mai cu plăcere, incomparabilul vin
de Uricani, de o „neînchipuită subtilitate, cu o discretă aromă".
La „Bolta Rece", „l'âme du vin chantait dans Ies bouteilles".
Vinuri aproape tot așa de bune se găseau și la „Pavilion" în
Păcurari. Deplâng pe cei care n-au băut dintr-însele, căci acum
acelea de la noi pe care unii le cred fără pereche, nici de departe
nu se pot asemui cu cele recoltate din podgoriile vechi, înainte
de replantarea lor. Cum astăzi problema prețurilor este la ordinea
zilei, voi mângâia poate pe cititori afirmându-le că sticla de cel
mai bun vin costa douăzeci de lei aur, înainte de primul război
mondial. Totuși se mai găsesc unii care pretind că de atunci viața
s-a mai scumpit. Bucureștenii bejenari s-au năpustit asupra aces
tor neprețuite comori, secându-le în scurtă vreme.
Tot din piață, înspre Spiridonie, pornește strada Victor Place,
fericit denumită astfel în cinstirea numelui inimosului consul fran
cez din lași care cu multă râvnă a contribuit atât de mult la să
vârșirea marelui act al unirii Principatelor. Ea se chema înainte

101
strada Unirii, iar mai demult ulița Rusească. Acolo se află consu
latul rusesc, veche, impunătoare, dar prea tristă clădire. Cred că
era mai potrivit să nu se dărâme zidurile care o înconjurau. în tot
cazul, cu toată severa ei înfățișare, sunt convins că în amintirea
trecutului nu trebuie dărâmată, după cum m i s-a spus că se plă-
nuiește, de frică mai ales că pe locul ei să rămâie un pustiu sau să
se clădească un ridicol și meschin blocușor. Cam în față era circul
Sidoli care a desfătat copilăria mea. Ulița fiind foarte veche, a fost
locuită și de câțiva boieri ale căror așezări nu au mai lăsat urme.
în dreptul otelului România străbate strada Săulescu venind
dinspre râpa Perețoaei și din mahalaua Tălpălarilor. Se chema
înainte Ulița lui Burghele, după cum știm din scrisoarea lui
Bucșănescu. Pe dânsa erau așezări boierești, mai toate mistuite la
1827. Atunci, afară de casele lui Burghele au mai ars și acelea ale
lui Vasile Miclescu, Costache Carp, ale hatmanului Alecu
Scorțescu, ale episcopului de Huși (care cred că era pe atunci
viitorul mitropolit Sofronie Miclescu, acel îndrăgostit de Pănoaia)
și consulatul prusac. Probabil că ele au fost refăcute pe aceleași
locuri, căci și astăzi se întâlnesc pe numita uliță mai multe clădiri
mari. Pe latura stângă, în niște încăperi gospodărești locuia nu
demult regretatul lancu Zippa. Mai la vale, casele Fischer au fost
ale lui N. Volenti, iar mai înainte ale lui Dumitru Mavrocordat,
fost polcovnic în tinerețea lui. La prima ei venire în lași, celebra
artistă Sarah Bernard a fost sărbătorită de dânsul cu mare fast în
această primitoare locuință.
Pe mâna dreaptă apare, retrasă de la uliță, biserica Tălpălari,
veche ctitorie cantacuzinească și beldimănească. în gropnița ei
zace trupul cărturarului vornic Alecu Beldiman.
Casa unde s-a cocoțat Institutul de Chimie merită să ne oprim
în fața ei. Acum are un aspect destul de lugubru. Cumpărată de la
Spiru Paul, fiu adoptiv al lui Andrei Pavlu, primul bancher din
Moldova, de către generalul Nicolae Mavrocordat, a rivalizat prin
recepțiile date într-însa, întrecând-o chiar la urmă, cu aceea a
Roznovăniței, despre care am pomenit îndelung. Generalul era
căsătorit cu faimoasa Didița Mavrocordat, fiica hatmanului

102
lordache Boldur-Lățescu și a primei lui neveste Eufrosina Rosetti.
Bogați, de o superioară educație, al cărei secret este aproape
pierdut astăzi, ei erau și foarte primitori. Didița Mavrocordat, cu
toate că nu prea frumoasă, avea un farmec nespus. înzestrată cu
toate calitățile morale și spirituale, era idolul societății ieșene. Am
cunoscut multe persoane care au trăit în intimitatea ei păstrându-i
o neuitată amintire. Recepțiile oferite de cucoana Marghiolița
Roznovanu în palatul său erau prea fastuoase și de aceea mai
puțin frecvente, alegerea invitaților mai selecționată și atmosfera
mai afectată. în saloanele cucoanei Didița putea fi primită orice
persoană din societate prezentată de un prieten. Acolo nu exista
morgă, jenă și constrângere, fiecare simțindu-se ca la dânsul aca
să. Lumea venea în vizită, la dejun, la masă, fără invitație spe
cială, chiar și în lipsa stăpânilor duși la teatru sau la o petrecere;
era casa lui Dumnezeu. Soții Mavrocordat, cu asemenea apucă
turi, îndeplineau o funcție socială cheltuind în desfătarea priete
nilor roadele însemnatei lor averi, a cărei stăpânire era justificată
prin generoasa ei întrebuințare. Didița era mare amatoare de
muzică și în saloanele ei au concertat mai multe celebrități
străine. întâlnirea dintre Liszt și faimosul Barbu Lăutaru, istorisită
de Alecsandri, a avut loc la dânsa. A murit la Viena, în anul 1886,
aceea care fusese una din cele mai mari cucoane ale lașului,
Didița Mavrocordat, a cărei locuință primitoare și îmbelșugată a
fost ultima de acest gen din târgul nostru.
Mai la vale marea clădire unde era Prefectura Județului, pe
vremuri a fost beldimănească. Pe strada Negruzzi, alăturată, în
casele părintești s-a născut la 1800 scriitorul Costache Negruzzi.
Am aruncat o scurtă privire asupra ulițelor care pornesc din
Piața Unirii în diferite direcțiuni, fără a întâlni clădiri care ne-ar fi
putut sugera o prea stăruitoare atenție. Pornind înspre Copou
intrăm în strada Lăpușneanu, veche arteră pe care erau cele mai
elegante magazine. Pe dânsa vedem în dreapta și în stânga
câteva imobile de raport, cu trei sau chiar patru etaje, de pildă
fostele case Mavrocordat și Walter, care desigur la epoca când au
fost clădite au stârnit prin înălțimea lor mirarea târgoveților.

103
învechite, căci numără vreo optzeci de ani, nu au totuși aparența
rece și sărăcăcioasă a blocurilor moderne. Stăruiește într-însele o
grijă artistică; împodobite de ornamentații discrete și de bun gust,
ele sunt plăcute vederii. Frumoasa clădire a Creditului Urban a
aparținut Catincăi Ghica-Comănești și a servit drept reședință
domnitorului Alexandru Cuza. în timpul primului război a lo-
cuit-o regele României Ferdinand I. încăperile ei sunt vaste și ele
gante. Mi s-a șoptit, dar nu am vrut să cred - căci eu chiar de
departe mă îngrijesc de soarta lașilor - că urbaniștii intenționează
să o dărâme; ar fi mare păcat.

Palatul Cantacuzino-Pașcanu, reședință a domnitorului A l . I. Cuza între

1 859-1 862 (azi Muzeul Unirii), situat pe strada Lăpușneanu. Pe feroneria balconului se
observă monograma Catincăi Ghica-Comănești.

104
 în fața ei sunt casele Drosu, actuala Bancă a Unirii, de elegant
aspect. în prăvăliile ei de jos era pe vremuri cea mai renumită
magazie [sic] de mode, ținută de surorile Zilberștein. Una din
componentele acestei tovărășii, frumoasa Rașela, trata amor la
cataramă cu tânărul Toma Stelian, a cărui practică avocățească a
început la lași. Am apucat încă mai mulți negustori francezi ca
Walter, cel mai bun croitor, Poitevin, Darmet și alții; ei aveau
mărfuri alese venite de la Paris. Pe Lăpușneanu au ființat și trei
restaurante-berării. Cel mai în vogă funcționa în lungărețul local
al sucursalei poștei. Eram copil pe atunci și-mi aduc aminte că,
totdeauna ticsit, nu prezenta totuși nimic deosebit.
La catul de jos al Creditului Urban, Max, simpaticul fost
țol-chelner al restaurantului din gara Pașcani, a deschis un local
cu grădină, aceea în care se plimba Cuza Vodă, degenerat apoi
în șantan. Acolo își avea sediul seral și nocturn un numeros grup
de tineri și tinerei, denumit „banda neagră" de către răuvoitori.
Compusă în marea ei parte din cuconași din cele mai bune fami
lii din lași, aspectul, dar mai ales reacțiunile lor, nu erau pe pla
cul pașnicilor consumatori. De aceea odaia din dreptul intrării
unde banda își ținea ședințele, era de obicei lipsită de prezențe
străine companiei sale. U n cunoscător de istorie culegând iscăli
turile unora ar fi putut identifica numele lor de familie cu acelea
întâlnite în vechi hrisoave. Poate de aceea mulți dintre ei erau
mofturoși înțelegând să l i se poarte un cuvenit respect. El le era în
general îngăduit de personalul localului, cât și de publicul
anonim care, după cum am văzut, prefera să se strecoare în alte
săli, ocolindu-i. Dar vai! ei moșteniseră niște averi deja mult
știrbite pe care în loc să le îndrepte, se grăbeau să le mănânce
într-un tempo cât se poate de vioi. Aceste ușuratice neprevederi
ereditare i-au adus pe unii în grele haluri, constrângându-i - cine
ar fi putut crede? - să muncească pentru a-și agonisi traiul. N e
plăcerile nu-i împiedicau însă să-și păstreze ighemoniconul și
veselia. în societatea lor se complăceau și câțiva bătrâni ca
Muțunache Mavrocordat, Alecu Cantacuzino-Pașcanu, Grigore
Kogălniceanu; deseori veneau seara ca să petreacă puțin cu

105
dânșii. Mulți din componenții bandei îi întâlneai ziua la cofetăria
Tuffli și la Jockey Club. Am pomenit de dânsa pentru că în lași
era de pomină și pentru că, să vă spun drept, am făcut parte și eu
dintr-însa, măgulit, la vârsta tinereții, de a fi primit la sfaturile
unor simandicoși și atât de deochiați prieteni.
Mai târziu, pe locul care aparținea bisericii Banu și unde fuse
se grădina Primăriei, s-a clădit berăria Bragadiru, mare și bine
amenajată. Rămășițele bandei negre și-au mutat acolo penații.
Tot pe Lăpușneanu era și băcănia fraților Smirnov unde se găseau
cele mai bune trufandale și băuturi, foarte populată mai ales la
ceasul sfânt al aperitivului. în afară de țivilii fără îndatoriri, la oră
fixă veneau, gonind de la cazarmă, ofițerii regimentului de
roșiori, în cap cu colonelul lor, bombănind oarba disciplină
care-i reținuse atât de mult la îndatoriri.
Simțind-o pierdută într-un mediu cu pretenții moderniste,
compătimeam vechea casă Flăchner, cu modestul ei aspect înve
chit, retrasă rușinoasă de la uliță. Biserica Banu, nici prea veche,
nici prea nouă, apare plăcută privirilor. Fără farmec, otelul Binder
înfundat în curte evocă, pentru puțini astăzi, amintirea celor care
l-au locuit.

106
 XV

Ajunși la capătul străzii Lăpușneanu dinspre Copou, în dreptul

bisericii Sf. Neculae cel Sărac, atât de sărac încât s-a și surpat, voi
face un mic popas, pe care înainte vreme îl făceam pe terasa
cofetăriei Tuffli.
Unii ieșeni credeau că Piața Unirii este buricul orașului, alții
gândeau că el se află în dreptul acestei terase, eram printre
aceștia. într-adevăr, în vecinătatea ei se întretăiau mai multe
ulițe. Strada Lăpușneanu își sfârșea parcursul, aceea a lui Vasile
Conta și-l începea. Păcurarii plănuiau o lungă cale, strada Carol
își termina scoborârea pe când drumul dinspre Râpa galbenă
și-l pregătea.
Cofetăria elvețianului Richard Tuffli în care se găseau bom
boane, prăjituri (șase la un leu) și înghețate destul de bune, era
întâlnirea așa-zisei elite ieșene. Am apucat vremea când cucoa
nele, întorcându-se din plimbarea la Copou, nu catadicseau să
intre în acest local public, după cum nu intrau la cofetăriile lui
Madame Alexandre și Georges din strada Lăpușneanu. Dânselor
li se servea consumația dorită în trăsura trasă în fața cofetăriei,
deseori chiar de cunoscuții sau curtezanii lor prevenitori, care le

107
zăriseră sau le pândiseră sosirea. Cu timpul, inovație periculoasă
și la început rău văzută, ele au îndrăznit să pătrundă în local, spre
indignarea lumii de modă veche. La Tuffli, iarna în interior, vara
pe terasa îngrădită cu frumoși oleandri, veneau zilnic, pe la orele
patru după-amiază, aproape întotdeauna aceiași edeci. Acolo se
întâlneau, dintre cei mai bătrâni, Nabuco Sturdza și colonelul
Ștefan Rosetti, deja pomenit de mine, Eugeniu Ghica-Budești, ta
lentat pictor amator, loan lanov, glumețul junimist. Și încă spiri
tualul Gheorghe Bogdan, cumpătatul lancu Rallet, barbișonatul
meu unchi Leonida Panopol, chipeșul lancu Pallady, bolfosul
Gheorghe Aslan. Ceva mai tinerei ca dânșii erau frații Dimitriță și
lancu Zarifopol, Mitică și Costică Bogonos, Alecu și Ștefan Gane,
Nicu Canano, Lascar Rosetti, Nicu Cozadini - j'en passe et des
meilleurs. în trecere prin Eșul pe care îl părăsiseră, apăreau câteo
dată Leon și Theodor Ghica, Bombonel Aslan, pictorul Theodor
Pallady, parizianul Gheorghe Strat, Gheorghe Kapri baronul,
Christea Goilav și alții. Era un sfat de oameni bine crescuți, tonul
convorbirilor fiind glumeț, dar totuși cumpătat, vorbe urâte nu se
rosteau. Anecdotele, chiar cele mai picante, circulau, povestite
cu reticențe. Politica nu pasiona comesenii, cu toate că erau de
diferite păreri, conservatori, junimiști, chiar și liberali. Ei admi
teau în societatea lor și pe unii mult mai tineri decât dânșii. Defe-
renți, timizi și purtând respectul cuvenit fiecăruia, după rang și
după vârstă, tineretul se complăcea în societatea acelora ale că
ror amintiri, la unii, datau din vremea vechiului regim. Dintr-înșii
au făcut parte, din acest cenaclu, frați și veri Pălădești, Livaditești,
Gănești, Panopolești, Mârzești, Sturdzești, Ciurești, Negruzzești și
încă alții, printre care mă număram și eu. M a i tinerei erau Costică
Mavrocordat, Eugeniu Catargi, Costin Sturdza, Alecu Lambrino,
Marcel Lecca, Mironel Genoi, Ștefănică Văleanu, Culai și Marcel
Bastachi. D i n această companie prea mulți au dispărut; îmbă
trâniți mai întâlnesc încă pe câțiva, toți locuiesc însă la București.
Cum atât cei mai vârstnici Tuffliști, cât și cei mai tinerei erau
mari iubitori ai sexului slab, femeile se rușinau să treacă, mai ales
pe jos, în fața cofetăriei. Ele știau că focurile convergente ale

108
multor priviri sunt ațintite asupra lor, de la terasă și de la balconul
Jockey Clubului. Știau că fizicul lor, lăudat sau criticat, va fi băgat
în seamă de cei care-și aminteau încă de trecutele celebre frumu
seți ale lașului și de acea „jeunesse doree" alcătuită din mulți băr
bați chipeși și la modă, în râvna cărora inimile lor deseori palpitau.
Turburarea lor era poate exagerată, căci în general aprecierile
grupului temut erau de o binevoitoare indulgență. Când cumva se
isca vreo controversă asupra acestor apariții grațioase, împăciuitor
Nabuco exclama: „Nous en avons ... aime de moins jolies! "
Faima cofetăriei a culminat în timpul primului război, în urma
căruia localul, schimbându-și firma și destinația, nu și-a mai putut
susține renumele. Această decădere s-ar putea atribui mai mult
calității clienților. Obsedat din nou de valurile amintirilor mele,
îmi voi permite să pomenesc despre unii ieșeni pe care-i vedeam
trecând pe acolo.
„A tout seigneur, tout honneur!" îmi aduc aminte că viețuiau
încă în Eși, în timpul copilăriei și a tinereții mele, trei beizadele,
adică trei feciori de domnitori. Doi erau fiii lui Mihalache Vodă
Sturdza și unul al lui Grigore Vodă Ghica. într-un atelaj de modă
occidentală trecea beizade Dumitru Sturdza. Mic, gârbovit, inco
lor, acest fost mare hatman al miliției Moldovei trăia mai mult în
străinătate. Extrem de bogat, egoist și zgârcit, nu primea pe
nimeni în casa lui din strada Carol, care fusese a lui Adamache,
cu toate că la acea epocă mai viețuiau mulți ieșeni de categoria
lui socială. înstrăinatul avea dreptul să trăiască după planul lui,
totuși îi voi aduce o imputare. Prin testament, tătâni-său, Vodă
Mihalache, i-a lăsat casa părintească, unde se află astăzi semina
rul, despre care am vorbit, cu condiția să o păstreze și să o între-
ție. El a eludat această clauză care respectată fiind, ar fi oprit ora
șului una din cele mai vechi așezări boierești. Ea ar fi putut dăinui
și până astăzi, dat fiind îmbelșugatele mijloace de care se bucura
această ramură din familia domnească ce nu și-a înțeles menirea.
în trăsura-i mai modestă apărea zilnic în plimbare, beizadea
Grigore Sturdza, întovărășit de scumpa lui soție, planturoasă per
soană, a cărei prea trecută frumusețe era împodobită pe atunci,

109
printre alte odoare, și de o stufoasă pereche de sprâncene de ca
tifea, lipite deasupra scânteietorilor săi ochi. Cu părul și barba
roșcate, înalt, atletic chiar, frumos, de o falnică înfățișare, beizade
Grigore, pe lângă aceste calități fizice mai întrunea inteligența și
generozitatea. Darnic, caritabil, accesibil tuturor, fără morgă, îm
părtășea nevoiașilor d i n toate categoriile sociale, cea mai mare
parte a roadelor averii sale. Acest fost candidat la domnia
Moldovei jucase roluri politice importante. Viața lui, plină de
multiple peripeții precum și de pilde frumoase, ar merita stăruința
unei biografii complete. Strămutat la București în palatul Sturdza,
el muri acolo la 1901, tot atât de popular în capitala țării cum
fusese îndelungată vreme în capitala Moldovei.
Beizadea Alecu Ghica, foarte mic, fălcos, greoi, copleșit de
reumatisme, locuia într-o modestă cameră cu balcon la pensiu
nea de familie d i n strada Lăpușneanu, ținută de Madame Emest.
își pierduse frumoasa lui avere și ca mijloc de trai se bucura
numai de sărăcăcioasa pensie de colonel, refuzând cu indignare
ajutoarele discret oferite de rubedeniile bogate. Când vremea era
caldă și frumoasă, bătrânul se aventura în trăsură până la Tuffli.
De departe, c u m îl zărea, întregul grup al nostru, cu bătrâni și
tineri, se scula în picioare. Beizadeaua, ajutat, lua loc la masă, doje
n i n d pe cei ce se deranjaseră. Conversația lui era veselă și p l ă
cută, mai ales când își depăna firul vechilor amintiri; suflet bun și
îngăduitor, el nu-și permitea n i c i o critică mai vie asupra oame
nilor și a regimului care desigur nu putea să-i convie. Se deose
bea însă de acei de vârsta și rangul l u i prin întrebuințarea u n u i
grai cât se poate de colorat, rostindu-se într-o neaoșă moldove
nească, fără a ocoli cele mai comune expresii, poate după un
vechi obicei al tagmei boierești din îndepărtate vremuri. Era re-
condus cu același ceremonial și cinstirea lui mira pe u n i i din
clienții de altă categorie, nedumeriți de atât respect arătat u n u i
om sărac.
Trecători tot prin fața lui Tuffli, dintre cei mai vârstnici medici
ai lașului, îmi aduc vag aminte de doctorul L. Russ senior, primul
chirurg venit în Moldova, de favoriții colonelului doctor

110
Otremba, foarte răspândit în societatea bună, la fel ca și doctorul
Max, tatăl celebrului actor, de căutatul doctor Ciurea și de
talentatul medic Taussig. Mai tinerei, doctorii Riegler, Filipescu,
Bogen, Herțenberg, Socor, Negel, Anghel, în trăsură sau pe jos se
îndreptau grăbiți la chemarea bolnavilor.
în nici o treabă, copleșiți de ani, treceau încetinel cuconii
lancu Cațiki și Neculae Gheuca. Acesta, cam scăpătat, afirma în
zadar că este din tagma boierească cea mai veche, puțini îl cre
deau, căci povestea istoriei se uită. Dacă ar mai trăi încă, dat
fiindcă am spus cititorilor că vel vistiernicul Vasile Gheuca fusese
tăiat la 1679 și trupul lui expus la Poarta domnească, coborâtorul
său direct, cuconu Neculae, ar fi fost crezut astăzi, cu o condiție,
grea însă, aceea ca a mea carte să fi fost citită de mai mulți. Cam
de aceeași vârstă, trecută de optzeci de ani, gârbovit, se plimba
însă în propria lui trăsură cuconu lancu Prăjescu, adept stăruitor
al curei de fragi, menită să-i păstreze vigoarea tinereții cu toate
însușirile ei virile. Aceste ancestrale apariții nu cred că mai îmbo
gățesc amintirile multor ieșeni.
Ca fulgerul trecea, negricios și holbat, Alecu Sturdzăscu, mâ
nând un înfocat trăpaș înhămat la o bihuncă. Nicu Catargiu, fin
profil cu barba dintr-însul, izbucnea din Păcurari cu docarul,
stăpânind cu mare greutate doi armăsari sălbatici. Doamna Lucia
Kogălniceanu, iubita fiică a lui cuconu Mihalache, venind înspre
Copou în birja lui Vasca, tocmit cu luna, se îndrepta, grăsulie,
înspre magaziile [sic] din centru. într-un frumos echipaj, Leon
Bogdan, chipeș și elegant, se ducea la Jockey Club.
Sunase ora întâlnirii membrilor acestui club, rău văzut de unii,
mai ales de acei care nu puteau pătrunde într-însul. De la Tuffli
vedeai îndreptându-se spre dânsul, la ceas fix, pe impozantul
Ghiță Mârzescu, sosind pe jos de acasă, pe lorgu Șendrea,
Grigore Buicliu, generalul Scheletti, Gheorghe Dimachi și încă
alții. Cei cu îndatoriri judecătorești și avocățești se grăbeau pentru
a nu-și pierde locul la masa de cărți. Dintre magistrați, cel dintâi
apărea consilierul Alecu Hinna, înzestrat cu o frumoasă bărbiță
neagră, cănită, spuneau unii, apoi pleșuvul Gorgos, intermina-

111
bilul Alfred Wincler, fercheșul Hipolit Mârzescu, pasionatul jucă
tor Lazăr Teodorescu. Avocații se îndesau și ei numeroși. Tanasă
Gheorghiu, cochet și îngrijit, își asuma răspunderea asemănării
sale leite cu asasinatul președinte al Republicii Franceze, Sădi
Carnot, Petrache Sion își netezea mustața, Osvald Teodoreanu
nu-și putea stăpâni agitația. Tot grăbit zorea, de la îndepărtata lui
Regie, istețul inginer Nicu Theodorescu, poreclit de noi
„Tabacovici". Să-i lăsăm să intre la club, urându-le noroc bun.
Răzleți mai treceau Gheorghe Beldiman, Costică Rusovici și
Teodor Negruzzi. Dese târcoale dădeau pe acolo copilandri
Cezar Petrescu, Păstorel și Ionel Teodoreanu, neobservați de
nimeni. Poate că în urma acestei vexațiuni ei au căutat, reușind
cu prisosință spre bucuria noastră, să atragă atenția asupra lor, în
frumoasa îndeletnicire a meșterilor de condei.
Ofițerimea, sub severa supraveghere a colonelului Mustață, își
târâia săbiile. Cavaleriștii Eduard Coroi, M i m i Vârnav, Mihai
Negruzzi, Vasilică și Alexandru Panopol, Guță Leatris, Mihăiță
Rosetti, Paul Beldiman, Alecu Barozzi plimbau nereglementare
uniforme, ocrotiți de blândul lor colonel Costică Cătuneanu. De
la ștrengării se întorceau Jacques Paleologu, Mihai Jora, Puiu
Panopol și Costică lanoliu.
înspre Universitate, grăbiți sau încetinel se îndreptau profe
sorii, blândul „Papa" Culianu, elegiacul și pudicul Naum, Ștefan
Șendrea poreclit „Mon duc", eminentul „Tololoi" Alexandrescu,
destrăbălat în ținută. Stufoasa barbă a revoluționarului Constantin
Stere se sfătuia cu aceea mai modestă a marelui critic Ibrăileanu,
înconjurată de câțiva adepți care-și închipuiau că flutură idei ine
dite. Mai tânăr printre profesori, deșteptul Alfred Juvara își alintă
chica, timpuriu înălbită. Precedat, încercuit și urmat de nume
roasa ceată a clientelei sale politice, Alecu Bădărău se ducea
acasă, în Păcurari. Câțiva maeștri ai baroului, neahtiați de club,
Vasile Sculy, Nicoleanu, Grigore Macri, discutau plimbându-se.
De la Primărie, în fruntea căreia se succedau unul altuia, veneau
ironicul Vasile Pogor sau blândul Nicu Gane. A.C. Cuza, gesti
culând, își convingea studenții că negusul Abisiniei este evreu.

112
 Nu voi numi frumoasele cucoane a căror trecere noi o așteptam
cu nerăbdare, pentru a nu stârni gelozia retrospectivă celor astăzi
supraviețuitoare.
Priveliștea acestor trecute figuri de ieșeni evocate de mine nu
oferea un spectacol prea ciudat, nici nu sugera o deosebită în
duioșare. Dar pentru un suflet sensibil și înțelegător apariția unora
despre care voi pomeni stârnea o emoționată compătimire. Era
aceea a îmbătrân ițelor cucoane mari din lași, dintre care unele
pierduseră, pe lângă podoaba frumuseții, încă și îndestulătoarele
mijloace de trai, de care se bucuraseră.
Elena Doamna, tragica văduvă a lui Alexandru Vodă Cuza,
copleșită de ani, de nenorociri și de dezamăgiri, demult a locuit
puțină vreme lașul în care domnise. Câteodată se plimba în
cupeu, trecătorii respectuoși îndrăzneau să ridice ochii asupra
Măriei Sale, amintindu-și niște banale cugetări despre nestator
nicia soartei, de un izbitor adevăr în fața acestui mare exemplu. -
De la Tuffli, în zilnica ei plimbare pe jos, zăream pe bătrâna
doamnă Zoe Sturdza, care a murit aproape centenară la anul
1927. Era fata cucoanei Marghiolița Roznovanu dintr-o primă că
sătorie. Bătrânii îmi vorbeau de trecuta ei frumusețe, nu-mi venea
a-i crede. Aveau dreptate totuși, căci frumoasă fusese aceea
neobservată de trecătorii anonimi, dintre care puțini știau cineF
este și mai ales cine a fost. M-am convins de aceasta citind spi
cuiri din amintirile talentatului Edouard Grenier care, entuziasmat
de dânsa, scrie între altele că avea „un păr atât de lung, o talie
atât de frumoasă, o înfățișare atât de elegantă și mândră, moduri
de a fi atât de alese, atâta artă și gust în toată persoana ei, încât
un farmec stăpânitor o înconjura și o făcea frumoasă între cele
mai frumoase; părea menită ca să domnească".
Bătrânică, micuță, gârbovită apărea Eugenia Conduratu, cu
greu îmi puteam închipui că ea, „frumoasa Eugenia, cu capul gol
și un trandafir roșu în păr, îndemna poporul să înainteze contra
soldaților", cum a avut norocul să o vază lacob Negruzzi, la anul
1866. „Contesa" Eliza Balș, cu un trecut strălucit și aventuros,
fusese una din cele mai frumoase femei din lași. Obeza ei-

113
înfățișare pe care rareori o arăta, nu mai păstra nici o urmă a
splendorii de odinioară. Fiicele integrului om politic Petrache
Mavroyeni, Lucia, Maria și Natalia, s-au bucurat tustrele de o
deosebită frumusețe. De tinere căsătorite, în curând divorțate,
recăsătorite, din nou divorțate și iar recăsătorite, existența lor
sentimentală prea complicată le lăsase amintirile multor fericite
clipe și multor dezamăgiri. Veșnic împreună, surorile își plimbau
neurastenia pe ulițele lașului până în zori de zi. Mai treceau
multe cucoane bătrâne, aproape cu același bogat trecut. Cople
șite de infirmități și de necazuri, aspectul lor vrednic de compăti
mire și tainele traiului lor amoros îmi inspirau milă și o mare
curiozitate, amintindu-mi frumoasele versuri ale lui Baudelaire:

„Mais moi, moi qui de loin tendrement vous surveille...

Je vois s'epanouir vos passions novices;
Sombres ou lumineux, je vis vos jours perdus;
Mon coeur multiplie jouit de tous vos vices!
Mon âme resplendit de toutes vos vertus!"

Casa Elizei Balș, aflată pe strada Lascăr Catargiu.

114
 Respectând odihna acelor care toate demult au adormit, nu le
voi dezvălui secretele alcovului, cunoscute ieșenilor de altă dată.
Am stat prea mult la Tuffli, de unde se puteau observa mai bine
trecătorii. Nu-I voi părăsi însă înainte de a pomeni despre casa
unde era adăpostit, care are și ea o poveste.
Pe planul inginerului Bayardi din 1819 sunt indicate măso-
riștele [sic] ulițelor lașului. Vedem, de pildă, că actuala stradă
Lăpușneanu mergea „până la colțul casei boierului postelnic
Beldiman" și că strada Carol, „de la acest colț până la capul
stradei cucoanei Catinca Ghica", măsura 220 de funii. Din niște
documente publicate se constată că Alecu Beldiman a avut gos
podăria sa pe aceste locuri, cumpărate de a doua lui nevastă,
Elena Costandache. Modestă, ea cuprindea o casă cu trei odăi, un
grajd unde puteau încăpea zece cai și o șură. Mai avea un bordei
la poartă, o pivniță de piatră de șapte poloboace, ograda fiind în
grădită cu un zăplaz cam vechi. Acolo a locuit autorul faimoasei
„Jalnica Tragodie", care în prozaice versuri - peste patru mii - ne
povestește întâmplările Eteriei de la 1821. El mai tradusese din
franțuzește, încă de la sfârșitul veacului al XVIII-lea și de la înce
putul acelui următor, mai multe piese de teatru, nu știu însă dacă
ele au văzut lumina rampei. Poema lui nu este nici romantică,
nici simbolică, nici futuristă, de aceea era pe înțelegerea tuturor.
Am scris „era", pentru că astăzi puțini mai pricep vechiul grai
moldovenesc. Versurile sale atât de pedestre mă încântă, mai ales
că citindu-le, pot găsi multe lămuriri istorice relative la acea
epocă tulburată, în care Alecu Beldiman a jucat roluri politice
destul de importante. Viața lui sentimentală îmi stârnește curio
zitatea. Din păcate știu numai că a fost căsătorit de trei ori. Prima
lui nevastă, Elena, moartă tânără sau divorțată de dânsul, era
propria soră a poetului Costache Conachi. Cumnații desigur, între
dânșii, vorbeau mult de literatură, lucru rar la ieșenii din acea
epocă. A doua, Elena Costandache, a fost iubită de scriitor. Pe
manuscrisul din 1823, întâmplările lui Tavlo, el notează că „s-au
prescris de driapta me spre zăbava soțăii mele, Elenii Costanda
che, ca cetind să-i aducă aminte de mine". Ea era fata spătarului

115
Gheorghe Costandache și descendentă directă din Maria Costan-
dache, sora l u i M i h a i Vodă Racoviță, aceea care a fost siluită
într-un mod sălbatic de către Vasile Ceaurul. Alecu Beldiman,
probabil după moartea soției sale cea de-a doua, s-a m a i recă
sătorit cu Elena Greceanu. Poate că tovărășia acestor trei Ilene i-a
dat clipele de fericire la care avea dreptul prozaicul poet.
Casele vândute de dânsul au trecut prin mai multe stăpâniri,
meremetisite sau reclădite. Localul Jockey Clubului, aproape în
starea lui actuală, era pe la 1845 al Elenei Sturdza, fata marelui
logofăt lordache Catargiu. Ea fusese întâi căsătorită cu lorgu Gr.
Ghica, apoi cu beizadea Gheorghe Sturdza, fiul lui loniță Vodă.
D i n pricina stăruitoarelor procese intentate de ginerele ei, aga
Teodor Paladi, cucoana Elenco a trebuit, sărmana, să-și vândă
casele la mezat pentru a plăti zestrea de 6000 de galbeni, promi
să fiicei sale Eufrosina. Locuința era „lângă biserica Sf. Neculae
cel Mic... în două rânduri, având la rândul întâi șapte odăi și
două saloane, la rândul de jos bucătării, lemnării, toate în cuprin
sul rândului al doilea... patru odăi pentru slugi... casele cele mari
acoperite cu [indesc.]... cu ziduri încungiurate". N u știu în a c u i
stăpânire au căzut. Într-însele a fost și un otel „Londres" sau
„Angleterre". Ele au intrat apoi în proprietatea avocatului Vasile
Sculy și mai târziu a Jockey Clubului care a funcționat în ele de la
întemeierea lui, la 1875; cumpărate de această societate sportivă,
sunt și astăzi în stăpânirea ei. Frumoasa casă cu saloane spațioase,
nădăjduiesc că nu este pe linia străbaterilor plănuite de urbaniști.
Clubul a fost fondat de șaptezeci și opt de membri ai celei mai
bune societăți din lași, citirea numelor lor este instructivă, căci
d i n neamurile membrilor fondatori și ale celor permanenți, de la
acea epocă, nu m a i figurează astăzi decât vreo două persoane.
Societatea a avut perioade de glorie, urmate apoi de mari decă
deri. Compania s-a împestrițat cu timpul, reușind totuși să-și pre
lungească viețuirea până acum. Pomenind despre această asocia-
țiune sportivă, voi însemna că primele curse de cai au avut loc în
lași, la anul 1851. Proprietarii erau Panaiot Moruzi, Alexandru
Mavrocordat, loan Cantacuzino, Emanuel Arghiropol și Neculae

116
Coste. Orașul nostru a luat-o cu multă vreme înaintea Bucureș-
tiului, unde cursele de cai au început de abia la 1 875.
După ce cu mare greu am putut să mă urnesc de la Tuffli, voi
face o mică incursiune în Păcurari, lungă cale care a avut prea
mult de suferit de pe urma războiului.
în casa Canano, unde ființează un cămin, era penitenciarul,
„Criminalul", cum i se spunea. înconjurată de ziduri, aspectul ei
părea sever, mai potrivit însă decât cel actual. Pe aceeași latură,
în colțul cu strada Gafencu, întâlnim o frumoasă casă cu etaj. îmi
aduc aminte că într-însa au locuit succesiv familiile Gane,
Xenopol și Pennescu. Este o veche așezare beldimănească, în care
pe la 1830 stătea vornicul lordache Beldiman, nepotul scriito
rului. El era căsătorit cu Catinca Dimachi, de o frumusețe deose
bită, dar de o purtare ușuratică. înnamorată de frumosul adjutant
domnesc Alexandru Hrisoverghi, tânăr, spiritual, cult și poet de
talent, Catinca, neputându-și stăpâni pornirea, îi fu amantă. Locul
întâlnirilor îndrăgostiți lor era chiar la domiciliul conjugal al adul
terei. Bănuitor, soțul pretextă o călătorie de afaceri și se reîntoar
se neașteptat. Hrisoverghi, ca să nu-și compromită iubita, sări din -
iatacul ei, de la primul etaj, într-o ținută sumară, pe un ger straș
nic. El se îmbolnăvi de pneumonie și în urmă de ftizie galopantă,
murind după puține luni de suferință. Vornicul care nu-l văzuse îjj
găsi mantaua uitată în odaie; convins de temeinicia bănuielilor
sale, a gonit-o pe Catinca și a pornit proces de despărțenie. Se
zice că amanta nu și-a compătimit iubitul, nu a căutat să-l mai re
vadă și chiar moartea lui a lăsat-o indiferentă. Jertfă a cavaleris
mului său muri, după urma unei pasionate dragoste, gingașul
poet Alexandru Hrisoverghi. Scandalul provocat în lași de această
încornorare a unui soț, urmată de un episod dramatic, fu mare.
Catinca părăsi orașul și din Viena, la 1838, scrise tatălui său,
vornicul Neculae Dimachi, niște deziluzionate rânduri, stăruind
în trimiterea pe lângă dânsa a fratelui său Săndulache, „să vie aice
ca să am un razăm și o sprijineală, căci nu știi cum este aice și
cum este privită o femeie despărțită, trebuie să mă mărit căci alt
chip nu este ca să scap de gurile oamenilor și să am un protector;

117
eu sunt sănătoasă, însă sufletul meu este cu totul scârbit, nu am
nici un fel de mulțumire că trăiesc în lume, am învățat nemțește și
italienește". în curând, desigur, păcătoasa și-a revenit în fire, în-
torcându-se la lași, în mijlocul acelei indulgente societăți moldo
venești care-i uitase aventura. Cu aceeași ușurință cu care învăța
se atât de iute două limbi străine, Catinca și-a regăsit un alt soț,
mult dorit, în persoana lui Toader Balș, viitorul caimacam al
Moldovei. Ea a redobândit o înaltă poziție socială și a trăit până
la adânci bătrânețe, chiar sub domnia lui Carol I, de la care a
solicitat pensie. Dacă nu și-au pierdut memoria, zidurile caselor
beldimănești din Păcurari trebuie să-și mai aducă încă aminte de
jalnica tragedie a poetului Hrisoverghi.
înaintând pe aceeași latură a uliței, ale cărei case se bucură de
încântătoare priviri, dăm de Pavilion, renumit local de petreceri,
unde pe vremuri se găseau cele mai bune vinuri, care băute de
pe terasa localului, cu o minunată priveliște, afundau pe degustă
tori în de neuitate paradisuri artificiale. Case frumușele se succe
dau până în porțiunea uliței unde locuiau scapeții, cei cu frumoși
cai și birje. Mai la vale, înainte de rohatcă, era vechea berărie
„Zimbru", care s-a bucurat de mare faimă sub conducerea avoca
tului Nicu Nanu și a lui Costică Prassa. Lumea se îmbulzea acolo,
mai ales după punerea în circulație a tramvaiului electric.
Pe latura dreaptă a Păcurarilor, fosta casă Riegler era pe
vremuri a lui cuconu Petrache Carp, înainte de strămutarea lui la
București. întorcându-mă iar la Tuffli, voi încerca ascensiunea
străzii Carol.

118
 XVI

Strada Carol, cea mai frumoasă din lași, care din păcate a avut
prea mult de suferit de pe urma bombardamentelor, mai înainte
vreme se denumea, potrivit, Podul Verde, fiind împodobită cu
numeroase grădini. Belșugul acestor înfloriri îi dădeau desigur un
aspect încântător, păstrat astăzi într-o mult mai mică măsură, din
pricina înmulțirii construcțiilor. Ea nu este o cale prea veche, ca
multe ulițe ale târgului despre care am pomenit. Drumurile înspre
Copou, până cu totul la sfârșitul veacului al XVIII-lea, străbăteau
prin actuala stradă Neculae Gane și prin strada Lascăr Catargiu.
De unde pornește actuala uliță erau, alăturate, țintirimurile bise
ricilor Sf. Neculae cel Mic și Prepodoamnei. De abia la începutul
secolului trecut s-a săpat Podul Verde, Drumul Botoșanilor, cum i
se mai spunea. La anul 1819, podul se termina în dreptul casei
Catincăi Ghica, pe locul căreia se află acum sanatoriul doctorului
Țaicu. Fermecătoarele pozițiuni naturale ale Copoului au fost
apreciate și în vremuri mai vechi. La 1747, domnitorul Grigore
Matei Ghica „făcut-au un foișor în dealul Copoului, foarte fru
mos, făptură de Țarigrad, cu tot felul de boiele și mergea adese la
dânsul de se eglendisea". Mai târziu, la 1758, Ion Vodă Callimaki
„au dăruit cât loc au fost domnesc despre Copou boierilor și
rudelor Măriei Sale, dându-le poruncă tuturora ca să-și facă vii și
grădini". Beizadelele au sădit o grădină mare cu tot felul de pomi

119
într-însa, „făcându-și și un foișor foarte frumos... și boierii fieșcare
foișor pe acel loc". Cred că de la acea epocă datează faima
Copoului, care a înlocuit plimbările de la Calata sau Frumoasa,
favorite ieșenilor în vremuri mai vechi. D i n cauza prea numeroa
selor incendii care au prăpădit multe așezări din centrul târgului,
mai ales la anul 1827, boierii își reclădiră casele pe alte locuri
mai ferite, pe Podul Verde, dat de curând circulației.

I —pg

;
■ v
,.,.

Casa lui Emil Racoviță, aflată pe strada Lascăr Catargiu.

Lunga noastră plimbare se va termina, în fine, după ce vom

străbate Podul Verde. în fața Jockey Clubului, Fundația
Ferdinand, cu un scop atât de frumos, este de o înfățișare prea
greoaie. Pe locul ei, îndelungată vreme se vedeau niște dărâmă
turi ale unor vechi case năruite, de un aspect cu totul penibil.
Circuri sau panorame ambulante se perindau vremelnic acolo.
După Fundație vine casa așa-zisă Beer, construcție modernă de
beton, nu prea urâtă. Ea a înlocuit casa lui Petrache Mavroyeni
£are până la dărâmarea ei era sediul Cercului Militar. A fost
cumpărată de Mavroyeni la 1849, cu preț de 5500 de galbeni, de
la vistiernicul Alecu Sturdza. Eduard Grenier a asistat la o recep
ție dată de stăpânul casei într-un mare și frumușel salon, lunguieț

120
 și rotunjit la colțuri, de care mulți ieșeni trebuie să-și mai aducă
aminte. Spre mirarea lui constată că „toate femeile erau frumoase;
chiar cele ce erau mame și... bunice. Căci erau și bunicile la bal.
Acestora le rămânea ceva, un nu știu ce măreț în veștejirea
trăsăturilor, care te silea să te gândești: «Cât de frumoasă a trebuit
să fie aceasta!» Cel mult trei, patru chipuri neplăcute: asta nu se ve
de la Paris". Cred că acum nu se mai vede nici la lași. Domnitorul
Carol I la 1866, în prima lui vizită făcută capitalei Moldovei, fu
găzduit în acea locuință, proprietatea ministrului rus de Finanțe.
în fața ei este una din cele mai frumoase așezări d i n oraș, fosta
casă a logofătului Neculae Cantacuzino-Pașcanu, care a servit
mult timp drept reședință a Corpului I V de Armată. Vastă, simplă,
potrivit proporțională, ea, d i n fericire, nu a fost nici restaurată,
nici adăugită. La anul 1834, când generalul conte Pavel Kisseleff
părăsi definitiv Principatele, în trecerea sa prin lași, a locuit
acolo. în cinstea lui s-au dat mari festivități și banchete, fiind săr
bătorit cu entuziasm. întovărășit de o mulțime de oameni de toate
stările sociale, el trecu Prutul la 11 aprilie. „Acest om, în acel
moment, scrie u n contemporan, nu mai părea un simplu muritor,
era geniul binelui patriei care părea că se duce". Pe atunci
logofătul Neculae Cantacuzino nu se despărțise încă de Luțica
Bogdan-Paladi, cunoscută nouă. Ea desigur a făcut onorurile
casei, valorosului și chipeșului general. Poate că dânsul a regretat
că nu a avut timp să dea mai mare atenție Luțicăi, acea femeie
„foarte ră de muscă", după părerea paharnicului Sion. Casele au
o mare grădină, numeroase dependințe și erau înconjurate cu z i
duri groase, cele dinspre fațadă fiind înlocuite astăzi cu un grilaj.
Au trecut mai târziu în proprietatea l u i D. Cozadini, apoi în aceea
a lui Weisengrun, de la care au fost cumpărate de Ministerul de
Război. Pe vremuri, în lași nu era decât un singur general, acela
care comanda Corpul IV. D i n copilăria mea îmi aduc aminte de
generalul Budișteanu, fost ministru de Război căruia îi fusese
încredințată această demnitate. înzestrat cu un caracter dificil și
autoritar, era în veșnic conflict cu prefectul județului, cuconu
lancu Ventura, cumnatul primului-ministru Lascăr Catargiu. Dife
rendul se iscase d i n pricina unei chestiuni de precădere, genera
l u l ținând morțiș să treacă înaintea prefectului la ceremonii.

121
Conflictul a fost tranșat în favoarea ostașului. Poate că această
pașnică victorie a elementului militar a fost cauza izbucnirii con
flictelor mondiale de mai târziu. îmi mai reamintesc și de țeapănul
și gravul general Leonida larca. Când a comandat generalul
Tătărăscu, curtea reședinței se umplu cu droaia copiilor săi, printre
care, mai vioi, se juca Gheorghe Tătărăscu. înainte de primul răz
boi comanda generalul Alexandru Lambrino. El fusese crescut de
Vodă Cuza, al cărui nepot favorit era. Voluntar în armata franceză
în timpul războiului franco-german de la 1870, s-a condus cu
bravură, ca și în acela al independenței noastre. în campania
enigmatică de la 1913 am avut onoarea să servesc, umil sergent,
sub ordinele lui și-i păstrez o plăcută și respectuoasă amintire.

Mormântul lui Dimitrie Cozadini, văr primar al lui Al. I. Cuza, în cimitirul Eternitatea.

122
 întâmplătoarea prezență, atât de rară pe atunci, a mai multor
generali în lași stârnea o vie curiozitate, fiind aprig comentată.
Această reședință a găzduit în mai multe rânduri pe regele Carol I,
iar în timpul războiului de la 1916, pe regele Ferdinand și pe
regina Maria. îngrijit de soarta acestui palat istoric, nădăjduiesc
că nu figurează pe nici un plan de aliniere.
Puțin mai la deal, după aceste clădiri, din stânga străbate
strada Carp și din dreapta pornește strada Coroi. Ambele sunt
ulițe vechi. Prima, la sfârșitul veacului al XVIll-lea se numea Dru
mul vechi al sării, apoi Ulița lui Chefal și în urmă strada Carp.
Casa unde a fost Institutul Humpel era a lui Ghica-Chefal. Mare
construcție impunătoare, cu un prea frumos salon, a cărui mobi
lare și întreținere cerea desigur multe cheltuieli; ea demult, săra
ca, servește drept școală, ca și multe așezări mari din lași.
Mai departe întâlnim Institutul de Chimie, delicioasă vechitură
care a aparținut familiilor Mânu și Șuțu. Strada Buzdugan, destul
de romantică, se înfundă după o scurtă cale. Pe mâna stângă,
pornind din strada Carol, casa care adăpostește căminul de stu-
denți a aparținut pe vremuri lui Petrache Carp, tatăl omului poli
tic. Într-însa a funcționat Institutul Schenk unde m-am numărat, în
copilărie, printre cei mai puțini distinși elevi. Petre Missir a cum-
părat-o și a locuit-o până la plecarea sa din lași. Pașnica uliță, la
celălalt capăt al ei, întâlnește Păcurarii.
Strada Coroi, continuarea străzii Carp, se numea și Drumul
sării, după cum am văzut dintr-un vechi plan de la sfârșitul vea
cului al XVIII-lea. Pe dânsa nu sunt decât trei case. Pe latura
dreaptă, foarte puțin politicos, palatul Comandamentului, păzit
de zidurile sale masive, întoarce ostentativ spatele frumoaselor
locuințe ale căror poveste o cunosc.
începând de la anul 1776, pitarul loniță Cerchez, de vechi
neam, cumpără pe această uliță din Muntenimea de mijloc, de la
mai mulți mahalagii, casele și locurile lor, agonisindu-și o mare
proprietate, care începea din colțul actualei străzi Carol și se
sfârșea în dreptul străzii N. Cane, pe partea stângă a uliței, loniță
Cerchez era omul de încredere al vistiernicului Matei Canta-
cuzino, acela fugit din Moldova, după cum știm. Cumpătat și
strângător, pitarul, la moartea sa, întâmplată pe la 1801, a lăsat o

123
frumoasă avere. Moșiile lui măsurau 10 000 de stânjeni gospod în
curmeziș și 32 000 de stânjeni în lungime. El a fost îngropat în
țintirimul bisericii Sf. Neculae cel Sărac unde, săpate pe piatra lui
de mormânt, niște stihuri, scrise probabil de nepotul său, vornicul
Vasile Pogor, amintesc de înțelepciunea răposatului. Pe locurile
cumpărate pe Ulița sării, loniță Cerchez și-a zidit o casă mare. La
împărțeala dintre moștenitori, ea a revenit fiului său lancu, căsă
torit cu Smaranda Racoviță. De la acesta a fost moștenită de fiica
lui, Zoe, nevasta lui Vasile Pogor. O parte din locuri au fost cliro-
nomisite de fata pitarului loniță, Elenco, soția spătarului Vasile
Coroi, care și-a zidit casă alăturea de așezarea părintească. Pe la
1850, Pogor a dărâmat vechile case ale pitarului și a clădit actua
lele, ele din păcate au fost cumpărate de o administrație publică.
Pe vremuri faima vornicului Vasile Pogor a fost foarte mare, de
aceea pomenesc despre dânsul. De o foarte veche obârșie mol
dovenească, prin muncă, cinste și pricepere, la sfârșitul carierei,
el a ajuns la rangul de mare vornic și de președinte al Divanului
Apelativ. Reputația lui era mai ales datorată însușirilor sale de
scriitor. Traducător al Henriadei lui Voltaire, a publicat, printre
multe altele, și o poezie intitulată Neam vine, neam se duce, care
a avut un mare răsunet. Cu plăcere am mai evocat încă un nume
de uitat cărturar ieșean, din trecute vremuri. .
După moartea vornicului, la 1857, casele au fost moștenite de
fiul său, Vasile Pogor, sufletul „Junimii". în ele s-au ținut multe din
faimoasele întruniri ale acestei asociațiuni literare, lipsite cu totul
de pedantismul care tronează astăzi. Tot acolo, în niște încăperi
mai retrase, a fost găzduit de către Pogor, marele nostru Eminescu,
care s-a aflat atunci câtăva vreme în vecinătatea locuinței Vero-
nicăi Micle, atât de scumpă lui. Pogor își vându casele prințesei
Maria Moruzi, rezervându-și pentru dânsul locul ocupat de
atenanse care au fost transformate în locuință, unde muri el la
1906. Curios lucru, în nomenclatura ulițelor lașului numele lui nu
se găsește, cu toate că a fost de mai multe ori primar al orașului și
deștept animator al unei societăți care face mare cinste capitalei
Moldovei. Maria Moruzi a lăsat casele fiului ei, Gheorghe
Brătianu. Acesta, nu demult, a fost nevoit să le vânză administra-

124
ției C.F.R. Frumoasa așezare, ca multe altele, va fi desigur și în
curând restaurată, schimonosită. Casele mai mici unde a murit
Pogor, mi-au aparținut și mie și le-am vândut doctorului Tănăsescu
care le-a transformat într-un chip destul de fericit. Când erau ale
mele se compuneau din două apartamente, dintre care unul îl
închiriam. Ca locatari am avut pe doamna Elena Mârzescu,
distinsa văduvă a lui cuconu Ghiță. Ea fusese una din frumusețile
lașului și își consacra o stăruitoare activitate în conducerea
școalei Reuniunea Femeilor Române. Au mai stat în apartament
generalul Șerban Pascu cu soția lui, cucoana Sevastița. El era
pasionat de jocul de „preference", ea, până la o vârstă chiar prea
matură, de mondenități. Micuță și obeză, s-a încumetat chiar să
patineze. Ghiața, subjugată de tomnaticele ei farmece, i-a cedat...
spărgându-se. Profesorul G. Ibrăileanu, eminentul critic, a locuit
timp de un an la mine. Slăbănog, bolnăvicios, discret și timid, el
își stabilise un orar de viață care, pe atunci, se potrivea cu al
meu, cu toată opusa direcție a activităților noastre. Estetul lucra
toată noaptea, chiar și până la șapte, opt dimineața, dormind în
timpul zilei până pe la vreo patru după-amiază. Iarna când mă
întorceam acasă, la orele cele mai târzii sau în zori, veșnic o
lumină discretă stăruia în biroul lui. Vara, pe nopți călduroase,
lucra cu ferestrele deschise sau medita plimbându-se prin curte.
Afabil și politicos, deseori când soarele demult răsărise, îmi
acorda o cordială convorbire, îngăduindu-mi cu plăcere povesti
rile mele despre conferințele celor mai de seamă literați și critici
francezi pe care avusesem norocul să-i ascult la Paris.
Alăturea, așezările coroiești au ajuns în stăpânirea Adelei
Cantacuzino-Pașcanu. De o frumusețe răpitoare, a fost căsătorită
întâi cu Nunuță Roznovanu, candidatul la scaunul Moldovei;
apoi cu frumosul Grigore Kogălniceanu, fiul natural al lui Grigore
Al. Ghica Vodă. La vârsta bătrâneții ajunsese la o prea volumi
noasă obezitate și rareori își părăsea frumoasa locuință în care
viețuia singuratică, după moartea soțului său. Stăpânitoare a unei
însemnate averi și a unor somptuoase giuvaieruri, ea fu strangu
lată în pragul iatacului său de către mâini rămase până acum
nedescoperite. Misterul acestui omor a stârnit, imediat după pri-

125
mul război, mare vâlvă, dând loc și la odioase presupuneri care
s-au arătat nefondate. Singurul ei copil din prima însoțire,
Gheorghe Roznovanu, a fost un original desăvârșit, a cărui viață
romanțată ar merita o povestire amănunțită. Detaliu picant: acest
fiu de pretendent la domnie, coborâtor din mari și prea bogați
boieri, a murit la București, într-un azil de bătrâni. Regia Mono
polurilor a cumpărat grațioasa clădire și s-a grăbit să înalțe o insi
pidă construcție în preajma ei. Bombardamentele necruțătoare au
incendiat-o. Acestea erau casele de pe strada Coroi, cale pașnică
încărcată de multe amintiri care astăzi și-a pierdut vechiul ei
farmec și aspect. Locuința literatului Nicu Gane, pe fosta stradă
Butu, privește melancolică locurile despre care am pomenit.

Cimitirul Eternitatea, mormântul juristului Damaschin Bojincă,

profesor la Academia Mihăileană.

126
 Reîntorcându-ne pe Podul Verde, în colț cu strada Coroi,
întâlnim o mare și frumoasă casă cu etaj și cu o curte foarte vastă.
Este destul de veche și a aparținut vornicului Costache Luca.
Colonelul Neculae lamandi, candidat la domnie, a cumpărat-o
locuind până la moartea sa catul de sus. Jos a funcționat pensio
natul Weitzecker. Presupun că nu va fi cruțată, căci într-adevăr
ea nu respectă regulile sacre ale alinierii.
în față, o mare casă boierească, cu o curte pavată cu bolovani,
poreclită „casa Muller", apoi „casa Rohr", nu merită să poarte
aceste denumiri de rezonanță teutonică, căci în realitate este o
casă sturdzească. La anul 1830, vistiernicul Alecu Sturdza, tatăl
Nabucului, cumpără de la vorniceasa Elena Hrisoverghi, mama
poetului, născut probabil acolo, o casă pe Podul Verde, pe care,
dărâmând-o, a clădit pe actuala, după cum se vede și astăzi. Știm
că el mai stăpânea și casele Mavroyeni pe care le vându pentru a
locui în cele noi. Viețuirea acestui mare dregător nu se deose
bește de aceea a contemporanilor săi de aceeași tagmă. Soția lui,
contesa Elena Sturdza născută Ghica-Comănești, sora Marghio-
liței Roznovanu, merită o mică atențiune. Cucoană mare, ea a
fost o figură feminină foarte atrăgătoare a societății moldovenești
de la sfârșitul vechiului regim, mult dușmănită de către o parte a
contemporanilor săi, care au revărsat numeroase calomnii la
adresa ei. Vistiernicul i-a fost un umil sclav și a satisfăcut, chiar în
măsura imposibilului, numeroasele și costisitoarele ei capricii.
Consulul prusac Kuch, pe care nu suntem obligați să-l credem,
povestește pe larg aventurile ei amoroase cu colonelul Lascăr
Bogdan. Elena Sturdza era o femeie foarte inteligentă și cultă care
făcea o aprigă opoziție domnitorului Mihalache Sturdza, scriind
chiar articole contra lui, în gazetele nemțești. Probabil că din
pricina însușirilor ei, familia Sturdza a însărcinat-o să reprezinte
la 1847, interesele sale pe lângă curtea imperială din Viena.
Sturdzeștii, nu știu de ce, pretindeau că sunt de origine ungureas
că și solicitau titlul de conte de la împăratul Austriei. Trimeasă ca
mijlocitoare, ea stătu mult timp la Viena, dar nu obținu pentru
membrii familiei mult râvnitul titlu. Acest refuz nu a împiedicat-o

127
însă să-l poarte ostentativ. în capitala Austriei, Elena Sturdza a
reușit să fie primită de împărăteasa-mumă și de alți membri ai
familiei imperiale, fiind tratată pe picior de egalitate de către cea
mai înaltă aristocrație din Europa. Această îngăduire este spre
lauda mult criticatei ieșence, căreia, spre a nu-i pricinui o pos
tumă neplăcere, îi hărăzesc, cu bucurie, titlul de contesă, cu toa
tă opunerea împăratului Austriei. Cucoana contesă era de o fire
foarte sensibilă. D i n Viena, unde a aflat trista veste a morții iubi
tului cățeluș Medor, scrie vistiernicului rugându-l să ridice un fru
mos monument patrupedului favorit, „sărman animal pe care
l-am regretat atât de mult, pe care l-am plâns amar, neputân-
du-mă gândi la dânsul fără o adâncă durere". Sfătuiesc pe arheo
logi găsirea mormântului lui Medor, în grădina sturdzească, cu
toate că-mi este frică de o regretabilă confuzie, ca nu cumva ose
mintele lui să fie luate drept acelea ale unui îndepărtat
daco-roman sau voievod, ceea ce ar putea îndritui pe fericitul
savant descoperitor să beneficieze de o catedră universitară, în
blagoslovitul oraș al școalelor. Vistiernicul Alecu Sturdza muri la
1849 și contesa, foarte cheltuitoare, fu obligată să-și modereze
luxul. Casa, despre care pomenesc, fu vândută la 1852, cu preț de
8000 de galbeni, lui Scarlat Rosetti, vestit cartofor, care în curând
se ruină. Pe urmă a trecut în stăpânirea unor fețe mai puțin si
mandicoase, a lui Muller, acordor de piane, și a lui Rohr, produ
cător de vinuri excelente. Într-însa a locuit și Dumitru Greceanu,
victima atentatului de la Senat. Locul viran denumit piața
Sturdza, de la capătul Sărăriei, a aparținut pe vremuri contesei.
Mai la deal strada se lărgește și printr-o hudiță putem pătrunde
în curtea unde, pudică și rușinoasă, se ferește de la uliță Școala
Normală de Fete, denumită acum Școala de învățătoare rurale.
Este o veche instituție datând de la 1834, care sub diferite denu
miri a funcționat în ograda Mănăstirii Sf. Ilie, în casele lui Anas
tasie Panu din ulița Sf. Vineri, în acelea ale lui Ghica-Brigadier
din strada Muzelor. Ea a fost ocrotită de către devotați dascăli de
modă veche, printre care cel mai de seamă director, medelnice-
rul Dimitrie Lăzărescu, tatăl fostului primar al lașului, profesor la

128
 Academia Mihăileană, cu râvnă, pricepere și devotament a stăruit
la propășirea ei. Casa veche, dinspre strada Carol, a fost a marelui
logofăt Costache Conachi. Acolo și-a sfârșit zilele la 1849 vestitul
cărturar, deznădăjduit într-atâta de ocârmuirea lui Mihalache
Vodă Sturdza, încât, la un moment dat, intenționa să se strămute
în Rusia, nemaiputând „suferi petrecere de supt Caligula al
Moldovei, vreau a ieși aiurea", scrie el. Foarte bogat, poetul avea
o reputație de zgârcenie, totuși îi cunosc mai multe acte de gene
rozitate. înainte de a se muta pe Podul Verde a locuit pe actuala
stradă Alecsandri. Din căsătoria lui cu prea iubita Smaranda
Donici a avut o singură fată, Ecaterina, poreclită „Cocuța", nepo
trivit măritată cu prințul Neculae Vogoride, viitorul caimacam al
Moldovei. Ea a contribuit mult, contra voinței soțului său, la.
unirea Principatelor și va rămâne în istoria țării ca o proeminentă
figură feminină, a cărei activitate probează că nu toate cucoanele
din lași se îndeletniceau numai cu preocupări ușuratice, după
ideea preconcepută pe care mu Iți o au despre dânsele. Cocuța a
moștenit casele părintești și a locuit într-însele, până ce necum
pătatul Vogoride a risipit frumoasa avere, strânsă cu multă grijă
de Costache Conachi, contrar clasicelor apucături de nechibzuin-
ță ale poeților printre care se număra și ei.
Cum în cursul plimbării noastre am identificat niște locuri pe
unde au trecut în lași, în vremuri trecute, cărturari vestiți, voi mai
însemna că vornicul loan Neculce avea case, pe la 1 720, în Târgul
de sus, acolo unde este Cabinetul de istorie naturală și unde s-a
votat alegerea lui Cuza Vodă. Vornicul Neculce, nemaigăsindu-și
locuința destul de încăpătoare, o vându vel căpitanului Ștefan
Gane, de la care fu moștenită de către fiul acestuia, Lupu Gane.
Aș dori să m i se spuie pe ce uliță stătea cronicarul Miron Costin.
Cu toate că de la Tuffli, drumul străbătut pe începutul Podului
Verde, nu a fost prea lung, el ne-a pricinuit mai multe popasuri
făcute în amintirea mahalagiilor care s-au perindat pe acolo.
Urmărindu-I cu răbdare, ieșind din hudița școalei ne apare anoni
ma și vasta clădire a Școlii Militare. Fără stil și farmec, ocupă o
mare întindere de teren. Pe acele locuri era casa vornicului

129
Ștefăniță Sturdza, poate cea mai veche așezare de la Copou. Ea a
servit și drept reședință domnească, la finele veacului al XVII l-lea.
Aspectul ei ar fi fost greoi, după părerea lui Dumitru Moruzi, iar
mărimea considerabilă. Fu moștenită de vistiernicul Săndulachi,
unul din cei „șapte stâlpi ai țării". De la dânsul a trecut în
stăpânirea fiului său, logofătul Costache Sturdza, nenorocitul soț
al cucoanei Marghiolița Ghica-Comănești, despre ale cărei neplă
ceri sentimentale am pomenit. Fastuos și bogat, el ducea un trai
princiar. „Ce casă mare, bogată și îmbelșugată - ne spune Gh.
Sion, secretarul logofătului - ce strălucite mobile și trăsuri! Ce
splendoare și ce lux la el și la toată familia sa numeroasă! Toți cei
din casă, boierul, cucoana, fiii, aveau fiecare echipagiurile lor de
gală, de preumblare sau de dârvală... O slugărime incalculabilă:
lachei, feciori, rândași, vizitii, bucătari, cameriști, cameriste,
români, nemți, țigani, țigănci, pentru toate serviciile, mișunau pe
sus, pe jos, prin curte, în grădină, în toate părțile". Cu toate aceste
belșuguri puse la dispoziția ei, soția îi fu necredincioasă și
logofătul, scos din minți, sfârși prin a se ruina. Din acele pricini,
severa școală ofițerească ne oferă astăzi searbedele ei aspecte.
în față, Cercul Militar, care din păcate a fost incendiat, se
prezenta destul de chipeș, cu toate că după spusele lui D.
Moruzi, casa veche, restaurată încă de mai demult, avea un
aspect mai armonios. Locurile pe unde se înălța ea „de la deal de
Drumul sării vechi", fuseseră cumpărate la 1778 de la niște
mahalagii, cu preț de 40 de lei, de către logofătul Vasile Razu,
care le-a donat Episcopiei Hușilor. Vornicul Manolache Conachi
le dobâhdi, dând în schimb Episcopiei patru țigani, și își zidi casă.
Aceasta fu vândută vornicului Șerban Negel de către Costache
Conachi, moștenitorul vornicului Manolache. La 1809 fu cumpă
rată de hatmanul Toderaș Balș, cu preț de 35 000 lei, care o locui
până la moartea lui, întâmplată la 1867. Hatmanul, foarte mili
tăros, își închipuia că a asistat, în calitate de combatant, la bătălia
de la Waterloo, cu toate că nu luase parte decât la asaltul
Rusciucului. Bărbat frumos, ștrengar și lăudăros, a spus la un bal
unei cucoane, lăudând aspectul femeilor prezente: „Uite, toate

130
sunt frumoase și cât de frumoase! Și la urma urmei nu-i lucru de
mirare, doară eu le-am făcut pe toate!" La sfârșitul carierei sale
gărgăunii de domnie l-au frământat ca și pe mulți alți boieri mari,
pricinuindu-i o însemnată știrbire a considerabilei averi pe care o
poseda. Nevasta lui, cucoana Marghiolita, fiica vornicului Dumitru
Bogdan, i-a fost iubitoare și poate chiar credincioasă, cu tot
picantul episod care a umbrit această căsnicie de lungă durată.
Medicii și psihiatri pretind că mai toate femeile ajunse la o
anumită vârstă, trec printr-o criză sufletească ce deseori poate
avea grave urmări. Maria Balș, la 1832, era aproape de patruzeci
de ani și ea pare să fi fost chinuită de fenomenele acestei crize.
Din scrisoarea mitropolitului Veniamin Costachi adresată hatma
nului bănuitor, vedem că cucoana Marghiolita nu se mai mulțu
mea cu călătorii anuale pentru „feredeile sănătății dumisale", la
stațiuni balneare din Moldova, ca Strunga, sau apropiate ca
Borsec și nici la cele mai îndepărtate ca Liov (Lemberg), Odesa și
„Mehadia în țara ungurească", unde fusese ani de-a rândul. De
data aceasta își luă lumea în cap, vânzând argintării, împrumu-
tându-se cu bani din dreapta și din stânga. Ea plecă în străinătăți
îndepărtate unde „după desfătări și baluri la Cernăuți și la Liov,
după cărțile (scrisorile) ce au scris aice, au urmat călătorie la
Baden, scriind la rude că ar avea gând a merge și la Italia pentru
sănătate". Sfătuită de mitropolit și de maica ei, cuconița s-a reîn
tors la lași împăcându-se cu indulgentul soț care trecuse „și mai
înainte cu vederea greșale", și acum se mulțumea numai „cu
întoarcerea dumisale și a pocăinței cei datornice cătră însoțire".
Fără a pune mâna în foc, bănuiesc că virtutea ei a rămas neatinsă
și că sărmanul cuconu Toderaș a fost scutit de a figura în galeria
„soților încornorați, rași sau cu barbă", boieri moldoveni pe care
i-a cunoscut Pușkin.
Și fiindcă am pomenit de numele marelui poet, voi spune că
el a cunoscut-o și a curtat-o pe cucoana Marghiolița Balș, ca și pe
mai multe alte frumoase ieșence, la Chișinău, unde bejenăriseră
ele, în vremea Eteriei. în legătură cu întâlnirile dintre dânsul și
trecutele noastre concetățene, am scris un studiu biografic intitu
lat Cucoane mari, eroine pușkiniene, nepublicat încă.

131
 Traiul Bălșeștilor era îmbelșugat și casa lor foarte primitoare, ca
și acelea vecine despre care am pomenit. Din gazetele vremii ve
dem că au oferit un dejun de gală generalului Kisseleff, la plecarea
acestuia și un mare bal în cinstea domnitorului Mihalache Sturdza.
în afară de aceste deosebite festivități, numeroși musafiri erau
primiți zilnic la masă, la care se serveau vreo douăsprezece feluri
de bucate. Viața boierilor mari era dulce și ușoară, îndeletnicirile
lor de căpetenie fiind intrigile politice și plăcerile. însă corupția
moravurilor era departe de a fi mai mare decât în țările occiden
tale. Dat fiindcă actuala noastră structură socială nu mai admite
apucăturile lor, nu trebuie să-i judecăm cu prea mare asprime,
mai ales pentru că după prăbușirea boierimii a tronat aristocrația
banului (...).
Pomenirea hatmanului Toderaș Balș și aceea a scumpei sale
soții ne-a oprit iar din drumul nostru pe care nu-l voi relua, fără a
spune că locuința a fost moștenită de fiica lor, Smărăndița,
divorțată de Nabuco Sturdza și recăsătorită cu unul din cei mai
vestiți avocați din lași, Gheorghe Cimara. Domnișoarele Cimara
au vândut casele Ministerului de Război. O crudă soartă a vrut ca
aceste vechi așezări să nu fie cruțate.
Mai la deal, după Cercul Militar, casele luster, foste ale lui
Eugeniu Ghica-Budești, și ele foarte vechi, modeste și retrase de
la uliță, încântă privirile.
Ulițele Toma Cozma și General Berthelot se întâlnesc în Podul
Verde. îmi permit să sfătuiesc pe cititorii bogați, de a zidi biserici
sau sinagogi, pentru ca numele lor să fie veșnic pomenit de
ieșeni, ca acelea ale lui Toma Cozma, neînsemnat boiernaș hră
păreț și baronul Neuschotz, ctitori de lăcașuri de închinăciune. în
grele vremuri, pe strada care-i poartă numele, a locuit în fosta
casă a doctorului Bogdan, generalul Berthelot, șeful misiunii fran
ceze din timpul primului război; dânsul a îmbărbătat pe ostașii
noștri, vremelnic dezamăgiți.
Pe dreapta, la colțul acestei ulițe, casa Negruzzi își amintește
de fostul ei stăpân Leon Negruzzi, fiul scriitorului, atât de obez
încât fusese poreclit „Tony", după numele unui elefant care-și

132
exhiba grațiile într-un circ ambulant. își mai aduc încă, poate,
aminte și de aceea care a clădit-o, de Săftica Paladi, fosta primă
nevastă a lui Mihalache Vodă Sturdza, înainte de domnie, recă
sătorită cu hatmanul Constantinică Bogdan-Paladi.
Această cucoană mare a trăit acolo până la adânci bătrâneți.
Galant și respectuos, domnitorul Carol I, de câte ori venea în ca
pitala Moldovei, nu lipsea niciodată să-i facă o vizită, ca și cu
coanei Marghiolița Roznovanu și altor câtorva bătrâne, supravie
țuitoare unui falnic trecut.
în față, casa Veisa a aparținut lui Muți Balș-Dumbrăveni, tânăr
înzestrat cu cele mai alese însușiri. Soarta nemiloasă a vrut ca să
înnebunească, și nevasta lui, cu tot devotamentul și stăruința, nu
l-a putut salva de internarea într-un sanatoriu de alienați din
Paris, la care îl destinaseră grăbiți moștenitori. Cum nebunia lui
era liniștită, a fost readus mai târziu în țară, unde, la Dumbrăveni,
a supraviețuit multă vreme, în prada unei adânci melancolii
nevindecabile.
După această casă de cuviincioasă aparență se înalță
Universitatea, în fața căreia chipul de bronz al lui Mihalache
Kogălniceanu își citește cuvântarea. Arhitectura ei a fost mult
lăudată, de aceea nu voi pomeni despre dânsa, mai ales că nu
este deloc pe placul meu. La începutul veacului trecut, pe aceste
locuri era așezarea lui loniță Sandu Sturdza, acela care în urmă a
domnit. Casele erau înconjurate de ziduri masive și aveau o mare
și frumoasă grădină. Intrate în stăpânirea lui beizadea Neculae
Sturdza, fură vândute baș-boierului Toader Balș, de la care
Mihalache Vodă Sturdza le moșteni. Donate Spiridoniei, ele au
fost transformate în teatru. Acesta, de o aparență cam greoaie, a
ars la 1888. Copilandru, am asistat la reprezentații date într-însul
și am resimțit o mare spaimă când într-o noapte, lumina flăcărilor
care mistuiau sala teatrului m-a trezit din somn. Publicul ieșean
era foarte amator de spectacole. Printre abonații la stagiunea
operei italiene din 1851 își aveau loje domnitorul, cucoana
Marghiolița Roznovanu, Marghiolița Balș, Didița Mavrocordat,
cunoscute nouă; beizadelele, Mihalache Kogălniceanu, Ludovic

133
Steege, Neculae Șuțu, logofătul Costache Sturdza și multe alte
personalități mondene care dădeau tonul, la acea epocă de pros
peritate a orașului. Și balurile mascate făceau furori. Galanton,
hatmanul Toderaș Balș plătește pentru ofițerii de sub ordinele
sale, 27 de sorocovăți pentru 9 bilete de intrare la bal mascat, 18
pentru „ 3 rânduri straie cu masce de domino date la 3 ofițeri la
balul lui Vodă". Ieșenii primeau de la un maestru „instrucțiuni de
danț după cea mai nouă metodă a subscrisului din capitala și
reședința Viena, precum valț de Viena, iute, pe două păsuri".
Balurile începeau la 8 seara, iar prețul de intrare varia între 5 și 1
sfanți. Deplâng pe acei fără sfanți, căci ei sărmanii nu puteau
figura, cu fața acoperită, la aceste vesele desfătări.
Lângă teatru, într-un elegant pavilion, în mijlocul unei grădini
cu vegetațiuni luxuriante, era un „restaurant du theâtre" foarte
frecventat.

Palatul Universității (construit după planurile arh. Louis Blanc), strada Carol.

Indiscret, mai ales în ceea ce privește soarta lașului, am aflat

că se plănuiește înființarea unei „cetăți" universitare, pentru a
cărei înfăptuire ar urma să se dărâme multe frumoase case din
vecinătate. De pildă, în fața Universității, fosta casă a logofătului

134
Costin Catargiu, unde de pe la 1858 a ființat consulatul austriac și
astăzi se adăpostește un cămin de studente, este încă de o deli
cioasă înfățișare, cu toate că în curtea ei s-a ridicat o anexă nepo
trivită. Într-însa marele logofăt Costin Catargiu, cu franțuzită lui
soție, cucoana Smărăndița, fiica aventuroasei muntence Anica
Filipescu, au dus o viață de belșug și și-au crescut numeroasele
odrasle. Acolo, poate, tânărul ofițer Alexandru Cuza, menit să
domnească asupra ambelor Principate, a întâlnit pentru prima
dată pe Maria Obrenovici, fata logofătului, neîndrăznind încă a-i
spune dragostea de care fusese cuprins, la vedenia ei. Colț cu
strada Asachi, de o modestă și simplă aparență stă casa fostă a
Catincăi Bogdan și a inginerului Țânțu. La epoca primului război
era locuită de Hipolit Mârzescu și de grațioasa lui soție Madelon.
în acele vremuri, ei, cu o tradițională ospitalitate primeau căldu
ros elitele sociale aglomerate pe atunci la lași, din diferite un
ghiuri ale țării, precum și pe numeroși ofițeri aliați. Ieșenii priete
ni ai menajului, aveau norocul să întâlnească acolo frumoase și
elegante mondene din București, prinți indigeni, născuți sau
făcuți, oameni politici cu vază, artiști și chiar boemi. Printre ofi
țerii francezi trimiși în propagandă strălucea spiritualul scriitor
Robert de Flers. Ambianța acestor întâlniri era încurajatoare și te
făcea să uiți vremelnic grijile asupra viitorului țării, de care toți
eram copleșiți. Mai la deal, o casă fugită de la stradă, se fudulea
de o cochetă grădină în care Matei Cantacuzino, după ce depă-
nase flori de retorică în parlament sau la bară, îngrijea cu
migăloasă dragoste, gingașii trandafiri. De multe case de pe Podul
Verde aș mai putea pomeni, ca și de mulți ieșeni care s-au
perindat într-însele. Dar cum ajung la sfârșit de cale, mă tem să
mai abuzez de răbdarea cititorilor, pusă la grele încercări.
Strada Carol, elegantă și decentă, era de un frumos aspect,
mai ales la vreme de vară, când se înveselește natura, înverzesc
copacii, îmbobocesc florile, înfloresc teii și când bogatele vege-
tațiuni care o împodobeau, umbreau, învăluind chiar, construc
țiile. Ea se sfârșește în dreptul grădinii publice, în care patru
zdraveni lei de piatră poartă pe spinarea lor, piramida ridicată în

135
cinstirea lui Mihalache Vodă Sturdza. Astăzi înfățișarea frumoasei
ulițe este lamentabilă. Nădăjduiesc însă că ieșenii, fuduli de stră
lucitul său trecut, vor stărui în renașterea acestui drum înverzit.

Obeliscul Leilor (construit după planurile l u i Gheorghe Asachi)

Teiul l u i Eminescu
Grădina Copou

„Ah! Quand refleuriront Ies roses de septembre?" Pe dânsa au

viețuit simandicoși boieri bărboși, de modă veche, „stâlpi ai
țării", eleganți bonjuriști, cunoscuți contemporani, precum și
multe cucoane luxoase, care pe lângă ravagiile făcute în inima
îndrăgostiților, au stârnit și admirația multor străini în trecere prin
lași. însă un observator indiscret și răutăcios, consulul prusac
Kuch, după ce le pomenește ca frumoase, îmbrăcate după cea
mai de pe urmă modă din Paris și primind cu o grație ferme
cătoare în saloanele lor bogate, ne introduce în culise, în care nu
știu în ce calitate a putut pătrunde, ca să ne pierdem iluziile, căci
am fi văzut „o ceată de țigănci murdare ostenindu-se împrejurul
oglinzii unde să gătea stăpâna lor și căutând să zugrăvească cu
deosebite culori, cu alb, cu roș și cu albastru, întreg bustul cu
coanei, le-ar fi văzut apoi cum desfăceau părul ei pe care-l boise
de cu seară și cum îl ungeau cu untdelemn, pentru a-l face să lu-

136
 ceașcă, c u m căutau să subție, să încondeieze și să înnegrească
sprâncenele îndreptându-le cu briciul și cu cimbistra". Aceste
amănunte triviale, de un colorit prea naturalist, par să fi fost
inspirate, ca mai toate aprecierile citatului scriitor, de indiferenta
primire de care s-a bucurat în cercurile societății moldovenești de
la acea epocă și nu trebuie să ne dezamăgească.
După grădina publică, trecând peste vechea rohatcă, aleea
Ghica Vodă, s-au clădit nu demult modeste căsuțe, nu prea bătă
toare la ochi. Șoseaua duce până la întinsul platou al Copoului
înconjurat cu vii. De pe dânsul vederea orașului și a împreju
rimilor este încântătoare, mai ales în luminoase zile de toamnă
când se zăresc îndepărtate dealuri. U n observator astronomic d i n
care se văd probabil stele verzi a spurcat de mai multe decenii
acest dulce peisaj. Printre vii, aceea fostă a lui Neuschotz as
cundea pe maestrul Mihail Sadoveanu, pitit în așa frumoase singu
rătăți, de frică poate ca nu cumva vreun muritor să-i afle secretul
neîntrecutului său meșteșug. Vechea „viață lungă" fermeca roman
țioși cheflii, iar mult mai departe și cam demult, grădina lui Pester
oferea o frumoasă privire, admirată mai ales de numeroasele perechi
de îndrăgostiți, veniți în taină acolo. O întâmplare nefericită a vrut ca
aceste încântătoare locuri să capete o destinație cu totul anormală,
aceea de a servi drept adăpost Școalei Normale de învățători.
Și fiindcă era atât de frumos acolo, m a i ales după ce Podul
Verde își deschisese drumul, plimbarea l a Copou a devenit
favorita ieșenilor, detronând pe acelea de la Frumoasa și Galata,
care aveau neajunsul să fie peste Bahlui, ale cărui maluri, în vre
muri prea vechi, ar fi avut poate un farmec, demult trecut. La
Copou, călătorul Kosmeli văzu cucoanele care se plimbau „cea
suri întregi în trăsurile lor deschise până ce praful acoperea atât
sulimanul celor date pe obraz, cât și pe acelea care mai păstrează
fața lor firească cu un colorit nu prea ademenitor. Cu toate aces
tea este plăcut de privit la lungul șir de trăsuri înhămate cu cai
frumoși, trecând în pas una după alta."
Pe dealul Copoului, la 28 iunie 1810, a fost decapitat netreb
nicul tânăr boier Constantin Cantacuzino, osândit la așa crudă

137
pedeapsă, fiindcă fusese șeful unei bande de tâlhari și de crimi
nali. El a murit în grele chinuri, căci călăul a trebuit să-i lovească
de trei ori capul până l-a desfăcut de trup. Și culmea ororii, la
acest înfiorător spectacol a asistat fosta lui tânără nevastă Catinca
Bașotă, care a venit „în caleașcă pentru a vedea executarea
soțului ei", după cum pretinde memorialistul rus Liprandi. Inex
plicabila ei prezență ne reamintește episoade din tragedii antice.
Ce patimă orbească a mânat-o acolo la ceasul ispășirii păcatelor
celui care o izgonise din casă? Ce ură, ce sete de răzbunare sau
ce inconștiență copilărească?

; ...

Cimitirul Eternitatea
Mormântul l u i Vasile Adamachi, donator al Academiei Române.

138
 Tot la Copou fu omorât în duel Constantin Balș, în ziua de 1
iunie 1855. El era soțul Nataliei, fiica preferată a lui Grigore Alex.
Ghica Vodă. „Bălaie, cam grăsulie, scrie Grenier, având, cu ochi
mari verzui, o față ruptă din soare, veselă, râzătoare, zburdalnică,
copilăroasă ca o copilă răsfățată mai ales, dar ca o copilă ferme
cătoare. Era măritată de trei ani cel puțin, cu un alt copil, bietul
Constantin Balș". Dintr-o tradiție orală am aflat că Balș, întorcân-
du-se seara acasă a găsit pe nevasta lui în compania contelui von
Stolberg, ofițer din armata austriacă ce pe atunci ocupa Moldova.
Prezența acestuia părându-i suspectă, el a provocat la duel pe
înfocatul curtezan care și-a dat cuvântul lui de onoare față de
martorii lui Balș că între dânsul și Natalia nu s-ar fi petrecut nimic
decisiv. Parola lui nu a fost luată în seamă, duelul a avut loc și la
primul schimb de focuri, sărmanul Constantin Balș fu omorât pe
loc, glontele adversarului săli nimerindu-l în inimă. Tot din
aceeași sursă am aflat că Stolberg, după câțiva ani a fost și el
omorât în duel, la Viena, în urma unei certe de cafenea.
în epoca contemporană și tot la Copou, Leon Ghica-Șerbești și
talentatul jurnalist Constantin Prasin fură uciși și ei în duel.
D i n Memoriile lui RoseT Pompon aflăm că această încântă
toare pariziană pripășită la lași în scopuri lucrative, a făcut cu
noștință, la plimbarea de la Copou, cu beizadea lancu Ghica, ce
se înamoră într-atâta de dânsa încât îi propuse căsătoria, imitând
recentul exemplu al altui fiu de domnitor, beizade Grigore
Sturdza, care se însoțise, contra voinței lui Vodă, cu contesa
Dash. Căsătoria avu loc la bisericuța de la Copou și Rose
Pompon se trezi „domniță". învechite prejudecăți sociale au
defăimat acest frumos roman de dragoste și tânăra pariziană fu
nevoită să părăsească lașul, în disperarea beizadelei, arestat din
ordinul tătâne-său, domnitorul Grigore Al. Ghica. Ambii înamorați
s-au consolat cu timpul. îmbătrânită, delicioasa Rose Pompon își
mai aducea aminte de povestea lor de dragoste. „A fost cel mai
frumos roman de amor al meu, scrie ea, cel mai sincer, cel mai
delicios și anii pot să se îngrămădească pe capul meu fără ca
amintirea lui să fi pierdut din intensitate".

139
 Edouard Grenier ne spune că vara toată, lumea se ducea la
Copou. „Acolo caretele și călăreții se opreau și stăteau pe
rânduri, ca la «Cascine» din Florența sau la «Bois de Boulogne».
Domnii se«coborau din trăsură sau descălecau și iarăși ca într-un
salon vorbeau cu doamnele. Acolo și numai acolo era îngăduit să
umble cineva pe jos. în oraș ar fi fost o mare necuviință".
Cu riscul de a părea necuviincios acestor trecuți ieșeni, de la
Copou, pe jos, în drumul meu spre gară, mă voi scoborî încetinel,
nesățios de a mai străbate încă odată ulițele lașului iubit, părăsit
de mine de atâta vreme, de care iarăși mă îndepărtez.

140