Sunteți pe pagina 1din 391

Constantin Huşanu 

 
 
 
 
 
 
 

Istoric şi evocări la capăt de veacuri şi milenii


 
Cu o postfață de Ioan Mancaş 

  {PAGE  }
De acelaşi autor: 
 Pe fluviu la deal – roman, Editura Moldova, Iaşi,1992 
Vitrina cu fantasme – roman, Editura Moldova Iaşi,1998 
Pastile  contra  morții  –  povestiri,  Editura  TipoMoldova, 
Iaşi, 2001 
Erotica – 2 romane: 
Clubul  Megasexe  şi  Prețul  vieții  ca  de  câine,  Editura 
TipoMoldova, Iaşi 2002. 
Ademenirea – roman, Editura Moldova, 1996 
Jurnal  tardiv  început  şi  fără  sfârşit  2000  –  2006,  vol  I., 
Editura PIM Iaşi, 2006. 
Lucrări nepublicate: 
Facerea – roman, 1988 
Cronică de familie, 2004 
 

  {PAGE  }
Constantin Huşanu 
 
 
 
 
 
 
 

Istoric şi evocări la capăt de veacuri şi milenii

Cu o postfață de Ioan Mancaş 

  {PAGE  }
Autorul  aduce  calde  mulțumiri  coautorilor  la  această  carte, 
pentru  contribuția  lor  documentară,  fără  de  care  lucrarea  ar  fi  fost 
mult mai săracă: 
Bica  Ionesi,  Ion  Cehan,  Costică  Lucache,  Iulia  Mardare, 
Picioroagă  Valentina,  Lică  Huşanu,  Ion  N.  Oprea  şi  nu  în  ultimul 
rând mama  mea, centenară, Ecaterina Huşanu. 

 
Culegere, tehnoredactare: autorul 
Coperta: autorul, cu imaginea Curseştilor 
Cap limpede: Ion N. Oprea 

  {PAGE  }
 

Prefaţă
Curseşti  –  un  sat  pierdut  printre  dealurile  județului 
Vaslui,  un  sat  format  din  două  sate:  Curseşti  Vale  şi  Curseşti 
Deal – după toponimia oficială de astăzi. Fac precizarea pentru 
că, mai de mult, Curseşti Vale se mai numea şi Cursăşti Răzeşi, 
şi Curseşti Mănăstire, şi Curseşti Corbeasca, şi Curseşti Sofroni 
deşi nu era vorba despre chiar acelaşi sat, şi Cursec la 1437. De 
ce  Cursăşti‐Răzeşi?  Urmează  să  explicăm  în    paginile 
următoare.  Şi  de  ce  este  important  să  explicăm  originea 
denumirii  de  sat  răzăşesc  a  Curseştiului  din  Vale?  Rămâne  ca 
cititorul  să  judece  singur  pe  măsură  ce  vom  înainta  cu 
cercetarea  sub  faldurile  istoriei,  unde  se  ascund  începuturile 
poporului român şi unde răzeşii au fost pionerii acestui proces 
îndelungat şi dramatic. 
Personal,  ca  unul  ce  provin  din  arealul  acestei  localități 
uitate  de  Dumnezeu,  ferită  de  ochii  lumii,  ascunsă  între 
înălțimile  colinare  ce  curg  la  vale,  spre  sud,  aşa  cum  le‐a  lăsat 
fundul  de  mare  ce  le‐a  udat  cândva  până  ce  apele  s‐au  retras 
spre  Pontul  Euxin,  zic  personal,  sunt  cuprins  de  un  sentiment 
de  mândrie  că  provin  dintr‐un  neam  care  a  făcut  istorie  şi  a 
dus‐o  pe  umerii  săi,  printre  hoarde  năvălitoare  (în  căutare  de 
pământ cu iarbă) şi imperii care mai de care mai hapsâne.  
Istoricii  au  încercat  să  dea  de  urma  începuturilor 
răzăşeşti  scotocind  printre  vechi  documente,  fie  din  țările 
vecine, fie din Țările Româneşti, au pus cap la cap informațiile 
şi  au  emis  ipoteze.  Nu  s‐a  realizat  o  concordie  între  ei  şi 
misterul    apariției  răzeşilor  a  rămas  tot  în  ipoteze.  Dar  de‐a 
lungul  anilor  istoria  răzeşilor  începe  să  se  contureze  şi  să  se 
lumineze  prin  noi  cercetări.  Le  vom  expune  în  continuare  şi 
dacă  un  dram  de  adevăr  va  ieşi  la  lumină,  vom  rămâne  cu 

  {PAGE  }
sufletul  împăcat  şi  cu  acelaşi  sentiment  de  mulțumire  pentru 
trecutul nostru transmis genetic din generație în generație până 
la noi. 
Deschidem  aşadar  incursiunea  noastră  în  arborele 
genealogic  răzăşesc  cu  urme  adânci  în  cimitire  şi  depozite 
arheologice, aruncând mai întâi o privire generală asupra unui 
spațiu  mai  larg  al  istoriei,  pentru  a  coborî  mai  apoi  şi  asupra 
răzeşilor din Curseşti – obiectul acestei tentative de studiu. 
Vom  încerca  în  această  lucrare,  rod  al  scormonelii  prin 
scrieri  istorice,  dar  şi  al  unor  amintiri  personale  şi  mărturii 
diverse,  să  reconstituim  o  imagine,  fie  şi  aproximativă,  a  unui 
sat  uitat  de  lume  din  județul  Vaslui  –  Curseşti,  să  descifrăm 
pentru noi şi pentru urmaşii noştri, în ce context istoric a apărut 
această localitate,  de când  datează, de unde i se trage numele, 
cum  au  trăit  strămoşii  noştri  şi  tot  ce  se  poate  spune  despre 
începuturi,  continuitate  şi  actualitate.  Voi  începe,  chiar  din 
prefață,  cu  o  istorioară  dramatică,  de  care  lumea  este 
suprasaturată încă de la începutul începuturilor. 
Era pe la 1432. La Curtea domnească a Moldovei fusese 
zile  de  doliu.  Alexandru  cel  Bun  decedase  şi  lăsase  încă  din 
timpul  vieții  succesori  la  tron  pe  fiul  său  Iliaş  care  se  urcă  în 
scaunul  domnesc  împreună  cu  fratele  său  Ştefan  al  II‐lea  la 
1432, dar aşa cum s‐a întâmplat cu frații biblici Cain şi Abel şi 
în cazul de față, fratele său, Ştefan al II‐lea, se ridică împotriva 
lui Iliaş cu mai mulți partizani moldoveni, şi cu ajutor primit 
de  la  Vlad  Dracul  din  Muntenia,  şi  de  la  turci,  îl  detronează. 
Iliaş  I  este  bătut  de  fratele  său  Ştefan,    fugărit  din  țară  în 
Polonia unde Vladislav – regele ‐  îl închide. 
Dar  vânturile  istoriei  îşi  mai  schimbă  direcția  şi  pe 
tronul Poloniei se urcă Vladislav al III‐lea. O dată cu venirea  
acestuia  pe  tronul  țării  de  la  nord,  vecină  cu  Moldova,  soarta 
lui  Iliaş  I  se  schimbă.  Deşi  noul  rege  polonez  urmează  tactica 

  {PAGE  }
defunctului său predecesor, partizanii leşi ai lui Iliaş I îl scapă 
din  închisoare  şi  acesta  trece  în  Moldova  cu  ceva  oaste,  iar 
Vladislav  al  III‐lea  se  vede  silit  să  îl  ajute  într‐o  oarecare  
măsură.  Are  loc  o  luptă  nehotărâtoare    la  Podraga  (1435),  în 
locul  numit  ʺCâmpia  războiuluiʺ,  dar  Vladislav  al  III‐lea 
intervine  şi    îi  împacă  pe  cei  doi  frați,  care  de  acum  înainte 
domnesc  iarăşi  împreună,  având  întâietate  Iliaş  I.  Ştefan  în 
schimb ia veniturile Țării de Jos, pe unde se aflau şi Curseştii. 
De data aceasta, pentru a‐şi întări poziția, Iliaş I se obligă să 
dea tribut anual Poloniei. 
Dar nici a II‐a domnie a lui Iliaş nu este de prea lungă 
durată. El domneşte din nou cu fratele său Ştefan al II‐lea între 
anii  1436‐1442.  Şi  cum  protectorul  său  polon  Vladislav  al  III‐
lea,  devenit  şi  rege  al  Ungariei,  este  omorât  într‐o  luptă  cu 
turcii la Varna în 1444, Ştefan al II‐lea, fratele său, împreună cu 
partizanii săi, îl detronează din nou pe Iliaş I., îi scoate ochii şi 
îl fugăreşte  în Polonia, de unde era  şi soția lui  Maria, soră cu 
soția regelui Polonoiei Vladislav, unde a şi murit. 
Crude timpuri, cruzi înaintaşi! Vremurile erau crude cu 
oamenii şi oamenii cu vremurile. 
Am  introdus  acest  fragment  de    istorie  moldovenească 
pentru  a  arăta  că  în  timpurile  acelea  tulburi,  undeva,  pe  firul   
Văii Racovei vasluiene, exista un sat pe nume (Cursec) Curseşti, 
atestat  documentar  la  1437.  El  exista  mult  mai  înainte,  după 
cum  vom  vedea  în  continuare,  dar  istoricii  îți  socotesc  vârsta 
după atestarea documentară. 
Cu acestea fiind scrise, vom pleca într‐o lungă călătorie 
documentară, cu speranța să scoatem la iveală nevăzutul şi din 
noianul de informații ce le vom îngrămădi, să facem un portret 
robot,  cum  se  spune  astăzi,  satului  şi  oamenilor  în  mijlocul 
cărora am văzut lumina zilei. 
Autorul 

  {PAGE  }
CAPITOLUL I
Înapoi spre începuturi1
1.1. Atestări arheologice
Viața  Curseştiului  nu  se  deosebeşte  de  cea  a  altor 
localități  vasluiene,  românii  au  aceeaşi  istorie,  aceeaşi  limbă, 
aceleaşi  obiceiuri  şi  de  aceea  vom  aşeza  Curseştiul  într‐un 
spațiu  mai  larg  până  ce  ne  vom  apropia  de  hotarele  sale.  Să 
încercăm,  deci,  să  pătrundem  cu  mintea  în  timpurile 
îndepărtate  ce  şi‐au  lăsat  urmele  în  documente  şi  în 
pământurile  pe  care  călcăm,  fără  să  ştim  ce  lăcaşuri  de  suflete 
zac pe dedesubt. 
Un  lucru  este  dovedit:  pământurile  vasluiene  au  fost 
locuite  din  cele  mai  vechi  timpuri,  începând  din  comuna 
primitivă.  Urmele    materiale  lăsate  ilustrează  existența  unei 
comunității omeneşti stabile. 
Comuna  primitivă,  pe  teritoriile  Vasluiului  începe  cu 
etapa  de  sfârşit  a  epocii  paleoliticului  superior  şi  se  continuă 
până la închegarea formațiunilor politice geto‐dace, constituind 
formațiunea social‐economică cu cea mai îndelungată durată. În 
sânul  comunei  primitive,  pe  aceste  meleaguri,  se  succed  de‐a 
lungul  vremurilor  fenomene  istorico‐sociale  asemănătoare  cu 
cele  din  restul  teritoriului  patriei,  având  la  bază  proprietatea 
colectivă  asupra  pământului.  Progresele  înregistrate  în  
perfecționarea  uneltelor  de  producție,  metalurgia  aramei,  a 
bronzului  şi  a  fierului,  în  final,  au  determinat  modificări 

                                                      
  Aurel  Zugravu,  Petre  Iosub,  Ion  Al.  Angheluş,  „Județul 
1

Vaslui  ‐  File  de  monografie”,  Întreprinderea  poligrafică  Iaşi,  1972, 


filele:    „Momente  din  istoricul  județului  Vaslui”  de  Aurel  Zugravu, 
pag. 38‐51. 
  {PAGE  }
continue în structura socială a comunităților primitive, astfel că 
la  capătul  acestei  perioade  îşi  fac  apariția  germenii  noii 
orânduiri care vor conduce la procesul de formare a poporului 
român, la închegarea primelor forme  statale feudale. 
Spre  sfârşitul  paleoliticului  superior,  pe  teritoriul 
județului  Vaslui  au  loc  importante  transformări  climatice, 
fizico‐geografice, faunistice, floristice, înregistrate cu 35 – 40.000 
de  ani  în  urmă,  care  au  favorizat  răspândirea  comunităților 
primitive  pe  spații  geografice  tot  mai  largi.  Omul,  în  continuă 
evoluție,  reuşeşte  în  acest  răstimp,  să‐şi  făurească  unelte  de 
piatră  prin  cioplire  şi  şlefuire,  atingând  o  treaptă  avansată  a 
stadiului încă rudimentar al economiei de vânător şi culegător. 
Pe  teritoriul  județului  Vaslui  sunt  cunoscute  până  în 
prezent  urmele  a  38  locații  unde  au  viețuit  comunități  de 
oameni  la  sfârşitul  paleoliticului  superior.  Dar  arheologii 
vasluieni pun în evidență mult mai multe urme. Iată o succintă 
enumerare  făcută  de  istoricul  Coman  Ghenuță,    în  recenta  sa 
lucrare „Statornicie, continuitate…”: 
  Tumuli (movile) – 136.  
  Este  vorba  de  mormintele  unei 
populații  care  avea  obiceiul  să‐şi  aşeze 
morții,  mai  ales  membrii  marcanți,  sub 
movile. 
Prima  epocă  a  fierului 
(Hallstatt) 
Cercetările de până acum au scos 
la  iveală  pe  teritoriul  județului  Vaslui 
262  puncte,  repartizate  după  cum 
urmează: 
Hallstatt timpuriu 26 puncte; 
Hallstatt mijlociu 10 puncte; 
Hallstatt târziu 226 puncte (81). 

  {PAGE  }
Cultura  hallstattiană  timpurie  se  caracterizează  prin 
ceramica  neagră  cu  luciu  metalic,  decorată  cu  caneluri,  prin 
vase bitronconice, străchini cu marginea arcuită spre interior şi 
ceşti scunde, tronconice. 
Aşezările hallstattiene timpurii ocupă, în general, poziții 
de terasă medie şi joase şi, de multe ori, locuințele au aspectul 
de ,,cenuşareʺ . 
A doua epocă a fierului (La Tène) 
La  Tène  III  se  caracterizează  prin    anumite  forme 
ceramice: cană cu toartă, fructiere, ceaşcă, vasul borcan, vase de 
provizii, străchini şi ceramică de lux, fie pictată, fie cu motive în 
relief.  Este  perioada  de  înflorire  a  culturii  geto‐dace.  Această 
perioadă  corespunde  în  timp  provinciei  Dacia,  secolele  II  şi  III 
era noastră. 
Din această perioadă s‐au identificat 89 puncte. 
Majoritatea formelor ceramicei reflectă tradiția dacică. 
În  aşezări  şi  necropole  se  găsesc  incinerați  (foarte  rar 
copii  înhumați),  amfore,  străchini,  căni,  unelte  obiecte  de 
podoabă,  perle  de  calcedoniu  şi  coral  provenind  din  părțile 
Golfului Persic. 
Cultura materială din secolul al IV‐lea e.n. 
Pe  teritoriul  județului  s‐au  identificat  348  puncte  (‐
aşezări,  necropole‐birituale),  situate  pe  terase  joase  şi  medii, 
însorite şi aproape de izvoare  şi ape. 
Ținând  seama  de  elementele  de  cultură  materială  şi 
spirituală  romanice  întâlnite  în  aşezările  şi  necropolele  din 
secolele  II  —  III  e.n.,  precum  şi  din  secolul  al  IV‐lea  e.n.,  în 
contextul civilizației de bază caracteristică populației autohtone, 
arheologic  se  poate  vorbi  că  este  daco‐romanică  sau,  mai 
simplu, romanică. 

  {PAGE  }
Harta  descoperirilor  arheologice  pe  teritoriul  județului 
Vaslui   2

                                                      
  Aurel  Zugravu,  Petre  Iosub,  Ion  Al.  Angheluş,”Județul 
2

Vaslui , „File de monografie”, 1972. 
  {PAGE  }
   
Cultura materiala din secolele V — VI e.n. 
Din secolele V — VI e.n. (mai bine zis sfârşitul sec. IV — 
V — VI) s‐au descoperit 111 puncte arheologice. 
Descoperirea a numeroase obiecte de inventar, precum şi 
monede, podoabe etc., atestă, în continuare, strânse legături cu 
lumea romano‐bizantină. 
Cultura materiala din secolele VI — VII 
Din secolele VI— VII s‐au descoperit 68 aşezări. 
Cultura materială din secolele VIII – XVIII 
Descoperirile se repartizează astfel : 
Secolele XII – XIII ‐ 85 aşezări 
Secolele XIV –XV – 40 de aşezări 
Secolele XVI – XVII – 64 aşezări 
Secolele XVII ‐  XVIII – 92 aşezări 
 
De  reținut  că  în  multe  aşezări  există  continuitate  de 
locuire  începând  de  la  aşezările  din  epoca  La  Tène  şi  până  în 
satele libere răzăşeşti din feudalism dezvoltat. 
 
Descoperiri monetare 
 
Greceşti – 7 puncte 
Geto Dace – 5 puncte 
Romane ‐ 30 puncte 
Bizantine ‐21 de puncte 
Feudale ‐10 puncte 
Diverse ‐7 puncte. 
 
Cartea  istoricului  Coman  Ghenuță,  „Statornicie, 
continuitate…”rod  al  unor  îndelungate  cercetări,  ar  putea  fi 
asemuită  cu  un  adevărat  certificat  de  naştere  al  localităților  şi 

  {PAGE  }
oamenilor de pe teritoriul județului Vaslui. Lucrarea îți permite 
să vezi nevăzutul, să pătrunzi cu mintea în ținuturi imemoriale 
unde au viețuit înaintaşii noştri şi să simți cordonul ombilical ce 
ne leagă invizibil, dar spiritual, de aceşti trăitori care ne‐au lăsat 
moştenire  un  mormânt  cu  movilă,  un  topor,  o  strachină,  o 
fusaiolă, suficiente să ne facem o idee despre existența şi modul 
de viață al străbunilor stră‐străbunilor, răs‐străbunilor din vecii 
vecilor trecuți. 
 Privind  harta  descoperirilor  arheologice  din  județul 
Vaslui, unde aproape că nu există localitate fără vechi urme de 
viețuire  omenească,  realizezi  că  ne  aflăm  într‐o  zonă  a 
Moldovei  locuită  de  dacii  liberi  încă  de  pe  timpul  când  în 
Dobrogea  ‐  fosta  Scytia  Minor  ‐  Cuvântul  Evangheliei  era 
propovăduit, de către Sfântul Apostol Andrei  (în cea de a doua 
jumătate  a  secolului  I  d.H.).  Populația  Curseştiului  exista  în 
momentul când prin simbioza populației autohtone traco‐geto‐
dace cu cea romană s‐a plămădit poporul român. 
Susținem  că  exista,  pentru  că  la  Pungeşti,  de  exemplu, 
localitate  situată  la  4  kilometri  V.  de  Curseşti,  au  fost 
descoperite urme arheologice din secolele I‐III e.n., secolele IV‐
XI e.n. şi din epoca metalelor; la Gârceni – localitate aşezată la 
nord de Curseşti la aproximativ 4 kilometri, au fost descoperite 
urme  de  locuire  omenească  din  epoca  metalelor,  la  Oşeşti, 
localitate  vecină  cu  Curseşti,  situată  la  est,  la  circa  4  kilometri, 
au fost descoperite urme din secolele I‐III e.n., iar la Vultureşti, 
cca. 15 kilometri N.E de Curseşti – urme din epoca de piatră. 
Dar  nici  Curseştiul    nu  rămâne  în  afara  dovezilor  de 
vechime. 
Iată  rodul  cercetărilor  amintite  în  lucrarea  de  mai  sus 
aparținând istoricului Coman Ghenuță. 

  {PAGE  }
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Din  acest  cadru  istoric  al  Moldovei  se  desprinde  şi 
poziția  satelor  Curseşti‐Vale  şi  Curseşti‐Deal.  Documentele 
vremii îi stabilesc atestarea documentară şi aşezarea geografică 
astfel:  
Curseşti Deal 
   Pe dealul Zbierea, în punctul numit ,,La Standoalăʺ, pe 
locul  lui  C.  Antohi,  s‐a  descoperit  un  tezaur  compus  din  608 
denari  imperiali  romani  din  perioada  Vespasianus‐Septimius 
Severus. Este semnalată aici o aşezare La Tène şi alta din secolul 
al III‐lea e.n. 
Am încercat să dau de urma acestui tezaur prin muzeele 
Iaşilor  şi  nu  am  reuşit.  Am  cerut  informații  la  dl  Ernest

  {PAGE  }
Oberlander  Târnoveanu  de  la  Muzeul  Național  de  Istorie 
Bucureşti şi nu mi s‐a răspuns. Doream să‐i fac o fotografie.Dar 
personal, am posedat o monedă din acest tezaur recuperat de la 
sătenii  satului  de  către  învățătorul  Nicolae  Ganceruc  şi  predat 
apoi Muzeului din Iaşi. 
La  circa  3  km  VNV  de  sat,  pe  terasa  medie  a  văii 
Dumbrăvenilor,  în  punctul  numit  ,,Haragojaʺ,  s‐a  descoperit  o 
aşezare La Tène de tradiție hallstattiana10. 
Pe  panta  de  vest  şi  sud‐vest  a  Dealului  Haragoja,  loc 
denumit  şi  Dealul  Bogdana,  s‐au  descoperit  vestigii  din  epoca 
migrațiilor şi din feudalism. 
 
Curseşti Vale 
În partea de NNV a satului, la punctul numit ,,Cordaşa” 
pe  stânga  râpei  cu  acelaşi  nume,  s‐au  descoperit  vestigii 
caracteristice  epocii migrațiilor3.  
Cercetările arheologice pun în evidență, în această formă 
variată  a  terenului  care  predomină  ținuturile  Vasluiului, 
condiții  de  viață  asigurate  de  o  vegetație  bogată,  o  faună 
numeroasă  atestată  prin  fosile  de  mamifere,  descoperite  pe 
lacul  Raței,  comuna  Măluşteni,  şi  la  Mânzați,  comuna 
Alexandru Vlahuță – unde s‐a descoperit scheletul unui mamut 
aflat acum la Muzeul de istorie naturală „Grigore Antipa” de la 
Bucureşti,  o  rețea  hidrografică  densă,  ceea  ce  a  atras 
comunitățile primitive aici încă din perioada neoliticului. 
Apoi  evoluția  uneltelor  şi  a  omului  în  primul  rând,  a 
transformat  populația  care  se  hrănea  din  vânat  şi  cules,  într‐o 

                                                      
  (Ghenuță  Coman,  « Statornicie,  continuitate »  Repertoriul 
3

arheologic al județului Vaslui, Bucureşti, 1980, pag. 218) 
 
  {PAGE  }
societate  cultivatoare  de  plante  şi  crescătoare  de  animale, 
trecând‐o astfel din stadiul paleolitic în cel neolitic.4 
Epoca  neolitică,  consideră  istoricii,  a  însemnat  pentru 
trecutul județului Vaslui un răstimp cuprins între mileniul V şi 
mileniul II î.e.n. perioadă populată dens şi bazată pe cultivarea 
plantelor  şi  creşterea  animalelor  domestice,  care  au  impus  tot 
mai  mult  modul  de  viață  sedentar.  Concomitent  are  loc 
dezvoltarea  culturii  materiale,  cunoscută  în  Moldova  sub 
denumirea  de  cultura  Criş,  prima  cultură  neolitică  din  acest 
spațiu.  Locuitorii  acelor  vremuri  sunt  primii  care  descoperă 
meşteşugul  olăritului,  în  care  se  întâlneşte  şi  ceramică  pictată 
(Trestiana – Grivița), dar şi unele figurine (idoli) antropomorfe 
şi  zoomorfe.  Numărul  aşezărilor  omeneşti  aparținând 
neoliticului de început se ridică la peste 30. Muzeul de istorie al 
Vasluiului  deține  vase  din  neolitic,  vase  de  tip  Cucuteni  şi  un 
mare număr de figurine găsite în comunele Blăgeşti, Chetreşti, 
Bălteni,  Bogdăneşti,  Puieşti  ş.a.  care  vorbesc  despre 
preocupările  spirituale  şi  intensa  viață  magico‐religioasă  a 
acestei populații, ce ținea de domeniul culturii fertilității, foarte 
răspândit  şi  în  alte  comunități.  Au  fost  apoi  descoperite  la 
Băceşti,  aşezare  neolitică  (  la  circa  20  de  kilometri  de  Curseşti) 
topoare  din  aramă,  mărturie  a  pătrunderii  şi  utilizării  acestor 
unelte‐arme  din  metal  în  neoliticul  târziu,  precum  şi  a  unei 
strânse  legături  între  populația  neoliticului  târziu  de    aici  şi 

                                                      
  Wikipedia,  enciclopedia  liberă,  Neoliticul  se  caracterizează 
4

prin  apariția  agriculturii,  ceea  ce  a  dus  la  sedentarizarea  locuitorilor. 


Aşezările  cresc  ca  urmare  a  nevoii  de  forță  de  muncă  pentru 
cultivarea terenurilor, locuințele devin mult mai solide şi cresc uneori 
în dimensiuni. Această tendință se va menține şi în epocile următoare 
prin  apariția  oraşelor  şi  a  statelor  unde  o  mare  parte  a populației  se 
află implicată în producția agricolă. 
 
  {PAGE  }
lumea  orientală.  Din  amestecul  populației  autohtone  şi 
conviețuirea  acesteia  cu  triburile  de  păstori  din  stepele  nord‐
pontice  a  rezultat  o  nouă  sinteză  lingvistică  şi  culturală,  bine 
reprezentată  pe  teritoriul  județului  Vaslui,  respectiv  triburile 
trace. 
O  dată  cu  răspândirea  tipului  de  topor  celt  pe  teritoriul 
actual  al  țării  noastre,  în  zonele  de  la  est  de  Carpați,  pe  baza 
elementelor  locale  carpato‐dunărene  ajunse  în  contact  cu  noile 
grupuri  venite  din  răsărit,  se  formează  noul  aspect  cultural  de 
la  sfârşitul  epocii  bronzului,  specific  Moldovei  şi  masiv 
reprezentat  pe  raza  județului  cunoscut  sub  numele  de  cultura 
,,Nouaʺ.  Această  perioadă  de  sfârşit  a  bronzului,  se 
caracterizează,  economic,  prin  precumpănirea  din  nou  a  vieții 
păstoreşti, dar fără ca agricultura să dispară cu totul, aşa cum o 
ilustrează secerile de la Bârlad, Fabrica de cărămidă şi râşnițele 
de  piatră  de  la  Unțeşti.  Păstorii  care‐şi  duceau  turmele  pe  
luncile  râurilor  şi  pâraielor  din  aceste  locuri,  îşi  durau  aşezări 
mai mult sau mai  puțin pasagere, constând din colibe din stuf 
grupate  câte  8  până  la  20,  construite  pe  boturile  de  deal,  în 
apropierea  apelor  şi  luncilor.5  Stratul  gros  de  cenuşă,  numărul 
mare de fragmente ceramice dovedesc o sălăşluire îndelungată 
in aceleaşi locuri.  Resturile osteologice deosebit de bogate din 
aceste  aşezări  (cenuşare)  ne  îngăduie  să  stabilim  animalele  lor 
preferate, din care, pe lângă cornutele mari, nu lipsesc ovinele, 
caprinele şi porcinele. 6 
                                                      
5  Wikipedia,  enciclopedia  liberă,  „În  Europa  locuințele  sunt 

construite  în  general  din  lut  amestecat  cu  materii  organice  pe 
structuri solide din lemn.” 
6  Wikipedia,  enciclopedia  liberă,  „{  HYPERLINK 
ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Domesticirea_animalelorʺ  \o 
ʺDomesticirea animalelorʺ } :ca animale folosite la muncă sau ca sursă 
de  hrană  este  o  altă  inovație  a  societății  neolitice.  Animalele  au  fost 
  {PAGE  }
Fără  a  intra  în  amănunte,  tratate  pe  larg  în  lucrări  de 
specialitate, mai subliniem că arheologii au stabilit o ghirlandă 
de  peste  45  de  aşezări  şi  sălaşuri  păstoreşti  în  luncile  râului 
Bârlad,  ceea  ce  vorbeşte  despre  densitatea  populației  existente 
în aceste ținuturi la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii 
fierului  (Sec.  XII  –  IX    î.e.n.).  De  asemenea  mai  punctăm  că 
prima  epocă  a  fierului  este  cunoscută  sub  denumirea  de 
Hallstatt, ce se caracterizează prin viața mai mult păstorească şi 
mobilă  a  populației,  probabil  transhumante,  ce  prefera 
vegetația  câmpiilor  în  locul  celei  din  regiunile  deluroase 
acoperite  cu  păduri.  Din  această  epocă  a  bronzului  şi  fierului, 
adică  Hallstatt‐ul  timpuriu,  avem  mărturii  ale  comunităților 
omeneşti  de  pe  văile  Bârladului,  dar  şi  din  aşezările 
hallstattiene timpurii de la Arsura, Bârzeşti, Dăneşti, Olteneşti, 
Zăpodeni  etc.,  (localități  ce  gravitează  în  aria  geografică  a 
Curseştiului)  care  atestă o continuare de viețuire a populațiilor 
păstoreşti pe aceste meleaguri. 
Pe fondul Hallstattului târziu se formează  şi pe teritoriul 
județului Vaslui uniuni tribale geto‐dace. Cultura lor e specifică 
celei de a doua epoci a fierului – Latène, când fondul autohton 
cade sub influențele mediteraneene transmise de greci. 

                                                                                                                  
folosite ca o importantă sursă de hrană dar şi la schimbul de produse. 
Dejecțiile  animale  s‐au  folosit  ca  îngrăşământ  natural,  combustibil 
solid sau material de construcții. Pentru comunitățile în care creşterea 
animalelor  a  devenit  ocupația  preponderentă  apar  noi  schimbări 
sociale ca urmare a păstoritului. Unele comunități se află în continuă 
mişcare  cu  turmele  de  animale,  nu  sunt  atât  de  sedentare  precum 
comunitățile  a  căror  subzistență  se  bazează  pe  agricultură.  Acest 
sistem  de  creştere  a  animalelor  este  cunoscut  sub  numele  de  { 
HYPERLINK 
ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Transhuman%C5%A3%C4%83ʺ  \o 
ʺTranshumanțăʺ }. 
  {PAGE  }
  Am  inclus  în  sumara  noastră  incursiune  prin  epocile 
istorice  şi  aceasta  a  Hallstattului,  deoarece  istoricii  apreciază 
existența  satului  CURSEŞTI  (comuna  Pungeşti)  situat  pe 
versantul  drept  al  Văii  pârâului  Curseşti,  pe  un  teritoriu  cu 
urme  de  locuire  din  epoca  fierului  (perioada  Hallstatt)  după 
care  a  urmat  trecerea  la  cultura  nouă  de  tip  Latène,  specifică 
dacică. 
  Această  populație  autohtonă  traco‐getică  adoptă  o 
agricultură  evoluată,  prin  separarea  olăritului  şi  a  altor 
meşteşuguri  de  agricultură  şi  creşterea  animalelor  şi  îşi 
consolidează o aristocrație din care se vor trage regii daci. 
  Această  cultură  geto‐dacă  şi‐a  cultivat  şi  păstrat  un 
caracter  original,  mărturie  stând  depozitele  ceramice 
descoperite în aşezările getice de la Măluşteni, Moşna, Popeni, 
Berezeni,  Oşeşti,  Ivăneşti,  Pungeşti  (centrul  de  comună  al 
satului Curseşti), Bârzeşti, Lupeşti etc. 
  Au  urmat  evenimente  istorice  cunoscute:  migrațiile 
popoarelor ce veneau din nordul Mării Negre, vizigoții (având 
ca  federați  pe  romani)  din  secolul  IV  e.n.  şi  terminând  cu 
ultimele năvăliri tătărăşti, care nu fac obiectul studiului nostru, 
ceea  ce  am  vrut  noi  să  semnalăm  fiind  doar  vechimea 
localităților  vasluiene  în  acest  spațiu  în  care  se  află  şi  satul 
Curseşti, cu o populație strămoşească foarte veche, participantă 
la plămădirea poporului român. 
După  cum  se  poate  observa  pe  harta  de  mai  sus,  mai 
toate  comunele  din  județul  Vaslui  sunt  vechi  aşezări  omeneşti 
datând din cele mai vechi timpuri şi ca atare nici satul Curseşti 
nu putea face excepție de la acest proces istoric. 
Putem astfel afirma că satul Curseşti se numără printre 
cele  mai  vechi  localități  din  Moldova,  ca  şi  suratele  lui,  şi 
locuitorii de aici au fost martorii formării  simbiozei populației 
autohtone traco‐geto‐dace cu cea romană şi a asimilării treptate 

  {PAGE  }
a  altor  neamuri  stabilite  vremelnic  pe  întinsa  vatră  pe  care  s‐a 
plămădit poporul român. 

  {PAGE  }
1.2. Atestare documentară
CURSEŞTII ÎN DOCUMENTE: 
 
Grație  cercetătorului  vasluian  Dan  Răvaru,  am  avut 
fericitul  prilej  să  citesc  în  valoroasa  lucrare  a  domniei  sale 
„Cartea  întâi  a  Racovei”  actul  de  naştere  atestară  a  satului 
Curseşti. Transcriu textul absolut emoționant: 
 
1437 (6345) mai 15 Vaslui7 
Din mila lui Dumnezeu, noi Ilie Voievod, fratele domniei 
mele  Ştefan  Voievod,  domnii  Țării  Moldovei,  facem  cunoscut, 
că  această  carte  a  noastră,  tuturor  celor  care  o  vor  vedea  sau 
vor  auzi  citindu‐se  că  această  adevărată  slugă  a  noastră,  pan 
Tofan,  ne‐a  slujit  cu  dreaptă  şi  credincioasă  slujbă.  De  aceea 
noi,  văzând  dreapta  şi  credincioasa  lui  slujbă  către  noi,  l‐am 
miluit  cu  deosebita  noastră  milă  şi  i‐am  întărit  drept 
credincioasa  lui  vislujenie,  cinci  sate  pe  Racova,  anume: 
Pungeşti,  unde  este  casa  lui,  alt  sat  mai  sus,  Gârcineşti,  al 
treilea  sat  Lusceşti,  al  patrulea  sat,  unde  este  Cursec,  al 
cincilea  sat,  unde  este  văratecul  lor  vechi  din  veac.  Toate 
acestea  să  fie  lui  uric,  cu  tot  venitul,  lui,  şi  copiilor  lui,  şi 
nepoților  lui,  şi  răstrănepoților,  şi  întregului  neam,  neclintit 
niciodată în veci. 
Iar hotarul acestor cinci sate să fie cu toate hotarele lor 
vechi, pe unde au folosit din veac, însă începând de la cei patru 
stejari,  apoi  drept  la  Dealul  Racovei,  până  la  Dealul 
Stemnicului, apoi la Dealul Lipovei, la deal, drept la cei patru 
stejari numiți mai înainte, la Racova. 

                                                      
7  Dan Răvaru, Cartea întâi a Racovei, pag. 112-113. 
 
  {PAGE  }
Acesta  le  este  tot  hotarul.  Iar  la  acesta  este  credința 
domniei  noastre,  a  mai  sus  scrişilor  Ilie  Voievod  şi  Ştefan 
Voievod şi credința boierilor noştri: credința panului Vâlcea şi 
a  copiilor  lui,  credința  Panului  Giurgiu  de  la  Frătăuți  şi  a 
copiilor lui,  credința panului Cristea şi a copiilor lui, credința 
panului Isaia şi a copiilor lui, credința panului Hudici vornic şi 
a copiilor lui, credința panului Neagoe logofăt şi a copiilor lui, 
credința  panului  Negrilă  şi  a  copiilor  lui,  credința  panului 
Giurgiu  Piatră,  credința  panului  Duma,  vornic,  credința 
panului Simeon Turcul şi a copiilor lui, credința panului Pătru 
Ştefan, credința panului Costea a lui Dragoş, credința panului 
Şteful  al  lui  Jumătate  şi  a  fratelui  său  pan  Mândrea,  credința 
panului Lazăr şi a panului Stanciu postelnic, credința panului 
Dumă  a  lui  Limbădulce,  credința  panului  Bogdan  stolnic, 
credința  panului  Beloşceasnic,  credința  panului  Dumă  a  lui 
Isaia,  credința  panului  Costici    postelnic,  credința  panului 
Costea ceaşnic, credința panului Albu, credința panului Stanciu 
comis,  credința  panului  Dienici  spătar  şi  credința  tuturor 
boierilor noştri mari şi mici. Iar după viața noastră, cine va fi 
domn al țării noastre, Moldova, din copiii ori frații noştri, sau 
din neamul nostru, oricine, pe cine îl va alege Dumnezeu să fie, 
acela să nu clintească dania noastră, ci să o întărească, pentru 
că le‐am dat pentru credincioasa lor slujbă. 
Iar  pentru  mai  mare  întărire  a  tuturor  celor  de  mai  sus 
scrise,  am  poruncit  slugii  noastre  credincioase,  pan  Oancea 
logofăt să atârne pecetea noastră la această carte a noastră. 
A  scris  Sima,  în  târgul  Vasluiului,  în  anul  6345  ‐1437 
luna mai. 15. 
 
Reşedința  dobânditorului  acestei  danii  domneşti,  pan 
Tofan,  pentru  serviciile sale credincioase aduse celor doi frați 
Ilieş şi Ştefan, în a doua lor domnie comună, fiii lui Alexandru 

  {PAGE  }
cel  Bun,  desemnați  să  domnească  încă  din  timpul  vieții  tatălui 
lor, se  afla la Pungeşti, actualul centru de comună din care face 
parte şi satul Curseşti –Vale de astăzi. 

 
Dar iată un alt document – de data aceasta  de la Ştefan 
cel Mare ‐ care vorbeşte despre Curseşti: 
1491 (6999) octombrie 15, Suceava 15 
Cu mila lui Dumnezeu, Io Ştefan Voievod, Domn al Țării 
Moldovei, înştiințare facem cu această carte a noastră tuturor, 
că  a  venit  în  fața  noastră  chiar  popa  Grigore,  egumenul 
Mânăstirii  Bistrița    ,  unde  iaşte  hramul  Adormirii  Preasfintei 
de  Dumnezeu  Născătoare,  şi  cu  toții  cei  întru  Hristos  frați  ce 
sunt petrecători acolo, de nimeni silit, nici învăluiți, ci de a lor 
bunăvoie  au  vândut  din  drept  uricul  mânăstirii  trei  sate,  care 
aceste  trei  sate  fostau  date  acestei  sfinte  mânăstiri  de  către 
jupânul  Negrea  din  al  său  drept  uric  şi  din  ispisoc  ce  l‐au 
avutul  el  de  la  bunul  nostru,  de  la  Alexandru  Voievod,  anume 
Crăstoaie, pre Racova, unde au fost Pătru, feciorul Crâstei, alt 
sat  anume  Bălcarii,  tij  pre  Racova  unde  au  fost  Oană,  fratele 
lui Pătru, şi al treilea sat anume Curteştii tij pre Racova, unde 
au  fost  feciorul  lui  Nameş.  Şi  acele  trei  sate  le‐au  vândut 
Domniei  mele,  dirept  două  sute  de  zloți  tătărăşti,  cum  şi 
ispisocul ce l‐au avut această sfântă mănăstire a Bistriței prea 
acestea de mai sus arătatele trei sate de la bunul nostru, de la 
Alexandru Voievod, numitul popa Grigore arhimandritul, şi cu 
toții cei întru Hristos frați de la această sfântă mănăstire, încă 
l‐au datu în mâinile domniei mele.” 
………………………………………………………….. 
P.S.Am  reținut  din  document  doar  partea  cu  citarea 
Curteştii tij pre Racova. 

  {PAGE  }
Deci,  Mânăstirea  Bistrița  fusese  înzestrată  în  1415  de 
panul  Negru,  pe  care  apoi  Ştefan  cel  Mare  le  cumpără 
proprietatea  la  1491,  spre  bătrânețe,  pentru  a  înzestra  Ocolul 
Vaslui. 

Un  alt  document  semnalat  de  Sergiu  Ştefănescu 
cunoscător  al  locurilor  şi  documentelor  istorice  şi  arheologice, 
din  zona  Racovei    (Elanul  nr.45/2005)  notează  că    Gârcenii  (un 
sat la 11 kilometri de Curseşti)  îşi începe veacul scris prin actul 
întocmit de Sima, în ținutul Vasluiului, la 15 mai 1437, când cei 
doi  voievozi,  Ilie  şi  Ştefan,  fii  lui  Alexandru  cel  Bun,  în 
momentul lor de împăcare frățească, dau lui Pan Tofan, din țara 
lor a Moldovei,  cele cinci sate, enumerate în documentul din 15 
mai 1437 şi adaugă  că exista şi un altul, emis la Huşi, în timpul 
lui  Petru  Rareş,    la  15  martie  1527,  care  se    referă  aproape  la 
aceleaşi aşezări. Acum, la 90 de ani distanță, urmaşii lui Tofan – 
acum Bătrânul – îşi împărțeau moşia moştenitorilor, unul din ei 
Petrică Telea, preluând atât Gârcenii cât şi Cursăcii, cu locuri de 
moară  în  Racova.  Deci  proprietatea  neamului  Tofan  se 
divizează, ajungându‐se, poate, la răzăşiile de mai târziu. 

Un  alt  document  din  9  iulie  1636  semnalează  că  „mai 
mulți răzeşi din Gârceni iau parte la împărțiri de pământuri la 
Oşeşti, unde iau parte şi răzeşi din Curseşti. 
A  se  observa  că,  în  document,  Curseştiul  de  atunci  este 
denumit  Cursec.  Dar  în  contextul  vecinilor  amintiți  şi  a 
topografiei  enunțate,  el  nu  poate  fi  altul  decât  Curseşti,  după 
cum se va observa mai departe.  
De  asemenea,  în  Catalogul  documentelor  moldoveneşti  din 
arhiva  istorică  centrală  a  statului,  Bucureşti  1957‐1970,  volumul 
III,  la  Indice  de  nume  (pag.567),  Curseşti  –  moşie,    pagina  614,   
este  numit Curteşti. 

  {PAGE  }

Cursăştiul  mai  este  semnalat  în  documente  din  secolul 
XVII. Iată textul: 
În  decembrie  1612,  Ştefan  Vodă  Tomşa  întăreşte  un  nou 
act  de  vânzare‐cumpărare.  Grăilă  şi  cu  frații  lui,  fii  lui  Toader, 
nepoții  lui  Coste,  vând  din  ocina  lor  a  şaptea  parte  din  întreg 
satul  Gârceni,  cu  loc  de  moară şi  prisacă  lui  Mihăile  Murmure 
din  Mărmureni,  aprod,  cu  300  zloți  tătărăşti.  Mărmureni  era 
satul  de  origine  al  diacilor  Marmure,  situat  lângă  Băceştii  de 
astăzi,  deci  această  familie  intrase  între  cei  originari  din 
Gârceni.  Răzeşii  din  Gârceni  participă  la  9  iulie  1636  la  o 
împărțire  de  pământuri  care  are  loc  la  Oşeşti  (nu  departe  de 
Curseşti,  la  Est  de  sat  n.n.),  alături  de  ei  fiind  semnalați  şi 
răzeşii din Curseşti.8 

La  1638  un alt  document    consemnează  din nou  numele 
Curseştiului. Iată textul:9 
 
„Adică  eu,  Cazacul,  feciorul  popii  Mihăilă  de  Curseci, 
însumi  mărturisesc  cu  acest  zapis  al  meu,  cum  am  vândut 
prisaca cea bătrână de pe valea pomilor cu zămnic în prisacă şi 
cu pomi pregiurul viei, aşişderea în valea pomilor şi un loc de 
zămnic în valea pomilor să fie de udat grădina, în vatra satului, 
în CURSĂŞI unde se va găsi loc de hrană, să aibă a se hrăni, şi 
am  vândut  lui  Constantin  Cehan  drept  un  cal  bun  şi  biciulit 
calul  cu  omen  bun  drept  20  ughi,  de  nime  nevoit,  nici 
împresurat,  de  bună  voie  postav  2  ughi  denaintea  popii  lui 
Bosie  de  Fereşti  şi  denaintea  lui  Lepădat  ottam  şi  denaintea 
Moisei ottam, şi denaintea lui Sirian sân Rogojan şi a lui Maria 
sân Guzuc ot Codăieşti, şi denaintea lui Andronic de Părtănoş, 
                                                      
8 Dan Răvaru, Cartea întâi a Racovei , pag.130. 
9 Ibidem, pag. 132. 
  {PAGE  }
şi denaintea oameni buni şi nime din frații miei de oameni să n‐
aibă ase amesteca întru acea parte ce am vândut, nici dănioară 
în veac peste scrisoarea mea. 
Scrisă de Gligorie Vraghie 
 
P.S. Ughi = bani de aur ungureşti 
Zămnic = mic iaz pentru peşte. Dar în vorbirea sătenilor 
din anii 1940 – zămnic însemna şi un beci în care se cobora cu o 
scară.  

Recensământul din 1772 consemnează: 
Curseşti răzeşi – 23 de case, 1 preot, o biserică, 3 aprozi, 1 
slujitor al armăşiei, 9 scutelnici.10 
 
Condica Visteriei Moldova din anul 1816 prezintă 9 sate 
cu  191  birnici  care  au  plătit  875  de  lei  cifertul.  Reținem  doar 
Curseştiul: 
Curseştii:  4  birnici,  6  lei  suma  cifertului.  Satul  era 
proprietatea  răzeşilor  şi  al  Mânăstirii  Fâstâci,  un  locuitor  fără 
bir al dumisale vornicul Costachi Canta. 

În această enumerare de atestări a existenței Curseştiului 
de‐a  lungul  veacurilor,    includem  şi  informația  despre  Schitul 
Fâstâci,  aflat  la  cca.  4  km.  Est  de  Curseşti,  deoarece  alte 
documente consemnează că această mănăstire a stăpânit o parte 
din moşia Curseşti. 
Iată istoricul ei: 
Mânăstirea Fâstâci11 

                                                      
 Ibidem, pag. 154 
10

  N.  Stoicescu,    Repertoriul  monumentelor  medievale  din 


11

Moldova, pag.296. 
  {PAGE  }
Ansamblul Mânăstirii Fâstâci, sec. XVII‐XIX: Biserica „Sf. 
Nicolae”,  turnul‐clopotniță,  casa  egumenească  şi  zidul  de 
incintă.  
  Mânăstirea Fâstâci, a fost întemeiată de familia Palade în 
secolul  al  XVII‐lea.  A  fost  reclădită  de  domnitorul  Mihai 
Racoviță  Cehan  în  secolul  al  XVIII‐lea,  de  la  care  se  mai 
păstrează  numai  biserica  ‐  monument  deosebit  de  important 
pentru  evoluția  arhitecturii  din  Moldova.  Atestă  o  puternică 
influență  venită  din  Țara  Românească  în  domeniul  plasticii 
arhitecturale.  
Biserica  a  fost  zidită  în  1721,  în  stil  baroc  monumental, 
este  de  plan  triconc,  cu  pronaos  supralărgit  şi  pridvor  inițial 
deschis  cu  arcade  trilobate  susținute  de  coloane  de  cărămidă, 
turle octogonale pe naos şi pronaos. 
Impresionează  prin  plastica  decorativă  a  fațadelor, 
împărțite în doua registre şi ornamentate cu panouri, arcaturi în 
acoladă şi medalioane adâncite în zidărie. 
Ca  structură  internă  şi  forma  de  plan,  cât  şi  ca  plastică 
arhitectonică  şi  decorativă,  lăcaşul  se  numără  printre  puținele 
edificii  realizate  în  Moldova  în  prima  jumătate  a  secolului  al 
XVIII‐lea,  alături  de  bisericile  Precista  şi  Prorocul  Samoil  din 
Focşani.  
Secularizată  în  anul 
1862,  a  funcționat  ca 
biserică de mir până în anul 
1992,  când  s‐a  redeschis 
mânăstirea.  
În  urma  cutremurului  din 
1990,  monumentul  a  suferit 
grave  avarii,  fisuri  la  bolți, 
pereți  şi  turle,  necesitând 
lucrări de consolidare‐restaurare.  

  {PAGE  }
Textul  din  „Repertoriu  monumentelor  medievale…” 
consemnează  astfel  istoricul  ei:  „  M.  Shitul  Fâstâci  (Sf.  Nicolae 
al  familiei  Palade,  sec.  XVII,  reclădită  ?  1721;  casele  şi  zidul 
înconjurător  construite  de  arhimandritul  Iosif  Gându,  1834; 
reparații  din  1851,  când  biserica  este  pictată;  fost  metoh  la 
Mânăstirea  Sfânta  Ecaterina  de  la  muntele  Sinai  şi  Mânăstirea 
Frumoasa de la Iaşi), comuna Deleşti, județul Vaslui. 
Dintr‐un document din 1750, reiese că mânăstirea fusese 
închinată  parohilor  de  la  Muntele  Sinai,  fenomen  frecvent 
înlesnit  de  domnitorii  Țărilor  Româneşti  pentru  susținerea 
creştinismului  într‐o  perioadă  de  dominație  turcească  peste 
estul Europei. 
Informația este importantă pentru că îşi leagă numele de 
istoria  Curseştiului  dar  precizez,  mânăstirea  stăpânea 
pământurile  din  partea  stângă  a  râului  Curseşti,  neafectând 
terenurile răzeşilor din partea dreaptă a râului. 
Despre această mânăstire scrie şi Hurmuzaki, şi N. Iorga 
iar  în  Uricarul  VI,  pag.211,  într‐un  document  din  1814  se 
vorbeşte  despre  moşiile  mânăstirii.  În  alte  documente  se 
vorbeşte şi despre moşiile mânăstirii la 1812, 1851. 
Din cele ce urmează vom afla în parte cât timp a stăpânit 
această mănăstire parte din moşia Curseşti. 

 
CCII 1803 Mart 1 (Vaslui) Egumenul de Fâstâci schimbă 
12
cu C. Ghica, hatman, luând Curseşti şi dând locul din Vaslui.  
Precum  să  se  ştie  că  în  moşia  Cursăştilor  de  la  ținutul 
Tutoveii care se hotărăşti cu moşia Făstâcii a sfintei mânăstiri 
Fâstâcilor, având Dumnealui giumatete luată cu schimbu şi cu 
                                                      
12  Gh.Ghibănescu,  Surete  şi  izvoade  (Vasluiul)  vol.XV, 

pag. 204, 205. 
 
  {PAGE  }
cumpărături  din  părăul  ce  vine  din  fundul  Văii  mari  spre 
răsărit, fiindul mărime ei de una mie opt sute doua zeci şi şase 
stânjeni,  doua  palme  şi  şapte  parmace,  în  care  jiumătate  în 
capătul  de  gios  dinspre  Grosăşti  au  mai  rămas  răzăşilor 
Mîțăşti  o  bucățică.  Aşijderea  şi  din  cealaltă  giumătate  spre 
apus mai având una sută noao zeci şi cinci stânjeni cu scrisori 
şi  dovezi  şi  hotarnice  de  la  Dumnealui  Sardarul  Neculai  Linți 
din  let  1799  Septembrie  6  încredințate  şi  de  kir  Dionisle  ce  au 
fost la acea vreme Egumen numitei mânăstiri şi de alți răzeşi şi 
împregiuraşi. 
Asemenea şi sfânta mânăstire Fâstâcilor având din locul 
târgului  Vasluiului  o  bucată  de  loc  cu  scrisori  arătătoare  în 
semne  ce  se  numeşte  Delia.  Pentru  aceasta  volnic  fiind  de  la 
sfânta  mănăstire  Sina  a  face  pentru  folosul  Sfintei  mânăstiri 
socotituniam  şi  învoindune  am  schimbat  adică  fiind  acea 
bucată  de  loc  din  locul  târgului  Vasluiului  aproape  de  vatra 
târgului  dumisali,  am  dat  dumisali  şi  dumnealui  mʹau  dat 
toate  părțile  din  Cursăşti  ce  se  hotârăsc  cu  însuşi  mânăstirea 
fiind  mai  cu  apropiere  şi  mai  cu  folos  sfintei  mânăstiri, 
aşijderea  se  îndatoreşte  dumnealui  şi  pentru  un  hrisov  ce  are 
sfânta  mănăstire  de  ridicătură  ca  orişicând  va  cere  trebuința, 
de a se înnoi, să‐i înoiască cu a dumisale cheltuială  precum şi 
acum sau înoit, care aceasta întocmai să se urmeze şi de către 
urmaşii  dumisale  clironomi  târgului  Vasluiului  şi  osebit  mai 
agiutorează pe sfânta mânăstirei şi cu doao sute cinci zăci lei 
fiind stricată de cutremurul trecut pe care bani iau şi dat. Drept 
aceasta  de  astăzi  înainte  să  aibă  dumnealui  şi  cucoana 
dumisale,  fii,  nepoții  şi  strănepoții  dumisale  a  stăpâni  acea 
bucată  de  loc  din  locul  târgului  Vasluiului  întocmai  ca  o  a 
dumisale moşie după tăria a patru scrisori ce am dat Dumisale 
şi  oricând  va  naşte  vreo  pricină,  datoare  să  fie  sfânta 
mănăstire a răspunde, asemenea şi sfânta mănăstire să aibă a 

  {PAGE  }
stăpâni  toate  părțile  din  Curseşti  întocmai  după  hotarnica 
arătată  ca  o  dreaptă  moşie  a  sfinte  mânăstiri,  dându‐mi 
Dumnealui  şi  una  sută  şapte  scrisori,  care  fiind  că  au  fost  al 
dumnealui  banul  Matei  Costache,  sunt  toate  iscălite  de 
Dumnealui  şi  orişice  pricini  vor  naşte  dumnealui  să  aibă  a 
răspunde. Şi asămine să se urmeze şi pentru înoire. Şi după cum 
ne‐am  învoit  şi  ne‐am  aşezat  am  dat  eu  această  scrisoare 
Dumisale  întărită  şi  cu  pecete  şi  asemene  ne  au  dat  şi 
dumnealui, în care sau iscălit şi alte obrază ce sau întâmplat.13 
1803 Marte 1 
I. p. în fum   

   
 
După cum se vede din acest hrisov, la anul 1803, o parte 
din  moşia  Cursăştilor  aparținând    hatmanului  de  Vaslui  C. 
Ghica,  (şi  după  cum  scrie  în  document  e  vorba  de  partea  din 
stânga  râului  Curseşti  ce  vine  din  fundul  Văii  Mari),  intră  în 
posesia  Mânăstirii  Fâstâci,  prin  schimb  cu  alte  terenuri  ce  le 
avea  pe  lângă  Vaslui    la  locul  numit  Delia  (probabil  pe  lângă 
râul  numit  astăzi  Delia  ce  traversează  oraşul  Vaslui.  Dintr‐un 
document  de  la  1768  ‐  publicat„Alegerea  hotarelor  moşiei 
Fâstâci,  danie  a  lui  Mihai  Vodă  Racoviță,  din  hotarul  moşiei 
târgului Vaslui, velet 1768, 5”– semnat de Bel vel stolnic Ioniță 
Cuze se desprinde informația că Mânăstirea Fâstâci avea mari şi 
numeroase  proprietăți  pe  lângă  Vaslui  şi  în  ținutul  Vasluiului. 
De unde a existat posibilitatea de schimb cu moşiile hatmanului 
C. Ghica, după cum reiese din documentul de mai sus. 

                                                      
13  Gh.Ghibănescu,  Surete  şi  izvoade  (Vasluiul)  vol.XV,  pag. 

204, 205, 206. 
 
  {PAGE  }
Un  alt  document  publicat  în  lucrarea  istoricului  Dan 
Răvaru „Cartea întâi a Racovei”: 
 
„La  11  februarie  181614  are  loc  o  împărțeală  a  moşiei 
Curseşti,  un  exemplu  edificator  pentru  evoluția    proprietății 
răzăşeşti.  
Preotul Timofte Ardare declară că moşia răzeşilor este de 
1860 stânjeni lățime, lungimea fiind de 1200 stânjeni,15 care se 
continuau însă cu pădurea numită „Codrul cel mereu” 
Prin  stânjen  se  înțelegea  o  unitate  de  lungime  având 
aproximativ  2,24  m.  Stânjenul  avea  8  palme  domneşti, 
aproximativ  28  de  cm.  Şi  care  se  măsura  prin  aplicarea  mâinii 
unui  bărbat  matur  pe  o  bucată  de  lemn,  stabilindu‐se  distanța 
de  la  vârful  degetului  mijlociu  până  la  vârful  degetului  mare 
plus montul de la rădăcina acestuia. 
Proprietățile plecau de la firul unei ape şi continuau pe 
coasta  dealurilor,  astfel  ca  fiecare  răzeş  să  aibă  loc  de 
grădinărie,  de  fâneață,  de  cultura  cerealelor  şi  de  plantatul 
viilor şi livezilor şi pădure. 
Tot  pământul  Curseştilor  a  fost  împărțit  inițial  pe  5 
bătrâni,  apoi  numai  pe  doi:  Petrileştii,  partea  care  a  rămas  în 
stăpânirea  răzeşilor  şi  Mâțeştii  care  au  trecut  în  proprietatea 
logofătului  Costache  Ghica.  Între  răzeşii  din  Curseşti  vom  mai 
întâlni  familii  care  au  apărut  în  documente  referitoare  la  alte 
localități  de  pe  Valea  Racovei,  tot  ca  proprietari  de  pământ 
(Ciurlan şi Suflet). 
                                                      
 Dan Răvaru, Cartea întâi a Racovei , pag.157 
14

 DEX, Stânjen = Unitate de măsură pentru lungime, folosită 
15

înaintea  introducerii  sistemului  metric,  care  a  variat,  după  epocă  şi 


regiune,  de  la  1,96  m.  la  2,23  m.  (De  unde  se  poate  deduce  că  moşia 
răzeşilor din Curseşti, atunci, la 1816 rămasă la cei doi răzeşi Petrileştii 
şi Mâțeştii era 48, 38 ha. 
  {PAGE  }
Informația ne dă de înțeles că şi în urma schimbului de 
terenuri cu mânăstirea Fâstâci, logofătul de Vaslui C. Ghica mai 
rămâne încă proprietar după 13 ani, la 1816, pe o parte a moşiei 
Curseştilor, luată cumva de la Mâțeşti. 

Aşadar,  la  anul  1816,  în  Curseşti  viețuia  familia  Mâță. 
Familie  de  răzeşi,  cu  proprietăți  funciare  importante.  Pe  lângă 
această  informație din documente de arhivă, aş vrea să adaug 
încă una relevantă: familia Mâță s‐a perpetuat peste ani până în 
zilele noastre. Iată dovada: monumentul funerar al familiei aflat 
în curte bisericii: 

 
Şi  dacă  urmaşii  urmaşilor  din  1922,  când  moare  Constantin 
Mâță, au avut posibilități să finanțeze o asemenea placă comemorativă 
(în  anii  2000),  se  poate  intui  că  ocupau  încă  în  ierarhia  socială  (ca 
aproape toți urmaşii răzeşilor) funcții onorabile.  
Capacitatea  de  rezistență  a  acestei  clase  țărăneşti  de 
sorginte răzăşeacă, în fața tuturor agresiunilor exercitate asupra 

  {PAGE  }
ei, nu se dezminte. În capitolele care urmează, această idee se va 
contura şi mai bine.  

 
În  secolul  XIX  Parohia  Curseşti  avea  282  de  familii  cu 
1198 de suflete şi era formată din satele: Curseşti‐Mănăstire, 112 
familii şi 516 suflete şi Curseşti Răzeşi cu 170 de familii  şi 682 
suflete.  Posedau  15  hectare  de  pământ  prin  legea  de  la  1864 
semnată  de  domnitorul  Alexandru  Ioan  Cuza,  12  din  acestea 
fiind în folosul clerului. 
Pe  cuprinsul  parohiei  erau  două  biserici:  la  Curseşti 
Mănăstire (Curseştii din Deal de astăzi n.n.), unde Constantin şi 
Ecaterina  Sofronie,  proprietarii  moşiei,  ridicaseră  din  zid  la 
1853  un  locaş  cu  hramul  „Sfântul  Nicolae”,  dar  care  fusese 
dărmat  cu  totul  de  cutremurul  din  1940.  În  curtea  bisericii  pe 
1.148  m.p.  se  afla  şi  cimitirul  satului.  La  Curseşti  –  Răzeşi, 
biserica  din  vălătuci  cu  hramul  „Sfinții  Voievozi”  fusese 
ridicată în 1830. Suferise şi ea în urma cutremurului, dar fusese 
reparată  în  1943.  Preotul  paroh  Ion  Sârbu  era  seminarist  iar 
cântărețul Pavel Potorac „asimilat” Biserica avea o bibliotecă de 
120 de volume.16 
Întreaga  Vale  a  Racovei  cunoştea  o  organizare 
bisericească  unitară.  În  anul  1934  existau  două  circumscripții; 
Armăşoaia  condusă  de  preoții  I.  Cehan  şi  N.  Sârbu  şi 
Dumbrăveni  condusă  de  preotul  Ion  Ştefănescu.  În  adunarea 
eparhială a eparhiei Huşilor, Valea Racovei era reprezentată de 
preotul Ioan Cehan din Armăşoaia.17 

 

                                                      
16 Dan Răvaru, Ibidem, pag.180, 181. 
17 Ibidem, pag. „Din trecutul bisericii” pag. 188. 
  {PAGE  }
La  1774  –  scrie  istoricul  Dan  Răvaru18,  foarte  puțini  din 
locuitorii  satelor  plăteau  biruri  către  Domnie.  În  general  erau 
scutiți de Domnesc, dar prestau în schimb diverse servicii. Iată 
situația impunerilor din 1774: 
Curseşti răzeşi – 23 case; 
1 preot; 
9 birnici; 
3 aprozi 
1 slujitor al armăşiei 
9  scutelnici  ai  maiorului  Kirikovici  prin  Hotărârea 
Divanului din 1 iulie 1772. 

 
În  Dicționarul  geografic  al  județului  Vaslui19    aflăm 
următoarea scurtă consemnare: 
  CURSESTI, pârâu cu curgere temporară   (  8 km 
lungime),   format din pâraiele Cordaşa   şi Valea Mare. Este 
afluent pe stânga pârâului Racova, în care se varsă în dreptul 
satului Armăşoaia, comuna Pungeşti. 

  CURSEŞTI  DEAL,  sat  (comuna  Pungeşti)  situat  pe 
versantul  stâng  al  Văii  pârâului  Curseşti,  pârâu  cu  curgere 
temporară  (lung  de  8  kilometri),  format  din  pârâurile  Cordăşa 
şi  Valea  Mare,  pârâu  ce  se  varsă  pe  partea  stângă  a    pârâului 
Racova  în  dreptul  satului  Armăşoaia.  Satul  se  află  pe  un 
teritoriu  cu  urme  de  locuire  omenească  din  epoca  fierului 
(Perioada  La  Téne).  În  trecut  s‐a  numit  Sofronie,  după  numele 
proprietarului  moşiei  pe  care  s‐a  clădit  satul  de  către  acest 

                                                      
 Dan Răvaru, „Cartea întâi a Racovei, pag.154 şi 155. 
18

  I.Gugiuman,  V.  Cârcotă,  V.  Băican,  Dicționarul  geografic  al 


19

județului Vaslui, Iaşi 1980, pag.92 
  {PAGE  }
boier, care aduce clăcaşi să‐i lucreze moşia. Le construieşte case 
modeste, le dă loturi de grădină şi‐i stabilizează . 
  În  anul  1966  număra  483  locuitori  iar  în  1977  avea  368 
locuitori.   
  Economia  are  caracter  agricol.  În  sat  există:  o  şcoală 
primară  o  unitate  de  prestări  de  servicii,  un  magazin  mixt  (la 
data  întocmirii  lucrării  „Dicționarul  geografic  al  județului 
Vaslui de către I. Gugiuman, V. Cârcotă şi V. Băican, Iaşi, 1988). 

  CURSEŞTI    VALE,  sat  (comuna  Pungeşti)  situat  pe 
versantul  drept  al  Văii  pârâului  Curseşti,  pe  un  teritoriu  cu 
urme de locuire din epoca fierului (perioada Hallstatt). 
  Documentar este atestat din anul 1437. 
  În anul 1966 număra 543 locuitori, iar în 1977  avea 405 
locuitori. 
  Economia are caracter agricol. 
  În  sat  există:  o  grădiniță  de  copii,  o  şcoală  primară,  o 
bibliotecă şcolară, un magazin mixt al Cooperației de consum.20 

 
Din  documentele  prezentate  până  aici,  urmare  a  unor 
vrednici  cercetători,  care  de‐a  lungul  timpului  şi‐au  dedicat 
întreaga viață pentru aflarea trecutului nostru  istoric, am  dorit 
să  punem  în  evidență  existența  satului  Curseşti  din  cele  mai 
vechi timpuri, sat de răzeşi, consemnat ca atare şi despre a cărui 
origine  vom  vorbi  în  alt  capitol.  Este,  ceea  ce  se  poate  numi  o 
atestare  documentară,  după  ce,  în  prealabil,  am  vorbit  despre 
una arheologică. 

                                                      
 I. Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, Dicționarul geografic al 
20

județului Vaslui, Iaşi 1988 
  {PAGE  }
Mai  descopăr  un  document21  care  atestă  nu  numai 
existența  unei  forțe  țărăneşti  în  acest  sat,  dar  şi  forța  ei  de  a‐şi 
apăra  interesele.  Cuprinsul  dosarului  se  referea  la  „cauza  lui 
Th.Sion  şi  ai  săi  răzeşi  de  moşie  din  Curseşti,  împotriva 
Arhimandritului mânăstirii Fâstâci, pentru împresurarea acelei 
moşii.” 
Reproducem  şi  o  filă  din  conținutul  dosarului.  La  1842 
documentele administrative se scriau încă cu litere kirilice: 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
  Tot  din  Arhivele  statului  Iaşi,  Dosar 
nr.5/1932,  aflăm  că  la  biserica  din  Curseşti,  construită  în  1830, 
slujea preotul Constantin Andone. El se adresa Tribunalului din 
Vaslui cu o  petiție împotriva locuitorului Vasile Parascan, care 
îi pricinuise o pagubă.22 

                                                      
 Arhivele Statului Iaşi, Dosar 128 din 12.01 1842 aflat pe rol 
21

la Tribunalul din Vaslui (Fondul Tribunalului Vaslui) 
22  Tribunalul  județului  Vaslui  ‐Tr.726,  op.813,  Dosar  5  din 

1832. 
  {PAGE  }
1.3.Toponimie
Toponimia  păstrează  ca  o  memorie  vie  a  omenirii 
aproape tot ce s‐a întâmplat mai important în viața unei țări, a 
unui  popor,  a  unor  locuri.  Acolo  unde  documentele  necesare 
lipsesc, istoricul apelează, la numele care de multe ori, dau 
indicații  prețioase  despre  trecerea  unui  popor,  sau  a  unei 
populații care n‐au lăsat alte urme decât numele lor etnic, 
păstrat de populația cu care a venit în contact. Din fericire, 
numele  satului  Curseşti  este  citat  în  multe  documente  pe 
care le vom enumera mai jos: 
 
În lucrarea  editată de Academia Română la Institutul de 
filologie  „Alexandru  Philippide”  din  Iaşi,  intitulată  Tezaur 
toponimic  al  României  –  Moldova,  vol.I.  Repertoriu  istoric  al 
unităților  administrativ‐teritoriale  1772‐1988,  Partea  I, 
Localități  şi  moşii,  Bucureşti,  1991,  la  litera  C  găsim 
următoarele informații despre Curseşti: 
Curseşti‐Deal,  sat  în  comuna  Pungeşti,  județul  Vaslui 
(Curseştii) Ocolul Tutova (1772) şi 
Curseşti‐Vale,  sat  comuna  Pungeşti,  Vaslui  (Curseştii 
răzeşi), Ocolul Racovei, desprins din Curseşti în anul 1859. 
Istoria  acestor  două  sate  se  intersectează,  de‐a  lungul 
veacurilor,  fiind  împreună  ca  unitate  administrativ‐teritorială, 
purtând acelaşi nume sau fiind separate, cu nume diferite. Şi nu 
numai atât. La recensământul din 1774 apare contopit cu satele 
Gârceni, Dumbrăveni, Fundul Racovei şi Pungeşti. Pentru ca în 
1775  să  apară  separat  de  satele  Gârceni,  Dumbrăveni,  Fundul 
Racovei  şi  Pungeşti.  Iar  la  sfârşitul  secolului  al  XVIII‐lea  să  îl 
găsim înglobat în satul Pungeşti. O seamă de documente atestă 
aici trupurile de moşie Mățeşti şi Petrileşti la 1816. 
Din  alte  documente  aflăm  că  Petrileşti  dețin  o  parte  din 
moşia  răzăşească,  iar  partea  luată  de  Mățeşti  va  intra  în 
  {PAGE  }
proprietatea  logofătului  de  Vaslui  C.Ghica,  parte  ce  o  va 
schimba  cu  Mânăstirea  Fâstâci,  aceasta  cedând  în  loc  nişte 
pământuri de pe lângă Vaslui. 
Nu  vrem  să  îngreunăm  lectura  cititorilor  cu  date 
numeroase  reținute  de  autorii  lucrării  amintite  mai  sus,  şi  de 
aceea  vom  puncta  doar  câteva  etape.  O  statistică  din  1854 
include aici trupul de moşie Scorțeasca. 
O  dată  cu  cedarea  unei  părți  însemnate  din  Moşia 
Curseştilor la 1803 Mânăstirii Fâstâci, ce se afla în partea stângă 
a răului Curseşti, satul Curseşti începe să poarte denumirea de 
Curseşti Mănăstire. 
Dar  din  pământul  răzăşesc  rămas  pe  partea  dreaptă  a 
râului  Curseşti  se  constituie  toponimic  satul  Curseşti‐răzeşi, 
aşa  cum  va  fi  găsit  în  lucrările  statistice  de  la  1859.  La  1865 
Curseştii devin comună. Şi va fi numită în 1871 Curseşti‐răzeşi. 
În  1887,  sau  poate  mai  înainte,  un  boier  Sofroni,  fiu  de 
grădinar  ridicat  pe  lângă  hatmanul  Buhuş,  devenit  sulger    în 
1846, arendează moşia Mânăstirii Făstâci cu 40 de galbeni pe an. 
Astfel  că  în  1877,  satul  Curseşti  se  va  numi  şi  Sofroni  (  dar 
precizăm:  este  vorba  doar  de  partea  din  actualul  Curseşti  – 
Deal). Poate e bine să punctez aici, acest boier fiind în preajma 
unui  sat  de  răzeşi,  nu  avea  mână  de  lucru  pentru  moşia  sa 
arendată, astfel că îşi aduce  clăcaşi şi le construieşte case, le dă 
grădini şi îi stabilizează pe locul numit astăzi Curseşti‐Deal, la 1 
kilometri spre SE de satul Curseşti‐Vale. De aceea documentele 
vremii  vor  oscila  în  a  da  nume  diferite  Curseştiului,  în  funcție 
de  tipul  proprietății  şi  de  oscilațiile  organizării  admnistrativ‐
teritoriale.  Un  lucru  este  clar:  Curseştii‐răzeşi  sunt  cei  care  vin 
din  negura  timpului,  aşa  cum  probează  arheologia.  Va  mai  fi 
numit Curseştii în documente  şi Curseştii Mânăstirii, la 1892, 
dar  eu  consider  că  este  vorba  tot  de    Curseşti  din  Deal,  sat 
înființat  de  Sofroni,  pe  partea  de  moşie  a  Mânăstirii  Fâstâci, 

  {PAGE  }
schimbată  cu  proprietăți  ale  hatmanului  C.  Ghica,  luând 
Curseşti şi dând locul din Vaslui la 1803. 
O  altă  Lege  din  1904,  vine  să  recunoască  realitatea  şi 
împarte Curseştiul în două sate: Curseşti şi Sofronia. 
În  1906  cele  două  sate  se  unifică,  iar  în  1909    Legea 
înglobează satul Curseşti ‐  răzeşi în Curseşti unificat. 
Transformările    toponimice  ale  Curseştiului,  ca  unitate 
administrativ‐teritorială  continuă:  în  1917  se  formează 
administrativ  Curseştii  Mari.  Dar  în  1924  cătunul  Curseşti 
răzeşi  este  din  nou  desprins  din  Curseştii  Mari,  pentru  ca  în 
1925  satul  Curseşti‐răzeşi  să  fie  înglobat  printr‐un  decret  la 
Curseşti şi  să facă parte din comuna Pungeşti. El  va deveni în 
1951  Curseşti‐Vale  şi  va  fi  integrat  comunei  Pungeşti  prin 
Reforma administrativ‐teritorială din 1968. 
După minuțioasa cercetare în dinamica sa, Curseşti va fi 
găsit în documente sub următoarele denumiri şi ani: 
Cursec  (1437),  Căriaşti  (1837),  Cârseşti  (1772),  Corsăşti 
(1840),  Curseşti  (1913),  Curseştii  Monostirii  (1861,  1865,  1871, 
1873,  1876,  1892,1896),  Curseşti  Sofronie  şi  Cusăştii  (1857), 
Kurscheschti (1771), Scorțasca (B.Of. din 1857). 
Curseşti‐Vale  –  scriu  documentele  ‐  va  mai  fi:  Curseşti 
răzeşti,  Ocolul  Racovei,  desprins  din  Curseşti  la  1859;  comună 
în 1865, 1871, 1873, 1876, 1887 şi 1889 (Lege din 1892); 
Răzeşii zan Bereasa (1904); 
Sat Curseşti în 1909; 
Curseşti‐ răzeşi în 1921; 
Curseşti din Vale în 1954. 
În  1924  era  denumit  Curseşti‐răzeşi  ca  şi  în  1873,  1889, 
1904. 
În lucrarea „ Tezaurul toponimic al Românieiʺ, Moldova, 
vol. I, editat de Academia română în anul 1991 se face referire şi 
la  Curseştii  de  la  anul  1775  pentru  că  aşezarea  în  cauză 

  {PAGE  }
aparținea  unor  locuitori  care,  prin  strămoşii  lor,  vin  din 
străfundurile  istoriei.  Pe  la  anul  1857  aici  se  vorbea  despre 
moşia  Scorțeasca,  iar  apoi,  pe  la  1896,  de  Curseşti‐Sofronie. 
Boierul  acesta  Sofronie  şi‐a  adus  forță  de  muncă  în  Curseşti‐
Deal,  unde  le‐a  dat  noilor  veniți  şi  ceva  pământ,  dar  i‐a  ajutat 
să‐şi  clădească  şi  case.  De  fapt,  aduşii  se  numeau  clăcaşi,  cei 
care  la  reforma  agrară,  la  exproprierea  moşiei  boierului 
Sofronie, aveau să şi‐o împartă. 
Oamenii  din  Curseşti‐Deal  sau  Curseşti  Clăcaşi,  cum 
avea  să  i  se  spună  mai  des  aşezării,  au  continuat  să  rămână 
săraci  pentru  că  aveau  pământ  puțin  şi  au  fost  nevoiți  să‐şi 
câştige  existența  pe  la  răzeşii  din  Vale  sau  pe  moşia  de  la 
Pungeşti  a  boierului  Jack  Marcopol,  grec  de  origine. 
Ascendenții  lui  au  lăsat  în  Pungeşti  un  cavou  pe  frontispiciul 
căruia scrie: „Marco‐Poloʺ. Îl redăm mai jos. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Obositoare  bibliografie  cuprinsă  în  „Tezaurul  toponimic 
al  României”  dar  necesară  pentru  stabilirea  adevărului  unui 

  {PAGE  }
trecut  rămas  doar  în  documente  de  arhivă.  Desigur,  cei 
interesați pot accesa documentele enunțate cu scrupulozitate în 
lucrarea de mai sus pentru o mai detaliată informare. 
Şi  chiar  dăm  o  evoluție  a  numelui  satului,  aşa  cum  a 
decurs ea de‐a lungul anilor: 
Curseşti,  comună  în  plasa  Racova,  este  evidențiată  la 
aplicarea  legii  lui  Cuza  din  1884,  formată  din  satele  Curseştii 
Mănăstirii  şi  Curseştii  Răzeşi  în  1865;  din  satele  Bleşca, 
Curseştii  Mănăstirii,  Curseştii  Răzeşi,  Hordila,  Rapşa, 
Toporăştii Mânăstirii, Toporăştii Răzeşi, Ursoaia şi Valea Oanei 
în  1875;  din  satele  Curseştii  Mănăstirii,  Curseştii  Răzeşi, 
Hordila, Rapşa, Toporăştii Mânăstirii, Toporăştii Răzeşi şi Valea 
Oanei  în  1878;  din  Curseştii  Răzeşi,  Curseştii‐Sofroni  şi 
Toporăşti în 1887; comună în plasa Pungeşti, formată din satele 
Curseşti,  Hordila,  Rapşa,  Răzeşi,  Sofronia  şi  Toporăşti  în  1904; 
comună  în  plasa  Racova,  formată  din  satul  Curseşti  în  1925; 
comună în raionul Vaslui, formată  din satele Curseşti, Hordila 
şi Toporăşti în 1950; include şi satele Curseştii din Vale şi Rapşa 
în  1954;  formată  din  satele  Curseştii  Deal,  Curseştii  Vale, 
Hordila,  Rapşa  şi  Toporăşti  în  1965  şi  desființată  la  aplicarea 
legii nr. 2 din 1968. 
 După  1968,  satul  Curseşti  Vale,  ca  şi  Curseşti‐Deal 
aparțin  de  comuna  Pungeşti,  situate  pe  versantul  stâng  al  Văii 
pârâului Curseşti, cu urme de locuire din epoca fierului, care în 
trecut  s‐a  numit  Sofronie,  număra  în  1966  ‐  483  locuitori  iar  în 
1977 – 368 locuitori – scriu I. Gugiuman, V. Cârcotă şi V. Baican 
în  „Dicționarul  geografic  al  județului  Vaslui  1988”,  notând  că 
satul avea o şcoală primară, o unitate de prestări servicii şi  un 
magazin mixt. 
Despre  sat  face  aprecierea  M.  Costăchescu  în 
„Documente  moldoveneşti  înainte  de  Ştefan  cel  Mare”,  p.519, 

  {PAGE  }
iar Gh. Ghibănescu în „Surete şi izvoade, vol.VII, p. 271 găseşte 
la 1721 că ¼ din sat era a lui Sandu Silion. 
 

La est de Curseşti, în secolele XVI‐XVII se întindea moşia 
Oşeşti stăpânită de boierănaşi şi răzeşi, suprafața sa întinzându‐
se  peste  tot  bazinul  superior  al  râului  Stemnic,  pe  o  suprafața 
de  12‐14  km.  O  singură  moşie  mai  avea  în  vremea  aceea  o 
suprafață  asemănătoare,  anume  moşia  Pungeşti,  ce  ocupa  în 
secolul  al  XV‐lea  tot  bazinul  superior  al  râului  Racova  şi  avea 
pe ea 5 sate, printre care şi Curseşti23 
Aşadar, moşia Curseşti avea ca vecini moşiile din Oşeşti‐ 
Fâstâci, la est, moşiile Dumbrăveni şi Gârceni la nord, cele de la 
Vest ale Pungeştilor. 
Curseştiul  de  astăzi  încă  mai  este  vecinul  „Pădurii 
statului”, care se întindea în secolul XV pe 2200 de hectare.24 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

                                                      
  Sergiu  Ştefănescu,  „Contribuții  la  istoricul  Mânăstirii 
23

Rafaila”, în revista Elanul nr.69 din noiembrie 2007. 
24 Ibidem 

  {PAGE  }
Plopul de la Rafaila (Populus alba)‐varsta peste 550 ani
Locul  unde  este  amplasat  Curseştiul,  este  un  loc  izolat, 
cândva  înconjurat  de  păduri,  din  care  mai  persistă  şi  astăzi 
„Pădurea  statului”  ce  duce  până  la  „Plopul  de  la  Rafaila    (în 
fotografia de mai sus, distrus cca 70% într‐un incendiu în cursul 
anului  1997),  spre  N.E.,  iar  pe  drumul  ce  leagă  Curseştiul  de 
Pungeşti exista la jumătatea distanței, un loc numit „La stejari”, 
eu însumi apucând în copilărie unul dintre aceşti copaci uriaşi, 
cu coaja crăpată din care curgea tanin. De altfel, de patru stejari 
se  aminteşte  şi  în  actul de  danie a  lui  Ilie  Voievod  şi  a  fratelui 
său Ştefan, de la 1437, care ar fi existat ca un punct de reper pe 
dealul Racovei. Ceea ce ne îndreptățeşte să credem că regiunea 
era acoperită de codri, ferită de căile principale pe care circulau 
armatele  turceşti,  năvălitorii  tătari  şi  astfel  existau  aici  condiții 
de stabilitate şi viețuire netulburată. Aşa se şi explică existența a 
numeroase urme arheologice în această zonă. 
Dar iată şi alte documente care se ocupă de Curseşti, ceva 
mai apropiate secolului nostru: 
Recensământul  general  al  populațiunii  din  19 
Decembrie 191225 
Curseştiul  se  afla  în  plasa  Pungeşti  şi  avea  ca  Act  de 
înființare  anul  1864,  cu  prilejul  reformei  administrativ 
teritoriale  efectuate  de  domnitorul  Alexandru  Ioan  Cuza. 
Distanța  de  capitala  Județului  –  Vaslui  –  36  kilometri,  cum 
mergi pe Valea Racovei în jos: Armaşoaia, Ivăneşti, Hârşoveni, 
Laza, apoi Poeneşti în dreapta, Brodoc, Vaslui. 
Se  afla  pe  dealurile:  Bogdana,  Morilor,  Goruni,  Boca, 
Hordila, Bătrânei, Toporăşti şi era străbătut de pâraiele Prisaca, 
                                                      
 Dicționar statistic al României întocmit pe baza rezultatelor 
25

definitive  ale  recensământului  general  al  populațiunii  din  19 


Decembrie  1912,  vol.II,  editat  de  Institutul  de  Arte  Grafice  C.Sfetea, 
Bucureşti, 1915, Calea Moşilor 62‐64. 
  {PAGE  }
Cordăşa,  Arămoasa,  în  zona  pădurilor  Fâstâci,  Curseşti, 
Scorțasca. 
Ce este important de reținut, Curseştiul era socotit sat de 
reşedință  al  comunei,  în  care  se  mai  integrau:  Toporăşti, 
Hordila şi Rapşa. 
Curseştiul  făcea  parte  din  cele  53  comune  rurale  şi  din 
cele  223  sate  cuprinse  în  județul  Vaslui,  județ  care  avea  pe 
atunci o populație de 128.804 locuitori din care 64.896 bărbați şi 
63.909  femei.  Considerăm  că  nu  întâmplător  administrația  de 
atunci l‐a decretat comună pe Curseşti, pentru că el avea 258 de 
locuințe locuite, 39 nelocuite, 262 gospodării şi 937 de locuitori 
stabili – zice recensământul. Din care 495 bărbați şi 442 femei. 
Despre  proprietăți  recensământul  nu  vorbeşte,  dar  se 
cunoaşte că o parte din moşia Curseştilor aparținea răzeşilor şi 
o parte boierului Sofronie, despre care am mai amintit. O obşte 
de arendare era la Toporăşti. 
În schimb informațiile furnizate de recensământ arată că 
în comună exista o primărie, aceea din Curseşti Deal, un post de 
jandarmi  rurali,  ,  2  şcoli  primare,  câte  o  biserică  ortodoxă  în 
Curseşti  Vale,  Curseşti  Deal  şi  Toporăşti,  agenți  poştali,  post 
telefonic  la  primărie,  2  cârciumi  şi  pe  total  comună  1820 
locuitori. 

La  1889,  C.  Chiriță,  revizor  şcolar,  scria  despre 
Curseşti:26 
 
CURSEŞTI:  comună  rurală,  la  mijlocul  plăşei  Racova,  la 
distanță  de  27  km.  De  la  oraşul  Vaslui,  aşezată  pe  mai  multe 
dealuri şi văi. 
                                                      
  C.  Chiriță,  „Dicționarul  geografic  al  județului  Vaslui”, 
26

Editat la Stabilimentul grafic SOCEC & TECLU, 1889, str. Berzii nr.96 
Bucureşti. 
  {PAGE  }
Comuna  era  formată  din  satele:  Curseşti‐Răzeşi, 
Curseşti ‐ Sofroni, Toporăşti, Hordila şi Rapşa şi se întinde pe o 
suprafață de 2.462 hectare din care: 1.033 hectare pădure şi 151 
hectare  loc  de  cultură,  fânaț,  imaş  –  de  proprietăți,  iar  1.728 
hectare  ale  locuitorilor.  Via  se  cultiva  pe  28  hectare;  cu  o 
populație  de  400  familii  sau  1599  suflete,  parte  răzeşi  şi  parte 
clăcaşi  împroprietăriți  după  legea  din  1864,  ocupându‐se  cu 
agricultura şi creşterea vitelor, apoi cu cultura viilor şi livezilor. 
În comună ( este vorba de satele Curseşti Vale, Curseşti 
Deal şi Toporăşti) sunt trei biserici, cu trei preoți  şi 4 cântăreți; 
2 crâşme; comerțul se face de 4 români. 
Bugetul e de 2.034 lei şi 80 de bani la venituri şi de 2.017 
lei şi 80 de bani la cheltuieli. 
Statul încasează 1.194 lei de la contribuabili. 
Numărul vitelor e de: 667 vite mari cornute, 93 cai, 913 
oi şi 195 râmători. 
Locuitorii posedă: 53 pluguri şi 116 care cu boi, 11 căruțe 
cu cai şi 80 stupi de albine. 
 
Datele de mai sus se referă la comuna Curseşti. Iar cele 
ce urmează doar la: 
CURSEŞTI‐RĂZEŞI. 
Sat  din  comuna  Curseşti,  plasa  Racova,  şi‐a  luat  numele 
de  la  pârâul  CURASASCA  CE  TRECE  PRIN  SATU;  are  o 
poziție frumoasă, fiind aşezat pe Dealul Curseşti. 
Satul  e  despărțit  în  două  de  pârâul  CURSASCA,  partea 
din dreapta pârâului se numeşte CURSEŞTI‐ RĂZEŞI, iar partea 
din stânga CURSEŞTI‐  SOFRONIE, ambele părți deşi sunt  la o 
depărtare  de  cam  1  km  una  de  alta,  formează  însă  un  singur 
trup numit Curseşti. 
Este  reşedința  comunei,  are  o  suprafață  de  514  hectare 
din  care  357  hectare  pădure  şi  21  hectare  acoperite  cu  vii  şi 

  {PAGE  }
livezi – proprietatea răzeşilor – şi o populație de 136 familii sau 
536 suflete locuitori români. 
În sat se află o biserică cu un preot şi un cântăreț, făcută 
la 1839 de obştea locuitorilor. 
Numărul vitelor mari cornute – 231; oi – 100 ; cai – 35 şi 
75 de râmători. 
Locuitorii  posedă: 16  pluguri  şi  36 care  cu  boi,  8  căruțe 
cu cai şi 50 de stupi. 
 
CURSEŞTI SOFRONI: 
Sat  despărțit  de  Curseşti‐Răzeşi  prin  pârâul    Curseasca 
(vezi  Curseşti  Răzeşi)  pe  o  suprafață  de    617  hectare,  din  care 
125 hectare pădure şi 343 hectare loc de cultură, fânaț, imaş, ale 
proprietății, iar 145 hectare ale locuitorilor, cu 2 hectare vie şi cu 
o populație de 80 familii şi 338 locuitori. 
P.S.  Informațiile  cuprinse  în  această  sursă  cuprind 
perioada de după reforma de la 1864 şi până la data tipăririi, ca 
şi  cele  ce  urmează  din  „Indicatorul  comunelor  urbane  şi 
rurale…” tipărit la 1887. 

O altă lucrare de Dimitrie A. Sturza27 reține următoarele 
informații despre Curseşti: 
COMUNA  CURSEŞTI  –  cu  cătunele:  Curseşti‐Răzeşi, 
Curseşti  Sofroni,  Toporăşti.  Numărul  contribuabililor  din 
întreaga comună 234; venit 1.996 lei; cheltuieli – 2.447 lei. 

O  altă  sursă:  Repertoriul  bibliografic  al  localităților  şi 
monumentelor medievale din România28: 
                                                      
  Indicator  al  comunelor  urbane  şi  rurale  din  Regatul 
27

României, Imprimeria statului, Bucureşti, 1887. 
28  Nic.  Stoicescu,  „Repertoriul  bibliografic  al  localităților  şi 

monumentelor medievale din România”, Bucureşti, 1974, pag.232. 
  {PAGE  }
CURSEŞTI  (fost  Cursaci)  comuna  Pungeşti,  județul 
Vaslui  (Biserica  „Sfântul  Nicolae”  construită  în  1850  (!)).  În 
continuare  se  mai  dau  informații  despre  sat:  Biserica  a  fost 
ruinată  de  cutremurul  din  noiembrie  1940  (dar  este  vorba  de 
biserica din Curseşti Deal. Şi cea din Curseşti vale a fost afectată 
dar  nu  ruinată  n.n.);  într‐un  alt  document  al  prof.  Gh. 
Ghibănescu „Surete şi izvoade”, vol VII, p.271, la anul 1724, ¼ 
din  sat  era  a  lui  Sandu  Silion;  Revista  Societății  de  istorie  şi 
arheologie  bisericească,  1933,  la  pag.  315,  vorbeşte  despre 
moşiile mânăstirii Fâstâci la 1812, mănăstire închinată la vremea 
aceea  bisericilor  creştine  de  la  Muntele  Sinai  (Document  din 
1750);  despre  moşiile  Mânăstirii  Fâstâci  se  vorbeşte  şi  în 
„Uricarul”  vol.VI,  p.211  (Document  din  1814,  la  paginile  105‐
106) şi în „Uricarul” vol. VIII, pagina 232 ( cu mențiune datând 
din 1834). 
Şi încă o menționare documentară:29 
Colecția documente, 599, Nr.de ordine 733 din anul 1833, 
iunie 2: 
„Jurnalul  Divanului  Apelativ  al  Țării  de  Jos,  în  pricina 
dintre  Vasile  Bugan  şi  neamurile  soției  sale  –  Bâcşăneştii, 
pentru  moşiile  Curseşti  şi  Dumbrăveni,  ținutul  Tutova,  făcute 
danie  de  Ioana,  soția  lui  Vasile  Bugan,  Bisericii  din 
Dumbrăveni.  Se  hotărăşte  ca  moşiile  amintite  să  rămână  în 
stăpânirea bisericii.” 
 
Mai găsim referiri la Curseşti: 
În Condica liuzilor din 180330 
                                                      
  Din  tezaurul  arhivistic  vasluian,  Catalog  de  documente 
29

1399‐1877, Bucureşti 1986, nr.733 
30  Th.  Codrescu,  „Uricarul”,  vol.VII,  pg.241;  Liuzi,  oameni 

aduşi de peste hotare, de proprietarii de moşii, boieri şi mânăstiri, care 
se foloseau de munca lor pe un timp oarecare. 
  {PAGE  }
 
„Numărul oamenilor/liuzilor – 2 
Banii unui sfert nou de 3 luni – 8 
Suma peste tot anul a birului ‐32 
Totul cu dreptul „Liudiĭ ot Cursăşti”. 

De  remarcat  totuşi  numărul  mare  de  locuitori  pe  care  îl 
avea  satul  la  vremea  aceea.  262  de  gospodării  e  un  număr  de 
băgat în seamă, cât şi cele 937 de suflete. Lucrul acesta se datora 
şi  unei  natalități  ridicate,  despre  care  vom  exemplifica  în  altă 
parte, dar în rezumat femeile năşteau câte 10‐12 copii. Obiceiul 
venea  mai  din  trecut  şi  el  a  dus  la  fărâmițarea  proprietății 
răzăşeşti  şi  la  o  criză  agrară  ce  culminează    cu  răscoala  de  la  
1907  şi  se  mai  rezolvă  parțial  cu  secularizarea  averilor 
mânăstireşti  şi  împroprietăririle  făcute  de  Domnitorul 
Alexandru Ioan Cuza, cu reformele din  1921, 1945 şi în final cu 
cooperativizarea  agriculturii  din  anii  1950,  ce  va  distruge 
proprietatea  privată  țărănească  şi  va  împrăştia  în  industrie 
populația tânără de la sate. 
Fenomenul  îl  vom  ilustra  cu  alte  date  statistice  privind 
populația Curseştiului. 

Mai  inserăm  o  informație  documentară  mai  recentă  din 
anii 1939 a unui învățător din Pungeşti, care situează Curseştiul 
într‐o ghirlandă de localități aşezate pe Valea Racovei: 
„Valea  Racovei  este  vestită  în  istoria  românilor. 
Învățătorul  pensionar  C.  Obreja  într‐o  „Notă  monografică”, 
publicată în Învățătorimea Vasluiană nr.2/februarie 1939 îi acordă 
destulă atenție, publicând „Schiță de hartă a Văii Racova”: 
 
 

  {PAGE  }
 
 
ʺValea Racovei este aşezată în partea de apus şi miază‐zi 
a  județului  Vaslui,  făcând  hotar  la  apus  cu  județul  Roman,  la 
miază‐zi  cu  județul  Tutova,  la  răsărit  cu  valea  mai  largă  a 
Bârladului şi spre miază‐noapte culmea dealurilor laterale spre 
valea  Stemnicului,  având  o  lungime  de  la  fundul  Racovei  şi 
până la Vaslui de circa 52 Km.; iar ca suprafață are 753 Km. p., 
ocupând  cam  o  treime  din  totalul  suprafeței  județului  Vaslui 
din 2260 Km. p. (După anuarul statistic al României pe  1925). 
Căi ferate valea nu posedă, este străbătută de‐a lungul de 
şoseaua națională Nr. 54 Vaslui‐Roman, în care dau toate micile 
rețele de drumuri  din dreapta şi din stânga văii. 
Putem  remarca,  că  mai  înainte  cu  multă  vreme,  fundul 
văii  Racova,  cu  denumirea  „Ocolul  Racoveiʺ  a  aparținut  de 
ținutul  Tutovei.                                                                                  
Aceasta  reiese  din  actele  dresate  de  organele  oficiale  de 
pe acele timpuri, în diferite anchete. 
Cu  ocaziunea  aşezămintelor  mai  noi  administrative, 
valea  Racovei  o  găsim  aparținând  județului  Vaslui,  purtând 
denumirea respectivă şi a plăşii. Astfel dintr‐un dosar ce găsim 
la  subprefectura  plăşii  Racova,  cuprinzând  listele  de  mişcarea 

  {PAGE  }
populațiunei  şi  obicinuita  mortalitate  a  vitelor  pe  întreg  anul 
1870, se constată că la acel an plasa Racova cuprindea în raza sa 
18  comune  dintre  care  două:  Obârşenii  şi  Floreşti  azi  sunt  în 
județul  Tutova,  iar  restul  de  16  sunt  cele  de  pe  întinsul  văii 
Racova  şi  anume:  Deleni,  Lipovăț,  Laza,  Hârsova,  Poeneşti, 
Ivăneşti, Coşeşti, Stângaci (Bleşca de azi) Toporăşti, Armăşoaia, 
Curseşti,  Pungeşti,  Dumbrăveni,  Gârceni,  Doagele  şi  Lipova, 
purtând acest nume până la 1 Mai 1904. 
De  atunci  până  azi  plasa  Racova  a  mai  suferit  următoa‐
rele transformări şi schimbări de  nume precum urmează : 
De  la  1  Mai  1904,  conform  cu  noua  lege  pentru  organi‐
zarea  comunelor  rurale  (M.  Of.  Nr.  26/904)  îşi  schimbă  denu‐
mirea  în  Plasa  Pungeşti,  purtând  acest  nume  până  la  31  De‐
cembrie 1925 şi având 18 comune în cuprinsul său: Armăşoaia, : 
Băleşti,  Coşea,  Cozmeşti,  Curseşti,  Doagele,  Dumbrăveni, 
Fâstâci,  Fundătura,  Gârceni,  Hârsova,  Hârsoveni,  Ivăneşti, 
Laza,  Lipova,  Oprişița,  Poeneşti  şi  Pungeşti,  unde  era  şi 
reşedința (vezi M. Of. Nr. 128/1925). 
De la 1 Ianuarie 1926—1 Ianuarie 1930, poartă  iarăşi de‐
numirea de plasa Racova. 
La 1 Ianuarie 1930, prin reducerea numărului plăşilor din 
județ, plasa Racova se uneşte la această dată cu plasa Negreşti 
sub  o  nouă  denumire  de  Ştefan  cel  Mare,  dăinuind  sub  acest 
nume, până la 31 Decembrie 1932. 
De la 1 Ianuarie 1933 dezunindu‐se de plasa Negreşti, i se 
dă denumirea de astăzi „Peneş‐Curcanulʺ, rămânând nu numai 
cu  comunele  din  lungul  Văii  Racova,  ci  mai  adăugându‐i‐se  şi  
altele,  completându‐i‐se  raza  cu  un  număr  de  32  comune: 
Mânjeşti, Deleni, Chițoc, Lipovăț, Tanacu, Beneşti, Muntenii de 
Sus,  Muntenii  de  Jos,  Moara  Domnească,  Zăpodenii,  Portari, 
Ştefan cel Mare, Brodoc, Hârsova, Laza, Puşcaşi, Oprişița, Poc‐
neşti,  Hârsoveni,  Ivăneşti,  Coşeşti,  Armăşoaia,  Ursoaia,  Topo‐

  {PAGE  }
răşti,  Curseşti,  Pungeşti,  Gârceni,  Trohan,  Lipova,  Doagele, 
Valea  Hogei  şi  Valea  Caselor  cu  reşedința  în  comuna  urbană 
Vaslui (vezi M. Of. Nr. 291 din 12 Decembrie 1932 pag. 7707). 
Natural  că  şi  comunele  de  pe  vale  şi  din  plasă,  în 
decursul  vremurilor,  au  suferit  şi  ele  schimbări  de  adăugiri  de 
sate,  sau  reduceri  în  numărul  lor,  după  dispozițiunile 
făuritorilor  legii  administrative,  lucru  de  care  trebuie  să  ținem 
cont, pentru a nu căpăta rezultate eronate, atunci când e vorba 
să  stabilim  criterii  statistice  de  comparații,  asupra  mişcării 
populațiunei  dintr‐o  comună,  în  lucrarea  unei  monografii 
comunale. Altfel, credem, că culegerile noastre statistice anuale, 
din  5  sau  din  10  în  10  ani,  nu  ne‐ar  da  aparența  realității  unei 
comune  în  ce  priveşte  mişcarea  populației  care  între  timpuri  a 
fost  alcătuită  mai  întâi  din  unul  sau  din  două  sate,  apoi  din  4 
sau din 5 şi la urmă iar din două sau din trei sate precum sunt 
cazuri. 
Pungeşti, 9 februarie 1939 
C. OBREJA, învățător pensionar. 
 
Şi încă două informații din sursele arătate: 
Localitatea  Curseşti  a  aparținut  de  fostul  ținut  şi  apoi 
județ  Tutova  ne‐o  spune  şi  părintele  Iacob  Antonovici:  „La  8 
noiembrie 1712, Ion Solomon dă şi dăruieşte lui Ion Paladi vel 
visternic a sa parte ce s‐ar alege din sat din Cursăci (Cursăşti) ce 
este  în  ținutul  Totovii,  din  vatra  satului  şi  cu  tot  locul  din  tot 
vinitul cu vad de moară, cu loc de prisacă, cu fânaț şi cu țarinăʺ. 
(Doc. Bârlădene, vol III, p. 193) . 
„Curseşti, astăzi (1924) în județul Vaslui, atunci (1634) în 
ținutul Tutoveiʺ (Documente Bârlădene, vol. IV, p. 86). 
 

  {PAGE  }
1.4. Etimologia cuvântului Curseşti
Iorgu Iordan, în partea I – ONOMASIOLOGIE‐ 31 clasifică 
modurile  cum  au  luat  naştere  toponimicile  româneşti  şi  ne 
referim  numai  la  grupa  care  ne  interesează(1)  Nume  care 
descriu poziția, aspectul sau altă particularitate a locului. 
„Foarte  multe  numiri  topice  au,  ca  punct  de  plecare 
forma, aşezarea, culoarea şi alte însuşiri ale locurilor respective, 
adică înfățişarea sau natura lor topografică (pag.18) 
Când  un  sat  sau  un  pârâu  poartă  acelaşi  nume,  avem 
dreptul  să  admitem,  până  la  proba  contrară,  că  pârâul  a  fost 
denumit  înaintea  satului  (el  purtând  acelaşi  nume  şi  pentru 
locuitorii satelor învecinate pe care le traversează). Satul putea 
dispare, de‐a lungul vremurilor, dar numele pârâului rămânea. 
Deci, nomenclatura apelor s‐a dovedit foarte rezistentă. 
Reținem  această  precizare  pentru  că,  după  cum  vom 
vedea, numele satului Curseşti derivă de la numele unui pârâu 
ce‐l traversează (Cursasca). 
După cum a reieşit din documentele prezentate  mai sus, 
în cel de atestare, de la 1437,  Curseştiul este denumit: Cursec.‐ 
la  1437;  Curteştii  –  la  1491;  Curseşti  –  la  1612;  Cursăşi  şi 
Curseci – la 1638; Cârseşti – la 1772; Curseşti‐Răzeşi – la 1774; 
Cursăşti  –  la  1803;  Căriaşti  –  la  1837);  Curseştii  –  la  1816; 
Cusăştii – la 1857; Curseşti – la 1913. 
Evoluția  toponimică  în  timp  de  aproape  476  de  ani  o 
putem  pune  pe  seama  erorilor  de  înscriere  ale  administrației 
sau  cum  spunea  N.  Drăganu,  în  „Românii  în  sec.  IX  –XIV”, 
pag.39, ‐ „că numele au fost tocite de vreme”. 
Dar  să  revenim  la  etimologie,  la  toponimia  geografică 
căreia presupunem noi că s‐ar datora numele Curseştiului. Prin 

                                                      
 Iorgu Iordan, „Toponimia românească” Editura Academiei 
31

R.P.R., 1963 
  {PAGE  }
mijlocul  satului  Curseşti‐răzeşi  curge  un  pârâu  numit  astăzi 
Curseşti. Dar în documentele vechi el s‐a numit Curasasca.  
C. Chiriță, în „Dicționarul geografic al județului Vaslui”, 
Editat la Stabilimentul grafic SOCEC & TECLU, 1889, str. Berzii 
nr.96  Bucureşti,  scria  despre  Curseşti‐răzeşi:  „sat  din  comuna 
Curseşti, plasa Racova, şi‐a luat numele de la pârâul  Curasasca, 
ce trece prin satu, are o poziție frumoasă, fiind aşezat pe Dealul 
Curseşti…” 
Până  la  alte  atestări  toponimice,  înclinăm  să  dăm 
crezare  informației  din  lucrarea  amintită.  Presupunem  că 
denumirea  Cursac.  de  la  1437,  probabil  o  prescurtare  a 
denumirii pârâului  Curasasca, (dar şi  Cursasca) a primit în timp 
sufixul eşti, aşa cum s‐a întâmplat şi cu alte localități din județul 
Vaslui:  din    Bogdan  –  Bogdăneşti,  din  Toader  –  Todereşti,  din 
Țiban – Țibăneşti. 
Aşadar  Curseştiul  are  o  origine  toponimică  geografică, 
ceea ce întăreşte ideea că aici au locuit din veac răzeşii. Numele 
Curseştiului  nu  derivă  din  numele  unui  proprietar  feudal,  ci 
din  cel  al  unui  pârâu  ce‐l  traversează.  Curseşti‐Sofroni,  da, 
respectiv  Curseşti‐Deal  de  astăzi,  a  fost  un  sat  de  clăcaşi, 
proprietatea  boierului  Sofroni,  dar  în  Curseşti‐Răzeşi  a  existat 
un  nucleu  răzăşesc  ce  s‐a  menținut  până  la  cooperativizarea 
agriculturii, nucleu ce a fost decimat, din el mai supraviețuind 
doar urmaşii lui care au migrat în diferite oraşe din țară şi prin 
vrednicia  lor  şi  moştenirea  genetică  dobândită,  au  devenit  în 
ultimii  40  de  ani  purtătorii  unor  profesii  ce  fac  cinste 
strămoşilor lor. 
Alt document: 
Cursec  sau  Curseşti,  aşezat  pe  Racova,  este  pomenit  ca 
Curseci  la  1638,  dar  la  1803  într‐un  document  este  numit 
Cursăşti,  în  ținutul  Vasluiului.  Îşi  are  numele  de  la  Cursec, 
existent din veacul al XIV‐lea. 

  {PAGE  }
Ilie şi Ştefan voievozi întăresc lui Ioan Stângaciu satul lui 
de  pe  Racova,  o  silişte  şi  partea  lui  Lungaciu,  la  15  iulie  1439: 
„…  i‐am  dat  şi  i‐am  întărit  lui  de  la  noi  uricu,  în  pământul 
nostru al Moldovei, pe un sat a lui, anume unde‐i este casa lui, 
pe Racova, care singur el din pustiu şi din pădure s‐au făcut lui 
şi  silişte  pe  deamândouă  părțile  hotarului  şi  partea  lui 
Lungaciu, care iaste pe din gios de moşia lui şi parte pre hotarul 
său,  care  iarăşi  el  sângur  au  muncit  de  au  curățit  de  pădure  şi 
au  făcut  silişte,  adică  satul  şi  cu  morile  ce  sunt  acolo  – 
document  foarte  important,  spune  M.  Costăchescu,  pentru  că 
arată  cum  se  întemeiau  satele,  prin  tăierea  pădurilor 
(„Documente  Moldoveneşti  înainte  de  Ştefan  cel  Mare,  vol.II,” 
p.51). 
 

1.5. De ce Curseşti-răzeşi?
 
Pentru  țăranul  român  identitatea  de  răzeş  a  constituit  şi 
constituie  încă  un    fel  de  blazon  nobiliar,  chiar  dacă 
vicisitudinile  vremurilor  de  restrişte  l‐au  detronat  din  poziția 
lui  socială  şi  de  multe  ori  l‐au  adus  la  sapă  de  lemn.  Şi  chiar 
dacă  nu  mai  posedă  nici  un    zapis  care  să‐i  ateste  obârşia, 
originea  sa  răzăşească,  care  înseamnă  multe,  a  rămas  în 
toponimia  locului  şi  localității.  De  unde  se  trage  denumirea  şi 
cum  de  a  ajuns  până  în  zilele  noastre  –  s‐au  preocupat  să  afle 
numeroase  personalități,  frământate  şi  ele  de  dorința  să‐şi  afle 
originea.  
În prefață la lucrarea Statistica răzeşilor, Petru Poni scrie 
printre  altele:”Istoricii  au  căutat  prin  urice  şi  hrisoave  să  afle 
care este originea răzeşilor. Dar cercetările nu au dus la lumina 
completă  asupra  acestei  clase  atât  de  interesante  a  populației 
noastre rurale. 

  {PAGE  }
La  1812  în  județul  Vaslui  statistica  arată  că  satele 
răzăşeşti aveau 10.040 locuitori. 
Ținutul  Vasluiului  dădea  cei  mai  mulți  oameni,  în 
comparație cu alte județe, în serviciile publice. Astfel între anii 
1803‐1833  Condica  liuzilor  consemnează  promovarea  din 
rândul  locuitorilor  a  117  slujitori  ai  isprăvniciei,  96  seimeni 
hătmăneşti,  88  seimeni  ai  Curții,  22  seimeni  în  agie  şi  lista 
continuă  cu  darabani,  călăruşi,  lipcani,  aprozi,  copii  de  casă, 
fustaşi de Divan. În perioada anilor 1803 Vasluiul  avea 6 ocoale 
(unitate  administrativ‐teritorială),  205  sate  şi  5  târguri,  iar  în 
Catagrafia locuitorilor din Moldova se reține la recensământul din 
1864, că în satul Curseşti ‐ de care ne ocupăm –  erau 137 capi 
de familie răzeşi cu pământ, 39 fără pământ şi 937 suflete. 
Din păcate această clasă socială, de‐a lungul timpurilor, a 
fost  jefuită  de  pământuri  de  către  boierii  lacomi  de  avere, 
folosind  forța,  viclenia  etc.  Toate  aceste  nelegiuiri  se  găsesc  
date  pe  față  în  documentele  Divanului  ad‐hoc  al  Moldovei.  În 
vremea  aceea  răzeşii  aveau  un  reprezentant  în  Divanul 
Moldovei şi la 21 XII 1857, C. Sturza – reprezentantul ‐  susține 
o  Propunere  intitulată  Atingătoare  de  procesele  nelegiuit 
hotărâte …‐ în motivarea căreia subliniază: „Că clasa răzeşilor 
nu  numai  că  reprezentează  pe  locuitorii  băştinaşi  ai  României, 
dar  mulți  dintre  ei  sunt  şi  coborâtori  din  familiile  cele  mai 
ilustre ale nației, care făceau odată fala şi apărarea țării. 
Hrisoavele şi uricile vechi arată că proprietatea răzeşilor 
a  fost  câştigată  de  suitorii  lor  cu  prețul  sângelui  pe  câmpurile 
de luptă, ori prin slujbe însemnătoare.” 
În  lucrarea  sa  „Originea  răzeşilor  şi  moşnenilor”  32,  Ion 
Nicolae  Angelescu  încearcă,  pe  baza  documentelor  istorice,  să 
stabilească  totuşi  de  unde  vin  răzeşii,  ajunşi  până  în  zilele 
                                                      
  Ion  Nicolae Angelescu,  „Originea  răzeşilor  şi  moşnenilor”, 
32

Tipografia Transilvania, Piteşti, 1909. 
  {PAGE  }
noastre. „Găsim astăzi, scria el la 1909, ca o rămăşiță a timpului 
trecut, dar schimbată după nevoile vremii de acum, o  clasă de 
oameni  purtând  numele  foarte  cunoscut  în  graiul  poporului 
nostru  de  răzeş  în  Moldova  şi  de  moşneni  în  Țara 
Românească.”  Autorul  îşi  culege  informațiile  din  cronicile 
vecinilor  unguri,  poloni,  slavi  şi  subliniază  asemănarea 
organizării sociale din Principatele Române cu cea a popoarelor 
înconjurătoare.  „Pentru  prima  dată  se  pomeneşte  despre  cnejii 
români    în  cronicile  ruseşti.  La  1235,  se  spune  acolo,  Daniel 
Romanovici învinse şi prinse pe cnejii de la Bolochov, tributari 
ai Haliciului, aliați atunci cu regele Bella al Ungariei33. Apoi în 
documentele  de  la  124734  Bella  al  IV‐lea  al  Ungurilor  hotărăşte 
Ioaniților,  Țara  Românească,  făcând  mențiune  de  „acel  al 
voievodului Litvon”. 
Şi  încă  de  pe  la  129135  se  găseşte  un  document  de  la 
Andrei,  regele  Ungariei,  în  care  se  aminteşte  de  nobilii  olahi, 
care  nu  puteau  fi  decât  cnejii  înnobilați  şi  apoi  în  tot  timpul 
secolului al XIV‐lea36 şi al XV‐lea. 
Regii  unguri  găsiseră  pe  teritoriul  actual  al  României 
instituția  cnejilor  şi  o  întăreau  cu  documente  recunoscând‐o  şi 
păstrându‐i  drepturile.  Într‐un  document  de  la  136637  regele 
Ludovic  zice:  „fiecare  chenez  întărit  în  chenezatul  său  prin 
scrisorile  noastre  regale,  să  fie  socotit  nobil  adevărat.  De 
asemenea,  într‐un  document  de  la  137738  spune  Ludovic:  „Pe 
care  chenez  în  toate  ținuturile  valache  am  obişnuit  ai  lăsa  la 
cheneziaturile lor şi a le întări pentru fii fiilor.”Sau: „Pentru că 
                                                      
33 R.Roseti, op. cit. după Miklosish. 
34 I.Nădejde, „Din dreptul românesc vechiu” 
35 I. Nădejde, op. cit. pg.32 din „Transilvania” IV pag. 93 

36 I. Bogdan, „Despre cnejii români” 

37 I. Nădejde, op, cit. p. 32. 

38 Magazin istoric, p. D.II p.297, de I. Nădejde, op. cit. p.38 

  {PAGE  }
s‐au  făcut  plăcuți  şi  iubiți  nouă  şi  predecesorilor  noştri  prin 
paza şi privigherea  vadurilor Dunării în contra deselor năvăliri 
ale  Turcilor  –  cum  se  zice  într‐un  document  rămas  de  la 
Ladislau  din 1457.39 
Şi  ca  atare,  unii  cercetători  spun  că  străbunii  răzeşilor  şi 
moşnenilor ar fi cnejii. 
Ion N. Angelescu nu neagă afirmația dar se îndoieşte că 
numai  cnejii  ar  fi  străbunii  răzeşilor.  Fiindcă  nu  e  posibil  ca  o 
clasă  relativ  redusă  a  cnejilor  să  fi  dat  naştere  la  o  întreagă 
populație  de  răzeşi.  El  susține  că  odată  cu  apariția 
Domnitorilor, satele cnezeşti se prefac. O parte din cneji intră în 
masa sătenilor, fără ai scoate din stăpânirile lor, şi în urma unei 
prefaceri continue, unii  cneji devin boieri,  clasă dominantă, iar 
sătenii  băştinaşi,  printr‐o  diferențiere  naturală,  dau  împreună 
cu  cnejii  rămaşi  între  ei,  satele  răzăşeşti  care  s‐au  păstrat  până 
astăzi. 
Prefacerile  vremurilor  după  înființarea  Domniilor,  a 
frământărilor  suferite,  au  dus  la  apariția  comunității  săteşti, 
având stăpânire peste răzăşie. 
„Dar  aceşti  stăpâni  de  moşii  nu  mai  sunt  întru  nimic 
asemenea  vechilor  cneji.  În  acest  timp  care  s‐a  scurs  de  la 
întemeierea Domniilor în Principate şi până la sfârşitul veacului 
al  XVIII‐lea,  în  urma  unor  frământări,  de  care  de  abia  avem 
slabe urme, clasele sociale se transformă şi se deosibesc radical, 
aşa că le găsim în secolul al XVIII şi XIX, în cel mai înverşunat 
antagonism.  La  lumina  documentelor      de  mai  târziu,  putem 
reconstitui  întreaga  viață  a  satelor  cu  prefacerile  lor,  chiar  în 
acele      timpuri  în  care  ne  lipsesc  documentele  amănunțite. 
Studiul  acesta  ne  va  aduce  să  vedem    geneza  acelor   
comunități,  pe  care  le  găsim      la  ori  ce  popor,  la  un  oarecare 

                                                      
39 Ov.Densuşianu 
  {PAGE  }
stadiu  al  dezvoltării  lui  agricole.  Cu  modul  acesta  ajungem  la 
epoca, în care o anumită formă a vieți sociale se cristalizează în 
urma  tuturor  frământărilor  suferite.  Acea  formă,  este 
comunitatea  sătească,  având  stăpânire  peste  răzeşie  sau 
proprietate moşnenească.    
Până  acum  câtva  timp,  era  răspândită  părerea  că  sătenii 
liberi erau proprietari pe «baştina» lor, care constituia un fel de 
alod. 
Părerea  e  susținută  de  Bălcescu  în  Magazin  istoric  pentru 
Dacia. 
Din aceştia au ieşit răzeşii şi moşnenii de mai târziu.    În   
contra  acestei   păreri   s‐a   spus, că nu e posibil ca acei  țărani   
liberi   ai   vechilor sate să fi dat pe răzeşi şi moşneni; căci dacă 
această  mică  proprietate  ar  data  de  prin  veacul  al  XIV‐lea, 
atunci  de  mult  ar  fi  fost  sfărâmată  în  bucățele  prin  împărțirile 
săvârşite  de  22  de  generații.  Apoi  nu  se      găseşte      nici      un  
singur  act,  din  care  să  se  vază    că    într‐adevăr  a    existat,  pe 
vremea întemeieri Domniilor, sate de mici proprietari, nesupuşi 
vreo  unui  stăpân,  Domn,  mănăstire  sau  județ.  În  sfârşit,  din 
toate  documentele  privitoare  la  moşiile  răzăşeşti  se  vede  la 
origine,  că  satul  a  fost  stăpânit  de  un  moş.  Copii  acestui  moş 
stăpâneau  sau    aveau      drept  să  stăpânească  partea  ce  li  se 
cuvenea din foloasele  ce   avusese   moşul lor,   şi se  numeau 
bairam.  Fiecare  bătrân  avea  o  parte  egală  în  hotarul  satului;  în 
partea fiecărui   se   afla   un număr de case de  săteni cu jiriabiile 
lor.   El era județul acelor oameni, cari erau datori să‐i dea dijma, 
şi  să‐i  lucreze  numărul  de  zile  stabilit  de  obiceiul  țării.  Apoi 
aveau  moara,  crâşma  şi  toate  celelalte  foloase,  pe    cari  le  
cunoaştem  deja.  Părtaşii      la      stăpânirea      unei      judecii  erau 
desemnați   prin denumirea de răzeş. 
Radu Rosetti susține la rândul lui, că  cnejii erau  poate o  
clasă  stăpânitoare,  care  avea  ființă  de  veacuri,  poate  că  era   

  {PAGE  }
chiar  anterioară      naşterii  neamului.  Deoarece    ea    constituia  o 
clasă privilegiată ereditară şi de aceea  trebuie să o considerăm   
ca o nobilime. 
Pe  de  altă  parte,  cei  care  nu  ajungeau  şi  nu  aveau 
chemare  la  boeria  înaltă,  numiți  mazili,  atunci  când  fuseseră 
odată boen, sau  simpli judecii, din ei se   nasc,  de   asemenea,   
sate   răzăşeşti. Aceşti  cneji sau juzi şi mazili   îşi întăresc şi‐şi 
individualizează stăpânirea pe hotarul neocupat al satului, cum 
şi pe jireabiile rămase pustii ale celor   robiți în desele   războaie. 
Prin      împărțiri  succesive,  partea  fiecăruia  se  micşorează  şi  ur‐
maşul      cneazului      începe  a  o  lucra  singur      şi  cu  oamenii,  pe   
cari îi   adusese  ca vecini   pe pământul lui. 
Aşa  dar,    două  sunt  originile  satelor    răzăşeşti şi  aceasta 
reiese      din  documentele  vremii,  care  ne  arată  lămurit  câteva 
urme  pentru  a  putea    întregi  toată  formațiunea.  Totuşi,  satele 
nu  rămân  aşa,  ci  printr‐o  frământare  şi  prefacere  din  cele  mai 
grabnice,  în  timpul  veacului  al  XVII  şi  XVIII,  sate  întregi,  de 
răzeşi devin sate de vecino sau rumâni, înmulțind astfel numărul 
vecinilor (care   la  început   era  foarte mic), şi care   ajunge la 
începutul  veacului  al  XVIII  să  întreacă  pe  sătenii  liberi, 
meghieşii,  sau  țăranii    slobozi.  Din  cauza  grelelor  dări  ce  se 
cereau de slujitorii domnului, țăranii liberi sărăcesc de tot şi mai 
ales  când  erau  chemați  şi  la  armată  (  şi  ştim  că  se  echipau  pe 
socoteala  lor)  ,  îndatorându‐se  la  vreun  boier  vecin,    care  le 
înghițea încet părțile lor de moşie.  
Metodele  de  deposedare  a  răzeşilor  de  ocinile40  lor  sunt 
numeroase,  ele  întunecă  istoria  secolelor  al  XVI‐XVIII,  dar  nu 
de  acestea ne vom ocupa aici. Trebuie încă să mai adăugăm şi 
alte  izvoare  ale  genezei  răzăşeşti,  clasă  socială  rezistentă  peste 
veacuri,  şi  care  constituie  „talpa  țării”,  sufletul  ei  ce  vine  din 

                                                      
40 Ocină = proprietate moştenită din moşi‐strămoşi. 
  {PAGE  }
adâncurile  vremilor,  suportul  tuturor  vicisitudinilor  istoriei, 
mândria  poporului  român  şi  izvorul  tuturor  oamenilor  de 
seamă ce ne‐au condus destinele până în zilele noastre. 
Țăranii    liberi  dispuneau  de  o  proprietate  pe  care  o 
moşteneau  din  moşi‐strămoşi  în  devălmăşie,  din  care  puteau 
ieşi cerând partea lor. Pământul devălmaş constituia la origine 
o  proprietate  alodială,  moştenită  din  moşi‐strămoşi  sau  una 
donativă,  pe  care  urmaşii  donatarului  urmau  să  o  stăpânească 
în indiviziune, asemenea proprietăților lor moştenite. 
Numele  sub  care  țăranii  liberi      sunt  cunoscuți  în 
documente  este  variat:  moşneni,  răzeşi,  judeci,  megieşi,  cnezi 
etc.,  dar  originea  lor  este  unitară,  explicându‐se  prin 
transformările obştilor săteşti care în parte au reuşit să‐şi câştige  
independența  de  sub  tutela  stăpânitorilor  feudali  într‐o 
continuă  ascensiune.  Dacă  în  perioada  feudalismului  timpuriu 
țăranii liberi din obştiile răzăşeşti erau majoritari, în perioada ce 
urmează  a  feudalismului  dezvoltat,  raportul  se  inversează, 
numărul țăranilor dependenți de feudal creşte şi ei devin vecini, 
rumâni, slugi, şerbi, jeleri, poslujici, coloni. 
După  modelul  cavalerilor  {  HYPERLINK 
ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciadaʺ  \o  ʺCruciadaʺ  },  Răzeşii 
din  Moldova  erau  acea  parte  a  populației  care  participa  la 
războaie fără a fi susținuți sau instruiți pe cheltuiala publică sau 
a domnitorului. Motivația participării era credința, apartenența 
confesională  la  ortodoxie.  Susținerea  morală  pornea  din 
convingerea  că  murind  în  războiul  împotriva  „păgânilor” 
sufletul lor va fi mântuit. Ca o răsplată pentru solidaritatea lor 
în  luptă,  domnitorul  le  acorda  drepturi  de  proprietate  asupra 
unor terenuri sau slujbe în stat.41   

                                                      
    Vezi:  Sadoveanu,  Mihail.  (1961)  Romane  şi  povestiri  istorice  . 
41

(volumul I). Bucureşti: Editura pentru literatură. 
  {PAGE  }
În  perioada  medievală  în  Țările  Româneşti  era  aplicat 
principiul  milițiilor  populare,  adică  se  practica  obligativitatea 
militară generală a tuturor bărbaților (cu excepția robilor țigani 
şi  tătari)  în  stare  să  poarte  arma  pe  timp  de  război. 
Echipamentul  şi  înarmarea  se  făcea  pe  cont  propriu.  Forțele 
armate  erau  alcătuite  din  “oastea  mică”  (alcătuită  din  boieri, 
curteni şi lefegii străini) şi “oastea mare” (țărani şi meşteşugari). 
Oastea mare era convocată numai în cazuri extraordinare când 
țara  era  amenințată  de  invazii  de  mari  proporții.  Serviciul  de 
hotar era prestat de către țăranii‐ostaşi (în Moldova – răzeşii, în 
Ardeal – vlaşinii, iar în Muntenia – plăieşii). 
O  altă  situație  din  care  se  pot  intui  origini  răzăşeşti  este 
starea  socială  din  timpul  domniei  lui  Ştefan  cel  Mare.  În 
vremurile  acelea,  boierii  ridicau  mereu  pretendenți  la  tronul 
domnesc şi aveau pentru aceasta sprijin din afară.  De unde şi 
lupta de întărire socială a temeliilor domniei, prin marea operă 
de colonizare a „curtenilor”, răzeşi de oaste, în sate domneşti de 
țară, ce trebuiau să fie sprijinul pe care să se poată bizui Ştefan 
în lupta lui cu boierimea. 
Moldova lui Ştefan avea 2 milioane de oameni la vremea 
respectivă  ‐  era  deci  bine  populată  după  standardele  epocii. 
Plus de asta Ştefan a fost un genial organizator în multe aspecte 
‐ şi ʺarma lui secretăʺ au reprezentat‐o răzeşii. Aceşti țărani liberi, 
care primiseră pământuri ( adesea chiar în zonele de frontieră ), 
aveau în schimb datoria să se prezinte la arme în caz de pericol. 
Ştefan Voievod, numit mai târziu cel Mare şi Sfânt, s‐a arătat a 
fi  conducătorul  iscusit  care  a  reorganizat  oastea  domnească, 
dotând‐o cu arme de foc, a înălțat cetăți noi şi le‐a întărit pe cele 
vechi,  a  pus  frâu  ambițiilor  nesănătoase  ale  boierilor  nesățioşi, 
lacomi  de  mărire  şi  avere,  care  se  arătau  nemulțumiți  de 
urcarea  sa  pe  tronul  Moldovei,  a  limitat  privilegiile  celor 
înavuțiți  şi  a  acționat  energic  împotriva  tendințelor  vădite  de 

  {PAGE  }
dezbinare,  luând  apărarea  țăranilor  exploatați  fără  nici  o  mila 
de  marii  feudali.  A  contat  ‐  în  mod  deosebit  şi  la  sigur  pe 
dragostea de țară a răzeşilor, pe care i‐a chemat la oaste de câte 
ori a fost nevoie, răsplătindu‐i cu pământ şi prețuindu‐i pentru 
virtuțile şi curajul lor de apărători ai țarinei strămoşeşti. 
Ştefan  cel  Mare  duce  o  politică  de  întărire  socială  a 
temeliilor  domniei,  prin  marea  operă  de  colonizare  a 
„curtenilor”,  răzeşi  de  oaste,  în  sate  domneşti  de  țară,  ce 
trebuiau să fie sprijinul pe care să se poată bizui Ştefan în lupta 
lui cu boierimea.42 
Răzeşii  şi  moşnenii  erau  oameni  liberi,  deținători  de 
întinderi  de  pământ  în  devălmăşie,  adică  în  comun  în  sânul 
unei  familii  întinse  care‐şi  organizează  lucrările  împărțind 
pământul  în  fiecare  an  între  membrii  ei.  E  o  instituție  tipic 
româneasca,  deosebită  de  zadruga  sârbeasca  sau  de  alte  forme 
de  organizare  întâlnite  la  popoarele  slave,  într‐o  seamă  de 
documente vechi de răzeşie apare că primul strămoş dovedit al 
acestei  comunități  avea  statut  de  boier.  Cu  vremea  însă 
moşnenii  şi  răzeşii  au  decăzut  la  rangul  de  țărani  liberi, 
posesori de pământ.  
Pe măsură ce a crescut tributul țării către turcii otomani, 
deci  şi  apăsarea  fiscală  (dările,  azi  zicem:  impozitele)  asupra 
țărănimii, soarta lor s‐a înrăutățit şi mai mult; în secolele XVI şi 
XVII  mulți  dintre  ei  s‐au  văzut  siliți  să‐şi  vândă  moşia  unui 
boier, ajungând astfel în aceeaşi stare cu țăranul şerb. 
Condiția  socială  de  răzeş  este  descrisă  şi  de  Dimitrie 
Cantemir în „Descrierea Moldovei”: 
Lucrarea  vorbeşte  despre  transformarea  răzeşilor  în 
țărani,  prin  contopirea  pământurilor  de  către  marii  boieri.  La 
sfârşitul  lucrării  Cantemir  anexează  prima  hartă  a  Moldovei. 
                                                      
42  P. P. Panaitescu . 
 
  {PAGE  }
Descrierea Moldovei este cea mai complexă lucrare despre stadiul 
de  dezvoltare  al  Moldovei  la  sfârşitul  secolului  al  XVIII‐lea.  În 
opera  lui  Dimitri  Cantemir  găsim  valoroase  referiri  la  viața  de 
toate  zilele  a  locuitorilor  din  acele  vremuri.  Locuitorii  satelor 
duceau o viață modestă,  locuind în case de chirpici sau uneori 
lemn.  Deci,  principalul  cadru  de  locuire  în  evul  mediu  era 
obştea  sătească.  Principalele  ocupații  practicate  erau 
agricultura,  păstoritul,  viticultura,  pescuitul,  apicultura  şi 
meşteşugurile  casnice.  Cresc  recoltele  prin  îmbunătățirea 
calității  solului  cu  ajutorul  asolamentelor  bi  şi  trienale, 
înhămarea şi înjugarea animalelor. Treptat înfloresc târgurile şi 
oraşele. Suzeranul era conducătorul suprem ce avea în serviciu 
nobili,  pentru  care  lucrau  țăranii.  Țărănimea  putea  fi  liberă 
(răzeşi‐Moldova,  moşneni  ‐Țara  Românească)  sau  dependentă 
(iobagi, rumâni, vecini). Întreaga societate medievală se baza pe 
relații şi multiple dependențe reciproce  sau interdependente. 
La   1600,  Mihai  Viteazul  va  intra  în  Moldova  şi  după  o 
bătălie  de  la  Bacău,  unde  înfrânge  pe  Ieremia  Movilă,  domnul 
Moldovei  de  atunci,  aliat  cu  polonii,  el  se  va  adresa  nobilimii, 
târgoveților  şi  răzeşilor  explicându‐le  „pohta  ce  a  pohtit”,  iar 
moşiile boierilor care au fugit cu Ieremia Movilă în Polonia, vor 
fi împărțite răzeşilor. Deci la sfârşitul secolului XVI, răzeşii erau 
prezenți în Moldova ca oameni liberi. 
Dar  înainte  lui  Mihai  Viteazul,  {  HYPERLINK 
ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefan_cel_Mareʺ  \o 
ʺŞtefan cel Mareʺ }, împreună cu armata sa de boieri şi răzeşi a 
luptat  împotriva  invaziilor  {  HYPERLINK 
ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Otomanʺ  \o  ʺImperiul 
Otomanʺ  },  Regatelor  ungar  şi  {  HYPERLINK 
ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Poloniaʺ \o ʺPoloniaʺ }, ca şi celor 
{  HYPERLINK  ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/T%C4%83tariʺ  \o 
ʺTătariʺ }. 

  {PAGE  }
Vechimea  răzeşilor  în  Moldova  este  prezentată  în  toată 
istoria  medievală,  de  la  Dragoş,  întemeietorul  şi  până  în  zilele 
noastre. 
Şi poate nu este lipsit de interes, ba chiar emoționant, să 
amintim  că  răzeşii  Curseştilor,  conform  actului  de  atestare  din 
1437,  existau  în  momentul  marii  bătălii  cu  turcii  de  la  Podul 
Înalt  Vaslui,  la  10  ianuarie  1475!  Ținând  seamă  că  oastea 
măritului  domn  se  compunea  şi  din  luptători  răzeşi  (oastea 
mare),  pe  care  apoi  îi  înzestra  cu  moşii  după  meritele  de  pe 
câmpurile de luptă.   S‐or fi luptat oamenii acestui sat Cursasca 
cu  turcii?  Nu  avem  informații,  dar  moldovenii  şi‐au  apărat  cu 
mari  sacrificii  moşia  strămoşească  şi  tindem  să  credem  că  nici 
curseştenii  nu au lipsit  de la marea confruntare. Unele izvoare 
vorbesc  că  morții  din  acest  măcel  ar  fi  fost  înmormântați 
undeva, la Pungeşti, la 4 kilometri apus de Curseşti (!). 
Din  acest  cadru  istoric  al  Moldovei  se  desprinde  şi 
poziția  satului  Curseşti‐Vale  în  contextul  geografic  stabilit  de   
documentele  vremii,  sat  răzăşesc,  cu  un  nucleu  nu  prea  mare, 
sufocat  de  marea  proprietate  feudală  din  juru‐i,  dar 
supraviețuitor  tuturor  vicisitudinilor  istoriei.  Dacă  la  1816  mai 
găsim  pe  Petrileşti  şi  Mâțeşti  viețuind  acolo  şi  a  căror 
proprietăți, prin urmaşii lor,  vor rezista tot secolul XIX dar şi în 
XX  –  putem  vorbi  de  o  clasă  socială  românească  venită  din 
străfundurile timpului numită în ultimii 600 de ani ‐ răzeşi. 
Ceea ce am dorit să demonstrăm „de ce Curseşti‐răzeşi”, 
cât  şi    dorința  noastră  legitimă  de  a  afla  câte  ceva  despre 
originile cuvântului atribuit unei părți din țărănimea Moldovei, 
în  limita  cercetărilor  făcute  de  înaintaşii  noştri,  considerăm  că 
am  imaginat o sumară şi probabilă  fotografie peste generațiile 
pierdute în neagra veşnicie şi că ştim acum, că acest sat îşi trage 
obârşia dintre fostele sate răzăşeşti. Răzeşi care au jucat un rol 
însemnat  în  evoluția  țării  noastre  prin  poziția  lor  economică, 

  {PAGE  }
poziție  care  determină  în  ultimă  instanță  şi    capacitatea 
intelectuală  de  a  se  situa  în  fruntea  tuturor  transformărilor 
sociale. Cât de mândri se simt locuitorii din Curseşti de numele 
lor vom încerca să aflăm în continuare. 

  {PAGE  }
CAPITOLUL 2
Curseştiul- rezervaţie naturală de istorie
şi cultură românească

2.1. Pe urmele răzeşilor


În  această  parte  a  monografiei  voi  înmănunchea 
informație lângă informație, pe cât mi‐a permis norocul să aflu, 
din  surse  diferite,  câte  ceva  despre  răzeşii  mei  din  Curseşti, 
oameni  care  au  făcut  cândva  fala  satului  sau  au  îndurat  toate 
câte  le‐a  pus  în  spate  istoria  şi  acum  fie  că  sunt  plecați  în 
pământ, fie că sălăşluiesc pe alte pământuri o vreme, dar viața 
lor  a  ars  pe  Dealul  Sghera,  pe  Cordăşa,  Dealul  Matei,  pe  la 
Arbori, pe Valea Mică, prin lunca râului Curseşti şi pe malurile 
lui străjuite de răchiți şi salcâmi şi o cât de cât rememorare ar fi 
de datoria noastră să facem, pentru ca trecutul lui să nu rămână 
chiar  o  necunoscută.  Nu  ne  tragem  din  neant.  Cimitirul  din 
Curseşti a fost cândva viu… 
Despre  acest  sat  mai  aminteşte  M.  Costăchescu  în 
„Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare”, p.519, şi 
Gh. Ghibănescu în „Surete şi izvoade, vol.VII, arătând că pe la 
1721  ‐  ¼  din  cătun  era  a  lui  Sandu  Silion.  Şi  mai  departe  e 
tăcere…  Documentele  de  natură  administrativă  sau  de  circuit 
imobiliar scot la iveală nume de proprietari, de moştenitori, de 
cumpărători şi vânzători de moşii şi atât. 
Un alt cercetător contemporan, cunoscător al locurilor şi 
documentelor  istorice  şi  arheologice,  Sergiu  Ştefănescu, 
aminteşte în revista (Elanul nr.45/2005): „despre uricul dat la 15 
mai 1437 de voievozii Moldovei Ilie şi Ştefan lui Tofan prin care 

  {PAGE  }
îi „întăreau” cinci sate, printre care şi Gârcenii şi Dumbrăvenii, 
moşie  pe  care  se  găseau  şi  afluenții  pârâului  Racova:  Vornița, 
Gârcineanca, Recea, Dumbrăvița, Curiasca etc. 
Din  moşia  întinsă  de  pe  „vârful  Racovei”  s‐au  desprins 
de‐a lungul vremurilor, o dată cu înființarea altor sate, moşiile 
Pungeşti,  Gârceni,  Trohan,  Recea,  Slobozia,  Racovița, 
Dumbrăvenii, Curseştii Deal şi Vale, Toporăştii.” 
Cum au trăit însă, cum a gândit viața marea gloată, mai 
înstărită sau mai nevoiaşă, rămâne în umbra uitării şi memoriei 
topită  sub  țărână  a  celor  plecați  pe  drum  fără  întoarcere.  Or 
Curseştiul a fost o localitate plină de viață, de bucurii şi tristeți, 
o  oază  de  spiritualitate  românească  ce  a  rezistat  timpului  hain 
sau însorit. Ceva din aceste timpuri aş dori să aduc în  paginile 
ce urmează. Adică mici portrete şi un pic de atmosferă trăită de 
cei  ce  au  dăinuit  la  Curseşti  –  sat  răzăşesc  prin  excelență,  bine 
ascuns între dealurile de la stânga pârâului Racova, în condiții 
naturale  prielnice  păstrării  moştenirii  culturale  ce  vine  din 
adâncimea veacurilor şi mileniilor. 
Prea  departe  nu  voi  putea  merge  în  adâncimea  vremii  – 
îmi  lipsesc  documentele  ‐      dar  voi  încerca  să  descopăr  omul 
simplu trăitor, țăranul mai prost sau mai luminat dar destul de 
îndemânatic  la  lucrul  pământului,  facerea  copiilor  şi 
supraviețuirea  nației  care  astăzi  se  cheamă  România.  Răsfoind 
pagini  de  monografii,  de  la  unul  şi  de  la  altul,  toți  autorii,  în 
capitolul intitulat „Fii satului” au ales crema universitară şi au 
neglijat  cu  totul  prostimea  din  care  au  răsărit  deştepții  cu  care 
să ne mândrim. 
Nici eu nu voi putea coborî prea mult în „talpa țării”, ea 
nelăsând  urme  scrise  prin  hrisoavele  academice,  ci  doar 
sudoarea  scursă  în  pământul  de  unde  se  scotea  hrana  cea  de 
toate zilele şi crucile din cimitir cu nişte nume şterse de ploaie, 
şi abandonate prin buruieni de urmaşii care nici ei nu mai sunt. 

  {PAGE  }
De  cei  care  şi‐au  săpat  în  piatră  identitatea  şi  şi‐au  adăpostit 
osemintele  în  cavouri  arătoase  s‐au  ocupat  istoricii,  fiindu‐le 
mai la îndemână, dar aşa muritori nu a avut Curseştiul. A fost 
cândva  un  boier  grec  la  Pungeşti,  unul  Jak  Marcopolo,  care  a 
făcut avere în România, împreună cu toată grecimea Fanarului 
ce  invadase  Moldova  noastră  roditoare  şi  aducătoare  de  mari 
venituri şi trai de huzur, dar el nu era răzeş. Şi l‐am citat pentru 
că  mulți  din  oamenii  Curseştiului  (până  la  colectivizare)  au 
mâncat  o  bucată  de  pâine  pe  moşia  acestuia.  Să‐i  fie  țărâna 
uşoară  şi  lui  şi  a  lor  noştri  confrați.  Că  nu  mi‐am  propus  să 
comentez  istoria,  ci  doar  să  vorbesc  despre  oamenii  unui  sat 
răzăşesc  atestat  documentar  la  1437,  înfloritor  peste  timpuri  şi 
acum aproape în prag de dispariție. Pentru că aşa cum boierul 
Sofronie, prin secolul XVIII a adus clăcaşi în Curseşti Deal să‐i 
lucreze  pământurile,  tot  aşa  în  zilele  noastre,  socialismul  a 
absorbit  populația  sătească  la  oraşe  iar  schimbările  structurale 
ale proprietății după 1989, au fugărit tinerețea curseştenilor pe 
meleaguri  străine,  lăsându‐şi  de  nevoie  satul  în  părăsire  şi 
suferință,  alte  neamuri  profitând  de  fiii  acestui  sat  căruia  eu 
încerc  acum  să‐i  schițez  o  palidă  fotografie  socială,  spre 
cunoaşterea viitorimii şi a neuitării rădăcinii din care ne tragem. 
Din nefericire şi din neputință, structura acestei cărți va fi 
foarte  eterogenă,  formată  din  „țăndări”,  ca  nişte  cioburi  de 
urcior sau strachină scoase din țărână şi recompuse cu ajutorul 
ghipsului  şi  a  formelor  lor  geometrice  în  ceea  ce  au  fost  ele 
cândva  pe  măsuța  românului,  cu  trei  picioare,  în  jurul  căreia 
stătea  numeroasa  lui  familie  în  fața  castronului  cu  borş  de 
buruieni şi mămăliga tăiată cu sfoara în părți egale. 
Mai  întâi  aş  consemna  că  natura  vegetală  a  locurilor  a 
mai  păstrat  ceva  din  codrii  milenari  şi  înălțimile  deluroase  ale 
peisajului  curseştean.  Contemporanii  din  județul  Vaslui  ies 
duminica  la  umbra  secularilor  şi  frig  fleici  pe  grătare,  iar  unii 

  {PAGE  }
încearcă chiar să imite pe străbuni, cu miei la proțap, sau peşte 
la  proțap,  sau  miel  copt  în  groapa  cu  jar  unde  este  vârât  cu 
blană  cu  tot.  Să  ne  imaginăm  că  şi  în  trecutul  îndepărtat  se 
întâmpla la fel? Poate, că obiceiurile casnice se moştenesc şi se 
transmit din generație în generație ca şi moştenirea genetică.  O 
fi!  Dar  gândirea,  dar  caracterul,  dar  comportamentul,  dar 
răutatea  sau  bunătatea  trec  din  generație  în  generație  şi  se 
perpetuează  la  nesfârşit?  Dar  frica  omului  de  necunoscut,  de 
viața de Dincolo, de ziua de mâine? Dar prăpastia hormonală ce 
leagă  şi  dezleagă,  înnebuneşte  şi  scote  omul  din  țâțâni,  de  se 
trezeşte,  când  se trezeşte  cu  o  claie de  copii  în  cârcă,  care‐i  cer 
de mâncare, sau cu un proces de viol şi o încarcerare sedativă, 
sau şi mai rău atârnând de creanga unui nuc pentru că draga lui 
sau dragul ei nu i‐a împărtăşit iubirea? Că au fost în Curseşti şi 
asemenea cazuri. 
Sunt  fațete  ale  omului  date  de  natura  lui  sofisticată,  aşa 
cum îi este şi anatomia cu procesele ei biologice. Ceva din toate 
acestea mi‐aşi fi dorit să aflu despre înaintaşii mei ce şi‐au trăit 
traiul pe malul râului Cursasca. Dar puține am aflat din sursele 
documentare scrise. De aceea voi încerca să reconstitui viața cea 
de  toate  zilele  din  Curseşti  după  mărturii,  după  biografii 
succinte sau mai pe larg, după convorbiri cu fiii satului care mai 
au ceva amintiri despre trecut, din jurnale vechi şi mai noi.  Şi 
nu în ultimul rând, voi folosi pagini din Jurnalul meu personal, 
care atunci când notam în el una sau alta, cu vreo 50 de ani în 
urmă,  nu  m‐am  gândit  că  va  putea  constitui  vreodată  o 
cărămidă  din  istoria  satului  Curseşti  şi  a  oamenilor  săi.  Abia 
acum  când  tăvălucul  timpului  a  acoperit  totul  sub  pulberea 
uitării, el a devenit o comoară, o flăcăruie ce răzbate din țărâna 
trecutului,  aşa  cum  izbucneau  pe  dealurile  Curseştilor 
pâlpâirile miraculoase ale unor comori ascunse de înaintaşi. 

  {PAGE  }
Iar  după  puținele  informații  documentare  aflate  prin 
arhive,  voi  încerca  mai  întâi  să  creionez  câte  ceva  despre 
oamenii  luminători  de  conştiințe  ce  au  sălăşluit  o  vreme  la 
Curseşti,  cât  şi  despre  condițiile  sociale  şi  spirituale  ce  au 
evoluat în timp o dată cu înaintarea generală. 
Momentele  ce  urmează  în  aceste  file,  cu  excepția  celor 
dinainte  de  anii  1944,  s‐au  desfăşurat  sub  teroarea  unei  poliții 
politice menită să înspăimânte şi să anihileze orice rezistență. 
Dar  mai  înainte  de  a  porni  la  defrişarea  necunoscutului 
în  care  este  cufundat  Curseştiul,  aş  porni  incursiunea 
monografică  prin  câteva  figuri  de  săteni  ce  au  trăit  pe  acest 
meleag,  au  visat  ca  tot  omul  la  cele  ale  vieții  nevoi,  şi  au 
dispărut  apoi  în  coşul  de  gunoi  al  istoriei,  pe  unde  rar  se 
întâmplă să mai răscolească cineva. 
Intenția mea este să vorbesc mai mult de răzeşi, de aceşti 
români  coborâtori  din  proprietari  de  pământ,  la  început  de 
mărimea  moşiilor  şi  apoi  din  ce  în  ce  mai  mici  până  la  limita 
unei existențe de subzistență, spre sfârşitul secolului al XIX‐lea 
şi începutul secolului al XX‐lea. 
Până  la  instaurarea  orânduirii  socialiste  şi  chiar  şi  după 
aceea, o vreme, viața oamenilor, cea de toate zilele, se strecura 
printr‐o  cultură  materială  simplă  dar  suficientă,  ca  şi  gândire 
lor, de altfel. 
Pe vremea când învățătorul Ioan Adam, despre care vom 
vorbi  în  alt  context,  învăța  copiii  Curseştilor,  şi‐şi  culegea 
materia  primă  pentru  viitoarele  lui  cărți,  din    cultura  orală 
locală, România ieşise învingătoare la Mărăşeşti şi fii satului se 
întorseseră acasă pentru a lua din nou plugul  de coarne. Viața 
la  Curseşti  îşi  continua  curgerea  ei,  alături  de  pârul  cu  acelaşi 
nume  ce‐l  traversează.  Răzeşii  şi  frații  lor  mai  săraci,  (victime 
ale  vitregiilor  istoriei  şi  gândirii  ce  se  scălda  în  moştenirea 
culturală a condiției de iobag analfabet) se îndeletniceau cu ce îi 

  {PAGE  }
învățaseră  străbunii  din  totdeauna  –  arătură  pe  petecul  de 
pământ,  cu  plăvanii,  semănătura,  lupta  cu  buruienele, 
recoltarea,  cât  dădea  Dumnezeu,  şi  respectarea  cu  evlavie  a 
tuturor sărbătorilor mari şi mici, udate după puteri. 
După 1864 însă, în acest bazin de neaoşitate românească, 
se iveau zorii unei evoluții spre modernitate capitalistă – şcoală 
obligatorie pentru toți copii satului – însemnând o treaptă mai 
sus  față  de  învățăturile  biblice  ce  guvernau  din  îndepărtatele 
veacuri  nevoia  de  a  şti  de  unde  venim,  ce  rost  avem  pe  aici  şi 
încotro ne îndreptăm. Şcoala lumina căi neumblate prin mintea 
oamenilor  şi  era  ceva  mai  grea  decât  explicațiile  religioase,  pe 
înțelesul  tuturor  vorbitorilor,  şi  care  rezolvau  toate 
nedumeririle vieții în care omul intra fără să ştie şi fără să i se 
ceară  acordul:  Dumnezeu  făcuse  lumea,  suflase  peste  nişte 
modele omeneşti din lut, din start cu unele defecte ce trebuiau 
reparate prin penitență desăvârşită, şi tot ce ni se întâmplă, voia 
Domnului este, în fața căruia nu e loc de împotrivire, ci doar de 
smerită  supunere.  Învățăturile  evanghelice  răspândite  în 
permanență  de  preoți  îndemnau  la  iubirea  aproapelui,  la 
abstinență,  modestie,  milă,  cumpătare,  bună  înțelegere  între 
enoriaşi,  comportament  ce  le  asigura  în  final  o viață  veşnică  şi 
fericită  în  ceruri.  Omul  încă  nu  spărsese  cerurile  cu  rachete 
cosmice  şi  nave  interplanetare,  promisiunile  creştinismului 
fiind întru totul credibile. Şi toată această învățătură auzită din 
amvonul  bisericii,  ținuse  loc,  multă  vreme,  codului  penal  sau 
codului  civil.  Regulile  de  bună  cuviință  şi  bună  comportare 
fiind  în  concepția  vremii    de  esență  divină.  Cerințele  lor 
guvernau  eficient  mintea  omului  simplu  care  se  simțea 
supravegheat  în  permanență  din  înălțimea  cerului.  Fereala  de 
cele rele era dictată dinăuntru lui, ceea ce nu ar fi putut realiza 
niciodată păzitorii legilor civile. Şi astfel în colectivitatea satului 
existau  reguli  după  cele  10  Porunci,  exista  ruşine  şi  căință, 

  {PAGE  }
posturi ținute cu strictețe şi sărbători memorate de toată obştea. 
„De  când  te  doare  capul,  mătuşă,  întreba  doctorul  sau 
„doctoroaia”  satului.  Şi  mătuşa  nu  avansa  o  anumită  dată 
calendaristică,  greu  de  memorat,  ci  răspundea  cu  precizie:  ‐ 
După  Sfânta  Maria  sau:  ‐  Din  postul  Mare,  iracă  Doamne,  pi 
semne că m‐am spurcat di frupt… 
Tot aşa, starea vremii, subiect de prim rang şi interes, nu 
avea  nici  o  legătură  cu  ştiința  meteorologiei  de  care  se  face 
astăzi atâta caz.  Ploaia şi rodul pământului erau orânduite de 
Dumnezeu. S‐a trăit şi s‐a murit cu frica de Dumnezeu. Religia 
a  ajutat  oamenii  să  fie  mai  buni  şi  să  viseze  la  o  viață  veşnică, 
după  ce  scapă  de  Marea  Judecată.  Li  se  oferea,  deci,  o 
perspectivă,  o  alternativă  de  speranță  menită  să  atenueze  frica 
şi tristețea morții. 
Odată  rezolvată  problema  filosofică  a  existenței,  ce  le 
asigura  o  linişte  sufletească,  curseştenii  îşi  căutau  liniştiți  de 
cele pământeşti. Cei mai mulți dintre ei aveau cam ce le trebuie 
pe  lângă  casă:  boi,  car    cu  jug  şi  tânjeală,  ba  şi  corlatie  pentru 
încărcături  mai  voluminoase,  plug,  boroană,  sape,  hârlețe, 
chitonag, săpăligă, râşniță, meliță, vârtelniță, sape, hârlețe etc. 
Gospodarii  de  rând  care  dețineau  cai  ori  boi  aveau,  de 
obicei,  o  şură,  care  la  unul  din  capete  avea  amenajat  un  grajd 
unde  țineau  animalele  şi  un  loc  pentru  adăpostit  carul,  căruța 
sau sania. Aceşti gospodari, posesori de vite de muncă, aveau şi 
pământ şi, deci, şi inventar agricol: plug, boroană (grapă), apoi: 
coasă simplă ori cu hreapcă, sape, seceri – pentru toți membrii 
familiei, precum şi hârleț, lopată, furcă, greblă, târnacop, topor, 
secure, chitonag, cleşte de cuie, bardă, toaipă, ferăstrău de tăiat 
lemne,  ferăstrău  de  curățat  pomii,  beschie  (joagăr),  batcă, 
ciocan, cocârțală, ghin, scăunoaie şi cobâlă. 

  {PAGE  }
De  asemenea,  nu  era  gospodar  căruia  să‐i  lipsească 
suvacul  de  făcut  opinci  şi  băbuşca  pentru  băgat  ața  în  bata 
izmenelor. 
Cei  care  dețineau  vie,  aveau  în  inventarul  lor  şi  un 
foarfece  sau  două  pentru  tăierile  viței  de  primăvară,  un 
vermorel, butoaie, căzi, dejuțe, zdrobitor, teasc, ciubere, precum 
şi  scule  mici  ca:  păpuşă,  ciocan,  priboi,  cangă  pentru  înfundat 
butoaie şi pus cercuri. 
În  casa  unui  cioban  se  mai  găseau:  hârdăul  în  care  se 
punea  laptele  la  închegat,  mai  multe  donițe  pentru  muls  oile, 
hârzobul  şi  strecurătorile  pentru  strâns  caşul  şi  urda,  tăujerul 
pentru  mestecat  în  jintiță,  câteva  cupe  care  serveau  la  muls, 
leasa  din  mlajă  subțire,  unde  se  zvânta  caşul  şi  răbojul  pentru 
însemnările privind activitatea stânei. 
Nici unui  cioban nu‐i lipsea un ceaun mare pentru fiert 
zerul , o cadă pentru apă, o putină pentru făcut dubala necesară 
tăbăcitului pieilor, culmea de ras şi uscat pieile, bățul ciobănesc 
cu  cața    pentru  prins  oile  şi  fluierul  la  brâu.  Meseriaşii  din  sat 
aveau  inventarul  lor,  după  meseria  pe  care  o  practicau. 
Lemnarul  (tâmplar  dar  şi  dulgher)  avea  în  atelierul  lui 
fierăstraie  de  diferite  mărimi,  rindele,  gealăie,  tejgheaua  de 
tâmplărie,  barda,  toaipa,  bărdița,  toporul,  tesla,  cumpăna  de 
apă, vinclul, compasul, cuțitoaiele, ciocane de fier şi de lemn de 
diferite mărimi, coarbă, burghie, rangă, picior de capră, cleşti de 
cuie,  cleşti  „patent”,  diamant  pentru  tăiat  sticla  de  geam,  dălți 
diferite,  metru,  ruletă,  şurubelnițe,  chei  fixe,  chei  mobile  şi 
altele. Industria uşoară a vremii oferea toate aceste scule. 
În  atelierul  unui  dogar,  cum  era  prietenul  meu  Victor 
Burcă,  în  afară  de  o  parte  din  sculele  pe  care  le  găsim  la  orice 
lucrător în lemn, se mai putea afla: ciocan  de dogărie, păpuşa 
cangă,  şurubul  de  tras  doage,  masa  de  tras  doage,  modele  sau 
şabloane, dornuri sau priboaie, compasul de dogărie şi altele. 

  {PAGE  }
La  gospodarul  din  sat  de  meserie  fierar  se  găseau  în 
atelier:  foale,  nicovală  (ilău),  ciocan  mare  (baros),  ciocane  mai 
mici, ciocan şi cleşte pentru potcovit, cleşte pentru foc, cuțitoaie 
de potcovărie, raşpile şi altele. 
Cizmarul  mai  avea:  draifus,  scule  de  diferite  mărimi, 
ciocan  cizmăresc,  calapoade,  capsator,  preducele  de  găurit  şi 
alte scule mărunte. 
Din  gospodăria  unui  sătean  nu  lipseau  niciodată  sculele 
ce se foloseau în gospodăria casei la lucrurile aşa‐zise femeieşti, 
care  formau  un  inventar  apreciabil.  În  primul  rând  furca  şi 
fusele, cărora le urmau: melița şi melițoiul pentru bătut cânepa 
şi  inul,  pieptenii  cu  un  rând  şi  două  rânduri  de  dinți,  fuşalăii, 
ragila,  urzitoarea,  vârtelnița,  răşchitorul,  letca  şi  altele.  Pentru 
țesut, gospodinele aveau stative sau războaie, mai multe suluri 
de  dinapoi  şi  de  dinainte,  vatale,  scripete,  spată,  ițe,  fucei, 
lopățică, slobozitor, suveică, tălpigi, speteze, tindeche, chingi şi 
mai multe pene de fixat stativele (războaiele). 
Erau curseştenii oameni aşezați la casa lor, chiar dacă era 
făcută în grabă, cu ajutorul rudelor, din chirpici presați printre 
pari  şi  lipită  pe  deasupra  cu  „tencuială”  din  lut  amestecat  cu 
balegă  de  cal,  „tencuială”  ce  acoperea  nu  numai  pereții,  ci  şi 
pardoseala,  care  căpăta  o  culoare  spre  galben  şi  peste  care  se 
aruncau țolice din codițe. Apoi varul, fie alb, fie siniliu, dădea o 
prospețime de ou de Paşti acestor case cu două camere laterale 
şi hol la mijloc, plus un chiler lateral, ca bucătărie şi dormitor de 
vară şi de iarnă, pentru că spațiul era mai mic şi mai călduros, 
după soba cu cuptor şi vatră, dormind copiii laolaltă cu mâțele. 
În  aceste  case  s‐a  trăit  şi  s‐au  petrecut  viețile  curseştenilor  în 
chipul  cel  mai  natural,  neviciat  de  toate  viiturile  nefaste  ce 
aveau  să  inunde  țara  noastră  mai  târziu.  Găsesc  că  oamenii 
acelor  ani  s‐au  simțit  bine,  concluzii  ce  le  trag  după  tendința 

  {PAGE  }
clasei  mijlocii  de  astăzi  ce‐şi  caută  refugii  în  casele  de  vacanță 
din afara oraşelor.  

2.2. Figuri de răzeşi din Curseşti


 
Şi acum să citim amintirile şi părerile personale ale unor 
urmaşi  de  răzeşi,  ce  se  întind  cam  pe  100  de  ani,  între  1900  şi 
2000,  ce  cuprind  informații  despre  perioada  vremurilor  mai 
bune şi mai rele, în care Curseştiul şi oamenii lui au trecut de la 
răzeşie  la  ceapism  şi  de  la  rigorile  cooperativizării,  din  nou  la 
proprietatea răzăşească. 
 

2. 2. 1. Mărturiile Ecaterinei Huşanu date în ziua


de 15 decembrie 2007 la vârsta de 100 de ani (mai
puţin 40 de zile, cât şi mai târziu, până în toamnă –
noiembrie 2008).
 

2.2.2. Mai întâi câteva date despre Ecaterina


Huşanu, a treia fată a bunicii, mama mea.
 
La  24  ianuarie,  1908,  apare  pe  lume  în  familia  Petrilă 
Ioan,  tatăl  şi  Petrilă  Zoița  (fostă    Zota),  mama,  o  fată  pe  nume 
Ecaterina. Şi tatăl ei şi mama ei aveau 35 de ani.  
Aşadar,  Ecaterina  Huşanu  se  trage  din  familia 
Petrileştilor  pomenită  de  Dan  Răvaru  în  „Cartea  întâi  a 
Racovei”. În Curseşti mai existau, cel puțin în timpul de după 
1900, încă trei Petrilă.  
În cartea istoricului vasluian se menționează: 

  {PAGE  }
La  11  februarie  181643  are  loc  o  împărțeală  a  moşiei 
Curseşti,  un  exemplu  edificator  pentru  evoluția    proprietății 
răzăşeşti.  
Tot  pământul  Curseştilor  a  fost  împărțit  inițial  pe  5 
bătrâni,  apoi  numai  pe  doi:  Petrileştii,  partea  care  a  rămas  în 
stăpânirea  răzeşilor  şi  Mâțeştii  care  au  trecut  în  proprietatea 
logofătului Costache Ghica.  
Apoi  în  familia  bunicului  meu,  răzeş  get‐beget,    vin  zile 
grele.  Bunicul  moare,  copii  rămân  mici,  nu  ştiu  cum  s‐o  fi 
descurcat  bunica.  Dar  statul  român  acordă,  după  războiul  din 
1918,  burse  pentru  copii  veteranilor.  Şi  astfel  sunt  trimise  la 
şcoli  secundare,  pe  cheltuiala  statului,  două  fete  ale  bunicii: 
Elena  şi  Maria.  Două,  Natalia  şi  Ecaterina  rămân  la  nivel  de  4 
clase. După ce mai cresc, şi îşi termină studiile, fetele mai mari 
realizează căsătorii onorabile şi la treburile gospodăriei rămâne 
bunica, văduvă, cu Ecaterina, o fată de 13 ani, un fel de „fetița 
cu chibrituri”. Învârte pământurile, praşilă, secere, mulsul vacii, 
mâncare  la  porci  şi  toate  celelalte.  Bunica  rămasă  şocată  după 
pierderea  soțului,  se  poartă  crunt  cu  dânsa.  Abia  îi  cumpăra  o 
rochiță  de  stambă  pe  an,  persecuțiile  la  care  era  supusă  fiind 
atât  de  nedrepte,  încât  mama  mea  şi  le  aminteşte  şi  astăzi  şi  o 
blestemă. Îi reproşează, de exemplu, că de ce pe surorile ei le‐a 
dat  să  urmeze  şcoli  gimnaziale  iar  pe  dânsa  a  ținut‐o  la  coada 
vacii?  Că  ar  fi  avut  şi  ea  altă  soartă.  Mi‐a  povestit  odată  cum 
bunica a făcut plăcinte cu brânză, pe ea trimițând‐o să rânească 
în  grajd  şi  când  s‐a  întors  n‐a  mai  găsit  nimic.  Totul  fusese 
mâncat  şi  încuiat  într‐o  ladă.  Presupun  că  viața  tinerei  mele 
mame  a  fost  dură,  ceea  ce  a  determinat‐o  să  plece  de  acasă  la 
Gheorghe Petrilă (apoi Huşanu) la o vârstă foarte tânără. Am în 
față  Certificatul  ei  de  căsătorie:  Soțul:  Gheorghe  Petrilă,  soția: 

                                                      
43 Dan Răvaru, Cartea întâi a Racovei , pag.157 
  {PAGE  }
Ecaterina Petrilă. (De ce îl chema pe tata Petrilă – voi explica în 
altă parte. El vine, de fapt din familia Huşanilor, care presupun, 
se  trag  din  satul  Huşeni,  altă  localitate  răzăşească,  despre  care 
voi vorbi în altă parte). 

 
Căsătoria are loc la 13 ianuarie 1929. Tata avea 43 de ani 
iar  mama  21.  În  fapt  însă  ei  se  luaseră  mai  de  mult.  La  data 
căsătoriei eu eram deja în luna a 6‐a!  
Bunica,  Zoița  Petrilă,  rămasă  singură,  doar  cu  un  băiat 
minor,  Constantin,  are  parte  de  o  viață  grea,  despre  care  voi 
mai  aminti.    Sărăceşte,  îmbătrâneşte,  o  duce  greu,  Ecaterina, 
mama  mea,  îşi  face  o  gospodărie  înfloritoare.  Începe  periplu 
unei vieți de muncă, de speranțe, de satisfacții. Unele secvențe 
se  găsesc  în  romanul  meu  „Vitrina  cu  fantasme”.  Oricum, 
părinții  mei  au  avut  de  luptat  cu  administrația  socialistă,  sunt 
trecuți la chiaburi, li se impun cote mari, când au vrut să intre 
în  CAP  nu  i‐au  primit,  fiind  socotiți  duşmani  de  clasă  care  ar 
putea  să  „saboteze”  C.A.P.‐ul  pe  dinăuntru.  Au  intrat  până  la 
urmă.  Îndată  după  1945,  tata  şi  dl.  Gh.  Gemene,  învățătorul 
satului, duc o campanie prin sat de înscriere  în Partidul  Social 
  {PAGE  }
Democrat  iar  la  unificarea  cu  Partidul  Muncitoresc  Român 
devine, fără să vrea, membru al Partidului Comunist Român, de 
unde, mai târziu avea să fie exclus. 
Mai  sus  câteva  fotografii  de  la  începuturile  căsniciei 
mamei. 
În prima cred că este de la căsătoria civilă, iar a doua, de 
când aveam eu, cred, vreo patru ani, pe ghizdele la fântâna din 
grădină, în spatele şurii, cu mătuşa Maria în mijloc (lovită mai 
târziu de un tren la trecerea barierei în gara Rafaila şi ucisă).  
În  câteva  cuvinte  aş  vrea  să  notez  că  după  anul  1946, 
viața  satului  se  schimbă,  oamenii  consăteni  până  atunci,  devin 
deodată diferențiați: unii sunt țărani săraci, alții țărani mijlocaşi 
iar  alții,  cei  mai  năpăstuiți,  chiaburi.  Lupta  de  clasă  ia  forme 
absurde  în  satul  românesc.  Țăranul  român,  aşa  cum  a  ieşit  el 
din  istorie,  deodată  nu  mai  încape  în  satul  său  din  cauza 
originii  sociale  „nesănătoase”.  Cel  din  ultima  categorie  devine 
ciumat, copii lui nu vor încăpea în nici o şcoală superioară. Tata 
care  făcuse  România  Mare,  ajunsese  în  rândul  ciumaților.  I  se 
suspendă toate drepturile. Este chemat la organizația de bază şi 
i  se  ridică  carnetul  de  partid,  chiar  de  către  unul  din  familia 
Petrileştilor, Chiricuță, care ajunsese secretar de partid. Nu i se 
mai  dă  carnet  de  veteran  de  război  cu  bilete  de  călătorie  pe 
CFR, este izolat de comunitate ca un străin, în propria lui vatră. 
Sunt vremuri pe care Ecaterina Huşanu nu le uită. 
Dar a trecut cu bine prin aceste vremi, a fost supusă, şi‐a 
achitat cotele la timp, deşi cu mari sacrificii. Sădesc părinții mei 
o vie pe lotul de folosință, respectiv grădina de lângă casă, care 
până la urmă avea să‐i fie împărțită la 3 consăteni, lor lăsându‐
li‐se  numai  15  ari.  Fac  vreo  25  de  stupi  şi  cu  mierea  vândută 
dovedesc datoriilor. Stupi aveai voie să ții cât mai mulți, fiindcă 
mierea mergea la export pe valută. Şi țara avea nevoie de multă 

  {PAGE  }
valută  pentru  a‐şi  achita  datoriile  externe  făcute  cu 
industrializarea. 
Trauma  lor  a  fost  mai  mult  de  natură  sufletească.  Au 

suferit pentru faptul că sunt scoşi din rândul oamenilor, fără să 
aibă vreo vină. 
În fotografiile de mai sus, părinții mei la vârsta senectuții. 
Fotografia mamei este realizată la mulți ani de la moartea tatei, 
pe  când  locuia  de  acum  la  Vaslui.  Când  şi‐a  făcut‐o  (eram 
împreună)  mi‐a  şi  spus,  cu  spiritul  ei  de  a‐şi  măsura  conştient 
drumul prin viață: „Asta‐i ultima fotografie pe care o mai fac!„ 
După  realizarea  ei  a  mai  trăit  mulți  ani,  trăieşte  chiar  şi  acum 
când scriu… şi când aş putea să‐i mai fac încă o fotografie, şi i‐
am  şi  făcut  la  aproape  101  ani!,  dar  este  foarte  bătrână,  merge 
prin  casă  sprijinindu‐se  de  masă,  îi  amorțesc  picioarele,  spune 
că  nu  le  simte,  sunt  ca  nişte  butuci,  amețeşte…  Doar  mintea  îi 
este  foarte  limpede  şi  memoria  anilor  tineri.  Drept  dovadă, 
mărturiile  pe  care  le  voi  însuma  mai  jos.  Şi  o  concluzie  a 
senectuții: 
„E neplăcut să fii foarte bătrân! Poți însă să‐
ți iei singur viața? Nu…!” – îmi spunea ea. 
Iată şi mărturiile: 
În secolul XIX şi până la Reforma agrară din 
1921  o  parte  din  suprafața  arabilă  a  satului 
Curseşti‐răzeşi  era  ocupată  de  moşia  boierului 

  {PAGE  }
Sofronie,  ea  fiind  situată  la  est  de  pârâul  ce  curge  pe  Valea 
Mare, până sus, pe Dealul Sghera şi de la liziera Pădurii statului 
(N)  până  spre  hotarul  localității  Toporăşti  dincolo  de  Curseşti 
clăcaşi  (actualmente  Curseşti  Deal  (sat  înființat  de  boierul 
Sofronie,  care  neavând  mână  de  lucru,  deoarece  oamenii  din 
Curseşti  vale  erau  răzeşi  cu  pământ  mult,  a  adus  țigani  şi  i‐a 
localizat  în  Cuseşti  Deal,  făcându‐le  case  şi  împroprietărindu‐i 
cu mici loturi de pământ şi grădini). 
După reforma agrară din 1921 moşierul Sofronie dispare 
şi  pământurile  lui  sunt  împărțite  luptătorilor  din  Războiul  de 
reîntregire a neamului din 1916‐1918 şi văduvelor de război. 
În  1875  se  naşte  tatăl  Ecaterinei  Huşanu  –  Petrilă  care 
primeşte de la înaintaşii săi o suprafață de teren de 12 hectare. 
El  participă  la  războiul  din  1916‐1918  nu  în  calitate  de 
combatant, ci de mobilizat la tăierea de lemne în pădure pentru 
nevoile  statului  şi  frontului.  Nu  mai  primeşte  pământ  în  1921, 
fiindcă avea. 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
e
Vedere generală a amplasamentului satului Curseşti 
 

  {PAGE  }
În  satul  Curseşti‐răzeşi,  fiind  amplasat  pe  versanții  a 
două dealuri şi două văi orientate spre sud, spre Valea Racovei, 
pământurile răzeşilor, înainte de dividerea lor prin moşteniri de 
la  o  generație  la  alta,  erau  loturi  compacte  întinzându‐se  de  la 
răsărit spre apus şi traversând de‐a curmezişul cele două văi şi 
două  dealuri  (Dealul  Matei  şi  Dealul  situat  spre  hotarul 
comunei Pungeşti). 
Ecaterina  Huşanu,  cu  memoria  din  tinerețe  intactă,  îşi 
aminteşte  de  numele  răzeşilor  din  sat:  Nicu  Stamate,  Neculai 
Stamate  şi  Alecu  Stamate  –  trei  frați  –  familia  Cehan 
(considerați  boierănaşi),  doi  frați  Dumitrache  Cehan  şi      Nicu 
Cehan,  ultimul  deținând  până  prin  anii  1945  şi  o  moară 
țărănească.  Şi  enumerarea  continuă:  Mihalcea,  cu  o  fată 
căsătorită  la  Gârceni  cu    Gavrilă,  o  localitate  la  Nord  de 
Pungeşti,  mare  gospodar,  deținând  maşini  agricole  şi  o  casă 
arătoasă  cu  multe  anexe,  care  după  deposedarea  făcută  de 
comunişti  îşi  pierde  uzul  rațiunii  şi  moare  după  decesul  soției 
lui,  soră  cu  soția  lui  Cehan  din  Curseşti;  Familia  Pitaru,  cu  5 
copii: trei băieți (Dumitru Nica, Costică Nica, Gheorghe Nica şi 
două fete). 
Mama Ecaterinei Huşanu, Zoița Zota, nu se trăgea dintr‐
o  familie  prea  înstărită  dar  la  căsătorie  vine  cu  o  zestre  de  1 
hectar  de  vie  indigenă,  vechea  vie  românească  de  mare 
productivitate,  pierită  apoi  în  toată  țara  din  cauza  filoxerei. 
Acest Zota avea 2 fete din care una s‐a pierdut timpuriu. 
O altă familie cu mult pământ (media răzăşească era cam 
de  12  hectare)  era  cea  a  lui  Mironescu  (oamenii  din  sat  i  se 
adresau cu „Cucoane Ioane”, ca şi celor din familia Cehan). 
Alte  familii  de  răzeşi:  Palade,  Leon,  Ghe.  Pădure  (de 
profesie pădurar) cu o proprietate cam de 10‐12 hectare, cu doi 
copii, unul Visarie şi altul care moare în cel de al doilea război 
mondial,  iar  primul  în  anul  2006;  apoi  îşi  mai  aminteşte  de 

  {PAGE  }
„coana Tinca, fata lui Gh. Nica, din neam Cehănesc, tot bogată. 
Spre bătrânețe scotea de  undeva bănuți de argint şi‐i schimba 
pentru  nevoile  zilnice;  familia  David,  tot  bogată,  dar  cu  10 
copii! Avea casa pe coasta unui deal, cu grădină mare plină de 
pomi  roditori,  cu  pere  mari,  roşii,  ce  se  coceau  mai  târziu  şi‐ți 
făcea cu ochiul de peste gard când treceai pe drum. Apoi avea 
vreo  50  de  stupi  primitivi  (în  buduroaie)  din  care  recolta  prin 
luna  iulie  fagurii  plini  cu  miere  ce‐i  reteza  din  stup  cu  o 
cusutură, un fel de tijă lungă cu un cuțit la capăt, aplecat la 45 
de  grade,  şi‐i  punea  în  coveți  unde  se  scurgeau  sau  îi  storcea, 
făcând din ei nişte boțuri pe care apoi le transforma în calupuri 
de ceară. În mijlocul curții avea plantat un stâlp înalt ce susținea 
casa  porumbeilor.  Şi  toți  aceşti  copii,  zece  la  număr,  care  au 
supraviețuit,  fete  mai  mult,  au  învățat  carte  pe  la  Cernăuți  la 
nişte şcoli sanitare, iar două nepoate au ajuns doctorițe. 
Alți  răzeşi  erau  mai  puțin  înstăriți  (mijlocii),  precum 
Andone  Vasile,  cu  casa  lângă  gârla  ce  traversa  satul,  Gh. 
Picioroagă, cu casa în capul satului pe un vârf de deal şi lângă 
drumul  ce  duce  spre  târgul  Pungeşti,  ironizat  de  consăteni 
pentru  zgârcenia  lui,  nici  bogat,  nici  sărac,  creştea  vite  pe 
puținul lui  pământ, dar reuşeşte să‐şi trimită la  o facultate  din 
Iaşi pe una din fetele sale, Valentina. 
Apoi în sat viețuiesc de‐a lungul timpului doi învățători, 
inițial mai săraci dar cu timpul se înstăresc; primul Dabija care 
se căsătoreşte cu o fată din neamul Cehăneştilor şi al doilea Gh. 
Gemene,  ajuns  directorul  şcolii,  care  îşi  reconstruieşte    casa 
părintească  pe  o  pantă  abruptă  şi  se  căsătoreşte  cu  o  fată  din 
neamul  Pălădeştilor.  Mai  târziu  va  avea  cinci  copii:  doi  băieți 
Costică (devenit învățător în județul Iaşi şi Maricel, economist, 
spre pensie contabilul şef al Întreprinderii de locuințe din Iaşi şi 
fetele Georgeta, Iulia şi  Livia 

  {PAGE  }
Apoi  răzeşi  scăpătați,  cu  puțin  pământ:  Toader  Potorac, 
țărănist  înfocat,  cu  casa  pe  ulița  din  vale  a  satului,  megieş  cu 
grădina  preotului  Sârbu,  Lupul  lui  Culache,  Costică  Naşcu,  cu 
câte  o  casă  de  copii,  Bârzoagă,  doi  frați:  Ştefan  şi  Costică 
împroprietăriți la 1821 cu câte 1 hectar de teren dar pe care l‐au 
vândut, fiindcă erau leneşi. Trăiau doar cu legume din grădină 
şi munceau pe la alții din sat. Casele lor erau nişte bordeie din 
vălătuci de pământ. 
Băisan,  cu  o  fată  ce  s‐a  măritat  cu  unul  Trofin  din 
Gârceni; avea o grădină de 20 de prăjini lângă casă şi un ogor cu 
vie: profesa şi meseria de lemnar dar era bețiv. 
Din  familia  Huşanu,  era  unul  Vasile  Huşanu,  vecin  cu 
casa preotului, dintr‐o familie mai scăpătată, cu 7 copii pe care 
îi bătea cu ciomagul. Doar o fată şi doi băieți (Gică şi Vasile) au 
rămas  în  sat  după  moartea  bătrânului,  care  la  bătrânețe  stătea 
cu brațele rezemate de poartă, cu barba sprijinită pe ea, privind 
la  nesfârşit  drumul  satului,  trecătorii  pe  drum  şi  mişcările  din 
casa  preotului  Sârbu  de  vis  a  vis.  Ceilalți  i‐a  înghițit  şantierele 
socialismului de prin țară. 
Starea  materială  a  fiecărui  sătean  a  depins  mult  şi  de 
hărnicia lui. Cine se străduia – răzbătea, chiar sărac fiind. 
Ecaterina  Huşanu  îşi  aminteşte  că  în  sat  încă  înainte  de 
1900, slujea un preot  ‐  Popa Chirilă – care a trăit aproape 100 
de  ani  şi  a  decedat  în  anul  1927,  în  Postul  Mare.  El  venea  în 
vizită la familia Petrilă, familia mamei, şi învăța fetele să cânte 
melodii  noi  (erau  patru  surori:  Natalia,  Maria,  Elena  şi 
Ecaterina  (povestitoarea,  mai  avea  şi  doi  frați:  Mitriță,  care 
moare la 27 de ani (întins pe o laviță, neputincios – şi cânta:  
„Moarte, moarte, unde eşti, 
În ce parte locuieşti, 
Ce tot faci de nu mai vii 
Să mă iei dintre cei vii?”) 

  {PAGE  }
 şi  Costică,  care  moare  la  peste  60  de  ani  (de  un  cancer 
pulmonar) şi despre care voi mai vorbi. 
Locul preotului Chirilă este luat apoi de Popa Stamate şi 
după  acesta  i‐a  urmat  preotul  Sârbu  care  a  păstorit  vreme 
îndelungată,  până  prin  anii  ʹ80  când  sfârşeşte  într‐un  accident 
groaznic: răstoarnă peste el un vas mare cu miere de albine, ce 
tocmai îl topise pe o plită. Decedează după 3 zile de suferință, 
după ce slujise o viață întreagă pe Dumnezeu… 
Exista în sat şi alte categorii de oameni: Hordilă – fusese 
prin Basarabia brigadier silvic, apoi se stabileşte în Curseşti şi se 
căsătoreşte cu o fată a Eleonorei. Simpatizase cu legionarii, dar 
la  venirea  comuniştilor  la  putere  se  transformă  imediat  în 
agitator roşu! Nu era prea înstărit, avea o casă pe malul gârlei şi 
o vie, departe lângă pădurea statului. 
Alte  profesii  în  sat:  o  moaşă  Moroşanu,  înaintea  Mariei 
Pricop,    un  mic  negustor  cu  prăvălie  –  Chitic  şi  Ghiță  Cucu, 
Victor Burcă, Petrilă Gh., butnari, Neculai Băisan, fierar, David 
Vasile,  cizmar,  Pavel  Dumitru,  comerciant,  Lucachi  Dumitru, 
perceptor, Popa Gh. – dascăl.  
Relațiile  dintre  oameni  nu  erau  întotdeauna  dintre  cele 
mai  bune.  Existau  multe  bătăi  şi  procese  care  aveau  ca  subiect 
încălcarea  haturilor. 
Existau şi drame ce zguduiau satul: Huşanu Gh.Costică, 
un  Mironescu  şi  Aneta  Pavel  (născută  Mihalcea)  îşi  pun  capăt 
vieții  prin  spânzurare,  neputând  depăşi  anumite  stări 
depresive. 
Exista  şi  generozitate  pentru  obştea  satului:  Ion  Petrilă, 
tatăl  Ecaterinei  Huşanu,  donează  o  bucată  de  teren  în  mijlocul 
satului,  unde  învățătorul  Gh.  Gemene  construieşte  o  şcoală  cu 
două  săli  de  clasă  şi  cancelarie,  unde  învață  şi  povestitoarea. 
Pentru că până în 1916 şcoala se afla în casa lui Dumitru Nica, 
cu chirie, casă care a devenit, mai târziu, proprietatea Ecaterinei 

  {PAGE  }
Huşanu şi unde în anii ʹ50 găzduieşte din nou şcoala satului, de 
data asta gratis.  
În  timpul  primului  război  mondial,  şcoala  îşi  întrerupe 
activitatea  şi  din  cauza  aceasta,  când  îşi  reia  cursurile,  copii 
veniți în primele clase erau mari, de 10 ani. Aici veneau şi copiii 
clăcaşilor din Curseşti‐Deal, de la o distanță de 1 km. 
La  1907,  îşi  aminteşte  Ecaterina  Huşanu,  din  spusele 
soțului  ei  Gh.P.Huşanu,  participant  la  răscoală,  țăranii  mai 
săraci  din  Curseşti  s‐au  dus  să  atace  conacul  boierului  Jak 
Marcopol din Pungeşti, dar aici au fost întâmpinați de puşcaşii 
boierului şi atunci răsculații au atacat şi jefuit prăvăliile evreilor 
şi  chiar  i‐au  bătut.  Gh.P.Huşanu  şi‐a  legat  cu  o  sfoară  cracii 
pantalonilor şi i‐a umplut cu nasturi… Asta e tot ce a putut lua! 
După  înăbuşirea  răscoalei,  au  fost  duşi  şi  întemnițați  la 
prefectura  din  Vaslui  săptămâni  de‐a  rândul,  bătuți  şi  ținuți 
flămânzi,  apoi  dați  în  judecată  de  evreii  Pungeştiului  – 
negustori  bogați,  angrosişti  de  cereale  şi  alte  produse  agricole, 
alții meşteşugari şi care practicau un comerț pe credit. Evreii au 
fost  despăgubiți  şi  de  oameni  şi  de  stat  şi  au  întreținut  viața 
economică a Pungeştiului până la venirea legionarilor la putere, 
când  sunt  evacuați  şi  duşi  la  Vaslui,  apoi  supuşi  regimului  de 
muncă forțată sub guvernarea lui Ion Antonescu. Erau scoşi la 
repararea drumului județean de la Vaslui până la Ferma regală 
de la Laza. 
Din  Curseşti  Vale  au  plecat  mulți  copii  din  rândul 
răzeşilor  la  şcoli  secundare  şi  facultăți,  de  exemplu  din  cadrul 
familiilor:  Nicu  Stamate,  Gemene  Gh.,  Pricop  Gh.,  Cehan  D., 
Piciorogă  Gh.,  preotului  Sârbu,  Dănăilă  N.,  Dvid  I.,  Gh.  P. 
Huşanu, Victor Burcă, Nicolae Ganceruc. 
Sătenii Curseştilor şi‐au dat şi jertfa de sânge în cel de al 
doilea  război  mondial,  pierind  pe  câmpurile  de  luptă:  Buzilă 
Ilie Aurel, Andone V. Petru, Lăzanu D. Dumitru, Stamate Nicu 

  {PAGE  }
Petru,  Dănăilă  Petrică,  Dabija  C.  Gh.  (învățător),  Palade 
I.Valentin,  Palade  N.Constantin,  Nică  Naşcu  ş.a.  Unii  s‐au 
întors schilodiți, ca I. Ghironti fără un ochi. 
Casele  oamenilor,  după  puterea  economică  a  fiecăruia, 
păstrau cam aceeaşi arhitectură: două camere cu un antreu între 
ele  şi  separat  sau  lipit  de  casă  o  bucătărie  (chiler).  Materialele 
folosite  erau  fie  bârne,  fie  pari  împletiți  cu  nuiele,  fie  chirpici, 
peste  care  se  adăuga  un  strat  de  pământ  argilos,  iar  pe  jos  se 
fețuia o duşumea din pământ amestecat cu bălegar de cal care 
asigura  locuinței  o  bună  izolare  termică.  Acoperişurile  erau 
făcute din longeroane şi acoperite cu paie sau cu răgoz (trestie). 
În casă se intra pe o uşă la mijlocul peretelui din față, o cameră 
era  pentru  locuit  iar  una  de  curat,  în  care  se  păstra  zestrea 
fetelor. Dar o parte din familie viețuia în chiler, unde cuptorul 
le asigura un confort termic. 
În curte erau amplasate grajdul, coşerul pentru păstrarea 
porumbului  şi  pivnița  cu  gârlici  şi  pereți  căptuşiți  cu  piatră  şi 
tavan din bârne şi scânduri groase, unde se țineau butoaiele cu 
vin, cu murături, cartofii, sfecla şi oalele cu lapte puse la prins 
vara, pe căldură, în gârlici. 
Gardurile,  la  casele  mai  vechi,  din  secolul  XIX,  erau 
făcute din împletituri artistice din nuiele lungi şi prevăzute cu o 
streşină care le proteja de ploi. La casele mai noi, gardurile erau 
din  scândură,  din  zăluzele,  prinse  din  loc  în  loc  de  copaci  în 
creştere,  frasini,  fagi  sau  pomi  fructiferi.    Grădinile  erau 
împrejmuite adesea cu garduri din cătină şi măcieşi, din nuiele, 
din pari şi sârmă ghimpată. 
Casele  răzeşilor  bogați  aveau  şi  4  camere  şi  erau 
acoperite  cu  țiglă  de  la  Fabrica  boierului  Mavrocordat  de  la 
Vaslui sau cu tablă galvanizată. Altele cu şindrilă. 
Dar  era  şi  cazul  răzeşului  Dumitru  Nica,  trăitor  înainte 
de 1900, care îşi săpase un bordei într‐un mal de pe cele 20 de 

  {PAGE  }
hectare de pământ pe care le poseda. În el a şi murit şi de unde 
oamenii l‐au scos şi l‐au îngropat. Un fiu de al lui, Petrică Nica, 
trăieşte  o  vreme  cu  o  nemțoaică,  are  trei  copii,  două  fete  şi  un 
băiat, care ajunge în anii socialismului procuror pe la Bacău, iar 
fetele cu şcoală înaltă pe la Iaşi.  
Şi acum o întâmplare din perioada socialistă: 
Ecaterina Huşanu ținea râşnița în spatele casei. O folosea 
pentru  realizarea  păsatului,  respectiv  o  urluială,  adică  o  făină 
cu bobul maşcat, care se amesteca cu apă şi se dădea ca hrană la 
puii  mici  de  găină  sau  la  rațe,  amestecat  cu  frunze  fierte  de 
urzică şi tocate cu barda. 
Într‐o  noapte  piatra  râşniței  (adică  aceea  care  se  învârte 
pe  altă  piatră  în  vederea  zdrobirii  grăunțelor)  a  fost  furată. 
După câteva zile, află de la o prietenă, a cărui soț era secretarul 
de partid din sat, Petrilă Chiricuță, că în una din camerele casei 
ei  sunt  depozitate  mai  multe  pietre  de  râşniță.  Aceste  pietre 
erau  furate  anume  pentru  ca  oamenii  să  nu  mai  poată  să‐şi 
macine făină acasă şi să meargă la moară, la Pungeşti, unde nu‐
ți  măcina  grâul  sau  porumbul  dacă  nu  erai  înscris  în 
cooperativa  agricolă  de  producție.  Era,  deci,  un  mijloc  de 
presiune,  pe  lângă  multe  altele  folosite  în  socializarea 
agriculturii. Din motive încă neexplicabile, a doua zi, piatra de 
râşniță  a  fost  găsită  în  drum,  lângă  grădina  Ecaterinei  Huşanu 
şi recuperată. E posibil să fi fost adusă chiar de Petrilă, unul din 
neamul ei (Chiricuță), ajuns secretar de partid. 
Masa rotundă şi joasă era folosită în familiile numeroase 
la masa comună. 
Aici, fiecare membru al familiei avea locul lui, lingura lui, 
bucata  lui  de  mămăligă  răsturnată  pe  un  fund  din  lemn  şi  
tăiată calupuri cu o sfoară. La mijloc era pus vasul cu mâncare 
din care fiecare servea cu lingura lui, oarecum măsurat, pentru 
a  nu  nedreptăți  pe  cei  care  mâncau  mai  încet  („He,  he,  spune 

  {PAGE  }
Adriana Hristea, fata familiei Munteanu cu 12 copii, câte linguri 
am luat eu în cap de la mama! Eram, probabil mai flămândă!”; 
restricțiile  mergeau  până  acolo,  încât  se  numărau  fasolele  din 
lingură, să nu fie mai multe de trei‐patru!). 
Starea socială: oamenii din sat erau diferențiați în funcție 
de mărimea pământului pe care îl dețineau dar şi în funcție de 
hărnicie.  Cei  leneşi  şi‐au  vândut  pământul  cu  care  fuseseră 
împroprietăriți la 1921, dar un capăt de vie – aveau toți şi pomi 
pe lângă casă: nuci, vişini, aguzi, meri, peri, gutui, goldani. 
Printre  alți  răzeşi  mai  bogați  se  afla  şi  Costică  Nica,  cu 
băiat învățător şi fată învățătoare. 
Înrudirile se făceau foarte simplu. Unii țărani aveau fete, 
alții  băieți,  egalitatea  se  păstra  în  mod  natural  şi  nunțile  se 
făceau. La nuntă, cu fanfară de la Fâstâci, Buda sau Valea Mare, 
se servea: borş cu carne, sarmale, friptură de porc, pasăre, vițel 
şi pilaf din orez şi cozonac. Ca băutură, țuică şi vin. Cadourile 
se  făceau  în  bani.  Se  dădea  50  de  lei  de  o  persoană,  100  de  lei 
pentru o pereche – soț şi soție (prin anii 1930‐1940). 
Familia  Gh.  P.  Huşanu  cumpără  două  buduroaie  cu 
albine  de la un Alxandroaie din satul Buda, la 4 kilometri spre 
est, peste pădurea statului în anul 1942. Alți doi stupi primitivi 
îi cumpărase mai înainte de la familia David, contra unei bucăți 
de pământ, câteva prăjini, pe Dealul Matei, lipite de grădina lui. 
Am  avut  şi  ani  frumoşi  în  viața  mea  şi  a  lui  taică‐tău, 
mărturiseşte Ecaterina Huşanu. Ni se puneau cote mari (800 kg. 
de  grâu),  carne,  (800  de  litri  de  vin),  stupăritul  era  liber,  nu  se 
legau  de  el,  vindeam  mierea  la  cooperative  de  consum,  ne 
plăteam impozitele la timp. Se purtau frumos cu noi şi noi cu ei. 
Când ne‐au primit în CAP am lucrat câteva zile, taică‐tău ajuta 
la vinificație şi iată că astăzi primesc pensie nu ştiu pentru ce? 
Pensie  de  fost  ceapist.  Cred  că  este  un  fel  de  arendă 
pentru pământul ce ne‐a fost luat atunci…   

  {PAGE  }
Învățătorul  Ecaterinei  Huşanu,  a  fost  Dabija.  El  s‐a 
căsătorit cu sora lui Nicu Cehan  cu care a făcut 12 copii. Toți au 
murit de cancer sau alte maladii ce s‐au lăsat cu picioare tăiate. 
El însuşi avea un chist după cap de mărimea unei gutui. 
Dar toți aceşti copii erau foarte frumoşi. 
Una  din  fete,  Aneta,  a  fost  văzută  de  un  învățător,  i‐a 
plăcut  foarte  mult  şi  a  cerut‐o  în  căsătorie.  Fata  l‐a  refuzat,  cu 
sinceritate  şi  regrete,  pentru  că  suferea  de  o  durere  de  cap 
insuportabilă. Băiatul nu şi‐a dat seama de gravitatea bolii şi i‐a 
spus:  „Lasă  că  o  să‐ți  treacă…!”  Apoi  pleacă  la  nişte  cursuri  şi 
când se întoarce în sat, Aneta era moartă. A stat lângă sicriul ei 
până la cimitir şi acolo, înainte de a o băga în groapă, îi spune 
preotului:  „Părinte,  nu  poți  să  mă  cununi  cu  Aneta?”  „Nu  se 
poate, fiule să cunun un om viu cu o moartă…!” 
Atât de mult o iubise. 
Altă  fată  a  acestui  Dabija,  Margareta,  învățătoare  şi  ea, 
căsătorită  cu  doctorul  Sepeniuc,  o  femeie  foarte  frumoasă, 
blondă,  operată  de  cancer  la  sân,  sfârşeşte,  de  asemenea,  în 
plină tinerețe. 
„Vai,  dom  doctor,  ce  ați  făcut  din  sânul  meu?  L‐ați 
ciopârțit! – spunea după operație chirurgului din Bucureşti. 
„Lasă, duduie, că ți‐l facem tot noi la loc…” 
Dar  după  puțin  timp  cancerul  intră  în  metastază  şi 
moare. Era cea mai frumoasă femeie din Curseşti, dispărută în 
plină tinerețe. 
Mița, ultimul copil a lui Dabija, căsătorită cu învățătorul 
Ganceriuc, sfârşeşte, de asemenea, după o lungă suferință, care 
a dus‐o la amputarea unui picior. 
Tatăl  ei  a  fost  învățătorul  Dabija,  cu  care  mama  mea  a 
făcut  primele  două  clase  primare  la  şcoala  din  Curseşti.  Ea  îşi 
aminteşte. Dabija muncea foarte mult, avea atâția copii şi venea 
la  şcoală  aşa  obosit,  încât  după  intrarea  în  clasă,  şi  câteva 

  {PAGE  }
schimburi  de  cuvinte  cu  copii,  le  dădea  ceva  de  lucru  şi  cădea 
cu  capul  pe  catedră  adormind.  Copii,  considerându‐l  adormit, 
se  apucau  de  făcut  gălăgie,  de  joacă,  de  vorbă,  fapt  care‐l 
deranja pe învățător. Ridica capul înfuriat şi striga la ei: 
‐ Băă!, lua‐var, dracu să vă ieie! Tăceți odată din gură! 
Şi liniştea se lăsa din nou peste copii speriați. 
Un alt copil al învățătorului Dabija, Vasile Dabija, ia parte 
la războiul din 1916‐1918 unde se întoarce de pe front rănit. 
O  altă  fată,  Mița,  şi  ea  învățătoare,  se  mărită  cu  un 
învățător  Nicolae Ganceriuc din Basarabia. În 1944 se refugiază 
la  casa  părintească  din  Curseşti,  unde  şi  profesează  amândoi. 
Au doi copii: o fată, Lenuța, care se naşte cu disfuncționalități şi 
abia  reuşeşte  să  învețe  câteva  cuvinte,  în  timp  ce‐şi  balansa 
corpul  şi  mâinile.  Şi  un  băiat:  Cornel,  care  urmează  Institutul 
politehnic  din  Iaşi  ieşind  inginer  specialist  în  topografie.  Şi 
povestea  vieții  lui  este  tragică,  dar  a  surorii  lui,  Lenuța,  şi  mai 
tragică. Iato: 
După instaurarea regimului socialist, satele erau bântuite 
de  activiştii  partidului  comunist.  Unul  dintre  aceştia  era  şi 
Neculai  Bolea  din  Curseşti.  Un  om  tânăr  care  încearcă  o 
apropiere  de  învățătorul  Ganceriuc,  până  la  a‐i  face  vizite. 
Lenuța, ajunsese de acum fată mare. Într‐o zi, pe când părinții ei 
erau la şcolile din Curseşti‐Deal şi Curseşti Vale unde profesau, 
Neculai Bolea se strecoară în casa învățătorilor şi siluieşte fata. 
Întors  acasă,  învățătorul  Ganceriuc  îşi  găseşte  copila 
plângând. 
‐ Dar ce s‐a întâmplat, Lenuțo? 
‐ Doare burta, tata, doare burta… 
Lucrurile  se  lămuresc,  urmează  un  consult  medical  şi 
acționarea în judecată a activistului Neculai Bolea. Primeşte un 
an de închisoare corecțională şi este exclus din P.C.R. 
Asta se întâmpla cu 60 de ani în urmă, prin 1946 

  {PAGE  }
În luna aprilie a anului 2008, Lenuța încă trăia şi avea 80 
de  ani.  Avea  grijă  de  dânsa  soția  lui  Cornel  Ganceruc.  Cornel 
murise  după  o  grea  suferință  de  2  ani,  în  urma  unui  accident 
vascular  cranian,  în  oraşul  Iaşi,  unde  se  stabilise  după 
absolvirea facultății. 
Tragică a fost şi viața părinților lui. Tatăl moare în urma 
unui  atac  de  cord  iar  mama,  după  ce  i  se  imputase  un  picior, 
urmând să i se amputeze şi al doilea. 
Aceşti membrii ai familiei Dabija şi ceilalți neamintiți aici 
provin din vechi vițe răzăşeşti de pe teritoriul satului Curseşti. 
 
Familia Stamate 
Veche familie răzăşească din satul Curseşti: 
Din memoriile mamei mele reținem: 
Un înaintaş Stamate, din secolul XIX, a avut mai mulți fii, 
toți cu dragoste de muncă şi carte: 
1. Vasile Stamate, inspector de finanțe; 
2. Dumitru Stamate – avocat; 
3. Nicolae Stamate – gospodar; 
 
Constantin  Stamate,  preot  la  biserica  din  Pungeşti,  se 
trăgea dintr‐o veche familie a Cehăneştilor, altă spiță răzăşească 
care  mergea  înapoi  până  la  un  domnitor  al  Moldovei.  Într‐o 
duminică, acesta pleacă, ca de obicei la Pungeşti, unde păstorea 
parohia  târgului,  reşedință  de  plasă.  Spre  ora  14,  cu  brațele 
sprijinite de poartă, coana Tinca, o altă femeie ce se trăgea din 
aceeaşi spiță, cu o casă frumoasă într‐o curte umbrită de arbori 
seculari  şi  deşi,  cam  în  vârstă,  dar  îndrăgostită  de  părintele 
Stamate, îl aştepta să se întoarcă. 
Întâmplător,  Gheorghe  P.  Huşanu  se  întorcea  din 
Pungeşti unde umblase să cumpere ceva pentru gospodărie, şi 

  {PAGE  }
se întâlneşte cu coana Tinca, o femeie zdravănă, înaltă cu o voce 
sonoră de neimitat. 
‐ N‐ai văzut pe părintele Stamate, dacă vii din Pungeşti, 
că văd că întârzâie… 
‐  D‐apoi  coană  Tinca,  părintele  a  murit  subit  în  casa 
parohială… 
Preotul  Stamate  a  avut  doi  fii,  din  care  unul  a  ajuns 
colonel.  Deținea  o  vie  nobilă  în  localitatea  Brodoc  de  lângă 
Vaslui. 
 
GHEORGHE  GEMENE  un  alt  fiu  al  Curseştiului  (vom 
mai  scrie  despre  dânsul)  după  ce  termină  Şcoala  normală 
funcționează  ca  învățător  şi  director  al  şcolii  primare  din 
Curseşti, el însuşi participând la construirea ei, cu fonduri de la 
Ministerul Instrucțiunii Publice. 
Se  căsătoreşte  cu  o  fată  din  familia  Palade  şi  are  cinci 
copii:  trei  fete:  Georgeta,  Iulia  şi  Livia  şi  doi  băieți:  Costică  şi 
Maricel. Costică devine învățător iar Maricel economist la Iaşi. 
Gemene  a  mai  avut  un  frate  mai  mare  la  cărui 
înmormântare,  la  Iaşi,  am  participat  şi  eu  împreună  cu  fostul 
colonel de jandarmi Darie, vecinul meu cu casa lui părintească 
de la Curseşti. 
Atunci mi‐a povestit următoarea întâmplare: 
Îl dăduse afară din jandarmerie după anii 1946 şi acum
căuta o slujbă. Prezentându-se la un oficiu de plasarea forţei de
muncă, unde prezida un evreu, este chestionat:
- Ce doreşti?
- O slujbă oarecare…
- Ce-ai lucrat până acum?
- Ofiţer militar…
- Ofiţer, ofiţer, dar ce fel de ofiţer?
- Ofiţer de jandarmi…
- Ieşi afarăăă!

  {PAGE  }
După  persecuțiile  la  care  fuseseră  supuşi  în  timpul 
regimului  lui  Ion  Antonescu,  evreii  ajunşi  în  diferite  slujbe 
administrative  şi  politice,  ca  oameni  de  încredere  ai 
comuniştilor, de încredere fiindcă fuseseră batjocoriți şi umiliți, 
erau  foarte  porniți  împotriva  celor  care  fuseseră  în  rândul 
organelor represive.
Mai  târziu  am  auzit  că  a  murit  şi  colonelul,  care  lucrase 
ca  gestionar  la  IAS  Bucium  până  la  vârsta  de  80  de  ani. 
Mergând în cortegiu spre cimitir mi‐a mărturisit că are un caiet 
cu însemnări. Tare aş vrea să‐l văd! 
 
Despre  biserica  din  Curseşti‐Vale,  cu  hramul  „Sfinții 
Voievozi”documentele vorbesc despre fundarea ei în anul 1830, 
deservită  de  un  preot  şi  un,  cântăreț,  făcută    de  obştea 
locuitorilor.  După  anii  1920  funcționau  ca  dascăli  Ion  Popa  şi 
Nică  Potorac,  ambii  cu  case  pe  aceeaşi  uliță  a  satului,  iar  Ion 
Popa vecin cu casa bunicii mele Zoița Petrilă. Şi‐a crescut copii 
cu grijă, unul din ei, Petrică Popa ajungând jurist. 
 La un inventar al bisericii din Curseşti întocmit la 1894 şi 
publicat  de  Costin  Clit  în  revista  „Elanul”  nr.25/2003,  după 
arhivele Episcopiei Huşi se consemna: „Una biserică făcută din 
vălătuci,  în  stare  bună,  acoperită  cu  şindrilă,  fondată  în  anul 
1841 de enoriaşi, cu o clopotniță la poarta  bisericii, făcută pe 4 
furci, având o turlă acoperită cu şindrilă. 
Biserica  are  ca  proprietate  11  prăjini  loc  împrejurul  ei, 
ograda  bisericii  este  îngrădită  cu  gard  de  scânduri,  în  stare 
bună. 
Cărți:  Evanghelie  (1855),  Liturghier  (1840),  Liturghier 
(1845),  Triod  (1743),  Minei  pe    12  luni  (1776),  Octoih  mare 
(vechi),  Apostol  (1835),  Penticostar  (1834),  Panahidă  (1887), 
Agheasmatar,  Orologiu  (1887),  Te  Deum  (1879),  Prohodul 
Mântuitorului (1847). 

  {PAGE  }
Din  amintirile  Ecaterinei  Huşanu,  care  a  fost  vecină  de 
casă cu preotul Ion Sârbu, care vine în Curseşti Vale prin anul 
1927‐1928  reținem  că  până  la  preluarea  parohiei  de  către  el,  la 
biserică  au  slujit  diferiți  călugări.  În  copilăria  ei  slujea  un 
călugăr Ursulescu şi prin anii 1920‐1928 slujbele la biserica din 
Curseşti  vale  le  făcea  preotul  Chirilă,  care  avea  parohie  în 
Curseşti  Deal.  El  a  murit  la  peste  90  de  ani,  în  Postu  Mare  al 
Paştelui. 
Ajuns  în  Curseşti,  tânărul  preot  Ion  Sârbu  îşi  ia  de 
preoteasă pe tânăra Aneta Mironescu, cu care are 4 copii, două 
fete  –  Maricica  şi  Țuca  şi  doi  băieți:  Genu  şi  Neculai  (Culiță). 
Mama  preotesei  se  trăgea  dintr‐o  familie  Ouatu,  bântuită  şi  ea 
de  tragediile  vremii.  Într‐o  noapte,  cineva  strigă  din  curte  la 
Ouatu, (unul Vasile Stamate, cumătru), să iasă puțin până afară 
să‐i spună ceva. 
Omul  deschide  uşa  şi  pe  dată  este  pus  jos  de  doi  hoți 
care‐i cer banii. Este chinuit, este bătut, este înjunghiat, pe soția 
lui  la  fel  o  înjunghie  cu  cuțitul  şi  o  aruncă  sub  pat,  de  unde 
striga  la  soțul  ei  să  le  dea  banii  că  altfel  îi  omoară.  Omul  le 
spune  unde  sunt  ascunşi,  sub  o  piatră  din  fundația  casei,  hoții 
descoperă  „comoara”  şi  îl  omoară  pe  Ouatu  ca  să  nu‐i  spună 
cine  sunt.  Hoții  erau  din  Gârceni.  Ei  amenință  pe  cumătrul 
Stamate că dacă îi va divulga va avea aceeaşi soartă. 
Mama  viitoarei  preotese  a  mai  trăit  multă  vreme  după 
aceea dar înnebuneşte şi restul vieții şi‐l trăieşte încuiată într‐o 
cameră cu zăbrele la ferestre unde într‐o zi se spânzură. 
Aneta Ouatu, respectiv Aneta Mironescu cu care mama ei 
fusese căsătorită doar 6 luni şi murise spânzurată, devine Aneta 
Sârbu, preoteasa Curseştilor. 
Dar lanțul nenorocirilor se țin lanț de această familie. 

  {PAGE  }
Preotul  Ion  Sârbu  este  arestat  de  către  securitatea 
comunistă şi condamnat la 1 an închisoare pentru propagandă 
din amvon împotriva orânduirii socialiste. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
           Aneta Sârbu (preuteasa) 
 
Primul  lui  copil,  coleg  de  şcoală  cu  autorul  acestor 
rânduri  până  la  bacalaureat,  pe  nume  Genu,  după  absolvire 
rămâne  pe  lângă  casă,  face  un  copil  cu  o  fată,  Tincuța,  din 
familia  Lucache,  merge  în  pădure  să  aducă  lemne,  la  tăiere 
copacul cade peste dânsul, după care rămâne imobilizat la pat, 
plin de escare, până ce se stinge. 
Al  doilea  copil,  Maricica,  se  mărită  cu  un  preot  bețiv  şi 
dezechilibrat, care sfârşeşte prin a  se spânzura. 
Al  treilea  fiu,  Nicolae,  (Culiță)  ajunge  maistru  oțelar  la 
Combinatul  Siderurgic  de  la  Galați,  căsătorit  cu  o  învățătoare. 
Are doi copii, două fete, dar are neplăcerea să o țină pe mama 
sa, Aneta Sârbu, 4 ani de zile imobilizată la pat, până ce moare. 
Al patrulea copil – Elena (Țuca). 

  {PAGE  }
Dar  soții  Sârbu  au  mai  avut  un  copil.  Încă  nu‐şi 
construise casa care există şi astăzi. Preotul şi preoteasa locuiau 
într‐o cameră cu socrul lor, cameră despărțită în două printr‐un 
țol,  o  cuvertură.  Făcuseră  un  copil,  avea  6  luni  şi  îl  puseseră 
într‐un  leagăn  lângă  pat.  Noaptea  popa  se  ceartă  cu  preoteasa 
în pat. Socrul lui nu‐i poate linişti cu vorba. Copilul se apucă de 
țipat, ca un copil mic. Dar nici unul din părinți nu întinde mâna 
să  legene  căruțul.  Fiecare  credea  că  lucrul  acesta  trebuie  să‐l 
facă  celălalt.  Dimineața  l‐au  găsit  mort.  Se  întorsese  cu  fața  în 
jos şi se înăduşise! 
Şi  pentru  ca  paharul  suferințelor  să  fie  plin,  preotul  Ion 
Sârbu,  care  păstorise  timp  de  peste  60  de  ani  enoriaşii 
Curseştilor,  şi  se  rugase  lui  Dumnezeu  toată  viața,  într‐o  zi, 
topind  un  căzănel  cu  miere  de  albine  granulată,  ridică  vasul 
clocotind de pe plita încinsă, îl scapă din mâini peste trupul său 
şi moare după câteva zile în chinuri cu arsuri de gradul III. Era 
trecut de 85 de ani. 
 
Familia Cehăneştilor 
Preotul  Cehan,  cu  parohia  la  Armăşoaia,  sădeşte  o  vie 
nobilă  pe  o  suprafață  de  5  hectare  şi  se  îmbogățeşte.  De  la  el, 
Gh. P. Huşanu avea să cumpere butaşi pentru a‐i planta pe 30 
de ari în grădina de lângă casă. 
Preotul Cehan va avea un fiu, devenit şi el preot şi care se 
căsătoreşte cu fata din casă. 
 
Familia David (erau acolo două fete care au ajuns cadre 
medicale,  după  anumite  informații  lucrând  la  Bucureşti,  în 
servicii importante de cadre). 
Familia  Dănăilă  cu  trei  copii,  doi  băieți  –  Valentin, 
Costică şi o fată (Profira) care ajunge învățătoare la Armăşoaia. 
 

  {PAGE  }
La  împroprietărirea  din  1921,  mulți  curseşteni  primesc 
pământ între 2 şi 5 hectare. Gheorghe P.Huşanu primeşte doar 2 
hectare dar locuitorul Bârzoagă, mai sărac ‐ primeşte 3 hectare. 
Se  întărea  proprietatea  răzăşească.  Cei  mai  mulți  au  adăugat 
hectarele la cele pe care le‐aveau. Dar cei care fuseseră săraci nu 
şi le‐au păstrat. Pământul era la mare căutare şi l‐au vândut, aşa 
cum a făcut Bârzoagă. Se spunea că din lene, să nu muncească. 
Apoi  trăiau  muncind  pe  la  alți  răzeşi  sau  la  moşia  Jac 
Marcopolo  din  Pungeşti  (după  cum  am  mai  menționat)  cât  şi 
din alte expediente. 
Astfel  apare  discrepanța  de  avere  dintre  săteni,  ura  de 
clasă,  care  a  favorizat  mai  târziu  acceptarea  cooperativizării 
socialiste şi clasificarea țărănimii în săraci, mijlocaşi şi chiaburi. 
 
Alte întâmplări din anii represiunii comuniste: 
Era în vara anului 1947. Curseştenii îşi treierau grâul la o 
arie de pe  Dealul Matei şi  în pauze mai stăteau de  vorbă  între 
ei.  Învățătorul  Alexandru  Nica,  care  făcuse  războiul  pe  frontul 
de  răsărit,  şi  avea  o  casă  mare  în  centrul  satului,  scoate  din 
buzunar  un  ziar  al  opoziției,  probabil  „Dreptatea”,  şi  citeşte  o 
informație  din  acelea  care  dădeau  speranță  oamenilor  că  vor 
scăpa de comunişti – „că o să vină americanii…”. De față erau 
sătenii:  Vasile  Cocuz,  din  Curseşti‐Deal,  Dumitru  Popa  (zis 
Pârlici  care  apoi  devenise  unul  din  oamenii  „puterii  locale”), 
Gheorghe  Andrieşanu  şi  Gh.P.Huşanu,  care  n‐a  intrat  în 
discuție,  ci  stătea  tăcut  doar  şi  asculta.  Unul  din  cei  trei 
ascultători au informat postul de miliție că Alexandru Nica face 
propagandă anticomunistă. Miliția îl şi ridică de la domiciliu iar 
justiția îl condamnă la 1 an închisoare. 
Ca  să  se  apere  la  proces,  soția  învățătorului  Alexandru 
Nica,  vine  la  Ecaterina  Huşanu  şi  o  roagă  ca  Gh.P.Huşanu, 
martor, care asistase la discuția de pe arie, să nege întâmplarea 

  {PAGE  }
şi va primi în schimb o căruță cu lemne de foc. Gh.P.Huşanu nu 
primeşte propunerea, care l‐ar fi dus şi pe dânsul la închisoare 
şi a trebuit să declare în instanță că inculpatul a citit un ziar al 
opoziției. 
La  Canalul  Dunărea‐Marea  Neagră  au  mai  executat 
pedepse  şi  alți  răzeşi  din  Curseşti:  Costică  Dabija,  Manole 
Palade,  Costică  Lăzanu,  Gheorghe  Gemene,  Leon  Ecaterina, 
Alexandru  Nica,  preotul  Ion  Sârbu,  Nicu  Cehan,  Pavel 
Dumitru. 
O fată a Ecaterinei Leon, care era învățătoare la Vaslui, a 
fost dată afară din serviciu şi a stat apoi la Curseşti vreun an de 
zile.  
La  cooperativa  din  sat,  care  îşi  aflase  sediu  în  locuința 
familiei  Gh.P.Huşanu,    se  aducea  rația  de  zahăr  pentru  săteni, 
câte 100 grame de fiecare membru de familie. Preotul Ion Sârbu 
era  preşedintele  cooperativei,  Gh.  Gemene,  secretar,  iar 
Ecaterina  Huşanu,  vânzătoare  şi  care  întocmea  tabelul  cu 
sătenii care îşi luau rația. În urma unei distribuții au mai rămas 
4 kg. de zahăr. Ce facem cu el? „Hai să‐l împărțim între noi!” – 
a  fost  răspunsul  preotului  Ion  Sârbu  şi  învățătorului  Gh. 
Gemene.  Şi  aşa  s‐a  întâmplat.  Ordinea  socialistă  fusese 
încălcată. Interesul privat fusese mai puternic. 
După  cum  se  cunoaşte,  fiecare  sătean  primea  de  la 
primărie  un  plan  de  cultură  şi  unul  cu  cotele  obligatorii  de 
predat  statului.  Gh.  P.Huşanu  avea  de  dat  800  litri  de  vin, 
carne,  cereale.  Într‐un  an  executorii  le‐a  luat  toate  găinile  din 
poiată,  vreo  7  la  număr.  În  alt  an  le‐a  confiscat  o  scroafă  în 
gestație. 
Închei  aici  amintirile  Ecaterinei  Huşanu,  mama  mea,  şi 
sunt  fericit  că  am  apucat  să  mai  capăt  asemenea  informații 
despre oamenii Curseştilor, din perioada 1900 – 1980. 

  {PAGE  }
În continuare, din biografiile unor personaje ale cărții, se 
vor mai repeta din informațiile cuprinse în memoriile Ecaterina 
Huşanu, dar lucrul acesta ar însemna o autentificare a faptelor 
descrise şi nu un lucru în plus. 
Conştientă până în ultimele zile ale existenței pământeşti, 
izvorul meu natural de informații asupra colectivității unui sat 
moldovenesc,  şi‐a  încetat  firul  amintirilor  în  ziua  de  8  iulie 
2009, la orele 7,30 dimineața. 

  {PAGE  }
2.2.3. Gheorghe P. Huşanu
 
Recent,  cu  ajutorul  memoriei 
din  tinerețe  a  mamei,  am  reuşit  să 
cobor  pe  tulpina  genealogică  a 
Huşanilor  cu  încă  o  generație.  Şi 
anume  pe  ramura  tatălui,  cunoscut 
fiind  că  se  trage  dintr‐o  alianță 
naturală a bunicii mele Huşanu cu un 
răzeş  bogat  –  Petrilă.  De  unde  şi 
numele  lui  din  documentele  oficiale 
de: Gh. Petrilă Huşanu. 
În  realitate  însă  bunica  mea 
trăia  cu  acest  Petrilă,  răzeş  cu  multe 
hectare,  din  motive  numai  de  ea  ştiute,  dar  în  particular  se 
iubea  cu  un  alt  răzeş  –  David  –  cam  în  vârstă  (  după  câte  îşi 
aminteşte mama), cam în vârstă dar viguros şi capabil să‐i facă 
un  fiu.  Şi  i  l‐a  făcut,  punându‐i‐l  –  ca  pasărea  cucu  –  în  curtea 
lui Petrilă. 
Aşadar,  Gh.  P.  Huşanu  se  trage  dintr‐o  mamă,  fiică  a 
unui  Huşan  şi  un  răzeş  David.  Acest  răzeş,  după  ani  şi  ani, 
când  Gh.P.Huşanu  se  căsătorise  a  doua  oară  cu  Ecaterina 
Petrilă,  îl  vizita  şi  mama  (Ecaterina  Huşanu)  îşi  aminteşte  că 
exista o mare asemănare fizică între cei doi. Aveau, de exemplu, 
conformația  picioarelor  identică,  ca  şi  unele  gesturi  care  se 
transmit  genetic.  Acest  David  îşi  ținea  palmele  încrucişate  în 
clipele de răgaz, exact cum o făcea şi Gh.P.Huşanu. 
Că  unele  gesturi  se  transmit  genetic  o  ştiu  după  mine. 
Tata avea obiceiul în clipele când cădea într‐o meditație, să țină 
buza  superioară  căzută  peste  cea  inferioară  –  fapt  care  îl 
moştenisem şi eu, până când mi‐am dat seama de asemănare şi 
am luptat apoi să evit acest gest. 

  {PAGE  }
La  vârsta  de  4  ani,  mama  Huşanu,  ce  trăia  nelegitim  cu 
răzeşul  Petrilă,  moare  şi  copilul  va  fi  crescut  în  continuare  de 
bunicul său – un Huşan. 
Întrebarea  ce  mi‐am  pus  a  fost:  de  unde  au  apărut 
Huşanii în Curseşti? 
 « Satul  Huşeni44  este  reşedința  comunei  Ivăneşti,  situat 
la  capătul  de  nord‐vest  a  dealului  Ivăneştilor,  prelungindu‐se 
pe sub poalele dealului, spre sud, pe o întindere de 1090 ha, cu 
o populație de 45 familii sau 282 suflete. 
Un alt document care vorbeşte despre satul Huşeni:45 
„Ivăneşti  sat,  numit  mai  în  vechime  şi  Buburuzul,  e 
aşezat  în  centrul  comunei,  pe  valea  pârâului  Chietrosul,  care 
curge de la nord la sud, prin mijlocul satului. Partea satului din 
dreapta  pârâului  se  numeşte  Arghiroaia,  formând  un  trup  de 
moşie aparte, fostă cândva proprietatea Arghiroaia de la care îşi 
poartă  numele;  partea  din  stânga  pârâului  se  numeşte 
Vlădiceni,  formează  alt  trup  de  moşie  ‐  fostă  proprietatea 
episcopiei  de  Huşi,  căpătată  prin  danii  făcute  mânăstirii  de 
către  creştini  pioşi,  răzeşi,  ori  prin  cumpărare  de  către  
episcopie de la răzeşii care au voit să‐şi vândă pământul ori să‐
şi izbăvească păcatele. Această parte a satului este înființată de 
Inochentie,  episcopul  de  Huşi,  unde  a  pus  străini  aduşi  din 
alte părți în perioada anilor 1752 ‐ 1782.” 
Din  acest  document  aflăm  că  episcopul  de  Huşi 
Inochentie  aduce  aici,  la  Ivăneşti,  între  anii  1752‐1782  oameni 
care  să  lucreze  moşia  Episcopiei.  Era  şi  firesc  ca  în  toponimia 
locală  aceşti  veniți  pe  moşia  Episcopiei  Huşi  să  fie  numiți 
huşeni iar partea din stânga pârâului Chetrosul să se numească 

                                                      
44 Marele dicționar geografic de la anul 1900 : 

45 Ion N. Oprea ,”Vaslui”,, Editura PIM, 2009, pag. 
  {PAGE  }
Huşeni.  Asta  nu  înseamnă  că  proprietatea  Episcopiei  Huşilor 
începe să curgă de la 1752. 
Aşadar Episcopia Huşilor, după cum se înscrie în Cronica 
lui Grigore Ureche, era atestată prin mențiunea că „în timpul lui 
Ştefan cel Mare, la 1495, voievodul a zidit Episcopia Huşilor şi 
i‐a  stabilit  hramul  „Sfinților  apstoli  Petru  şi  Pavel,  lucru  ce 
rezultă  şi  din  ceea  ce  stă  scris  în  slavoneşte  deasupra  uşii  din 
interior a lăcaşului clădit…” în Huso pe Drăslăvăț şi săvârşit în 
anul 7003, iar al domniei 38 leat, luna noiembrie 30”. 
Existau deci 257 de ani la mijloc de la înființare şi până la 
a  căpăta  prin  danii  şi  cumpărături  pământuri  la  Ivăneşti,  cu 
centru de localitate Huşeni. Timp destul pentru ca localnicii să 
se  afirme  ca  mari  gospodari  răzeşi,  pe  lângă  proprietatea 
Episcopiei,  aşa cum scrie şi în informația de mai sus că  răzeşii 
au vândut din părțile lor Episcopiei. 
Prin urmare, Huşanii de la Ivăneşti, cu timpul, au migrat 
şi la Curseşti (16 km nord de Ivăneşti) unde îl găsim pe bunicul 
lui  Gh.P.Huşanu  care  îşi  va  creşte    nepotul,  după  moartea 
mamei sale. 
Că există o relație de familie între Huşanii din Curseşti şi 
cei din Huşeni (Ivăneşti) o demonstrează următoarea situație : 
Cam  prin  anii  1924,  drumul  central  al  Curseştilor  este 
traversat de o caravană de care şi căruțe. Sătenii ies la porți să 
privească  cum  Gheorghe  P.Huşanu,  împreună  cu  Vasile 
Huşanu  (alt  curseştean)  se  întorceau  de  la  Huşeni  (azi 
Hârsoveni)  cu  o  moştenire  de  la  Toderaş  Huşanu  (frate  cu 
bunicul lui Gh.P.Huşanu). Deci, Vasile Huşanu şi Gh.P.Huşanu 
erau  nepoții  lui  Toderaş  Huşanu  decedat  la  Huşeni 
(Hârsoveni), om cu multă avere şi fără copii. 
De acolo, unde s‐a făcut împărțeala moştenirii (şi erau 3 
nepoți, unul chiar din Huşeni, Câşu – pe nume), Gh.P.Huşanu 
se întoarce cu mulți bani, butoaie, teasc, zdrobitoare de struguri  

  {PAGE  }
pentru via sa sădită pe Dealul Matei. Întâmplarea a fost un fel 
de  compensare  pentru  el,  care  la  moartea  bunicului  său  nu 
moşteneşte  mai  nimic,  deşi  fusese  şi  el  bogat.  Avusese  o 
suprafață mare de pădure şi de pământ. 
Dar  bunicul  lui,  om  şi  el  cu  slăbiciuni  omeneşti  care  te 
îndeamnă la acte supreme, rămas fără soția dintâi decedată, se 
îndrăgosteşte  de  o  femeie  foarte  frumoasă,  care  nu  aceptă  să‐i 
fie nevastă decât cu o condiție: să‐i facă acte pe întreaga pădure. 
Şi  ce  nu  face  omul  pentru  marea  iubire?  Îşi  dă  şi  haina  de  pe 
dânsul!  Şi  aşa  se  face  că  nepotul  său,  Gh.P.Huşanu,  fiul  fiicei 
sale, a rămas sărac şi după moartea bunicului va fi întreținut de 
un unchi din Chetreşti. 
Am  înserat  aceste  informații  pentru  a  demonstra  că 
răzeşii Huşenii din Curseşti sunt veniți de la Huşeni (Ivăneşti), 
de vreme ce erau rude cu cei de acolo. 
Oameni, care din diferite motive părăseau localitatea lor 
de baştină, purtau apoi  cu ei numele locului  de unde veneau. 
Ceea  ce  trebuie  însă  să  reținem,  migratorii  nu  erau  oameni 
săraci, ci dimpotrivă. Exemplul moştenirii nepoților lui Toderaş 
Huşanu din Huşeni sau averea bunicului  lui Gh.P.Huşanu, din 
Curseşti este edificator.  
Într‐un alt document semnalat în lucrarea domnului Dan 
Răvaru din Vaslui „Cartea întâi a Racovei”, la pagina 131 există 
o  informație  care  arată  că  la  5  iunie  1698  Antioh  Constantin 
Voievod Cantemir porunceşte lui Vasile Huşanu, aprod, să meargă în 
satul Gârceni, ținutul Tutova, şi împreună cu oameni buni megieşi să 
să aleagă dintre răzeşi toate părțile lui Ilie, mare spătar, după zapisele 
ce le are acesta şi să facă mărturia. 
Aşadar,  secolului  XVII  îi  găseşte  pe  Huşeni  în  zona 
Racovei,  iar  unii  dintre  ei  aveau  funcții  de  administrație 
domnească.  Se  poate  deci  deduce,  că  Episcopia  Huşilor  avea 
proprietăți la Ivăneşti cu mai mult de 60 de ani în urmă. 

  {PAGE  }
Întorcându‐mă la portretul lui Gh. P. Huşanu rezum că el 
provine  dintr‐un  neam  de  răzeşi  stabiliți  la  Curseşti,  ramură 
diferită de cea a Petrileştilor, de unde el îşi luase inițial numele 
de  Petrilă,  grație  conviețuirii  mamei  lui  cu  acest  răzeş  bogat, 
frate cu Ion Petrilă, tatăl mamei mele ( care mai târziu  devine 
cea de a doua lui soție). Şi care faptele au dovedit că nici măcar 
nu  era  fiul  natural  al  acestui  Petrilă,  ci  al  altui  răzeş  pe  nume 
David  şi  al  unei  mame  de  răzeş  bogat,  cu  multă  pădure, 
pierdută  la  ruleta  unde  zarurile  sunt  aruncate  de  Eros 
atotputernic. 
Pare  o  poveste  puțin  întortocheată  înscrisă  în  această 
monografie  mai  mult  pentru  a  ilustra  existența  unei  clase 
sociale strecurată cu greu printre nedreptățile societății feudale 
româneşti,  clasă  care  avea  să  fie  decapitată  şi  mai  violent  de 
orânduirea comunistă. 
Dar  să  continui  povestea  vieții  lui  Gh.P.Huşanu,  care 
apare  în  curtea  unui  răzeş  Petrilă,  din  mama  Huşanu,  fiică  de 
răzeş. 
Familia  acestui  Petrilă,  răzeş  cu  mult  pământ  –  spune  o 
nepoată  după  frate,  Ecaterina  Petrilă  –  o  descoperim  într‐un 
document din 7 aprilie 1827 – un –Zapis prin care Pavel, Elina, 
Acsânel  şi  Vasile,  copii  lui  Gavrilă  Petrilă,  vând  lui 
Constandache  –  preot,  30  de  stânjeni  din  partea  lor  de  moşie 
din  Dumbrava,  ținutul  Tutova,  pe  care  o  moşteniseră  de  la 
strămoşul lor Stahi Petrilă, cu 55 de parale stânjenul. Martori. 
Scrie Costache, vornic de poartă.46 
Şi încă o mențiune: 
728  –  1833,  martie  9,  Zapis  prin  care  Pavel  Petrilă,  fiul 
lui Gavrilă Petrilă, împreună cu surorile sale Ilinca şi cu fratele 
său  Vasile,  vând  preotului  Costandache  60  de  stânjeni  din 
                                                      
  Din  tezaurul  arhivistic  vasluian,  Catalog  de  documente 
46

1399‐1877, 1986, pag.608 
  {PAGE  }
capul moşiei Zărincuț, cu prețul de 3 lei şi 20 parale stânjenul. 
Martori.47 
Dar documentele mă duc şi mai în adâncul vremurilor. 
La  pagina  157  a  valoroasei  lucrări  „Cartea  întâi  a 
Racovei”  scrisă  de  reputatul  cercetător  vasluian  Dan  Răvaru, 
descopăr un nou fir ce  mă duce pe urmele Petrileştilor. 
„La  11  februarie  1816  are  loc  o  împărțeală  a  moşiei 
Curseşti,  un  exemplu  edificator  pentru  evoluția    proprietății 
răzăşeşti. Preotul Timofte Ardare declară că moşia răzeşilor este 
de 1860 stânjeni lățime, lungimea fiind de 1200 stânjeni, care se 
continuau însă cu pădurea numită „Codrul cel mereu”48 
Proprietățile plecau de la firul unei ape şi continuau pe 
coasta  dealurilor,  astfel  ca  fiecare  răzeş  să  aibă  loc  de 
grădinărie,  de  fâneață,  de  cultura  cerealelor  şi  de  plantatul 
viilor şi livezilor şi pădure. 
Tot pământul Curseştilor a fost împărțit atunci  inițial pe 
5 bătrâni, apoi numai pe doi: Petrileştii, partea care a rămas în 
stăpânirea  răzeşilor,  şi  Mâțeştii  care  au  trecut  în  proprietatea 
logofătului  Costache  Ghica.  Între  răzeşii  din  Curseşti  vom  mai 
întâlni  familii  care  au  apărut  în  documente  referitoare  la  alte 
localități  de  pe  Valea  Racovei,  tot  ca  proprietari  de  pământ 
(Ciurlan şi Suflet).”49 

                                                      
 Ibidem, nr.728 
47

  Prin  stânjen  se  înțelegea  o  unitate  de  lungime  având 


48

aproximativ  1,  95  ‐2,24  m.  Stânjenul  avea  8  palme  domneşti, 


aproximativ  28  de  cm.  Şi  care  se  măsura  prin  aplicarea  mâinii  unui 
bărbat matur pe o bucată de lemn, stabilindu‐se distanța de la vârful 
degetului  mijlociu  până  la  vârful  degetului  mare  plus  montul  de  la 
rădăcina acestuia. 
49 Ibidem, pag. 157 

  {PAGE  }
Iar în vremea lui Gh.P.Huşanu (sfârşitul secolului XIX şi 
începutul  secolului  XX)  existau  în  Curseşti  cel  puțin  3  Petrilă: 
Petrilă Chiricuță, Petrilă Chirica şi Petrilă Ioan, frați. 
Petrilă  Chiricuță  avea  proprietăți  în  centrul  satului, 
Petrilă  Chirica  înspre  localitatea  Pungeşti  şi  este  omul  ciudat 
care se căsătorise cu o nemțoaică care‐i face trei copii: două fete, 
actualmente  domiciliate  în  Iaşi  şi  un  băiat:  Dorel  Petrilă,  fost 
procuror la Bacău (în prezent decedat). 
Mai spre bătrânețe, Petrilă Chirica, părăsit de nemțoaică 
din  motive  numai  de  ei  ştiute,  decade  şi  se  căsătoreşte  cu  o 
țigancă, face 4 copii şi locuiau într‐un bordei la capătul de vest 
al Curseştilor, pe drumul ce duce la Pungeşti. Când după anul 
1989,  fetele  lui  vin  la  preluarea  pământului  ce  se  restituia 
proprietarilor  sau  urmaşilor  acestora,  se  trezesc  nemulțumite 
pentru  că  cele  vreo  8  ha,  se  pare,  trebuiau  acum  împărțite  cu 
urmaşii țigăncii şi a tatălui lor decedat. 
Iar  cel  de  al  treilea  Petrilă  Ion,  bunicul  meu  dinspre 
mamă, va moşteni averea fratelui său mai mare (în gospodăria 
căruia trăise mama lui Gh.P. Huşanu) şi o va împărți între cei 5 
copii ai săi. 
În  această  arie  răzăşească,  logofătul  Costache  Ghica,  va 
schimba    terenurile  din  Curseşti  cu  altele  din  preajma 
Vasluiului,  aparținând  mânăstirii  din  Fâstâci  şi  astfel  călugării 
de  peste  deal  vor  deveni  proprietarii  a  jumătate  din  moşia 
Curseştilor (aşa cum am arătat într‐un capitol anterior). 
Iată  şi  documentul:  în  volumul  III  „Surete  şi  izvoade” 
scris de marele Gh. Ghibănescu, care notează: 
„CCII  1803,  Mart  I  (Vaslui)  Egumenul  de  Fâstâci 
schimbă cu C.Ghica, hatman, luând Cursăşti şi dând locul din 
Vaslui. 
Precum  să  se  ştie  că  în  moşia  Curseştilor  de  la  ținutul 
Tutovei,  care  se  hotărăşti  cu  moşia  Fâstâcii  a  sfintei  mânăstiri 

  {PAGE  }
Fâstâcilor,  având  dumnealui  giumătate  luată  cu  schimbu  şi  cu 
cumpărături  din  pârâul  ce  vine    din  Fundul  Văii  Mari  spre 
răsărit  fiindul  măria  ei  de  una  mie  opt  sute  doua  zăci  şi  şase 
stânjeni,  doua  palme  şi  şapte  parmace,  în  care  giumătate  în 
capătul de gios dinspre Grosăşti au mai rămas răzăşilor Mâțeşti 
o  bucățică.  Aşijderea  şi  din  cealaltă  giumătate  spre  apus  mai 
având una sută nouă zeci şi cinci stânjeni cu scrisori şi dovezi şi 
hotarnice de la Dumnealui Sardarul Neculai Lințu din let 1799, 
septembrie  6,  încredințate  şi  de  Kir  Dionisie  ce  au  fost  la  acea 
vreme  egumen  numitei  mânăstiri  şi  de  alți  răzăşi  şi 
înpregiurați. 
Asemenea  şi  Sfânta  Mănăstire  a  Fâstâcilor  având  din 
locul târgului Vasluiului o bucată de loc cu scrisori arătătoare în 
semne  ce  se  numeşte  Delia.  Pentru  aceasta  volnic  fiind  de  la 
sfânta  mănăstire  Sina  a  face  pentru  folosul  sfintei  mânăstiri 
socotituneam  şi  învoindune  am  schimbat,  adică  fiind  acea 
bucată  de  loc  din  locul  târgului  Vaslui  aproape  de  vatra 
târgului dumisali, am dat dumisali şi dumnealui mʹau dat toate 
părțile  din  Cursăşti  ce  se  hotărăsc  cu  însuşi  mânăstirea,  fiind 
mai  cu  apropiere  şi  mai  de  folos  sfintei  mânăstiri,  aşijderea  se 
îndatoreşte  dumnealui  şi  pentru  un  hrisov  ce  are  sfânta 
mănăstire de ridicătură, ca ori şi când va cere trebuința de a se 
înnoi, să‐i înnoiască cu a dumisale cheltuială precum şi acum s‐
au înnoit, care aceasta întocmai să se urmeze şi de către urmaşii 
dumisali  clironomi  târgului  Vasluiului,  şi  osebit  mai 
agiutorează pe sfânta mănăstire şi cu doua o sută cinci zăci lei 
fiind stricată de cutremurul trecut pe care bani i‐a şi dat, Drept 
aceasta  de  astăzi  înainte  să  aibă  dumnealui  şi  cucoana 
dumisale,  fiii,  nepoții  şi  strănepoții  dumisale  a  stăpâni  acea 
bucată de loc din locul târgului Vasluiul întocmai ca a dumisale 
moşie după tăria a patru scrisori ce am dat Dumisale şi oricând 
va  naşte  vreo  pricină,  datoare  să  fie  sfânta  mănăstire  de  a 

  {PAGE  }
răspunde, asemenea şi sfânta mănăstire să aibă a stăpâni toate 
părțile  din  Cursăşti  întocmai  după  hotarnica  arătată  ca  o 
dreaptă  moşie  a  Sfinte  mânăstiri,  dândumi  dumnealui  şi  una 
sută şapte scrisori, care fiind c‐au fost al dumnealui banul Matei 
Costache  –  sunt  toate  iscălite  de  Dumnealui  şi  ori  şi  ce  pricini 
vor  naşte  dumnealui  să  aibă  a  răspunde.  Şi  asemenea  să  se 
urmeze  şi  pentru  înnoire.  Şi  după  cum  ne‐am  învoit  şi  neam 
aşezat am dat cu această scrisoare dumisale întărită şi cu pecete 
şi  asemene  ne‐au  dat  şi  dumnealui,  în  care  s‐au  iscălit  şi  alte 
obrază ce sau întâmplat. 
1803, martie 1.” 
 
Din  această  familie  a  Petrileştilor  semnalată  la  1803  şi 
1816, urmează să apară un bunic care va avea doi fii. Unul din 
ei, Ion Petrilă,  se naşte la 1875 în satul Cursăşti‐răzeşi. Fratele 
său  mai  mare,  spun  contemporanii,  era  foarte  bogat.  El  va  trăi 
nelegitim alături de o femeie născută Huşanu,  care‐i  va naşte 
copilul Gheorghe (după cum am arătat mai sus, conceput cu un 
consătean David).  
Acest  copil,  devenit  matur,  participă  în  primul  război 
mondial  la  luptele  de  la  Oituz,  Mărăşti,  Mărăşeşti  cu  o  unitate 
de  obuziere.  Şi  după  război  se  va  căsători  a  doua  oară,  la  13 
ianuarie 1921  cu Ecaterina Petrilă, fiica lui Ion Petrilă, unul din 
cei  doi  frați  Petrilă,  fiii  unui  urmaş  Petrilă  de  la  1816,  citat  în 
cartea  domnului  Dan  Răvaru,  ca  stăpân  al  părții  de  moşie 
răzăşească din Curseşti, împărțită între răzeşi. 
Unul  din  aceşti  doi  Petrilă,  cel  mai  mic,  a  fost  bunicul 
meu  despre care ştiu că era un om blând şi după ce zăcuse la 
pat  mult  timp,  din  cauza  suferințelor  din  timpul  primului 
războiului mondial, bunica l‐a mutat pe o laviță să stea până ce 
schimbă  ea  aşternuturile.  În  timpul  acesta,  bunicul  are  o 
revenire  misterioasă,  se  ridică  perfect  întremat  de  pe  laviță, 

  {PAGE  }
declară că nu‐l mai doare nimic, că se simte foarte bine, nespus 
de bine, se preumblă prin bucătărie încolo şi în coace, face chiar 
câțiva paşi săltați, aproape dansați, şi‐i spune bunicii, pe atunci 
încă  femeie  tânără,  la  al  9‐lea  copil,  că  de  acum  a  scutit‐o  de 
munca îngrijirilor. Bunica termină de schimbat aşternuturile, îl 
roagă să se urce în pat, bunicul se urcă liniştit, se aşează cu fața 
în sus şi moare… 
Rămasă  văduvă,  bunica,  Zoița,  născută  Zota,  va  duce  o 
viață  grea  cu  cei  5  copii  rămaşi  în  viață  să‐i  crească.  Oarecum 
dezechilibrată psihic de pierderea suferită, se va purta sever cu 
copii  ei,  îndeosebi  cu  Ecaterina  pe  care  o  va  „duşmăni” 
realmente timp de 17 ani şi o va supune la cele mai grele munci 
ale  gospodăriei.  De  unde  şi  disperarea  la  care  ajunsese  fata, 
motiv  pentru  care  va  fugi  de  acasă,  într‐o  zi  de  ianuarie 
geroasă,  la  casa  lui  Gheorge  Petrilă,  devenit  Gheorghe  P. 
Huşanu.  
Devenit Huşanu – pentru că la moartea tatălui său vitreg 
– Petrilă – Gheorghe va căuta să moştenească ceva pământ, dar 
Judecătoria  din  Pungeşti  îi  va 
refuza  dreptul  la  succesiune, 
părinții  săi  nefiind  căsătoriți 
legal. Faptul acesta întărâtă pe 
Gheorghe  Petrilă,  lovit  în 
aşteptările  sale,  şi‐l  determină 
să  ceară  organelor  de  atunci 
schimbarea  numelui  din 
Petrilă  în  Huşanu.  Astfel,  în 
continuare  se  va  numi 
Gheorghe  Petrilă  Huşanu, 
după  numele  mamei  sale  şi 
după cea a susținătorului lui. 

  {PAGE  }
Pentru că luase parte ca soldat la războiul de reîntregire a 
neamului,  unde  a  pus  şi  el  o  cărămidă  la  temelia  ei  (putea  să 
moară,  dar  a  scăpat  şi  nimeni  în  perioada  socialistă  nu  i‐a 
recunoscut vreun merit), statul democrat îl împroprietăreşte în 
1921 cu 2 hectare de teren pe care îşi înalță o casă iar mai la vale 
de  curte  sădeşte  o  vie  producătoare,  soiul  „Noham”  (0,  75  ha) 
pe Dealul Matei (via se poate deosebi în fotografia de mai sus).  
La  împroprietărirea  din  1921,  mulți  curseşteni  primesc 
pământ între 2 şi 5 hectare. Gheorghe P.Huşanu primeşte doar 2 
hectare dar locuitorul Bârzoagă, mai sărac ‐ primeşte 3 hectare. 
Se  întărea  proprietatea  răzăşească.  Cei  mai  mulți  au  adăugat 
hectarele la cele pe care le‐aveau. Dar cei care fuseseră săraci nu 
şi le‐au păstrat. Pământul era la mare căutare şi l‐au vândut, aşa 
cum a făcut Bârzoagă. Se spunea că din lene, să nu muncească. 
Apoi  trăiau  muncind  pe  la  alți  răzeşi  sau  la  moşia  Jac 
Marcopolo din Pungeşti, cât şi din alte expediente. 
Astfel  apare  discrepanța  de  avere  dintre  săteni,  ura  de 
clasă,  care  a  favorizat  mai  târziu  acceptarea  cooperativizării 
socialiste şi clasificarea țărănimii în săraci, mijlocaşi şi chiaburi. 
*
Nu‐i  greu  de  ghicit  politica  celor  care  trăgeau  sforile  în 
marile  lupte  electorale  ce  zugrăveau  democrația  românească 
ieşită  din  feudalism  doar  de  cca.  jumătate  de  secol  dar  vrând  
să‐i dea substanță populară recrutau țărani mai răsăriți (de felul 
lui  „Moş  Ion  Roată”  care  se  grozăvise  cu  înțelepciunea  lui  în 
fața  lui  Alexandru  Ioan  Cuza)  şi  de  unde  să‐i  ia  decât  dintre 
răzeşi,  care  aveau  o  motivație  economică  –  prosperitatea 
propriei  gospodării.  Nu  ştiu  cum  ajunsese  tatăl  meu  în  atenția 
politicienilor de la Vaslui, dar l‐am găsit pe o listă a unui partid 
ce se recomanda drept al țăranilor, deşi era condus de boieri sau 
urmaşi de boier, în lupta lor pentru căpătuială. 
Aşadar  Gh.  P.  Huşanu  devenise  un  exponent  al 
intereselor țărănimii. 
  {PAGE  }
Viața  țăranului  era  însă  zguduită  de  toate  relele.  Între 
anii  1898‐1907  bântuia  prin  gospodării  febra  aftoasă,  vărsatul, 
pneocuterita infecțioasă,  brânca infecțioasă la boi, cai, oi, porci. 
Iar  înainte  de  1890  filoxera  distrusese  toate  viile  care  mai 
dădeau  țăranului  oleacă  de  euforie,  peste  gloaba  la  care  îl 
supunea  viața  grea.  Sigur,  statul  venise  în  ajutor  în  1891  cu  o 
lege  care  prevedea  înlesniri  pentru  reconstituirea  viilor  şi 
livezilor  de  pruni.  Aşa  că  județul  Vaslui  în  1905  avea  deja  976 
hectare de vie şi 20 hectare de pruni. 
În această vie a tatălui meu de pe Dealul Matei, am văzut 
cuiburi  cu  ouă  de  şarpe,  pui  de  prepeliță  şi  pui  de  iepure.  În 
această  vie  se  muncea  toamna  în  genunchi,  pe  ploaie  şi  frig, 
pentru a culege din noroi şi ultimele bobițe căzute din struguri. 
Noham‐ul  era  un  soi  care  se  scutura  repede,  dar  făcea  un  vin 
alb, înăsprit şi cu o aromă specifică. 
Vremurile erau însă grele, scriu contemporanii.  
„S‐ar  părea  că  ne  urmăreşte  un  blestem  greu”  ‐    scria 
Ioan  Adam,  fost  învățător  în  Curseşti,  într‐un  articol  din 
ziarul  „Tribuna  Română”  II  1908,  autor  despre  care  voi  scrie 
mai încolo: 
 „O  mână  diabolică  a  aruncat  între  noi  sămânța  urii  şi‐a 
discordiei. Azi nu se mai respectă nimica. Dintr‐un popor sărac 
şi  înstrăinat,  care  n‐are  alt  ocrotitor  decât  încrederea  în  el  şi 
apropierea  dintre  cetățeni,  ne‐am  trezit  c‐o  țară  de  desperați, 
care se urmăresc cu înverşunare şi cu ură, care se lovesc în de ei 
fără  nici  o  cruțare,  unde  se  râde  de  nenorocire  şi  nu  se  mai 
iubeşte fără interes. 
Şi tot jocul acesta periculos, înseamnă... a face politică!... 
Ce  suflete  sterpe  şi  rele,  condamnate  parcă  la  pierzare, 
toată lumea aceasta pătimaşă, care nu se schimbă la putere, de 
cât  pentru  ca  să  poată  lovi  şi  compromite  pe...  adversari. 
Puținul timp de guvernare, abia dacă le ajunge să îndeplinească 

  {PAGE  }
această operă de distrugere şi goană. Când să mai iubească şi să 
mai  ierte,  când  să  se  mai  înalțe  la  un  gând  bun  pentru  țară  şi 
pentru  oameni,  când  ei  n‐au  timp  să  se  dezmeticească  măcar 
din  vârtejul  primei  nebunii.  În  nişte  suflete  atât  de  întinate  în 
rele e şi greu să mai înflorească şi alte sentimente, iar când e să 
plece din capul treburilor, nu le pare rău că n‐au făcut şi bine, ci 
se  gândesc  cu  răzbunare,  la  ce  le‐a  scăpat  neîncălcat.  Şi  care  e 
fundamentul  acestor  frământări?  Ce  sentimente  rănite,  sau 
înfruntări  criminale,  au  pus  față  în  față,  cu  gândul  de  moarte 
pe... adversarii noştri? Nu cred că în împrejurările de la noi, se 
vor mai găsi naivi care să creadă că duşmănia aceasta crâncenă, 
e hotărâtă pentru lupta de idei. 
Ş‐atunci  ce  noimă  mai  au  adversarii  la  noi?  Totuşi  însă, 
duşmănia  aceasta  neînțeleasă,  pentru  noi  a  fost  fatală.  Alături 
de  acest  germene  blestemat,  n‐a  mai  putut  încolți  alte 
sentimente. Prietenii din copilărie, colegii de muncă, rudele, nu 
s‐au mai recunoscut în învălmăşeala urei. Recunoştința şi mila, 
singurele  daruri  care  ridică  pe  om  deasupra  animalelor,  s‐au 
veştejit  parcă  pe  pământ.  Azi  se  insultă  binefăcătorii  şi  se 
distrug  casele  unde  sunt  copilaşi  şi  nevoi.  Omul‐bestie  nu‐şi 
mai preamăreşte mintea şi puterea la care ajunge, cu gândul că 
va  fi  de  folos  țării  şi  oamenilor,  ci  cu  bucuria  acea  satanică,  că 
va putea lovi şi strica armonia dimprejur.” 
Astfel  caracteriza  clasa  politică  din  preajma  anilor  1900 
scriitorul de mai târziu Ioan Adam, fost institutor la Curseşti. 
Dar  după  1944  n‐au  venit  vremuri  mai  bune  pentru 
țăranul  român.  Regimul  socialist  îl  desproprietăreşte  şi‐l 
condamnă la 2 ani de închisoare pe Gh. Petrilă Huşanu, pentru 
că ieşise să‐şi are ogorul în loc să se înscrie în CAP. 
Nu a ajuns să fie închis, fiindcă a fugit de acasă la o soră a  
soției  sale,  Elena  Gordinschi    din  Bucureşti  (fata  bunicii).  Între 
timp,  inițiatorii  unei  politici  represive  antițărăneşti:  Ana 

  {PAGE  }
Pauker, Vasile Lupu, Teohari Georgescu, toți evrei veniți de la 
Moscova să conducă Partidul Comunist Român, sunt înlăturați 
din C.C. de către Gheorghe Gheorghiu Dej şi după care se dă un 
Decret  de  amnistiere  (Decretul  155  din  4  aprilie  1953)  sub 
incidența căruia s‐a aflat şi Gh.P. Huşanu. Mai târziu a intrat şi 
el în CAP unde a lucrat o vreme. 
Copil  fiind,  eu,  am  auzit  de  la  dânsul  că  ar  fi  făcut  vreo 
două  clase  primare  cu  un  învățător  Constantin  Tanase,  marele 
actor de mai târziu, (recomandat să vină la Curseşti ca învățător 
de  Ion  Adam,  învățătorul  şi  scriitorul  despre  care  am    vorbit 
mai sus). Completarea acestor studii primare le‐a făcut după ce 
s‐a  întors  de  pe  front,  şi  le  va  continua  apoi  cu  învățătorul 
Gheorghe Gemene, pe care l‐am avut apoi şi eu institutor până 
în clasa a IV‐a. 
Adesea  îl  vedeam    citind  o  carte  în  cerdacul  casei.  Îi 
plăcea  să  ştie,  să  afle.  A  făcut  şi  ceva  politică  la  Partidul 
Național Țărănesc (amănunte voi da mai jos), dar când acesta a 
venit  la  guvernare  şi  a  ieftinit  grâul,  lovind  în  interesele 
țărănimii,  a  demisionat  (lucru  întâmplat  în  timpul  crizei 
mondiale din 1929‐1933). În timpul războiului antisovietic a fost 
vreo  şase  luni  de  zile  şi  ajutor  de  primar,  la  Primăria  comunei 
Curseşti  ce  se  afla  în  Curseşti  Deal  ‐  fără  retribuție,  până  când   
i‐a  hotărât  mama  să  se  lase  de  primărie  că  are  treabă  acasă  la 
dânsul. 
În legătură cu politica lui țărănistă, de lider sătesc, dețin 
nişte  informații  din  lucrarea  domnului  Ion  N.  Oprea  Vaslui  – 
Capitala  „Țării  de  Jos”  în  presa  vremii  –  1875‐2005.  pag.288‐
289.    În  ziarul  vasluian  „Izbânda”  sub  titlul  mare  Înfăptuirea 
fuziunei Partidelor Țărănesc şi Național din județul Vaslui – se 
dădea următorul text, unde descopăr numele tatălui meu Gh. P. 
Huşanu: 

  {PAGE  }
În  „Programul  nostru”  se  arăta  că  „Partidul  Național 
Țărănesc  se  întemeiază  pe  tovărăşia  claselor  muncitoare  şi 
producătoare cu țărănimea care este temelia Statului nostru.” 
Se  sublinia  în  continuare,  că  partidul  luptă  pentru 
respectarea tuturor drepturilor şi libertăților cetățeneşti, pentru 
înzestrarea satelor cu bănci populare care să perceapă dobânzi 
mici, pentru desființarea taxelor de export, pentru ca plugarii să 
poată  încasa  întreg  prețul  muncii  lor,  pentru  reducerea 
serviciului militar la un an, dar prin întărirea puterii de apărare 
a armatei, ca soldații să fie bine hrăniți şi bine îmbrăcați, pentru 
scoaterea  administrației,  jandarmeriei,  armatei,  a  judecătorilor 
din  luptele  dintre  partidele  politice,  pentru  viață  cinstită  şi 
demnă,  pentru  asigurarea  unui  trai  omenesc  invalizilor, 
văduvelor şi orfanilor de război. 
Foaia  avea  ca  editorial  articolul  intitulat  „Înfăptuirea 
fuziunei  Partidelor  Țărănesc  şi  Național  din  județul  Vaslui”‐ 
realizată  la  20  octombrie  1927  când  „au  avut  loc  în  Capitală 
Congresele  generale  ale  celor  două  partide  şi  au  hotărât 
alcătuirea  unui  singur  partid:  Partidul  Național  Țărănesc, 
aclamând ca preşedinte pe marele român Iuliu Maniu.” 
„Organizațiile  din  județul  Vaslui  ale  celor  două  partide, 
se  adună  în  casele  lui  Gh.Gh.  Mironescu,  fost  ministru  al 
şcoalelor,  profesor  universitar  şi  senator,  în  ziua  de  28 
noiembrie  1927,  unde  iau  parte:  Mihai  Nicoleanu,  avocat, 
doctor Gh. Scarlat, C. Rizescu, inginer agronom, Vasile Pavlov, 
avocat,  T.  Cărare,  învățător,  Ioan  Zaharia,  institutor,  Virgil 
Mironescu,  avocat,  Cezar  Popovici,  farmacist,  Grig.  Pavlov, 
învățător,  Victor  Gertler,  avocat,  Marcel  Râmniceanu,  student, 
D.Munteanu, învățători, preot Lapteş, I. Romaşcanu, învățător, 
I.Gh.  Tiron,  proprietar,  Dumitru  Nica,  agricultor,  Neculai 
Marta,  agricultor,  fost  primar  la  Deleni,  N.  Chiratcu,  plugar, 
George  Negrea,  cooperator,  Iorgu  Boț,  agricultor  –  Ştioborăni, 

  {PAGE  }
Gh.  Păsărică,  agricultor  –  Hârşova,  Gh.  Bortă,  agricultor  – 
Muntenii  de  Jos,  Lazăr  Ponea,  agricultor  –  Muntenii  de  Sus, 
Ghiță  Manea,  agricultor  –  Moara  Grecilor,  Gh.  Mandache, 
agricultor  –  Cozmeşti,  Vasile  Popovici,  I.Gh.  Munteanu,  Iancu 
Agapi,  agricultori  –  Borăşti,  Gh.  Flueraru,  Țibana,  Gh.  Tocu, 
agricultor – Tungujeni, Alexandru Marinciu, avocat, Gh. Popa, 
Gh.  Burghelea,  Bălțați,  Neculai  Vartolomei,  comerciant 
Codăeşti, D. Voduță, Teofil Huncu, agricultori – Chițoc, Gh. P. 
Huşanu, proprietar – Curseşti, C. Cehan, morar – Curseşti din 
Deal,  I.  Cehan,  morar  –  Pungeşti,  Nică  Potorac,  agricultor  – 
Curseşti,  I.  Diaconescu,  cântăreț  –  Toporăşti,  I.  Molocea  – 
Armăşoaia,  I.  C.  a  Chiricioaiei,  Laza,  I.  Petrovici,  Chetreşti, 
Vasile  Gheorghiu,  meseriaş,  Neculai  Filoti,  meseriaş,  Gh. 
Scraba,  Cănțălăreşti,  I.  Corogeanu  şi  Gh.  Cazacu,  Mărăşeni, 
Nec.  Tudusciuc,  Brăhăşoaia,  I.  Gh.  Maftei,V.  Cozma,  N. 
Burghelea,  C.  Bichir  şi  Petre  Mihai,  Ciorteşti,  Emil  Lapteş, 
Bereasa, T. Polcovnicu, agricultor – Tanacu etc. 
Adunarea  este  condusă  de  avocatul  Mihai  Nicoleanu, 
preşedinte de vârstă. Secretarii asistenți sunt aleşi: Ion Zaharia, 
institutor şi Eugen Gheorghinescu, învățător. 
Actul  politic  al  fuzionării  celor  două  partide  în  Partidul 
Național  Țărănesc  este  salutat  de  dr.  Gheorghe  Scarlat,  fost 
primar  al  Vasluiului,  care  îl  propune  ca  preşedinte  pe  prof. 
univ. Gh. Gh. Mironescu. 
În  urma  votului  dat  de  Congres,  Comitetul  executiv 
județean  Vaslui  al  PNȚ  se  compune  din:  prof.  univ.  G.G. 
Mironescu, preşedinte; Mihail Nicoleanu, avocat, Vasile Pavlov, 
avocat,  C.  Rizescu,  ing.  agronom  şi  Gh.D.  David,  învățător 
vicepreşedinți;  Ion  Zaharia,  învățător,  secretar;  ca  membrii:  dr. 
Gh.  Scarlat,  Virgil  Mironescu,  avocat,  Ion  Rotaru,  învățător, 
Victor  Gertler,  avocat,  Eugen  Gheorginescu,  învățător,  Cezar 
Popovici,  farmacist,  Grigore  Pavlov,  învățător,  Toader 

  {PAGE  }
Vasilache,  profesor,  Marcel  Râmniceanu,  student,  George 
Negrea,  cooperator,  Neculai  Manta,  agricultor,  Necula 
Chiratcu,  agricultor,  Iorgu  Boț,  agricultor,  Nicu  C.  Gheorghiu, 
Gh.  Păsărică,  agricultori,  Dumitru  Nica,  proprietar,  Gh.  Bortă, 
agricultor şi I. Gh. Munteanu, agricultor. 
Masa s‐a servit la Restaurantul „Europa” din Vaslui.” 
Am reținut această informație în întregime pentru a pune 
în  evidență  activitatea  politică  din  acea  vreme  dar  şi  pentru  a 
publica  o  fotografie  a  răzeşului  Gh.  P.  Huşanu  cu  lideri  ai 
P.N.Ț. citați în articolul de mai sus.  
Iar în cutia cu fotografii de familie am dat şi peste această 
poză  –  nevăzută  de  organele  comuniste,  care  l‐ar  fi  arestat  pe 
Gh.P.Huşanu pentru colaborare apropiată cu marea moşierime. 
Iat‐o: 

 
În primul rând de la stânga la dreapta:   avocatul Rădescu, V. 
Pavlov, prefectul Vasluiului, avocatul Alexandru Popescu, Mihăilescu 

  {PAGE  }
–  pretor  la  Pungeşti…  În  rândul  de  sus:  Gh.  P.  Huşanu,  comerciant, 
avocatul Popa din Pungeşti şi   un moşier Râmniceanu. 
 
Aşadar,  răzeşul  Gheorghe  Petrilă  Huşanu,  om  cu 
războiul făcut, cu o decorație pe care o ținea deasupra uşii într‐
o  vitrină,  proprietarul  unei  vii  de  0,75  ha  de  dânsul  sădită, 
începe  să  se  afirme  ca  exponent  al  unor  idealuri  politice 
țărăneşti şi îi găsim numele în presa vremii. 
Era  un  om  luminat,  Ghe.  P.  Huşanu,  deşi  avea  puțină 
ştiință de carte, purta discuții îndelungate cu consătenii pe teme 
politice, în gospodăria sa muncea din zori şi până în noapte. Cu 
ce avea el de la mama sa şi cu cele 2 hectare de pământ date la 
împroprietărirea  din 1921 şi cu ce a mai adus Ecaterina Petrilă 
în  căsnicia  lor,  aveau  acum  în  total  6,4  ha.  Creşteau  animale, 
păsări,  câte un  porc,  doi,  dar  principalele  venituri  curgeau  din 
via  de  pe  Dealul  Matei.  Devenise  un  țăran  mijlocaş,  cum  îl 
numise  o  vreme  orânduirea  socialistă.  Cu  banii  proveniți  din 
vânzarea vinului şi‐a cumpărat o casă cu „bucluc”. Vânzătorul 
(din  familia  Nica)  moare  înainte  de  a  primi  întreaga  sumă,  iar 
urmaşii  lui  cer  restituirea  casei.  Are  loc  un  proces  care  a  ținut 
vreo  10  ani  de  zile,  secătuind  toate  resursele  părinților  mei. 
Acest proces m‐a marcat şi pe mine, dacă îl țin minte şi acum. 
Îmi amintesc cum stăteam la fereastră privind spre fundul curții 
să‐l  văd  pe  tata  venind  de  la  Vaslui,  de  la  proces.  Drumul  era 
greu, îl făcea pe jos, dus şi întors, pe atunci neexistând autobuze 
iar mijloacele hipo erau foarte scumpe. Drumul acesta de 40 de 
kilometri  pe  Valea  Racovei  l‐am  făcut  şi  eu  pe  jos,  pe  când 
învățam  la  Vaslui  şi  ştiu  ce  înseamnă  să  mergi  în  continuu  10 
ore! 
Mergând în continuare pe firul vieții răzeşului Gheorghe 
P. Huşanu pe care dl. Ion N. Oprea, autorul lucrării  „Vaslui – 

  {PAGE  }
Capitala „Țării de Jos” în presa vremii ‐1875‐2005, le descoperă 
în cercetările sale şi mi le împrumută, redau un fragment: 
În  publicația  „Lupta  plugarului,  foae  de  propagandă  a 
opoziției  unite  (partidul  național  şi  partidul  țărănesc)  din 
județul Vaslui”, din  23 august 1925, duminică, se arăta care este 
drumul  țărănimii  pentru  întărirea  şi  înstărirea  gospodăriilor 
țărăneşti” şi purta acest titlu „pentru că acum începe adevărata 
luptă  a  plugarilor,  pentru  a  se  găsi  mijloacele  de  valorificare  a 
produselor  muncitorului,”  care  „stă  tocma  în  înființarea 
Camerelor  agricole”,  îşi  dădea  cu  părerea  preotul  Gheorghe  I. 
Florea în articolul publicat pe dosul foii. 
În  prima  pagină,  Lupta…  se  adresa  către  „Cinstiții 
plugari”  cărora  le  spunea  că  în  ziua  de  marți  25  august  să 
voteze  cu  toții  lista  cu  semnul  Secera  şi  Coasa  Național‐
Țărănistă pe care se aflau înscrişi: 
1.Preotul Gheorghe Florea, agricultor, viticultor, Vaslui; 
2. Ion Gh. Titron, mare agricultor – Ivăneşti; 
3.Ion  Cărare,  căpitan,  invalid  de  război,  agricultor, 
Țibana; 
4.Ion Antohi, învățător, agricultor, Scânteia; 
5.D.Munteanu,  învățător,  agricultor,  Buhăieşti  ‐
Vultureşti; 
6.Gheorghe P. Huşanu, agricultor, Curseşti; 
7.Ştefan Damian, agricultor, Pungeşti; 
8.Constantin D. Cehan, agricultor, Pungeşti; 
9.Zaharia Scutariu, agricultor, Zăpodeni; 
10.Vasile Dărăscu, agricultor, Tanacu, Beneşti; 
11.Constantin  Rizescu,  agricultor,  viticultor,  directorul 
sindicatului agricol şi viticol Vaslui; 
12.Neculaie P. Carp, mare agricultor, Țibăneşti; 
13. Gheorghe David, învățător, agricultor, Dumeşti; 
14.Eugen Gheorghiescu, învățător, agricultor, Negreşti; 

  {PAGE  }
15. Grigore Pavlov, învățător, agricultor, Moara Grecilor; 
16.Ion C. Gheorghiu, agricultor, Ştioboreni; 
17.V.H.  Serdili,  inginer  agricol,  agricultor,  Scânteia‐
Rediu. 
Comitetul opoziției unite Național‐Țărăniste îi sfătuia pe 
agricultori „să nu‐şi strice votul cu liberalii şi averescanii – care‐
s  numai  o  căptuşeală  a  partidului  liberal  –  şi  să  voteze  numai 
Partidul  Național  de  sub  conducerea  domnului  profesor  Iorga 
şi Iuliu Maniu, şi Partidul Țărănesc de sub conducerea dlor Ion 
Mihalache şi dr. Lupu (cărora le publicau fotografiile în ziar), în 
dorința  comună  de  a  înlătura  de  la  putere,  cu  un  ceas  mai 
devreme,  un  partid  care  s‐a  dovedit  acaparator,  incapabil  şi 
tiranic…” 
Aşadar,  Gheorghe  P.  Huşanu  ajunge  să  candideze  pe  o 
listă  a  „Opoziției  Unite  Național‐Țărănistă    a  organizației 
județene  Vaslui.  Evident,  nu  trebuie  să  ne  îmbătăm  cu  apă 
chioară că ar fi fost o mare personalitate politică țărănească şi că 
a  intrat  în  acest  partid  ce  se  recomanda  țărănesc,  pentru  a 
schimba  viața  grea  a  țărănimii.  În  fruntea  partidelor  din  acea 
vreme  se  aflau  moşieri,  dacă  nu  iluminişti,  măcar  sigur 
interesați  să‐şi  consolideze  propriile  poziții  într‐o  societate  ce 
tocmai  ieşise  de  vreo  jumătate  de  secol  din  feudalism.  Şi 
reformele  ce  avuseseră  loc,  după  model  apusean,  care  chemau 
la  vot  țărănimea,  trebuiau  cumva  însoțite  de  o  mimare 
democratică  de  reprezentare,  care  să  asigure,  până  la  urmă, 
stăpânirea  puterii  dătătoare  de  venituri  tot  de  către  fruntaşii 
aparținând marilor proprietari. 
Gheorghe  P.  Huşanu,  şi  alții  ca  el,  totuşi  țărani  mai 
răsăriți, ceva mai înstăriți şi cu inițiativă gospodărească, figura 
pe locul 6 al listei de mai sus, deci nici un pericol de apucare a 
vreunui  os  de  ros,  dar  se  cheamă  că  prezența  lui  pe  listă 
susținea  o  idee  de  democrație,  de  reprezentare  democratică  a 

  {PAGE  }
tuturor  claselor  sociale.  Intrase  într‐o  capcană  care  folosea,  de 
fapt, altora, de care îşi va da seama singur şi va demisiona mai 
târziu din partidul țărăniştilor. 
Politica  lui  însemna  munca  şi  prosperitatea  propriei 
gospodării. După ce îi intrase via pe rod şi realiza în medie vreo 
5‐6  mii  de  litri  de  vin  anual,  închirie  o  prăvălie  în  centrul 
Pungeştilor,  târg  de  o  seamă  cu  Curseştii  ca  existență  pe  acele 
meleaguri,  în  scopul  distribuirii  producției  direct  la 
consumator.  Aici  avea  să  vadă  lumina  zilei  şi  semnatarul 
acestor rânduri. 

Dar să ne întoarcem puțin în timp. Acest copil, Gheorghe 
P. Huşanu, rămas orfan de mamă la vârsta de 4 ani şi crescut în 
continuare  de  bunicul  său,  mărişor  fiind,  ajunge  să  lucreze 
portar şi factor la Universitate „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. 
Nişte  profesori,  văzându‐l  dezghețat,  îl  îndemnară  spre 
învățătură.  Dar  nu  a  avut  posibilități.  N‐a  fost  să  fie  şi  iată‐l 
soldat  la  un  escadron  de  artilerie,  recrutat  probabil  din  cauza 
staturii lui înalte şi voinice. Cică ridica un sac de 100 kg. ca ceva 
de nimic. 
Mai  aflu  de  la  mama  mea,  că  bunicul  Ion  Petrilă  a  avut 
mult pământ şi grădinile lui din inima satului, ce se țineau lanț 
pe două dealuri, atestă bogăția lui moştenită de la străbunicul, 
care  a  avut  doi  fii.  Unul  a  murit  şi  totul  a  rămas 
supraviețuitorului. O dusese bine bunica în tinerețea ei! Dincolo 
de  această  informație,  mama  nu  mai  ştia  nimic.  Să  fi  provenit 
răzeşii  curseşteni  din  oastea  măritului  Ştefan?  Sau  s‐au 
îmbogățit  prin  reforma  lui  Cuza?  Istoria  satului  tace.  Doar 
ulcica aceea plină cu arginți romani  descoperită de un văcar pe 
islazul  comunal,  vorbeşte  prin  prezența  ei  acolo  despre  un 
trecut foarte îndepărtat. 

  {PAGE  }
Aşadar  satul,  deşi  răzăşesc,  avea  oameni  gospodari,  cu 
mulți  copii,  care  de‐a  lungul  generațiilor  îşi  vor  fărâmița 
moşiile, şi urmaşii lor vor deveni mai săraci. Unii şi deveniseră. 
Femeile  anilor  1900  şi  mai  încoace  mult,  păstrau  o  datină 
strămoşească.  „Anul  şi  cârlanul!ʺ  Cei  care  supraviețuiau, 
deveneau oastea țării, oaste care a fost decimată de ruşi la Cotul 
Donului şi de nemți în Munții Tatra. 
La  ce  a  folosit  sacrificiul  tinerimii  române?  La  sacrificiu! 
Basarabia  a  rămas  tot  a  ruşilor  după  1944.  De  unde  se  poate 
trage  o  concluzie  că  eroismul  exagerat,  propriu  tinerilor, 
provocat  de  o  ideologie  susținută,  nu  îşi  merită  însuflețirea. 
Marile  ideologii  ale  lumii  stau  la  baza  tuturor  războaielor  şi 
luptelor fratricide. 
Nişte săteni, oameni simpli, doar cu învățătura transmisă 
din Amvon de preotul satului şi din când în când şi de agenții 
electorali,  nu  se  puteau  sustrage  retorismului  guvernamental. 
Întors  de  pe  front,  cu  o  decorație  ce  a  stat  mulți  ani  deasupra 
uşii  din  holul  casei,  împreună  cu  o  carte  de  cântece  bisericeşti 
tipărită  cu  litere  chirilice,  pe  care  tata  le  cunoştea,  Gh.  P. 
Huşanu se pune pe gospodărit. În 1921 toți cei care au luptat pe 
front  au  primit  pământ  dar  puțini  l‐au  păstrat.  Părinții  mei 
spuneau că cei leneşi l‐au vândut şi câteva luni de zile au ținut‐
o într‐o veselie, cu  plăcinte udate din belşug  cu vin, că o  viață 
are  omul,  după  care  au  devenit  țărani  săraci.  E  posibil,  deşi 
cercetări mai noi şi comparații cu situația proprietăților agricole 
de  astăzi,  duc  la  concluzia  că  acei  țărani  nu  aveau  cu  ce  să‐şi 
lucreze pământul şi de aceea l‐au vândut. 
‐  De ce, mamă, unii oameni sunt bogați şi alții săraci? ‐ o 
întrebam  eu,  scormonitorul,  la  vârsta  când  a  început  să  mă 
preocupe diferențierile sociale. 
‐  Aşa  a  lăsat  Dumnezeu!  ‐  răspundea  ea  invariabil.  Iar 
tata venea cu o altă variantă, un fel de parabolă: 

  {PAGE  }
‐ Păi dacă tu boier, eu boier, cine trage cizmele? 
O  logică  de  ierarhizare  a  societății  venită  tocmai  din 
epoca  sclavagistă  pentru  că  societatea  a  avut  întotdeauna  o 
turmă  pălmaşă  şi  o  elită  beneficiară,  pe  măsura  pregătirii  ei 
culturale,  profesionale  etc.  Se  ştie  doar  că  sclavia  nu  era 
considerată  la  timpul  ei  ca  ceva  imoral.  Societatea  împărțită  în 
clase sau caste părea normală, de necondamnat (Există şi astăzi 
în numeroase țări asiatice). Şi de ce aş cere eu părinților mei să 
gândească ca   utopicii ce şi‐au concretizat teoriile în marxism? 
Tata,  bărbat  cu  armata  făcută,  cu  războiul  făcut,  cu  casă 
cu vie (0,75 ha), liber ca pasărea după ce se despărțise de Tina, 
prima lui consoartă, mama o fetiță chinuită de bunica, dornică 
să scape de calvar. Alege libertatea şi independența şi pleacă de 
acasă  fără  a  mai  schimba  vreodată  vreo  vorbă  cu  mama  ei. 
Bunica  sărăceşte,  îmbătrâneşte,  o  duce  greu,  mama  îşi  face  o 
gospodărie înfloritoare, începe periplu unei vieți de muncă, de 
speranțe,  de  satisfacții.  Unele  secvențe  se  găsesc  în  romanul 
meu  „Vitrina  cu  fantasmeʺ.  Oricum,  părinții  mei  au  avut  de 
luptat  cu  administrația  socialistă,  sunt  trecuți  la  chiaburi,  li  se 
impun  cote  mari,  când au  vrut  să  intre  în  CAP  nu  i‐au  primit, 
fiind socotiți duşmani de clasă care ar putea să „sabotezeʺ CAP‐
ul  pe  dinăuntru.  Au  intrat  până  la  urmă.  Tata  şi  dl.  Gemene, 
învățătorul  satului,  duc  o  campanie  prin  sat  de  înscriere  în 
Partidul  Social  Democrat  iar  la  unificarea  cu  Partidul 
Muncitoresc  Român  devine  membru  al  Partidului  Comunist 
Român, de unde, mai târziu avea să fie exclus, ca chiabur. 
După  anul  1946,  viața  satului  se  schimbă,  oamenii 
consăteni  până  atunci,  devin  deodată  diferențiați:  unii  sunt 
țărani  săraci,  alții  țărani  mijlocaşi  iar  alții,  cei  mai  năpăstuiți, 
chiaburi.  Lupta  de  clasă  ia  forme  absurde  în  satul  românesc. 
Țăranul  român,  aşa  cum  a  ieşit  el  din  istorie,  deodată  nu  mai 
încape în satul său din cauza originii sociale „nesănătoaseʺ. Cel 

  {PAGE  }
din ultima categorie devine ciumat, copii lui nu vor încăpea în 
nici  o  şcoală  superioară.  Tata  care  făcuse  România  Mare, 
ajunsese  în  rândul  ciumaților.  I  se  suspendă  toate  drepturile. 
Este  chemat  la  organizația  de  bază  şi  i  se  ridică  carnetul  de 
partid. Nu i se mai dă carnet de veteran de război cu bilete de 
călătorie  pe  CFR,  este  izolat  de  comunitate  ca  un  străin,  în 
propria lui vatră. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Gheorghe Petrilă Huşanu împreună cu fiul său Constantin, 
autorul acestei cărți,  pe când era elev de liceu. 
 
Dar  a  trecut  cu  bine  prin  aceste  vremi  şi  vămi,  a  fost 
supus, şi‐a achitat cotele la timp, deşi cu mari sacrificii. Sădesc 
părinții  mei  o  vie  pe  lotul  de  folosință,  respectiv  grădina  de 
lângă  casă,  care  până  la  urmă  avea  să‐i  fie  împărțită  la  3 
consăteni, lui lăsându‐i‐se numai 15 ari. Fac vreo 25 de stupi şi 
cu mierea vândută fac față datoriilor. Stupi aveai voie să ții cât 
mai  mulți,  fiindcă  mierea  mergea  la  export  pe  valută.  Şi  țara 

  {PAGE  }
avea nevoie de multă valută pentru  a‐şi achita datoriile externe 
făcute cu industrializarea. 
Trauma  lor  a  fost  mai  mult  de  natură  sufletească.  Au 
suferit  pentru  faptul  că  sunt  scoşi  din  rândul  oamenilor,  fără 
nici  o  vină.  Starea  lor  socială,  socotită  după  alte  criterii  de 
măsurare  a  oamenilor,  a  lovit  apoi  departe,  tocmai  la  Braşov, 
unde  mă  aflam  eu,  ofițer  în  cadrul  forțelor  armate  şi  de  unde 
am fost trecut în rezervă. 
În 1963, 1 decembrie, Gheorghe P. Huşanu, după o viață 
zbuciumată,  cocoțat  şi  pe  listele  politice  ale  țărăniştilor, 
nedreptățit şi pe listele cu „dezmoşteniți ai soartei” întocmite de 
comunişti,  încheie  veacul 
după  o  boală  incurabilă. 
Rămâneam  noi,  urmaşii 
răzeşilor,  să  înălțăm  hale 
industriale  uriaşe,  cu  mari 
sacrificii  şi  de  care  astăzi  nu 
mai are nimeni nevoie… 
Gh.  P.  Huşanu,  care 
trecuse  printr‐o  viață 
zbuciumată,  este  răpus  de  un 
cancer de prostată. Iată‐l într‐o 
ultimă  fotografie,  cu  cancerul 
rozându‐l  pe  dinăuntru,  privindu‐şi  din  cerdacul  casei  sale 
zările dealului Zghera şi pământurile lui de  dincolo de Dealul 
Matei.  Roata  istoriei  îi  schimbase  rosturile.  Încă  un  răzeş 
părăsea  Curseştiul  pentru  a‐l  lăsa  din  ce  în  ce  mai  gol  şi  mai 
sărac. 

  {PAGE  }
 
 

2.2.4. Familia Ion Cehan50


 
La  întocmirea  acestei  lucrări  care  încearcă  să  deconspire 
câte ceva din zbuciumata istorie a răzeşilor – studiată de multe 
personalități interesate în desluişirea originii acestei clase – am 
făcut  apel  la  urmaşii  ce  mai  supraviețuiesc  cruntei  prigoane 
comuniste. 
În  Curseşti,  sat  numit  cândva  şi  Curseşti  ‐  Răzeşi,  erau 
multe  familii  din  această  categorie  socială;  unele  mai  bogate, 
altele scăpătate sub loviturile sorții. Nu voi putea să le includ pe 
toate în acest capitol. Ştiu, din mărturiile Ecaterinei Huşanu, că 
în ziua “deschiaburirii” stăteau în jurul primăriei reprezentanții 
a  14  familii.  Erau  oropsiții  orânduirii  socialiste  convocați  de 
partidul  comunist  pentru  a  li  se  da  o  veste  umanitară,  de 
clemență:  “Începând  de  astăzi  nu  mai  sunteți  chiaburi!  Cu  o 
condiție:  mâine  să  aduceți  toți  cererea  de  înscriere  în 
gopspodăria colectivă!” 
Da,  nu  mai  erau  chiaburi,  o  denumire  care  ştirbea 
demnitatea  săteanului,  în  loc  să  o  încununeze  cu  aura  unei 
calități  de  bun  gospodar,  dar  ei  rămâneau  răzeşi,  aşa  cum  au 
fost dintotdeauna,  veniți de departe, din îndepărtatele veacuri, 
scotocite  prin  arhive  de  numeroşi  cercetătători.  Nu  am  putut 
nici eu merge prea departe, doar până prin secolul XIX. 
De unde vine familia CEHAN? 

                                                      
  Relatările  aparțin  profesoarei  emerite  Bica  Ionesi  (născută 
50

Cehan) şi fratelui ei Ion Cehan 
  {PAGE  }
Sufixul  han  mă  duce  cu  gândul  la  titlu  purtat,  în  evul 
mediu, de conducătorii mongoli şi preluat de suveranii multor 
țări din Orient. Istoriografia medievală este plină de Cehani: 
« Iaşi,  1756,  în  zilele  lui  Constantin  Mihai  Cehan  Racoviță 
voievod... » 
În Buhăeşti, Racoviță Cehan, logofăt doi, cumpără la 1647 
o  prisacă  cu  livezi,  iar  în  noiembrie  acelaşi  an,  Vasile  Vodă  îi 
întăreşte zapisul prin hrisov domnesc.   
  La 14 aprilie 1695, fără a fi indicată localitatea unde s‐a 
întocmit, am reținut din „Surete şi izvoadeʺ zapisul de vânzare 
prin  care  „Ghiorghie  feciorul  lui  Apostul  Cehan  împreună  cu 
fecioriiʺ  vând  lui  „Gheorghe  Grec  călăraş  de  Țarigardʺ  părțile 
lor din Chetreşti pe Stemnic cu 83 lei... 
Ilieş Alexandru V.V. Moldovei întărea lui Apostol Cehan 
părțile  de  moşie  din  Cucoşeri,  ce  acum  se  cheamă  Chetrăşti…  
cumpărate de la Burghele şi frații săi, precum şi de la Andone, 
Vasile şi alți urmaşi ai lui Stan şi One Petrescul. » 
În  Consistoriul  superior  bisericesc  din  1909  este  ales  Pr. 
Ioan Cehan, din parohia şi comuna Deleni‐de‐Sus. 
Şi  prezența  acestei  familii  prin  ultimele  patru  secole 
poate  fi  continuată  şi  cu  alte  multe  exemple.  Genealogia  ne‐ar 
îndemna  să  urmărim  filiația  între  membrii  acestei  familii 
(marcante),  pentru  a  stabili  originea  şi  gradul  lor  de  înrudire, 
până  la  cehăneştii  din  secolul  XX.  Dar  în  aproximativ  400  de 
ani,  arborele  genealogic  al  Cehanilor  este  atât  de  stufos,  şi 
mijloacele  arhivistice  atât  de  sărace,  încât  aventura  stabilirii 
unei  relații  între  Ion  Cehan  trăitor  în  Curseştii  anilor  1900  şi 
fostul  domnitor  al  Moldovei,  ar  fi  sortită  unui  eşec  dinainte 
admis. 
Şi  totuşi,  medităm  în  întunericul  tăcut  al  istoriei.  Şi  ne 
gândim  la  varianta  romanității  –  că  de  la  „Râm  ne  tragem”  – 
adică  Numele  Cehan  vine  totuşi  de  la  un  Cehan!  Un  Cehan 

  {PAGE  }
foarte  îndepărtat,  dar  deştept  şi  bogat  ‐  dacă  scribii  l‐au 
imortalizat prin documente de cancelarie! 
Şi mă mai îndeamnă instinctul să cred în dorința naturală 
a  omului  de  a  se  perpetua  prin  vremea  trecătoare,  măcar  prin 
numele  urmaşilor  –  dacă  altfel  nu  se  poate!  Sau  prin  opere  de 
artă.  De  ce  credeți  că  domnitorii  zideau  biserici  şi‐şi  pictau 
tabloul  votiv  pe  peretele  de  la  intrare?  Din  aceeaşi  dorință  de 
perpetuare a celui care ai fost – spre ştiința viitorimii.  
Vine, deci, numele de undeva, de la cineva, şi el este actul 
tău  necunoscut    de  naştere  pământească.  Şi  aş  mai  adăuga  un 
argument, care să îndreptățească originea nobiliară a răzeşilor: 
argumentul  genetic!  Majoritatea  zdrobitoare  a  elitei  româneşti 
provine  din  familii  bogate.  Intelectualitatea  românească, 
dincolo de susținerea materială de care a beneficiat, moşteneşte 
o înaltă capacitate culturală. Chiar în timpul prigoanei de clasă, 
specialiştii  industriei,  agriculturii,  ştiinței,  culturii  proveneau 
din  rândurile  foştilor  înzestrați  genetic.  Politrucii  nu  le‐au 
permis  funcții  de  conducere,  dar  le‐au  exploatat  la  maximum 
ştiința lor de carte. 
Răzeşii  anilor  1900  intră  în  era  socialistă  o  dată  cu 
decapitarea  intelectualității  româneşti  şi  cu  scufundarea  lor  în 
anonimatul  social  şi  purgatoriul  persecuțiilor.  Şi  totuşi,  din 
arborele  genealogic  tăiat  cu  „drujba”  rusească,  au  înmugurit 
mlădițele neamului lor făuritor de istorie pe aceste meleaguri. 
Rândurile  ce  urmează  vor  îmbogăți  istoriografic  galeria 
răzăşească  a  Curseştiului  şi  vremurile  în  care  trăim  acum  sunt 
propice realizării unei DREPTĂȚI – fie şi postmortem! 
După istoria lui Gheorghe Petrilă Huşanu, înserăm acum 
pe  cea  a  familiei  Cehan  –  scrisă  de  o  ilustră  urmaşă,  la 
rugămintea mea: Bica Ionesi (născută Cehan) 
Rădăcinile acestei familii sunt greu de reconstituit, după 
dispariția celor mai mulți reprezentanți, cât şi datorită faptului 

  {PAGE  }
că  urmaşii  s‐au  împrăştiat  prin  țară  şi  adresele  lor  nu  le  mai 
cunosc.  Pentru  asemănările  dintre  numele  Cehan  aflate  în  alte 
localități (Armăşoaia, Ivăneşti, Pugeşti, Buhăeşti, Iaşi etc.) şi cel 
al familiei mele din Curseşti, nu dispun de informații pentru a 
putea afirma că între ele ar exista diferite grade de rudenie. 
Majoritatea  mărturiilor  asupra  familiei  Cehan  (din 
Curseşti‐Vale) aparțin celor trei urmaşi în viață ai lui Ion Cehan: 
două fete – Bica şi Margareta – care locuiesc în Iaşi – şi un băiat 
(Ion)  domiciliat  în  Piatra  Neamț,  toți  în  vârstă  de  peste  70  de 
ani.  În  sat  mai  trăieşte  fiica  (Tinca)  lui  Constantin  Cehan,  în 
vârstă de 80 de ani. 
 
Bunicii paterni şi frații lui Ion Cehan, tatăl meu.51 
 
Bunicii:  Dumitru  şi  Eufrosina  Cehan  au  locuit  în  satul 
Curseşti Vale şi s‐au ocupat cu agricultura, făcând parte dintre 
gospodarii fruntaşi ai satului. Am cunoscut‐o numai pe bunica, 
fiind văduvă când ne‐am născut noi. Casa lor era compusă din 
două camere, separate printr‐un hol şi o bucătărie. În jurul casei 
aveau  o  livadă  cu  mulți  pomi  şi  vie.  Au  avut  8  copii:  Natalia, 
Ecaterina,  Eufrosina,  Elena,  Neculai,  Constantin,  Gheorghe  şi 
Ion (tatăl meu). 
Bunica  a  locuit  cu  fata  ei  cea  mai  mică  (Elena)  şi  a  trăit 
până la vârsta de 90 de ani. 
 
Frații. Natalia Cehan s‐a căsătorit cu Constantin Dabija, 
învățător  la  şcoala  din  Curseşti  Vale.  Nu  cunosc  dacă  era 
originar din acest sat sau provenea din altă localitate. Aveau o 
casă  destul  de  frumoasă,  pentru  acea  vreme,  cu  cerdac,  trei 
camere cu hol între ele şi o bucătărie mare. Gospodăria era bine 
                                                      
  Scurtă  reconstituire  genealogică  întocmită  de  Bica  Ionesii 
51

(născută Cehan), în 2009. 
  {PAGE  }
organizată,  cu  toate  anexele  necesare.  În  jurul  casei,  situată 
chiar  în  centrul  satului,  aveau  livada  şi  via.  Au  avut  9  sau  10 
copii,  decedați  de  multă  vreme,  din  pricina  unor  maladii  care 
bântuiau pe atunci. Îmi amintesc câte ceva numai despre câțiva 
dintre ei: 
Constantin Dabija (fost jandarm) a trăit în Curseşti Vale 
şi a avut 5 copii (4 băieți şi o fată), care au făcut ceva şcoală (pe 
la începutul secolului XX), după care s‐au împrăştiat prin țară. 
Neculai  Dabija  (Culiță)  a  studiat  dreptul  şi  a  ajuns 
avocat. 
Mița  (probabil  Maria)  a  fost  învățătoare,  căsătorită  cu 
Neculai Ganceruc, tot învățător. Au trăit mai întâi în Basarabia, 
iar  după  război  au  revenit  în  Curseşti,  locuind  în  casa 
părintească  până  la  pensie,  după  care  şi‐au  construit  o  casă  în 
Iaşi,  unde  s‐au  mutat  cu  cei  doi  copii  ai  lor:  Corneliu  (inginer) 
decedat în 2007 şi Lenuța (născută cu un handicap irecuperabil. 
Trăieşte şi astăzi, 2008, la peste 80 de ani). 
Dumitru  Dabija  (Mitrea),  despre  care  nu  ştiu  nimic,  în 
afară de prenume. 
Margareta  Dabija  a  fost  ultimul  copil.  A  urmat  şcoala 
normală  şi  a  devenit  educatoare  la  o  grădiniță  din  oraşul  Iaşi. 
Era  o  fată  foarte  frumoasă.  S‐a  căsătorit  cu  medicul  ginecolog 
Vasile Sepeniuc, care a lucrat la Maternitatea din Iaşi. N‐au avut 
copii.  Margareta  a  decedat  la  vârsta  de  35  ani,  răpusă  de  un 
cancer mamar. 
Ecaterina Cehan (Leon) a trăit în Curseşti. Pe soțul ei nu 
l‐am  cunoscut,  rămânând  văduvă  destul  de  tânără.  A  avut  o 
fată,  Eugenia,  care  a  urmat  Şcoala  normală  şi  a  funcționat  ca 
învățătoare în oraşul Vaslui. Mătuşa Tinca, cum îi spuneam noi, 
avea  o  căsuță  modestă  şi  se  gospodărea  singură.  În  fiecare 
duminică  se  oprea  la  fratele  ei  (Ion  Cehan)  şi  luau  masa 
împreună. 

  {PAGE  }
Eufrosina  Cehan  (Nica)  a  trăit  tot  în  Curseşti  Vale.  Îmi 
amintesc numai de fiul ei Alexandru, care a devenit învățător în 
sat  şi  a  avut  5  copii  (4  băieți  şi  o  fată).  Toți  au  urmat  diferite 
şcoli şi au plecat prin țară. 
Elena Cehan a fost ultimul copil al bunicilor paterni şi a 
locuit  permanent  cu  bunica.  S‐a  căsătorit  destul  de  târziu  cu 
Neculai  Cracea  (mecanic)  şi  au  avut  un  copil  care  a  decedat  la 
vârsta de 9 ani. 
Neculai Cehan a fost singurul intelectual din familie – şi 
a  lucrat  ca  notar  la  primăria  din  Curseşti.  Avea  un  scris 
caligrafic  excepțional.  Era  un  om  cu  suflet  bun  şi  ajuta  pe  toți 
consătenii în problemele lor cu instituțiile statului. Duminica se 
adunau  mulți  oameni  în  ograda  casei  sale  pentru  a  asculta 
radioul  (singurul  din  sat;  mai  ales  că  se  apropia  sau  se 
desfăşura cel de al II‐lea război mondial). A fost căsătorit dar a 
divorțat. A avut o fată (Florica), care a locuit cu mama, iar după 
căsătorie s‐a mutat în Bacău. 
Constantin Cehan a trăit în Curseşti Vale, s‐a căsătorit cu 
Lucreția şi s‐a ocupat de agricultură. Pentru un timp, destul de 
scurt, a fost asociatul tatei la o moară țărănească. A avut o fată – 
Tinca – care trăieşte în sat, şi astăzi, 2008, în vârstă de 80 de ani. 
Gheorghe  Cehan  (Ghiță)  a  fost  surdo‐mut  şi  a  locuit  în 
casa  părintească  împreună  cu  bunica  şi  sora  Elena.  Era  o  fire 
veselă  şi  comunica  cu  cei  din  jur,  prin  semne  speciale. 
Interesant era faptul că ştia toate evenimentele care aveau loc în 
sat. Copii se împăcau foarte bine cu el. Nu mai ştiu la ce vârstă 
a decedat. 
Ion Cehan (tata). 
 
Bunicii materni şi surorile mamei 
 

  {PAGE  }
Bunicii:  Ion  şi  Maria  Mihalcea  au  trăit  în  Curseşti  Vale, 
bunicul  fiind  originar  din  acest  sat  iar  bunica  provenea  din 
satul  Rădueşti  (județul  Vaslui).  S‐au  ocupat  tot  cu  agricultura. 
Casa lor era foarte veche şi modestă: o cameră destul de mică şi 
bucătăria  cu  horn  (nu  exista  plită  pentru  gătit,  bucatele  se 
pregăteau  puse direct pe vatră, lângă foc), la care se adăuga o 
verandă  închisă  cu  pereți  din  scândură,  în  care  se  adăpostea  o 
mică  prăvălie  sătească.  În  curte  exista  un  hambar    destul  de 
mare,  iar  în  spatele  casei  –  grajdul.  Pe  bunicul  meu  nu  l‐am 
cunoscut,  decedând  destul  de  tânăr.  Au  avut  4  fete:  Maria, 
Ioana, Elena şi Aneta. Bunica nu s‐a mai căsătorit, a muncit din 
greu  toată  viața,  făcând  mari  economii  pentru  a  putea  creşte 
cele 4 fete, pe care le‐a întreținut în şcoală, încercând să le facă 
un rost în viață. 
După  căsătoria  fetelor  a  locuit  cu  ultima  fată  (Aneta). 
Dar,  spre  sfârşitul  vieții,  se  crease  între  ele  o  tensiune  greu  de 
suportat, încât s‐a mutat la mama noastră (Maria), fiind îngrijită 
până  la  deces  (probabil  peste  80  de  ani).  În  ultimele    luni  de 
viață – paralizase… 
Surorile mamei 
Ioana Mihalcea (1898‐1988) era al doilea copil al familiei 
Mihalcea. După terminarea şcolii primare, a urmat câțiva ani la 
o  şcoală  profesională,  dar  nu  a  terminat‐o.  S‐a  căsătorit  cu 
brigadierul silvic Ion Zmeu, din satul Rafaila (județul Vaslui) şi 
a devenit o bună gospodină. Aveau o casă mare şi frumoasă cu 
4  camere,  bucătărie  şi  o  verandă  spațioasă  închisă  cu  un 
glasvand. Înainte de cel de al II‐lea război mondial, gospodăria 
era  bine  organizată.  În  afară  de  lucrarea  pământului,  creşteau 
multe vite şi oi (peste 100). Părinții noştri mergeau destul de des 
în  vizită  la  familia  Zmeu  de  la  Rafaila,  străbătând  pădurea 
statului  pe  un  drum  umbrit  şi  mărginit  cu  tufe  de  fragi. 
Petrecerile mult aşteptate la Rafaila, erau de Sfântul Ion, când se 

  {PAGE  }
adunau  mulți  invitați,  muzica  angajată  fiind  o  fanfară  de  la 
Fâstâci, un sat apropiat cu mulți țigani. 
Au  avut  4  copii  (Aurel,  Florentin,  Ion  şi  Mihai.  Toți  au 
fost înscrişi la liceu, iar primii doi la facultate; dar după 1944 au 
fost  înlăturați  din  şcoli,  părinții  fiind  declarați  chiaburi.  Mai 
târziu,  trei  dintre  ei,  au  reuşit  să‐şi  termine  studiile  la  fără 
frecvență.  Aurel  a  devenit  profesor  de  biologie  în  oraşul 
Roman, s‐a căsătorit şi a avut doi copii. A decedat la vârsta de 
peste 70 de ani. Ion a ajuns inginer, iar Mihai subinginer, ambii 
căsătoriți (cu 1‐2 copii) sunt în viață şi locuiesc în Iaşi. Florentin 
nu a mai terminat studiile, a lucrat la mina Petrila (ca muncitor 
şi  maistru)  până  la  deces  (apărut  la  o  vârstă  destul  de  tânără). 
Era căsătorit şi a avut o fată (Florentina). 
 
Elena  Mihalcea  (Lenuța)  (1900‐1988).  După  terminarea 
şcolii  primare  din  satul  natal,  a  urmat 
şcoala  profesională,  pe  care  nu  a 
terminat‐o  şi  a  funcționat  un  timp  ca 
suplinitoare.  Ulterior  şi‐a  completat 
studiile  şi  a  devenit  învățătoare.  S‐a 
căsători  cu  Ion  Gavril  (învățător) 
originar  din  satul  Doagele  (județul 
Vaslui)  şi  au  locuit  în  satul  Gârceni, 
județul  Vaslui,  unde  au  funcționat 
amândoi ca învățători.  
Prin muncă cinstită şi economii şi‐
au  întemeiat  o  gospodărie  frumoasă.  Înainte  de  război  îşi 
construiseră o moară, aveau maşină de treier şi tractor, cu care 
participau la muncile agricole de pe moşia lui Jac Marcopol din 
Pungeşti.  Casa  era  destul  de  modestă,  cu  2  camere,  separate 
printr‐un hol şi o bucătărie de dimensiuni mici. Ca învățători, s‐
au  ocupat  foarte  serios  de  educația  copiilor  din  sat,  cât  şi  de 

  {PAGE  }
întreținerea  şcolii,  fiind  apreciați  şi  respectați  de  superiorii  lor, 
cât şi de sătenii din sat. După război, orânduirea comunistă i‐a 
deposedat de toată averea şi i‐a scos din învățământ. Mai târziu 
au  fost  primiți  în  unele  posturi  dar  departe  de  Gârceni  – pe  la 
Țibăneşti  (județul  Roman),  unde  mătuşa  Lenuța  a  continuat  să 
lucreze până la pensionare. Soțul ei, Ion Gavril, s‐a îmbolnăvit 
de  stresul  produs  de  deposedarea  comunistă  şi  a  decedat  la 
vârsta de 52 ani. 
Au  avut  2  copii:  Viorel  şi  Silvia  care  au  fost  înscrişi  la 
liceul  din  Vaslui.  Viorel  a  urmat  ultimele  clase  la  Şcoala 
normală, devenind învățător.  
Sora  lui,  Silvia,  după  terminarea  liceului  s‐a  înscris  la 
Facultatea  de  Zootehnie  din  Iaşi.  Pentru  a  nu  fi  exmatriculată 
din  facultate,  din  cauza  originii  sociale  („nesănătoase”)  a 
părinților, s‐a căsătorit încă din timpul studenției, cu colegul ei 
Ion  Lăbuşcă  (ai  căror  părinți  nu    erau  chiaburi).  Au  lucrat 
împreună  2‐3  ani  în  producție,  după  care  au  devenit  cadre 
didactice  la  Facultatea  de  Zootehnie,  Iaşi.  În  prezent  sunt 
pensionari  şi  locuiesc  în  Iaşi  pe  strada  I.L.  Caragiale  nr.18.  Au 
doi copii din care o fată doctoriță pediatră, lector universitar, şi 
un băiat inginer. 
Mătuşa  Lenuța  (cum  îi  spuneam  noi,  nepoții)  a  fost  cea 
mai bună dintre surorile mamei şi la care țineam foarte mult. În 
momentele cele mai grele din viața familiei noastre, ne‐a ajutat 
şi  pe  noi  în  copilărie.  Dumnezeu  să  o  odihnească  în  pace! 
Pentru tot binele făcut, atât nouă cât şi altor semeni. 
 
Aneta Mihalcea (născută în 1902, decedată în 1946) a fost 
ultimul  copil  al  familiei  Mihalcea.  A  urmat  numai  4  clase 
primare  şi  a  rămas  în  gospodărie,  locuind  cu  bunica.  S‐a 
căsătorit destul de târziu cu Dumitru Pavel, care provenea din 
altă  localitate.  După  război  a  început  să‐şi  construiască  o  casă 

  {PAGE  }
nouă  din  cărămidă,  cu  3  camere,  bucătărie  şi  alte  dependințe, 
dar  au  rămas  neterminate.  Din  cauza  unei  boli  incurabile, 
unchiul Pavel a decedat la vârsta de 50 de ani. După dispariția 
lui, mătuşa Aneta a devenit alcoolică şi nu a mai fost în stare să 
se  ocupe  de  gospodărie.  Avea  permanent  şi  unele  stări 
depresive, încât în cele din urmă s‐a spânzurat! 
Au avut un copil, Marcel, care a rămas orfan la vârsta de 
9  ani,  fiind  luat  în  grija  părinților  mei.  După  şcoala  primară  a 
urmat Şcoala medie energetică din Iaşi (unde a locuit în gazdă 
cu Bica Cehan). După 2 ani, şcoala s‐a desființat şi s‐a înscris la 
Şcoala  profesională  auto  din  Piatra  Neamț,  după  care  s‐a 
încadrat muncitor pe Şantierul Hidrocentralei de la Bicaz, unde 
a urmat nişte cursuri, calificându‐se ca electrician. După câțiva 
ani  s‐a  mutat  la  Suceava,  ocupându‐se  de  pregătirea 
muncitorilor  din  cadrul  Întreprinderii  de  electricitate.  I‐a  fost 
repartizată  o  locuință  la  bloc  şi  s‐a  căsătorit  cu  o  asistentă 
medicală  (Saveta),  cu  care  are  doi  copii  (Doru  şi  Adela).  În 
prezent  (2009)  este  pensionar  şi  locuieşte  în  oraşul  Suceava. 
Moştenirea  sa  de  la  Curseşti  (grădina,  casa)  a  vândut‐o  unui 
consătean şi astfel a mai dispărut un răzeş din sat! 
 
Părinții 
Ion  Cehan  (tata)  născut  în 
1888  în  satul  Curseşti  Vale  şi 
decedat  în  1972.  A  urmat  şcoala 
primară (4 clase) în satul natal, după 
care  a  lucrat  în  agricultură 
împreună  cu  părinții.  După 
executarea  serviciului  militar  s‐a 
angajat  în  armată  şi  a  ajuns  până  la 
gradul  de  plutonier.  A  participat  la 
războiul  din  1916‐1918.  După 

  {PAGE  }
eliberare  din  armată  s‐a  căsătorit  cu  Eufrosina  Tăbăcaru  din 
Pungeşti  şi  au  locuit  mai  întâi  în  Hălăuceşti,  unde  aveau  o 
moară  țărănească.  Ulterior  s‐au  mutat  în  târguşorul  Pungeşti, 
deschizând  şi  un  mic  magazin  de  manufactură.  Nu  ştiu  după 
câți  ani,  soția  l‐a  părăsit  (pentru  un  alt  bărbat),  luând,  în  lipsa 
lui, toate lucrurile de valoare din casă. Au avut o fată (Bica) care 
a decedat la vârsta de 9 ani. După divorț, tata a vândut o parte 
din  bunurile  rămase  şi  s‐a  întors  în  Curseşti  Vale,  unde  s‐a 
apucat de agricultură şi a organizat moara din sat, împreună cu 
fratele  său  Constantin  Cehan,  iar  după  moartea  acestuia  s‐a 
asociat cu cumnatul Neculai Cracea; tata dispunând de local şi 
instalația pietrelor de moară, iar cumnatul de un motor. 
Maria  Cehan  (mama)  născută  tot  în  satul  Curseşti  Vale, 
în 1896 şi decedată în 1958. După şcoala primară a urmat şcoala 
profesională,  dar  nu  a  terminat‐o.  A  funcționat  câțiva  ani  ca 
suplinitoare,  predând  lucrul  manual  la  şcoala  din  sat.  S‐a 
căsătorit  cu  agentul  sanitar 
Petrilă,  tot  din  Curseşti,  care  a 
fost  repartizat  la  spitalul  din 
comuna  Floreşti,  județul  Tutova, 
în  prezent  județul  Vaslui.  Nu 
aveau  casă  şi  au  locuit  în  incinta 
spitalului. Din această căsătorie s‐
a născut o fată (Lucica). Soțul s‐a 
îmbolnăvit  de  tuberculoză  (boală 
incurabilă  la  timpul  respectiv)  şi 
a  decedat  la  o  vârstă  destul  de 
tânără.  După  decesul  soțului, 
mama  a  revenit  cu  Lucica  în 
Curseşti. 
Prin  anii  1925‐1926  se 
recăsătoreşte  cu  Ion  Cehan  şi  au  început  să  se  gospodărească, 

  {PAGE  }
deoarece  amândoi  pierduseră  majoritatea  bunurilor  din  prima 
căsătorie.  La  început  au  locuit  în  localul  morii,  situat  pe  şesul 
unde  curge  râul  Cursasca  şi  care  confluiează  cu  pârul  Valea 
Mare,  vărsându‐se  apoi  în  pârul  Racova  ce  vine  dinspre 
Pungeşti de pe valea cu acelaşi nume. Conviețuiau în cele două 
anexe  ale  morii  (bucătăria  în  stânga  şi  o  cameră  mică  în 
dreapta), construite provizoriu. În bucătărie se intra prin localul 
morii, iar camera din dreapta avea intrarea direct din afară. Aici 
s‐au născut cei 4 copii (Bica, Dumitru, Maricica şi Ion), la care se 
adăuga  Lucica  (din  prima  căsătorie  a  mamei).  Maricica  a 
decedat  la  vârsta  de  câteva  luni.  Ca  atare,  în  spațiul  respectiv, 
practic  în  bucătărie,  locuiau  6  persoane.  Părinții  începuseră 
construcția  unei  case  noi  pe  Dealul  Matei,  dar  din  cauza 
greutăților  financiare  n‐au  reuşit  să  o  mai  termine,  mai  ales  în 
condițiile  orânduirii  comuniste.  Proiectul  inițial  era  destul  de 
bun:  3  camere,  un  hol  mare,  o  bucătărie  mai  mică  (mai  mult 
pentru vară), cerdac în jur şi acoperiş din tablă. Prin anul 1937 
familia mea se mută în noua casă de pe Dealul Matei, deşi erau 
locuibile  doar  2  camere  (una  fiind  folosită  ca  bucătărie),  dar  şi 
acestea  au  rămas  cu  pământ  pe  jos.  În  acest  an  s‐a  născut  şi 
ultimul  copil  (Margareta)  al  familiei  Cehan,  iar  în  1939  a 
decedat Lucica, fiind bolnavă de tuberculoză. 
Ion Cehan (tatăl meu)a făcut politică liberală şi a fost ales 
de  câteva  ori  primar,  funcționând  mai  mulți  ani,  dar  nu  a 
beneficiat de venituri de pe urma acestei funcții. Era prea bun, 
prea corect, ajuta pe toată lumea şi mulți profitau de omenia lui. 
La începutul celui de al II‐lea război mondial a fost concentrat 2 
ani de zile (la vârsta de 52 de ani), ocupându‐se de lagărele cu 
prizonieri din Transnistria. 
Înainte  de  1944  (când  a  intervenit  refugiul),  părinții  mei 
intenționau  să  mai  facă  ceva  pentru  finalizarea  casei. 
Procuraseră  scânduri  pentru  podele  şi  alte  materiale  pentru 

  {PAGE  }
cerdac, dar în timpul refugiului li s‐a furat totul din jurul casei 
şi  din  interior,    de  către  cei  rămaşi  în  sat.  Prin  zona  satului 
Curseşti nu existau drumuri bune pentru deplasarea armatelor 
în  conflict,  şi  nu  ar  fi  trebuit  să  fugim  din  fața  frontului,  dar 
românii auziseră ce înseamnă armata roşie! 
Tata  era  comandant  de  premilitari  şi  a  fost  obligat  să 
evacueze  tineretul.  Nu  ştiam  ce  se  va  întâmpla  şi  părinții  s‐au 
temut  să  nu  rămânem  despărțiți,  încât  pe  4  aprilie  1944  am 
plecat  în  pribegie  (împreună  cu  premilitarii)  cu  carul  cu  boi,  o 
vacă şi 4 copii. Deasupra carului se improvizase un coviltir, pe 
care tata îl acoperise cu tablă. Am călători o lună de zile până la 
destinație (satul Stoeneşti, județul Vâlcea. Noaptea eram cazați 
prin  sate,  dar  de  cele  mai  multe  ori,  sătenii  nu  ne  primeau  şi 
dormeam la marginea satelor (copii în cort şi părinții pe o saltea 
sub cerul liber). 
La  Stoeneşti,  viața  noastră  a  fost,  de  asemenea,  foarte 
grea.  După  multe  insistențe  ni  s‐a  repartizat,  pentru  locuit,  un 
bordei  (cu  o  cameră  şi  o  mică  bucătărie),  fără  nici  un  fel  de 
ajutoare. Am avut noroc de vaca luată cu noi, care ne‐a ajutat să 
supraviețuim. Boii i‐am vândut, căci nu aveam  condiții pentru 
întreținerea lor. 
Întoarcerea  acasă  după  terminarea  războiului,  s‐a 
desfăşurat cu dificultăți foarte mari. Mai întâi s‐a întors tata cu 
premilitarii şi cu fratele Dumitru, apoi tata a revenit la Stoeneşti 
şi  m‐a  luat  pe  mine  (Bica),  căci  începuse  să  funcționeze  liceul 
din Vaslui. După aproape un an a venit şi mama cu cei doi copii 
(Ion  şi  Margareta),  care  fuseseră  înscrişi  la  şcoala  primară  din 
Stoeneşti. 
După  întoarcerea  din  refugiu,  localul  morii  a  fost 
dezafectat  şi  pietrele  vândute.  Probabil  că  nu  prea  avea  vad 
(numărul  locuitorilor  din  sat  fiind  destul  de  redus),  motiv 

  {PAGE  }
pentru  care  circula  vorba  „la  moara  lui  Cehan,  care  macină 
odată pe an!” 
După  ce  pierdusem  totul  din  gospodărie,  necazurile 
părinților au continuat cu alte probleme, impuse de noua stare 
social‐politică  (impozite  şi  cote  agricole  foarte  mari,  care  nu 
puteau  fi  achitate).  După  anul  1948,  părinții  au  fost  declarați 
chiaburi  şi  tata  a  fost  condamnat  la  închisoare  pentru 
neachitarea  cotelor.  A  muncit  un  an  de  zile  pe  şantierul 
Canalului  Dunărea‐Marea  Neagră  (Un  fel  de  Siberie 
românească  destinată    lichidării  fizice  a  elitei  româneşti).  Abia 
în  1957  reuşeşte  să  se  înscrie  în  gospodăria  colectivă  pentru  a 
scăpa  de  pământul  moştenit  de  la  părinți  şi  de  cotele  ce  se 
cereau pe el. Mama era grav bolnavă de inimă, nu avea voie să 
facă nici un  efort şi nimeni nu a ajutat‐o. În 1958 decedează în 
urma unui infarct, la vârsta de 62 de ani. 
După  dispariția  mamei,  tata  nu  mai  reuşea  să  se 
gospodărească singur şi mergea pe la copii, mai ales în timpul 
iernii.  Spre  sfârşitul  vieții  (fiind  bolnav)  s‐a  recăsătorit  cu 
Culina  Palade  ca  să  aibă  cine  să‐l  îngrijească.  N‐a  durat  însă 
mult  această  căsătorie,  pentru  că  a  intervenit  un  accident 
cerebral şi după 6 luni de paralizie a decedat în ianuarie 1972, la 
vârsta de 84 de ani. În casă a rămas Culina, dar după dispariția 
ei, casa a fost vândută unui cetățean 
sărac,  care  a  încercat  să  facă  unele 
reparații,  dar  a  modificat‐o  complet, 
încât  astăzi  nu  mai  poate  fi 
recunoscută. 
 
Bica Cehan (căsătorită Ionesi) 
născută  în  satul  Curseşti  Vale, 
județul  Vaslui,  la  data  de  29  martie 
1928,  fiind  primul  copil  din  a  doua 

  {PAGE  }
căsătorie a părinților. De fapt, din mărturiile lor, reiese că ziua 
de  naştere  este  25  martie,  în  acea  mare  sărbătoare  religioasă  – 
Buna  Vestire.  În  certificatul  de  naştere  este  trecut,  însă,  28 
martie, probabil ziua când s‐a făcut declarația la primărie. Iar în 
ultimul  buletin  (eliberat  în  1978),  s‐a  scris  29  martie,  zi  de 
naştere considerată oficială. 
Locuința  noastră  era  în  localul  morii,  aşa  cum  s‐a  mai 
arătat,  unde  au  mai  apărut  încă  trei  copii  (Dumitru,  Ion  şi 
Maricica  (  care  a  decedat,  probabil  după  câteva  luni).  Mi‐o 
amintesc  pe  Maricica  dormind  în  leagăn  lângă  sobă  (aveam 
circa  5  ani).  Fără  să‐mi  dau  seama  m‐am  aşezat  pe  marginea 
leagănului şi l‐am răsturnat. Mama s‐a speriat, dar copilul nu a 
pățit nimic. Datorită aşternutului din leagăn, nici măcar nu s‐a 
trezit din somn… 
Prenumele  de  Bica  (ales  de  tata)  l‐am  moştenit  în 
amintirea fiicei lui, din prima căsătorie, decedată la vârsta de 9 
ani. Nu am fost şi nici nu sunt încântată de acest nume (utilizat 
de  copii  pentru  bunica).  Atât  în  liceu  cât  şi  în  facultate, 
profesorii mă întrebau dacă acesta este adevăratul prenume sau 
reprezintă  doar  o  dezmierdătură  părintească.  Şi  în  prezent,  în 
relațiile  cu  diferite  persoane,  mi  se  pun  frecvent  întrebări  în 
legătură cu numele Bica. 
Primele  amintiri  din  locuința  de  la  moară,  le  am  de  la 
vârsta  de  6‐7  ani.  Îmi  plăceau  mult  musafirii  (unele  rude  din 
partea  părinților)  şi  mai  ales  sărbătorile.  Aşteptam,  cu  mari 
emoții, pe Moş Crăciun (un frate a lui tata) cu un pom modest, 
provenit din ramura unui copac (prin zona noastră neexistând 
brazi),  împodobit  cu  diverse  hârtii    colorate,  fructe  şi 
bomboane.  De  jucării  nu  putea  fi  vorba,  deoarece  starea 
financiară  a  părinților  nu  le  permitea  acest  lux.  O  întâmplare 
neplăcută  a  avut  loc  în  prima  zi  de  Paşti.  În  timp  ce  părinții 
erau  plecați  la  biserică,  eu  şi  cu  fratele  Mitică  (mai  mic  cu  doi 

  {PAGE  }
ani)  am  ciocnit  toate  oule  vopsite,  am  mâncat  albuşurile,  iar 
gălbenuşurile    (care  nu  ne  plăceau)  le‐am  înşirat  pe  pervazul 
ferestrei  şi  ne‐am  jucat  cu  ele.  Nu‐mi  mai  amintesc  cum  au 
reacționat  părinții  când  s‐au  întors  acasă.  Cred  că  nu  ne‐au 
felicitat pentru ispravă. În aceeaşi perioadă (preşcolară) am luat 
prima bătaie de la tata, pe care trebuie să recunosc că o meritam 
pe  deplin.  În  timp  ce  mă  jucam  cu  copii  în  luncă,  a  trecut  pe 
lângă  noi  o  bătrână  îngheboşată,  care  abia  mergea,  iar  pe  la 
spate o imitam. Întâmplător a apărut tata, s‐a supărat de gestul 
făcut şi mi‐a aplicat câteva palme. M‐am speriat cumplit, m‐am 
învinețit, îmi pierdusem respirația, încât greu mi‐am revenit. A 
fost însă ultima bătaie; altă ocazie nu s‐a mai ivit. 
Înscrierea la şcoală am aşteptat‐o cu nerăbdare. Învățător 
mi‐a fost Gheorghe Gemene, care era şi un gospodar desăvârşit. 
În clasa I (1935‐1936) locuiam tot la moară, dar în anul următor 
ne‐am mutat în noua casă de pe Dealul Matei, deşi nu era încă 
terminată.  Îmi  plăcea  la  şcoală,  îmi  dădeam  interesul  la 
învățătură,  obținând  în  fiecare  an  premiul  I.  În  puținul  timp 
liber (după pregătirea lecțiilor) şi mai ales în vacanțe, în măsura 
posibilităților,  participam  şi  la  diferite  treburi  gospodăreşti. 
Găseam  însă  şi  momente  pentru  joacă  cu  prietenele.  În  lipsa 
jucăriilor  (de  care  nu  am  avut  parte)  jocul  nostru  preferat  era 
urcarea în pomi (mai ales în nuci) în care simulam construirea 
unor  case,  pe  diverse  ramuri.  După  ce  s‐a  născut  sora  mea 
Margareta (mai mică cu 9 ani şi 3 luni), mi s‐a trasat sarcina să 
am  grijă  de  dânsa,  mama  fiind  foarte  ocupată  cu  restul 
treburilor  din  gospodărie.  Nu  puteam  să  renunț  însă  nici  la 
joaca cu copiii, încât o luam peste tot cu mine. Şi cu păpuşile m‐
am jucat, dar acestea erau confecționate din cârpe sau, în timpul 
verii, foloseam ştiuleții tineri de porumb,  la care le împleteam 
mătasea  în  codițe.  Mingea  era  făcută  din  părul  adunat  la 

  {PAGE  }
țesălatul  vitelor.  Prin  umezire,  presare  şi  rotiri  repetate  în 
palme, se obținea o minge de dimensiunea unui pumn de copil. 
 
 
Elevă în liceu şi studentă 
După  absolvirea  şcolii  primare 
(cu  rezultate  foarte  bune),  la  sugestia 
învățătorului  Gheorghe  Gemene, 
părinții  au  vrut  să  mă  înscrie  la  Şcoala 
Pedagogică din Iaşi, dar în acel an (1940) 
nu  s‐a  mai  dat  admitere,  motivat  de 
faptul  că  existau  suficiente  cadre 
didactice (respectiv învățători). 
De  la  Iaşi  am  plecat  la  Vaslui  să‐
mi  încerc  norocul  la  Liceul  Ortodox  de 
fete.  Atunci  am  mers  prima  oară  cu 
trenul  şi  am  rămas  impresionată  de 
acest mijloc de transport. Admiterea a decurs foarte bine, fiind 
prima  pe  lista  celor  reuşiți.  Tata  nu  prea  avea  speranțe  (cu 
pregătirea  de  la  Curseşti),  dar  s‐a  bucurat  foarte  mult  de 
rezultatul  obținut.  În  curtea  liceului  erau  mulți  părinți,  care 
aşteptau afişarea listei, încât au rămas surprinşi când au văzut 
pe primul loc numele meu – Cehan Bica! Toți se întrebau: „cine 
o  fi?”  Deşi  mă  aflam  printre  ei,  modestia  şi  timiditatea  m‐au 
determinat să nu‐mi declar identitatea. 
Liceul Ortodox (singurul liceu de fete din Vaslui), era un 
liceu  particular,  de  elită,  patronat  de  „Societatea  Ortodoxă  a 
Femeilor din România.” Nu se acordau burse, taxele erau foarte 
mari iar pentru locuirea în internat se cerea un trusou exagerat. 
Din  acest  motiv  copiii  țăranilor  nu  aveau  posibilități  materiale 
ca să urmeze acest liceu. Părinții mei, înainte de război, nu erau 
săraci,  aveau  pământ  destul,  dar  nu‐l  puteau  lucra  singuri  şi 

  {PAGE  }
muncile  agricole  costau  mult,  iar  produsele  obținute  (chiar  în 
anii  buni)  nu  aveau  cumpărători.  Nu  exista  export,  piețele  din 
oraşe  erau  la  distanțe  foarte  mari  iar  transportul  se  făcea  în 
condiții foarte grele, încât nu aveau pe ce face bani. 
Un  eveniment  de  care  îmi  aduc  aminte  cu  groază,  de  la 
începutul  liceului  (clasa  I)  a  fost  cutremurul  din  10  noiembrie 
1940.  Stăteam  la  gazdă  cu  două  fete  din  Curseşti  (Profira 
Dănăilă  şi  Valentina  Picioroagă,  care  urmau  şcoala 
profesională).  Şcolile  s‐au  închis  pentru  circa  două  săptămâni 
(pentru reparațiile necesare), încât noi am plecat, pe jos, acasă, 
deşi  distanța  de  la  Vaslui  la  Curseşti  era  de  40  kilometri.  Nu 
exista  nici  un  mijloc  de  transport  pe  acel  drum  de  pe  valea 
Racovei, deplasările făcându‐se, de obicei, cu carul cu boi. Deşi 
era spre începuturile lui noiembrie (când ziua este foarte mică), 
noi  am  pornit  pe  la  prânz,  sperând  că  vom  ajunge  acasă  până 
seara.  Ne‐a  prins  noaptea  pe  la  jumătatea  distanței  Vaslui  – 
Curseşti. Frica de întuneric ne‐a determinat să cerem adăpost la 
un  gospodar.  Am  ajuns  acasă  abia  a  doua  zi,  spre  prânz. 
Credeam că părinții se vor bucura la apariția mea. Dimpotrivă, 
m‐au  certat  (şi  aveau  dreptate),  pentru  că  întoarcerea  la  şcoală 
era foarte dificilă în condițiile unei toamne ploioase. 
La începutul primei clase de liceu, despărțirea de părinți 
şi  noile  condiții  de  viață  au  contribuit  la  vărsarea  multor 
lacrimi.  În  clasă  eram  35  de  fete,  din  care  doar  două  erau  fiice 
de  țărani.  Majoritatea  proveneau  din  oraş;  unele  se  cunoşteau 
deja, încât s‐au aşezat în bănci după preferințe, iar eu şi cealaltă 
colegă  de  la  țară,  am  ocupat  ultima  bancă  rămasă  liberă.  La 
început, nici profesorii nu erau prea binevoitori cu noi, originea 
țărănească  fiind  desconsiderată.  După  ce  m‐am  afirmat  la 
învățătură  (luând  chiar  premiul  I),  atmosfera  din  clasă  s‐a 
schimbat,  colegele  au  început  să  mă  accepte  şi  să‐mi  curteze 
prietenia,  încât  din  clasa  a  II‐a  şi  până  într‐a  VI‐a  am  stat  în 

  {PAGE  }
primele bănci cu colega Gaiu Eugenia (Jenica), fiica profesorului 
de matematică, devenind şi prietene şi fiind invitată deseori în 
familia ei. Premiul I nu mi s‐a mai acordat în clasele respective, 
fiind  clasificată,  în  fiecare  an,  pe  locul  doi,  la  câteva  sutimi 
diferență. 
Pe  parcursul  celor  6  clase  m‐am  împăcat  foarte  bine  cu 
toate  colegele  şi  mi‐am  făcut  multe  prietene.  Nu  eram  egoistă, 
îmi  făceam  repede  temele  şi  apoi  caietele  mele  circulau  pe  la 
diferite  colege,  care  îmi  solicitau  ajutorul.  În  vacanța  de  vară 
primeam multe scrisori de la colege şi prietene. Unele doreau să 
mă  viziteze,  dar  nu  am  putu  primi  pe  nimeni  din  cauza 
condițiilor foarte modeste din casa părintească. 
O  componentă  importantă  a  Liceului  Ortodox  a  fost  şi 
educația  religioasă.  În  afara  orelor  săptămânale  de  religie,  în 
fiecare  an  se  organiza  un  concurs  (la  nivelul  țării)  pe  teme 
religioase,  acordându‐se  premii.  De  asemenea,  în  fiecare 
duminică ne adunam la şcoală şi mergeam, în grup, la biserica 
din apropiere (ctitorie domnească). 
În afara procesului de învățământ, am participat şi la alte 
activități organizate în cadrul liceului: dansuri naționale, echipă 
de  volei  şi  chiar  piese  de  teatru,  cu  ocazia  sărbătorilor 
desfăşurate pe scena teatrului din Vaslui. 
Aş  vrea  să  subliniez  un  lucru  demn  de  luat  în  seamă  a 
timpului  respectiv:  uniforma  obligatorie  a  elevilor,  fapt  ce 
elimina  diferențierea  discriminatorie  dintre  elevi.  Uniforma  de 
la  Liceul  Ortodox  de  fete  din  Vaslui  era  foarte  frumoasă:  o 
rochie  de  culoare  albastră,  un  şorț  negru  cu  bretele  şi  guleraş 
alb.  La  gât  purtam  o  cruce  metalică  pe  care  scria:  „Societatea 
Ortodoxă  a  Femeilor  din  România”,  legată  cu  o  panglică 
tricolor, pe cap o bască bleumarin, iar părul trebuia introdus în 
fileu. Materialul pentru uniforme se cumpăra de la şcoală, care 
avea şi atelier de croitorie. Nu era permisă folosirea altui tip de 

  {PAGE  }
material  şi  nici  confecționarea  unui  model  diferit;  lungimea 
uniformei trebuia să fie cu câțiva centimetri sub genunchi. Mi‐a 
fost foarte dragă această uniformă, cu care, în lipsa altei toalete, 
mergeam şi la „balurile” din satul natal sau din împrejurimi. Ca 
să‐mi fac şi eu o rochie, în timpul vacanței, meditam unii elevi 
(rămaşi  corigenți).  Eram  cochetă  şi  doream  foarte  mult  să  fiu 
bine  îmbrăcată      dar  înțelegeam  că  părinții  mei  nu  dispun  de 
posibilități materiale, încât niciodată nu le‐am cerut nimic. 
Pe tot parcursul anilor de liceu, pentru că nu puteam face 
față  taxelor  la  internat,  am  locuit  la  gazde  foarte  modeste. 
Părinții  aduceau  alimente,  lemne  pentru  foc  şi  plăteau  chiria 
camerei. Deşi gazdele solicitau o cantitate mare de alimente, pe 
lună (30 kg. făină de porumb, 10 kg. făină de grâu, 4 kg. carne, 
brânză de oi, ouă şi diferite legume) pentru hrana unui copil, de 
cele mai multe ori am răbdat de foame şi am suportat frigul din 
diferite  cocioabe  (mai  ales  după  refugiu),  fondul  de  locuințe 
fiind distrus, în mare parte, din cauza războiului. 
În 1946, după terminarea clasei a V‐a (a IX‐a în prezent), 
părinții  mi‐au  spus  că  nu  mai  au  posibilități  să  mă  întrețină  la 
şcoală,  încât  trebuie  să  rămân  acasă  şi  să  continui  liceul  la 
cursurile  fără  frecvență.  Pentru  mine  a  fost  o  lovitură  foarte 
grea.  Mă  obişnuisem  la  şcoală,  unde  aveam  colege  şi  prietene, 
încât nu aş fi putut suporta izolarea în acest sat pustiu, pentru a 
merge  la  Vaslui  numai  să  susțin  examenele.  În  disperare,  am 
luat  hotărârea,  şi  am  promis  părinților  că,  dacă  mă  duc  la 
şcoală,  în  vacanțe  mă  voi  pregăti  (în  particular)  pentru 
examenele  din  clasa  a  VII‐a.  M‐am  ținut  de  cuvânt  şi,  cu  mari 
eforturi,  am  reuşit  să  promovez  această  clasă,  în  sesiunea  din  
toamnă  (la  Liceul  de  băieți  „Mihail  Kogălniceanu”)  şi  m‐am 
înscris în clasa a VIII‐a la Liceul teoretic de fete (nou înființat). 
Aici am obținut bursă, fiind liceu de stat. 

  {PAGE  }
Nici  ultimul  an  de  liceu  nu  a  fost  uşor  pentru  mine. 
Domnea  încă  o  foamete  cumplită  peste  Moldova,  seceta 
prelungită  din  anii  precedenți  producând  pagube  foarte  mari 
agricultorilor.  Dacă  pentru  întreținerea  familiei  noastre,  mai 
puteam  dispune  de  unele  produse,  pentru  vânzarea  nu  mai 
rămăsese  nimic.  Gazdele  cereau  aceleaşi  cantități  mari  de 
alimente,  încât  părinții  nu  mai  puteau  face  față.  În  plus, 
ajunsese  la  liceu  (clasa  a  II‐a)  şi  fratele  Ion  (căruia  îi  spuneam 
Nicu)  şi  care  se  pregătea  în  particular,  stând  acasă.  În  această 
situație am găsit o cameră foarte modestă, de închiriat, şi m‐am 
mutat împreună cu Nicu. În camera respectivă se afla un fel de 
sobă improvizată, cu plită, un pat de fier, o masă, 2 taburete şi o 
ladă  în  care  țineam  alimentele.  În  aceste  condiții  învățam  (mai 
ales  că  la  sfârşitul  anului  aveam  de  susținut  bacalaureatul).  Îl 
meditam  pe  Nicu  pentru  examene,  găteam  ce  se  putea  din 
alimentele  aduse  de  acasă,  spălam  rufele,  făceam  curățenie  şi, 
evident, învățam. 
În afară de şcoală, nu mai ieşeam nicăieri; nu dispuneam 
nici de timp liber, dar nici nu aveam cu ce să mă îmbrac cu ceva 
frumos  la  cei  18  ani  ai  mei.  Pentru  sezonul  rece  aveam  un 
paltonaş  făcut  dintr‐o  manta  militară  de  pe  timpuri  a  lui  tata. 
Vopsisem  stofa  în  negru,  dar  operația  nu  reuşise  prea  bine  şi 
nici  nu  bănuisem  că  nu  mai  poate  fi  călcată  (materialul 
rămăsese şifonat). Paltonul meu era foarte urât, dar pentru a nu 
degera, trebuia să‐l îmbrac! Unele colege doreau să mă viziteze, 
dar  am  ezitat  să  le  dau  adresa,  pentru  a  nu  vedea  condițiile 
mizerabile în care trăiam. 
După  absolvirea  liceului  (1947)  am  susținut 
bacalaureatul,  care  se  desfăşura  în  condiții  foarte  grele.  La 
secțiunea literară (la care eram înscrisă) examenul consta din 3 
probe  scrise  (cele  3  limbi,  Istoria,  Geografia  României,  Ştiințe 
Naturale,  Filosofia  şi  Dreptul),  la  care  trebuia  să  răspunzi  în 

  {PAGE  }
aceeaşi zi, fără pauză între cele 7 discipline. Am fost clasificată a 
doua,  cu  media  8,60,  dintre  cei  65  de  candidați  reuşiți,  care 
proveneau  din 4 licee (Liceul „Mihail Kogălniceanu” de băieți, 
Liceul  Ordodox  de  fete,  Liceul  Teoretic  de  fete  (din  Vaslui)  şi 
Liceul  de  băieți  din  Huşi).  Cu  această  ocazie,  simt  nevoia  să 
amintesc că, atât în liceu cât şi la bacalaureat , se obțineau foarte 
rar  note  maxime,  profesorii  fiind  extremi  de  exigenți,  dar  în 
general  corecți  în  privința  aprecierilor.  Existau  însă  şi  unele 
excepții. Pe mine nu mă interesau notele, dar îmi era ruşine să 
mă prezint la şcoală cu lecțiile neînvățate. Totuşi, în clasa a II‐a 
sau a IV‐a (Nu‐mi mai amintesc) mi s‐a pus nota 4 la istorie de 
către  profesorul  Mărculescu,  deşi  răspunsesem  la  toate 
întrebările  puse.  A  fost  o  mare  surpriză,  atât  pentru  colegele 
mele, cât şi pentru toți profesorii. La sfârşitul anului am făcut o 
teză  foarte  bună,  care,  fără  nici  un  fel  de  comentarii,  a  fost 
notată cu 7! Învățasem foarte mult la această disciplină, dar am 
dedus  că  era  vorba  de  o  persecuție  (nejustificată),  determinată 
de  faptul  că  în  timpul  unei  ore  de  istorie,  împreună  cu  colega 
mea  de  bancă  (Jenica  Gaiu)  am  pufnit  în  râs  (nu‐mi  amintesc 
motivul).  Profesorul  a  întrerupt  explicațiile,  ne‐a  făcut 
observații,  însoțite  şi  de  unele  amenințări,  dar  s‐a  răzbunat 
numai  pe  mine,  Jenica  fiind  fiica  profesorului  de  matematică. 
N‐am uitat toată viața acest incident incorect tratat de profesor. 
Înainte  de  a  termina  cu  prezentarea  vieții  de  elevă, 
consider  necesar  să  mai  adaug  câte  ceva  şi  despre  vacanțe.  În 
primul  rând  mărturisesc  că,  mai ales  în  timpul  verii,  vacanțele 
nu  erau  zile  de  odihnă,  ci  de  muncă  intensă  pentru  ajutorarea 
părinților  în  gospodărie.  De  altfel,  în  opinia  lui  tata,  şcoala 
reprezenta  un  loc  de  odihnă,  învățatul  nefiind  considerat 
muncă. Pentru că doream să mai citesc câte o carte, pentru a‐mi 
completa  cunoştințele  (în  afara  celor  din  manuale),  în  timpul 

  {PAGE  }
pauzei  de  prânz  mă  ascundeam  în  lanul  de  porumb  de  lângă 
casă, unde era greu de rezistat din cauza căldurii. 
Fiecare  dintre  copii,  în  funcție  de  vârstă,  avea  de 
îndeplinit  anumite  treburi.  Dimineața,  scularea  nu  era  după 
ceas  (care  nici  nu  exista  la  noi  în  casă),  ci  după  răsăritul 
soarelui,  iar  culcarea,  destul  de  târziu,  după  lăsarea 
întunericului, ceea ce însemna în lunile de vară, circa 14‐15 ore 
de  muncă.  Fratele  Dumitru  (Mitică)  era  trezit  primul  pentru  a 
pleca  cu  vitele  la  păscut,  locul  de  păşunat  fiind  destul  de 
departe (circa 1,5‐2 km). Eu rămâneam acasă să o ajut pe mama 
la treburile gospodăreşti, iar tata (singur sau cu unele ajutoare) 
pleca la ogoare pentru diferite munci agricole. 
Obligațiile  mele  erau  multiple:  pregătirea  hranei  pentru 
diferite  categorii  de  păsări  (gâşte,  rațe,  curci  şi  găini)  şi  pentru 
porci, fiecare cu meniul lui! Gâştele trebuiau scoase la păscut în 
zona pârâului Cursasca şi păzite pentru a nu face stricăciuni în 
gospodăria noastră şi a vecinilor. Pentru rațe şi curci strângeam 
şi tocam diverse frunze (de sfeclă, bostan, urzici etc.) pe care le 
amestecam cu tărâțe din boabe de porumb. La porci, în timpul 
verii, li se dădea tot felul de buruieni (ştiriță, lobodă, frunze de 
bostan  etc.)  în  afara  resturilor  menajere,  adunate  în  bucătărie. 
Aceste operații se repetau de trei ori pe zi sau, uneori, mai des, 
dacă  protejații  mei  manifestau  nelinişte  produsă  de  foame.  Se 
înțelege  că  şi  duminica  păsările  şi  animalele  trebuiau  hrănite. 
Pentru a avea o zi mai liberă, le pregăteam hrana de sâmbătă şi 
o lăsam în beci, ca să nu se încălzească. 
O  problemă  foarte  importantă  era  apa,  consumul  fiind 
foarte mare în timpul verii, pentru toate operațiile gospodăreşti, 
iar fântâna noastră era în valea pârâului Cursasca, diferența de 
nivel față de casă, fiind de cca. 15‐20 metri. Pe panta respectivă, 
căram  mereu  2  căldări  (fiecare  având  10  litri).  În  plus  îmi 
plăceau  florile  (care  trebuiau  udate  zilnic)  şi  organizasem  o 

  {PAGE  }
mică  grădiniță  în  fața  casei.  Tot  eu  mă  ocupam  de  spălatul  şi 
călcatul  rufelor  (pentru  cei  6  membrii  ai  familiei),  curățenia  în 
casă  şi  în  ogradă.  Mama  muncea  foarte  mult  în  bucătărie, 
pregătind hrana pentru membrii familiei, cât şi pentru oamenii 
angajați  la  lucrările  agricole.  Dimineața  şi  seara  mâncau  acasă, 
dar  la  prânz,  hrana  trebuia  dusă  pe  ogor.  Îmi  amintesc  de  un 
episod  nefericit,  când  pe  o  căldură  toridă  de  iulie,  cu  o 
mămăligă  fierbinte  în  traista  din  spate  şi  cu  2  oale  mari  în 
mâini,  am  fost  trimisă  pe  Dealul  Sghera,  unde  tata  lucra  cu 
câțiva  oameni.  Am  ajuns  cu  bine,  dar  când  am  pus  oalele  jos, 
cea  cu  borş  s‐a  răsturnat.  A  fost  o  mare  supărare  şi  tata  m‐a 
trimis acasă să aduc altceva! 
În  timpul  vacanțelor  mă  preocupa  foarte  mult  şi 
problema croitoriei. Doream să cos la maşină, dar mama nu mă 
lăsa,  de  teamă  să  nu‐i  stric  ceva.  În  lipsa  ei,  însă  am  reuşit  să 
învăț,  iar  primele  încercări  le‐am  făcut  pe  surioara  mea, 
Margareta, confecționându‐i unele rochițe, cu modele inventate 
de mine. 
În  unele  vacanțe  şcolare,  din  timpul  verii,  au  existat  şi 
momente  plăcute,  pentru  că  în  Curseşti  erau  mulți  elevi,  de 
vârste  apropiate,  organizam  serbări  (cu  dansuri  naționale, 
coruri şi pese de teatru), urmate de „baluri”, cu celebra fanfară 
de la Valea Mare, bine cunoscută şi în prezent în județul Vaslui 
şi  nu  numai.  Repetițiile  se  făceau  duminica,  iar  în  timpul 
săptămânii  numai  noaptea  (între  orele  21‐24),  după  ce  se 
rezolvau  toate  obligațiile  din  gospodăria  părinților.  Aceste 
serbări  şi  baluri  erau  forte  mult  aşteptate  de  consătenii  noştri 
cât şi cei din satele vecine. 
 
Studenția 
În anul 1947 am devenit studentă la Facultatea de Ştiințe 
Naturale din Iaşi, pe care am absolvit‐o în 1951. Amintirile mele 

  {PAGE  }
din  perioada  studenției,  care  ar  fi  trebuit  să  fie  cea  mai 
frumoasă  din  viață,  sunt  foarte  triste,  încât  aş  fi  dorit  să  fie 
îngropate  undeva  pentru  totdeauna.  Necazurile  îndurate, 
împreună  cu  părinții,  au  produs  profunde  modificări  în  starea 
mea psihică, pe care nu le‐am putut depăşi în cursul ulterior al 
vieții.  Nedreptatea  socială  instaurată  de  regimul  comunist  nu 
mi‐a permis să beneficiez de o bursă, care să‐mi asigure cazarea 
în  cămin  şi  masa  la  cantină,  încât  am  stat  numai  la  gazde,  în 
camere  cu  chirie,  foarte  greu  de  găsit  pe  vremea  aceea,  din 
cauza  distrugerii  fondului  de  locuințe  de  către 
bombardamentele ruseşti asupra oraşului. 
În  toți  cei  4  ani  de  studenție,  am  locuit  cu  prietena  şi 
consăteanca  mea,  Valentina  Picioroagă,  studentă  la  Geografie, 
cu care am împărțit toate greutățile. În anii I şi II am închiriat o 
încăpere mică (folosită de proprietari înainte de război ca debit 
de tutun), cu intrarea direct din stradă, fără sobă, cu un pat de 
fier  pentru  o  singură  persoană,  o  masă  şi  2  taburete.  Am  avut 
noroc  de  o  cunoştință,  care  ne‐a  adus  o  sobă  cu  plită  (dată  la 
reformă din cauza uzurii!), la care mai puteam pregăti câte ceva 
de mâncare, când aveam lemne, foarte greu de procurat în lipsa 
banilor  necesari.  Nici  cu  lumina  nu  stăteam  bine.  La  ora  21, 
gazda ne stingea becul şi trebuia să aprindem lampa cu gaz. 
În aceste condiții am îndurat mult frig şi foame. În timpul 
zilei,  după  terminarea  programului  la  facultate,  mergeam  la 
Biblioteca centrală, unde învățam până la închidere (ora 22). În 
cămăruța  noastră,  temperatura  cobora  noapte  frecvent  sub  0°, 
încât apa îngheța în paharul lăsat pe masă. 
La  începutul  anului  III,  am  început  să  căutăm  o  gazdă 
care să ne ofere condiții mai omeneşti. După mai multe zile de 
căutări  pe  la  diferite  porți,  am  găsit  o  cameră  de  închiriat  la  o 
doamnă  pe  nume  Olaru  (văduvă  şi  fără  copii)  în  strada 
Fundacul Dochia nr.3 (cartierul Țicău). Casa era destul de bună 

  {PAGE  }
pentru perioada respectivă, cu cerdac închis cu sticlă, 2 camere 
în  față, separate  printr‐un  hol  şi  alte  două  camere  mai  mici,  în 
spate, închiriate la o familie cu 2 persoane. Gazda locuia într‐o 
cameră din față, iar cealaltă utilizată ca bucătărie ne‐a închiriat‐
o  nouă,  cu  condiția  să  gătească  în  continuare  acolo,  la  plita 
existentă. 
Am acceptat această propunere, deoarece se mai produce 
şi ceva căldură, noi nedispunând de lemne pentru foc. În afară 
de  plita  respectivă,  în  cameră  era  un  pat  de  fier  (tot  pentru  o 
persoană), o masă şi 2 taburete. Existau şi alte inconvienente, pe 
care, în lipsa altei soluții, a trebuit să le acceptăm. Casa nu avea 
instalație  electrică,  încât  am  învățat  numai  la  lampa  cu  petrol, 
iar  apa  o  căram  de  la  pompa  din  stradă  (la  distanță  de  cca.  50 
metri),  care  iarna,  uneori,  îngheța!  Chiria  nu  era  prea  mare  şi 
gazda  s‐a  dovedit  a  fi  o  femeie  cu  suflet  bun,  cu  care  ne‐am 
înțeles foarte bine, încât am rămas la dânsa până la terminarea 
facultății. 
Cu  mâncarea  ne  descurcam  destul  de  greu,  numai  cu 
alimentele  aduse  de  acasă  şi  cu  pâinea  dată  pe  cartelă  (250 
grame pe zi). Îmi amintesc că în sesiunea de examene, din vara 
anului  II,  am  mâncat  (de  3  ori  pe  zi)  numai  brânză  de  oi  cu 
mămăligă.  Unii  colegi  care  ştiau  că  o  ducem  greu  (deşi  nu  mă 
plângeam  nimănui),  când  renunțau  să  meargă  la  cantină,  îmi 
ofereau cartela. Mă bucuram de acest get şi mi se părea că merg 
la  cel  mai  mare  restaurant.  Gazda  noastră  (doamna  Olaru)  la 
care am locuit în anii III şi IV, ne făcea uneori o mare surpriză. 
Când  gătea  ceva  mai  bun  (mai  ales  duminica)  ne  aştepta  să 
servim  masa  împreună.  Dumnezeu  s‐o  odihnească  în  pace 
pentru bunătatea ei nemărginită. 
Transportul  la  Iaşi  era,  de  asemenea,  o  problemă  foarte 
dificilă.  Mergeam  pe  jos  (circa  10‐12  km)  până  la  gara  Rafaila, 
pe  un  drum  de  țară,  nepietruit,  şi  printr‐o  pădure  mare 

  {PAGE  }
(Pădurea  statului  îi  spuneam  noi),  traversând  două  dealuri 
(destul  de  înalte)  şi  două  văi.  Când  ploua,  pe  drumul  dintre 
ogoare,  intrai  în  noroi  până  la  glezne  iar  iarna  era  destul  de 
mare.  Prin  pădure  nu  exista  drum  amenajat,  încât  cu  căruța 
riscai să te răstorni într‐o râpă, terenul fiind foarte accidentat. În 
această  situație,  bagajul  meu  era  transportat  în  spate,  cu 
ajutorul unui însoțitor sau numai împreună cu Valentina. Mari 
emoții  am  avut  în  timpul  vacanței  de  iarnă,  când  traversam 
această pădure, riscând să fim atacate de răufăcători. 
În anul III, pentru a ne proteja de frig măcar în sesiunea 
de  examene  (din  ianuarie),  ca  să  câştigăm  nişte  bani  pentru 
procurarea  lemnelor  de  foc,  am  lucrat  în  luna  decembrie, 
împreună  cu  Valentina  Picioroagă,  pentru  şantierul  de 
construcții a Corpului B al Universității (în care funcționează şi 
Facultatea de Geologie‐Geografie). Ziua mergeam la cursuri, iar 
noaptea  (între  orele  20  şi  4)  lucram  pe  acest  şantier  la  cărat 
scânduri,  cărămizi  şi  alte  materiale.  Pentru  că  era  frig  şi  nu 
aveam  alte  haine  de  rezervă,  întorceam  paltonul  pe  dos,  îl 
protejam cu un halat, încălțam nişte pâslari şi şosete de lână, iar 
pe  cap  puneam  un  fes.  Am  rezistat  în  aceste  condiții  numai 
două săptămâni. 
Pregătirea  examenelor  era  o  problemă  foarte  serioasă,  la 
baza  ei  stând  notele  luate  în  amfiteatru,  pentru  că  nu  existau 
cursuri  publicate.  La  unele  discipline  nu  se  puteau  lua  note, 
oricât interes ai fi depus, din cauza ritmului alert de predare şi a 
unor  divagații  care  întrerupeau  urmărirea  temei  respective. 
Unii profesori prezentau la cursuri numai câteva capitole, iar la 
examen  se  cerea  întreaga  materie.  Din  aceste  motive,  pentru 
promovarea  examenelor  trebuia  să  apelezi  la  tratatele  în  limbi 
străine existente în biblioteci. 
Absolvirea  facultății  se  încheia  cu  susținerea  licenței, 
care,  în  vechea  formă,  se  rezuma  la  elaborarea  unei  lucrări. 

  {PAGE  }
Reforma învățământului din anul 1948 a înlocuit licența cu aşa 
numitul  „Examen  de  stat”,  creându‐se  condiții  foarte  grele 
pentru obținerea diplomei. În afară de lucrare s‐au introdus mai 
multe  examene:  5‐6  discipline  principale  (obligatorii)  susținute 
în  aceeaşi  zi,  fără  pauze  între  ele,  şi  o  disciplină  secundară,  la 
alegere,  după  care  urma  Pedagogia,  pentru  secția  pedagogică 
(la  care  optasem  în  timpul  ultimilor  ani  de  studiu).  Cu  foarte 
mari  eforturi  am  susținut  acest  examen  în  februarie  1952, 
obținând  o  diplomă  de  merit  (cu  media  9,16);  ulterior    s‐a 
revenit la vechea susținere a licenței, valabilă şi astăzi. 
În  continuare,  menționez,  că  şi  pentru  susținerea 
doctoratului am avut parte de examene foarte grele. În afară de 
elaborarea  tezei  (cum  era  înainte  de  război)  s‐au  introdus  5 
examene,  fiecare  fiind  eliminatoriu.  Primul  examen  era 
materialismul dialectic şi istoric, pentru care am învățat timp de 
6 luni de zile. Au urmat examenele la două limbi străine (scris şi 
oral),  limba  rusă  fiind  obligatorie  şi  a  doua  la  alegere.  Am 
pierdut  mult  timp  cu  pregătirea  la  limba  rusă,  pentru  că  nu 
făcusem în şcoala medie. Cele două examene de specialitate le‐
am susținut la Universitatea din Bucureşti (unde eram înscrisă), 
cu  o  comisie  formată  din  cei  mai  severi  profesori  (la  vremea 
respectivă).  Pe  parcursul  anilor,  examenele  s‐au  redus  treptat 
numai la specialitate, în prezent înlocuindu‐se cu unele referate, 
care fac parte din teză. 
Îmbrăcămintea  din  timpul  studenției  a  fost  redusă  la  un 
nivel  incredibil  (două  fuste  şi  2  bluze).  Chiar  dacă  aveai  bani, 
nu exista nimic de cumpărat prin magazine. Totul era pe cartelă 
(  o  pereche  de  încălțăminte  şi  10  m.  de  metraj  pentru  toate 
necesitățile (pentru 1 an). Paltonul mi l‐am cumpărat de ocazie 
(de  la  un  evreu)  pe  care  tata  a  dat mulți  saci  de  grâu,  deşi  era 
destul de uzat. L‐am păstrat cu mare grijă şi l‐am purtat toți cei 
4 ani din facultate. 

  {PAGE  }
După  terminarea  facultății  şi  încadrarea  pe  postul  de 
preparator, am început să cred că în viața mea a răsărit soarele, 
putând  să  mă  întrețin  singură,  dar  necazurile  din  familie  nu 
dispăruseră.  Tata  fusese  condamnat  la  închisoare,  mama 
rămăsese  singură  cu  copiii:  cu  sora  Margareta,  şi  cei  doi  frați 
excluşi din şcoli şi plecați la muncă pe şantierele patriei (cum se 
spunea atunci). 
Eu  am  rămas  în  continuare  la  aceeaşi  gazdă,  dar  în 
camera mea s‐au adunat încă 3 persoane care aveau nevoie de 
ajutorul  meu:  sora  Margareta,  un  verişor,  Pavel  Marcel,  orfan, 
elev  în  clasa  a  II‐a  a  şcolii  medii  energetice,  şi  o  verişoară 
(Gavril Silvia). Iată‐ne în fotografia de mai jos. 
  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Era studentă la Facultatea de Zootehnie (în anul I), şi nu 
era  primită  în  cămin,  părinții  ei  fiind  considerați  chiaburi.  Mă 
străduiam  să  fac  față  problemelor  de  la  serviciu,  cât  şi 
menajului  pentru  cele  4  persoane.  După  2  ani,  cei  2  elevi  au 
părăsit  şcoala  şi  au  plecat  pe  şantierul  Hidrocentralei  de  la 
Bicaz,  unde  s‐au  angajat  ca  muncitori  şi  au  continuat  liceul  la 
fără frecvență. 
 

  {PAGE  }
Căsătoria 
În 1953 m‐am căsătorit cu Liviu Ionesi, asistent la Catedra 
de Geologie‐Paleontologie. Cununia civilă a avut loc în Iaşi (la 
15  ianuarie),  iar  aşa  zisa  nuntă  (pe  1  februarie)  în  casa 
părintească  a  lui  Liviu,  din  comuna  Frătăuții  Vechi,  județul 
Suceava. 
Pregătirile  au  fost  foarte  modeste,  toate  alimentele  de 
bază fiind raționalizate pe cartelă. A fost o petrecere în familie, 
cu  circa  20  de  persoane.  Toaleta  miresei  era  în  totalitate 
împrumutată  de  la  diferite  prietene.  Un  episod  nostim  care 
merită  amintit,  se  referă  la  venirea  părinților  mei.  Ei  nu  l‐au 
cunoscut pe soțul meu înainte de căsătorie şi nici nu‐i reținuse 
numele  de  familie.  Au  fost  aşteptați  la  gara  din  Rădăuți,  cu 
sania,  de  cumnatul  lui  Liviu,  care  nu‐i  cunoştea.  Nu  s‐au 
întâlnit, deoarece părinții mei au coborât pe partea opusă gării 
şi au plecat să se intereseze cu ce pot ajunge în Frătăuții Vechi 
(situat la 10 km distanță). Au găsit o sanie şi pe drum i‐au spus 
cetățeanului  că  merg  la  o  nuntă  (mirele  fiind  unul  Liviu). 
Întâmplător,  în  aceeaşi  zi,  mai  era  o  nuntă  în  sat  a  ing.  Liviu 
Panciuc.  Când  au  ajuns  la  familia  respectivă,  au  constatat  că 
mireasa nu este fiica lor! În cele din urmă li s‐a explicat că este 
vorba de fiul domnului învățător Ionesi. 
Întâlnirea cu ei a fost foarte emoționantă. 
După  căsătorie  m‐am  mutat  într‐o  cameră  închiriată  de 
Liviu  în  strada  Dumbrava  Roşie  nr.1,  Mutarea  n‐a  constituit  o 
problemă;  zestrea  mea  foarte  sumară,  fiind  transportată  cu  o 
săniuță.  Camera  avea  intrare  separată  printr‐un  hol  (4  m2  )  pe 
care  l‐am  amenajat  ca  bucătărie  şi  unde  găteam  la  o  lampă  cu 
gaz.  Nu  aveam  baie,  W.C.‐ul  era  în  curte  şi  apa  la  pompă,  în 
grădină,  care  îngheța  iarna  şi  căram  apă  de  la  o  fântână  din 
cartierul apropiat. 

  {PAGE  }
  Am început să facem economii pentru a ne procura cele 
necesare,  dar  totul  era  foarte  scump  şi  se  găsea greu.  În  câțiva 
ani am reuşit să cumpărăm: un şifonier, un „studio” (executat la 
comandă la Vaslui) şi, printr‐o ocazie, un reşou  cu 2 ochiuri şi 
butelie  (de  la  Braşov).  După  9  ani  ne‐am  mutat  într‐o  cameră 
repartizată  de  Universitate,  într‐o  casă  naționalizată  de  pe 
strada  Sărărie  nr.154.  Aici  aveam  apă  în  casă,  acces  la  baie  şi 
bucătărie  (împreună  cu  un  alt  chiriaş).  Blocuri  pentru  locuințe 
se  construiau  foarte  încet  şi  de  repartiția  apartamentelor 
beneficiau,  în  primul  rând,  activiştii  de  partid  şi  clasa 
muncitoare. 
În 1960 am născut un copil (Călin) care a decedat după o 
lună  de  zile,  în  Maternitatea  Spitalului  „Parhon”,  din  cauza 
unei epidemii de dizenterie. 
Abia  în  1965  am  reuşit  să  ne  mutăm  într‐un  apartament 
cu 2 camere (confort 3) în blocul de pe strada Arcu nr.25, printr‐
un schimb (condiționat de o sumă destul de importantă) cu un 
muncitor  care  nu‐şi  putea  plăti  întreținerea.  Pentru  asigurarea 
unor  condiții  mai  bune,  am  continuat  să  facem  economii  şi,  în 
anul 1974,  am cumpărat un apartament cu 3 camere, în strada 
Lascăr Catargi nr.46, unde locuiesc şi în prezent. Pentru a putea 
plăti acest apartament, am fost ajutați cu împrumuturi de către 
toate rudele apropiate. 
 
 
 
 
 
Soții Ionesi 
 
 
 
 

  {PAGE  }
Grija  pentru  economisirea  veniturilor  noastre  (destul  de 
modeste) a fost în continuare un obiectiv permanent. Trebuia să 
ne  ajutăm  părinții,  care  deveniseră  colectivişti  şi  de  pe  lotul 
lăsat  în  folosință  nu  se  puteau  întreține.  Le  trimiteam  mereu 
pachete cu alimente, îmbrăcăminte şi medicamente (mama fiind 
bolnavă  de  inimă).  Aveam  nevoie  şi  de  o  îmbrăcăminte 
corespunzătoare statutului de cadre didactice universitare, fiind 
destul de greu de procurat. Pentru a face față onorabil, am  

 
Profesoara emerită Bica Ionesi în mijlocul unei promoții de 
geologi din anul 1984 
 
apelat  la  pasiunea  mea  pentru  croitorie,  m‐am  perfecționat 
treptat,  reuşind  să‐mi  cos  aproape  toate  „toaletele”  
confecționate  din  materiale  cât  mai  ieftine,  dar  de  efect  prin 
inventarea  unor  modele  originale.  Nu  aveam  însă  maşină  de 
cusut şi apelam la diferite cunoştințe. Abia în 1965 am reuşit să 
cumpăr o maşină electrică, pe care o folosesc şi în prezent. 

  {PAGE  }
În  1966  am  cumpărat  un  autoturism  (Moskvici  408), 
înlocuit în 1975 cu „Lada”(tot marcă rusească), care ne‐au ajutat 
foarte  mult  în  deplasările  noastre  pe  teren  pentru  cercetări 
geologice. 
Ne‐a  plăcut  foarte  mult  să  călătorim  pentru  a  vedea  şi 
alte meleaguri. Din păcate, excursiile în Occident erau interzise 
pentru  cei  fără  copii.  Am  reuşit  însă  să  vizităm  majoritatea 
țărilor socialiste, în grupuri organizate şi pe cont propriu. N‐am 
beneficiat de nici o deplasare oficială pentru că nu îndeplineam 
anumite  criterii  politice.  Cu  unii  specialişti  de  peste  hotare  am 
intrat  în  contact  numai  cu  ocazia  organizării  unor  manifestări 
ştiințifice în țara noastră. 
După  evenimentele  din  1989  am  reuşit  să  facem  unele 
excursii în majoritatea țărilor din Uniunea Europeană. 
Soțul  meu  a  lucrat  numai  în  cadrul  Universității 
„Alexandru Ioan Cuza”, trecând prin toate treptele universitare 
(preparator, asistent, şef de lucrări, conferențiar, profesor titular 
şi în final profesor emerit. După anul 1989 a devenit membru al 
Academiei Române. A fost membru al partidului comunist dar 
nu i s‐a încredințat nici o funcție politică şi nici administrativă. 
A decedat după o boală necruțătoare şi o suferință îndelungată, 
pe 16 decembrie 2006. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  {PAGE  }
Victorie! Răzeşii au învins! – pare să spună Bica Ionesi (născută 
Cehan).  Ajunsă  pe  culmile  cele  mai  înalte  ale  intelectualității 
româneşti, ea lasă în urmă un model de cadru didactic şi de urmaş al 
unei familii care a răzbit prin toate vremurile. 
 
Dumitru Cehan (Mitică) 
 
 Era  cel  de  al  doilea  copil  al 
familiei  Cehan,  născut  în  1930  şi 
decedat  în  1995.  A  urmat  şcoala 
primară  în  satul  natal,  după  care  s‐a 
înscris  la  liceul  „Mihail 
Kogălniceanu” din Vaslui. În clasa I a 
stat la o gazdă cu Bica, sora lui, apoi 
a  intrat  la  internat.  Ne‐am  despărțit 
pentru  că  nu  ne  împăcam.  Era  tare 
poznaş,  nu  mă  asculta  şi  nici  nu  se 
străduia cu învățătura. 
După  4  ani  de  liceu,  s‐a  transferat  la  Şcoala  Normală 
„Vasile Lupu” din Iaşi, dar după doi ani de studii nu a mai fost 
primit  pe  clasicul  motiv  al  originii  sociale  nesănătoase.  S‐a 
încadrat  ca  învățător  suplinitor  în  satul  Valea  Caselor  din 
județul Vaslui, unde a funcționat doi ani de zile, după care nu a 
mai fost acceptat. A plecat pe şantierul de la Canalul Medgidia, 
unde a lucrat un an şi s‐a calificat normator constructor. 
În  această  meserie  a  lucrat,  în  continuare,  la  Bârlad  (doi 
ani), după care a plecat în Transilvania (ca maistru constructor), 
mai întâi la Câmpia Turzii şi apoi la Bistrița, unde se stabileşte 
definitiv până la pensionare. 
Se căsătoreşte în 1958 cu Eugenia (muncitoare, în foto) şi 
obțin prin repartiție un apartament foarte bun (cu 3 camere, hol, 
bucătărie  şi  alte  dependințe)  într‐un  bloc  din  centrul  oraşului 
Bistrița. Au avut o fată (Mirela), devenită ingineră şi căsătorită 
  {PAGE  }
tot  cu  un  inginer.  Locuiesc  şi  acum 
(2009)  în  Bistrița  într‐o  casă 
individuală, construită în ultimii ani. 
Fetița lor, Alina, este în prezent elevă 
de liceu. 
Fiind fiu de chiabur, Mitică şi‐
a satisfăcut serviciul militar (3 ani) pe 
şantierele  de  muncă    de  la  Işalnița 
(Oltenia).  Aceşti  soldați  „nedemni” 
să  fie  militari  români,  purtau  o 
uniformă albastră. 
După  pensionare  are  un 
accident cerebral, la vârsta de 63 ani, paralizează şi după 2 ani 
decedează  (în  1995),  în  urma  unui  infarct.  Soția  lui  trăieşte  şi 
locuieşte singură în apartamentul din bloc. 
 
 
 
Ioan Cehan (fiul) 
 
Curseşti  Vale  este  satul  în  care 
m‐am  născut  (  scrie  astăzi,  în  2009, 
urmaşul  răzeşului  Ion  Cehan,  despre 
care fiica sa Bica, relata mai sus). 
Pe  timpuri,  adică  înainte  de  cel 
de  al  II‐a  război  mondial,  Curseştiul 
era  un  sat  prosper,  sat  de  răzeşi,  cu 
oameni  gospodari  care‐şi  cultivau 
pământul  şi  creşteau  animale. 
Dealurile  din  jurul  satului,  cât  şi 
grădinile  oamenilor,  erau  acoperite  cu  vii  şi  livezi.  Vechimea 
acestor  preocupări  şi  bogății  se  putea  vedea  după  grosimea 

  {PAGE  }
tulpinilor  de  nuc  şi  a  coroanelor  lor  uriaşe.  Răzeşii  dețineau 
suprafețe întinse de teren agricol şi pădure. 
Dar  frontul  de  răsărit  s‐a  apropiat  de  Iaşi  şi  tinerii 
premilitari din Curseşti, între 16 şi 18 ani au plecat în refugiu în 
Oltenia,  localitatea  Stoeneşti,  sub  comanda  căpitanului 
Gheorghe Gemene şi a tatălui meu Ion Cehan. 
Când ne‐am întors din refugiu, Curseştiul nu mai arăta la 
fel de prosper. O tristețe se lăsase peste sat şi o sărăcie. Şi cum 
un necaz nu vine niciodată singur, s‐a abătut asupra noastră şi 
o  secetă  cumplită  timp  de  doi  ani,  1946‐1947.  Majoritatea 
sătenilor  au  reuşit  să  supraviețuiască  foametei,  deoarece 
fuseseră  mai  prevăzători  şi‐şi  păstraseră  unele  rezerve  de 
cereale.  Peste  curseşteni  veneau  însă  oameni  mai    săraci  din 
satele vecine şi cerşeau de mâncare. Le dădeam din puținul ce‐l 
aveam şi noi. 
În  acea  perioadă  urmam  clasele  I  şi  a  II‐a  la  Liceul 
„Mihail  Kogălniceanu”  din  Vaslui.  Stăteam  la  o  gazdă  săracă, 
împreună  cu  sora  mea  Bica,  care  era  în  ultimul  an  de  liceu.  O 
duceam foarte greu. Ne trimiteau părinții câte o traistă de făină 
de  porumb,  din  care  preparam  un  fel  de  terci  subțire  pentru  a 
ne ajunge cât mai mult.  
După reforma învățământului, făcută după model rusesc 
în 1968, a trebuit să fac clasa a VII‐a la Negreşti, un târg aflat la 
17 kilometri de Curseşti. Acolo exista cea mai apropiată şcoală 
de 7 clase. Locuiam la o gazdă săracă şi săptămânal veneam la 
Curseşti,  împreună  cu  un  coleg  –  Lăzanu  Aurel  pentru  a  ne 
aduce  hrană.  Veneam  pe  jos,  traversând  trei  păduri  şi  câteva 
dealuri.  Apoi  am  urmat  încă  trei  ani  de  liceu  la  Vaslui  în 
condiții  asemănător  de  grele.  Eram  uneori  nevoit  să  vin  acasă 
pe jos de la Vaslui, cale de 36 kilometri. 
După  anul  1948  încep  necazurile  pentru  răzeşii  din 
Curseşti; se introduc cote obligatorii, peste puterea oamenilor şi 

  {PAGE  }
se  declanşează  prigoana  comunistă  împotriva  gospodarilor 
înstăriți.  Apare  ticăloasa  împărțire  a  țăranilor  în  3  categorii 
sociale:  săraci,  mijlocaşi  şi  chiaburi.  Curseştiul,  sat  de  răzeşi, 
unde mai fiecare deținea între 5 şi 20 hectare de teren agricol a 
fost  lovit  crunt  de  această  legiuire  bolşevică.  Cotele  obligatorii 
fixate  pentru  fiecare  sătean,  erau  uneori  mai  mari  decât 
producția  agricolă  ce  se  obținea  şi  cei  care  nu  reuşeau  să‐şi 
achite cotele erau declarați „sabotori” şi condamnați la ani grei 
de închisoare. Şi tatăl meu a fost o victimă a represiunii din acei 
ani.  Mulți  din  copii  acestor  familii,  elevi  la  diverse  licee,  au 
trebuit  să‐şi  întrerupă  studiile  şi  să  plece  la  muncă  pe  diverse 
şantiere pentru a supraviețui. În acea perioadă satul Curseşti se 
depopulează iar familiile mai înstărite sărăcesc. 
A  început  apoi  acțiunea  de  colectivizare  forțată,  greu 
acceptată  de  răzeşi  până  la  urmă.  Un  rol  important  în 
distrugerea multor familii de gospodari l‐au avut câțiva indivizi 
proveniți şi recrutați de partidul comunist din rândul „leneşilor 
satului”  puşi  să  reprezinte  puterea  locală  discreționară  şi  să 
reprime  orice  împotrivire.  Aş  putea  aminti  de  unul  Baltag, 
poreclit  Gâlcă,  Dumitru  Popa,  poreclit  Pârlici  şi  Neculai  Bolea, 
despre care şi acum după 50 de ani îmi amintesc cu neplăcere! 
Ne luaseră tot din gospodărie: animale, produse agricole, 
obiecte  casnice,  astfel  că  dintr‐o  familie  înstărită  şi  onorabilă, 
rămăsesem  săraci  „lipiți  pământului”.  Tata  era  la  închisoare 
pentru neachitarea cotelor obligatorii, mama se îmbolnăvise de 
inimă,  iar  noi,  copiii,  nu  am  mai  putut  continua  studiile, 
deoarece  eram  etichetați  „copii  de  chiaburi”.  Astfel  că  în  anul 
1952,  când  trecusem  în  ultimul  an  la  Liceul  „Mihail 
Kogălniceanu”  din  Vaslui,  am  fost  nevoit  să  întrerup  studiile. 
Aceeaşi  soartă  au  avut  şi  alți  doi  frați  ai  mei  Mitică  şi 
Margareta.  Doar  sora  mea  mai  mare,  Bica,  reuşeşte  să  se 
strecoare prin cenzura comunistă, fiind studentă la Iaşi. 

  {PAGE  }
La numai 17 ani sunt nevoit să părăsesc Curseştiul, casa 
părintească  şi  să  plec  în  necunoscut  pentru  a  scăpa  de  situația 
grea în care ajunsese familia mea. Era prin luna iulie 1952, când 
în zonă a venit un camion de la Bicaz, însoțit de un delegat, care 
angaja muncitori pentru şantierul hidrocentralei. Am urcat şi eu 
în  camionul  acela  cu  prelată  prăfuită  şi  am  debarcat  la  Bicaz. 
Am fost cazați într‐o baracă cu paturi de fier şi saltele umplute 
cu  paie.  Două  luni  am  lucrat  la  construcția  de  case  pentru 
locuitorii  strămutați  din  bazinul  viitorului  lac  de  acumulare. 
Am  avut  şansa  să  întâlnesc  aici  un  consătean,  Constantin 
Palade, om de omenie, care lucra la uzina electrică şi m‐a ajutat 
să  mă  angajez  pentru  calificare  în  meseria  de  electrician.  Am 
urmat  apoi  şcoli  de  calificare  de  diferite  grade,  am  absolvit 
liceul la seral şi şcoala de maiştri. 
Prin  perseverență  şi  seriozitate  în  muncă  m‐am  realizat 
profesional  şi  familial.  Mă  pot  mândri  că  am  făcut  parte  din 
echipa  care  a  pus  în  funcțiune  prima  mare  hidrocentrală  din 
țară,  „Dimitrie  Leonida”  de  la  Bicaz  şi  unde  am  lucrat  până  la 
pensionarea din anul 1997. 
Deşi  am  părăsit    Curseşti  Vale,  în  urmă  cu  57  de  ani,  n‐
am uitat şi nu pot să uit  satul meu natal. Acolo sunt amintirile 
copilăriei mele, mormintele părinților şi bunicilor, întâmplările 
plăcute  şi  mai  puțin  plăcute.  De‐a  lungul  anilor  am  vizitat 
mereu  satul.  Mai  des  când  îmi  trăiau  părinții  şi  mai  rar  după 
dispariție lor. Considerându‐mă fiu al Curseştiului, apreciez că 
acest sătuc a cunoscut trei perioade distincte: perioada liniştită 
şi prosperă, până la război şi refugiu din fața puhoiului rusesc, 
care s‐a prelungit până în anul 1947. Atunci, în sat, exista mult 
tineret,  gospodăriile  erau  bine  îngrijite  iar  proprietatea  era 
respectată, oamenii erau prieteni şi se ajutau între ei. La şcoală 
eram mulți copii, unde se organizau serbări de către învățători 
foarte buni. 

  {PAGE  }
A  urmat  apoi  perioada  cea  mai  grea  din  viața  acestei 
localități,  respectiv  între  1948‐1989:  cotele  obligatorii, 
represiunea  comunistă,  distrugerea  familiilor  de  oameni 
gospodari  şi  a  intelectualilor  din  sat,  plecarea  majorității 
tinerilor  şi  în  special  elevi,  colectivizarea  forțată.  Toate  acestea 
au adus satul acela prosper, aşezat la locul lui de secole, în stare 
de  ruină.  Drumurile  de  acces  erau  impracticabile,  gospodăriile 
nu  mai  aveau  garduri,  casele  erau  părăsite  sau  degradate, 
falnicii  nuci  pe  care  îi  ştiam  din  copilărie  nu  mai  existau.  
Fuseseră  tăiați  şi  puşi  pe  foc,  în  lipsa  pădurilor  personale  ale 
răzeşilor  care  fuseseră  expropriate.  Pe  dealuri,  altădată  o 
grădină  de  rai,    viile  şi  livezile  dispăruseră.  Pe  ulițele  satului 
întâlneai doar oameni în vârstă, care supraviețuiau muncind la 
colectivă. 
Pozitiv  era  faptul  că  terenurile  erau  acum  lucrate 
mecanizat,  producțiile  erau  mai  mari,  dar  ce  folos  dacă  în  cea 
mai mare parte a lor mergeau în magaziile statului! 
A treia perioadă în existența satului Curseşti Vale, începe 
după  1989  şi  cuprinde  două  etape:  desființarea  cooperativei 
agricole de producție, restituirea terenurilor foştilor proprietari, 
puşi în situația de a nu le mai putea lucra, fie din cauza vârstei, 
fie  din  lipsa  mijloacelor  de  producție  cu  care  se  procesează 
pământul.  Doar  în  ultimii  ani,  respectiv  o  a  doua  etapă  au 
apărut  semne  de  înviorare.  A  fost  construit  un  drum  asfaltat 
care  leagă  satul  de  şoseaua  Vaslui‐Bacău,  s‐au  pietruit  o  parte 
din ulițe, au apărut case noi, familii tinere şi mai mulți copii la 
şcoala din sat. 
Trist  mi  se  pare  că  vechile  familii  fruntaşe  cândva,  au 
dispărut  complet.  Nu  mai  există  acolo  nici  un  descendent  din 
familiile  foştilor  fruntaşi  ai  satului:  Cehan,  Nica,  Gemene, 
Dabija,  Huşanu,  Lăzanu,  Pavel,  Dănăilă,  Picioroagă,  Pricop, 

  {PAGE  }
Lucache şi alții! Numele lor mai pot fi găsite doar pe crucile din 
cimitir şi acelea năpădite de buruieni! 

În continuare, Ion Cehan, fiul lui Ion Cehan din


Curseşti Vale, face completări la biografia familiei:
M‐am născut la 7 ianuarie 1935 dar în acte figurez la data 
de 9 ianuarie 1935, deoarece, fiind o iarnă grea, tata nu a putut 
merge la primărie, care era în Curseşti Deal,  să mă declare. 
Tatăl  meu,  Ion  D.  Cehan,  născut  în  1888  şi  decedat  în 
1972  provenea  dintr‐o  familie  de  răzeşi  înstăriți  –  Dumitru  şi 
Eufrosina Cehan, cu rădăcini în istoria județului Vaslui până la 
Ştefan  cel  Mare.  El  s‐a  ocupat  cu  agricultura,  deținând  15 
hectare  de  teren,  dar  a  avut  şi  o  moară  până  la  refugiul  din 
1944. În tinerețe a fost militar şi a participat la războiul mondial 
din 1916‐1918, cu gradul de plutonier. A făcut politică liberală şi 
a fost de mai multe ori primar. În cel de al II‐lea război mondial 
a  fost  concentrat  timp  de  doi  ani,  deşi  avea  vârsta  de  peste  55 
ani. Iar în vara anului 1944 s‐a ocupat împreună cu învățătorul 
Gh.  Gemene  de  pregătirea  premilitarilor  din  sat.  După  1948 
execută  o  detenție  la  Canal  pentru  neachitarea  cotelor  impuse, 
cât şi pentru faptul că a făcut politică liberală şi a fost declarat 
chiabur. 
Despre frații mei a tratat mai sus sora mea Bica. 
Copilăria, până la plecarea în refugiu, în 1944, pot spune 
că  a  fost  fericită.  Aveam  hrană  suficientă,  părinții  ne  îngrijeau 
cu mult devotament, în familie exista armonie deplină. Şi totuşi, 
viața  nu  era  aşa  uşoară.  Vara  umblam  desculți  iar  iarna  cu 
opinci  pe  care  le  confecționam  singur  din  piele  de  porc.  În 
gospodărie aveam animale, boi, vaci cu lapte, porci, gâşte, rațe, 
găini  şi  fiecare  dintre  copii  aveam  sarcini  precise  de  cine  să 
avem grijă. 
În  anul  1942  intru  la  şcoală  şi  am  avut  învățătoare  pe 
Profira  Dănăilă,  fiica  unui  răzeş  din  Curseşti,  astăzi  (2009) 

  {PAGE  }
pensionară  la  Armăşoaia  unde  s‐a  căsătorit.  În  clasa  a  doua  l‐
am avut învățător pe dl. Gh. Gemene. Îmi plăcea cartea şi luam 
mereu  premiul  I.  La  întoarcerea  din  refugiul  anului  1944,  am 
urmat clasa a IV‐a la Curseşti, tot cu dl. Gemene iar clasele I şi II 
de  liceu  la  „Mihail  Kogălniceanu”  Vaslui  le‐am  făcut  în 
particular,  unde  mă  prezentam  numai  la  examene. 
Modificându‐se  legea  învățământului,  am  urmat  clasa  a  VII  la 
Negreşti, aşa cum am arătat mai sus. Clasele a 8‐10 le‐am făcut 
tot  la  Liceul  „Mihail  Kogălniceanu”  din  Vaslui.  Ultimii  ani  de 
liceu  i‐am  făcut  în  condiții  foarte  grele.  Părinții  sărăciseră.  Am 
stat  pe  la  gazde  sărace  şi  uneori  mai  răbdam  de  foame.  Când 
timpul era favorabil, mai trăgeam câte o fugă acasă, la Curseşti, 
cale de 36 kilometri pe Valea Racovei, pe jos, pentru a procura 
ceva  provizii  de  hrană.  Uneori  veneam  cu  trenul  până  la 
Buhăieşti  sau  Rafaila  şi  de  acolo  pe  jos,  cale  de  17  km,  prin 
păduri seculare şi dealuri înalte. Odată, pe un asemenea drum, 
aveam  15  ani,  traversând  singur  pădurea  dintre  Curseşti  şi 
Fâstâci,  în  drum  spre  gara  Bârzeşti  lung  de  15  km.,  mă 
descălțasem de bocanci pentru a‐i proteja, şi a‐mi fi mai uşor la 
mers, şi făcusem un popas. Deodată, de după un copac a apărut 
un țigan, mi‐a luat bocancii şi a rupt‐o la fugă. Am alergat după 
dânsul şi când l‐am ajuns şi am apucat de bocanci, m‐a lovit cu 
cuțitul în piept, în zona inimii. Am reuşit să ies din pădure şi să 
ajung  în  sat,  cu  ajutorul  unor  femei  care  prăşeau  prin 
apropriere. Acolo, din întâmplare, se afla o maşină a securității, 
care m‐a dus la cel  mai apropiat dispensat din Deleşti, unde am 
fost pansat, iar de acolo la spitalul din Vaslui. 
Am lipsit o lună de zile de la şcoală. Necazul cel mare a 
fost că nu mi‐am mai recuperat bocancii…  Țiganul a fost prins 
şi  judecat.  Dar  nu  a  fost  condamnat  decât  la  6  luni  închisoare, 
deoarece  instanța  de  judecată  a  apreciat  că  victima  era  copilul 
unui chiabur…iar atacatorul era un țigan sărac!  

  {PAGE  }
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
În  toamna  anului  1952  copiii  de  chiaburi  nu  au  mai  fost 
primiți  în  liceu,  unde  trebuia  să  termin  clasa  a 10‐a, aşa  că am 
plecat la Bicaz, pe şantier, la vârsta de 17 ani. Ce am făcut aici, 
am relatat mai sus. Dar a trebuit să‐mi ascund originea socială 
de  chiabur,  care  în  acea  vreme  nu‐ți  permitea  să  promovezi 
după merit. Dar am avut şi o satisfacție spirituală. În luna mai a 
anului  1960,  când  au  început  pregătirile  de  punerea  în 
funcțiune  a  primei  mari  hidrocentrale  din  țara  noastră 
„V.I.Lenin”, de la Stejarul Bicaz, am fost cooptat în echipa care 
urma  să  pornească  hidrocentrala.  Am  lucrat  cu  specialişti 
cehoslovaci timp de un an de zile, după care am rămas numai 
noi, românii, majoritatea tineri, să deservim instalațiile. Aici am 
lucrat  apoi  până  în  anul  1997  când  am  ieşit  la  pensie, 
parcurgând  toate  treptele  pregătirii  profesionale  în  domeniu: 
maistru, maistru principal, maistru principal specialist. 
În  perioada  anilor  1963‐1966  am  participat  şi  la  punerea 
în  funcțiune  a  celorlalte  12  hidrocentrale  de  pe  Bistrița,  între 
Piatra  Neamț  şi  Bacău,  ocupându‐mă  şi  de  pregătirea 
electricienilor  care  urmau  să  deservească  aceste  centrale. 

  {PAGE  }
Devenit  specialist,  am  fost  trimis  să  particip  şi  la  alte 
hidrocentrale din țară: Corbeni, de pe râul Argeş, Mărişelul – de  
pe  râul  Someş,  Porțile  de  fier  –  de  pe  Dunăre,  Râul  Mare‐
Retezat, de pe râul Maxe. 
Mă  specializasem  şi  în  activitatea  de  protocol,  fiind 
desemnat  să  primesc  şi  să  dau  explicații  delegațiilor  oficiale 
care vizitau uzina, grupurilor de turişti, studenți şi elevi.  
Şi am primit pe preşedintele Poloniei, pe primul ministru 
al  Cehoslovaciei,  pe  şahul  Iranului  Rez  Pahlavi,  însoțit  de 
Nicolae  Ceauşescu  şi  soția  sa,  primii  secretari  de  județ  şi 
miniştri. 
Ținând  oarecum,  în  umbră  originea  mea,  dar  mai  ales 
performanțelor  mele  în  profesie,  în  anul  1962  sunt  primit  în 
partidul  comunist  român,  după  care  am  îndeplinit  diferite 
funcții politice şi obşteşti. Timp de 20 de ani am fost preşedinte 
de  sindicat,  străduindu‐mă  să  ajut  cât  mai  bine  salariații. 
Organizam excursii, programe artistice, vizionări de spectacole 
şi filme în colectiv. Luam atitudine împotriva abuzurilor făcute 
de şefi şi de administrație, atât cât era posibil în acea perioadă, 
ca să nu fie considerate „revendicări” nepermise de autoritățile 
comuniste. 
Am  lucrat  în  Sistemul  Energetic 
timp  de  45  de  ani  şi  am  satisfacția  că 
am onorat cu cinste satul în care m‐am 
născut în urmă cu 74 de ani! Indiferent 
de regimul politic care mi‐a persecutat 
familia,  eu,  ca  român,  ca  fiu  de  răzeş, 
mi‐am servit țara cu devotament. 
Familia:  m‐am  căsători  la  15 
octombrie  1958  cu  Manea  Profira, 
originară din comuna Coarnele Caprei, 
județul Iaşi. Căsătoria civilă a avut loc 

  {PAGE  }
la  Bicaz  iar  cea  religioasă  la  Curseşti,  săvârşită  de  preotul  Ion 
Sârbu.  M‐am  căsătorit  religios  o  dată  cu  fratele  meu  Mitică 
(acum, decedat), având ca naşi pe învățătorul Neculai Ganceruc 
şi  pe  sora  mamei  –  Elena  Gavril.  Aveam  atunci  23  de  ani  iar 
soția 20. La 15 octombrie 2008 am sărbătorit „nunta de aur” – 50 
de ani de căsătorie! 
Acum, spre senectute, evaluez bilanțul vieții mele: o viață 
de  familie  bine  organizată  şi  realizată  material.  Am  fost 
proprietar de automobil încă din anul 1970, pe când erau puțin 
posesori  de  autoturisme  în  România,  am  un  apartament  cu  3 
camere  în  oraşul  Piatra  Neamț  şi  o  casă  cu  etaj  în  apropierea 
hidrocentralei,  unde  am  lucrat  37  de  ani  (construită  cu  unul 
dintre  copii  şi  unde  locuim  vara).  Avem  2  băieți  ingineri: 
Daniel,  în  vârstă  de  48  ani,  inginer  exploatări  forestiere, 
căsătorit, are un copil de 14 ani; şi Cristian, în vârstă de 40 ani, 
inginer electronist, căsătorit, cu doi copii, de 7 şi 5 ani. Locuieşte 
în  America,  unde  a  plecat  legal  în  anul  1995,  soția  sa  fiind  tot 
româncă. A obținut cetățenia americană şi lucrează la o firmă în 
apropiere de capitala Washinkton. 
 
Margareta Cehan (Vacariu) 
 
 
Se  naşte  în  1937,  fiind  ultimul 
copil  al  familiei  Cehan.  După  şcoala 
primară  urmată  în  satul  natal,  se 
înscrie la Şcoala pedagogică din Iaşi, 
unde  a  urmat  2  ani  şi  a  stat  la  o 
gazdă  împreună  cu  sora  ei  Bica,  în 
strada  Fundacul  Dochiei  nr.3. 
Ulterior, şcoala şi‐a schimbat profilul 
şi  ea  a  fost  nevoită  să  plece 

  {PAGE  }
muncitoare pe şantierul Hidrocentralei de la Bicaz, unde se afla 
şi fratele ei  Nicu. Continuă să frecventeze liceul la seral. După 
absolvire  se  înscrie  la  unele  cursuri  de  specializare  în 
contabilitate,  după  care  lucrează  pe  post  de  contabilă  la  unele 
bănci din Huşi şi Iaşi, precum şi la Uzina metalurgică din Iaşi, 
de  unde  şi  iese  la  pensie.  Are  o  fiică,  Ionela,  profesoară  de 
psihologie şi un nepot, Andrei, elev în clasa a VIII. 

 

  {PAGE  }
2.2.5. Gheorghe Gemene
 
Învățătorul  Gheorghe 
Gemene  (n.1  august  1897‐  d.1983) 
apare  într‐o  familie  răzăşească  mai 
modestă,  din  părinții  Costache  şi 
mama Zoița. În cursurile primare se 
situează printre premianți. 
 Observând  la  copil  calități 
deosebite, învățătorul său sfătuieşte 
părinții  să‐l  dea  mai  departe. 
Aceştia vând o bucată de pământ şi 
îşi înscriu băiatul la şcoala Normală 
din  Vaslui.  Astfel  Gheorghe 
Gemene,  tânărul  din  Curseşti,  se 
întoarce în satul natal pus pe fapte mari. Acordă cea mai mare 
atenție  pregătirii  copiilor,  care  învățau  prin  case  particulare,  şi 
începe  cu  sprijinul  județului  construirea  unei  şcoli,  unde 
munceşte  ca  un  salahor,  alături  de  alți  curseşteni  până  ce 
clădirea  a  fost  terminată.  Ea  există  şi  astăzi  şi  încă  mai 
adăposteşte  în  cele  două  săli  de  clasă  ale  sale  elevii  satului, 
până  ce  o  nouă  şcoală  construită  în  ultimii  ani,  va  fi  dată  în 
folosință.  Prin  mâinile  sale  au  trecut  multe  generații  de  copii 
(printre care şi autorul acestei lucrări), mulți dintre ei ajungând 
pe trepte înalte ale ierarhiei sociale. 
În  subcapitolul  „Şcoala”    am  inserat  câteva  lucrări  ale 
directorului şcolii din Curseşti, Gheorghe Gemene, descoperite 
în  Arhivele  statului  de  la  Vaslui,  din  care  se  poate  deduce 
minuțiozitatea  cu  care  îşi  îndeplinea  misiunea  de  luminător  al 
satului. 

  {PAGE  }
Din  armată  capătă  gradul  de  căpitan  iar  pe  traseul 
activității sale a fost şi inspector şcolar. 
La timpul potrivit realizează o căsătorie cu una din fetele 
familiei Palade, veche familie răzăşească, pe nume Elena, după 
ce prima soție îi moare la naşterea unui fiu mort. 
Familia  Palade  Neculai  şi  Palade 
Maria,  părinții  soției  lui,  erau  doi 
gospodari  vrednici,  cu  14  copii,  toți 
crescuți mari şi ajunşi la casa lor. Aveau 
peste  20  hectare  de  teren  arabil,  7‐8 
hectare  pădure,  creşteau  vite,  posedau 
vie,  livadă  pe  la  Haragoja,  undeva  în 
nordul  satului,  unde  munceau    zi  şi 
noapte  pentru a susține  creşterea celor  
14 copii. 
Elena Gemene (n. Palade) Palade  Neculai  participă  şi  la  războiul 
din 1916‐1918 şi scapă cu viață. 
 
Ghiță  Palade,  unul  din  cei  14  frați  ai 
 
Elenei Palade 
 
De  la  dânşii,  nepoții  de  mai 
târziu,  află  că  pe  acele  locuri  unde 
bunicii  lor  îşi  aveau  proprietățile, 
existau  urme  vechi  de  locuire,  iar 
denumirile  locurilor  încă  se  mai 
transmiteau  generațiilor  următoare  ca: 
„La  casă”,  unde  avuseseră  străbunicii  case,  „La  stupi”,  „La 
fabrică” – unde străbunicii prelucrau în zonă țesăturile din lână 
şi realizau aşa zisa stofă de şiac. 
Bătrânii  povesteau  că  pe  acele  locuri,  pe  Cordăşa,  au 
existat grajdurile domneşti cu cai de cursă, de unde ar fi devenit 
şi  denumirea  satului  de  Cursăşti!!!  Şi  că  albia  râului  denumit 

  {PAGE  }
Cursasca mai târziu, s‐ar fi trasat prima oară cu plugurile, acolo 
pe Cordăşa, iar cu timpul albia s‐a lărgit şi traversează satul pe 
unele  locuri  la  câțiva  metri  adâncime.  Urmele  temeliilor  din 
piatră a grajdurilor se mai pot vedea şi astăzi. Tot aici se spune 
că ar fi fost şi beciurile domneşti aparținând domniei lui Ştefan 
cel Mare – de unde a rămas şi denumirea „La beci,” aşa cum e 
posibil  să  fi  fost  vorba  chiar  de  beciurile  răzeşului  Palade,  cu 
fabrică de şiac. 
Sunt  informații  venite  de  la  străbuni,  transmise  oral  din 
generație  în  generație  şi  ajunse  până  la  învățătorul  Gheorghe 
Gemene, care le‐a împărtăşit copiilor săi. 
 Cu zestrea substanțială a soției primită la căsătorie, de la 
pământ  şi  până  la  mobila  din  casă,  atunci  cumpărată  de  la 
Vaslui,    şi  cu  ce  a  mai  cumpărat  după  aceea    din  salariul  de 
învățător,  destul  de  ridicat  pe  atunci,  Gheorghe  şi  Elena 
Gemene ajung să stăpânească 20 hectare teren arabil, 4 hectare 
de  pădure,  livadă,  vie,  fânaț,  izlaz,  păduriş,  devenind  un 
gospodar fruntaş al satului, alături de ceilalți răzeşi. 
Până  în  anul  1944,  când  lucrurile  se  schimbă  radical  în 
România,  în  familia  Gheorghe  Gemene  se  nasc  5  copii: 
Georgeta, Costică, Marcel, Iulia şi Livia. 
Ei au avut nenorocul să învețe carte în condiții extrem de 
grele,  când  copii  de  chiaburi  nu  mai  încăpeau  nicăieri  şi  când 
institutorul  Gheorghe  Gemene,  care  pregătise  multe  generații 
de  elevi  ajunşi  oameni  de  nădejde  în  societate,  este  trimis  pe 
şantierul de exterminare a clasei mijlocii româneşti de la canalul 
Dunărea  –  Marea  Neagră  (un  fel  de  Siberie  românească 
sugerată  de  Stalin)  şi  gospodăria  rămâne  de  izbelişte  sufocată 
de cote imposibil de achitat. Într‐un an, îşi aminteşte Iulia, le‐a 
fost  confiscată  întreaga  recoltă  şi  tot  nu‐şi  acoperiseră  cotele 
fixate! 
Primul copil a fost: 

  {PAGE  }
Gemene  Georgeta,  născută  în  1928,  reuşeşte  cu  greu  să 
înfrângă obstacolele ridicate în calea fiilor de chiaburi, aşa cum 
fusese  categorisită  familia  Gemene  şi  ajunge  învățătoare,  ca  şi 
tatăl  său,  în  oraşul  Piteşti,  unde  se  căsătoreşte  şi  dă  naştere  la 
două fete, ajunse amândouă profesoare de fizică în acelaşi oraş. 
Din nefericire, mama lor moare înainte de vreme. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Georgeta Gemene împreună cu soțul său. 
 
Gemene  Costică  (n.1930  –  I.  2006)  ajunge,  de  asemenea 
învățător,  şi  construieşte  ca  şi  tatăl său,  pe  vremuri,  şcoala  din 
satul Mădârjac, județul Iaşi, de unde iese la pensie în funcția de 
director,  ca  un  institutor  eminent,  şi  care  ajunsese  acolo  un 
gospodar de frunte, cu o dragoste nemărginită față de profesia 
sa de modelator de conştiințe şi profesiuni. 
El  reuşeşte  să  devină  un  exemplu  de  muncă  şi  dăruire 
pentru  colectivitatea  sătească  şi  să  reediteze  hărnicia  şi 
priceperea  tatălui  său.  Se  stinge  din  viață  în  anii  de  după 
evenimentele  din  1989,  şi  are  măcar  satisfacția  că  neamul 

  {PAGE  }
răzeşilor, atâția câți au mai rămas după opresiunea comunistă, 
a fost eliberat dintr‐o penitență nemeritată. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Costică Gemene 
 
Gemene Maricel,(n.1931) după multe peripeții legate de 
strecurarea  printre  „cânii  de  pază  ai  regimului  proletar”,  şi 
după  trecerea  prin  mai  multe  profesii  de  ocazie,  ajunge  să 
termine  Institutul  de  ştiințe  economice  din  Iaşi  şi  să  iasă  la 
pensie după evenimentele din 1989, din funcția de contabil şef 
la Întreprinderea Locuința din Iaşi. 
Prin pricepere şi hărnicie moştenite de la părinții săi şi de 
la  această  clasă  de  țărani  răzeşi  care  au  răzbit  prin  toate 
timpurile de oprimare, fie de către clasa boierească, fie de către 
arendaşii ei, fie mai apoi de un regim sângeros de tip bolşevic, 

  {PAGE  }
el  reuşeşte,  spre  maturitatea  vieții,  să‐şi  facă  o  casă  pe  strada 
Ion Luca Caragiale din Iaşi. Pe măsura suferințelor nedrepte şi a 
meritelor profesionale. 
 
 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Iată‐l mai sus într‐o fotografie realizată la 14 martie 1983, împreună cu 
soția  şi fiul său ajuns inginer agronom. 
 
Gemenea  Livia  (n.1935)  (căsătorită  
Giurgiu) la  Bacău, ajunge profesoară de 
biologie.  Are  doi  copii  ajunşi  amândoi 
ingineri.  Ea  şi  cu  Iulia  (sora  ei  despre 
care  vom  vorbi  mai  jos),  sunt  cele  mai 
legate de satul natal, de casa părintească 
pe care, deşi devastată după ce tatăl lor 
a  fost  condamnat  la  5  ani  de  muncă  la 
Canalul  Dunărea  Marea  Neagră,  au 
continuă să meargă acolo, la Curseşti, să repare ce a fost distrus, 
să întrețină culturi agricole şi livezi, luptându‐se cu autoritățile 
pentru  intrarea  în  posesie  a  averii  părinteşti  „Ne‐au  rămas  în 
sufletele noastre  acele locuri unde ne‐am născut şi am copilărit, 

  {PAGE  }
pădurea din apropiere, sătenii apropiați, casele de răzeşi, care la 
Paşti îmbracă haine albe de sărbătoare,” mărturiseşte Iulia. 
 
Gemene Iulia ( căsătorită Mardare) (n.1933) gândeşte şi 
vorbeşte astfel, fiindcă dincolo de profesia ei de economistă la o 
societate din Iaşi, unde a lucrat ca şefă de birou, este şi o artistă 
plastică.  A  atras‐o  pictura  şi  a 
urmat,  pe  lângă  studiile  de 
liceu comercial şi Şcoala de arte 
din Iaşi, clasa de pictură în ulei, 
cu profesoara Viorica Balan. Ea 
spune  că  această  pasiune  a 
moştenit‐o  de  la  tatăl  ei,  care 
era  şi  un  bun  viorist.  Le  cânta 
copiilor  seara  în  cerdac.  În 
dezastrul care a urmat, cineva a 
furat  această  vioară  veche, 
valoroasă… 
Camerele  casei  ei  din 
Iaşi,  Strada Sărăriei nr.160 sunt 
încărcate  cu  tablouri,  în  care  –  spune  ea  –  îşi  găseşte  liniştea  – 
mai ales după pierderea soțului. Şi după o copilărie zbuciumată 
şi  chinuită.  După  ce  terminase  cursurile  unei  şcoli  comerciale 
din  Vaslui,  în  condiții  de  austeritate  dusă  la  extrem,  cu  zile  în 
care nu avea ce mânca, i se dă repartiție la Iaşi. Dar aici, biroul 
de  plasare,  observându‐i  originea,  îi  refuză  repartiția  în  oraşul 
Iaşi  şi‐i  oferă  Paşcanii  sau  Hârlăul.  A  ales  Hârlăul  că  era  mai 
aproape şi nici nu avea bani de tren. A plecat în necunoscut cu 
mama ei după dânsa, fugită din sat ca să scape de arestare. S‐au 
strecurat în grabă în localitate, unde şi‐au găsit o gazdă şi unde 
a  ținut‐o  pe  mama  ei  timp  de  trei  ani.  În  urmă,  casa  părăsită, 

  {PAGE  }
copii fugiți în lume, Gheorghe Gemene la canal, este devastată 
şi gospodăria făcută cu atâta trudă rămâne realmente goală. 
Sunt  traume  care  lasă  urme  de  neşters  în  conştiința 
oamenilor.  Iulia,  acum  la  cei  75  de  ani  ai  ei,    încearcă  să  le 
vindece într‐o ambianță florală ce‐i împodobesc pereții. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Iulia Mardare (n.Gemene) Natură cu flori 
 
Aş  vrea  să  subliniez  că  în  ciuda  tuturor  opreliştilor, 
abuzurilor,  luptei  de  clasă,  exterminărilor  prin  muncă  forțată, 
din  toți  aceşti  „oropsiți  ai  soartei”  –  răzeşii,  faima  Moldovei, 
sufletul națiunii  române – vrednicia şi competența, capacitatea 
intelectuală, s‐a perpetuat prin urmaşi. Mugurii intelectualității 
româneşti s‐au înălțat din cioata unui arbore falnic ce venea din 
străfundurile  timpului  şi  răufăcătorii  l‐au  tăiat  şi  l‐au  pus  pe 
focul  revoluției  comuniste.  Ce  a  fost  la  suprafață  a  ars  prin 
lagăre şi închisori, dar ce a fost în subsolul moştenirii genetice a 
rămas intact. În România de astăzi, în marele oraşe, priceperea 
şi  lumina  este  răspândită  în  mare  parte  de  urmaşii  foştilor 
țărani răzeşi. 

  {PAGE  }
Iată  de  exemplu  urmaşii  Iuliei  Mardare  (născută 
Gemene): 

 
               Rodica                                  Sorin‐Ionel 
Ambii  titrați.  Sorin  inginer  electrotehnic,  Rodica 
profesoară la Bacău (căsătorită Crețu).  

 
Rădăcinile  lor  se  trag  de  după  zarea  dealului  din 
fotografie. 

  {PAGE  }
Dincolo de ea, spre răsărit, se află Curseştiul, locul unde 
au  chinuit  părinții  şi  bunicii  lor.  Pe  acest  drum  curseştenii 
veneau  la  Pungeşti,  la  târg,  după  cumpărături  sau  pentru  a‐şi 
vinde  la  negustorii  evrei  produsele.  Şi  astăzi,  fotografia  este 
realizată în 2005, doamna Iulia se întoarce în satul natal, cum dă 
primăvara,  pentru  că  spunea  ea:  „Satul  meu  este  pentru  mine 
cel  mai  frumos  sat  din  câte  am  văzut,  pentru  că  eu  aici  am 
deschis  ochii  şi  pe  măsură  ce  creşteam  mă  bucuram  de 
priveliştea  dealurilor  pline  de  recolte,  de  vii  şi  livezi,  de 
pădurea seculară ce‐l străjuieşte şi de unde luam lemne  pentru 
construirea caselor, sau pentru foc, fiindcă pe atunci erau ierni 
grele, zăpada se înălța cât gardurile, tata mă ducea la şcoală, nu 
pe o pârtie, ci prin vârful copacilor. Vara drumurile erau pline 
de  praf,  de  vite  şi  turme  de  oi,  de  oameni  cu  bun  simț,  care‐şi 
dădeau bună ziua, atunci când se întâlneau. În mijlocul satului 
se înşirau case construite în stil moldovenesc, cu două camere şi 
antreu  la  mijloc,  cu  chiler  alături  pentru  bucătărie,  întreținute 
cu grijă şi văruite în prejma Paştelor.” 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Ideologia  comunistă  a  făcut  praf  din  tot  farmecul 
priveliştii  prin  represiune  şi  colectivizare  forțată,  prin 
schimbarea  stilului  de  viață,  impropriu  țăranului  român. 

  {PAGE  }
Fruntaşii  satului  au  fost  arestați,  umiliți,  întemnițați, 
dezumanizați. 
Iată  cum  mai  arăta  tata  şi  mama  Iuliei  după  întoarcerea 
lui, după 5 ani de detenție la Canal (foto de mai sus). 
 Astfel  au  fost  tratați  luminătorii  din  străbuni  ai  satului 
românesc.  În  Curseşti  nici  măcar  nu  s‐au  răsculat,  nu  s‐au 
împotrivit, ca să dea un motiv de arestare. Ci pur şi simplu nu 
puteau să‐şi achite cotele obligatorii de cereale şi carne – fixate 
peste puterile lor – motiv legal pentru întemnițare, dar mai ales 
pentru faptul că erau răzeşi!  
Privind  în  trecutul  istoric,  am  putea  spune  că 
proprietatea răzăşească ce a subzistat alături de cea boierească, 
feudală, a primit cea mai grea lovitură nu de la boieri, nu de la 
grecimea ce invadase Moldova, nu de la arendaşii veroşi, nu de 
la criza economică din 1929‐1933, ci de la orânduirea socialistă, 
care a lovit nu numai în proprietate, ci în oameni. 
Că spune Iulia Gemene ce‐i povestea tatăl ei: „mulți ani, 
acolo la Canal,  li s‐au dat ca hrană copite de cal, sărate şi nu li 
se  dădea  apă  să  potolească  sărătura;  au  fost  ținuți  în  condiții 
inumane,  special  administrate  pentru  exterminare; 
supraviețuirea  era  o  chestiune  de  rezistență.  Şi  în  paralel  se 
teroriza  şi  familia  rămasă  acasă.  Noi  am  primit  înştiințare  că 
tata  a  murit,  pentru  ca  după  un  an  de  zile  să  ne  trezim  cu 
dânsul  acasă!  (asta  s‐a  întâmplat  după  ce  în  1953  primisem  pe 
peronul gării Hârlău vestea că Stalin a murit. O umbră de om, 
aşa cum arată în poza de mai sus, dar s‐a întors viu! S‐a întors 
pentru a face apoi zilnic 14 km. pe zi până la un sat vecin unde i 
s‐a dat un post de învățător, departe de Curseşti, de consătenii 
lui pe care îi învățase carte… 
Copilăria  mea  a  fost  o  copilărie  persecutată  pe  nedrept, 
umilită,  îndepărtată  din  şcoli,  supusă  tuturor  lipsurilor 

  {PAGE  }
degradante  ale  ființei  umane.  Mi‐au  fost  furați  anii  copilăriei, 
anii adolescenții şi acest lucru mi‐a marcat întreaga viață. 
De  dincolo  de  mormânt,  părinții  mei  care  au  îndurat 
toate persecuțiile posibile, doar pentru că erau răzeşi, pot dormi 
acum  liniştiți.  Sacrificiul  lor  nu  a  fost  zădarnic.  Am  învățat  ce 
înseamnă lipsirea de libertate a omului, tot aşa cum urmaşii lor 
şi‐au reluat în societatea românească locul ce li se cuvine. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Iată casa din Iaşi în care locuieşte fiica lor ‐ Iulia: 
Şi iat‐o cu nepotul lor, fiul ei, la capătul unei ere negre şi 
începutul  alteia  care  promite  eliberarea  omului  şi  restabilirea 
valorilor naturale ale omenirii: 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  {PAGE  }
„Să  ne  despărțim  de  trecut  râzând”  –  spunea  cineva  –
râzând  pentru  că  trecutul  a  fost  înfrânt!  Se  citeşte  şi  pe  fața 
urmaşilor  învățătorului  Gheorghe  Gemene:  Iulia  şi    fiului  ei 
Sorin‐Ionel (în fotografia de mai sus). 
Dumnezeu dă „Cezarului ce este a Cezarului!”  
 

2.2.6. Familia de răzeşi Stamate


Cu  ajutorul  Ecaterinei  Huşanu,  la  vârsta  de  101  ani  şi  2 
luni,  cu  o  memorie  impecabilă  a  anilor  din  tinerețe,  am 
reconstituit şi un trunchi de genealogie a familiei Stamate, mai 
ales că mama ei (respectiv bunica mea) a fost soră cu soția unui 
Mihai Stamate, vecin cu învățătorul Gh. Gemene. 
Familia  Stamate  este  o  familie  răzăşească  numeroasă  în 
Curseşti şi nu aş vrea să lipsească din  enumerarea pe care o fac 
în cartea mea despre Curseşti. Iată un trunchi din genealogia ei: 
Înainte de 1900, se nasc şi îşi continuă viața în Curseşti 4 
frați: 
Alecu  Stamate,  Neculai  Stamate,  Nicu  (Micu)  Stamate  şi 
Gh.Stamate: 
1.  ALECU  STAMATE  a  avut  4  copii  –  două  fete  şi  doi 
băieți 
    Pe  unul  din  copii  l‐a  chemat  Dumitru,  care  la  rândul 
lui a avut 10 copii, ce viețuiesc în secolul XX. 
2.  NECULAI  STAMATE  a  avut  12  copii:  Maria,  Viorica, 
Natalia, Ileana Caliopia; Viorica, Natalia şi Caliopia se stabilesc 
în Bucureşti. Maria şi Ileana rămân în Curseşti. Restul băieților, 
7 la număr, nu le cunoaştem numele. 
3. NICU (i se spunea MICU) STAMATE a avut următorii 
copii: Aristia, Natalia, Adela, Jenică şi Neculai. 

  {PAGE  }
4. GHEORGHE STAMATE se pare că a avut doi fii: o fată 
şi  un băiat Mihai. Mihai a devenit preot.  Gheorghe Stamate, pe 
lângă mult pământ avea şi stupină. 
 

2.2.7. Familia de răzeşi Nica.


Înainte  de  1900    vin  în  Curseşti,  din  alți  înaintaşi,  doi 
frați: 
1.COASTICĂ  NICA,  cu  soția  sa  Maria,  o  femeie  din 
localitatea Tohan, şi DUMITRU NICA. 
Ei  au  împreună  trei  copii:  Alexandru,  care  ajunge 
învățător şi Aristia, de asemenea normalistă. Aristia s‐a măritat 
cu un pictor din Toporăşti, pe nume Victor Tabacaru. Pe lângă 
pictură,  el  avea  un  ha.  de  vie  altoită  şi  o  mare  cultură  de 
trandafiri  pentru  dulceață,  a  căror  petale  aromitoare  le 
distribuia pe piața Bucureştilor. 
Cel  de  al  doilea  băiat,  pe  nume  Benone,  nu  face  studii 
secundare,  dar  după  1944  îl  întâlnesc  ca  felcer  la  Spitalul 
„Sfântul Spiridon” din Iaşi. Moare în Curseşti şi casa lui, vecină 
cu a învățătorului Nicolae Ganceruc, rămâne pustie. 
ALEXANDRU  NICA,  învățătorul,  cu  catedră  în  Curseşti 
Deal,  unde  şcoala  funcționa  în  localul  primăriei,  clădire  care 
mai există şi astăzi,  are 5 copii: 4 băieți şi o fată Sanda. 
Biografia lui este tragică. Trimis pe frontul de Răsărit, în 
grad  de  căpitan,  se  întoarce  în  sat  după  1944,  unde  este 
categorisit  chiabur,  ca  toți  răzeşii  mai  gospodari.  Pârât  de 
comunişti  că  face  propagandă  reacționară  este  condamnat  la  2 
ani  închisoare.  Numeroasa  lui  familie  rămâne  în  suferință. 
După ispăşirea pedepsei, părăseşte casa construită aici, în inima 
satului,  casă  încă  nefinisată,  şi  se  mută  la  Bacău  cu  întreaga 
familie, unde trăia o soră a soției sale, pentru a i se pierde urma. 
Regimul socialist face din casa lui sediul Cooperativei. 

  {PAGE  }
După  informații  întâmplătoare,  toți  copiii  lui  fac  studii 
superioare. 
Părinții  lui  Alexandru  Nica  aveau  vreo  20  hectare  teren 
agricol. 
2.DUMITRU NICA, răzeş cu 7 copii, 4 fete şi 3 băieți. Pe 
una din fete o chema Dorica şi face clasele primare împreună cu 
Ecaterina  Huşanu.  Prin  anii  1918,  după  război,  copii  din 
Curseşti învățau într‐o casă închiriată de la Dumitru Nica. Satul 
nu  avea  încă  şcoală.  Ea  avea  să  fie  construită  de  către 
institutorul Gheorghe Gemene mai târziu. 
Dorind  să‐şi  învețe  copiii  carte,  Dumitru  Nica  vinde 
această  casă  din  Curseşti  şi  se  mută  la  Vaslui.  După  o  vreme, 
neputând să achite casa cumpărată la Vaslui, revine în Curseşti, 
locuieşte  într‐un  bordei  săpat  la  capătul  unui  ogor,  unde  este 
găsit mort. A fost îngropat de un consătean Negruş. 
Dumitru Nica era frate cu unul din părinții cehăneştilor. 
 

2.2.8. Familia de răzeşi Gheorghe Lăzanu


O  altă  familie  răzăşească,  cu  grădini  şi  proprietăți  în 
partea de Apus a satului. Consătenii îl porecleau pe Gh. Lăzanu 
„Brânză”  pentru  că  era  lăudăros.  Creştea  vite,  oi,  păsări  şi  se 
lăuda că vacile lui dau lapte şi din coarne! 
A avut 2 fete, dintre care una Maria va naşte o altă Marie 
ce  se  va  căsători  cu  un  băiat  Culiță  a  răzeşului  Chiricuță,  din 
familia Petrilă (Chiricuță care în timpul socialismului va deveni 
secretarul  organizației  de  bază  a  P.C.R.,  va  veni  la  poarta  lui 
Gh.P.Huşanu  devenit  membru  al  PCR  prin  unificarea  PSD  cu 
PMR,  şi  deşi  îi  botezase  copilul,  pe  acest  Culiță,  îi  va  spune: 
„Naşule, dă‐mi carnetul cela de partid, că te‐am dat afară! Iartă‐
mă, dar n‐am ce să fac, aista‐i ordinul…” 

  {PAGE  }
Acest  Gh.  Lăzanu  a  mai  avut  o  soră,  care  se  mărită  cu 
unul Gherasim din Dumbrăveni, un sat alăturat. Aceştia au un 
copil,  se  îmbolnăvesc  şi  mor  amândoi,  copilul  urmând  să  fie 
crescut de Gh. Lăzanu. Doar îi era nepot de soră. Cu o condiție: 
averea  copilului  să‐i  revină.  Şi  l‐a  purtat  la  şcoală,  l‐a  făcut 
învățător  şi  îl  căsătoreşte  cu  o  fată  Natalița,  învățătoare,  de 
asemenea. 
Amândoi  vor  profesa  o  vreme  la  şcoala  din  Curseşti 
Răzeşi. 
Dar  şi  copiii  lui  Gh.  Lăzanu  vor  face  şcoli  mai  înalte.  O 
fată  soră medicală, băiatul agent sanitar, iar fratele său ajunge 
colonel în armata populară română.  

2.2.9. Vasile V. Huşanu

 
 
 Vasile V. Huşanu, născut în 14 octombrie 1885, cu casa în 
centrul  satului, şi cu locul de naştere tot acolo, unde mai aveau 
locuințe preotul Ion Sârbu, răzeşul  Burcă, răzeşul Gh.P.Huşanu  

  {PAGE  }
se  trăgea  dintr‐o  familie  huşănească  ce  venea  din  secolul  XIX. 
Bunicul  lui,  tot  Vasile  Huşanu,    fusese  frate  cu  bunicul  lui 
Gh.P.Huşanu,  despre  care  vorbim  mai  sus,  cel  care  şi‐a  predat 
averea  în  mâna  unei  femei  frumoase,  numai  că  să‐i  accepte 
propunerea de căsătorie. 
Vasile  V.  Huşanu    ‐  după  cum  îl  cunosc  contemporanii 
lui  mai  tineri,  era  un  răzeş  harnic  cu  casa  bine  îngrijită, 
muncitor din zori şi până‐n noapte pe cele 14 hectare de teren în 
proprietate,  car  cu  boi,  2  vaci,  20  de  oi,  plug  şi  alte  unelte 
agricole  pentru  a‐şi  ridica  în  rândul  oamenilor  pe  cei  7  copii: 
Tinca, Gheorghe, Agripina, Adela, Vasile, Costică şi Maria. 
Vecina lui, Ecaterina Huşanu, mama mea, îmi mărturisea 
ieri 19 martie 2009, cât de sever era cu copiii săi. Pentru cea mai 
mică nesupunere îi bătea crunt. Unul din copii săi, Vasile, tatăl 
lui  Lică  Huşanu  de  mai  târziu  (semnatarul  acestor  informații) 
şi‐a cerut îngăduința de a se duce seara la bal şi nu i‐a dat voie. 
Dar  Vasile,  tânăr  dornic  de  plăcerile  ce  se  aflau  la  asemenea 
petreceri săteşti, noaptea a fugit totuşi la bal de unde goarnele 
fanfarei de la Valea Mare umpleau satul cu celebrele melodii ce 
mai  persistă  şi  astăzi  în  repertoriul  acestei  formații.  A  doua  zi 
dimineață a mâncat o bătaie soră cu moartea, fiind lovit cu un 
par pe unde se nimerea. A murit înainte de vreme (la vârsta de 
55 de ani) din cauza unei peritonite biliare netratată şi dusă „pe 
picioare” pentru 4 lei/zi muncă. 
Cuvântul lui pater familias trebuia respectat cu strictețe. El 
se  impunea  prin  violență  şi  modela  pe  urmaşii  răzeşului  în 
oameni  de  nădejde,  muncitori,  drepți,  păstrători  ai  moralei 
cerută  de  societate.  Şi  toți  aceşti  copii  ai  răzeşului  Vasile  V. 
Huşanu au avut gospodării de frunte, după moartea bătrânului 
sau alte profesii ce le‐a oferit societatea socialistă. 

  {PAGE  }
Ne  vom  ocupa  mai  întâi  de  acest  Vasile  Huşanu,  care 
îndrăznise  să  calce  porunca  tatălui  şi  să  fugă  la  Bal.  Iată  cum 
arăta în anul 1945, pe vremea când îşi făcea stagiul militar. 
 
Apoi  se  căsătoreşte  cu  Elena 
Chirica Petrilă, altă familie răzăşească 
din care se trăgea şi mama mea, şi pe 
care  am  tratat‐o  pe  larg  în  această 
lucrare.  Ca  şi  tatăl  său  îşi  face  o 
gospodărie  frumoasă:  6  hectare  de 
teren  arabil,  1  hectar  de  pădure,  doi 
boi, o vacă, car, căruță cu 2 cai şi toate 
uneltele  agricole  necesare.  După 
înființarea  Gospodăriei  Agricole 
Colective,  care  schimbă  radical  viața 
oamenilor  din  acest  sat  răzăşesc, 
urmează o şcoală de specialitate şi devine tractorist rutierist. A 
profesat  această  meserie  până  în  anul  1978,  când  în  urma  unei 
boli,  căreia  nu  i‐a  dat  importanță,  a  tot  amânat‐o,  moare  după 
operație,  la  vârsta  de  55  ani.  A  avut  un  singur  fiu,  pe 
Constantin, cunoscut mai mult sub diminutivul de Lică. 
Huşanu V. Constantin – Lică  
 
Se  naşte  în  luna  martie  a  anul 
1949  în  satul  Curseşti‐Vale,  comuna 
Pungeşti,  județul  Vaslui,  urmează 
şcoala primară de 4 clase în satul natal 
şi  continuarea  claselor  5‐8  în  Cuseşti‐
Deal;  urmează  apoi  Şcoala 
profesională  de  mecanici  auto  la  Iaşi 
(Arte şi meserii – Copou), 5 ani Liceul 
Mihail Kogălniceanu din Vaslui, 3 ani 

  {PAGE  }
Şcoala  medie  tehnică  de  maiştri,  la  Liceul  „I.Mincu”  Vaslui, 
Şcoala  de  management  şi  comerț  internațional  la  CEMAT 
Bucureşti  pentru  a  putea    concura  la  postul  de  director  al 
Întreprinderii    pe  care  deja  o  conducea,  şi  rămâne  pe  post.  A 
fost  15  ani  de  zile  Director  general  şi  Manager  general  al 
S.C.VASCON  S.A.  Vaslui  (unitate  auto‐utilaje  prestatoare  de 
servicii în construcții), din strada Ceramicii nr.40, unde lucrase 
timp  de  15  ani  ca  muncitor,  revizor  tehnic,  şef  de  coloană,  şef 
autobază, şi în final director general. Iese la pensie la vârsta de 
52 de ani, ca urmare a încadrării activității sale în grupele I şi II 
de muncă.  
În  prezent  (2009)  este  consilier  comunal  la  primăria  din 
Pungeşti  şi  mai  lucrează  încă  în  construcții,  pentru  a‐şi  spori 
vechimea în muncă şi respectiv pensia cuvenită. 
Se  căsătoreşte  în  1971  cu  Veronica,  din  Tanacu  Vaslui, 
născută în anul 1950. Reținem de la acest eveniment o fotografie 
semnificativă  pentru  obiceiurile  satului  –  alaiul  de  nuntă  la 
întoarcerea  de  la  oficiul  stării  civile  ce  se  afla  la  primăria 
comunei din Curseşti‐Deal: 
 

 
Ceremonia oficierii căsătoriei, cu fanfară şi căldări de apă 
aruncate  în  fața  mirilor  şi  răsplătirea  celor  care  o  făceau  cu 
  {PAGE  }
bomboane  şi  bănuți,  ca  să  le  fie  viața  dulce  şi  bogată  tinerilor 
însurăței,  erau  obiceiuri  venite  din  străbuni  şi  ele  nu  au  lipsit 
nici de la nunta lui Lică Huşanu.  

La un an după nuntă – Veronica şi Lică 
Din  căsătoria  lor  au  rezultat  4  copii  (două  fete  şi  doi 
băieți): 
Florentina  (căsătorită  cu  Florin  Axinte,  căpitan  de 
jandarmi).  
Născută  în  1973,  a  absolvit 
Institutul  Politehnic  Iaşi  şi 
Management,  actualmente  inginer 
şi  profesor  la  Corpul  tehnic  al 
Liceului „I.Mincu” din Vaslui. Are o 
fetiță. 
 

  {PAGE  }
Iulian – Dragoş 
 
 
Se  naşte  în  1974  şi 
absolvă  Institutul  politehnic 
Iaşi  şi  Management.  În 
prezent  are  o  societate 
comercială  în  Iaşi,  „Urvas”. 
Este  căsători  cu  Vlonga 
Gabriela  absolventă  a 
Facultății  de  drept;  şi  are  2  
băieți. 
  
 
 
 
 
Bogdan 
 
 
 
Se  naşte  în  anul  1976. 
Absolvă  cursurile  Institutului  de 
Artă,  Teatru  şi  Cinematografie  şi 
activează  la  Târgul  Mureş  ca 
regizor şi actor. 
Este  căsătorit  cu  Angela, 
actriță şi ea. 
 
 
 
 

  {PAGE  }
Anca 
 
 
 
 
 
Născută  în  anul  1988, 
era  studentă  în  anul  II,  în 
2009,  la  Facultatea  de  ştiințe 
economice Bucureşti. 
 
 
 
 
Aceştia  sunt  urmaşii  unei  familii  de  răzeşi  din  satul 
Curseşti  –  Vale.  Părinții  lor  au  scăpat  de  etichetarea  de 
„chiabur”  pentru  că  au  fost  mulți  copii,  şi  le  revenea  puțin 
pământ  de  persoană.  Dar  Lică  V.Huşanu  îşi  aminteşte  prin  ce 
au trecut consătenii lui. Iată câteva aspecte din memoriile lui: 
Opresiunea activiştilor de partid a fost foarte puternică în 
acest sat răzăşesc pentru determinarea oamenilor să renunțe la 
proprietatea  lor,  la  animalele  lor  de  povară,  la  utilaje  şi  să  se 
înscrie  în  „colectivă”,  trâmbițată  că  va  fi  „raiul  pe  pământ”. 
Când grupele numeroase de activişti formate din muncitori de 
prin  fabrici  intrau  în  sat  şi  băteau  în  fiecare  poartă,  oamenii 
dispăreau  prin  pădurea  Haragojei,  prin  podurile  caselor,  prin 
anexele  gospodăriei,  pe  sub  paturi  numai  şi  numai  să  nu  dea 
față cu echipele de „lămuritori” şi să nu răspundă la solicitarea 
de  a  se  înscrie  în  G.A.P.,  fiindcă  după  fiecare  „Nu”  urma 
bătaia… 
Din  aceste  echipe  au  făcut  parte:  secretarul  de  partid 
comunal  (de  altfel,  fiu  de  răzeş  şi  el  şi  bun  meseriaş  în 

  {PAGE  }
dulgherie)  însoțit  de  miliție,  Nicolae  Bolea,  Măciucă  (din 
Curseşti  Deal)  şi  unul  Ciornei,  de  loc  din  Buda,  securist  la 
Vaslui şi alții (găşti de temut ce făceau presiuni asupra sătenilor 
să  renunțe  la  starea  lor  de  milenii  pentru  una  nouă,  importată 
din URSS). 
Primilor care s‐au înscris  mai întâi în „Întovărăşire” apoi 
în  Gospodăria  agricolă  colectivă  li  s‐au  făcut  mari  înlesniri  în 
scopuri de propagandă, pentru a se demonstra cât de bine este 
în  „colectivă”.  Li  s‐au  umplut  podurile  cu  cereale,  de  le‐au 
ajuns  trei  ani  de  zile,  li  s‐au  dat  brânzeturi,  vin,  țuică.  Apoi, 
după  întregirea  colectivei  cu  majoritatea  curseştenilor,  şi 
sărăcirea  gospodăriilor  prin  sistemul  împovărător  de  contracte 
cu  statul,  retribuirea  colectiviştilor  după  zile  muncă  şi  după 
puținul ce mai rămânea în hambare  după predarea obligațiilor 
către stat – ajunsese la nivel de subzistență. 
A  fost  sistemul  cooperatist  de  tip  rusesc,  care  a 
compromis  ideea  de  cooperativizare,  de  altfel  generoasă  şi 
capabilă să rezolve nevoile sporului de populație la sate, cât şi 
diviziunea  succesorală  a  proprietății  răzăşeşti  de‐a  lungul 
timpului. O distribuție echitabilă pe baza aportului la realizarea 
producției agricole ar fi însemnat împărțirea întregii producției 
realizate la numărul de zile realizate şi nu împărțirea producției 
rămase  după  ce  cooperativa  îşi  preda  obligațiile;  obligații 
exagerate, fixate după o producție planificată care nu se realiza 
mai niciodată! 
În  astfel  de  condiții  precare  pentru  sătenii  Curseştilor,  a 
început migrația lor în toate oraşele şi şantierele țării. 
Bieții  răzeşi,  ajunşi  cooperatori  săraci,  se  bucurau  şi  de 
aducerea  în  sân,  seara,  după  întoarcerea  de  la  câmp,  a  câtorva 
ştiuleți,  cu  care  să  hrănească  păsările.  Dar  controlul  era  sever. 
Au  fost  prinşi  cu  trei  ştiuleți  ascunşi  Maria  Stamate  (Turtoaia) 
de  către  paznicul  de  câmp  Melinte  din  Curseşti‐Deal  şi  a  fost 

  {PAGE  }
condamnată la 3 luni de închisoare! Spaima satului era şi Vasile 
Dediu  (perceptor),    din  Curseşti‐Deal  (  a  se  observa  că  fidelii 
regimului erau oameni din Curseşti‐Deal, sat de clăcaşi), cât şi 
Ghiță  Mihai,  tot  din  Curseşti‐Deal,  colector  de  carne  şi  alte 
produse,  sau  Melinte  Constantin,  din  acelaşi  sat,  veneau  în 
echipă  şi  luau  hainele  din  cufere,  covoarele  de  pe  pereți, 
cerealele  puține  din  poduri  şi  hambare,  de  mătura  bietul  om 
după ei! 
Puterea  locală  comunistă  era  dură  şi  dezumanizată 
pentru că era promovată din oameni calici, fără inimă, cu ciudă 
şi  răzbunare  pe  gospodarii  satului,  pe  cei  ce  aveau  sau 
începuseră  să  agonisească  ceva  în  jurul  casei.  Câini  de  pază  ai 
noii  orânduiri,  analfabeți  sau  semianalfabeți  –  gata  să‐şi 
servească stăpânul în schimbul unui biet os de ros, ‐ s‐au pretat 
la  toate  josniciile.  Aceşti  oameni  –  produs  al  unei  societăți  cu 
dezvoltare  naturală,  cu  inechitățile  ei  sociale,  cea  dinaintea 
invaziei  sovietice  din  1944,    care  nu  reuşiseră  să  se  ridice  din 
condiția  lor  semifeudală,  de  zilieri  pe  moşiile  boiereşti  sau 
ogoarele  răzăşeşti  –  au  fost  unealta  dictaturii  proletariatului  şi 
pilonii  luptei  de  clasă  pe  care  s‐a  sprijinit  comunismul.  Ei  au 
avut o vreme senzația că a venit şi vremea lor…Dar dincolo de 
mici  avantaje  materiale,  obținute  pentru  fidelitate,  şi  de  pe 
urma violenței asupra concetățenilor lor – nu au avut altceva de 
câştigat!  În  schimb,  au  rămas  în  amintirea  obştii  cu  o  imagine 
asemănătoare celor care l‐au crucificat pe Hristos! 
După  evenimentele  din  1989,  care  pun  capăt  orânduirii 
comuniste, viața curseştenilor a luat alt curs. Oamenii mai tineri 
au  devenit  constructori  la  oraşe,  în  sate  şi  comune  învecinate, 
fermieri  agricoli  cu  mai  mult  pământ,  fermieri  zootehnişti  cu 
mai multe oi şi vite. Obştea satului, atât cât a rămas, încearcă să 
devină ceea ce a fost. 

  {PAGE  }
Tot în aceşti ani, în acest sat destinat dezafectării, de către 
stăpânirea  comunistă,  au  loc  câteva  îmbunătățiri  edilitare:  se 
asfaltează  drumul  ce  duce  la  drumul  județean  spre  centrul 
județului  ‐  Pungeşti  –  Vaslui,  drum  ce  porneşte  de  la  podul 
Andrieşanu, prin Curseşti‐Deal şi de acolo, prin Toporăşti, până 
la  Moara  Sima  din  şoseaua  amintită  mai  sus.  Din  sat  porneşte 
acum şi un  drum pietruit spre Pungeşti, făcut cu fonduri FRDS 
obținute  la  inițiativa  fiului  de  răzeş  Huşanu  V.Constantin, 
ordonator  de credite, şi preşedinte al Consiliului de coordonare 
al proiectului, persoana de care ne ocupăm acum, împreună cu 
alți consăteni: David Mihai şi Apostol Ion, secretar.  
Tot în aceşti ultimi 10 ani, a fost construită o şcoală nouă 
pe  amplasamentul  vechii  şcoli  construită  de  învățătorul 
Gheorghe  Gemene,  despre  care  am  amintit  în  această  lucrare. 
Şcoala  a  fost  proiectată  pentru  4  clase  (spre  deosebirea  celei 
vechi, care avea doar 2 clase), o sală pentru grădiniță de copii, 
cu apă curentă, încălzire centrală, grup sanitar, cancelarie etc. 
Construită  din  cărămidă,  cu  ferestre  din  termopan  şi 
după  toate  regulile  sanitare  de  rigoare,  toate  aceste  realizări 
edilitare (respectiv şi  un drum comunal 113 şi un altul asfaltat 
ce leagă Curseştiul de Moara Sima) s‐au înălțat sub primariatul 
dlui  Mircea  Vlase,  de  loc  din  Armăşoaia,  el  însuşi  trăgându‐se 
dintr‐o  veche  familie  răzăşească,  şi  conducând  acum  destinele 
comunei Pungeşti într‐o a doua legislatură. 
În  noua  şcoală  lucrează  acum  (2009)  învățătoarea  Maria 
Ştefârcă,  fiica  lui  Trandafira  Manole  Popa,  din  Curseşti,  tot  o 
veche  familie  răzăşească,  alături  de  domnişoara  Popescu,  iar 
grădinița este condusă de  doamna Iacob . 
Viața spirituală este condusă de preotul Floareş Marius. 
    

  {PAGE  }
2.2.10. Ion Sârbu, preot
Preotul  Ion  Sârbu  s‐a  născut  la  4  septembrie  1903  în 
comuna  Zăpodeni  Vaslui,  şi  este  hirotonit  preot  în  decembrie 
1928, pentru parohia Curseşti‐Vaslui.  
Ajuns  în  Curseşti,  tânărul  preot  Ion  Sârbu  îşi  ia  de 
preoteasă pe tânăra Aneta Mironescu, cu care are 4 copii, două 
fete – Maricica şi Țuca şi doi băieți: Genu şi Neculai (Culiță). 
Mama  preotesei  se  trăgea  dintr‐o  familie  Ouatu,  şi  se 
măritase  cu  unul  Hulubaş,  familie  bântuită  şi  ea  de  tragediile 
vremii.  Într‐o  noapte,  cineva  strigă  din  curte  la  fereastra  lor 
(unul  Vasile  Stamate,  cumătru),  să  iasă  puțin  până  afară  să‐i 
spună ceva. 
Omul  deschide  uşa  şi  pe  dată  este  pus  jos  de  doi  hoți 
care‐i cer banii. Este chinuit, este bătut, este înjunghiat, pe soția 
lui  la  fel  o  înjunghie  cu  cuțitul  şi  o  aruncă  sub  pat,  de  unde 
striga  la  soțul  ei  să  le  dea  banii  că  altfel  îi  omoară.  Omul  le 
spune  unde  sunt  ascunşi,  sub  o  piatră  din  fundația  casei,  hoții 
descoperă  „comoara”  şi  îl  omoară  pe  Ouatu  ca  să  nu‐i  spună 
cine  sunt.  Hoții  erau  din  Gârceni.  Ei  amenință  pe  cumătrul 
Stamate că dacă îi va divulga va avea aceeaşi soartă. 
Mama  viitoarei  preotese  a  mai  trăit  multă  vreme  după 
aceea dar înnebuneşte şi restul vieții şi‐l trăieşte încuiată într‐o 
cameră cu zăbrele la ferestre unde într‐o zi se spânzură. 
(Alte amănunte biografice şi de altă natură despre mama 
preotesei Aneta Sârbu, voi da mai jos, pentru ca cititorii acestei 
cărți  să  aibă  un  tablou  cât  mai  fidel  al  acelor  vremuri,  deloc 
fericite). 
Primul  copil  al  preotului  Ion  Sârbu,  coleg  de  şcoală  cu 
autorul  acestor  rânduri  până  la  bacalaureat,  pe  nume  Genu, 
după absolvire rămâne pe lângă casă, face un copil cu o fată din 
familia Lucache (Tincuța), merge în pădure să aducă lemne, la 

  {PAGE  }
tăiere  copacul  cade  peste  dânsul,  după  care  rămâne  imobilizat 
la pat, plin de escare, până ce se stinge. 
Al  doilea  copil,  Maricica,  se  mărită  cu  un  preot  bețiv  şi 
dezechilibrat, care sfârşeşte prin a  se spânzura. 
Al  treilea  fiu,  Nicolae,  (Culiță)  ajunge  maistru  oțelar  la 
Combinatul  Siderurgic  de  la  Galați,  căsătorit  cu  o  învățătoare. 
Are doi copii, două fete, dar are neplăcerea să o țină pe mama 
sa, Aneta Sârbu, 4 ani de zile imobilizată la pat, până ce moare. 
Al patrulea copil – Elena (Țuca). 
Preotul  Ion  Sârbu,  care  fugise  din  fața  invaziei  sovietice 
în 1944, aşa cum am arătat într‐un capitol anterior, împărtăşeşte 
aceeaşi  soartă  vitregă  alături  de  gospodarii  satului,  adică 
arestarea.  Despre  acest  fapt  povesteşte  Ecaterina  Huşanu,  ca 
vecină şi care văzuse şi auzise totul: 
„Încă  din  noapte  o  dubă  a  securității  stătea  la  poarta 
preotului Ion Sârbu, venită să‐l ridice pentru a fi întemnițat, în  
baza unei Sentințe a Tribunalului Militar Iaşi. Dar preotul  cam 
naiv, mizând pe un şiretlic inspirat din teamă, reuşeşte să fugă 
prin  uşa  din  spatele  casei,  se  ascunde  la  un  țăran,  apoi  prin 
pădure se refugiază în satul Rafaila. Văzând că este de negăsit 
sunt arestate preoteasa şi mama ei, împreună cu încă 15 răzeşi 
din  Curseşti,  sunt  duşi  la  Pungeşti  şi  de  acolo  la  Vaslui,  pe  la 
moşii  de  iarnă,  deci  prin  decembrie.  Nevestele  lor  se  duc  la 
Pungeşti  să  le  ducă  haine  groase.  Arestații  erau  ținuți  într‐o 
clasă  a  şcolii.  „Ce  doriți  –  întreabă  milițianul.  „Am  adus  nişte 
haine de iarnă pentru bărbații noştri aduşi aici  azi dimineață”. 
„Nu avem pe nimeni aici, femeilor. Plecați acasă”. Dar soții lor 
se uitau pe ferestrele şcolii la dânsele…  
Atunci au fost arestați fără nici un motiv şi Gh. Gemene, 
învățătorul, Gh. P. Huşanu, Ghiță Lăzanu, Pavel şi alții duşi la 
Vaslui într‐un camion, ca pe vite, şi maltratați. 

  {PAGE  }
După  o  vreme,  preotul  din  Curseşti  Ion  Sârbu,  pe  acolo 
pe unde stătea ascuns, primeşte un mesaj de la preoteasă: „Vino 
şi te predă, că altfel nu ne dă drumul nouă acasă!” S‐a predat şi 
a executat un an de detenție la canalul Dunărea‐Marea Neagră. 
Şi  pentru  ca  paharul  suferințelor  să  fie  plin,  preotul  Ion 
Sârbu,  care  păstorise  timp  de  peste  60  de  ani  enoriaşii 
Curseştilor,  şi  se  rugase  lui  Dumnezeu  toată  viața,  într‐o  zi, 
topind  un  căzănel  cu  miere  de  albine  granulată,  ridică  vasul 
clocotind de pe plita încinsă, îl scapă din mâini peste trupul său 
şi moare după câteva zile în chinuri cu arsuri de gradul III. Era 
trecut de 85 de ani. 
A avut casa în centrul satului, o grădină mare moştenire 
de  la  soacra  sa,  plină  cu  nuci  seculari,  era  foarte  harnic,  preda 
religia la şcoala din sat, predica din amvon învățăturile creştine 
şi critica sever abaterile enoriaşilor. 
L‐am avut şi eu învățător la orele de religie, unde aplica 
vergi la palmă pentru copiii leneşi sau nedotați, care nu învățau 
rugăciunile. 
Şi  acum  povestirea  cu  Hulubaşa,  mama  preotesei  Aneta 
Sârbu auzită de la mama mea: 
-  Ştii    tu  că  grădina  noastră  dinspre  soare‐răsare  se 
mărginea  cu  gospodăria  lui  Hulubaş.  Ei,  nevasta  ăstuia 
căpătase pe noi o ură pornită de la cumpărarea unei case, deşi 
nu avea motive să ne țină de rău, dacă vânzătorul ne‐a preferat 
pe noi. Şi aşa se face că am început să ne trezim cu fel de fel de 
necazuri.  Ba  vaca  înțărca  înainte  de  termen,  ba  porcul  ni  se 
îmbolnăvea,  ba  mă  certam  cu  taică‐tău  din  te  miri  ce!  Şi  tot  în 
timpul acela găseam pe lângă casă tot felul de prostii... 
‐ Adică? 
‐  Ei,  nişte  ghemotoace din  cârpă  cu  gheare  de  păsări,  cu 
picioare  de  broască,  păr  de  pisică,  lipitori,  mă  rog,  prostii  din 

  {PAGE  }
ăstea. Acu’, tu o să zici şi ce‐i cu asta? Ce legătură are o coadă 
de motan negru şi cu înțărcatul vacii? 
‐ Păi da, mă cam întreb... 
‐ Cum tot aşa şi eu aş putea întreba cum se face că după 
ce descântam vaca cu cărbuni aprinşi şi stinşi în apă neîncepută, 
şi‐i  treceam  țâşnitura  de  lapte  prin  gaura  unei  fibule  găsite  pe 
islaz  lângă  o  ulcică  de  arginți  romani,  vaca  îşi  revenea  şi  ne 
îndestula! Dar asta nu‐i totul. Şi nici nu mai caut vreo explicație. 
Hai  să  zicem  că  a  avut  animalul  ceva  beteşug  trecător.  De  la 
vreo  buruiană  rea,  ceva,  aşa  cum  dă  laptele  amar  atunci  când 
paşte pelin. Altceva şi mai şi nu înțelegeam eu şi nu voi înțelege 
niciodată. Când mă duceam dimineața la poiată să dau drumul 
la  păsări,  parcă‐l  vedeau  pe  Ucigă‐l  Toaca!  Zburau  pe  lângă 
mine  cotcodăcind  speriate  şi  nu  se  mai  opreau  decât  în 
buruienele  de  lângă  gardul  Huluboaiei,  unde  se  afla  o  şură 
acoperită cu paie şi unde găinile mele îşi făceau cuibare, ouau şi 
scoteau pui. Abia spre sfârşitul zilei se întorceau acasă, cu mare 
fereală şi cotcodăceală, privindu‐mă întrebătoare şi bănuitoare, 
când cu un ochi, când cu celălalt şi neîndrăznind să se apropie 
de covata cu grăunțe, pusă anume ca să le îmblânzesc. Doar de 
foame prea mare mai ciupeau câte o boabă, mai scoteau câte un 
cotcodac, câte un cârâit, ştii, aşa cum fac ele când văd hultanul 
în  înaltul  cerului.  Cum  oi  fi  apărut  eu  în  ochii  lor,  Dumnezeu 
ştie! Dar prea frumoasă, nu cred! 
‐ Şi cum s‐a sfârşit toată povestea asta? 
‐ Dacă tu îi spui aşa, fie! Dar să ştii că nu‐i poveste! Cum 
tot  aşa  nu  e  basm  ce  am  să‐ți  spun  eu  mai  departe.  Era  pe 
vremea  aceea  la  Valea  Ursului,  un  sat  dinspre  părțile 
Romanului, un vrăjitor vestit. Se ia al meu cu mai mulți oameni 
din sat, fiecare cu necazurile lui, şi se duce la dânsul, că tocmai 
ne  furase  într‐o  noapte  zdrobitoarea  de  struguri  lăsată  pe  un 
butoi  în curte, şi voiam să aflăm cine‐i hoțul. La vrăjitor,  lume 

  {PAGE  }
multă, se stătea la rând câte două zile. Pe unii îi primea, pe alții 
nu,  că  le  spunea  de  la  uşă:  tu  ce  mai  cauți  la  mine,  dacă  te 
îndoieşti? Sau: nu ți‐i ruşine să mai calci pe la mine, după ce m‐
ai  înjurat  pe  drum  venind  încoace?  Rămânea  omul  înlemnit  şi 
pleca  ruşinat,  iar  faima  vrăjitorului  creştea  şi  mai  mult.  Pe  al 
meu  însă  l‐a  primit.  „Ce  vrei  să  ştii,  măi  Gheorghe?”  –  îi  zice 
țiganul  de  la  început  pe  nume,  de  parcă  ar  fi  fost  din  sat  cu 
dânsul.  Păi  uite  aşa  şi  uite  aşa,  şi‐i  spune  necazul.  Zice 
vrăjitorul:  „Te  întorci  acasă,  te  duci  la  Costachi  Lupu  şi‐i  spui 
să‐ți  dea  zdrobitoarea.  O  ține  ascunsă  într‐o  glugă  cu  strujeni 
din  spatele  casei”.  Că  până  la  urmă  ne‐o  şi  dat‐o.  Se  duce  al 
meu la omul ista, bate la poartă şi‐i zice: „Măi Costache, scoate 
zdrobitoarea din stog şi adu‐mi‐o acasă, aşa mai pe înnoptate şi 
o aşezi exact în locul de unde ai luat‐o!” „Ce zdrobitoare, don’ 
Gheorghe?”  „Eu  atâta  îți  spun!”  „Da  de  unde  ştii,  don’ 
Gheorghe, aşa ezact?” „Am fost la Valea Ursului. Ştiu şi unde o 
ții! Uite colo, în gluga ceea de strujeni!...” Omul se făcu galben 
la față şi amuți. C‐apoi dimineață, când ne‐am trezit şi am ieşit 
în curte, zdrobitoarea era la locul ei... Da, am uitat să‐ți spun. La 
plecare, Vrăjitorul îi spune la al meu: „Vezi că ai o vecină care 
nu  prea  îți  vrea  binele!  Şi  încă  ceva:  ai  grijă  cu  puşca  aceea  de 
vânătoare  ascunsă  în  streşina  de  stuf  a  beciului!  Scoate‐ți 
autorizație, că‐i mai bine!” 
‐ Şi aşa era, mamă? 
‐  Aşa  era!...  Cum  de  ştia,  de  unde  ştia  despre  fiece  om 
care intra la el, a rămas pentru noi o minune. Taică‐tău a murit 
şi  nu  a  aflat,  eu,  ca  mâine  mă  duc  după  dânsul,  fără  să  aflu 
nimic. De asta îți şi povestesc ție, care ştiu că scormoneşti peste 
tot  pentru  a  afla  ce  rost  avem  noi  pe  pământ.  Suntem  într‐
adevăr  singuri,  aruncați  pe  planeta  asta  să  ne  trăim  în  neştire 
necazurile sau cineva, de undeva, dirijează totul? 

  {PAGE  }
Întrebarea  rămâne  suspendată  în  aer,  ca  un  clopot  de 
biserică  ce  se  trage  la  mort.  Şi  ca  în  fața  oricărei  întrebări  fără 
răspuns, rămasă pe limbă arzând, amândoi cuprindem paharele 
de  mijloc  şi  le  răsturnăm  în  gură,  rostogolind‐o  pe  gât  la  vale 
odată  cu  vinul,  în  baia  de  acid  clorhidric  dizolvant.  Şi  ca  prin 
minune,  curiozitatea  obsedantei  interogații  se  domoleşte,  se 
diluează, până ce dispare cu totul într‐o stare de prostație. 
‐  Am  căutat  să  nu  bag  în  seamă  toate  prostiile  ei, 
continuă  mama,  mai  ales  că  eu  nu  prea  sunt  dusă  la  biserică. 
Când  găseam  porcăriile  celea  prin  curte,  i  le  aruncam  înapoi 
peste gard. Dar într‐o seară bag de seamă că‐mi lipsesc 9 găini, 
dar ştii, cele mai frumoase. Roşii şi porumbace, cu pieptul mare 
şi picioarele cărnoase. Să‐mi vină rău şi mai mult nimic! Ei, zic, 
aşa  nu  se  mai  poate!  Dimineața  următoare  vine  la  mine  o 
femeie, avea ea casa pe malul gârlei, una de‐a lui Cioată, şi‐mi 
spune, aşa ca să nu tacă, adică iaca îmi aduce şi ea o noutate, ştii 
cum vorbesc femeile vrute şi nevrute, tot ce le trece prin cap, că 
a  fost  seara  trecută  la  coana  Hulubaia,  mama  preotesei,  să 
cumpere nişte rachiu, că ea avea cazan de țuică,  şi în tinda casei 
avea  o  covată  plină  cu  găini  cenătuite,  frecate  cu  făină  de 
porumb,  cu  pielea  galbenă  ca  ceara,  de‐ți  lăsa  gura  apă!  Le 
pregătise să le ducă la Iaşi, la fecioru‐său. Am tăcut, nu am spus 
nimic, ce să mai întind vorba în tot satul? Dar m‐a cuprins aşa o 
scârbă de pagubă şi aşa o ciudă că n‐am mai putut răbda. Vine 
al meu de la câmp, îi spun unde sunt găinile noastre dispărute, 
că  cine  putea  să  le  atragă  în  capcană  decât  Hulubaia,  cu 
prostiile ei?  El zice: „Tinco, cui cu cui se scoate! Pe lumea asta 
toate  au  un  leac.  Am  să  mă  duc  la  Pungeşti,  la  baba 
Marghiolița”.  O  ştiam  foarte  bine,  că  noi  ținusem  cârciumă 
acolo  un  an  de  zile.  Găsisem  de  cuviință  că  ne  vindem  vinul 
mai repede şi mai cu preț, că de, acolo‐i oleacă de târg. Parcă o 
văd şi acum pe baba asta, deşi nu era chiar babă. Să fi avut vreo 

  {PAGE  }
cincizeci de ani. Purta pe cap un batic înflorat, legat cu nodul pe 
frunte  şi  numai  ce  o  vedeam  că  apare  în  pragul  uşii  de  la 
cârciumă,  punea  mâinile  în  şoldurile  ei  înalte  şi  late  şi  cu 
zâmbetul pe buze întreba cu glas tare: „Daa, ce mai faceți boierii 
dumneavoastră  şi  oameni  buni?”  Atât  şi  era  de  ajuns.  Păi  cine 
nu o cunoştea? Pe câți nu ajutase ea? Care mai de care o invita 
la  masă  şi  o  cinstea  cu  un  pahar  cu  vin.  Din  primăvară  până 
toamna  târziu  umbla  pe  dealuri,  prin  păduri  şi  strângea  fel de 
fel de buruieni numai de ea ştiute la ce‐s bune. Şi vindeca când 
pe  unul  de  lingoare,  când  pe  alta,  mai  făcea  şi  de  urât,  mai 
stingea  o  durere  de  cap  cu  cărbuni  aprinşi,  o  pântecăraie,  mai 
repara o urticarie cu zeamă de varză, mai bine ca un doctor, ce 
să‐ți spun? Erau foarte pricepute babele ăstea doftoroaie! Aveau 
ele o ştiință anume moştenită de la cei din vechime, că pe atunci 
doctorii  nu‐i  găseai  pe  toate  drumurile.  Acu’,  socialismul  le‐a 
stârpit,  acuzându‐le  de  şarlatanie,  de  misticism  şi  le‐o  pierit 
neamul,  iar  oamenii  se  intoxică  cu  chimicale!  Şi  cât  costă  acu’ 
medicamentele! Dar să nu uit vorba. Se duce al meu la dânsa şi‐
i povesteşte: „Uite aşa, măt’şă Marghioliță, vaca îmi înțarcă din 
senin, în plină roadă, găinile fug de acasă speriate când ne văd, 
prin  ocolul  vitelor  şi  prin  curte  găsim  dimineața  fel  de  fel  de 
porcării  şi  toată  tărăşenia  ni  se  trage  de  la  coana  Hulubaia,  că 
mata trebuie să o cunoşti!” „He, he, don’ Gheorghe – face baba 
într‐un fel anume, cum să nu ştiu eu ce‐i poate chelea! Dar dacă 
nu i‐o plăcea ce i‐oi face, să nu‐mi zici mie Marghiolița. Iaca ce 
trebuie. Să‐mi aduci patru pâini şi vii pe urmă la mine după trei 
zile.  Seara  le  îngropi  în  cele  patru  colțuri  ale  grădinii  dinspre 
Huluibaia. Asta‐i tot. Pe urmă stați şi aşteptați”. 
‐ Aşa, şi? – întreab nerăbdător. 
‐ Daʹ mai serveşte ceva! – zice bătrâna în loc să continue. 
Uite că vinul se răsuflă şi‐i păcat. 

  {PAGE  }
Sorbim  amândoi  câteva înghițituri.  Sorbim  şi  ne    privim 
îndelung.  
‐  Aşa!  –  reia  în  sfârşit  firul  întrerupt.  Zis  şi  făcut. 
Îngroapă al meu cele patru pâini, cum i se spusese şi ne punem 
pe  aşteptat.  Luată  cu  treburile  şi  uitasem  de  ele.  Dar  într‐o  zi, 
aşa pe la amiază, vine la mine o nevastă a lui Ghironti. Cred că‐l 
ştii şi tu. Acela care s‐a întors de pe frontul rusesc fără un ochi, 
cu un bandaj negru de‐a curmezişul frunții, vecin de ogradă cu 
bunica ta. 
‐  Da,  îi  ştiu  pe  amândoi...  Se  spunea  că  unchiul  Costică, 
cât fusese Ghironte pe front, vecin fiind cu... 
‐  Ei,  dar  să  revenim  la  găinile  noastre!  Într‐o  zi  vine  la 
mine Ileana, nevasta fierarului. Era acu’, aşa, mai pe toamnă. Se 
răcise  vremea  binişor.  „Ştii  ceva,  coană  Tinca?  –  că  aşa  îmi 
ziceau  mie  femeile  din  Curseşti,  huieşte  satul!  Ai  auzit  ce  s‐a 
întâmplat? Ieri, aşa mai după scăpătatul soarelui, Hulubaia, cu 
chelea  goală,  numai  în  chiloți,  să  chiorăsc,  na,  dacă  te  mint,  c‐
am  văzut‐o  şi  eu,  fugea  pe  drumul  mare,  de  lătrau  toți  câinii! 
Au prins‐o vreo doi oameni, au aruncat pe dânsa un cojoc, şi i‐
au  dus‐o  acasă  lui  Hulubaş!”  „Ducă‐se  pe  pustii,  Ileană!  –  zic 
eu.  Şi  acum  ce  face?”  „Stă  închisă  în  camera  asta  dinspre 
grădina matale. I‐au pus şi zăbrele la ferestre!...” 
Bătrâna  mea  mamă  nu  enunță  nici  o  concluzie.  Tăcea  şi 
aştepta  părerile  fiului,  dar  acesta  era  căzut  în  retorta  unde  se 
amestecau fantasticul cu credibilitatea. 
‐  Seara  –  reluă  ea,  totuşi,  după  o  pauză  ce  se  lasă 
întotdeauna  acolo  unde  judecata  omenească  nu  are  soluții  şi 
nici  explicații  –  stăteam  în  cerdac  cu  taică‐tău,  fie‐i  țărâna 
uşoară,  şi  ascultam  cântecul  cristeilor.  Dinspre  camera 
Hulubaiei răzbăteau fel de fel de urlete animalice: „Văleu, săriți 
oameni  buni,  uitați‐vă  cum  stau  dracii  deasupra  ferestrelor  şi 
aruncă pe mine smoală clocotită!” 

  {PAGE  }
‐ Astea erau semne de nebunie, mamă! Femeia intrase în 
lumea discordiei, cum îi zice un amic de al meu, doctorul Mihai 
Şelaru, într‐o carte despre nebuni. 
‐ Hâm, vrei să spui că Hulubaia înnebunise, aşa cum li se 
mai întâmplă unor oameni şi că între pâinile babei Marghiolița 
şi  spânzurarea  Hulubaiei,  că  până  la  urmă  au  găsit‐o  atârnată 
de  un  drug  de  la  fereastră,  n‐ar  fi  nici  o  legătură!  Ci  doar  o 
întâmplare! 
‐  Ştiu  eu,  mamă,  ce  să  zic?  –    în  sinea  mea  nu  puteam 
accepta relații între diferite fenomene neverificabile şi fără nici o 
contingență. Nu mă puteam împăca cu ideea că acolo unde nu 
pot fi găsite explicații palpabile este mâna lui Dumnezeu sau a 
Satanei! 
 ‐ Nu ştii ce să zici, aşa‐i? Atunci poate îți dai cu părerea 
cum  se  face  că  aşa,  deodată,  din  senin,  găinile  mele  s‐au 
îmblânzit?  Le‐o  pierit  sperietura!  Cum  le  dădeam  drumul  din 
poiată  dimineața,  stăteau  ciotcă  în  jurul  meu  şi  mă  conduceau 
cu  cântece  cârâite  până  în  fața  bucătăriei,  unde  le  aruncam 
grăunțe  de  porumb  şi  ele  îmi  ciuguleau  boabe  din  căuşul 
palmei?  Hâm,  spune!  Cum  de  s‐au  domesticit  cu  nepus  în 
masă?” 
  Tac. Din zidul necredinței  şi îndoielilor mele se scosese 
o  cărămidă  şi  prin  spărtură  îşi  fac  loc  semne  de  întrebare,  iar 
după  ele,  o luminiță  mi  se  strecoară  în  suflet, o  luminiță  mică, 
incapabilă să lumineze atâtea semne de întrebare, dar suficiente 
să‐mi  alimenteze  o  îndoială,  să  mă  arunce  într‐o  stare  de 
confuzie, să‐mi scapere un pui de speranță într‐o altă înfățişare 
posibilă...  
A  mai  spus  multe  mama,  dar  eu  închei  aici  povestirea, 
doar  cu  partea  legată  de  soacra  preotului  Ion  Sârbu,  care  a 
menținut  spiritualitatea  satului  o  vreme  îndelungată.  El  a 
împrăştiat în jurul lui morala creştină,  dar viața lui şi a familiei 

  {PAGE  }
sale a fost o dramă continuă, pe care am ținut să o inserez aici, 
în rând cu alte drame răzăşeşti din Curseşti Vale. 
 
 
 

  {PAGE  }
CAPITOLUL 3
Drumeţii documentare prin urmele
trecutului
3.1.Politica
Pentru că această practică socială numită politică a prins 
în  mrejele  ei  întreaga  suflare  omenească  a  satelor  şi  oraşelor,  
mai ales după ce mujicul a avut acces la votul universal, mi‐aşi 
începe  investigația  cu  manifestările  ei,  chiar  dacă  de  mai  bine 
de 100 de ani nu şi‐a schimbat cu nimic caracterul demagogic ce 
stăpâneşte  şi  astăzi  discursul  electoral.  Spre  exemplificare,  iată 
şi ideologia partidului din care făcuse parte Gh. P. Huşanu, un 
răzeş  din  Curseşti,  evocată  într‐un  ziar  vasluian,  destul  de 
combativă  şi  de  convingătoare.  Este  vorba  despre  relatări  din 
ziarul  vasluian  Voința  Vasluiului,  organ  al  Partidului  Național, 
şeful  partidului  Gh.  Mironescu;  director  politic  Bosnief 
Paraschivescu; ce apărea la Vaslui în 1922. În numărul său din  
19 iulie 1925 avea înscris deasupra frontispiciului anul III de la 
înființare; purta acum numărul 1, cu redacția şi administrația în 
strada  Peneş  Curcanul  nr.4;  se  tipărea  la  Tipografiile  române 
unite, Calea Racovei nr.42, Bucureşti. 
În  „Cuvânt  înainte”  se  sublinia  că  „de  la  apariția 
ultimului  număr  din  Voința  Vasluiului  şi  până  azi  s‐a  petrecut 
un  eveniment  de  o  importanță  covârşitoare  pentru  țară: 
contopirea  Partidului  Național  al  Poporului,  adică  partidul 
marelui  român  Iuliu  Maniu,  cu  partidul  marelui  învățat  şi 
patriot Nicolae Iorga”, unire care „a zdruncinat până la temelie 
barca  guvernamentală”,  guvernarea  liberală  având  zilele 
„aproape numărate”… 

  {PAGE  }
În  articolul  „Veniți”  erau  chemați  „toți  cei  crescuți  în 
cultul  cinstei  şi  legalității”  să  dărâme  „un  guvern  abuziv  la 
exces,  care  a  transformat  țara  în  moşie  proprie  pentru 
îmbogățirea  partizanilor  lor”,  pentru  că  „nu  este  partizan  al 
guvernului  să  nu  se  fi  ridicat  de  la  o  situație  materială  la  care 
nici nu ar fi îndrăznit să se gândească”… 
Era publicat „Cuvântul dlui Nicolae Iorga la „Revizuirea 
împroprietăririi”, deoarece „se impune o revizuire a condițiilor 
în care s‐a aplicat legea şi întemeierea unui regim agrar care să 
ocrotească munca, s‐o îndrepte, s‐o stăpânească şi să puie frâu 
lenei,  în  vederea  neaparatei  intensificări  şi  selecțiuni  a 
producției.” 
„Ce  zic  țărăniştii  despre  liberalii  vasluieni”  era  intitulat 
alt articol în pagina întâia, cu asterisc expres –„redacția nu‐şi ia 
răspunderea acestui manifest” – şi în care era combătută vizita 
unui ales la Ivăneşti şi Coşeşti cu astfel de argumente: 
„…Şi  acum  fraților  să  ne  adunăm  în  număr  mare  să‐l 
întrebăm din cât ne‐a făgăduit ce a făcut? 
Ne‐a mințit că ne face francul, franc. 
Că sapa va fi iarăşi 80 de bani. 
Că plugul nu va costa mai mult de 80 de lei. 
Că  pământ  va  fi  dat  la  toate  categoriile  de  mobilizați, 
orfani şi văduve de război. 
Că şoseaua se va ieftini iarăşi la 40 de lei. 
Că straja se va face din dări puse pe bogații de război şi 
multe altele. 
Şi  să‐i  aducem,  fraților,  aminte  că  pe  atunci,  anul  1922, 
luna martie, francul era 27 de bani, iar azi (1925 n.n.) 7 parale. 
Sapa de la 15 lei au adus‐o la sapă de lemn şi că costă 80 
de lei, cât cumpărai altădată două pluguri. 
Că plugul pe atunci costa 400 lei iar astăzi 2500 lei. 

  {PAGE  }
…Că  a  dat  ordin  de  rechiziție    cu  preț  de  7  lei  şi  50  de 
bani kilogramul de grâu, pentru ca acum, după 8 luni, tot grâul 
muncit de noi să‐l cumpărăm cu 24 lei kilogramul de pâine… 
…Veniți  fraților  în  număr  mare  ca  să  vedeți  pe  acest 
diavol îmbrăcat în haină nemțească, cu chip de țap, şi cu ceilalți 
aghiotanți ai lui mai mici, ce minciuni ne vor mai spune. Iar la 
plecare  să  le  spuneți  scuipând  după  ei,  Cruce  de  aur,  pieriți 
satanelor!”… 
Tot  „Voința  Vasluiului”,  organ  al  Partidului  Național 
(Anul  III  nr.1,  scria  la  10  iulie  1925,  despre  o  adunare  la 
Pungeşti: 
„La Pungeşti, pe lângă sătenii din localitate a luat parte şi 
o  delegație  din  Curseşti,  sub  conducerea  invalidului  D. 
Moruşanu.  Aici  au  luat  cuvântul  dnii  Cihodariu  Bosnief 
Paraschivescu,  dnii  Moruşanu,  Nica  Popa,  Const.  Maftiuc,  C. 
Vizitiu,  Gh.  Seniu,  Nicu  Gherasim,  Pica  –  avocat  din  Vaslui, 
David – învățător din Dumeşti şi Gh. Şoroagă din Gârceni. 
S‐a anunțat pentru 23 august o mare întrunire la Pungeşti 
în vederea alegerilor pentru camerele agricole, ce vor avea loc la 
25 august 1925. Cu această ocazie s‐au subscris mai multe sume 
de bani, în vederea alegerilor de către dnii Cihodariu şi Bosnief 
Paraschivescu pentru care fruntaşii noştri au fost obiectul unor 
însuflețite manifestațiuni. 
Mai  jos  era  şi  o  informație:  Duminică  23  august,  la 
Pungeşti va avea loc la ora 11 dimineața o întrunirea publică a 
Partidului  Național,  unde  vor  lua  cuvântul  C.Cihodariu,  fost 
ministru,  avocatul  Bosnief  Paraschivescu,  avocatul  Pica  D. 
Rizescu, Ion Săndulescu, învățătorul David. 
Prietenii  din  comunele  alăturate  sunt  rugați  să  nu 
lipsească. Şi la adunarea respectivă vor fi prezenți preşedintele 
de  onoare  al  Partidului  Național  ‐  C.Cihodariu  şi  preşedintele 
activ Gh. Gh. Mironescu, fost ministru.  

  {PAGE  }
„Când  doar  avem  în  conducerea  partidului  nostru  doi 
oameni ca dl Iorga şi dl Maniu, dovedit prin tot trecutul lor a fi 
simbolul  țărănimii  române,  când  alături  de  acesta  se  găseşte 
omul de energie şi de experiență de guvernare care se numeşte 
Constantin  Argentoianu,  când  partidul  mai  are  atâția  distinşi 
membri,  dl.  Alexandru  Vaida‐  Voievod,  Ştefan  Ciceo  Pop, 
Mihai Popovici, noi socotim că putem să ne îndreptăm cu toată 
încrederea  către  dv.  şi  să  vă  rugăm  ca  la  rândul  dv.  să  ne  dați 
tot sprijinul şi încrederea dv. Numai astfel se poate închega acel 
partid puternic de guvernare care va aduce îndreptarea țării.” 
Şi  la  8  septembrie  1925  „Voința  Vasluiului”  dădea 
rezultatul alegerilor: 
Opoziția  unită:  Partidul  Național  Țărănist  –  530.000  de 
voturi; 
Partidul Liberal – 215.000 voturi; 
Partidul averescan – 28.000 voturi. 
„Partidul  Național,  conştient  de  rolul  său  în  stat, 
mulțumeşte  celor  2500  de  alegători  ai  Vasluiului,  căci 
înfruntând  urgia  liberală  au  dat  votul  lor  opoziției  unite 
(Partidul Național şi Țărănesc). 
Mulțumeşte  alegătorilor  flămânzi  şi  biciuiți  de  către 
administrația  unui  regim  muribund  că  au  răbdat  în  tăcere  şi 
cuminte să le vie rândul şi ei totuşi ne‐au  votat. 
În 43 de județe, din 70, opoziția a triumfat. 
Mai  jos,  în  pagină,  liberalii  erau  acuzați  de:  furarea 
urnelor,  bătăi  la  sânge,  capete  sparte  şi  cucuiete,  înjurături, 
amenințări,  insulte  provocate  de  bătăuşi  şi  bețivani,  alungarea 
alegătorilor  acasă,  locuitorii  comunelor  neliberale  erau  strânşi 
grămadă,  la  bariere  şi  ținuți  până  seara,  când  erau  anunțați  că  
s‐a închis urna. 
Pe  de  altă  parte,  în  sinteză,  programul  politic  al 
partidului  Liberal  îşi  propunea:  „Îndrumarea  treptată  a 

  {PAGE  }
economiei noastre naționale pe baza cooperației şi cea mai largă 
protecție  în  dezvoltarea  proprietății  țărăneşti  pe  temeiul 
utilității  naționale  şi  sociale,  ca  mijloc  de  ridicare  a  producției 
naționale şi ca asigurare a țărănimii împotriva exploatării.” 
Gazeta insera şi un articol semnat de Nicolae Iorga: 
„Zile de călcare în picioare şi de jignire în toate chipurile, 
ca  acelea  pe  care  le  trăieşte  țara  astăzi,  de  mult  nu  le‐am  mai 
pomenit!  O  ceată  de  oameni  care  se  cred  cu  stea  în  frunte,  au 
pus stăpânire pe lucruri şi pe oameni şi mâna pe cetățenii țării 
ca  pe  vitele  lor  de  jug,  în  vorbe  de  ocară  şi  în  bice  şi 
împunsături.  Ce  s‐a  făcut  cu  alegerea  pentru  biserici  e  vrednic 
de  timpurile  cele  mai  sălbatece.  Primarii  de  ieri  bătuți  în 
biserică,  preoții  umpluți  de  sânge  înaintea  altarului,  alegătorii 
dați afară de jandarmi, zădărnicirea de două ori în şir a alegerii, 
numai pentru că oamenii nu vor ipochimene liberale, care n‐au 
nici în clin nici în mânecă cu cele bisericeşti. 
Acum  pentru  comună,  batjocura  şi  mai  mare!  Listele  de 
alegători  se  ascund.  Nimeni  nu  poate  şti  dacă    este  ori  ba  (pe 
listă)  până  nu  se  pune  pe  luptă  împotriva  înşelătorilor 
nemernici. Iar când cer cu drept să fie trecuți în liste, li se cere 
dovadă de la tribunale că n‐au suferit nici o osândă. De unde şi 
în cât timp să o capete? 
Şi ticăloşii care iscodesc astfel de netrebnicii râd în pumni 
de umilirea țării lor pe care vor să o ție ca în laț… Numai când 
cetățeanul  de  la  sate  va  şti  care‐i  este  dreptul  şi‐l  va  apăra  cu 
toată tăria, atunci zilele robiei lui şi robiei noastre va înceta. 
Nicolae Iorga 
(„Voința Vasluiului”, Anul III, nr.9, 5 XI 1925). 
 
Iar  mai  jos,  ziarul  publica  şi  un  fel  de  reportaj  pe  care‐l 
redau  în  întregime  pentru  că  el  desenează  o  preocupare  a 
omului  de  la  țară  –  viața  lui,  pe  care  vreau  să  o  dezvelesc  de 

  {PAGE  }
praful timpului ce înmormântează totul. Citindu‐l, e uşor să ne 
imaginăm ce făceau oameni  din Curseşti la începutul secolului 
XX. 
„În  luna  noiembrie  sătenii  încep  a  se  linişti.  Pe  ici,  pe 
acolo, mai vezi câte un om, doi, zorind să‐şi aducă acasă restul 
de  porumb  necules  sau  cocenii.  Câte  un  plug  răzleț  mai  ară 
pentru  grâu  de  toamnă  sau  face  ogor  pentru  semănăturile  de 
primăvară. 
Pândeşte  vremea  frumoasă  să  n‐o  lase  să  treacă 
nefolosită.  Cară  gunoiul  pe  câmp  şi‐l  lasă  în  grămadă  până  la 
primăvară. 
Dacă pământul îşi începe odihna, omului nu‐i prea îi este 
îngăduit răgazul. Are destule de făcut. În grădina de legume se 
strânge  ce  a  mai  rămas,  se  curăță  bine  locul  şi  se  sapă.  Se 
acoperă  cu  paie,  sau  frunze  locurile  unde  sunt  îngropate 
legume sau verdețuri care vor răsări devreme în primăvară. 
În livadă se mai pun pomi. Cei rămaşi se pun în şanțuri. 
Se  cercetează  pometurile  puse  la  păstrare.  Via  se  îngroapă,  se 
strâng  haragii.  Se  primeneşte  vinul  nou,  iar  cel  vechi  se  poate 
pune în sticle înfundate. 
Se  aduc  lemne  de  la  pădure,  se  repară  gardurile,  se 
îngrijesc  vitele  toată  iarna.  Plugarul  se  gândeşte  de  acum  şi  la 
sufletul său. În serile lungi de iarnă sunt clăcile, şezătorile.” 
 
Şi încă o informație care nu strică nimănui: 
„În anul 1924 s‐au scos din pământul țării: 
Aur – 1311 kilograme; 
Argint – 2245 kilograme; 
Cupru – 89633 kilograme; 
Plumb şi antimoniu – 433.118 kilograme. 
 
Era bogată țărişoara noastră, era! 

  {PAGE  }
Şi  acum  informații  din  ziarul  „Lumina”,  anul  II,  nr.8, 26 
mai 1931 din Vaslui: 
Emil  Gafiu  înființează  la  Toporăşti  (sat  aparținând  de 
comuna  Curseşti)  Societatea  culturală  cu  numele  „A.C.Cuza” 
(cunoscut lider antievreiesc de la Iaşi). 
Se promovează Legea conversiunii; 
Salariile şi pensiile se reduc iarăşi sub guvernul Național 
Țărănesc; 
Se promulgă Legea controlului averilor pentru că: 
„Sub  toate  guvernele  s‐a  furat  ca  în  codru  din  averea 
țării;  ce  rost  are  această  lege  a  controlului  averilor?  Să  fim 
drepți: niciodată nu s‐a furat mai mult şi nu a fost mai mare jaf 
ca sub trecuta guvernare țărănistă!” 
La  17  noiembrie  a  avut  loc  înhumarea  cunoscutului 
veteran care a luptat vitejeşte în cele trei războaie: 1877 – 1913‐
1916 de întregire a neamului ‐ Peneş Curcanu. 

Eram  copil,  elev  de  şcoală  primară,  când  într‐o  zi  ni  s‐a 
dat o uniformă nouă, de sărbătoare, cămaşă albă de mătase sau 
bumbac,  cravată  albastră,  centură  de  piele  şi  denumirea  de 
„străjer”. De la şcoală primim pliante colorate pentru a fi duse 
acasă  la  părinți  din  care  citim  că  Majestatea  sa Regele  Carol  al 
II‐a a desființat toate partidele istorice ale României şi a înființat 
„Frontul  Renaşterii  Naționale,  unicul  partid  care  avea  dreptul 
„să‐şi depună candidați pentru guvernare”. 
Se instalase dictatura regală a regelui Carol al II‐lea. 
Țara trecuse prin efectele crizei economice din 1929‐1933 
care au compromis toate guvernările de austeritate, astfel că la 
alegerile  din  decembrie  1937  nici  un  partid  nu  a  atins  cota  de 
40% de voturi pentru a i se încredința puterea. 
A  fost  momentul  când  regele  îşi  instaurează  dictatura 
personală şi parlamentul devine practic o anexă a regalității. 

  {PAGE  }
Nu  voi  ține  aici  un  curs  de  istorie,  ci  doar  voi  puncta 
principalele  evenimente  ce  țineau  trează  atenția  curseştenilor 
deveniți  participanți  activi  la  viața  politică  a  țării,  ceea  ce 
demonstrează  că  se  făcuse  un  pas  important  spre 
conştientizarea  oamenilor  ca  făcând  parte  dintr‐un  organism 
național numit țară şi că îi durea tot ce se întâmpla cu patria lor. 
52Seara, de prin unele părți ale satului, răzbăteau până departe 

cântece  legionare,  apanajul  unei  mişcări  politice  cu  caracter 


naționalist,  de  orientare  fascistă,  importată  din  Italia  şi  Germania, 
numită Garda de fier şi condusă de un profesor Zelea Codreanu, ce se 
intitula  căpitan.  Mişcarea  legionară  pornise  în  1929  de  la  1000  de 
membri,  ajunsese  în  1930  la  6000  şi  totaliza  în  final  272.000  de 
membrii.  Mişcarea  prinsese  în  rândurile  tineretului  pentru  că 
membrii  ei  purtau  cămaşă  verde,  centură  cu  diagonală  şi  pistol  şi 
promova  idei  naționaliste  care  au  fost  împărtăşite  de  românii  din 
totdeauna. 
În curtea lui Gh. Petrilă  Huşanu, unde oamenii veneau la un 
pahar de vin, sau în jurul fântânii din fața casei preotului Ion Sârbu, 
se făcea politică. Aici mi‐a fost dat să aud isprăvile legionarilor: are loc 
un  atentat  împotriva  rectorului  Universității  din  Cluj,  profesorul 
Florin Ştefănescu – Goangă. Regele Carol întors din Germania, unde 
purtase  convorbiri  cu  Hitler,  ordonă  măsuri  drastice  împotriva 
conducătorilor legionari. Corneliu Zelea Codreanu este executat la 30 
noiembrie  1938  şi  la  16  decembrie  1938  decretează    înființarea 
Frontului  Renaşterii  Naționale  despre  care  aminteam  mai  sus,  cu 
scopul „mobilizării conştiinței naționale în vederea întreprinderii unei 
acțiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi 
consolidare a statului.” 

                                                      
52 Pagini de jurnal 
  {PAGE  }
Tot în decembrie 1938 se aud amenințări grave la adresa 
României.  Horty,  regentul  Ungariei,  vorbeşte  de  un  atac 
împotriva României; 
În 1939 Bulgaria emite pretenții revizioniste din teritoriul 
Dobrogei; 
La  8  martie  1939  regele  Carol  al  II‐lea  numeşte  la 
preşedinția  Consiliului  de  Miniştri  pe  Armand  Călinescu,  în 
locul decedatului Miron Cristea. Îl amintesc pentru că nu mult 
după  aceasta,  curseştenii  vor  citi  în  ziare  că  a  fost  asasinat; 
urmaşii lui Zelea Codreanu loveau fără cruțare în potrivnici. În 
1934  împuşcase  pe  peronul  gării  Sinaia  pe  I.G.Duca,  prim 
ministru liberal. Şi la 27 noiembrie 1940 este ucis  marele om de 
cultură Nicolae Iorga;     
Prin  sat  se  cânta  o  melodie  „Când  a  fost  moartea  lui 
Duca”,  exact  aşa  cum  poporul  îşi    slăvise  eroii  prin  legende 
despre haiduci; 
În 1940, țara românească întregită cu atâtea jertfe în 1918, 
avea să fie sfârtecată din nou, răpindu‐ne o treime din teritoriu 
prin  cedare  forțată  a  Basarabiei  şi  Bucovinei  către  URSS, 
precum  şi  partea  de  nord  a  Transilvaniei  revendicată  de 
Ungaria; 
Germania  hitleristă  ocupă  Austria,  Cehoslovacia  şi 
Polonia şi doar în trei săptămâni de război învinge Franța; 
În fața agresiunii fascismului german şi a noii situații ce 
se  crea  în  Europa,  regele  Carol  al  II‐lea  abdică  şi  aduce  la 
conducerea țării pe generalul Ion Antonescu, care formează un 
guvern numai din militari, pregăteşte o alianță cu Germania şi 
cooptează în guvern şi pe legionari; 
Aceştia încep prigoana împotriva evreilor. Toți evreii din 
Pungeşti  sunt  ridicați  într‐o  noapte  cu  cât  aveau  pe  dânşii  şi 
duşi  la  Vaslui.  Averile  lor  din  prăvăliile  care  întrețineau 

  {PAGE  }
comerțul,    sunt  împărțite  între  legionari,  de  care  boierul  Jak 
Marcopol şi subordonații lui nu au fost străini; 
Antonescu  nu  este  de  acord  cu    actele  de  teroare 
legionară  şi‐i  înlătură  de  la  guvernare  printr‐un  atac  frontal ce 
s‐a desfăşurat la Bucureşti; 
În  barierele  Vasluiului  se  postaseră  militari  cu 
mitralierele puse pe afet, gata de luptă. Nimeni nu avea voie să 
intre  în  oraş  fără  treburi  precise.  Mişcarea  legionară  este 
înăbuşită şi mareşalul Antonescu, împreună cu trupele germane 
care  staționau  în  România,  pregăteşte  țara  pentru  recucerirea 
Basarabiei; 
A  urmat  „Vă  ordon  treceți  Prutul!”  din  iunie  1941, 
înaintarea  dincolo  de  Nistru  a  armatei  române,  ajunsă  până  la 
Cotul  Donului  unde  are  loc  marea  încercuire  rusească, 
retragerea  dezastruoasă  şi  ocuparea  țării  de  către  trupele 
sovietice. 
Pe  scurt,  aceste  evenimente  majore  au  predominat  viața 
politică a curseştenilor, care şi‐au dat tributul lor de sânge prin 
fii  lor  căzuți  pe  frontul  de  răsărit  şi  apoi  pe  cel  din  Apus 
împotriva nemților. 
Viața  din  Curseşti  este  grav  zdruncinată  şi  de  marea 
secetă  ce  a  urmat  după  invazia  sovietică,  secetă  care  a  ținut  în 
anii 1944, 1945 şi 1946 după care vremea începe să‐şi facă milă 
de flămânzi.  
Consider  că  aceste  câteva  informații  din  primul  sfert  de 
secol al XX‐lea formau subiectele politice la ordinea zilei, citite 
şi  comentate  duminica  pe  ulițele  satului  în  grupuri  de  țărani. 
Erau informații incitante, creau opinii şi atitudini, formau sarea 
discuțiilor,  aşa  cum  astăzi  se  comentează  meciurile  de  fotbal. 
Promisiunile  liderilor  politici  năşteau  prozeliți  în  satele 
vasluiene  şi  țăranii  (ca  şi  astăzi  alegătorii)  credeau  ce  li  se 
spune, îşi făceau iluzii şi îşi dădeau votul. 

  {PAGE  }
Gh. P. Huşanu, un răzeş pe care‐l voi portretiza alături de 
alți  răzeşi,  nu  a  făcut  nici  el  excepție  de  la  această  mirabilă 
aşteptare  generală  şi  de  fiecare  dată  a  eşuat,  pentru  că  însăşi 
viața  este  un  eşec  programat.  Zugrăvesc  câmpul  ideatic  din 
acea vreme de după 1944, prin redarea unor pagini din Jurnalul 
meu.  Venisem  la  Curseşti  să  culeg  „recomandări”  pentru 
dezmințirea  unor  informări  frauduloase  întocmite  de  puterea 
locală, ce au condus la scoaterea mea din armată, unde lucram 
ca ofițer: 
„Drumul  spre  Curseşti,53  alb  de  praf,  trecea  peste  un  pod 
aruncat peste râul Racova, apoi urca în pantă pe lângă un lan uriaş de 
soia.  Nemții  aduseseră  în  țară  fasolea  aceasta  uleioasă,  o  cereau  în 
cantități  mari,  industriale  şi  acum  prinsese  rădăcini,  o  cultivau  şi 
fermierii  statului.  Soarele  bătea  dogoritor  şi  el  urca,  urca.  Ajung  la 
locul numit „La stejariʺ, acolo unde mulți scăpaseră de colții haitelor 
de  lupi,  cățărându‐se  în  arborii  seculari,  de  pe  marginea  drumului, 
dar cineva îi tăiase, nemairămânând acolo decât trei cioate infestate de 
bureți  mici  şi  uscați.  Pe  dealuri,  până  sus,  în  zarea  cealaltă  a 
Curseştiului, nu se zărea nici un om. Roiuri de muşte mici îmi zburau 
deasupra capului, ținându‐se de mine, ca un „la major” scos dintr‐un 
diapazon  nevăzut.  Anii  copilăriei  mi  se  derulau  ca  un  film  prin 
mintea  asaltată  de  amintiri.  Serbările    de  vară  cu  vădit  caracter 
democratic,  întâlnirile  cu  Bica  pe  hudița  aceea  ferită,  sărutările 
noastre  nevinovate,  apoi  politica,  politica  care  ne  îngheață 
sentimentele  şi  ne  despart  pentru  totdeauna.  Copilăria,  sfânta 
copilărie! Parcă nici nu a fost! La mine, cel puțin, a fost foarte scurtă. 
La  şaisprezece  ani  eram  deja  membru  al  partidului,  cu  griji,  cu 
probleme,  cu  sarcini...  Politica  îmi  mâncase  copilăria  şi  tot  ea  îmi 
mâncase acum tinerețea; Cui îmi dăruisem viața? Şi de ce? Cum va fi 
revederea cu  părinții? Cum mă  vor primi? Ca pe fiul rătăcitor?  Nu, 

                                                      
53 Pagini de jurnal 
  {PAGE  }
ehh, nu eram un rătăcit, ci un explorator, un căutător fără noroc. Mă 
întorceam să‐mi vărs în curtea părintească cutia Pandorei primită în 
dar de la Zeus, fără relele răspândite în lume, încă de la crearea primei 
femei  şi  a  primilor  stăpâni?  Aduceam  o  cutie  în  care  mai  rămăsese 
doar Speranța! 
Ajunsesem  sus,  în  vârful  dealului.  De  acolo,  Curseştii  îmi 
apăreau în față aşa cum îi păstrasem în memorie în toți aceşti ani de 
bejenie pe drumurile revoluției. Tabla ruginită de pe casa bătrânească 
se ştergea pe față  cu crengile nucilor sădiți cândva de mine şi ajunşi 
acum  nişte  uriaşi;  dincolo,  pe  dealul  Matei,  casa  domnului  Cehan 
rămăsese  neterminată,  cu  tocurile  ferestrelor  pline  de  ochii  negri  ai 
golului  dinăuntru,  ceva  mai  jos  ardea  țigla  roşie  a  copilărie  cu  Paul 
Pricop, lunca verde a jurămintelor față de cauza comunismului, făcute 
la vremea când se leagă prietenii de cruce; spre nord, sub povârnişul 
lutului galben, casele acoperite de vegetația densă, a primului nostru 
învățător Gheorghe Gemene, iar peste drum de ele, şindrila cenuşie şi 
ciuperca  de  paie  a  şurii  prăvălite  într‐o  rână,  unde  copilărise  Ghiță 
Lucache. 
La  vale,  spre  casa  părintească,  încetinii  paşii,  îmi  doream  un 
drum  mai  lung  dar  acesta  se  scurtase  inevitabil  până  ce  mâna  îmi 
atinse clanța porții. Aleea de lilieci era la locul ei, numai gardurile se 
prăvăliseră  pe  ici,  pe  colo,  a  paragină  şi  a  bătrânețe.  Sub  mărul  cel 
mălăieț  din  colțul  casei,  un  câine  florean  începu  să  bată  la  om.  Din 
antret apăru mama. Părul îi era sur, fața mirată, sub ochi îi apăruseră 
pungile timpului scurs, pentru că el nu trece, ci ni se adună în obraji. 
Din  spatele  casei  apăru  şi  statura  înaltă  a  tatei,  cu  o  sapă  în  mână, 
purtând  un  pantalon  dintr‐o  stofă  groasă,  cu  nuanțe  nedefinite  de 
cenuşiu, peticiți pe la genunchi, zdrențuiți pe la manşete. Se aştepta să 
fie  vreun  client  la  un  pahar  de  vin,  când  colo...  Tăceau  amândoi, 
nevenindu‐le a crede ochilor.  
— Sărut mâna, mamă! Bine te‐am găsit, tată!  

  {PAGE  }
— Bine ai vinit, băiete! ‐ îmi răspunse Gheorghe Petrilă, cu un 
glas spart. O dat Dumnezeu sî mai vii şî pi acasî? 
— O dat, de nu vi‐i cu supărare! 
— Iaca vorbă, urcă sus în cerdac! ‐ după care mama se repezi 
spre soba cu plită de bucătărie, cocoțată pe patru picioare de lemn în 
fața chilerului, suflă  în tăciunii stinşi, aruncă  peste ei un gât de gaz 
dintr‐un  şâp  cu  buza  plesnită,  scapără  un  chibrit  şi  îl  aruncă 
înăuntru. Flacăra produsă bubui în afară un nor de şperlă. Mama îşi 
feri  ochii  într‐o  parte  şi  şi‐i  şterse  cu  un  colț  al  pestelcii.  Visul  ei  de 
astă‐noapte...  Mama  credea  în  vise  pentru  că  întotdeauna  i  se 
adeveriseră.  Când  ruşii  sparseră  frontul  la  Iaşi,  ea  văzuse  în  somn  o 
pată mare, luminoasă, pe cerul răsăritului, cu o inscripție roşie pe ea, 
şi pe care nu o putuse descifra, deoarece nu era scrisă cu litere latine. 
Apoi, înainte de a muri Stalin, văzuse clar un soare mare, portocaliu, 
înălțat  cam  la  o  postată  de  dealul  Zghera  şi  apoi  căzând  brusc,  cu 
mare zgomot, înapoi, după orizont, ceea ce nu se mai auzise şi văzuse 
niciodată. În noaptea trecută, se făcea că era la fântână şi scotea apă să 
ude  chiperii,  când  din  oglinda  cerului  ascunsă  pe  fundul  fântânii, 
apăru chipul meu... Cică să nu crezi în vise! 
— Îndată fac mămăliguța, ți‐o fi foame de pe drum! Apoi către 
Gheorghe  Petrilă:  da  du‐te,  bre,  şi‐ți  schimbă  pantalonii  iştea!  Ce 
umbli ca Sutachili! ( personaj reprezentând prostul satului). 
Bătrânul  intră  în  casă  cu  paşi  mari  dar  înceți,  tăcut  la 
observația femeii şi ieşi mai târziu schimbat. Purta o cămaşă albă. Îşi 
dăduse  cu  pieptenul  prin  părul  rar  şi  înălbit.  Mama  îl  măsură  din 
priviri  mulțumită,  în  timp  ce  melestuia  mămăliguța  galbenă  şi 
aburindă. 
— Ce stai şi te uiți la mine? Du‐te în beci! 
Şi în timp ce Gheorghe Petrilă se executa cuminte, eu coborâi 
din  cerdac  şi  mă  lipii  de  gardul  grădiniței  din  fața  casei.  Simții  o 
căldură  în  piept  cum  îmi  apasă  plămânii  şi  îi  urcă  în  sus  vibrând. 
Visul  meu  din  copilărie  era  acolo.  Zumzăia  a  hărnicie  şi  a  belşug. 

  {PAGE  }
Galbenul  polenului  adus  cine  ştie  de  unde,  de  pe  ce  câmp  înflorit, 
strălucea pe picioruşele albinelor ce aterizau una după alta pe punțile 
din fața ordinişurilor lor. Număr lăzile: douăzeci şi patru. Le recunosc 
şi  pe  cele  construite  în  nut  şi  feder  chiar  de  mine,  pe  vremea  când 
visam  să  ajung  un  Constantin  Hristea,  autorul  cărții  „Stupăritulʺ. 
De ce nu am rămas aici să fac 100 de bucăți, aşa cum visam împreună 
cu  Gheorghe  Petrilă,  aici  lângă  gărduț,  pe  vremuri,  colo  pe  banca 
neschimbată  de  sub  nucul  ce  cuprindea  cu  brațele  lui  aproape 
jumătate din stupină! De ce am plecat în lume? De ce m‐am pierdut 
în  valurile  ei  tulburi  şi  furtunoase,  când  aici  era  atâta  linişte?  Am 
făcut‐o mai bună, mai fericită? Ce am primit în schimb de la ea? Sau 
viața se confundă cu un vis, în timp ce fiecare dintre noi poartă cu el o 
durere?  Mă  întorc  în  cerdac.  Mama  încă  întindea  masa,  Gheorghe 
Petrilă umplea paharele. Nohamul chilimbariu le aburea pereții, mâța 
mieuna  după  portiță,  neîndrăznind  să  se  apropie,  câinele  luase  o 
poziție  de  popândău,  trântindu‐şi  coada  de  pământ  nerăbdător  în 
aşteptarea  porției  de  oase.  În  cerdac  era  umbră  dar  zăpuşeală, 
zăpuşeală şi un fel de aşteptare. Nu ne văzuserăm de doisprezece ani! 
Plecasem  să  mi  se  şteargă  urma,  dar  urma  m‐a  ajuns  tocmai  la 
Braşov. Gheorghe Petrilă îşi frecă cu dosul palmei peria bărbii nerase 
de  o  săptămână,  apoi  apucă  paharul  şi  închină,  deşi  nu‐i  stătea  în 
obicei: 
— Apăi, sî fim sănătoşi cu tății! 
Duserăm  paharele  la  gură,  sorbirăm  fără  grabă,  le  lăsarăm  la 
loc şi ne  băgarăm lingurile grele de alpaca în farfuriile cu borş de pui. 
—  Am  auzit  că  v‐ați  îmbogățit,  spusei  eu  între  două 
înghițituri. 
— Adicătili, cum? ‐ se miră mama. 
— Cică ați avea 10 hectare arabil, unul de vie, 100 de stupi, 50 
de oi şi câte altele! 

  {PAGE  }
—  Cine  o  mai  scornit  şi  prăpastia  asta?  Noi  nu  suntem 
bucuroşi de cât avem! Aghe dovidim cu cotele! ‐ se intrigă Gheorghe 
Petrilă. 
—  Sfatul  popular!  Am  văzut  cu  ochii  mei  hârtia  venită  la 
unitatea militară unde lucram. 
— D‐apăi, numai din minciuni şi din furat trăiesc unii, cât le‐
o  merge!  Îl  ştii  pe  Hordilă.  Cânta  cu  legionarii:  „Ştefan  Vodă  al 
Moldovei!ʺ  ş‐acuʹ  umblă  cu  bentița  roşie  în  chept  ş‐o  face  pi 
comunistuʹ.  S‐o  vârât  în  întovărăşire.  L‐au  pus  acolo  şăf  mare…  au 
scăpat cu toții di cote şi îşi umplu podurile caselor cu bucate de o sî le‐
ajungă  trii  ani!  Ci  sî  mai  vorghim!  Un  hoț,  ci  sî  mai  vorghim!  O 
sâmțât din ci parti bati vântul şî din verdi s‐o făcut roşu! 
— Tu, tată, de ce nu te‐ai făcut? 
—  Nu  era  nevoie.  Eu  am  fost  de  la  unificare  cu  voi,  cu 
comuniştii.  Aşa  o  hotărât  domnuʹ  Ştefan  Voitec.  Am  votat  pentru 
..soareʺ. . . 
— Şi? 
— Maică‐ta s‐o amestecat în tărâță şi ne‐o mâncat porcii... 
— Doar nu era să las pe unul ca Pârlici să‐şi bată joc de noi ‐ 
sări mama cu gura. 
— Ai şi mata dreptate, mamă, numai că... eu m‐am făcut ofițer,  
ofițer politic de gradul unu. Îl ştiu pe Marx, pe Engels, pe Lenin, pe 
Stalin  din  scoarță  în  scoarță!  Ce  vină  am  eu  că  mata  te‐ai  certat  cu 
puterea locală?  
Gheorghe Petrilă nu mai zise nimic. El ştia că fusese băgat în 
categoria chiaburilor doar pentru cele cinci hectare ale lui şi eu trebuia 
să  ispăşesc...  Să  renunțe  la  ogorul  strămoşesc?  Alianța  cu  clasa 
muncitoare  fusese  aşadar  cinstită  atâta  vreme  cât  a  urmărit 
desființarea  marii  proprietăți.  Când  a  început  însă  marea  bătălie  a 
colectivizării, pentru mulți țărani, chiar de bună credință, din alianță 
nu  a  mai  rămas  decât  o  lozincă  goală,  greu  de  mistuit.  Socialismul 
înseamnă proprietate socială, ca la începutul începuturilor, singura în 

  {PAGE  }
măsură să rezolve o mie de contradicții proprii proprietății private, dar 
pentru  a  o  accepta  se  cere  țăranului  să  vadă  dincolo  de  sine  şi  de 
simțămintele sale înrădăcinate de veacuri. Era el pregătit să jertfească 
pământul moştenit de la părinți interesului general? Să înjunghie pe 
altarul colectivității juncanul cel gras şi să împartă bucățile fripte în 
mod  egal  la  toate  gurile  flămânde?  Cum  să‐i  explice  lui  Gheorghe 
Petrilă lucrul acesta? Aici era un sat de răzeşi. Nici un sătean nu se 
ridicase  mai  sus  de  condiția  lui  de  lucrător  cu  sapa,  dar  pământul, 
jurubița lui de pământ ce se întindea pe dealuri, însemna totul. Cu ce 
cuvinte  îl  puteam  îndupleca    pe  Gheorghe  Petrilă  să‐şi  dăruiască 
pământul pe  care era stăpân, pentru a deveni apoi un fel de slugă  la 
colectivă? 
— Bre! ‐ interveni mama, de când te ştiu eu, tot pui țara la cale 
şi cu ce te‐ai ales din toată vorbăria asta? Numai cu necazuri! Tu îți 
închipui că  te ia cineva în seamă? Tu numai trăieşti cu ideea că  faci 
politică,  dar  asta  o  fac  în  realitate  alții,  acolo,  la  Bucureşti,  la 
Moscova,  poate  şi  mai  departe,  dar  nu  în  râpa  asta  uitată  şi  de 
Dumnezeu şi de dracul. Mai bine luați şi mâncați, beți un păhărel şi 
să vorbim de‐ale noastre, că de colhoz tot nu scăpăm cât or fi ruşii aici, 
la noi! 
—  Ei.  mamă,  şi  mata!  Da  ce,  colectivizarea  o  fac  ruşii?  O 
facem  noi,  românii,  că  altfel  nu  se  mai  poate  trăi,  nu  se  mai  poate 
merge aşa înainte cu pământul hăcuit în feliuțe. El trebuie lucrat cu 
maşinile, trebuie silit să dea mai mult la hectar. Războiul s‐a terminat, 
lumea se va înmulți din nou... După mata, câte hectare de arabil are 
Curseştiul? 
— Ştiu şi eu, vreo cinci‐şase sute. 
— Şi câte familii? 
— Cam vreo sută şaptezeci! 
—  Deci,  în  medie,  cât  pământ  revine  de  gospodărie?  Câteva  
hectare, nu? Ei, şi câți copii sunt în sat? 
— Păi, dacă stau şi mă gândesc, vreo trei‐patru sute. 

  {PAGE  }
—  Toată  generația  aceasta,  peste  zece‐cincisprezece  ani,  îşi  va 
cere partea ei, nu? Cât de mare va fi o parte? De un hectar, de două, şi 
chiar  de  trei,  dacă  se  căsătoresc  între  ei.  Ce  vor  scoate  de  pe  aceste 
lotuşoare,  abia  o  să  le  ajungă  pentru  liota  lor  de  copii,  dacă  vom 
continua  să  recoltăm  500  kilograme  de  grâu  la  hectar.  Şi  restul 
populației  care  lucrează  în  industrie,  cu  ce  o  să  se  hrănească?  Vom 
importa pâine, noi țară exportatoare de când ne ştim? Şi ce o să dăm 
în schimb? 
De data aceasta răspunsul nu mai putea fi servit pe farfurie, ca 
un desert după felul doi. Mama tăcu, tata îşi făcea de lucru cu un cap 
de  pui,  sugându‐i  creierul  printr‐o  găurică  făcută  cu  un  dinte  de 
furculiță.  Prins de discuție, abia atunci observ că mi se dăduse rânza 
şi târtița cu o bumbărează galbenă şi mare cât o nucă, aşa cum mi se 
dădea întotdeauna în anii copilăriei petrecute acasă. 
— Daa, până acuʹ, cum o trăit lumea, că doar pământul aista‐
i! Nici n‐a crescut, nici nu s‐o mai închircit! 
— A trăit şi ea cum o putut, mamă, că de aceea nu mai încăpeți 
în  sat  unii  de  alții.  Cei  care  nu  au  avut  după  ce  bea  o  cană  de  apă, 
visează acum să ia totul de la cei care au avut şi  să‐i lase în sapă de 
lemn. 
— Apoi îi drept? 
—  Am  spus  că  visează!  Socialismul  va  da  însă  deopotrivă  şi 
unuia şi altuia, după muncă. Aici e tot secretul. Se modifică sistemul 
de împărțire a bucatelor. Nu după cât pământ ai sau ai avut, ci după 
câte zile ai muncit în gospodărie. Mai drept nici că se poate! 
Din nou, o vreme, nu se auziră decât sorbiturile din linguri şi 
mieunatul  nu  prea  tare  al  pisicii,  care‐şi  ştergea  coada  de  picioarele 
fiecăruia, doar, doar se va îndura cineva şi de sufletul ei. Lângă cuşca 
lui umplută cu paie şi purici, Grivei scheuna în surdină, disciplinat, 
cerşind un os. Scheuna politicos,  condiție esențială  învățată  pe blana 
lui.  Orice  exces  de  lătrat  putându‐i  fi  fatală,  mama    nesuportând 
zgomotele enervante. Şi într‐adevăr, mai mult pentru a acoperi un gol 

  {PAGE  }
în conversație şi în argumentație, mama se întoarse şi aruncă câinelui 
două oase fragede, spre disperarea pisicii, care se milogea în van. 
— Măi Costache, măi Costache! ‐ cuvântă tata, ca o concluzie, 
cum vrei tu să ne sărăceşti? Păi țăranul fără pământ, ce mai poate fi 
decât un salariat pe moşia statului. 
‐  Da,  şi  totuşi  aici  s‐a  făcut  o  întovărăşire  şi  o  Gospodărie 
colectivă. Aşa au vrut oamenii mai săraci… 
—  De,  au  cam  vrut.  La  început  s‐au  înscris  cei  din 
întovărăşire,  vreo  douăzeci  şi  cinci,  care  ți‐am  spus.  Îşi  umpluseră 
podurile  cu  de  toate,  pe  urmă,  la  ceilalți  li  s‐au  făcut  fel  de  fel  de 
promisiuni şi mai ales una cu copiii... 
— Ce fel de promisiuni? 
—  Umblau  din  casă  în  casă,  mângâiau  copii  pe  creştet  şi  îi 
întrebau:  Anicuță,  tu  ce  vrei  să  te  faci?  Doctoriță,  nene!  Da,  tu. 
Vasilică? Inginer, nene! Tu, Ştefănică? Apoi eu, judecător! Omul cu 
femeia lui se uitau la dânşii cum stau numai în cămăşuțe de cânepă, 
cu  durligele  goale,  cu  degetele  în  nas  şi  parcă,  parcă  le  venea  să 
îndrăznească a visa. Mai ştii ce poate socialismul! Că ei au muncit o 
viață şi tot nu au de nici unele! Îi bine, copii! ‐ le spuneau ăia. Tot ce 
vreți, aceea o să vă faceți. Statul vă asigură şcoală gratuită, internat, 
uniforme,  numai  dacă  mămica  şi  tăticiuʹ  semnează  cererea  asta  de 
intrare  în  colectivă.  Şi  oamenii  o  semnau.  Ce  nu  fac  părinții  pentru 
viitorul copiilor? 
— Şi acum mai sunt mulți care au rămas pe dinafară? 
—  Doar  noi,  chipurile  chiaburii,  vreo  paisprezece  gospodării, 
pentru că nu ne primeşte. Acuʹ măcar am scăpat de cote, de când cu 
revoluția  asta  a  ungurilor.  Ei  au  murit,  săracii,  iar  noi  am  câştigat! 
Ne‐au  desființat  sistemul  de  cote  obligatorii.  Dar  am  rămas  cu 
impozite  mari.  Cei  care  au  intrat  în  colectivă  li  s‐o  iertat  orice 
datorie... 
— Ce ați făcut cu via? 

  {PAGE  }
— Ne‐o luat‐o. Intra în perimetru colectivei. Au vrut să ne dea 
o bucată de pământ undeva, la o margine, dar am refuzat. Ce ne mai 
trebuie? Nu folosim nimic de pe urma pământului. Nu scoatem cât ni 
se cere să dăm! De‐acuʹ îmbătrânim, tu n‐ai nevoie de pământ, ce să 
facem cu el? Ne mulțumim cu puțin. Da, de când au băgat plugurile 
în vie n‐am mai fost pe acolo, îmi face rău... 
Îmi  aminteam  ce‐mi  spusese  odată,  prin  1946,  unchiul  meu, 
Costică: „ Ție îți convine să ne vorbeşti de colhoz, tu n‐ai să lucrezi în 
el,  tu  ai  învățat  carte,  dar  noi,  pălmaşii,  noi  cum  o  s‐o  ducem?ʺ  Şi 
unchiul Costică nu a rezistat şocului, a dat bir cu fugiții, s‐a travestit 
în  muncitor  betonist.  A  fugit  dintr‐o  pătură  tracasată  într‐o  clasă 
conducătoare. Numai că firea lui revoltată în permanență, datorită, se 
vede,  unei  malformație  de  vorbire,  care  i‐a  închis  toate  porțile  spre 
accepțiunea femeilor născătoare de echilibru, nu s‐a împăcat cu viața 
de  şantier  şi  după  vreo  doi  ani  s‐a  întors  în  bătătura  lui  pustie. 
Oamenii l‐au primit, l‐au băgat în drepturi. Era de‐a lor! 
La sfârşitul mesei, Gheorghe Petrilă clipi şiret, dând a înțelege 
că nu se lasă el cu una cu două. Comuniştii i‐au luat o vie, dar el va 
planta alta, în grădina de lângă casă, pentru că omul sfințeşte locul. 
—  Vezi  tu,  măi  Costache  grădina  aiasta  din  deal  de  ogradă? 
Pisti trii ani ai sî mânânci dintrânsa struguri americani! Cu triizăci 
di arii di nobilî, o scoatim noi la capât! Nu ni mai trebuieşti nici un fel 
di pământ! Am vorbit cu popa Cehan şî în primăvarî îmi dă butaşii. 
Aşa  am  socotit  noi  câ‐i  ghini.  Am  donat  trii  hectare  di  pământ 
statului, cu celi doua ci ne‐o mai rămas, o scoatem la capăt! Şi dacâ‐o 
fi, când o fi, ʹom intră şî noi în colectivă, daa, pânî atunci... 
Inițiativa  privată  nu  dormea  şi  nu  avea  să  doarmă  nici  mai 
târziu,  când  din  marile  şi  micile  proprietăți  nu  mai  rămăsese  nici 
măcar amintirile.” 

Dar Gh. P. Huşanu, țăran mijlocaş, cu sorginte răzăşească 
n‐a  murit  „chiabur”.  Când  a  închis  ochii,  avea  deja  alt  statut, 

  {PAGE  }
acela  de  membru  al  C.A.P.  Curseşti.  Iată  momentul 
deschiaburirii povestit de mama mea, Ecaterina Huşanu: 
 „Era  o  zi  ca  toate  altele,  colectiviştii  ridicați  în  slavă 
munceau  pe  ogoarele  CAP‐ului,  noi,  ciumații,  chiaburii, 
lipitorile satului, duşmanii poporului, trebăluiam pe lângă casa 
care ne mai rămăsese cu grădina ei, transformată în parte în vie 
nobilă, prin strădania lui taică‐tău.  
Din poartă striga cineva la noi. Era un om de la primărie, 
un guard. 
‐ Donʹ Huşanu, eşti chemat astăzi la primărie pentru nişte 
comunicări. 
‐ Du‐te, tu – îmi zice taică‐tău, că eu m‐am săturat tot să 
mă duc acolo… 
Şi  m‐am  dus.  Veniseră  toți  chiaburii:  popa  Ion  Sârbu, 
Neculai  Palade,  Nică  Stamate,  Nică  Darie,  Gheorghe  Gemene, 
învățătorul,  Costică  Lăzanu,  Tinca  lui  Gh.  Nica,  Tinca  Leon, 
Nică Buzilă, Costică Nica, Dumitru Nica, N. Dabija, Ilie Buzilă, 
Gheorghe  Pădure,  Nicu  Cehan,  Gheorghe  Picioroagă, 
Alexandru  Nica,  învățătorul,  Tinca  Lucachi,  Manole  Palade, 
douăzeci de curseşteni, fruntaşii satului cândva. 
Orele treceau, soarele ajunsese în creştetul cerului, iar noi 
aşteptam în fața primăriei, fără să ne spună nimeni nimic, fără 
măcar  să  fim  priviți  de  activiştii  care  se  foiau  prin  birouri, 
printre care se aflau şi Ghiță Mihai, Ion Dediu,  fiind tratați ca 
nişte oameni străini, de prisos, buni de exterminat. 
Discutam şi noi între noi. Ce‐or fi mai vrând de la sufletul 
nostru?  Puterile  ne  slăbeau  de  aşteptat  în  picioare,  foamea 
începuse  să  ne  mistuie  şi  timpul  se  scurgea  din  ce  în  ce  mai 
greu,  dar  răbdam.  Ne  supuneam  cu  capul  plecat.  Cu  capul 
plecat am traversat toată perioada aceea grea. 
Abia când soarele scăpătase după dealurile apusului, iese 
unul  afară  şi  ne  cheamă  înăuntru.  Stăteam  îngrămădiți  într‐un 

  {PAGE  }
colț  de  birou,  iar  activistul  raionului  aştepta  cu  telefonul  la 
ureche ceva de la Vaslui. În sfârşit, cineva îi vorbea, în timp ce 
el aştepta respectuos. Apoi întrebă: 
‐ Toți, tovarăşe prim secretar? Toți, toți, toți? 
‐ Da, probabil că i se răspunse. 
Şi  deodată,  lipitorile  satului,  duşmanii  poporului 
deveniseră  oameni  egali  cu  ceilalți  curseşteni.  Instructorul 
raional  puse  receptorul  jos,  ne  aruncă  o  privire  binevoitoare  – 
de  unde  până  atunci  se  uitase  la  noi  ca  la  nişte  câini  jigăriți, 
chiar ne invită să luăm loc pe scaune, apoi ne vorbi ca de la egal 
la egal: 
‐  Începând  din  acest  moment  sunteți  scoşi  din  categoria 
„chiaburilor”. Dispoziție de la raion. 
Vestea ne muțise. Tăceam şi‐l priveam. 
‐  Dar,  cu  o  condiție  –  completă  el.  Vă  înscrieți  în 
gospodăria  colectivă.  Mâine  dimineață  veniți  să  depuneți 
cererile. 
Am  plecat  în  linişte,  apoi  spiritele  s‐au  aprins  pe  drum, 
spre casele noastre din Curseşti Vale: 
‐ Să‐mi dau pământul meu de la tata? – răbufni doamna 
Gemene, fiică din neamul Pălădeştilor. Niciodată! 
‐  Ba  o  să‐l  dai,  madam  Gemene,  că  altfel,  domnul 
Gemene zboară din postul de învățător! 
A urmat o noapte sfătuitoare şi a doua zi am dus cu toții 
cererile la primărie. Intrasem într‐o categorie privilegiată, aliata 
clasei  muncitoare.  Am  lucrat  şi  noi  câteva  zile  la  CAP.  Eu mai 
puține, taică‐tău mai multe. Ştiu că ajuta la tras vinul CAP‐ului 
la teasc, ca unul care se pricepea. 
După munca noastră de atunci, primesc acum 100 de lei 
pensie pe lună! 
Şi  pentru  completarea  tabloului  social  din  acei  ani  ʹ60  ai 
secolului  trecut,  în  sat  existau  şi  mulți  țărani  cu  gospodării 

  {PAGE  }
mijlocii,  nu  sărace:  Vasile  Huşanu,  Victor  Burcă,  care  fusese  şi 
secretarul  organizației  de  bază  al  P.C.R.,  butnar  de  profesie, 
Huşanu  Neculai,  Stelian  Palde,  Naşcu  Constantin,  Andone 
Vasile,  Strat  Gh.,  şi  mulți  alții  dar  şi  mai  săraci  ca  Jenică 
Ghervan, Valeria Ghervan, Nică Lupu, trei frați Bârzoagă, unul 
Anton, Costache Palade, Gheorghe Morariu. Ei erau săraci, dar 
aveau o grădină, puțin pământ, un capăt de vie, unul de livadă, 
vite, păsări, pădure. Şi ar fi fost şi mai bogați dacă nu‐şi vindeau 
pământul  primit  la  reforma  agrară  din  1921.  Poate  se 
mulțumeau cu puțin, poate nu le plăcea munca grea, poate nu‐i 
ducea  capul,  dar  ei  erau  totuşi  sătenii  unui  sat  răzăşesc  şi  s‐ar 
putea să fi fost urmaşii unui proces de fărâmițare a proprietății 
răzăşeşti  de‐a  lungul  secolelor,  fărâmițare  prin  succesiuni 
patrimoniale. 
 

3.2. Din presa vremii


Curseştiul nu era un sat izolat de ceea ce se întâmpla în 
țară. El făcea parte din cele 53 de comune rurale şi din cele 223 
de sate ale județului Vaslui, județ care avea în timpul domniei 
lui Cuza 128.804 locuitori – 64.896 bărbați şi 63.908 femei. 
Legiuirile  adoptate  după  1864  operau,  evident,  şi  la 
Curseşti  şi  formau  acolo  o  opinie  sătească  ce  se  manifesta  în 
zilele de sărbătoare, când sătenii se adunau prin locuri centrale, 
pe la poarta cuiva, unde era un loc de umbră şi le comentau, la 
nivelul  lor  de  analfabeți  sau  semianalfabeți  dar  destul  de 
pricepuți a deosebi răul de bine, nevoia lor de nevoia altora. 
Considerând că aceste reforme legiuitoare, într‐o vreme 
când  se  ieşea  din  feudalismul  românesc,  preocupau  obştimea 
curseşteană şi erau dezbătute, am înțeles să redau câteva din ele 

  {PAGE  }
pentru  a  ne  face  o  idee  cât  de  cât  apropiată  de  adevăr    a 
atmosferei spirituale din acea vreme a secolului al XIX‐lea. 
Şi  culegem  câteva  reforme  din    Monitorulu  –  Jurnalu 
Oficialu  Alu  Principatelor  Unite  Române,  luni  21  septembrie,3 
0ctombrie 1864 : 
‐  Legea  electorală  a  deputaților  Camerei  Elective 
promulgată la 2 iulie 1864 pentru prima oară „spre o mai bună 
luminare a tutulor celor în dreptu a lua parte la alegeri… 
Şi Legea consiliilor județene fixa: 
III.  Au  dreptul  de  a  fi  aleşi  ca  alegători  direcți  atât  în 
comunele rurale sau urbane toți românii născuți care au vârsta 
de  25  ani  împliniți  şi  vor  poseda  un  venit  anual  de  una  sută 
galbeni minimum sau sunt preoți, profesori ai academiilor şi ai 
colegiilor,  doctori  şi  licențiați  de  facultate,  avocați,  ingineri, 
arhitecți,  învățători  cu  diplome  recunoscute  de  guvern, 
funcționari civili, militari atraşi din activitate, cu o pensie de cel 
puțin 3000 de lei pe an.” 
Listele se întocmesc de primari şi se afişează. 
Art.VI‐9 din Legea electorală prevedea: 
„Orice  comună  numărând  până  la  50  de  alegători 
primari, alege câte un alegător direct. 
De la 50‐100 alegători – 2 delegați direcți. 
Se  făceau  alegeri  la  sate  pe  circumscripții  de  50  de 
alegători,  prin  vot  pe  față,  conf.  Art.15  şi  se  alegeau  alegătorii 
direcți. 
III În general sunt clăcaşi toți acei locuitori care se aflau 
domiciliați pe o proprietate la 14 august 1804, afară de: văduve 
fără  copii,  nevolnici,  au  numai  loc  de  casă  şi  grădină,  fără 
pogoane legiuite. 
Legea  rurală  a  despăgubit  pe  proprietarii  de  moşii 
pentru  pământul  împărțit  țăranilor  (Art.22‐23),  aceştia  fiind 
obligați să renunțe la 2/3 din proprietate. 

  {PAGE  }
Proprietarul  primea  titlul  de  despăgubire  din  partea 
clăcaşilor  împroprietăriți,  iar  aceştia  optau:  să  primească 
pământ  conform  legii  sau  să  rămână  doar  cu  casa  şi  grădina, 
sau se mută pe o proprietate a statului. 
Cu  ce  se  ocupau  oamenii  din  anii  1864  aflăm  dintr‐o 
statistică  a  exporturilor.  Pe  atunci  România  exporta  şi  nu 
importa  până  şi  pâinea  cea  de  toate  zilele,  ca  în  prezent.  Iată 
lista: 
‐ grâu, porumb, meiu, orz, secară, tărâță; 
‐  boi,  tauri,  viței,  vaci,  bivoli,  cai,  catâri,  asini,  mânji, 
porci, țapi, iezi, ede, capre, oi, berbeci, miei; 
‐ lipitori; 
‐ gâşte, găini, pui de găină, rațe, curcani, melci; 
‐ pene, puf; 
‐  brânză  de  oi,  de  vaci,  caş  proaspăt,  brânză  la  burduf, 
urdă  la  burduf,  lapte  gros  de  oaie  la  putină,  unt  de  vacă 
proaspăt sau topit, ouă; 
‐  carne  de:  boi,  vaci,  viței,  porci  (râmători),  oi,  miei, 
băşică de boi, mațe de boi şi vaci curățate, țiple pentru ferestre, 
mațe de oaie şi capră, slănină, untură de porc, de gâscă, cârnaț, 
carne  de  bou  şi  vaci  murată,  carne  de  capră,  limbă  de  bivol 
afumată,  limbă  de  bou  şi  vacă,  muşchi  afumați,  pastramă, 
şuncă; 
‐  piei  de  toate  animalele,  carne,  oase,  păr,  lână  țigaie. 
Stogoşă, Bârsană, Merinos de Spania, alpaca (lână de capră din 
Tibet); 
‐ Miere şi ceară; 
‐ gogoşi de mătase; 
‐  peşte  (morun,  nisetru,  cegă,  şalău,  crap,  untură  de 
peşte, raci, lapți de peşte; 
‐  legume,  bob  uscat,  linte,  mazăre,  năut,  fasole  verde  şi 
uscată; 

  {PAGE  }
‐ zarzavaturi; 
‐  semințe:  ghindă,  caliandru,  nufăr,  muştar,  rapiță,  in, 
cânepă,  castraveți,  arpagic,  mac,  flori  de  grădină,  gogoşi  de 
mătase (semințe); 
‐  fructe:  aguridă,  struguri,  alune,  nuci,  vişine,  cireşe, 
gutui, zarzăre, coarne, mere, pere, prune; 
‐ lemnărie de tot felul: de foc, bețe de corn, nuiele pentru 
garduri, drugi, pari, putini de stejar, haragi pentru vie; 
‐  băuturi:  vin,  rachiu  de  prune  şi  tescovină,  de  drojdie, 
spirt, oțet. 
Desigur,  curseştenii  nu  cultivau  şi  nu  vindeau  toate 
aceste produse, dar o parte din ele le valorificau prin colectori, 
de  regulă  angrosişti  evrei,  care  asigurau  exportul  țării.  Le‐am 
trecut  aici  doar  pentru  o  comparație  cu  produsele  de  astăzi  ce 
merg la export şi în condiții de dispariție a agenților achizitori. 
Nu  se  mai  ocupă  nimeni  cu  comerțul  acesta.  Ei  ştiau  să 
valorifice orice bogăție naturală şi să găsească consumatori. 

Anuarul statistic al României, Bucureşti, 190954 dezvăluia 
o serie de date privind diferiți factori care influențau în bine sau 
în  rău  viața  satului.  Cele  arătate  au  avut  caracter  general  şi 
sigur ele au afectat viața cea de toate zilele a curseştenilor. 
Iată,  de  exemplu,  numărul  de  zile  de  ploaie  în  județul 
Vaslui, pe ani: 
1900 – 74 zile; 1901 – 66 zile; 1902 – 53 zile; 1903 – 63 zile; 
1904 – 48 zile; 1905 ‐63 zile; 1906 – 65 zile; 1907 – 68 zile. 
Cu  toată  ploaia  relativ  medie  din  1906,  curseştenii  au 
atacat  totuşi  Pungeştii  şi  prăvăliile  evreieşti  în  primăvara  lui 
1907. Şi cele 85 de parohii rurale din județul Vaslui nu au putut 
opri necreştinescul act de a atenta la bunul altuia… 
                                                      
54  Anuarul  Statistic  al  României,  Bucureşti,  1909,  Imprimeria 
Statului. 
  {PAGE  }
După  anul  1898,  zestrea  bunicii  mele  de  1  hectar  de  vie 
cu  care  venise  în  curtea  bunicului  Petrilă,  este  distrusă  de 
filoxeră,  ca  de  altfel  în  întreaga  Moldovă.  Şi  pe  deasupra  mai 
bântuia şi  febra aftoasă, vărsatul, pneuterita infecțioasă, brânca 
infecțioasă la boi, oi, porci şi cai. 
Guvernul  de  atunci  emite  o  lege  pentru  reconstituirea 
podgoriilor  țării,  astfel  că  în  1905  județul  Vaslui  plantase  deja 
976  ha  cu  vie  producătoare,  iar  mulți  săteni,  în  locul  viilor 
pierite, sădiseră pomi fructiferi. 
Starea  proprietății  se  prezenta  astfel:  marea  proprietate 
cu  peste  100  hectare  deținea  86.635  ha  (care  aparțineau  unui 
număr de 148 proprietari – din cei 557 câți avea județul Vaslui). 
Totalul proprietății pe județ de 20.477 ha aparținea proprietății 
mici până la 10 ha şi reprezenta 38%. Proprietatea între 10 şi 100 
hectare reprezenta 8,21%. Astfel, în anul 1902 în județul Vaslui 
exista o medie de 3,10 hectare pe cap de contribuabil. 
Acelaşi  Anuar  statistic  arăta  că  54  la  sută  din  suprafața 
arabilă  a  județului  aparținea  marilor  proprietari,  care,  din 
comoditate nu‐şi administrau singuri pământul, ci îl arendau în 
proporție de 54 %. 
În  acelaşi  timp,  urmare  a  legii  rurale  din  1868  au  loc 
vânzări de moşii în loturi mari şi mici, adică: 5‐10 şi 25 ha. 
526.233  ha  s‐au  vândut,  de  exemplu,  în  loturi  de  5 
hectare,  pentru  care  proprietarii  au  încasat  188.817.194  lei  (în 
medie costa 359 lei hectarul de teren arabil. 
Avea loc o mare mobilitate în domeniul funciar. România 
păşea masiv pe calea capitalistă. Iată statistica: 
Numărul  sătenilor  împroprietăriți  în  perioada  1864‐1906 
din  domeniile  statului  şi  proprietatea  particulară  se  prezenta 
astfel: 

  {PAGE  }
La 1864 – 11.888 de clăcaşi; la însurăței – 1356. Suprafața 
cu care au fost împroprietăriți clăcaşii şi însurățeii s‐a ridicat la 
40.183 ha (din cei care au luat mai puțin de 10 hectare). 
Dar  nu  numai  marii  proprietari,  ci  şi  țăranii  îşi  arendau 
pământul din diverse motive : aveau servicii, domiciliau în altă 
localitate, erau în vârstă sau bolnavi. 
La  4  aprilie  1908  ia  ființă  Casa  Rurală  –  o  bancă  care 
înlesnea țăranilor să cumpere pământ. 
Dacă  în  1893  se  înființează  primele  bănci  populare,  în 
1907  existau  deja  2.217  bănci  populare  săteşti  (din  care  38  la 
Vaslui).  O  bancă  avea  în  medie  133  de  membri  cu  un  capital 
social depus de 93,25 lei.. 
În județul Vaslui erau 734 membrii ai băncilor populare. 
Din ei, 384 erau neştiutori de carte. 
Orice calcule se pot face, dar sigur răzeşii dețineau încă o 
bună  parte  din  terenul  arabil,  diferențiați  şi  ei  în  funcție  de 
mărimea  familiilor,  de  priceperea  de  administrare  a 
proprietății. 
Aveau  o  orientare  bună  spre  cultura  prunului  existentă 
în  fiecare  grădină  sătească,  prune  folosite  ca  hrană  în 
gospodărie  sau  pentru  transformare  în  rachiu,  de  care  nu  se 
puteau  lipsi.  În  1905,  de  exemplu,  existau  în  județul  Vaslui  20 
ha numai de pruni, alături, de sigur, de alte specii. 
Societatea  românească  care  se  îndrepta  grăbit  spre  una 
capitalistă  dezvoltată  avea  însă  şi  numeroase  tare,  pentru  ca 
lucrurile să nu pară roz în imaginația cititorilor – le enumerăm: 
fapte penale: furt, fals în acte false, lovire, tăinuire, escrocherii, 
violare  de  domiciliu,  ultraj,  atentat  la  bunele  moravuri,  fals  în 
acte  private,  contrabandă,  rănire,  corupere  de  minori, 
complicitate la fals, înstrăinare de avere, omor din imprudență, 
mituire,  delict  silvic,  rupere  de  sigiliu,  insolvabilitate, 
denunțare  calomnioasă,  adulter,  delapidare  de  bani  publici, 

  {PAGE  }
distrugere,  insultă,  abuz  de  încredere,  furt  de  efecte  militare, 
dezertare, fals de monede, instigare la revoltă, bigamie. 
Gama infracțiunilor era destul de asortată, ca de altfel şi 
cea de profesiuni pe care o dăm în continuare: 
‐  agricultori,  brutari,  bărbieri,  birjari,  bucătari,  blănari, 
ceasornicari,  cizmari,  comercianți,  căldărari,  căruțaşi,  croitori, 
cafegii,  ciurari,  coşari,  cântăreți,  cărămidari,  ciobani, 
funcționari, fierari, focari, florari, farmacişti, geambaşi, lotrinari, 
logofeți, fotografi, lăutari, grădinari, legători de cărți, lingurari, 
mecanici,  măcelari,  menajere,  modiste,  lemnari,  puțari, 
marinari,  lăptari,  pălărieri,  pietrari,  pescari,  preoți,  plugari, 
precupeți,  rotari,  strungari,  plăpumari,  tăbăcari,  tâmplari, 
tapițeri,  servitori,  tinichigii,  zidari,  vânzători  de  ziare,  zarafi, 
spoitori,  zugravi,  vizitii,  samsari,  dogari,  chelnări,  morari, 
arhitecți,  sacagii,  hamali,  curelari,  medici,  lăcătuşi,  frânghieri, 
prostituate. 
Existau,  deci,  profesii  pentru  toată  lumea  acum  100  de 
ani  în  urmă.  Ele  reflectă  gradul  de  ocupație  al  populației,  de 
manifestare  în  funcție  de  dotare,  de  asigurare  a  existenței 
cotidiene. În Curseşti existau, dincolo de agricultori cam tot ce 
are  omul  nevoie:  moaşă,  dascăli,  preot,  notar,  dulgher,  butnar, 
fierar,  croitor,  lemnar,  agent  sanitar,  agent  veterinar, 
comerciant, morar, pădurar, învățător. 

Grațierea osândiților în veacurile trecute55 
Domnitorii Moldovei aveau următorul obicei de a grația 
pe osândiți. La Lăsatul secului din Postul Paştelui, Vodă primea 
o  vizită  solemnă,  oprea  la  masă  pe  boieri,  pe  episcopi  şi  pe 
rudele  sale.  Punându‐se  la  masă,  înainte  de  a  începe  să  se 
mănânce,  mitropolitul  zicea  „Tatăl nostru”  şi  boierii  stăteau  în 

                                                      
55 Ziarul Vasluiul, 5 XI 1895 
  {PAGE  }
picioare.  Când  ajungea  mitropolitul  la:  „şi  iartă  nouă  greşelile 
noastre, cum iertăm şi  noi greşiților noştri” – se făcea tăcere şi 
logofătul dreptății (ministrul justiției) începea să citească de pe 
o listă numele osândiților şi ruga pe Vodă să le ierte osânda ori 
să‐i  uşureze.  Atunci  Vodă  se  întorcea  spre  logofăt  şi  spunea: 
„Iertați  să  fie  din  partea  mea,  ca  să  mă  ierte  Dumnezeu”  şi 
întorcându‐se  către  mitropolit  şi  spre  boieri:”Prea  Sfinte  şi  Voi 
cinstiți  boieri,  rog  pe  Dumnezeu  să  vă  ție,  ca  să  am  totdeauna 
ajutor la asemenea facere de bine.” 
Apoi se puneau la masă. A doua zi, logofătul înştiința pe 
osândiții care erau iertați.” 

Lozinca oamenilor politici56: „Scoală‐te tu, să mă pun eu!” 

3.3. Natalitatea
Din  cele  mai  vechi  timpuri,  fie  din  motive  religioase 
temeinic  înstăpânite  printre  femeile  Curseştiului  (dacă  faci 
avort,  îl  mănânci  pe  Ceea  Lume),  fie  din  ignoranță  şi  dragoste 
necontrolată,  fie  din  rațiuni  economice  –  să  aibă  cine  lucra 
pământul – obicei încurajat de statul care avea nevoie de „carne 
de tun” la nevoie, şi nevoie era mai tot timpul, mai toate femeile 
năşteau copii cât le ținea perioada de fertilitate. 
Obiceiul  asigura  menținerea  unei  populații  numeroase, 
ținând  seama  că  mulți  din  nou  născuți  mureau  înainte  de  a 
ajunge  la  maturitate.  Dar  în  acelaşi  timp  grăbea  fărâmițarea 
proprietății  țărăneşti,  şi  aşa  cu  greu  menținută  sub  presiunea 
rapace a marii proprietăți. 
Iată  doar  câteva  exemple  de  familii  cu  mulți  copii  
amintite de mama mea Ecaterina Huşanu, care şi‐a trăit viața 60 

                                                      
56 Vaslui, 12 XI 1895 
  {PAGE  }
de  ani  printre  femeile  satului:  Popa  Ion  (dascălul  satului), 
Dabija  (învățătorul  satului),  familia  Ilie  Buzilă,  familia 
Pălădeştilor,  Mihălcioaia  (bunica  Silviei  Gavrilă  din  familia 
Cehăneştilor.). 
Dar  am  descoperit  în  Arhivele  statului  de  la  Vaslui  şi 
exemple mai concrete:
La recensământul populației din 1955 descoperim o listă 
a femeilor din Curseşti cu mulți copii57 
 
Nr.crt  Numele  şi  Data naşterii  Nr.copiilor 
prenumele  născuți 
1  Calenciuc F.Anica  14.07.1924 10 
2  Palade Elena  18.05.1933 6 
3  Huşanu D. Victoria  13.02.1922 6 
4  Andone A.Tinca  1.04.1925  5 
5  Irimia Gr. Elena  17.07.1934 5 
6  Popescu A. Elena  18.05.1933 6 
7  Potorac Gh. Maria  22.06.1930 7 
8  Bordeianu Victoria  4.09.1925  6 
9  Andone N. Maria  12.11,1924 5 
10  Leon C.Tinca  6.08.1922  6 
11  Stamate  Gh.  1.07.1931  5 
Catinca 
12  Stamate  N.  30.09.1918 11 
Agripina 
13  David Catinca  23.03.1934 5 
14  Bolia C. Zoița  15.12.1937 6 
15  Gâfei Eugenia  3.04.1937  5 
16  Dănăilă Maria  29.03.1937 6 
17  Biciuşcă Elena  24.01.1929 5 
                                                      
57 Arhivele Statului Vaslui, Fond 762 – 1951‐1968 
  {PAGE  }
 
Desigur  listă  foarte  sumară.  Cândva  satul  avea  170  de 
familii şi aici sunt doar 17 femei. 
În  timpul  socialismului,  când  se  interzisese  întreruperea 
sarcinii, prin Decretul 195/1951 se acorda titluri de onoare astfel 
intitulate: 
A. Mamă eroină – pentru naşterea şi creşterea a 10 copii 
B. Gloria maternă clasa I pentru naşterea şi creşterea a 
9 copii; 
Gloria  maternă  clasa  a  II‐a  pentru  naşterea  şi 
creşterea a 8 copii; 
Gloria  maternă  clasa  a  III‐a  pentru  naşterea  şi 
creşterea a 7 copii. 
Medalia  maternității  clasa  I  pentru  naşterea  şi 
creşterea a 6 copii; 
Medalia  maternității  clasa  a  II‐a  pentru  naşterea  şi 
creşterea a 5 copii. 
 
Aceste  stimulente  morale  grefate  pe  obiceiul  local  al 
Curseştilor, şi nu numai, de a zămisli cât mai mulți copii, fără a 
li se asigura şi o bază materială, respectiv o proprietate privată 
unde  aceşti  copii  să  crească  în  curtea  părintească  şi  să 
îmbrățişeze îndeletnicirile de țăran, au contribuit la un spor de 
populație  înghițit  de  industria  socialistă  şi  care,  după 
evenimentele din 1989, o dată cu  decăderea economiei etatiste, 
a  migrat  în  Occident,  unde  se  căpătuieşte  din  ofranda 
capitalismului dezvoltat. 
 

  {PAGE  }
3.4. Începuturile Epocii socialiste
Era într‐o dimineață de 22 august 1944.58 

3.4.1 Invazia
„Gheorghe  Petrilă  Huşanu  rămăsese  pe  lângă  gospodărie  în 
ziua aceea tulbure, cuprins de o presimțire rea. Ostoi gura porcului cu 
câteva troace de sfeclă hăcuită mărunt cu barda pe lemnar, smulse din 
grădină  o  sarcină  bună  de  ştiriță  şi  o  aşeză  în  fața  celor  două  vaci 
legate  de  iaslă  în  grajd.  Se  spălă  pe  mâini  cu  apă  încălzită  la  soare 
într‐o  putină  ce  o  ținea  lângă  fântână  pentru  udatul  verzei,  apoi 
aruncă o privire iscoditoare peste gardurile vecinilor. Oamenii umblau 
aiurea prin curți, de colo până colo, uitându‐se din când în când spre 
cerul gol şi siniliu, de parcă ar fi aşteptat să le vină din partea aceea 
un  răspuns.  Doar  albinele  îşi  continuau  nestingherite  activitatea 
începută  o  dată  cu  ivirea  zorilor,  complet  străine  şi  indiferente  la 
rivalitățile  omeneşti.  Gâştele  cu  gâtul  lor  de  girafă,  încercau  câte  un 
concert pe şapte voci, căci atâtea erau de toate. Țipetele lor stridente şi 
afone nu reuşeau însă nici pe departe să acopere vacarmul ce răzbătea 
mai puternic ca niciodată dinspre Iaşi. 
— S‐alegi şăfuʹ ‐ gândea cu voce tare Gheorghe Petrilă. Mult 
nu mai poate țâni! Pi ruşi nu‐i întreci nici dracii în artilerie! 
Alături,  în  curte  la  părintele  Sârbu,  se  gândea  alte  cele.  Dacă 
soldații mărşăluiesc cu capul în pământ, pe o direcție opusă frontului, 
nu‐i a bună! Prin fața casei parohiale, căruțe hodorogite, trase de cai 
slăbănogi  şi  obosiți,  cu  coastele  rănite  de  frecătura  harnaşamentelor, 
pline  de  soldați  bandajați  pe  unde  gloanțele  şi  schijele  le  muşcase 
carnea,  curgeau  de  dimineață  fără  oprire,  spulberându‐i  sfinției  sale 
orice  nădejde  de  izbândă  asupra  diavolului  roşu.  Bunul  stăpân  al 
cerului  îl  punea  la  grea  încercare  şi  el  trebuia  să  îndure,  ca  un 
mucenic  de  pe  muntele  Atos,  toate  caznele  aduse  de  Necurații  pe 

                                                      
58 C.H., Jurnal 
  {PAGE  }
pământ.  Noaptea  întreagă  urmărise  buza  dealurilor  dinspre  Rafaila, 
aprinse  ca  în  preajma  unui  apus  de  soare,  iar  dimineața,  când 
bubuitul  tunurilor  fără  de  sfârşit  începuse  să  hâțâne  şi  mai  cu  duh 
scoarța  asta  păcătoasă  pe  care  ne  târâm  ca  omizile,  părintele  Sârbu 
înțelese că nu mai e nimic de făcut. Cucoana preoteasă, buchisea sub 
coviltirul  carului  cu  boii  gata  înjugați,  fel  de  fel  de  boccele,  că  omul 
strânge toată viața şi când pleacă nu se îndură a lăsa nimic în mâna 
străinilor.  ..Dacă  apuc  să  dau  după  Carpați  ‐  îşi  depăna  în  neştire 
gândurile  părintele  Sârbu,  scap  cu  barba  nezmulsă  de  bolşevici.  Cât 
despre acareturile aistea, mare‐i Dumnezeu! Fac eu altele, atâta vreme 
cât nu mi‐o lua nimeni patrafirul de pe piept!ʺ 
Pe  la  poarta  lui  Gheorghe  Petrilă  se  auzi  scârțâind  un  convoi 
nou.  O  căruță  cazonă  trăgea  după  dânsa,  ca  un  magnet,  un  cârd  de 
soldați români, cu hainele jerpelite şi albe de praf, ce se agățau când de 
o  mănuşă  a  vehiculului,  când  de  o  scândură  a  coşului,  trăgându‐şi 
după  dânşii  bocancii  grei  şi  scofâlciți.  Fețele  lor  reflectau  urma 
epuizantă a oboselii şi parcă amărăciunea unei înfrângeri ştiute numai 
de  ei.  Popa  Sârbu  țâşni  în  drum  şi  opri  un  sergent  înalt,  ce‐şi  purta 
capela într‐o mână. 
— Spune‐mi, fiule, ce se aude cu frontul? 
— Ce‐auzi şi dumneata, părințele ‐ răspunse militarul, făcând 
un semn cu capul înapoi, ca şi cum ar fi alungat o muscă. 
— Doar nu vin ruşii, sergentule! 
— O să vadă sfințiia sa şi singură...! 
Părintele  Sârbu  se  întunecă  la  față,  ca  pocnit  peste  mir  de 
Ucigă‐1  Toaca  şi  se  năpusti  în  ogradă  să  împlinească  voia  Celui  de 
Sus, ca unul dintre cei de pe urmă păcătoşi. 
—Preuteasăă!  Lasă  bulendrele  şi  suie  în  căruță,  că  fără  de 
margini este mânia lui Dumnezeu! 
Cucoana preoteasă mai cuprinse o dată cu privirile înlăcrimate 
bunătatea de casă lăsată vraişte, îndemnă copiii să urce sus, îşi  făcu 

  {PAGE  }
semnul crucii şi‐i mai spuse unei bătrâne ce‐şi ştergea nasul cu cotul 
pestelcii, mama ei: 
— Ai grijă de toate, mamaie! 
Preotul făcu şi el trei cruci mari, întors cu fața spre răsărit, şi 
îndemnă boii la drum.  
Gheorghe  Petrilă  asista  tulburat  din  spatele  porții  înalte, 
prinsă  în  doi  stâlpi  de  stejar,  la  fuga  popii,  la  scurgerea  coloanei 
militare  în  retragere,  care  însemna  tot  un  fel  de  fugă.  Citise  undeva 
un  aforism  sau  un  fapt  real,  nu‐şi  mai  amintea  bine,  despre  simțul 
primejdiei  la  şobolani.  Când  vaporul  începe  să  ia  apă,  primii  care‐l 
părăsesc  sunt  aceste  ființe  preventive.  În  cazul  de  față,  popa  Sârbu 
păcătuia nu numai că‐şi părăsea enoriaşii, învățați să nu ia în seamă 
caznele  cele  rele  date  de  Dumnezeu  anume  pentru  verificarea 
loialității  față  de  dânsul  şi  împărăția  sa  de  Dincolo,  ci  şi  prin 
încercarea sa de a se da la fund, de unde până acum stătuse numai în 
cabina de comandă a parohiei. 
Citise mult Gheorghe Petrilă în orele lui de răgaz. Colinda prin 
alte  lumi,  pe  alte  meleaguri  şi  prin  multe  sunete,  cătând  apoi 
asemănări  prin  jurul  său.  Îi  plăcea  să  afle  rosturile  lumii,  că  din 
şcoală,  făcută  abia  după  întoarcerea  din  război,  apucase  doar  patru 
clase.  Tânărul  învățător,  care  avea  să  fie  mai  târziu  marele  actor 
Constantin Tanase, în loc să‐l strige aşa cum îi era numele în catalog, 
îi spunea „bădi Ghițăʺ. Lecturile îi luminase mintea şi îl încurajaseră 
spre gânduri mai înalte, spre critică socială. În discuțiile interminabile 
cu  notabilitățile  satului,  susținea  cu  tărie  interesele  poporului 
înțelegând  prin  această  noțiune  de  popor,  oamenii  de  felul  lui,  talpa 
țării, cei ce duc greul. Acum însă la poarta vremii băteau alte clopote. 
Spectacolul  din  uliță  stârnise  în  inima  sa  simțăminte  contradictorii. 
Fuga, se ştie, e sănătoasă, dar provoacă panică, contaminează gloata, o 
îngrozeşte şi  o aduce în situația turmei pornită  cu  capul în jos după 
sunetul tălăngii legată de gâtul oii celei mai destoinice, dar încolțită de 
data aceasta de haită. Gheorghe Petrilă era pus în situația de a lupta 

  {PAGE  }
împotriva  acestui  curent,  cântărind  în  mintea  sa,  fără  grabă,  toate 
şansele.  Pe  neobservate,  dispăru  de  pe  locul  de  veghe  şi  se  trezi 
întrebând un ostaş ce urma căruța ținându‐se de ea:  
— Cam pi undi‐s, camaradi? 
— Stai în noaptea asta treaz, auzi? Să nu dormi! 
— Crezi că ne‐or termina? 
— Nu ştiu, moşule, nu ştiu. Fă ce ți‐am zis! Gheorghe Petrilă 
muie pasul şi rămase în urma  ostaşilor, apoi se întoarse în curte. 
Gheorghe Petrilă auzi zgomot prin casă şi apăru de după colțul 
bucătăriei, privindu‐şi nevasta întrebător, adică „te‐ai sculat?ʺ 
— Auzi, bre? Mi se pare că Maria a plecat la drum din nou de 
pomană! 
— Țî sî pare, ți sî pare! ‐ răspunse Gheorghe Petrilă misterios. 
— Cică a fost prăpăd la Armăşoaia, mai spuse ea! 
O  trecut  o  coloană  germană  şi  o  luat  tot  di  prin  casîli  oamenilor: 
covoare, plapumi, coverturi, păsări, porci, tot! Apăi dacă nemții ni fac 
aşa, carili ,chipurile, doamne, ni‐s aliați, atunci ci‐om pățî cu ruşii? 
Noaptea  se  lăsă  peste  Curseşti  fără  să  întrebe  pe  nimeni, 
ascunzând  fața  pământului,  înspăimântat  de  cele  ce  vedea,  sub  vălul 
întunericului. Natura punea, astfel, punct unei zile pline de tensiune, 
de  aşteptare  a  necunoscutului  de  mâine.  Ce  va  fi  mâine?  Unde  şi 
unde, se auzea câte un lătrat de câine fără somn. Oamenii îngrijorați 
se  strecurau  probabil  pe  sub  garduri.  Luna,  pe  bolta  cerului,  târa  cu 
dânsa umbra Terrei. 
Pe  Gheorghe  Petrilă,  îl  prinse  zorile  cu  fruntea  în  palme,  cu 
coatele pe genunchi 
Peste creasta Dealului Zghera, soarele îşi  deschise ochii  calzi  
şi strălucitori, inundând cu lumina lui orbitoare cotloanele întunecate 
ale Curseştilor. Deodată, un   urlet  sinistru   de avioane umplu zarea 
Zgherei. Sub protecția lor, o coloană fără sfârşit şerpuia în linişte spre 
Curseştii  din  Deal.  —  Ruşii!  ‐  exclamă  coana  Tinca  cu  glasul 
zugrumat de teamă. Iaca, ruşii! Vin ruşii! 

  {PAGE  }
‐ Mamă eu mă duc să‐i văd. 
Când  am  ajuns  în  Curseşti  Deal,  ruşii  intraseră  în  sat  şi 
ajunseseră  la  o  răspântie  în  dreptul  primăriei.  Primul  detaşament 
stricase formația şi se răsfirase pe  maidanul  de la răscruce,  pe  lângă 
primărie,  pe  lângă  poarta cimitirului. Câțiva soldați scoteau apă din  
fântâna  cu  roată  şi  îşi  umpleau  bidoanele.  Doi  ofițeri  încercau  să 
culeagă  informații  despre  nemți.  În  întâmpinarea  trupelor  veniseră 
din  sat  câțiva  bătrâni  bărboşi  şi  cocârjiți,  copii  goluți,  numai  în 
cămeşuțe  de  cânepă  şi  desculți,  femei  îmbrăcate  în  rochii  slinoase,  de 
culoarea pământului, pentru a părea, gândeau ele, sărace şi urâte. Şi 
arătau într‐adevăr, demne de toată mila. Soldații le întindeau mâinile 
în  semn  de  „nu  vă  speriați,  că  nu  vă  mâncăm!ʺ  Se  purtau  ca  nişte 
dresori,  care  vor  să  convingă  animalul  de  bunele  lor  intenții. 
Detaşamentul  următor  care  se  apropia,  era  format  numai  din  femei. 
Nu mai văzusem până atunci femei soldat. Erau foarte tinere, blonde, 
brunete, cu fuste cachi ce le acopereau genunchii, cu  cizme  strânse pe  
pulpe,    cu  bonetele  aşezate  cochet  peste  părul  tăiat  scurt.    Țineau  o 
cadență  corectă, ritmică,  de drum  lung sub  arşița  unui  soare  de  
august, sprijinindu‐şi palmele pe silueta zveltă a pistoalelor automate, 
ce  le  atârnau  pe  piepturi  pline  de  feminitate.  Compania    opri,  de 
asemenea,  în  preajma  fântânii    şi    se  dispersă  prin  bătătură.    Un  
moşneag se apropie de un ofițer cu trei stele pe epolet, arătându‐i prin 
semne o movilită de pământ proaspăt lângă gardul bisericii, străjuită 
de o cruce din lemn de salcâm. 
— Ruschi aviator! Noi îngropat...! 
Mâna  dreaptă  a  moşneagului,  uscată  şi  zbârcită,  făcu  un  ocol 
larg prin aer, închipuind ceva mişcător pe cer, care coboară apoi brusc 
şi explodează. 
—  Ta,ta,ta,ta!  ‐  imită  el  o  mitralieră.  Apoi  cu  o  mască 
deznădăjduită  şi  îmbunată  de  evlavie,  scoase  un  sunet  surd, 
aruncându‐şi mâinile amândouă spre înălțimi:ʺBuuum!ʺ 
— Aviator? 

  {PAGE  }
Ofițerul se apropie de mormânt, citi inscripția de pe cruce, îşi 
scoase cascheta şi rămase nemişcat câteva clipe, apoi se întoarse lângă 
soldați, spuse ceva şi ordonă încolonarea.  
Când m‐am întors  acasă, în sat casele  păreau pustii. Oamenii 
se ascunseseră prin pivnițe, prin poduri, fetele mari îşi făcuseră culcuş 
prin grămezile de câlț, prin glugile de strujeni.  
— Spune cum sunt ruşii? I‐ai văzut? Cum arată? 
—  Ca  toți  oamenii.  Doar  că  au  puşti.  Spre  seară,  din  coloana 
principală,  se  desprinse  un  batalion  de  ostaşi  şi  Gheorghe  Petrilă  se 
trezi  cu  ruşii  în  grădina  din  vale  de  casă.  Câțiva  dintre  ei  ştiau 
româneşte. 
— Moşule, noi o să dormim în grădină pe tufele de hrean. O să 
mai  punem  pe  jos  nişte  brațe  de  paie,  ofițerii  însă  roagă  găzduire 
undeva sub acoperiş. 
— Cum să nu? Se poate! ‐ sări coana Tinca ospitalieră. Poftiți 
în casă! 
—  Nu,  ‐  traduse  soldatul  ‐  ofițerii  vor  să  doarmă  afară,  în 
cerdac, să fie mai aproape de trupă. 
Mama aduse din casă o saltea mare, umplută cu lână, o aşeză 
pe  duşumea,  aruncă  peste  ea  un  cearşaf  curat  şi  două  perne  uriaşe 
umplute cu puf de pasăre, o plapumă special păstrată pentru musafiri, 
cu  față  din  mătase  roză  şi  lângă  acest  pat  improvizat  aşeză  două 
scaune cu spătar pentru sprijinirea hainelor. 
În  mijlocul  ogrăzii  ruşii  instalară  bucătăria.  Un  cazan  uriaş 
sprijinit pe nişte chirostii adecvate. De undeva se aduse o oaie. Ostaşii 
frânți de oboseala unui marş ce ținea probabil de câteva zile se trântiră 
pe  jos  oblojându‐şi  rănile  de  pe  tălpi.  Un  miros  cazon  plutea  peste 
tufele de hrean. Când soldatul acela ce ştia româneşte mai apăru prin 
fața casei, Gheorghe Petrilă îşi luă inima în dinți şi‐l întrebă în şoaptă: 
— Da cu noi, tovarăş, cum rămâni? Ci sî faci cu România?    

  {PAGE  }
—  România  rămâne  aşa  cum  este.  Doar  Basarabia  o  luăm 
înapoi. În schimb, voi primiți Ardealul. O să aveți guvernul vostru, ca 
şi până acum. Nimic nu se schimbă. 
Lui Gheorghe Petrilă parcă îi mai veni sufletul la loc. Mai ştii? 
Poate o să fie ghine! 
Văzduhul începu să ardă din nou, ca un cuptor plin cu plăcinte 
poale‐n brâu, aşa cum „împuşca” mama în zilele ei bune.  
Ruşii  curgeau  fără  număr    pe    culmea    dealului    Zghera,    îi   
vedeau   cu   ochii   lor,   dar capacitatea   de   a   percepe   această   
realitate      încă      nu‐şi      slobozise  resorturile  ei  intime,  rămânând 
undeva  în  urmă.  Mai  aveau  nevoie  de  timp,  schimbarea  fusese  prea 
neaşteptată  şi  timpul  îi  completa  fără  grabă  piesele  lipsă  pentru  a 
putea privi  lucizi  în dosarul  istoriei. Treceau pe nesimțite minutele, 
orele  şi  ei  continuau    să  trăiască    o  aventură,  deşi  nu  se  întâmpla 
nimic  deosebit.  Gheorghe  P.  Huşanu    umbla  aiurea  prin  curte,  prin 
grădină, făcându‐şi de lucru cu te miri ce. Într‐un târziu se adunară 
cu  toții  în  cerdac  pentru  a  supraveghea  drumurile,  zările,  coloana 
aceea  cenuşie,  aidoma  unui  miriapod  cu  mii  de  picioare.  Ce  s‐o  fi 
ascunzând  dincolo  de  zare?  În  meditațiile  lui  prelungi,    Gheorghe  
Petrilă    confunda  orizontul    dinspre    răsărit    cu  viitorul,  pentru  că 
oamenii,  împreună  cu    pământul    lor  rotund,    se  rostogolesc  în 
permanență înspre zarea răsăritului, acolo unde ni se pare că cerul se 
uneşte cu piatra, cu pădurea, zare mereu aceeaşi şi totuşi mereu alta. 
Niciodată  nu  a  putut  pătrunde  în  taina  acestei  gene  înşelătoare,  de 
lumină şi speranță. 
— Apoi, măi băiete, eu ț‐oi spuni una şi tu sî țâi minti! Pi ruşi 
nu‐i poati bati nimini, câ‐s câtî frunzî şî iarbî. N‐o reuşât el Napolion, 
cum  era  sî  reuşască  Hitler?  Eu  îi  cunosc  pi  ruşi.  Am  luptat  cu  ei  la 
Oituz. Dacă mănâncî o bătaie, ştii ci zâc? Nicivo! Ei bat anuʹ ista la 
noi, noi batim anu ci vine la ei! Şî iaca acuʹ ne‐o prins la mânî. . . ! 
Din casă se auzi deodată vocea neliniştită a mamei: 
— Măi, nʹauʹ! Ia veniți în coa! 

  {PAGE  }
Ne mişcarăm repede până în antret. Mama ne arătă aparatul de 
radio şi ne făcu semn să ascultăm. Din difuzoare izbucni vocea gravă 
a crainicului: 
ʺAtențiune, atențiune, ascultați cu maximă atenție emisiunile 
postului  nostru  de  radio.  Peste  puțin  timp  se  va  transmite  un 
comunicat important pentru țară! 
Urmă o scurtă pauză şi anunțul se repetă, aşa cum avea să se 
mai  repete  până  spre  seară.  O  muzică  de  fanfară  umplu  camera  şi 
antreul. Acest anunț produse o stare de suspans, mai puternică parcă 
decât cu o zi înainte, când curseştenii descoperiră drumul Zgherei plin 
cu coloane ruseşti. Frontul era spart, Armata Roşie trebuie să fi ajuns 
pe  la  Vaslui,  sau  dincolo  de  el.  Ce  ar  fi  putut  să  mai  spună 
Bucureştiul?  
O  linişte  solemnă  puse  stăpânire  câteva  clipe  pe  aparatul  de 
radio dar şi pe cei din jurul lui. Ne vorbea regele.  
—ʺRomâni! După ani de grele împilări şi suferințe, dictatura 
militară  a  lui  Antonescu  a  fost  răsturnată.  România  a  ieşit  din 
războiul purtat de Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Un nou guvern 
de  uniune  națională  a  fost  însărcinat  să  aducă  la  îndeplinire  voința 
hotărâtă a țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. . . ʺ 
Vestea  căzu  ca un trăsnet  peste  cei trei  din fața aparatului de 
radio. Gândurile li se învălmăşeau în cap fără nici o noimă, pe măsura 
ce      Majestatea      Sa      înainta      în      conținutul      Proclamației.   
România  împotriva  Germaniei?  Din  aliați  de  nădejde  împotriva 
bolşevismului  ‐  duşmani  de  moarte?  Sfârşim  un  război  dar  începem 
altul?  De  eliberare?  Țevile  armelor  nu  mai  sunt  îndreptate  spre 
răsărit,  ci  spre  apus?  Duşmanul  se  transformase  peste  noapte  în 
prieten  şi  prietenul  în  duşman?  Ce  întorsătură,  Doamne,  ce 
întorsătură! 
— Adicătili, măi fimeie, sparse tăcerea Gheorghe Petrilă, ce se 
lăsase  după  citirea  Proclamației,  cum  s‐ar  zâci,  nu  mai  suntem  țarî 
ocupatî, fărî învinşî, ci aliați cu aliații! Apoi cel cari o făcut trebuşoara 

  {PAGE  }
aiasta, or n‐o avut încotro, or sî varsî diplomațâia din el, aşa cum dă 
laptili în foc. . . ! 
—  Ruşii  erau  trecuți  de  Vaslui,  tată,  când  îşi  citea  regele 
Proclamația. 
—  Dacî  o  făcea  înainte  di  ruperea  frontului,  măi  băiete,  îl 
mâncau nemții fript, cu toate cî‐i de‐a lor! Şî aşa nu sî ştii încî cini‐i 
şăful! 
Ziua se scurse în ipoteze  şi în speranțe. Noaptea trecu relativ 
liniştită. Glasul tunurilor nu se mai auzea. Dar a doua zi, dimineață, 
când  soarele  urcase  pe  bolta  cerului  până  la  chindie,  în  marginea 
satului  dinspre  Armăşoaia,  câteva  care  încărcate  cu  calabalâcuri,  se 
strecurau hoțeşte prin lunca cu sălcii gălbui. Pe lângă unul din ele îşi 
târa picioarele, ca un mucenic dintr‐o icoană veche, popa Sârbu. 
Se întorcea din scurtul lui refugiu… 
Se  întorceau  fugarii  acasă  din  scurta  lor  bejenie,  se  întorceau 
decepționați  şi  contrariați  de  comportarea  ruşilor.  Nu‐i  spânzurase, 
nu‐i  împuşcase!  Ce  fel  de  bolşevici  mâncători  de  oameni  cruzi,  erau 
ăştia? Le luase doar câte o vacă, două şi pentru ele primiseră o zapiscă, 
un fel de liberă trecere prin fața altor vameşi. Nu înțelegeau o iotă din 
ce  scriau  acolo  ruşii,  dar  ostaşii  care  o  citeau,  făceau  din  mână  un 
semn anume şi‐i îndemnau să plece: …Vpiriod! Damoi! 
Spatele  armatei  sovietice  era  inconmesurabil.  Refugiații  se 
strecurau cu greu printre coloanele ei, atunci când nu le puteau ocoli. 
Statul  major  sovietic  pompa  prin  spărtura  largă  a  frontului  zeci  de 
divizii,  ocolind  cu  dibăcie  întăriturile  şi  închizând  definitiv  cleştele 
ofensivei în zona Galațiului. Douăsprezece divizii germane masate în 
Basarabia, îşi făceau ultima rugăciune către un ...”Gotʺ ce refuza să‐i 
mai  ajute.  Fronturile  alunecaseră  ca  un  şarpe  pe  lângă  nemți, 
lăsându‐i în urmă să mediteze la nemurirea sufletului. 
Curseştenii   aveau   să   descopere   acest   adevăr   abia   la   
vreo săptămână  de   la  proclamația  regală,   când,   pe   neaşteptate, 
într‐o  noapte,  grupuri  numeroase  de  nemți  năvăliră  pe  la  casele 

  {PAGE  }
mărginaşe după o bucată de pâine sau o cană cu lapte. Se strecurau în 
ascuns  prin  păduri,  prin  lanuri  de  porumb  pipernicit  din  cauza 
secetei,  numai  noaptea,  la  adăpostul  întunericului.  Mărşăluiau 
neobosiți în speranța deşartă că se vor putea regrupa undeva, dincolo 
de  munți,  că  se  vor  regăsi  cu  restul  armatei  germane  în  retragere. 
Iluzii  de  oameni  sortiți  pieirii,  desigur.  Ei  nu  aveau  de  unde  şti  că 
drumul  le  era  tăiat  cu  fierăstrăul  de  un  front  care  fugea  acum  spre 
apus  prea  repede  ca  să  mai  fie  ajuns,  spart  şi  depăşit.  Aceşti  soldați 
împrăştiați  prin  toată  Moldova,  împresurați  din  toate  părțile, 
zdruncinați  grav  în  crezul  lor  despre  mitul  supremației  germane, 
semănau cu nişte haite încolțite, cu nişte turme de cerşetori flămânzi. 
Radio  Londra  transmitea  în  ziua  de  24  august,  1944,    la  ora  cinci 
dimineața: „Prin  ieşirea din  luptă a României, Germania pierde mult 
mai mult decât petrolul românesc, întregul edificiu nazist din Balcani 
începe să se năruie. Consecințele pentru viitorul  mers al  războiului  
sunt  incalculabileʺ.   La ora   10, acelaşi post comenta: „În ultimele 
24  de  ore  s‐au  petrecut  evenimente  uimitoare:  Parisul  a  căzut. 
România  a  ieşit  din  război,  germanii  sunt  în  fața  distrugerii  totale. 
Pentru  germani,  efectele  militare  ale    ieşirii  României      din      război   
sunt      incalculabile!      Armatele      germane      din  România  se  văd 
nevoite să se retragă sau să dea o luptă dublă: una împotriva ruşilor, 
alta împotriva românilor!ʺ 
Nu!  Deocamdată,  aici  în  zona  Vasluiului,  nemții  nu  mai 
puteau  visa  la  nici  un  fel  de  rezistență.  Personal  aveam  să  fiu 
martorul  decăderii  lor  spirituale,  numită  în  armată  stare 
morală. 
Într‐o  zi  m‐am  dus  la  vie  să  alung  ciorile  atrase  de 
dulceața strugurilor dați în pârg. Împreună cu Paulică, un bun 
prieten de al meu şi alți colegi de liceu, tocmai puneam la cale o 
incursiune până pe şesul Rafailei, la plopul lui Ştefan cel Mare, 
unde  se  spunea  de  către  cei  ce  trecuseră  pe  acolo,  că  nemții 
lăsaseră grămezi de cartuşe, arme, grenade. Când, dintr‐un lan 

  {PAGE  }
de  cânepă,  îşi  făcu  apariția  pe  neaşteptate  un  grup  de  soldați 
germani. 
— Ruscki sind in dorf? ‐ întrebă unul dintre ei. 
— Nein! ‐ îi răspunsei. 
‐   Soo, gut! 
Pe  fețe  li  se  citea  dezolarea,  înfrângerea,  revolta  față  de 
eroarea  în  care‐i  mânase  Hitler.  Acum  erau  nişte  soldați  de 
plumb,  inofensivi,  aproape  prizonieri.  Pentru  ei,  războiul  se 
sfârşise lamentabil şi înțelegeau foarte bine lucrul acesta. Strânşi 
grămadă în spatele unui gard stufos de râpcă şi spini, nemții au 
schimbat între ei câteva vorbe neînțelese de noi, apoi ca şi cum 
ar  fi  fost  în  fața  unui  tribunal  căruia  ei  trebuiau  să  dea 
socoteală,  şi‐au  tras  armele  de  pe  umeri,  le‐au  scos 
închizătoarele  şi  le‐au  aruncat  într‐un  pâlc  de  cucută  iar 
carabinele  le‐au  izbit  demonstrativ  cu  paturile  de  pământul 
înierbat,  sfărmându‐le  în  bucăți;  îndeplineau  această  operație 
distructivă  ca  pe  un  ritual  în  fața  unor  copii  mari,  pentru  ca 
aceştia  să  transmită  generației  viitoare  imaginea  înfrângerii,  a 
renunțării  la  o  luptă  fără  sens,  a  urii  unor  soldați  germani 
împotriva  stupidului  război  hitlerist  plin  de  promisiuni  şi 
deşert  ca  orice  deşertăciune.  De  câte  suferințe  ar  fi  fost  scutită 
omenirea  dacă  aceşti  soldați  germani,  ajunşi  acum  o  firmitură 
de  epavă  în  mijlocul  unei  Europe  ostile,  şi‐ar  fi  distrus  puştile 
înainte  de  a  fi  curmat  nevinovata  existență  a  unui  singur 
francez sau polon, sau rus! Dar nu au putut să o facă sau nu au 
vrut  să  o  facă.  Gestul  lor  voluntarist  le‐ar  fi  adus  negreşit 
moartea.  Au  preferat  să  omoare.  Destinul  lor  a  fost  legat 
indisolubil de cel al Germaniei, pentru că omul este condamnat 
să rămână robul societății în care a apărut şi l‐a creat şi trebuie 
să‐i  împărtăşească  soarta  bună  sau  rea.  De  aceea,  gestul 
soldaților marelui Reich devenise acum tardiv. Istoria nu le mai 
accepta nici un fel de pocăință.  

  {PAGE  }
—  Deutschland  kaput!  ‐  strigă  către  băieți  unul  dintre 
nemți. 
Copiii marelui Reich îşi renegau patria, se lepădau de ea, 
ca de satana. Dar cine mai putea să‐i creadă, cine putea să‐i mai 
ierte în toiul marii încleştări pe viață şi pe moarte, care a fost cel 
de  al  doilea  Război  Mondial!  Cine  mai  lua  în  seamă  o  biată 
manifestare pacifistă  a  unor  soldați  trădători  în  fața  fuhrerului 
şi duşmani de neuitat în fața ruşilor? Actul lor şi probabil şi al 
altora nu era decât o biată picătură de apă dulce într‐un ocean 
înroşit de sângele Europei, sărat de lacrimile femeilor vădane şi 
copiilor orfani, amărât de jalea şi durerea unei lumi trecută prin 
focul  şi  sabia  unui  nebun  flămând  de  spațiul  vital.  Iertarea, 
îndurarea,  umanismul  erau  acum  de  competența  lui 
Dumnezeu.  Omul  înrăit  de  umezeala  tranşeelor,  cătrănit  de 
pierderea  ființelor  dragi,  abdicase  de  la  condiția  sa  şi  coborâse 
în rând cu fiarele. Homo hominis lupus! 
Fără  arme,  teribilii  soldați  germani  deveniseră  nişte 
paşnici turişti în căutare de peisaje frumoase. Căci ce puteau fi 
acei oameni fără mitraliere, înlocuite cu câte un harag smuls din 
viile  pe  unde  treceau  şi  în  care‐şi  sprijineau  balastul  trupului 
vlăguit  de  putere  şi  îngreunat  de  păcate?  Doar  uniformele  lor 
verzi le mai deconspira identitatea. 
Auf wiedersehen, auf wiedersehen! ‐ şi grupul fugarilor 
se  urni,  ca  la  o  comandă,  spre  creasta  dealului,  printre  butucii 
de  vie,  printre  colibele  de  pază,  ferindu‐se  de  luminişuri, 
amestecându‐se cu umbra pomilor, cu desişul tufelor înalte, cu 
culoarea pământului ce da în galben roşcat. Dincolo de creastă 
trebuiau să coboare pe lângă sat, să‐l depăşească prudenți prin 
lanurile  de  porumb,  pentru  a  se  afunda  apoi  în  pădurea 
Rădionului şi tot aşa mai departe cu „Got mit uns‐ulʺ lor aşezat 
pe  catarama  centironului,  un  „Got”  nerăbdător  să‐şi  cheme  la 

  {PAGE  }
dânsul fii săi rătăcitori, amplificat de sufletul nevăzut al văilor 
şi hățişurilor apropiate din pădurea Rădionului.  

Situația  numerică  a  abuzurilor  săvârşite  de 
unele  elemente  ale  armatei  sovietice  în  dauna 
populației pe teritoriul județului Vaslui 
În război, soldatul cu viața în mână, şi moartea în față, îşi 
pierde  omenia  şi  devine  o  ființă  represivă.  Nu  reproşez  nimic 
ostaşilor  sovietici  pentru  fărădelegile  săvârşite  în  trecere  prin 
Moldova. Ei erau instrumentul unei propagande bolşevice, erau 
buzduganul  care  trebuia  să  lovească  în  duşman,  pentru  că  şi 
ostaşii  români  în  ofensiva  lor  spre  inima  Rusiei  au  săvârşit 
abuzuri. Vreau doar să semnalez ce a însemnat pentru locuitorii 
județului Vaslui „ruperea frontului” la Iaşi. 
Am  găsit  în  Arhivele  Statului  de  la  Iaşi  un  dosar  cu 
rapoarte  ale  Legiunilor  de  jandarmi  din  Moldova.  Aici  îl 
descopăr  pe  curseşteanul  Darie  Constantin,  maior,  mai  târziu 
ajunge colonel, comandantul Legiunii de jandarmi Bacău.59 
Dar  nu  voi  reține  raportul  lui,  ci  al  comandantului 
Jandarmeriei  de  la  Vaslui,  care  semnează  următoarea  situație 
statistică  a  abuzurile  săvârşite  de  ostaşii  sovietici  între  22 
august 1944 – 31 decembrie 1944: 
Devastări de clădiri ale autorităților    78 
Devastări de magazii          30 
Devastări de locuințe      297 
Devastări de ferme şi conace      49 
Devastări de biserici        45 
Vehicule  confiscate:  5  auto,  1609  căruțe,  2034  care,  111 
trăsuri, 50 docare. 
                                                      
  Arhivele  statului  Iaşi,  Fondul  Regiunii  de  Jandarmi  Iaşi, 
59

Dosar nr.128. 
  {PAGE  }
Cereale confiscate: 
Grâu        1325322 kg 
Orz          594200 kg 
Porumb       1893850 kg 
Ovăs         451970 kg 
Făină de grâu       129800 kg 
Făină de porumb     132500 kg 
Cartofi          969350 kg 
Mazăre         270000 kg 
Fasole          30800 kg 
Animale: 
Cai           2344 
Boi           3228 
Oi          16679 
Porci           2822 
Tauri              57 
Vaci          1096 
Junci           285 
Băuturi: 
Vin        183360 litri 
Țuică         19460 litri 
Valori în lei            23544100 
Femei siluite         148 
Cetățeni jefuiți        1605 
Împuşcați           27 
Răniți             20 
Semna comandantul Legiunii de Jandarmi Vaslui 
Maior Tofan 
Dosarul  amintit  conținea  listele  nominale  cu  păgubiții  şi 
pierderile suferite. Curseştii nu figura printre ele. Dar eu cunosc 
că cele câteva zile cât trupele sovietice au stat prin Curseşti şi‐
au procurat hrana de la săteni. Personal, eu şi părinții mei, am 

  {PAGE  }
fost  serviți  cu  o  excelentă  tocăniță  cu  carne  de  oaie  luată  de  la 
cineva.  Apoi  toți  refugiații  din  sat  ajunşi  pe  drum  de  trupele 
sovietice  şi  întorşi  acasă,  au  fost  păgubiți  de  o  parte  din 
animale. Lucru firesc, trupele trebuiau hrănite. 
Ce  se  lua  de  prin  casele  oamenilor?  Înşir  o  seamă  de 
obiecte  care  în  mod  normal  nu  foloseau  pentru  hrana  trupei: 
broboade,  căciuli,  ceasuri,  şervete,  stupi  de  albine  (chiar 
părinților  mei  li  s‐a  devastat  un  stup),  haine,  covoare,  lână, 
pielicele de miel, lenjerie, rochii, bani, lăicere, lemne, scânduri, 
frânghii,  untură  de  porc,  maşini  de  cusut,  căldări,  plapome, 
țesături,  haine,  încălțăminte,  săpun,  fețe  de  masă,  aparate  de 
radio,  ceară,  gaz,  tutun,  maşini  de  tocat  carne,  fiare  de  călcat, 
coveți,  brice,  lămpi,  prostiri  de  pat,  tacâmuri,  valize,  dulceață, 
tablă, cazane de țuică, butoaie, maşini de tuns, foarfece, aparate 
foto etc. 
Aşa au fost primele zile ale invaziei sovietice. Am reținut 
acest fragment de jurnal, evenimentul trăit de curseşteni având 
o  mare  încărcătură  istorică,  cât  şi  rapoartele  organelor 
româneşti  în  legătură  cu  pierderile  suferite  de  oameni.  Dar 
nenorocirile  nu  se  opreau  aici.  Ele  abia  începeau…Viața 
răzeşilor  din  acest  sat  ascuns  între  dealuri,  avea  să  treacă  prin 
transformări şi întâmplări dramatice ce merită să fie cunoscute. 
În  consecință  voi  transcrie  mai  jos  un  raport  –  bilanț  ținut  în  
Şedința  Camerei  Deputaților  din  7  martie  2000,  respectiv  ‐ 
discursul    {  HYPERLINK 
ʺhttp://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.mp?idm=83&cam=2
&leg=1996ʺ \t ʺPARLAMENTARIʺ } 
Domnule preşedinte,  
Domnilor deputați,  
În declarația mea politică de astăzi, 7 martie 2000, încerc 
să scot în evidență două momente fatale pentru viața şi istoria 
politică a României, pentru destinele ei până în zilele noastre.  

  {PAGE  }
Cel dintâi moment se leagă de formarea primului Guvern 
comunist  din  România,  la  6  martie  1945,  acum  55  de  ani,  sub 
conducerea fostului proprietar de moşii şi proprietar de bancă, 
duplicitarul Petru Groza.  
Guvernul  condus  de  acesta  din  urmă  se  proclamă  de 
ʺlargă concentrare democraticăʺ. În realitate, încă de la formarea 
sa,  Guvernul  Groza  a  suprimat  treptat  tradiția  democrației 
româneşti, răsturnată în Decembrie 1989, deschizând calea spre 
dictatura comunistă.  
Scenariul  instaurării  unui  guvern  comunist  începe  încă 
din  noiembrie  1944,  când  comisarul  sovietic  Vâşinski,  numit 
ʺşarpele cu ochelariʺ, soseşte la Bucureşti, unde schițează planul 
de  transformare  a  României  într‐o  gubernie  rusească.  Dacă 
până  la  12  septembrie  1944,  comuniştii  aveau  un  singur 
ministru  în  Guvern,  în  persoana  intelectualului  comunist 
Lucrețiu  Pătrăşcanu,  la  Justiție,  ucis  mai  târziu  de  colegii  lui 
comunişti, acum intră al doilea ministru în Guvern, în persoana 
lui Taşcovici, devenit Teohari Georgescu. La 28 februarie 1945, 
Vâşinski  revine  în  România,  de  data  aceasta  cu  ordinul  expres 
de  a  instala  un  nou  Guvern,  în  numai  8  sau  4  zile.  El  cere  o 
audiență la Majestatea Sa Regele Mihai I, care se opune cererii 
sale.  În  fața  acestei  situații,  încep  amenințările.  Vâşinski,  după 
vechiul  obicei  al  casei,  bate  cu  pumnul  în  masă  şi  strigă 
amenințător  către  rege:  ʺOri  dizolvi  imediat  Guvernul,  ori 
România va înceta să mai existe ca țară!ʺ  
Acesta  a  fost  dialogul,  de  fapt  ultimatumul  rostit  de 
Vâşinski  la  5  martie  1945,  din  care,  a  rezultat  primul  Guvern 
comunist  din  România,  cum  arată  cu  multă  profunzime  şi 
acribie  Aurel  Sergiu  Marinescu,  în  dramatica  sa  carte  
ʺPrizonier  în  propria  țarăʺ,  care  ar  trebui  declarată  ʺCarte 
Testamentʺ pentru generații.  

  {PAGE  }
Măsurile  represive  ale  Guvernului  Groza  au  început  cu 
incitarea  maselor,  chemarea  lor  în  stradă,  incitare  la  violență, 
avansând ʺmineriadeleʺ, cu răfuieli de moment, prin pedepsirea 
ʺduşmanilor poporuluiʺ. În Guvernul Groza intră Ghiță Dej, la 
Comunicații,  avându‐l  ca  subsecretar  de  stat  pe  Ion  Gheorghe 
Maurer,  slujitor  fidel  al  acestuia  şi  lui  Ceauşescu,  apoi  R. 
Zăroni, fost administrator la moşiile lui Groza, Constantinescu‐
Iaşi, Lothar Rădăceanu şi alții.  
Presa a declanşat o campanie furibundă, de intimidare şi 
acuzații  la  adresa  oamenilor  de  valoare,  sub  conducerea 
malefică  şi  dură  a  falşilor  intelectuali  Miron  Constantinescu, 
Leonte Răutu şi Silviu Brucan, cei care au introdus în ideologia 
zilei  lupta  cu  ʺtrădătorii  de  țarăʺ,  cu  ʺuneltele  anglo‐
americanilorʺ,  cu  ʺvânzătorii  de  patrieʺ,  cu  ʺduşmanii 
poporuluiʺ,  într‐un  cuvânt.  În  acele  momente  s‐au  născut 
ʺTribunalele  poporuluiʺ,  cu  acuzatori  publici,  declanşând 
teroarea împotriva tuturor duşmanilor de clasă.  
Decretul  comunist  nr.207  din  1945  chema  la  violență  şi 
ură împotriva semenului. De atunci s‐au moştenit aceste valori 
ale  răului  comunist,  până  în  zilele  în  care  trăim,  intrând  în 
conştientul şi subconştientul oamenilor unei generații oprimate. 
În  consecință,  în  câțiva  ani,  Guvernul  Groza  a  desființat 
partidele  istorice,  a  desființat  monarhia  tradițională  în 
România, a distrus valorile culturii româneşti, înlăturându‐le şi 
înlocuindu‐le  cu  anacronicul  percept  comunist  al  omului  cu 
ʺorigine socială sănătoasăʺ, deschizând calea selecției artificiale, 
nu cea naturală, a valorilor.  
Cel  de‐al  doilea  moment  la  care  vreau  să  mă  refer  este 
legat de ucazul dat de către Plenara C.C. al P.M.R. (nu devenise 
încă  P.C.R.)  din  3‐5  martie  1949,  prin  care  s‐a  început 
cooperativizarea agriculturii româneşti, de fapt comunizarea ei, 
prin  distrugerea  sistematică,  pe  etape,  a  proprietății  şi  a 

  {PAGE  }
sentimentului  de  proprietate  la  români,  distrugere  care  s‐a 
încheiat în anul 1962, deci pe un traseu de numai 13 ani. Cum a 
fost  posibil?,  ne  putem  întreba  astăzi,  în  anul  2000.  Răspunsul 
trebuie  căutat  în  obiectivele  satanicei  Plenare  din  3‐5  martie 
1949,  care  a  deschis  drumul  terorii  fizice  şi  psihice,  a 
schingiuirilor  de  tot  felul,  a  deportărilor  şi  arestărilor  în  masă, 
fără nici o judecată, silind țărănimea să renunțe la moştenirile ei 
strămoşeşti. 
 Într‐un  timp  record,  au  fost  arestați  şi  deposedați  de 
restul  de  50  de  hectare  de  pământ  moşierii  şi  fruntaşii  satelor, 
numiți  cu  nume  de  împrumut,  ʺchiaburiʺ.  Peste  100.000  de 
familii  au  fost  arestate,  adică  280.000  de  ființe  omeneşti, 
umplând  gările,  pentru  a  fi  duşi  la  peste  200  de  km.  de 
domiciliul lor, fiind considerați ʺpericuloşiʺ. ʺPericuloşiʺ pentru 
cine? De fapt, se încerca intimidarea celorlalți, prin frică.  
Decretul  155  din  4  aprilie  195360  (n.n.)de  grațiere  a 
țăranilor condamnați în sectorul agricol între anii 1950‐1953, cu 
pedepse  de  până  la  doi  ani  (sub  incidența  căruia  scapă  de 
închisoare şi tatăl meu, Gh.P.Huşanu n.n.) scotea din închisorile 
comuniste  89401  țărani  încarcerați  pentru  vina  neîndeplinirii 
planului  de  cultură  sau  însămânțări  şi  nepredarea  cotelor,  iar 
80.077  țărani  pentru  infracțiuni  încadrate  în  art.183/1949 
(nedesmiriştiri,  nestropitul  pomilor  şi  viilor,  nevăruitul 
pomilor,  netransportarea  lemnelor,  încălcarea  circulației 
băuturilor  alcoolice,  specula,  exercitarea  clandestină  a  meseriei 
şi comerțului ). 
Între  1  septembrie  şi  7  noiembrie  1949  Securitatea 
reținuse 23597 persoane, 10152 fiind țărani (4518 mijlocaşi, 2976 
săraci, 2655 chiaburi. 

                                                      
  Comisia  prezidențială  pentru  analiza  dictaturii  comuniste 
60

din România, Raport final 2006. 
  {PAGE  }
Într‐un raport al MAI din 1951‐1952 se menționa situația 
arestărilor:  34738  persoane  (22088  fiind  țărani  chiaburi,  7226 
mijlocaşi şi 498 cu gospodărie mică.61 
 
Toate  au  pornit  de  la  Plenara  din  3‐5  martie  1949, 
declarată ʺistoricăʺ, pentru că i‐a jefuit pe oameni de avuția lor 
ʺde‐o viațăʺ. Se uita că țăranul român a cultivat pământul şi am 
fost,  ca  țară,  ʺgrânarul  Europeiʺ,  fără  să  fi  cunoscut  socialista 
gospodărire a pământului, prin ʺcuiburi în pătratʺ, aduse de la 
sovietici.  
Declar,  în  Parlamentul  României,  că  există  un  lucru 
inadmisibil,  anume  că  nici  până  astăzi  comuniştii  români  n‐au 
recunoscut  public,  în  fața  țării,  că  colectivizarea  satelor 
româneşti  s‐a  făcut  prin  forță,  peste  voința  țărănimii,  aplicând 
regimul  fricii,  al  terorii,  al  violenței  şi  al  urii  celuilalt  de  lângă 
noi.  
Va  trebui  să  vină  o  zi  în  care  să  se  deschisă  procesul 
colectivizării satelor româneşti, început cu surle ideologice, în 3‐
5 martie 1949, acum 51 de ani, şi terminat cu crime de nedescris 
în 1962.  
Iată de ce am pus în atenția Parlamentului României cele 
două  momente  fatale  pentru  viața  țării  şi  a  oamenilor  acestei 
țări.  
Vă mulţumesc. (Aplauze în partea dreaptă a sălii de
şedinţă.)
 

 

                                                      
61 Comisia prezidențială citată. 
  {PAGE  }
3.4.2. Debutul cooperativizării forţate
După  14  ani  de  frământări  politice  şi  activitate 
propagandistică  a  guvernării  comuniste,  la  Curseşti  ia  ființă 
Gospodăria  Agricolă  Colectivă,  formată  din  38  de  familii  şi  89 
de hectare teren – pentru început. Pe traseu li se mai adaugă 52 
de familii, fie din Întovărăşirea agricolă înființată cu câțiva ani 
înaintea colectivei, fie prin venirea altor membrii, aducând cu ei 
6 vite de muncă, un tăvăluc de netezit arătura, 16 pluguri şi un 
fond de 1010 lei. 
În fruntea campaniei agricole din primăvara anului 1961 
erau: 
Lupu Gh. Gheorghe, preşedintele cooperativei 
Neamțu Titus, tehnician agronom 
Lăzanu Petru – agent veterinar 
Stamate Gheorghe, preşedintele G.A.C. Curseşti 
Huşanu C. Vasile, preşedintele întovărăşirii agricole 
Măciucă Mihai, agent colector 
Apostol Petru, referent principal 
 
 
Dintr‐un  document  al  Sfatului  popular  al  comunei 
Curseşti din 196162 aflăm că la 6 martie s‐a ieşit la câmp cu mic 
cu  mare  şi  s‐au  făcut  primele  semănături:  12  ha  orz,  15  ha 
mazăre, 7 ha borceag; s‐au mai arat 26 ha, s‐au desfundat 4 ha 
pentru  plantarea  unei  vii.  Planul  de  cultură  din  acel  an  era 
următorul:  Floarea  soarelui  –  100  ha,  sfeclă  de  zahăr  –  15  ha, 
ovăz – 15 ha, lucernă – 15 ha, borceag – 11 ha, porumb boabe – 
265 ha, porumb siloz – 30 ha, cartofi – 5 ha, cânepă – 5 ha, fasole 
de cultură pură – 10 ha, fasole intercalată 150 ha. 

                                                      
62  Arhivele  Statului  Vaslui,  Fondul  arhivistic  al  comunei 
Curseşti. 
  {PAGE  }
Şi acum un mic episod vorbitor de la sine: 
Organele  locale  ale  puterii  de  stat  aveau  probleme  cu 
conducerea  GAC.  Le  trebuiau  un  preşedinte  destoinic  şi  s‐au 
oprit  asupra  lui  Gh.  Stamate,  un  tânăr  destoinic,  din  familia 
Stămăteştilor,  răzeşi  vechi  în  sat.  Gheorghe  însă  refuză  să 
primească această însărcinare. 
Organele  puterii  locale  se  retrag  strategic  şi  se  pun  la 
pândă. Nu aveau un om mai bun de pus în fruntea colectivei. Şi 
într‐o  seară,  pe  când  Gh.  Stamate  se  întorcea  de  la  pădure, 
sfătuit de pădurar, cu un car cu lemne de foc, la intrarea în sat îi 
ies înainte primarul, milițianul şi o trupă întreagă de activişti. 
Întrebarea  a  fost  scurtă:  Gheorghe,  ce  alegi?  O 
condamnare  la  închisoare  pentru  furt  din  avutul  statului  sau 
preşedintele colectivei noastre? 
Oricine ar fi optat pentru preşedinție.63  
Şi după  câte s‐a auzit, Gheorghe Stamate a fost un bun 
organizator. 
Să  aruncăm  o  privire  şi  asupra  conducerii 
administrative  a  comunei.  La  29  octombrie  1967  are  loc 
adunarea  pentru  Darea  de  seamă  a  Comitetului  executiv  al 
Sfatului  Popular  al  comunei  Curseşti.  În  raport  se  preaslăvesc, 
cum era obiceiul, realizările, respectiv electrificarea satului, dar 
se subliniază neachitarea contribuției băneşti (în medie câte 180 
lei de familie). La sfârşitul anului 1966 restanța datoriilor față de 
Întreprinderea  Electro‐montaj  Vaslui  era  de  44.841  lei,  printre 
răi  platnici  numărându‐se  Cocuz  I.  Nicolae,  Pădure  Irimia, 
Bolea  Gheorghe,  Neculai  Palade,  Andone  Alexandru,  Niță 
Gheorghe, Huşanu P. Gh (tata), Petrilă I. Gh., Stamate Dumitru, 
Nica D. Petru, Petrilă I. Gh., Caliniuc I. Ioan, Moroşanu Jănică, 
Gheorghe Molocea. 

                                                      
63 Din mărturisirile Ecaterinei Huşanu 
  {PAGE  }
O  altă  „gloabă”  pe  spatele  sătenilor  era  „contribuția 
voluntară  în  muncă”,  instituită  prin  H.C.M  1793/17  decembrie 
1965. Bărbații şi femeile între 18 şi 45 de ani aveau obligația să 
depună 6 zile muncă neplătită pe an la lucrări obşteşti; în cazul 
Curseştiului  –  întreținerea  drumului  comunal  Armăşoaia  –
Curseşti.  Şi  sfatul  popular  fixează  în  sesiune  o  listă  de  301 
persoane.  Din  Curseşti  Vale  sunt  trecute  pe  tabel  52  de 
persoane – cu 312 zile muncă. 
Înainte  de  a  transcrie  tabelul  m‐aşi  întreba  care  mai  era 
diferența între socialism şi feudalism, unde țăranii erau obligați 
față  de  boier  să  presteze muncă  gratuită  pe  partea  de  pământ 
rezervată  stăpânului  ‐  la  arat,  semănat,  strângerea  recoltei, 
cositul şi strânsul fânului etc. (În afară de o zecime din recolta 
obținută datorată feudalului şi cadourile de ziua lui). Obligațiile 
în muncă vor creşte cu timpul, pe măsură ce se va mări rezerva 
agricola  a  stăpânului  de  pământ  (sec.XVI‐XVII).  Pe  lângă 
muncile agricole, țăranii mai erau obligați la diferite alte munci: 
să taie lemne pentru stăpâni, sa transporte cu vitele lor la curtea 
stăpânului  produsele  agricole  şi  materiale  de  construcție,  să 
repare iazurile şi morile etc. 
Din toate timpurile s‐a stors vlaga din țăran cât s‐a putut. 
Şi astăzi țăranul este exploatat indirect prin foarfeca prețurilor, 
intermediarii  de  la  tejghea  câştigând  mai  mult  decât 
producătorul. Mi‐am pus întrebarea însă pentru a ilustra că nici 
socialismului nu i‐a fost milă de țărani. 
Şi  iată  şi  numele  celor  impuşi  la  corvadă.  I‐am 
nominalizat pe toți, fiindcă au fost fiii Curseştiului şi au îndurat 
toate  vitregiile vremurilor:64 
Număr  Numele şi prenumele  Numărul  zilelor  de 
curent  prestat voluntar 

                                                      
64 Arhivele Statului Vaslui, Fd.comunei Curseşti 
  {PAGE  }
1  Iacob Vasile  6 
2  Pădure Irimia  6 
3  Pădure Elena  6 
4  Hordilă Maria  6 
5  Naşcu Elena  6 
6  Gâfei Ioan  6 
7  Bolea Neculai  6 
8  Palade Elena  6 
9  Epuraş Valerica  6 
10  Stamate Margareta  6 
11  Juverdeanu Petru  6 
12  Epuraş V. Vasile  6 
13  Epuraş V. Ecaterina  6 
14  Ciobanu Costică  6 
15  Ciobanu C. Maria  6 
16  Munteanu C. Tinca  6 
17  Popa C. Valentina  6 
18  Bolea V. Tinca  6 
19  Huşanu Neculai  6 
20  Huşanu Maria  6 
21  Bordeianu C. Ghe.  6 
22  Băisan Sandală  6 
23  Stamate Alexandru  6 
24  Stamate Constantin  6 
25  Huşanu V. Elena  6 
26  Nica B. Maria  6 
27  Pădure Constantin  6 
28  Apostol Adela  6 
29  Apostol Veronica  6 
30  Palade V. Natalia   6 
31  Bolera Gh. Constantin  6 

  {PAGE  }
32  Moraru I. Gheorghe  6 
33  Irimia Grigore  6 
34  Irimia Gr. Elena   6 
35  Apostol V. Neculai  6 
36  Focşa Alexandru  6 
37  Palade Aurel  6 
38  Dănăilă Olga  6 
39  Munteanu C. Maria  6 
40  Ciumandru Augustina  6 
41  Băisan Eugenia  6 
42  Corduneanu Elena  6 
43  Băisan I. Margareta  6 
44  Huşanu Gh. Dumitru  6 
45  Palade V. Tinca  6 
46  Bolea Gh. Constantin  6 
47  Huşanu V.Vasile  6 
48  Stamate Gh. Mihai  6 
49  Palade A. Elena  6 
50  Dănăilă V. Vasile  6 
51  Negoiță Tinca  6 
52  Ileşiu Elena  6 
Preşedintele Comitetului executiv 
Petrilă Constantin       
Secretar 
P.Motaş 
 
Din  tabelul  de  mai  sus,  în  care  sunt  obligați  la  prestare 
de  muncă  voluntară  doar  52  de  persoane,  reiese  că  restul 
viețuitorilor din Curseşti până la peste 680 de suflete  erau fie în 
vârstă de peste 45 de ani, fie copii până în 18 ani. 
 

  {PAGE  }
Înscriem  mai  jos  şi  un  tabel  cu  deputații  aleşi  în  Sfatul 
popular  al  comunei  Curseşti  în  anul  1961  –  în  total  23  de 
deputați din care din Curseşti‐Vale: 
1.  Gâza  D.  Elena,  Popa  I.N.Dumitru  (care  îndeplinea  şi 
funcția  de  vicepreşedinte  al  Comitetului  executiv  al  Sfatului 
popular), Botez Tr. Gheorghe, Munteanu C. Constantin, Pricop 
T.Gheorghe,  Lazanu  P.  Maria,  Lăcătuş  N.  Maria,  Andone  V. 
Alexandru.65 
Din  acelaşi  raport  al  Comitetului  executiv  al  Sfatului 
popular al comunei Curseşti mai aflăm că organele de la raionul 
Vaslui  forțau,  ca  de  obicei,  obligațiile  de  a  contracta  produse 
agricole  pentru  fondul  centralizat  al  statului,  impunând  cifre 
mult mai mari față de recoltele ce se obțineau. 
Cu toate presiunile ce se făceau, la Curseşti s‐au găsit şi 
oameni  care  nu  s‐au  supus  mecanic.  Deputații,  precum  şi 
preşedintele Întovărăşirii agricole (prima formă de socializare a 
agriculturii româneşti de după 1944) Huşanu C. Vasile şi Naşcu 
Constantin – secretar, nu sunt de acord cu cifrele impuse. Lor li 
se alătură şi Perju Zaharia din satul Toporăşti. 
Şi la sfârşitul anului agricol din 1961 realizarea planului 
de  contractări  a  produselor  agricole  la  fondul  centralizat  al 
statului arăta astfel: 
Nr.crt  Denumirea  Plan kg.  Realizat kg. 
produsului 
1  Grâu  6750  5300 
2  Porumb boabe  13200  4300 
3  Floarea soarelui  3300  4350 
4  Fasole  500  375 
  TOTAL  23750  14325 
Predat mai puțin cu 9425 kilograme. 

                                                      
65 Arhivele Statului Vaslui, Fd.comunei Curseşti, Ds.4, vol I. 
  {PAGE  }
 
Situația pe comuna Curseşti era asemănător de negativă: 
Nr.crt.  Denumirea  Plan  Realizat 
produsului  Kg.  Kg 
1  Grâu  26250  18.050 
2  Porumb  43250  16050 
3  Floarea soarelui  11900  12750 
4  Fasole  2545  920 
  TOTAL  83945  47770 
 
Situația  este  semnată  de  Margaş  Gh.,  preşedintele 
Sfatului popular Curseşti şi secretarul lui, Hanganu Constantin. 
Cifrele  de  plan  nerealiste  impuse  de  activiştii  raionului 
Vaslui nu se îndeplinesc cu 36175 kg. 
Aici  ar  trebui  să  adăugăm  şi  faptul  că  fertilitatea  solului 
comunei  Curseşti  (categoria  III‐a)  nu  asigura  producții  mari  la 
ha  chiar  dacă  agrotehnica  aplicată  în  perioada  socialistă  se 
îmbunătățise  radical  față  de  perioada  privată.  O  statistică  din 
anul  1958,  anul  înființării  G.A.C.,    arată  că  s‐au  obținut 
următoarele recolte la ha: la grâu: 295 kg.; la porumb: 800 kg.; la 
floarea soarelui‐ 200 kg./.!!! 
După cum se poate observa – la grâu nu se obținuse nici 
sămânța băgată în pământ! 
Cei  care  au  luat  cuvântul  la  Raportul  Comitetului 
executiv al Sfatului popular, dau vina neîndeplinirii planului de 
predare  la  fondul  centralizat  al  statului,  pe  desfăşurarea  unei 
slabe  munci  politice.  De  fapt,  era  tot  ce  se  putea  spune  în 
apărarea  lor.  Autocritica  era  singurul  mijloc  ce  te  apăra  de 
consecințe mai grave. 
Secția  agricolă  a  raionului  se  preocupa  de  creşterea 
pregătirii profesionale a colectiviştilor, ceea ce  nu era un  lucru 

  {PAGE  }
rău. În anul 1964 erau organizate la Curseşti aşa zise cursuri de 
mase.  
La Cursul „Creşterea animalelor” participau 14 persoane 
– profesor ing. Bălănescu Silvia; 
La  alt  curs,  unde  elevii  ajunseseră  în  anul  III,  participau 
19 persoane, instruite de învățătorul Nicolae Ganceruc. 
În acel an 1964 la Curseşti se semănaseră 520 ha cu grâu 
din  care  56  de  hectare  au  fost  întoarse  din  cauza  timpului 
nefavorabil şi grâul s‐a recoltat doar de pe 464 hectare.66 
Tot în acest dosar mai găsim şi alte informații interesante. 
În Curseşti‐Vale se aflau 25 de fântâni. Şi încă una: 
„Vă  rugăm  să  verificați  dacă  pentru  toate  aparatele  de 
radio ce le dețineți posedați autorizație legală de folosire. În caz 
contrariu vă invităm ca în termen de 24 de ore să vă prezentați 
la Oficiul PTTR de pe raza căreia funcționați pentru intrarea în 
legalitate, în conformitate cu HCM nr.925.” 
Membrilor  colectivişti  din  Curseşti  li  s‐au  dat  loturi  în 
folosință,  care  nu  trebuiau  să  depăşească  0,30  ha.,  unde 
ceapistul cultiva de‐ale mâncării pentru consumul casei. 
Iată  şi  o  situație  precisă.  O  publicăm  pentru  că  ea 
vorbeşte despre un exces al planificării socialiste până la ultima 
celulă a societății, ceea ce s‐a dovedit în practică o utopie. 
 
Comuna  Număr  Total  Din care 
colectivişti  Teren  Curți  Vie  Livadă  Arabil 
cap de familie  ha 
Curseşti  625  203,75  18,59  31,16  0,12  153,88 
*Situația  include  şi  satele  Toporăşti,  Curseşti  Deal  şi 
Rapşa. 
 

                                                      
  Arhivele  statului  Vaslui,  Ds.  Nr.10,  vol.1  din  Fondul 
66

comunei Curseşti. 
  {PAGE  }
Pe ternul arabil s‐au cultivat: 
Furaje pentru animale –   41,25 hectare 
Porumb pentru hrană –   95 hectare 
Fasole –     1 hectar 
Pătrunjel –     1 hectar 
Ceapă –     6 hectare 
Morcov –     1 hectar 
Cartofi ‐     8,63 ha 
TOTAL –     153,88 hectare  
 
Fiecare  membru  colectivist  primea  un  plan  de  cultură 
pentru lotul său de 0,30 ha, foarte detaliat şi pentru care trebuia 
să  răspundă  cu  recolta.  Dacă  nu‐l  respecta  trebuia  să  cumpere 
respectivele  produse  şi  să  le  predea  la  fondul  centralizat  al 
statului. Se mai operau şi compensări între produse. 
Situația  de  mai  sus  este  din  aprilie  1964  şi  mai  conține 
informația că se contractase cu Întreprinderea de comercializare 
a laptelui Ursoaia 70.000 litri de lapte de vacă, contract realizat 
în întregime. 
Cifrele vorbesc despre o crescătorie de vaci la Curseşti în 
acea  perioadă,  cât  şi  despre  o  producție  de  lapte 
corespunzătoare. 
Prea  multe  date  despre  situația  economică  a  Curseştilor 
din  timpul  socializării  agriculturii  nu  am  putut  obține,  Fondul 
Direcției  Agricole  Vaslui  depus    la  Arhivele  Statului,  fiind  în 
curs  de  prelucrare.  Dar  nici  nu  consider  că  ar  fi  necesar  să 
umplu  această  carte  cu  cifre.  Istoria  perioadei  socialiste  este 
vastă şi  bunele şi relele ei sunt cunoscute. Astăzi, în condițiile 
creării  unei  clase  capitaliste  în  România,  a  unei  clase  de  mijloc 
care  să  susțină  politic  şi  motivat  orânduirea,  apar,  desigur 
vechile  recile  care  au  condus  la  lozinca  „Proletari  din  toate 
țările  ,  uniți‐vă”!  şi  orânduirea  socialistă  începe  să  ni  se  pară, 

  {PAGE  }
totuşi, justificată pe undeva. Rețin doar o părere a mamei mele, 
ce‐şi  trăia  viața  într‐un  sat  plin  de  oameni,  cărora  nu  le  mai 
ajungea pământul: „Nu ştiu ce s‐ar fi întâmplat dacă nu veneau 
comuniştii să bage țăranii în fabrici, să le dea o bucată de pâine, 
o locuință modernă şi un trai mai bun decât în cocioabele lor!” 
Timpul  va  țese  pânză  de  păianjen  peste  o  epocă 
contestată.  Deja  supraviețuitorii  hulitei  orânduiri  îi  numeri  pe 
degete,  în  timp  ce  de  la  înaltele  tribune  parlamentare  se 
condamnă comunismul, de nişte oameni care o duc foarte bine, 
care  s‐au  îmbogățit  pescuind  în  apele  tulburi  ale  aşa  zisei 
Revoluții. 
Şi dacă din relatările mele despre oamenii Curseştilor va 
reieşi că au suferit, aşa să fie, deşi, fiii de răzeşi, au urcat totuşi 
în  ierarhii  administrative,  ştiințifice  şi  culturale,  aşa  cum  va 
reieşi din cele ce va cuprinde cartea. 

România  încă  nu  fusese  atacată  de  trupele  germane  şi 
avea  o  dezvoltare  care‐i  permitea  să  evalueze  leul  în  perioada 
antebelica  la  cele  mai  înalte  cote  la  Bursele  internaționale, 
clasându‐se  printre cele mai puternice monede de pe continent.  
 Primele  semne  monetare  care  au  apărut  pe  teritoriul  țării 
noastre datează de peste 2.500 de ani. Erau bani din metal, din 
bronz  şi  argint,  aduşi  îndeosebi  de  negustori.  Cea  mai  veche 
emisiune  monetară  de  pe  teritoriul  țării  este  cunoscută  sub 
numele de drahma de la Istros (circa 480 a.Chr), care alături de 
emisiunile drahmei de argint de Callatis (sec. IV a.Chr) si Tomis 
(sec. III a.Chr) sau monedele de bronz (sec. VI a.Chr) au circulat 
local, fiind copiate de triburile geto‐dacice. 
În  secolul  al  II‐lea  a.Chr  a  pătruns  în  Dacia  denarul 
republican  roman.  După  cucerirea  Daciei,  denarul  imperial 
monetar  a  devenit  moneda  oficială,  care  a  continuat  să  se 
mențină în circulație şi după retragerea administrației romane. 

  {PAGE  }
Pe  măsura  dezvoltării  comerțului,  pe  teritoriul  țării  noastre  şi‐
au  făcut  apariția  numeroase  monede.  La  aproape  200,  indică 
istoricii,  numărul  monedelor  care  ar  fi  circulat  în  țara  noastră.  
După  înființarea  statelor  româneşti,  domnitorii  şi‐au  rezervat 
dreptul de a bate monedă. Primele monede ale Țarii Româneşti 
datează  din  timpul  lui  Vladislav  I  ‐  ducații  din  argint.  În 
Moldova,  s‐au  bătut  monede  purtând  însemnele  heraldice  ale 
lui  Petru  Muşat  (1378‐1391),  acestea  fiind  o  imitație  a  groşilor 
din  Galiția.  Sub  domnia  lui  Alexandru  Lăpuşneanu  s‐au  bătut 
dinari, asemănători celor ungureşti. 
Am  strecurat  aceste  informații67  nu  numai  pentru  a 
demonstra excedentul bugetar al comunei Curseşti în 1914, dar 
şi  pentru  a  „lumina”  prezența  comorilor  pe  teritoriul  satului 
Curseşti. 
Despre  depozitul  de  monede  romane  descoperit  pe 
dealurile Curseştilor am scris în capitolul I. Dar aici aş  vrea să 
vorbesc despre mirajul comorilor ce pâlpâiau, din când în când, 
pe  pământurile  acestui  sat  şi  care  au  pus  la  grele  săpături  pe 
mulți dintre localnici. Mulți au săpat degeaba dar unii au avut 
noroc. Iată ce ne mărturiseşte Ecaterina Huşanu, mama mea: 
„Un  curseştian  norocos  a  fost  Gheorghe  Pricop,  de 
profesie  croitor.  Locuia  într‐o  casă  cu  chirie,  proprietatea  lui 
Visarie Pădure. Soția lui era moaşa satului. Într‐o noapte, foarte 
târziu,  cam  prin  anii  1935,  stând  el  aplecat  asupra  maşinii  de 
cusut,  zăreşte  pe  fereastră  cum  mai  sus  de  casă  ieşea  o  flacără 
din pământ. Aleargă până la „minune”, vede focul misterios, se 
întoarce  în  casă,  ia  o  haină  şi  o  aruncă  pe  locul  de  unde  ieşea 
flacăra,  ca  să‐l  însemne.  Îi  spune  moaşei  ce  şi  cum  şi  lasă 
săpăturile pentru a doua zi, tot pe întuneric, să nu fie văzuți de 
cineva. Descoperă un vas din ceramică plin cu monezi de aur şi 

                                                      
67 Revista Capital, 1‐3.01.2004 
  {PAGE  }
argint.  Secretul  „răsuflă”  totuşi  şi  Visarie  Pădure,  proprietarul 
casei,  află  despre  comoară.  Vine  la  chiriaş  şi‐i  cere  să‐i  dea 
monedele,  pe  motiv  că  ele  ar  aparține  bunicului  lui.  Evident, 
Pricop refuză şi în anii următori schimbă monedă cu monedă la 
evreii  din  Pungeşti.  Se  lasă  de  croitorie,  coana  moaşă,  soția  sa, 
consideră că nu este demn de rangul ei un croitor, îl trimite la o 
şcoală  de  agenți  sanitari,  după  care  cumpără  o  grădină  şi‐şi 
construieşte  o  casă.  Se  ocupă  şi  de  apicultură,  reuşind  să 
înmulțească  peste  40  de  stupi  sistematici.  Recolta  sute  de 
kilograme de miere şi o depozita în nişte marmide mari. A avut 
doi  copii:  Paul,  care  ajunge  ofițer  de  securitate  şi  o  fată,  Liica, 
care se mărită şi trăieşte la Vaslui. 
Chiar şi eu, povesteşte Ecaterina Huşanu, am văzut într‐o 
dimineață o comoară arzând dincolo de pământul bisericii, spre 
miază  zi.  Era  lângă  un  pom.  Am  fugit  cu  soțul  meu, 
Gh.P.Huşanu  până  acolo,  am  însemnat  zona,  locul,  apoi  am 
împrumutat  o  sondă  de  la  Gh.  Pădure,  am  sondat  terenul  dar 
nu am găsit nimic. Am presupus că presupusa comoară trebuie 
să fie la o adâncime mare. 
De altfel, patima căutării de comori prinsese pe mulți. Au 
fost unii care şi‐au săpat curțile bucățică cu bucățică dar nu s‐au 
ales  cu  nimic.  Doar  un  cioban,  prin  anii  ʹ60‐ʹ70,  în  urma  unor 
ploi  care  decopertase  islazul,  dă  peste  o  ulcică  cu  bani  din 
argint  de  pe  timpul  lui  Traian.  Îi  împrăştie  pe  la  oameni  prin 
sat,  dar  învățătorul  Nicolae  Ganceruc  află,  cere  sătenilor 
înapoierea banilor şi‐i duce la Muzeul din Iaşi.68 
Prezența  acestor  comori  în  vatra  satului  Curseşti‐răzeşi 
vorbeşte de la sine despre starea materială a locuitorilor acelor 
meleaguri,  despre  vechimea    aşezării,    cu  mult  înainte  de 
atestarea ei documentară, 1473! 

                                                      
68 Mărturiile Ecaterinei Huşanu, n. la 24 ianuarie 1908 
  {PAGE  }

 

3.4.3. Administraţia
Prezint  din  documente  de  arhivă  un  document  de  pe 
când  Curseştiul  era  comună  şi  avea  o  situație  care  mi  se  pare 
echilibrată economic. Iată Contul de gestiune al anului financiar 
1914‐191569 
Balanța: 
Venituri       7185,31 lei 
Cheltuieli      4895, 75 lei 
Excedent bugetar    2349,56 lei 
Încasări efectuate    6962,58 lei 
Plăți efectuate      4006,99 lei 
Excedent bănesc    2955,59 lei 
Veniturile se realizau din: 
Taxă fond comunal    1074,00 lei 
Verificarea măsurilor      131,5   lei 
Taxă vânzări vite      250,00 lei   
Amenzi judecătoreşti      400,00 lei 
Amenzi cârciumi      696,75 lei 
Şi se cheltuia pe: 
Subvenționarea administrației plăşii    619,00 lei 
Subvenționarea serviciului sanitar    495,00 lei 
Poşta rurală          124,00 lei 
Retribuția primarului        480,00 lei 
Retribuția secretarului primăriei    600,00 lei 
Retribuția vătăjelului        240,00 lei 
Iluminat, încălzit        100,00 lei 
Indemnizație pentru locuința notarului  180,00 lei 

                                                      
69 Fondul Arhivei Prefecturii județului Vaslui – 1862‐1950. 
  {PAGE  }
Subvenție pentru monumentul 
„Peneş Curcanul” ce s‐a realizat la Vaslui    10,00 lei 
 
Semnează ca primar – Constantin Leon 
 
 
 
Dar cum se ocupa un post la primărie?70 
Secretarul comunei Curseşti, Plasa „Peneş Curcanul” era 
absolvent  a  6  clase  de  liceu,  dăduse  examen  pentru  post, 
obținuse  media  7,25  şi  terminase  serviciul  militar  în  1933,  cu 
gradul de sergent. Iată ce scria în cererea sa: 
„Sunt de naționalitate român, născut în acest sat, locuiesc 
cu mama mea şi încă 4 frați mai mici ce sunt sub îngrijirea mea, 
căci tatăl nostru a murit. 
Sunt numit ca secretar al acestei comune de la data de 15 
aprilie 1936. 
1939, aprilie 20 
Textul  de  mai  sus  era  al  unei  cereri  către  Prefectura 
Vaslui  pentru  definitivare  pe  post.  La  ea  mai  erau  anexate 
următoarele  acte  pe  care  le‐am  copiat  pentru  a  ilustra 
seriozitatea întocmirii unui dosar de personal pe vremea aceea: 
„Extract din Registrul actelor de naştere pe anul 1911. 
Copilul  Petru  Mihail  Nica  s‐a  născut  la  23  septembrie  ora  6 
antemeridian în casa părinților săi din satul Răzăşi, comuna Curseşti, 
fiu legitim a lui Dumitru Nica în etate de 34 de ani, ambii de religie 
ortodoxă, de profesie agricolă. 
La înregistrare au fost martori: 

                                                      
  Arhivele  Statului  Vaslui,  Fondul  documentar  al  comunei 
70

Curseşti, Dosar nr.31 din 1939. 
  {PAGE  }
Neculai Huşanu în etate  de 55 ani şi Neculai Gh.  Stamate în 
etate  de  45  de  ani,  ambii  de  profesie  agricultori  şi  domiciliați  în 
comună. 
Primarul  comunei  şi  Ofițerul  Stării  civile  era  Dumitru  Nica, 
din plasa Pungeşti, județul Vaslui. 
Martorii neştiind carte au semnat prin punerea de deget. 
Declarant: Dimitrie Nica 
Primar: Dimitrie Nica 
Notar: Neculai D.Cehan. 
 Dosarul mai cuprindea un document: 
 
Regimentul 53 infanterie Galați 
 
   Certificat de bună purtare 
Noi  colonel  Anghelescu  Ion,  comandantul  Regimentului 
53  Infanterie,  în  puterea  art.93  din  „Regulamentul  serviciului 
interior”, 
Certificăm  că  sergentul  Nica  D.Petru,  născut  în  comuna 
Curseşti, județul Vaslui, din mama Aneta, tata Dumitru, având 
talia  1,72/92,  părul  castaniu,  sprâncenele  potrivite,  gura 
potrivită,  ochii  căprui,  fruntea  potrivită,  nasul  potrivit,  gura 
potrivită, bărbia potrivită – semne particulare nu are – a avut o 
bună conduită pe timpul aflării sale sub drapel şi a servit ostaş 
cu onoare şi credință. 
Prezentul  certificat  s‐a  dat  prin  Ordin  de  zi  nr.80/1934, 
după  propunerea  comandantului  companiei  specialități  şi 
comandantul  Batalionului  I/53  infanterie  şi  numai  după  ce  s‐a 
examinat foaia de pedeapsă a solicitantului. 
Făcut la Ungheni în 30 octombrie 1934 
 
Comandantul Regimentului 53 Infanterie 
Lt. Colonel Anghelescu 

  {PAGE  }
     Şeful Biroului mobilizări 
     Căpitan I.Carp 
 
PS. Actul este timbrat cu  timbre cu efigia regelui Carol al 
II‐lea, de 2 lei şi un timbru al aviației de 10 lei. 
La dosar se afla şi: 
Certificatul 7536/8 mai 1939 cu rezultatele examenului pe 
post, fiind clasificat al 10‐lea din 36 de candidați înscrişi. 
Şi încă un document: 
 
Foaie de jurământ 
Jur  credință  Regelui  Carol  al  II‐lea,  jur  să  respect 
constituția  şi  legile  Țării,  jur  să  îndeplinesc  cu  onoare  şi 
conştiință  funcția  ce‐mi  este  încredințată şi  să  păstrez  secretele 
serviciului. 
Aşa să‐mi ajute Dumnezeu. 
Secretar casier 
P. Nica 
 
Proces‐verbal 
Prezentul  jurământ  s‐a  depus  în  fața  noastră  astăzi  3 
martie 1938. 
Primar      Preot 
Ss indescifrabil   Ioan Sârbu 
 
Încă un document la dosar: 
 
Certificat nr.941 
Anul 1937, octombrie 23 
 
Noi primarul comunei Curseşti, județul Vaslui, având în 
vedere petițiunea înregistrată sub numărul 941 din 23 X 1937, 

  {PAGE  }
Certificăm  că  dl.  Petru  D.  Nica  din  această  comună  este 
de  naționalitate  română,  născut  din  părinți  români  Dumitru  şi 
Ana şi nu a fost supus niciodată la vreo confesiune străină. 
Drept pentru care am eliberat prezentul certificat spre ai 
servi la trebuință. 
Primar      Notar 
Ss indescif.      Ss indescifr. 
 
Alt act la dosar: 
 
Liceul  „Mihail  Kogălniceanu”  Vaslui  prin  adeverința 
Nr.124/8 III  arată că tânărul Nica Petru a absolvit clasa a VI‐a în 
anul şcolar 1932‐1933. 
 Şi un penultim act, un certificat dat de primăria Curseşti 
prin care se precizează că dl. Nica Petru îndeplineşte funcția de 
secretar şi casier de la 1 aprilie 1936. 
Şi ultimul din dosar: un certificat de sănătate eliberat de 
către medicul de circumscripție Pungeşti, pe nume Spiridon. 

Continuând galeria curseştenilor care s‐au remarcat prin 
ceva,  m‐am  oprit  şi  la  biografia  lui  Emil  Andone,  a  cărui  frate 
Alexandru,  a  fost  lider  comunist  în  perioada  socialistă,  deşi  se 
trăgea  dintr‐o  familie  de  răzeş.71  Iată  conținutul  dosarului  cu 
Decizia privitoare la numire în funcția amintită: 
Mai întâi un document al primarului de necesitate: 
Noi,  Gheorghe  Chirilă,  primarul  comunei  Curseşti, 
județul Vaslui, 
Având în vedere că la comuna Curseşti postul de secretar 
comunal a devenit vacant prin numirea domnului Petru Nica ca 
notar pe data de 1 august 1945. 
                                                      
  Arhivele  statului  Vaslui,  Fondul  Prefecturii  județului 
71

Vaslui,  Ds.nr.39/1946 
  {PAGE  }
(  Deci  Petru  Nica  a  funcționat  ca  secretar  din  15  aprilie 
1936 şi până în 1945 când avansează în funcția de notar n.n.) 
Având  în  vedere  cererea  dlui  Emil  Andone  înregistrată 
sub nr.1252/13 septembrie 1945, prin care solicită a ocupa acest 
post, 
Având  în  vedere  că  susnumitul  fiind  un  element 
destoinic,  priceput,  cu  garanții  materială  şi  morală,  având  şi  4 
clase secundare 
Având  în  vedere  ordinul  nr.10252  din  12  aprilie  1946  al 
Prefecturii Vaslui prin care ne comunică că, comisiunea pentru 
propuneri,  numiri,  înaintări  şi  transferări  a  funcționarilor 
comunali, în şedința din 30 III 1946 a avizat favorabil numirea 
dlui Emil Andone ca secretar al comunei Curseşti 
În virtutea dispozițiilor Art.15 din Legea Administrativă 
DECIDEM: 
Art.I. Domnul Emil Andone se numeşte de pe data de 1 
aprilie 1946 în funcția de secretar comunal al comunei Curseşti, 
județul  Vaslui,  care  este  obligat  a  exercita  serviciu  conform 
prezentei decizii. 
La Curseşti, 15 maiu 1946 
Primar – Gheorghe Chirilă  Notar ‐P.Nica 
 
Emil Andone absolvise 4 clase de Gimnaziu comercial la 
Vaslui în anii 1944‐1945. Directorul gimnaziului era Tr. Brânzei. 
Interesant  de  reținut  este  Extrasul  din  Registrul  stării 
civile pentru anul 1926: 
Nr.29 
Actul de naştere din anul una mie nouă sute douăzeci şi 
şase, luna iunie, ziua douăzeci, orele zece dimineața 
În ziua de 19 ale prezentei luni, orele zece dimineața, s‐a 
născut  la  casa  părintească  din  satul  Curseşti  un  copil  de  sex 
bărbătesc, căruia i s‐a dat prenumele de Emil, numele de familie 

  {PAGE  }
fiind  Andone,  fiu  legitim  a  lui  Vasile  Andone  de  ani  38  şi  al 
Mariei  Andone,  născută  Oancea,  de  ani  patruzeci,  ambii  de 
profesiune  agricultori,  domiciliați  în  comuna  Curseşti,  județul 
Vaslui. 
Naşterea ne‐a fost declarată de către Marioara Moroşanu 
în calitate de moaşă, care ne‐a înfățişat copilul şi care a fost față 
la  naştere.  Această  declarațiune  ne‐a  fost  făcută  în  prezența 
martorilor Neculai M.Petrilă de ani 55 şi Neculai Huşanu de ani 
65,  ambii  de  profesiune  agricultori,  domiciliați  în  comuna 
Curseşti, județul Vaslui. 
Care  după  ce  li  s‐a  citit,  l‐au  subscris  prin  punerea  de 
deget  neştiind  carte,  împreună  cu  declaranta  şi  cu  noi  Costică 
Leon. 
Ofițer al Stării Civile      Declarantă 
Costică Leon      Mărioara Moroşanu 
Notar : Cehan 
 
Prezenta  copie  fiind  conformă  cu  originalul  certificat  de 
noi 
Primar        Notar 
Gh. Chirilă        Petru Nica 
A se observa că pe lângă oameni de condiție minoră din 
punct de vedere cultural şi material, care sunt puşi să conducă 
destinele  obştiilor  săteşti,  urmaşii  răzeşilor,  acum  căzuți  în 
desuetitudine, grație politicii bolşevice bazată pe lupta de clasă, 
reuşesc  totuşi,  grație  pregătirii  lor  (şi  aceasta  ca  urmare  a 
moştenirii  genetice)  să  ocupe  funcții  administrative  şi  de  tot 
felul, aşa cum vom vedea şi în continuare. 
Şi  iată  şi  salarizarea  personalului  primăriei  Curseşti 
copiată din „Bugetul de cheltuieli al comunei Curseşti pe 1950, 
care avea următorii salariați, deci la 6 ani după invazia rusească 
din 1944: 

  {PAGE  }
Nr.curent  Funcția  Salariu  Necesar 1950 
1  Preşedinte  7700  92400 
2  Vicepreşedinte  5600  67200 
3  Secretar  7000  84000 
4  Referent  4888  58656 
5  Dactilografă  4888  58656 
6  Agent agricol  3328  39936 
7  Guarzi 2  2500  60000 
8  Îngrijitor taur  3328  39936 
9  Cantonier  3328  39936 
comunal 
10  Paznic izlaz  2500  30000 
 
Primăria  avea  3  tauri  de  prăsilă  pentru  care  cheltuiau 
62190 lei/an în 1950. 
După cum reiese din buget, totalul cheltuielilor primăriei 
se ridica în 1950 la 950.080 lei. 

  {PAGE  }
3.4.4. Biserica

Biserica din Curseşti construită în anii 1830 şi reparată în 
ultimii ani de obştea satului. 
 
În  secolul  al  XIV‐lea,  după  formarea  statelor  feudale 
româneşti  de  la  sud  şi  est  de  Carpați  ‐  Țara  Românească  şi 
Moldova  ‐  ca  o  probă  a  deplinei  lor  independențe  politice,  s‐a 
păşit şi la organizarea lor bisericească. În anul 1359 a luat ființă 
în Țara Românească o mitropolie cu sediul la Curtea de Argeş, 
iar în anul 1401, în Moldova, a fost confirmată de Patriarhia de 
la Constantinopol mitropolia cu sediul la Suceava. 
 În  anul  1370,  în  Țara  Românească  se  înființează  o  nouă 
mitropolie la Severin, iar la începutul secolului al XVI‐lea câte o 
episcopie  la  Râmnicu  ‐Vâlcea  şi  Buzău.  La  est  de  Carpați,  în 
secolul  al  XV‐lea  s‐au  înființat  episcopiile  de  la  Roman  şi 
Rădăuți, iar în secolul al XVI‐lea episcopia de la Huşi şi în 1864 
episcopia Dunării de Jos. 

  {PAGE  }
Urmare  a  continui  organizări  şi  întăriri  a  Bisericii 
ortodoxe române, religia creştină făcea parte din viața spirituală 
a  sătenilor,  constituind  un  factor  primordial  de  educație  şi  de 
modelare  a  conştiințelor  oamenilor  simpli,  neştiutori  de  carte, 
dar  plecați  cu  smerenie  să  respecte  cu  strictețe  semnificația 
fiecărei  sărbători,  morala  creştină,  care‐i  scotea  din 
primitivismul  mileniilor  şi‐i  călăuzea  spre  o  disciplină  de 
comportament  în  colectivitate.  Nu  avem  informații  dincolo  de 
secolul XIX, dar ştim din documentele Episcopiei Huşilor că la 
Curseşti exista o Parohie cu  282 de familii cu 1198 de suflete şi 
era  formată  din  satele:  Curseşti‐Mănăstire,  112  familii  şi  516 
suflete  şi  Curseşti‐Răzeşi  cu  170  de  familii    şi  682  suflete. 
Bisericile posedau 15 hectare de pământ date prin Legea rurală 
de la 1864, semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, 12 ha. 
din acestea fiind în folosul clerului. 
Iar  la  Pungeşti,  Nicolae  Şuțu,  cunoscut  ca  statistician, 
economist,  memorialist,  om  de  litere,  este  fondator  al  satului 
Pungeşti‐Vaslui  (1838‐1840),  şi  ctitorul  bisericii  „Sfântul 
Alexandru” de la Pungeşti‐Vaslui (1845), unul dintre fondatorii 
Jockey Clubului din Iaşi (1875). 
Pe  cuprinsul  parohiei  Curseşti  erau  două  biserici:  la 
Curseşti  Mănăstire  (Curseştii  din  Deal  de  astăzi  n.n.),  unde 
Constantin şi Ecaterina Sofronie, proprietarii moşiei, ridicaseră 
din  zid  la 1853  un  locaş  cu  hramul  „Sfântul  Nicolae”,  dar care 
fusese  dărmat  cu  totul  de  cutremurul  din  1940.  În  curtea 
bisericii  pe  1.148  m.p.  se  afla  şi  cimitirul  satului.  La  Curseşti  – 
Răzeşi, biserica din vălătuci cu hramul „Sfinții Voievozi” fusese 
ridicată în 1830. Suferise şi ea în urma cutremurului, dar fusese 
reparată  în  1943.  Preotul  paroh  Ion  Sârbu  era  seminarist  iar 

  {PAGE  }
cântărețul Pavel Potorac „asimilat” Biserica avea o bibliotecă de 
120 de volume.72 
În  Monitorul  Oficial  nr.69  din  25  iunie  1909,  pag.285, 
găsim  o  listă  cu  numele  preoților  şi  diaconilor  care  formau 
colegiul  electoral  pentru  alegerea  reprezentanților  clerului 
mirean  din  județul  Vaslui,  în  consistoriul  superior  bisericesc, 
listă  în  care  figurau  pentru  parohia  şi  comuna  Curseşti  preoții 
Chiril  Nanu  şi  Constantin  Tăbăcariu.  Se  pare  că  Chiril  Nanu 
slujea la biserica din Curseşti Deal!  
Acest consistoriu avea menirea să execute legile votate de 
Sinodul național şi judeca, în materie de disciplină bisericească, 
în primă instanță. 
Alte  informație  despre  bisericile  din  Curseşti:  „Parohia 
Cursăşti avea în 1936 un număr de 218 familii şi 1089 suflete din 
satele:  Curseşti  Mănăstire  cu  88  familii  şi  469  suflete;  Curseşti 
Răzeşi  cu  130  familii  şi  620  suflete.  Era  la  38  km.  depărtare  de 
gara  Vaslui  şi  la  4  km.  de  oficiul  poştal  din  Pungeşti.  Biserica 
parohială  „Sf.Nicolae”  era  construită  în  1832  din  cărămidă  de 
Constantin  şi  Ecaterina  Sofronie,  reparată  în  1925,  deteriorată 
de  cutremurul  din  1940;  biserica  filială  „Sf.  Voievozi”, 
construită  în  1830,  rezidită  în  1842,  din  lemn  şi  vălătuci  era  în 
stare bunişoară. Avea 22 ha pământ din 1864. Paroh era preotul 
Ioan  Sârbu,  studii  seminarul  gr.II,  născut  în  1903,  numit  la  1 
ianuarie 1929. Cântăreț I, Gh. I.Popa, şcoala de cântăreți, născut 
în 1886, numit în 1918; cântăreț II, C.Loghin, şcoala de cântăreți, 
născut 1910, numit în 1934. 
Despre  biserica  „Sfinții  Voievozi”  face  referiri  şi 
„Anuarul  Episcopiei  Huşilor”,  pe  anul  1938  (p.172),  când 
notează  că  biserica  din  Curseşti‐Răzeşi,  la  1842‐1843,  era  o 
construcție din vălătuci. 

                                                      
72 Dan Răvaru, Ibidem, pag.180, 181. 
  {PAGE  }
 
Întreaga  Vale  a  Racovei  cunoştea  o  organizare 
bisericească  unitară.  În  anul  1934  existau  două  circumscripții; 
Armăşoaia  condusă  de  preoții  I.  Cehan  şi  I.  Sârbu  şi 
Dumbrăveni  condusă  de  preotul  Ion  Ştefănescu.  În  adunarea 
eparhială a eparhiei Huşilor, Valea Racovei era reprezentată de 
preotul Ioan Cehan din Armăşoaia.73  
 
Ecaterina  Huşanu  îşi  aminteşte  că  în  sat  încă  înainte  de 
1900,  slujea  un  preot    ‐    Popa  Chirilă.  Locul  preotului  Chirilă 
este luat apoi de preotul Ion Sârbu. 
Din  amintirile  Ecaterinei  Huşanu,  care  a  fost  vecină  de 
casă cu preotul Ion Sârbu, care vine în Curseşti  Vale prin anul 
1928  reținem  că  până  la  preluarea  parohiei  de  către  el,  la 
biserică  au  slujit  diferiți  călugări.  În  copilăria  ei  slujea  un 
călugăr Ursulescu şi prin anii 1920‐1928 slujbele la biserica din 
Curseşti  Vale  le  făcea  preotul  Chirilă,  care  avea  parohie  în 
Curseşti  Deal.  El  a  murit  la  peste  90  de  ani,  în  Postu  Mare  al 
Paştelui. 
Despre  biserica  din  Curseşti‐Vale,  cu  hramul  „Sfinții 
Voievozi”,  documentele  vorbesc  despre  fundarea  ei  în  anul 
1830,  deservită  de  un  preot  şi  un  cântăreț,  făcută    de  obştea 
locuitorilor.  După  anii  1920  funcționau  ca  dascăli  Ion  Popa  şi 
Nică  Potorac,  ambii  cu  case  pe  aceeaşi  uliță  a  satului,  iar  Ion 
Popa vecin cu casa bunicii mele Zoița Petrilă. Ion Popa (numit 
de săteni Dascălul) şi‐a crescut copii cu grijă, unul din ei, Petrică 
Popa ajungând jurist. 
 La un inventar al bisericii din Curseşti întocmit la 1894 şi 
publicat  de  Costin  Clit  în  revista  „Elanul”  nr.25/2003,  după 
arhivele Episcopiei Huşi se consemna: „Una biserică făcută din 

                                                      
73 Ibidem, pag. „Din trecutul bisericii” pag. 188. 
  {PAGE  }
vălătuci,  în  stare  bună,  acoperită  cu  şindrilă,  fondată  în  anul 
1841 (alte surse indică anul fundării bisericii de către de enoriaşi 
în  1830),  cu  o  clopotniță  la  poarta    bisericii,  făcută  pe  4  furci, 
având o turlă acoperită cu şindrilă. 
Biserica  are  ca  proprietate  11  prăjini  loc  împrejurul  ei, 
ograda  bisericii  este  îngrădită  cu  gard  de  scânduri,  în  stare 
bună. 
Cărți:  Evanghelie  (1855),  Liturghier  (1840),  Liturghier 
(1845),  Triod  (1743),  Minei  pe    12  luni  (1776),  Octoih  mare 
(vechi),  Apostol  (1835),  Penticostar  (1834),  Panahidă  (1887), 
Agheasmatar,  Orologiu  (1887),  Te  Deum  (1879),  Prohodul 
Mântuitorului (1847). 
La Curseşti Răzeşi biserica de vălătuci cu hramul „Sfinții 
Voievozi”  fusese  ridicată  în  1830,  suferise  şi  ea  la  cutremurul 
din decembrie 1940, dar fusese reparată în 1943, preot paroh era 
Ioan  Sârbu,  seminarist  iar  cântăreț  Pavel  Potorac  ”asimilat”, 
completează  informațiile  Dan  Răvaru  care  ne  vorbeşte  că  la 
această  biserică  era  şi  o  bibliotecă  parohială  de  120  de  volume 
(Cartea întâia a Racovei p.181). 
 
Dar încă o informație cu numele şi prenumele preoților şi 
diaconilor  urbani  şi  rurali  din  județul  Vaslui,  care  urmau  a 
forma  colegiul  electoral  pentru  alegerea  reprezentanților 
clerului  mirean  din  acest  județ,  în  consistoriul  superior 
bisericesc, publicată în Monitorul oficial nr. 69 din 25 iunie 1909 
(p. 2895) la poziția 23: 
23. Pr. Chiril Nanu, parohia şi comuna Cursăşti. 
Deci în anul 1909 – la Curseşti era preot Chiril Nanu, aşa 
cum  îşi  aminteşte  Ecaterina  Huşanu,  numai  că  sătenii  îi 
spuneau popa Chirilă şi parohia lui era în Curseşti Deal. 

  {PAGE  }
Am  reținut  în  acest  subcapitol  referitor  la  biserica  din 
Curseşti  toate  informațiile  găsite  în  diferite  surse.  Dar  în  final 
consemnez,  după  părerea  mea,  cea  mai  autentică  informație 
obținută  de  la  preotul  Marius  Floareş  ce  păstoreşte    în  aceste 
zilele ale anului 2009 enoriaşii celor două sate: Curseşti Deal şi 
Curseşti Vale: 

Biserica  Curseşti  Vale  –  a  fost  construită  în  anul  1821, 


din  scândură,  de  către  Ioan  şi  Catinca  Lucache  şi  păstorită  de 
părintele Chirilă Hanu (să fie Nanu?)74 
   Satele Curseşti Deal şi Curseşti Vale, sunt sate mici şi au 
fiecare biserica lor, însă sunt păstorite de acelaşi preot. 
Biserica a fost restaurată pe timpul preotului Ioan Sârbu, 
când  au  fost  făcute  şi  mici  modificări.  Catapeteasma  este 
originală,  dar  a  suferit  mici  modificări  şi  din  această  cauză 
biserica nu este declarată monument istoric. 
  Hramul  bisericii  este  pe  data  de  8  noiembrie,  de  Sf. 
Arhangheli Mihail şi Gavril. 
După  tragica  moarte  a  preotului  Ion  Sârbu,  la  cele  două 
biserici  din  Curseşti  Deal  şi  Curseşti‐Vale  slujeşte  preotul 
Floareş Marius. 

Din  Curseşti  însă  pleca  la  Pungeşti  să  slujească  preotul 
Constantin Stamate (Pungeşti era reşedință de plasă pe atunci).  
Preoteasa  –  Coana  Tinca,  cum  îi  spuneau  oamenii  din  sat,  o 
femeie înaltă, vorbăreață, tot din neamul Cehăneştilor, spre ora 
14,  îl aştepta cu mâinile sprijinite de poartă. În spatele ei o casă 
arătoasă, cu prispă două camere şi antreu, aşa cum se făceau pe 
                                                      
74  Dşoara    Albăstroiu  Simona,  Doamna  Iordăchiță  Veronica, 

directoarea  căminului  cultural  din  Pungeşti  şi  paroh  Floareş  Marius 


Ioan – informații asupra ctitorilor bisericii din Curseşti Vale. 
 
  {PAGE  }
atunci. O curte mare umbrită de copaci seculari şi în față gârla 
Cursasca  susurând  molcom  pe  sub  păduricea  de  salcâmi  şi 
sălcii ce o însoțea. 
Dar timpul trecea şi părintele nu se arăta. Într‐un târziu, 
trece pe acolo Gh. P. Huşanu, care fusese la Pungeşti, la târg, să 
cumpere de ale casei. 
- Da ce faceți, coană Tinca? 
- Iaca îl aştept pe Stamate.75 
- D‐apoi  coană  Tinca,  părintele  o  murit  în  biserică 
dimineață… 
Preotul  Stamate  a  avut  doi  fii,  din  care  unul  ajunge 
colonel şi avea o vie nobilă la Brodoc, lângă Vaslui. 
Coana  Tinca  era  prietenă  cu  mama  mea,  Ecaterina 
Huşanu,  tăifăsuiau  împreună  ceasuri  întregi  în  fața  unei  mese 
pline cu plăcinte poale în brâu. 
Peste ani, bătrână de acum, chema la poartă vreun băiat 
din vecini, scotea de undeva numai de ea ştiut, câțiva bănuți de 
argint, şi‐l trimitea după cumpărături pe la evreii din Pungeşti 
care  schimbau  banii  de  argint  şi  de  aur  ce  le  mai  cădeau  în 
mână. 
 
 

                                                      
75  Preotul  Stamate  se  trăgea  dintr‐o  veche  familie  răzăşească 

din satul Curseşti: 
Din memoriile mamei mele reținem: 
Un înaintaş Stamate, din secolul XIX, a avut mai mulți fii, toți 
cu dragoste de muncă şi carte: 
1. Vasile Stamate, inspector de finanțe; 
2. Dumitru Stamate – avocat; 
3. Nicolae Stamate – gospodar; 
4. Constantin Stamate ‐ preot 
 
  {PAGE  }
3.4.5. Şcoala
Primele  încercări  de  alfabetizare  încep  după  1831,  când 
Regulamentul  Organic76  conținea  prescripții  de  ordin  şcolar 
care s‐au aplicat până în 1849. Regulamentul şcolar se aplică în 
Moldova  de  la  1834.  Cele  două  regulamente  prevedeau 
organizarea în teritoriu  a unei rețele şcolare complete în limba 
română  şi  deschisă  tuturor  copiilor  de  vârstă  şcolară  şi 
cuprindea şcoli primare, secundare, profesionale şi universitare. 
Abia  în  1864  se  înființează  Ministerul  Cultelor  şi 
Instrucțiunii şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă cea 
dintâi  lege  organică  şcolară  modernă  românească  ce  prevedea 
un  singur  sistem  de  învățământ  la  nivelul  întregii  țări,  lege 
promulgată într‐o perioadă când majoritatea populației trăia în 
mediul rural, în condiții de sărăcie, promiscuitate, ignoranță şi 
analfabetism. 
Poate ar trebui să strecor câteva informații despre ceea ce 
a însemnat ocuparea Moldovei de către trupele  ruseşti, fiindcă 
sigur au fost afectați şi curseştenii: 
„Țăranii români urmau să îndeplinească corvezile legate 
de  repararea  drumurilor,  podurilor  şi  cetăților  (desigur  că 
gratis). 

                                                      
  În  urma  războiului  ruso‐turc  din  1828‐1829,  Turcia  este 
76

învinsă  şi  i  se  pretinde  prin  Pacea  de  la  Adrianopole,  plata  unei 
despăgubiri  de  1.500.000  galbeni.  Până  la  achitarea  acestei  sume 
uriaşe,  Turcia  ca  suzerană  a  Țărilor  Româneşti,  le  cedează  Rusiei. 
Țărilor  Româneşti  le‐a  fost  impus  un  regim  de  ocupație  militară 
rusească care urma să se prelungească până la plata de către Istambul 
a acestei uriaşe contribuții de război. Generalul rus Kiselef ocupă Țara 
Românească şi instituie un Regulament Organic, un fel de constituție, 
care, printre altele conținea şi reforme ale învățământului. 
 
  {PAGE  }
  Administrația  militară  de  ocupație  a  rechiziționat  în 
Țările  Româneşti  numai  pe  parcursul  primului  an  de  război 
peste 36.000 de boi şi zeci de mii de tone de produse cerealiere, 
ceea ce a dus la foamete şi pieirea a 113 mii de vite. Situația s‐a 
agravat şi din cauza abuzurilor şi fărădelegilor la care s‐a dedat 
armata rusă.  
  La  toate  acestea  s‐a  mai  adăugat  şi  o  epidemie 
combinată  de  ciumă  şi  holeră  provocată  de  numărul  mare  de 
cadavre  rămase  neîngropate  pe  numeroasele  câmpuri  de  luptă. 
Contemporanii vorbesc despre 200 de morți pe zi la Iaşi şi 50‐60 – la 
Galați  şi  Brăila.  Şi,  fiindcă  o  nenorocire  nu  vine  niciodată  singură, 
Țările Româneşti au mai fost lovite de invazia lăcustelor, cutremurul 
de pământ din noiembrie 1829, ploile abundente şi inundațiile care au 
urmat după o secetă îndelungată. Zeci de mii de locuitori s‐au refugiat 
în  munți,  păduri  şi  în  regiunile  populate  de  români  care  aparțineau 
țărilor învecinate şi nu au fost atinse de război: Austria (Transilvania, 
Banat şi Bucovina) şi Imperiul Rus (Basarabia şi Bugo‐Nistria)”.77 
Că ostaşii ruşi ai ocupației din 1829 au fost prezenți şi la 
Curseşti se probează cu faptul că înaintaşii bunicilor noştri ştiau 
ceva  limbă  rusă…Aşa  am  auzit  eu  în  copilăria  mea,  vorbind 
bătrânii. 
Ce  să  scriu  despre  oamenii  de  atunci?  Cred  că  am 
rezumat mai sus, deşi viața lor a fost bogată în sentimente şi în 
întâmplări  de  tot  felul.  Să  amintesc  doar  de  cadrul  juridic 
apărut ca o mare revoluție culturală. 
Legea  prevedea  printre  altele:  separarea  învățământului 
de biserică, constituirea unui învățământ primar public de 4 ani 
general, gratuit şi obligatoriu pentru copii între 7 ani şi 12 ani, 
locuitori ai tuturor satelor şi oraşelor. 

                                                      
 A.Savin, Regulamentul Organic – apogeu al influenței Rusiei în 
77

Țările Româneşti, „Altermedia info. 10.12.2007” 
  {PAGE  }
Au urmat apoi reformele Lui Spiru Haret în 1889 pentru 
învățământul  secundar  şi  universitar,  profesional  rămase  în 
vigoare  până  între  cele  două  războaie  mondiale.  Legile  se 
votaseră dar lipsa localurilor de şcoli şi a personalului didactic 
mențineau  un  procent  ridicat  de  analfabetism.  În  anul  1899 
aproape  84  la  sută  din  populația  țării  era  analfabetă,  atunci 
când 80% din populația României locuia la țară. 
Alte  surse78  în  legătură  cu  învățământul  primar  şi  rural 
îndeosebi,  care  ne  interesează  arată  că  în  urma  recunoaşterii 
regatului  României  de  către  marile  puteri  ale  Europei,  la  1881, 
se  porneşte  un  avânt  spre  cultură  cu  reforme  pe  toate 
tărâmurile de activitate socială. 
Pe tărâmul şcolii, începutul reformei începe cu anul 1884, 
când  marele  cărturar  Spiru  Haret,  ajungând  inspector  general, 
mai târziu ministrul Instrucțiunii Publice, legiferează o reformă 
pentru  toate  şcolile  de  toate  gradele.  Astfel,  se  porneşte  o 
campanie  de    construire  de  şcoli  primare  pentru  ridicarea 
țărănimii din starea de mizerie economică şi incultură în care se 
găsea. În 1888 avea să apară Legea lui Haret.  
Nu  am  avut  acces  la  arhivele  şcolare  de  la  Vaslui, 
documentele  fiind  în  stadiu  de  prelucrare  şi  arhivare  dar 
presupunem că învățământul primar începuse şi la Curseşti, în 
case  particulare,  dacă  tatăl  meu,  Gh.P.Huşanu  merge  la  şcoală 
la Toporăşti în 1892 (deci la Toporăşti, nu la Curseşti). 
La  Pungeşti,  în  1861,  se  înființează  o  şcoală,  care  era 
frecventată de 46 elevi. 
În 1914‐1915 – spun statisticile, în județul Vaslui erau 126 
de şcoli, 112 învățători şi 49 învățătoare, 7197 băieți şi 4068 fete 
înscrişi  la  şcoli  din  care  promovaseră  doar  4588  băieți  şi    1983 
                                                      
 Anuarul Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui pe anul 
78

şcolar 1935‐1936 întocmit de Gheorghe Stănescu, director (Tipografia, 
librăria şi legătoria de cărți Al.Onceanu – 1936). 
  {PAGE  }
fete.  Sătenii  aveau  nevoie  de  brațe  de  muncă  la  câmp  şi‐şi 
opreau  copii  mai  mărişori  să  ajute  la  păscutul  animalelor,  la 
hrănitul  păsărilor  de  curte  şi  la  tot  ce  era  nevoie  într‐o 
gospodărie  dependentă  de  munca  sa.  Învățătorii  duceau  o 
activitate  grea  de  lămurire  a  țăranilor  să‐şi  lase  copii  la  şcoală. 
La insistențele lor li se răspundea clasic: „Lasă domʹ  învățător, 
că  doar  n‐am  să‐l  fac  popă!  Părinții  şi  bunicii  mei  n‐au  ştiut 
carte şi au trăit…!” 
Am  detaliat  puțin  din  istoria  învățământului  românesc 
pentru  a  proiecta,  cât  de  cât,  o  lumină  asupra  stării  populației 
din  satul  Curseşti‐Răzeşi  unde  la  1912  trăiau  170  de  familii  cu 
682 suflete. 
Învățământul obligatoriu a pătruns totuşi şi la Curseşti şi 
el se desfăşoară în case particulare, după cum avem informații 
de  la  martori  oculari,  până  ce  obştea  sătească  construieşte  o 
şcoală  primară  cu  două  clase  pe  un  loc  donat  de  bunicul  meu 
Ion Petrilă, născut la 1875. 
Cine au fost dascălii din zorile învățământului românesc 
la Curseşti? 

3.4.6.1.Înaintaşii 
Înainte de 1900, nu cu mult timp înainte de introducerea 
învățământului  obligatoriu,  la  Curseşti  a  făcut  muncă  de 
cărturar Ion Adam. Timp de doi ani, „un tinerel blond,  roşcat, 
cu  părul  creț,  îngrijit  îmbrăcat,  cu  privirea  vieʺ      Ion  Adam 
(1875‐1911 n.n.) a funcționat ca învățător în satul Curseşti.  
 Era  de  loc,  prin  părinți,  din  satul  Muntenii  de  Sus,  dar 
născut în târgul Vaslui la 26 noiembrie 1875. Deci de o seamă cu 
bunicul  meu!  Fiu  de  țăran,  tatăl  său  „avusese  puțină  stare  şi  o 
pierduseʺ. Face patru clase primare la Vaslui, apoi se înscrie ca 
elev  bursier  la  Şcoala  Normală  „Vasile  Lupuʺ  din  Iaşi,  iar  în 
1894,  la  absolvire,  este  numit  învățător  în  comuna  Curseşti. 

  {PAGE  }
Aici,  „în  mijlocul  poporului  şi  al  copiilor,  am  trăit  cei  mai 
frumoşi ani. Atunci am sperat şi am muncit cu drag. Atunci am 
cules  volumul  „Pe  lângă  vatră”,  am  scris  multe  din  nuvelele 
mele  țărăneşti”  ‐      declara  el  mai  târziu.  Cât  a  funcționat  la 
Curseşti  s‐a  identificat  cu  viața  satului,  cu  copiii  şi  sătenii 
împilați. S‐a ocupat de alfabetizarea şi culturalizarea lor. Dorea 
să  creeze  „o  şcoală  liberăʺ  unde  pe  lângă  precepte  seci...  să  se 
învețe a iubi omenirea. 
A  fost  nu  numai  învățător,  ci  şi  bibliotecar,  organizator 
de  serbări  cultural‐literare.  El  l‐a  ajutat  pe  marele  Constantin 
Tănase  (1880‐1945)  ca,  la  19  ani,  să  ajungă  învățător  suplinitor 
în  comuna  Curseşti,  apoi  în  satul  Hârsoveni  (fost  Huşeni),  din 
comuna Poieneşti...                                                                   
N‐a  rămas  la  Curseşti  decât  cu  sufletul.  A  plecat  la 
Bruxelles,  unde  a  obținut  doctoratul  în  ştiințe  juridice,  iar  la 
Paris,  la  Institutul  „Hautes  Etudesʺ  a  făcut  alte  studii.  Gândul 
însă i‐a rămas în țară. 
A fost profesor de limba română la Constanța, magistrat 
la  Călăraşi  şi  Tulcea,  secretar  de  primărie  la  Constanța,  iar  în 
1909  când  Emil  Gârleanu,  D.  Nanu  şi  Corneliu  Moldoveanu 
scot  la  Bârlad  „Paloda  literarăʺ  iar  apoi  „Făt‐Frumosʺ,  Ion 
Adam este alături de ei. Emil Gârleanu, îndeosebi, îl aprecia în 
mod special. Volumele „Pe lângă vatrăʺ (1900), „Flori de câmpʺ 
(1900),  „Din  viațăʺ  (1910),  „Vorbe  de  clacăʺ  (1910),  „Constanța 
pitoreascăʺ, romanele „Rătăcireʺ şi „Sybarisʺ ‐ dedicat lui Spiru 
Haret întru „apărarea cadrelor didacticeʺ îl săltau în ochii celui 
care se ocupase de „Lumea celor care nu cuvântăʺ. 
Ion Adam, însă, avea şi alte scrieri: „Aripi tăiateʺ, nuvele, 
„De Crăciunʺ în colinde şi povestiri de Crăciun, „Glume şi pilde 
țărăneştiʺ,  „Glume  şi  taclale  țărăneştiʺ,  „Înstrăinatʺ,  schițe, 
„Învingătorulʺ, nuvele, „Mărire şi cădereʺ, „Năzuințeʺ povestiri, 
„Planetariuʺ, „Sub arşițăʺ, „Voia măriiʺ, dar şi antologii (Despre 

  {PAGE  }
Duiuliu  Zamfirescu),  un  studiu  „Introducere  în  opera  lui  D. 
Zamfirescu. O întreagă operă! 
Împreună    cu    Cincinat    Pavelescu,      Emil  Gârleanu,  
Ilarie  Chendi,    Şt.    O.    Iosif,  Dimitrie  Anghel,      Mihail  
Sadoveanu,   G.   Tutoveanu  ş.a. Ion Adam participă în 1908, la 
28 aprilie, 1a crearea Societății Scriitorilor Români, care avea să 
devină Uniunea Scriitorilor.  
După ce în anul 1909, Academia Română îi acordă parte 
din  Marele  Premiu  „Adamachi”,  în  1910,  deşi  afectat  psihic, 
creierul  său  dând  semne  de  oboseală,  iar  tratamentul  în 
spitalele  de  psihiatrie  din  Bucureşti  şi  Iaşi  nedovedindu‐şi 
eficacitatea  aşteptată,  înşelătoarea  însănătoşire  generală  îl 
îndeamnă  să  scrie    romanul  „Din  umbră”  şi    o  triologie,  cu 
„Rătăcire”  şi  „Sybaris.”  Reinternat  în  spital  la  Socola‐Iaşi  îi 
ajunge  în  mână  dosarul  bolii,  din  care  i  se  dezvăluie 
diagnosticul  care‐i  greva  precaritatea  intelectuală  şi,  într‐un 
acces al neputinței, pe 11 mai 1911 se sinucide. 
Avea doar vârsta de 36 de ani. Presa avea să consemneze: 
„Într‐un ospiciu din Iaşi s‐a stins pe neaşteptate scriitorul Ioan 
Adam. Cu moartea lui Adam, literatura românească pierde un 
talent productiv şi original. Încrezător peste măsură la început, 
el a fost mai târziu cuprins de o mare îndoială care a înstăpânit 
tot  mai  mult  pe  sufletul  său  extrem  de  sensibil,”  „un  scriitor 
iubit şi popular dispărut în floarea vârstei şi a operei lui menită 
a‐şi  lua  un  zbor  nou.  Cea  mai  mare  parte  a  operelor  sale  a 
apărut  în  Editura  „Minerva”,  în  care  regretatul  literat  stă  şi 
personal  în  relații  amicale.”;  s‐a  stins  un  suflet  idealist  şi  un 
talent  original.  Viața  lui  a  fost  o  continuă  zbuciumare,  o 
alergare continuă după idealuri.  
Iată ce fel de om lumina copiii Curseştilor! 
După ani şi ani, unul dintre elevii săi (O. Tăsloanu) avea 
să‐şi  amintească:  „Vorbea  cald,  clar,  avea  o  fire  veselă  şi 

  {PAGE  }
entuziastă, stăruia în lecții asupra frumuseților limbii române, a 
valorilor  poeziei  noastre.  Profesor  de  română  prețuia  pe 
Creangă,  Coşbuc,  Vlahuță,  Sadoveanu,  Eminescu  pe  care  îi 
considera  însă  deasupra  capacității  de  înțelegere  a  unor  copii 
din  clasa  a  II‐a.  Fire  deschisă,  optimistă,  apreciat  de  elevi  şi 
iubindu‐şi meseria, literatura română. Se zice că spunea elevilor 
săi:  „Nu  vă  pierdeți,  băieți,  timpul  cu  necazuri  inutile;  citiți  şi 
citiți  cât  mai  mult  artă;  luați‐l  pe  Creangă  şi  la  fiecare  pagină 
veți  găsi  prospețime    de  suflet  şi  de  cuget  curat  românesc. 
Acestea or să rămâie, pe când sterpele amănunte ale socotelilor 
dispar şi lasă decât amintirea unei vremi pierdute…” 
Alte  laturi  ale  personalității  pedagogului  ni  le  dezvăluie 
şi  Al.  Hanță:  „Tânăr,  frumos,  plin  de  vigoare  şi  de  entuziasm 
sănătos,  parcă‐l  văd  cum  din  cursul  său  de  literatură  făcea  un 
curs  de  anatomie  socială,  atacând  subiectul  cu  curajul 
medicului  celui  mai  stăpân  pe  instrumentul  său  şi  cunoscător 
deplin al pacientului. 
Cuvintele lui Ioan Adam, încărcate de o largă moralitate, 
au o prospețime deplină şi astăzi, susținerea lor publică ar fi pe 
placul multor intelectuali, studenți şi elevi. 
Sunt şi motivele pentru care portretizez pe Ioan Adam, ca 
trecător prin Curseşti,  pentru că  vorbele sale,  îndemnurile sale 
rămase  prin  scrieri  au  fost  auzite  şi  de  copiii  satului  meu 
Curseşti şi au încolțit acolo, sper, conştiințe morale. 
Însărcinat de Ministerul Instrucțiunii Publice să cerceteze 
unele  cazuri    de  „mare  indisciplină  socială  şi  politică”,(unele 
cadre didactice ținuseră cu răsculații din 1907) Ioan Adam nu se 
repede  cu  acuzările,  ci,  calm,  pedagogic,  cum  ar  fi  făcut  şi 
părinții  săi  în  problemele  serioase  ale  vieții,  el  radiografiază  şi 
interpretează  corect  împrejurările,  scoțând  în  evidență 
adevărata  cauză  a  răscoalelor,  răsculaților  şi  simpatizanților, 
explicând‐o prin mizeria economică şi nedreptățile sociale care 

  {PAGE  }
porneau  de  la  boieri  şi  arendaşi,  de  la  conducătorii 
administrației  locale.  În  interpretarea  lui,  el  nu  numai  că 
justifica  revolta  țăranilor,  dar  găsea  poziția  învățătorilor  şi  a 
preoților  pe  deplin  firească,  pentru  că  viața  lor  era 
asemănătoare. 
Scriitorul  Ioan  Adam  a  lăsat  multe  amintiri,  dar  şi  o 
operă. El face cinste satului Curseşti, pentru că în vremuri când 
lumina  culturii  şi  a  ştiinței  de  carte  pătrundea  în  casele 
țăranilor, Adam se numără printre cei mai importanți învățători 
din  acea  vreme.  Ca  scriitor,  nu  numai  pedagog,  el  îşi  culegea 
glumele țărăneşti de la sătenii cu care coabita. 
Am  lecturat  şi  eu  câteva  din  lucrările  sale,  fiind  convins 
că ele au fost inspirate din viața cea de toate zilele a Curseştilor 
din  secolul  al  XIX‐lea  şi  printre  rândurile  povestirilor  sale  voi 
afla cum gândeau şi cum trăiau oamenii din acea vreme. 
Iată  un  singur  exemplu:  „Scrisoarea  țiganului”  –  glumă 
pe care eu, copil fiind, o ştiam de la tata şi din cauza aceasta îi 
atribui  lui  Ioan  Adam  sursa  de  inspirație  –  țăranii  printre  care 
trăia: 
„Un țigan roagă pe un camarad să‐i scrie şi lui acasă: 
‐ Ei, ce să pun aici? 
‐ Hapoi scrie acolo: Mamo şi teteo… hof… 
‐ Şi apoi? 
‐ Mai pune încă un hof… 
‐ Şi pe urmă? 
‐ Încă un hof… 
‐ Şi ce o să fie toate astea, măi țigane? 
‐ Ajunge atât, că înțeleg ei din asta  cum o duc eu pe 
aici… 
Glumele  acestea  circulau  printre  săteni  mult  înainte  de 
anul  1900  şi  ele  vorbesc  despre  o  spiritualitate  nativă  a 
țăranului  român.  Era  vremea  poveştilor  glumețe  cu  țigani, 

  {PAGE  }
leneşi,  Păcală  şi  Tândală,  popi  şi  chiar  ofițeri  cu  ordonanțe. 
Sătenii  se  amuzau  râzând  de  evrei,  de  zgârciți,  de  călugări,  de 
împărați. 
Când  se  săvârşea  din  viață,  după  ce  mai  întâi  i  se 
întunecă gândul, Nicolae Iorga avea să scrie despre Ioan Adam 
că „Literatura română pierde una din cele mai originale naturi 
de  artistʺ  şi  continuă:  „Când  va  vrea  cineva  să  alcătuiască  o 
carte  de  citire  cu  ce  se  găseşte  mai  serios  şi  egal  în  scrisul 
românesc  nu  va  culege  nimic  poate  din  Ion  Adam,  dar,  când 
originalitatea  fiecăruia  se  va  desemna  îndeajuns,  nu  ştiu  zău 
câți vor putea sta alături cu dânsulʺ („Fundația pentru literatură 
şi  artăʺ,  1934,  p.  455‐456),  iar  Emil  Gârleanu  socotea  că  „de  la 
genialul Eminescu încoace, Ioan Adam e singurul scriitor care, 
mai  înainte  de  a  părăsi  această  lume,  a  trăit  în  amăgirile  unui 
miraj...  între  pereții  goi  ai  celulei,  care  îl  despărțea  de  tot  ce‐i 
fusese drag şi scump pe pământʺ. 
Scriitorul Ioan Adam şi învățătorul copiilor din Curseşti, 
care  se  adăpau  din  primele  izvoare  ale  culturii,  a  lăsat  multe 
amintiri, dar şi o operă.  
După Ion Adam urmează: 
 
VASILE  MITRU,  născut  la  6  februarie  1887  la  Tăcuta, 
după    absolvirea  Şcolii  Normale  „Vasile  Lupu”  din  Iaşi,  din 
1906  a  funcționat  învățător  la  Curseşti  Răzeşi,  unde,  existând 
prima  bibliotecă  rurală  din  județ,  înființată  de  Ion  Adam,  i‐a 
luat preocupările înaintaşului. 
Pentru că dulapul cu cărți lăsat de Ion Adam arsese într‐
un incendiu şi o dată cu el şi cărțile, tânărul sosit, cu „figura lui 
blândă,  cu  părul  în  bucle  mari,  abătut  pe  spate”  s‐a  alăturat 
sătenilor şi copiilor, i‐a completat cu interesul şi frumusețea lui 
fizică  şi  i‐a  făcut  copărtaşi  la  refacerea  noii  biblioteci,  încât 

  {PAGE  }
„mătuşa Sultana şi moş Ştefan Vidru”, în casa în care funcționa 
şcoala, i‐au fost şi ei alături. 
Din  mica  lui  leafă  de  învățător  începător  cumpăra 
pachete  cu  bomboane  şi  zahăr,  organiza  excursii,  întreceri  pe 
teme  diferite,  inclusiv  adunări  şi  donări  de  cărți,  premiindu‐şi 
evidențiații. 
Ca şi Ion Adam altădată, el organiza acțiuni de culegere a 
folclorului  local,  iar  împreună  cu  avocatul  Vasile  Polcovnicul 
din  Pungeşti  a  tipărit  o  culegere  la  Vălenii  de  Munte,  cu 
sprijinul şi îndrumarea lui Nicolae Iorga. 
Căzut pe câmpul de luptă la Caşin, la 23 octombrie 1916, 
la 28 martie 1937, când s‐a organizat o comemorare a sa, elevul 
său Gheorghe Gemene, în prezența asistenței, din care n‐a lipsit 
dna  Ecaterina  Mitru,  soția  şi  cei  4  copii  ai  lor,  a  dezvăluit  că 
Vasile  Mitru  a  avut  şi  preocupări  de  ordin  poetic:  …”Sunt 
obosit/  Mă  cheamă  zarea/  Şi‐acasă  inima  mă  cere/  De  ce‐s 
cărările închise / De cea mai grea nemângâiere?”. 

A urmat la catedra învățătorilor ce au semănat lumină la 
Curseşti – institutorul DABIJA…despre care a povestit ceva mai 
sus, mama mea, care l‐a avut institutor. Mai multe amănunte nu 
cunoaştem… 

3.4.6.2. Analfabetism genial!*


Să nu lăsăm istoria să treacă peste noi ca un țuname, fără 
să‐i  luăm  amprentele.  Pe  vremea  când  Ioan  Adam  lumina 
țăranii  din  Curseşti  nu  exista  o  populație  sătească  prea 
alfabetizată  şi  culturalizată,  aşa  cum  se  poate  vedea  şi  din 
statisticele  întocmite  de  învățătorul  Gheorghe  Gemene  la  anul 
1947,  care,  de  fapt,  cuprindeau  o  întreagă  generație  ce‐şi 
pierdea  începuturile  în  secolul  XIX,  dar  moldovenii  județului 
Vaslui  aveau  o  detaşare  netă  față  de  alte  etnii,  un  grad  de 

  {PAGE  }
noblețe,  în  frunte  cu  aristocrația  ei  țărănească,  răzeşii,  de 
superioritate, de istețime față de personajele ironizate provenite 
din  țigani,  evrei,  turci,  greci,  dar  şi  un  umor,  care,  se  pare,  a 
însoțit întotdeauna pe români. 
Ei  stigmatizau  şi  pe  boieri  şi  pe  popă,  şi  pe  militarul  cu 
grade  înalte,  căruia  îi  lustruise  cizmele,  creându‐şi  eroi 
legendari  de  o  istețime  proverbială,  aşa  cum  a  fost  Păcală  sau 
haiducii, aşa cum a fost Coroi, sau, de ce nu, Burcelul lui Ştefan 
cel  Mare.  Din  acest  climat  Ion  Adam  îşi  culegea  subiectele  din 
lucrarea  „Pilde  şi  glume  țărăneşti”,  într‐o  vreme  când  erau  la 
modă  culegerile  de  folclor,  care  au  tezaurizat  atunci  toată 
înțelepciunea  românească  expusă  oral,  şi  care  s‐ar  fi  pierdut 
irecuperabil  sub  năvala  mass‐mediei  moderne  mondiale  şi  a 
valului înnoirilor sociale. 
Săteanul era analfabet dar asta nu însemna că era şi prost. 
El  avea  o  cultură  orală  moştenită  din  generație  în  generație, 
cultură  de  natură  religioasă  dar  şi  de  natură  etică  însuşită  cu 
mult înainte de a învăța buchile abecedarului. 
Pe vremea când Ion Adam făcea culturalizare la Curseşti 
şi îşi culegea subiectele cărților sale din folclorul local, România 
ieşise învingătoare la Mărăşeşti, mai recuperase şi Basarabia, şi 
Ardealul, viața în acest sat izolat de lume ‐ şi din cauza aceasta 
eu l‐aşi numi rezervație istorică‐ curgea pe aceleaşi făgaşuri ale 
grijii pentru ziua de mâine, o dată cu gârla sa ce dădea să iasă 
din matcă la ploile mari. Răzeşii şi frații lor mai săraci din varii 
motive,  victime  ale  istoriei  medievale  dar  şi  a  propriilor 
neputințe  şi  gândiri  ce  se  scălda  în  moştenirea  culturală  a 
condiției de iobag analfabet, se îndeletniceau cu ce‐i învățaseră 
străbunii  din  totdeauna:  arătură  pe  petecul  de  pământ,  cu 
plăvanii,  semănătură  de  speranță  sub  brazdă,  lupta  cu 
buruienele  şi  arşița  soarelui  de  iulie,  ce  le  storcea  şi  ultima 
picătură de sudoare, apoi recoltarea şi respectarea cu evlavie a 

  {PAGE  }
tuturor  sărbătorilor  din  calendarul  bisericesc,  udate 
întotdeauna, după puteri, sărbători ştiute pe de rost şi devenite 
repere de timp. Nu se spunea la data de 29 iunie, ci la „Sfântul 
Petru”  când  se  făceau  şi  serbările  şcolare  de  sfârşit  de  an,  iar 
obştea  satului  aşezată  pe  băncile  din  curtea  şcolii  asculta 
numele  premianților  şi  absolvenților  citite  de  învățătorul 
Gheorghe Gemene. 
În  acest  bazin  de  neaoşitate  românească  se  zăreau  zorii 
unei  evoluții  spre  modernitatea  capitalistă  importată  din 
Occident de către odraslele marilor boieri, venite de la Paris să 
lumineze  poporul  şi  să‐i  vindece  rănile:  şcoală  obligatorie 
pentru  toți  copii  satului,  o  treaptă  mai  sus  față  de  învățăturile 
biblice  ce  guvernau  întreaga  conştiință  sătească  din 
îndepărtatele  veacuri,  nevoia  de  a  şti  de  unde  am  apărut  şi 
încotro  ne  îndreptăm.  În  această  masă  de  analfabetism, 
învățătura  era  simplă  dar  suficientă  şi  pe  înțelesul  tuturor 
vorbitorilor,  rezolvându‐le  toate  nedumeririle  vieții  în  care 
omul intra fără să ştie şi fără să fie întrebat. Curseştenii ştiau că 
Dumnezeu a făcut lumea, cu unele defecte ce trebuiau reparate 
prin penitență desăvârşită şi mătănii şi tot ce li se întâmpla (rele 
sau bune) voia lui era şi în fața căreia nu era loc de împotrivire, 
ci doar de smerenie şi supunere netocmită. 
În limbajul curent al curseştenilor, tot ce li se întâmpla şi 
urma să li se întâmple erau însoțite de leit‐motivul: „Dacă o să 
mă  ajute  Dumnezeu”,  „Aşa  a  vrut  Dumnezeu”,  „Are 
Dumnezeu  grijă  de  noi”  „Dacă  o  să  vrea  Dumnezeu  o  să 
plouă”, „Ne‐a pedepsit Dumnezeu” etc. 
Învățăturile evanghelice îndemnau la iubirea aproapelui, 
la  abstinență,  credință  în  puterea  Tatălui  Ceresc,  pentru 
asigurarea în final a unei vieți veşnice şi fericite Dincolo. 
Dar  pe  lângă  aceste  învățăminte  predominante  şi  sacre, 
suficiente pentru liniştea sufletească a țăranului, se adunase în 

  {PAGE  }
conştiința lui o cultură orală – pe care eu am auzit‐o la Curseşti, 
cultură strânsă în tomuri voluminoase ce a uimit Europa, când 
trimişii  țării  la  Pacea  de  la  Paris  (  1920)  le‐au  pus  pe  masa 
Marilor Puteri. 
Consătenii  mei  nu  prea  ştiau  carte.  Problemele  cu 
autoritățile,  cu  administrația,  cu  hârțoagele  de  naştere,  de 
moarte, moşteniri, învoieli şi tot ce ține de învățătura buchii le 
rezolvau  prin  „punerea  degetului”,  un  fel  de  sigiliu  personal, 
inconfundabil,  de  natură  biologică,  moştenit  pe  cale  naturală 
din comoara genetică a naturii. 
Dar  asta  nu  înseamnă  că  erau  proşti,  reduşi  mintal, 
handicapați,  cum  am  spune  astăzi.  Nu!  Ei  dețineau  o  cultură 
aşa  de  mare,  încât  aproape  100  de  ani  s‐au  străduit  etnografii 
veacurilor XIX şi XX să culeagă bogăția minții poporului român 
şi  să  o  pună  în  zeci  de  tomuri  ce  fac  astăzi  mândria  culturii 
noastre. 
Şcoala  deşteptăciunii  prin  alfabetizare  apare  după 
introducerea Regulamentului organic în Principatele Române şi 
mai  cu  seamă  după  1864  prin  reformele  lui  Alexandru  Ioan 
Cuza,  dar,  înaintea  acestor  măsuri,  în  sat  existau  preoți  care 
predicau din amvon în fiecare duminică înțelepciunile moralei 
creştine  atotcuprinzătoare  pentru  ducerea  unei  vieți 
corespunzătoare în colectivitatea sătească. Şi mai târziu când au 
apărut  învățătorii,  manualele  şi  ştiința  lor  de  carte  îşi  trăgeau 
seva  tot  din  tezaurul  lingvistic  şi  idiomatic  venit  din 
străfundurile plămădirii neamului românesc. 
Viața spirituală a săteanului nu era searbădă, ci plină de 
o  seamă  de  cuvinte  încărcate    de  semnificații,  cu  îndemnuri  la 
curățenie  sufletească,  la  hărnicie,  la  cinste,  la  onoare,  de  cele 
mai  multe  ori  trădând  un  ascuțit  spirit  critic  şi  umoristic.  Se 
făcea  adică  educație  prin  arma  cuvântului  nescris  şi  omului  îi 

  {PAGE  }
era  de‐ajuns  să  poată  purta  o  conversație  plină  de  miez  şi  de 
satisfacții spirituale. 
Personal,  petrecându‐mi  copilăria  în  satul  Curseşti  din 
Vale am auzit şi învățat următoarele expresii metaforice: 
„A bate câmpii, a visa cai verzi pe pereți, a vorbi în dodii, 
a vorbi duşilor de pe lume, i‐a făcut capul calendar, să n‐ai nici 
în  clin  nici  în  mânecă  cu  cineva,  de  omul  dracului  să  dai  şi  să 
scapi,  parcă‐i  ninge  şi‐i  plouă,  n‐o  mai  ținea  pământul  de 
bucurie, nu‐l mai prindea somnul de bucurie, nu‐şi mai încăpea 
în piele, de n‐avea după ce bea apă, nu is toți boii acasă, a freca 
ridichea (menta), i‐a pus pirostiile pe cap, se frământa cu firea, 
bătea şaua să priceapă iapa, s‐a dat la brazdă, i se scurgea ochii 
după…,  se  topea  den  picioarele,  îi  lăsa  gura  apă,  dormea  ca 
buşteanul, l‐a prins cu mâța‐n sac, l‐a prins cu rața‐n traistă, l‐a 
prins  cu  ocaua  mică,  şi‐a  dat  în  petic,  spune  vrute  şi  nevrute, 
câte‐n lună şi‐n stele, vorbea verzi şi uscate, îi îndruga o vorbă 
şi‐o  lua  la  sănătoasa,  îşi  lua  picioarele  pe  umeri,  a  rupt‐o  la 
fugă,  a  zbuchit‐o,  îşi  lua  inima  în  dinți,  a  da  sfoară  în  țară,  l‐a 
dus de nas, i‐a venit de hac, îl mânca din ochi, îl sorbea cu ochii, 
se uita la ea ca la un cireş copt, se dădea de ceasul morții, a dat 
ortul popii, să‐i cânte popa, să faci ce zice popa nu ce face popa, 
s‐a făcut oale şi ulcioare, îi făcea zile fripte, îi făcea sânge rău, se 
potrivea  ca  nuca  în  perete,  încet‐încet,  departe  ajungi,  l‐a  scos 
din pepeni, mă scoți din sărite, i‐a ajuns cuțitul la os, îi căzu cu 
tronc, a înghițit găluşca, înghițea cu noduri, s‐a şters pe bot, nu‐
i ajungeai la nas cu prăjina, îi purta sâmbetele, îi prost de pute, i 
se  făcu  părul  măciucă,  a  băgat‐o  pe  mânecă,  când  mi‐o  vedea 
ceafa, ca un câine de pripas, ce ție nu‐ți place, altuia nu face, era 
zgârâie  brânză,  s‐a  dat  la  brazdă,  a  nimerit  cu  oiştea‐n  gard. 
Apoi  diavolul  mai  era  numit:  Aghiuță,  Michiduță,  Sarsailă, 
Benga  (l‐a  luat  Benga),  Lucifer,  Tartor,  Talpa  Iadului,  Dracu 
împelițat,  Smolitu,  Ducă‐se  pe  pustii,  s‐a  făcut  frate  cu  dracuʹ 

  {PAGE  }
până  ce  a  trecut  puntea;  calul  bun  se  vinde  din  grajd;  acum 
vorbeşte  un  om  nu  rage  un  măgar;  boii  ară  şi  caii  mănâncă; 
greu la deal cu boii mici; când îi dai, îi fată vaca, când îi ceri îi 
moare vițelul; din coadă de câine nu se face sită de mătase; s‐a 
făcut oul mai deştept decât găina; câinele care latră nu te muşcă 
niciodată; a căzut ca musca‐n lapte; a muncit ca musca la arat; 
nu  da  vrabia  din  mână  pe  cioara  din  par;  nu  îngraşi  porcul  în 
ziua de Ignat; cine fură azi un ou, mâine va fura un bou; tace ca 
peştele;  munceşte  ca  un  tată  de  albine;  vrabia  mălai  visează  şi 
calicul praznic; s‐a suit scroafa‐n răchită; ursul nu joacă de voie; 
Mâța  cu  clopoței  nu  prinde  şoareci;  cum  îi  turcul  şi  pistolul; 
mâța blândă zgârâie rău; satul fără bătrâni să‐i cumpere; e gură 
spartă; surdul n‐aude dar o nimereşte; nu te amesteca în tărâță 
că te mănâncă porcii; râde hârbul de oale sparte; nu vede bârna 
din ochiul său, vede paiul din ochiul altuia;   
  Şi  acestea  nu  sunt  decât  o  mică  parte  din  lexicul 
curseştenilor, care era mult mai bogat ( în porecle sau îndeosebi 
în  obscenități  de  mare  plasticitate  –  care,  mai  bine,  să  rămână 
acolo, în secolul trecut odată cu purtătorii lor). 
Analfabetismul  satelor  venea  din  trecutul  primitiv  şi 
tinde să supraviețuiască până în zilele noastre ultra moderne. Îl 
vom întâlni la generația mai vârstnică din anii 40‐50 ai secolului 
trecut,  aşa  cum  se  va  vedea  şi  din  unele  documente  ce  vor  fi 
înscrise în această carte.  
Oamenii  Curseştiului,  deşi  în  mare  parte  analfabeți  în 
secolul  XVIII,  XIX,  XX  dar  cunoscători  ai  unui  limbaj  de 
înțelepciuni  ce  nu  lipsea  din  vorbirea  lor  curentă,  luat  nu  din 
cărți  şcolare,  ci  de  la  mama  lor,    mă  îndeamnă  instinctual  să 
numesc  această  stare  de  neştiință  de  carte,  dar  de  ştiință 
pilduitoare – drept un analfabetism genial! 
Nu  ştiau  buchile  cărții  dar  aveau  ziceri  înțelepte,  cu 
trimiteri în plan moral şi acestea nu erau singurele manifestări 

  {PAGE  }
spirituale  ce  guvernau  conştiința  curseştenilor  şi  le  ghidau 
comportamentul în familie, în colectivitate. Ei stăpâneau pentru 
toate  împrejurările  vieții  de  toate  zilele  învățătura  potrivită 
moştenită de la generațiile anterioare. Învățătură numită obicei. 
Juriştii  îi  spun  cutumă.  Cutumă  care  în  anumite  cazuri  a  ținut 
loc de lege secole de‐a rândul. 
Aşadar conviețuirea sătească nu a avut un caracter haotic 
dictat  de  interesele  şi  pornirile  individuale  ale  omului  aruncat 
în  vâltoarea  vieții  mai  mult  sau  mai  puțin  prietenoasă.  El  se 
trezea într‐un areal cu reguli, cu credințe ce se manifestau pe un 
substrat metafizic cu puteri discreționare, de temut. Credințe ce 
s‐au  perpetuat  din  generație  în  generație  până  în  vremurile 
moderne  de  astăzi,  când  curentele  materialiste  şi  ştiința  au 
început  să  pună  sub  semnul  întrebării  legătura  dintre  o 
întâmplare şi efectul ei. 
Nu am să mă lansez într‐o dispută milenară ce desparte 
gândirea  filosofică  în  două  părți:  una  idealistă  şi  alta 
materialistă  şi  nu  am  să  țin  parte  nici  uneia  dintre  ele,  ci  doar 
am  să  punctez  avantajele  credințelor  despre  care  voi  aminti. 
Pentru că a admite o relație apriori între o manifestare aleatorie 
şi  urmările  ei  concrete  asupra  vieții  omului  a  fost  şi  a  rămas 
benefică, chiar dacă scepticii zâmbesc superior! Aceste credințe 
au  însuflețit  omul  aflat  în  stare  naturală  (aşi  spune  omul 
ecologic)  neintoxicat  cu  ce  s‐a  mai  descoperit  în  ştiință  (care  a 
dat atâtea răspunsuri la întrebări neelucidate). L‐au pus față în 
față  cu  necunoscutul  ce  îl  domina  şi  a  încercat  să  găsească 
mijloace,  căi  de  atenuare  a  forțelor  răului.  Şi  astfel  au  apărut 
remediile transmise apoi oral. Cum au fost descoperite, cum au 
fost  testate  –  rămâne  o  enigmă.  Dar  ele  au  prins  rădăcini  pe 
pământul  dacic  şi  au  devenit  un  fel  de  carte  de  învățătură,  de 
reguli  de  necălcat  pentru  o  perioadă  foarte  îndelungată.  Nu  în 
Curseşti, ci în toată Moldova rurală. Nu am să prezint un tablou 

  {PAGE  }
exhaustiv  al  credințelor  şi  obiceiurile  străbune,  au  făcut‐o  alți 
confrați  ce  şi‐au  dedicat  ani  lungi  de  viață  acestei  cercetări 
folclorice,  ci  am  să  mă  rezum  la  câteva  credințe  pe  care  le‐am 
auzit  spuse  în  jurul  meu,  în  timpul  copilăriei  petrecute  la 
Curseşti. Iată câteva dintre acestea: 
De natură religioasă: 
Sfântul  Foca  din  calendarul  ortodox  se  serbează  pentru 
pază  de  foc  la  case  şi  la  semănături.  Şi  femeile  şi  bărbații  nu 
lucrează în ziua aceea; 
Sfântul  Dumitru  se  serbează    pentru  pază  contra 
cutremurelor.  Este  şi  ziua  când  ciobanii  fac  socoteala  pentru 
paza oilor. 
Sfântul  Andrei  este  sărbătorit  pentru  ca  lupii  să  nu  dea 
iama  în  animalele  gospodăriei,  iar  seara  se  ung  cu  usturoi 
ferestrele şi uşorii uşilor pentru a nu veni strigoii. 
De Sfântul Ilie se mănâncă castraveți cu miere de albine. 
Credințe despre fenomene cosmice: 
Eclipsele  de  lună  şi  de  soare  se  explicau  prin  mâncarea 
lor  de  către  vârcolaci;  adică  a  eclipsei  de  soare  sau  de  lună, 
soarele şi luna sunt mâncate de „vârcolaciʺşi înseamnă că vor fi 
războaie, revoluții, epidemii, cutremure etc. 
Tot  Luna  este  socotită  ca  „sora  soareluiʺ  sau  ca 
„logodnica soareluiʺ pe care a cerut‐o cândva în căsătorie şi ea  
l‐a  refuzat.  Dar  pentru  că  soarele  insistă  în  continuare  cu 
cererea  în  căsătorie,  Luna  s‐a  distanțat  de  el  şi  astfel  când 
soarele apune ea răsare, şi invers, pentru a nu se mai întâlni… 
Petele  de  pe  lună,  care  se  deosebesc  îndeosebi  când 
aceasta  este  „plină”    reprezintă  pe  Cain,  biblicul,  stând  în 
picioare  şi  pe  fratele  său  Abel  stând  jos,  fără  viață,  omorât  de 
acesta. 
Fiecare om are o stea pe cer, iar când omul moare, steaua 
lui se desprinde de pe cer şi cade. 

  {PAGE  }
Constelațiile  au  legătură  cu  zodiile,  şi  hotărăsc  soarta 
omului. 
Ploaia  şi  toate  celelalte  câte  ni  se  întâmplă  sunt  de  la 
Dumnezeu. 
Fulgerele şi trăsnetele sunt opera Sfântului Ilie care tună 
după Diavol până ce‐l bagă în pământ.  
Dacă  porcul  din  curte  aleargă  cu  un  pai  sau  un  gătej  în 
gură  înseamnă  că  se  schimbă  vremea  bună  şi  urmează 
precipitații. La fel când ciorile zboară în cârduri croncănind, sau 
luna are cearcăne, soarele este roşu împrejur la asfințit,  vrăbiile 
se  scaldă    în  țarină.  Iar  în  cele  primele  10  zile  ale  lunii  martie, 
„Baba îşi scutură cojoacele.”   
Credințe legate de  viața casnică  de fiecare zi: 
Dacă  ai  plecat  undeva  de  acasă  şi  te  întorci  să  iei  ceva 
uitat, poți să nu te mai duci, că nu‐ți va merge bine. 
Iar când pleci, fă‐o începând cu piciorul drept!  
De  asemenea,  dacă  îți  iese  în  cale  cineva  cu  căldarea 
goală,  nu‐i  semn  de  bine.  Dacă  vasul  era  plin,  se  schimbă 
situația. 
Rău  îți  merge  dacă  te  întâlneşti  cu  popa,  deşi  el  este  un 
om a lui Dumnezeu! Dar s‐a găsit şi leacul: scuipi de trei ori în 
sân şi nefasta întâlnire îşi pierde efectul. 
Primăvara,  la  începutul  lunii  mai,  dacă  ai  norocul  să‐ți 
cânte cucu pentru prima oară drept în față şi mai ai în buzunar 
şi  nişte  bani  –  eşti  un  om  fericit  pentru  tot  anul!  Dacă  îți  va 
cânta în spate sau în partea stângă te poți aştepta la orice! 
La  masă  se  stă  cu  capul  descoperit  şi  începi  să  mănânci 
după ce ai mulțumit Domnului că te‐a ajutat să pui ceva pe ea. 
Nici un lucru de căpătâi nu se începe de marțea! Iar dacă 
dai ceva de luni, vei da toată săptămâna şi sărac vei rămâne. 
Duminica lucrează numai păgânii. 

  {PAGE  }
Ploaia va veni de îndată şi dacă ies furnicile din muşuroi  
şi se înşiră de‐a curmezişul drumului. 
Ploaia  cu  piatră  poate  fi  abătută  din  drumul  ei  spre  alte 
sate, dacă se trage clopotul la biserică sau dacă se înfige toporul 
în pământ. Îmi amintesc bine acest obicei pe care‐l practica tatăl 
meu.  Punea  mâna  pe  o  secure,  ieşea  în  mijlocul  curții,  o 
învingea în pământ cu putere şi rostea nişte cuvinte numai de el 
ştiute.  Şi  adesea,  norii  treceau  peste  pădurea  statului  şi  se 
duceau spre Fâstâci. 
Dacă  tună,  fă‐ți  cruce  să  nu  te  trăsnească,  deşi  fulgerul 
putea să o facă înainte de a‐i auzi detunătura. Dar ajută pentru 
următoarea descărcare cerească.  
Dacă  ți  se  bate  geana  ochiului  drept,  este  prevestire  de 
bucurie, iar dacă ți se bate geana ochiului stâng, este prevestire 
de scârbă. Exista o cărticică cu semne pentru clătinări şi zbateri 
pe  corpul  omenesc,  în  care  mama  mea  a  crezut  cu  sfințenie, 
pentru  că  prezicerile  i  se  adevereau  şi  nimeni  nu  o  putea 
convinge de contrar. 
Existau  şi  numeroase  descântece  pe  care  le  cunoşteau 
câteva  femei  din  sat,  pentru  diferite  boli  pe  care  nu  le  mai 
înşirui aici, deşi ar fi interesante denumirile lor populare.79 Cert 
e că existau, că fiecare afecțiune sau vătămătură avea un nume 
şi țăranii aveau şi cunoştințe medicale şi leacuri, fie descântece, 
fie diferite ceaiuri şi preparate vegetale. 

                                                      
  Din  bagajul  medical  al  „doftoroaielor”:  „gâlca”  (angina), 
79

„săgetătura”  (apoplexie),  „blânda”  (urticaria),  „buba  neagră” 


(antraxul),  „buba  dulce”  (exema),  „pântecăria”  (diaree),  „boala 
copiilor”  (epilepsia),  „”oftica”  (tuberculoza),  „troahna”  (guturaiul), 
„vătămătura”  (colici),  „sfrențele”  (sifilisul),  „sugelul”, 
„gălbinarea”,”obrinteala”,  sau  „făcătura”,  „de  deochi”(care  țineau  de 
descântece şi vrăji). 
  {PAGE  }
Dar descântecul reuşea numai cu anumite condiții: apa să 
fie  luată  de  la  o  fântână  neîncepută  dintr‐o  fântână  nouă  sau 
dintr‐o fântână proaspăt curățată. Despre celelalte componente 
ale  „rețetelor”  nu  mai  amintesc.  Fie  că  acționa  asupra 
bolnavului  efectul  curativ  al  plantelor  medicinale,  fie  că 
încrederea  în  „tratament”  era  deplină  şi  atunci  se  declanşa 
efectul    „  placebo”    prezent  şi  astăzi  în  practica  medicală,  şi 
bolnavul se simțea mai bine sau chiar se vindeca. Personal am 
fost descântat în copilărie pentru „dureri de cap.”   
De numărul 13 este bine să te fereşti. Nu‐ți va fi benefic.   
 Sughițatul  sau  strănutul,  însemna  că  cineva  te 
pomeneşte. De bine sau de rău. 
Iar  dacă  îți  muşti  limba  din  greşeală,  sigur  cineva  de 
vorbeşte de rău. 
Ai  uitat  să  pui  sare  în  mămăligă?  Nu‐i  cu  supărare! 
Înseamnă  că  te  aşteaptă  o  bucurie.  Dar  dacă  din  întâmplare  ai 
vărsat solnița pe masă – ceartă în familie însemnează.  
Când  te  mănâncă  palma  dreaptă  dai  bani,  iar  când  te 
mănâncă palma stângă primeşti bani. 
Dacă vorbeşti de rău pe un mort, îi iei păcatele. De aceea 
curseştenii spuneau: „Despre morți – numai de bine!” 
Cel  mai  mare  păcat  este  să  strici  cuiburile  rândunelelor 
sau al berzelor. Îți va merge rău, iar berzele îți vor pune foc la 
casă…! 
La fiecare vânzare sau cumpărare de ceva important – se 
bea „adălmaşul”. Altfel, cumpărătorului nu i‐ar merge bine. 
Dacă  o  găina  cântă  cocoşeşte,  nu‐i  a  bine!  E  împotriva 
naturii şi galina trebuie sacrificată imediat.  
Dacă  cocoşul  cântă  dimineața  în  fața  uşii,  dacă  uşa  se 
deschide  singură  sau  dacă  coboară  un  păianjen  pe  firul  său 
agățat de podul casei, îi semn că vin musafiri. 

  {PAGE  }
Dacă  câinele  urlă  la  casă,  va  muri  cineva  sau  se  va 
întâmpla o nenorocire. 
Dacă  câinele  are  cerul  gurii  negru,  înseamnă  că  este  un 
câine rău. 
Atunci când unii meri înfloresc a doua oară, înseamnă că 
va fi toamnă lungă. 
Nu mânca din oală că‐ți va ploua la nuntă… 
Mărțişorul  se  poartă  până  înfloreşte  zarzărul  şi  apoi  se 
atârnă în zarzăr, pentru a avea fața curată şi albă ca florile lui. 
Bate  în  cuie  o  potcoavă  ruginită  de  poarta  ta  şi  vei  avea 
noroc în toate! 
A existat în sat şi poate mai există şi în prezent credința 
în puterea vrăjilor: vrăji pentru aducerea iubitului la draga lui,  
vrajă de luat „mana vacilorʺ,, vrajă de adus înapoi mana vacii, 
vrajă pentru măritat, vrajă pentru desfacerea căsătoriei etc. 
Nu exemplific, pentru că aceste descântece erau secretul 
vrăjitoarelor,  ci  doar  amintesc  că  ele  au  făcut  parte  din 
spiritualitatea sătească. Povestesc cu lux de amănunte  efectele 
unor asemenea vrăji în altă parte a acestei cărți.  
Toate aceste manifestări ale spiritului în satul vasluian, şi 
în  Curseşti,  bineînțeles,  au  marcat  o  etapă  în  evoluția  sa,  au 
„ținut  de  cald”  sufletului  omenesc  şi  refuz  să  le  categorisesc 
într‐un fel sau altul, dacă ele au fost o „şcoală a vieții”, la fel de 
importantă ca şi cea promovată oficial în secolul XIX. 

 
Îi  adevărat,  în  anul  1947,  când  societatea  socialistă  îşi 
propunea  alfabetizarea  generală,  indiferent  de  vârstă,  un 
recensământ  întocmit  de  directorul  Şcolii  din  Curseşti  – 
Gheorghe Gemene – arăta astfel: 
 
TABEL 

  {PAGE  }
Cu adulți anul II care au întrerupt clasele III şi IV 
 
Număr  Numele şi prenumele  Vârsta 
curent 
1  Potorac Gh. Gheorghe  23 
2  Epure V.Constantin  23 
3  Florea Vasile  34 
4  Palade C.Vasile  25 
5  Băisan Gh. Maria  26 
6  Potorac N.Tinca  32 
7  Popa C.Costache  23 
8  Popa I.Petru  18 
9  Vieriu A. Maria  23 
10  David Natalița  37 
11  Gâza D.Dumitru  18 
12  Ciobanu Constantin  21 
13  Dănăilă M. Neculai  21 
14  Moraru Eleonora  37 
15  Nichita Maria  17 
16  Mâță Anica  22 
17  Băisan I.Maria  27 
18  Huşanu P.Gheorghe  36 
TOTAL 18 – din care 10 bărbați şi 8 femei 
 
RECENSĂMÂNTUL 

  {PAGE  }
Neştiutorilor  de  carte  şi  cu  şcoala  neterminată  în  vârstă 
de 16‐40 de ani întocmit la data de 9 august 1947 

Tot  la  acel  recensământ  realizat  de  directorul  şcolii 


primare  Gheorghe  Gemene    în  anul  1947–  s‐a  întocmit  şi  un 
tabel  cu  adulții  din  sat  care  au  părăsit  cursul  supra‐primar 
(complementar) clasele V,VI,VII (adulți anul III): 
Nr. curent  Numele şi prenumele  Vârsta la care au 
părăsit  cursurile 
complementare 
1  Niță Gh. Ioan  19 
2  Epure Gh. Elena  25 
3  Chiurdu Elena  18 
4  Popa Gh.I. Elena  22 
5  Leon Gh. Constantin  32 
6  Potorac V. Neculai  34 

  {PAGE  }
7  Petrilă P. Ecaterina  20 
8  Dănăilă Adela  32 
9  Andieşanu Emil  20 
10  Buzilă Frevonia  26 
11  Popescu Aurel  18 
12  Buzilă Veronica  22 
13  Buzilă Teodora  20 
14  Popa Gh.Culache Jenița  20 
15  Popa Gh. Culache Mihai  19 
16             Popa Gh. Culache Vasile  19 
17  Popa C. Neculai  19 
18  Picioroagă Gh. Vasile  19 
19  Cocuz Ioan  30 
20  Apostol V. Neculai  22 
21  Andone Gh. Maria  24 
22  Buzilă C. Maria  24 
23  Sahulu R. Victoria  22 
Total 11 băieți şi 12 fete 

  {PAGE  }
80  Dosar 43, Fd. Inspectoratul Şcolar Vaslui 

                                                      
 
  {PAGE  }
Recensământul întocmit de directorul şcolii primare din 
Curseşti  –  Gheorghe  Gemene  –  este    întocmit  la  3  ani  de  la 
terminarea celui de al II‐lea război mondial, sub guvernarea dr. 
Petru Groza, de largă concentrare democratică (cum i se spunea 
şi lumea credea). 
El  pune  în  evidență  o  situație  precară  a  frecventării 
şcolii.  Din  cele  170  de  familii  ale  satului,  cu  682  de  suflete, 
populația activă avea un mare număr de analfabeți, în deosebi 
din  rândul  sătenilor  mai  săraci,  sau  cu  cursurile  întrerupte.  18 
săteni  care  sau  lăsat  de  şcoală  încă  de  la  început,  18  săteni  cu 
clasele primare neterminate şi 23 care nu au mai urmat clasele 
V‐VII. 
Românii  ieşeau  din  întunericul  neştiinței  de  carte  cu 
greu. Lucru constatat la timpul respectiv şi de ziarul „Vasluiul” 
din 5 noiembrie 1895. Iată ce îşi propunea Programul Partidului 
Liberal de pe atunci: 
„Îmbunătățirea  sinceră  şi  reală  a  condițiilor  de  trai  şi  a 
stării morale a țăranilor; 
Țăranii  neîmproprietăriți  vor  căpăta  pământ  şi  li  se  vor 
face  înlesniri  pentru  cumpărarea  de  proprietăți  rurale 
particulare; 
Împiedecarea invaziei evreilor în România; 
Mai  toți  bărbații  politici  văd  răul  numai  când  sunt  în 
opoziție,  toți  promit  îmbunătățiri,  însă  odată  ajunşi  la  cârma 
statului, totul e uitat, ca şi cum ar fi un făcut; 
Care să fie cauza că în timp de 30 de ani de când s‐a pus 
în aplicare Legea Instrucțiunii Publice, cu învățământul gratuit 
şi  obligatoriu,  nu  avem  măcar  jumătate  din  generațiunea 
actuală cu ştiință de carte.” 

                                                                                                                  
 
  {PAGE  }
Ceea  ce  se  poate  vedea  şi  în  statistica  de  mai  sus 
întocmită de Gheorghe Gemene ‐52 de ani mai târziu. 
Tot „Vasluiul” din 12 noiembrie 1895 scria: 
„Partidul  conservator  impune  Legea  Maximului  care 
stabileşte  plata  unor  impozite  pe  obiectele  de  consumațiune: 
făină,  carne,  peşte,  brânză,  unt,ulei,  băcănii,  legume,  ceară  apă 
minerală,  materiale  de  construcții  şi  pe  deasupra  4%  asupra 
venitului net” (Un fel de TVA din zilele noastre). 
Nimic  mai  crud  şi  mai  dureros  nu  este  pe  lume,  decât 
când  săracul  nu  poate  să‐şi  cumpere  pâinea  îndestulătoare 
pentru familia sa.” 
Şi ziarul continua: 
„Lipsa de instrucțiune a țăranului ignoră căsătoria civilă 
cerută de lege în Constituția țării. 
Se  făcea:  pețitul,  logodna  religioasă  în  fața  familiei  şi  a 
prietenilor, făcând mese, jucând, săvârşind într‐un cuvânt toate 
formele care ar fi ca o nuntă şi apoi  cu mult alai îşi duc zestrea 
şi mireasa acasă. 
Nici după o aplicare de 30 de ani a Codului Civil – care 
consacră căsătoria ‐ ea n‐a intrat în moravurile țăranului român. 
Se spune că din cauza taxelor. 
Dar  ne  aducem  aminte  că  țăranul  cu  câteva  decenii  în 
urmă era religios şi nu se considera însurat dacă nu trecea prin 
fața  altarului  unde  i  se  cânta  „Isaia  dănțuieşte”.  Concubinajul 
era necunoscut între țărani, chiar între vârstnici şi văduvi. 
Astăzi părinții îşi consideră fetele măritate după o simplă 
logodnă  sau  după  un  joc,  o  masă  şi  îndeplinirea  unor 
formalități  rămase  de  la  vechii  străbuni.  Preoții  rareori  mai  au 
ocazia de a celebra căsătorii. 
În  timpurile  străvechi  boierimea,  țăranii  şi  preoții  se 
interesau  şi  stăruiau  ca  țăranii  să  fie  căsătoriți,  dându‐le 

  {PAGE  }
ogrăzile boiereşti pentru joc, care se umpleau cu nuntaşi, jucând 
şi veselindu‐se cu vinul de la curte. 
Unde se mai aude astăzi de colacii ce se dădeau nunilor? 
Înainte  de  aplicarea  legii  noi  era  o  adevărată  crimă  ca 
fetele  să  aibă  copii.  Erau  hulite  de  tot  satul  şi  li  se  aplicau 
pedepse: să stea ore întregi cu un copil de fier în brațe. 
Astăzi  din  aceste  fete  se  recrutează  damele  cu  dare  de 
mână  la  localurile  de  prostituție.  Multe  sunt  împinse  la  păcate 
din  cauza  mizeriei.  Societatea  nu  se  ocupă  de  soarta  lor.  Nu 
există  nişte  şcoli  unde  să  le  învețe:  bucătăria,  spălătoria, 
cusutăria,  creşterea  copiilor,  menajul  unei  case  şi  atunci  ar 
putea  servi  în  casele  –  astăzi  nevoite  să  angajeze  străine  –  o 
tortură pentru gospodinele noastre!”81 
Am redat aceste articole din ziarul Vasluiul scrise înainte 
de 1900, pentru a pune în evidență o stare de lucruri din satele 
județului  Vaslui,  de  care  nici  Curseştiul  nu  era  străin.  Dovada 
cea  mai  concretă  fiind  naşterea  tatălui  meu  Ghe.  P.  Huşanu 
dintr‐un  părinte  Petrilă  şi  o  mamă  Huşanu,  despre  care  voi 
vorbi în altă parte (paternitate contestată mai târziu). 
Aşa  cum  poate  e  bine  să  înscriem  şi  alte  informații  din 
acelaşi  ziar  vasluian,  ca  să  se  ştie  că,  în  trecutul  nu  prea 
îndepărtat,  prin  satele  vasluiene  nu  a  curs  miere  şi  lapte  prin 
albia  râurilor  secate  vara  de  secetă.  Secetă  despre  care  voi 
aminti mai jos. 
Dar iată textul cu pricina: 
„În  primăvara  anului  1888,  conservatorii  şi‐au  însemnat 
guvernarea  împuşcând  sate  de  țărani,  care  îşi  cereau  cu  o  oră 
mai devreme să li se vândă pământ, lege adoptată apoi. 
În alegeri au întrebuințat bătaia şi schilodirea cetățenilor. 
Au  căpătuit  țara  cu  toate  stârpiturile  unei  clase  decăzute.  Au 

                                                      
81 Ziarul „Vaslui”, 12 XI 1895. 
  {PAGE  }
micşorat tariful vamal pentru a înlesni străinilor să păgubească 
economia națională. 
Când  s‐a  protestat  Legea  maximului,  plătită  numai  de 
săteni,  li  s‐a  răspuns  cu  gloanțe,  bătăi  şi  schingiuiri,  lăsând 
femei vădane şi copii orfani. 
Ei doreau robirea țării complet, făcută în 1875, dând țara 
în  arendă  Austriei,  nimicind  marea  operă  a  unei  generații 
întregi.” 
Să  fie  vreo  asemănare  între  politica  guvernanților  de 
atunci  şi  cei  de  astăzi,  care  au  vândut  societățile  de  gaz  şi 
electricitate  tot  austriecilor  (E‐ON),  ce  ne  scumpesc  energia 
odată la 6 luni? 
Sau  dictonul  „istoria  se  repetă”  îşi  demonstrează  încă 
odată perenitatea? 
 

Apoi în sat vin de‐a lungul timpului doi învățători, inițial 
săraci  dar  cu  timpul  se  înstăresc;  primul  Dabija  care  se 
căsătoreşte  cu  o  fată  din  neamul  Cehăneştilor  şi  al  doilea  Gh. 
Gemene, ajuns directorul şcolii, care îşi construieşte o casă pe o 
pantă  abruptă  şi  se  căsătoreşte  cu  o  fată  din  neamul 
Pălădeştilor.  Mai  târziu  va  avea  patru  copii:  doi  băieți  Costică 
(devenit  învățător  în  județul  Iaşi)  şi  Maricel,  economist,  spre 
pensie  contabilul  şef  al  Întreprinderii  de  locuințe  din  Iaşi  şi 
fetele Georgeta şi Iulia. Despre familia învățătorului Dabija, cu 
mulți  copii,  voi  lăsa  să  vorbească  mărturiile  mamei  mele 
Ecaterina Huşanu. 

La  capitolul  învățământ  nu  pot  trece  mai  departe  fără  a 
nota  că  la  Curseşti  a  funcționat  un  timp  scurt  ca  învățător 
suplinitor  şi  marele  actor  de  comedie  de  mai  târziu  – 
Constantin Tănase. 

  {PAGE  }
CONSTANTIN TĂNASE 
(1880‐l945) 
S‐a  născut  la  Vaslui,  pe 
strada Huşului, la 5 iulie 1880, 
dintr‐o  familie  de  oameni 
muncitori  şi  de  treabă.  A  fost 
unicul  fiu  al  lui  Ion  Tănase 
laborant  într‐o  farmacie,  iar 
înclinațiile  artistice  îi  veneau 
dinspre  mamă.  În  şcoala 
primară şi în cursul inferior al 
gimnaziului,  era  „tare  la 
gimnastică  şi  la  muzicăʺ, 
frecventa  reprezentațiile 
trupelor      ambulante  care   
poposeau   din când în când în Vaslui. 
La  Curseşti  s‐a  desăvârşit  ca  personalitate  Constantin 
Tănase,  când  a  funcționat  aici  ca  învățător,  adus  de  prietenul 
său, Ion Adam. 
Actor  comic  de  o  puternică  personalitate  şi  excepțional 
talent,  de  mare  popularitate,  Constantin  Tănase,  cel  care  „a 
înveselit o țarăʺ, este unul din întemeietorii teatrului de revistă 
la noi în țară, făcând din acest gen popular o armă artistică de 
prim ordin.  Artist‐cetățean multilateral dotat, regizor cu multă 
fantezie,  inspirator  de  texte,  organizator  meticulos  şi  grijuliu, 
om  delicat,  îndatoritor,  sensibil,  Tănase  avea  un  comic    nativ, 
stârnea  prin  simpla  prezență  pe  scenă  simpatia  spontană  a 
publicului,  impresiona  şi  convingea  de  la  primele  cuvinte  prin 
vocea, mimica, gesturile caracteristice şi inimitabile, prin darul 
de  a  „trece  rampaʺ  fără  efort,  calități  care  l‐au  singularizat  în 
istoria  teatrului  românesc,  înscriindu‐l  între  vestiții  comici  ai 
lumii. 

  {PAGE  }
La  Curseşti,  atras  de  viața  satului,  fiind  şi  de  vârsta 
flăcăilor  care  jucau  rolul  principal  în  păstrarea  obiceiurilor 
strămoşeşti, este de acord să fie conocar la o nuntă în care fata 
unui  răzeş  din  Curseşti  urma  să  se  căsătorească  într‐un  sat 
vecin, la Dumbrăveni. Problema mai delicată în acest caz consta 
în plata “vulpii”. După cum se ştie, ea consta în acordarea unei 
răsplăți, de regula o cantitate de băutura dată flăcăilor din satul 
de unde era luată fata, fiindcă au jucat‐o la horă, şi poate au mai 
avut  şi  alte  osteneli.  Demnitatea  de  conocar,  conducător  al 
întregului alai de nuntă, pe care o obținuse Tănase, presupunea 
şi  rezolvarea  acestei  probleme  care  uneori  prezenta  mari 
dificultăți.  Aşa  s‐a  întâmplat  şi  acum.  Mirele,  fiind  foarte 
zgârcit, a refuzat să plătească “vulpea”, ceea ce a stârnit sfânta 
mânie  a  flăcăilor  din  Curseşti,  furioşi  că  nu  se  mai  respectă 
datinile  din  bătrâni,  că  ei  dau  o  fata  frumoasa  şi  bogată,  şi, 
culmea, rămân înşelați... Mândru, calare pe un cal cam nărăvaş, 
învârtind  cu  fală  un  bici  în  mână,  Tănase  a  pornit  în  fruntea 
mărețului  alai  care  conducea  un  car  plin  de  zestre  spre  satul 
mirelui. Abia au depăşit hotarul satului, când flăcăii localnici i‐
au  dat  un  nou  ultimatum  conocarului  Tanase  în  problema 
spinoasa a ʺvulpiiʺ, dar mirele cel zgârcit nici nu a vrut să audă 
despre ce este vorba, înconjurat strâns de susținătorii lui.82 
A  urmat  o  încăierare  dură  între  flăcăi,  sub  comanda 
conăcarului  Tănase.  Vestea  s‐a  dus  până  la  Vaslui  şi  mai  mari 
învățământului au considerat că Tănase nu mai poate funcționa 
la Curseşti ca învățător, deoarece încălcase deontologia corpului 
didactic. 
Tot cu ajutorul lui Ion Adam, întors de la Bruxelles, i se 
aranjează  un  post  de  învățător  la  Poeneşti,  lângă  Vaslui,  unde 

                                                      
82 Dan Răvaru, episod din presa vasluiană 
  {PAGE  }
printr‐o  activitate  pedagogică  inovatoare  reuşeşte  să‐şi 
reabiliteze imaginea  şifonată la Curseşti. 
Deşi  nu  a  stat  mult  în  Curseşti  şi  nu  este  fiu  al 
Curseştilor,  am  reținut  mica  notiță  despre  Constantin  Tănase, 
fiindcă  în  copilăria  mea  l‐am  auzit  pe  tata  spunând  că  a  făcut 
carte cu renumitul viitor actor. Tănase avea doar 5 ani mai mult 
decât Gh. P. Huşanu ce‐şi completa studiile primare întrerupte 
în  clasa  a  III‐a,  respectiv  pe  la  vârsta  de  10  ani,  dintr‐o 
întâmplare  nefericită.  În  Curseşti  încă  nu  era  şcoală  şi  copiii 
mergeau, prin 1895 la o şcoală în Toporăşti, un sat vecin situat 
la sud‐est de Curseşti Clăcaşi. Într‐o recreație, se ia la harță cu 
un coleg, aşa cum se întâmplă între copii, şi‐i trage o mamă de 
bătaie.  Cum  şi  învățătorul  folosea  aceleaşi  mijloace  pentru 
întronarea  disciplinei,  Gh.  P.  Huşanu,  de  frica  lui,  îşi  ia  traista 
cu cărți şi căciula şi o ține tot într‐o fugă până acasă la un moş al 
lui care‐l creştea. Aşa se face că studiile de completare a 4 clase 
primare le‐a făcut mai târziu, şi cu Constantin Tănase dar şi cu 
un călugăr, care, pe lângă buchea cărții îi învăța şi cântece. 
În  completarea  acestui 
subcapitol am dori să ilustrăm totuşi 
cu  câteva  documente  scăpate  de 
intemperiile  vremurilor  tulburi 
nivelul  învățământului  din  perioada 
anilor  1936.  Iată,  de  exemplu  o 
fotografie  a  Abecedarului  pentru 
clasa  I  şi  coperta  unui  caiet  de 
dictando,  a  cărui  ilustrații  inocula 
copiilor  ideea  de  regalitate.  De  unde 
şi constatarea că în toate vremurile s‐
a practicat cultul personalității. 
Iar după această fotografie de 
la  sine  vorbitoare,  vom  prezenta  un 

  {PAGE  }
fascicol din caietul ilustrat mai jos, nu pentru a‐mi arăta lipsa de 
talent  la  scris  frumos  sau  la  desen,  ci  pentru  a  prezenta 
semnătura  învățătorului  Gheorghe  Gemene  pe  tema  de  acasă, 
învățător  care  a  luminat 
atâtea  generații  de  copii  din 
Curseşti  şi  drept  răsplată  a 
fost  supus  la  suferințe 
indescriptibile  din  partea 
regimului  comunism,  aşa 
cum  arăt  în  capitolele 
anterioare. 

 
Prețul  unui  abecedar  era 
de 32 lei, în timp ce prețul unei 
zile  muncă  la  câmp  era  de  20 
lei. Aşadar, cărțile nu erau prea 
ieftine.  Şi  acum  câte  ceva 
despre  conținutul  manualelor 
şcolare  din  acea  vreme. 
Aritmetica  de  clasa  III‐a  trata: 
Numărarea şi scrierea cifrelor până la 100.000; cele 4 operațiuni 
cu numere până la 1 milion; unitățile de  măsură: metrul, litrul, 
gramul,  leul;  fracții  zecimale,  înmulțirea  şi  împărțirea 
numerelor  zecimale;  fracții  ordinare.  Iar  la  gramatica  de  clasa 
IV‐a,  elevii  învățau  despre:  Trimestrul  I:Un  băiat  cinstit 
(analiză),  Toamna  (analiză),  Hora  (propozițiune  simplă),  Hora 

  {PAGE  }
(propozițiune dezvoltată), Câinele şi pasărea (atributul), Ce mi‐
a povestit o scântee (atribut dezvoltat). 
Trimestrul II 
Excursiunea  de  Joi      (analiză),  Da  1016  (complementul), 
Luptele  lui  Mihai      (complementul),  Pământul  românesc   
(complementul),  Năvălirea  popoarelor  barbare  (complementul; 
Intrarea  lui  Mihai  de  Alba  Iulia  (complementul).  În  pădure 
(ʹverbe  nepredicative),  Pățania  lui  Gheorghiță  (verbe 
nepredicative),  Micul  cântăreț  (verbul  nepredicativ),  Mihai 
Viteazul  (frază),  La  fierărie  (propozițiuni  principale  şi 
secundare). 
Trimestrul III 
Proverbe  (propozițiuni  subiective),  O  binefacere  se  uită 
(propozițiuni  atributive),  Povestea  vorbei  (propozițiuni 
complimentare),  Proverbe  (propozițiuni  complimentare), 
Analize, Românca şi Tătarii (analize). 

  {PAGE  }
CAPITOLUL 4
Fii satului
4.1.Costică Lucache
 
La  începutul  secolului  XIX 
exista  în  Curseşti  o  familie  
răzăşească  Ioan şi Catinca Lucache, 
care  sunt  considerați,  drept  ctitori 
ai bisericii din Curseşti Răzeşi pe la 
1829.  Acest  Ion  Lucache  se 
căsătoreşte    cu  o  fată  orfană 
crescută  de  o  familie  răzăşească  ‐
Darie.  Din  această  căsătorie  au 
rezultat mai mulți copii, dar noi ne 
vom opri la Dumitru Lucache, care 
ajunge  agent  fiscal  în  Curseşti. 
Moşteneşte şi cumpără  4,5 ha teren 
agricol,  îşi  face  o  casă  ca  tot 
românul şi aduce pe lume împreună cu soția sa Tinca ‐ 5 copii: 
Costică,  Gheorghe,  Maria,  Elena  şi  Tinca  (ultima  având  să 
devină soția fiului preotului Ion Sârbu, pe nume Genu). 
Cu  multă  trudă  şi  sacrificii  ei  încearcă  să  facă  din  copiii 
lor  oameni  cu  carte.  Unul  din  aceşti  copii  –  Costică  (din 
fotografie)‐  cu  dotare  spre  ştiințele  exacte  intră  în  atenția 
învățătorilor  Gherasim  Gheorghe  şi  Gemene  Gheorghe  şi  în 
1937,  când  termină  cele  4  clase  primare,  recomandă  părinților 
să‐l dea la o şcoală militară, iar preotul Ion Sârbu, cu care făcea 
ore de religie, dimpotrivă – să‐l dea la seminarul teologic. 
(De  reținut  câteva  informații  despre  învățătorul 
Gherasim  Gheorghe,  care  a  inoculat  copiilor  din  Curseşti 

  {PAGE  }
dragostea  de  țară  până  la  sacrificiu,  ceea  ce‐l  determină  pe 
Costică  Lucache  să  plece  voluntar  pe  frontul  de  răsărit. 
Mobilizat fiind, probabil în fruntea unui pluton, cum se puneau 
învățătorii,  cade  prizonier  şi  se  întoarce  în  țară  în  fruntea  unei 
mari  unități  de  soldați  români  constituiți  în  Divizia  „Tudor 
Vladimirescu”,  ca  luptători  împotriva  nemților,  se  întoarce, 
spun  cunoscuții,  cu  grad  de  general,  după  care  va  ocupa  mari 
funcții în aparatul central comunist de la Bucureşti). 
N‐a fost să fie nici pe‐a preotului, nici pe a învățătorilor. 
Costică Lucahe dă examen la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din 
Vaslui unde reuşeşte cu brio. Pentru buna pregătire însuşită la 
şcoala din Curseşti, fostul elev îşi aminteşte şi astăzi la cei 84 de 
ani  ai  săi  de  foştii  lui  învățători  care  l‐au  educat  în  spiritul 
muncii cinstite, al credinței ortodoxe şi patriotismului național, 
al  respectului  față  de  semenii  săi  şi  față  de  înaintaşi.  Cât  a 
contat  această  învățătură  pentru  tânărul  Lucache  vom  vedea 
mai încolo. 
Dar  iată  şi  recomandarea 
directorului  Gh.  Gemene  din 
Curseşti  dată  absolventului  de  4 
clase  primare:  note  mari,  peste  9  şi 
aprecierea  că  este  capabil  de  mai 
mult. 
În  1941,  din  cauza  începerii 
celui de al doilea război mondial, şi a 
lipsurilor de posibilități materiale ale 
părinților  îşi  întrerupe  cursurile  la 
Liceul  „Mihail  Kogălniceanu”  din 
Vaslui,  dar  nu  şi  dragostea  de  țară. 
Împreună cu alți tineri intră în armată ca premilitar, după care 
cere să fie trimis voluntar pe frontul de răsărit. Astfel ia parte la 
luptele de la Tiraspol şi Odesa, remarcându‐se prin calități  

  {PAGE  }
 
Acest brevet vorbeşte de la sine despre spiritul de sacrificiu al 
tineretului român pentru apărarea ființei naționale 
 
patriotice  şi  organizatorice,  fapt  ce‐l  înalță  în  grad  la  intervale 
foarte  scurte  de  timp,  de  la  fruntaş,  caporal,  sergent  şi  sergent 
major,  fiind  eliberat  apoi  în  1943,  când  frontul  de  răsărit 
începuse să se prăbuşească. 
Pentru  meritele  sale  patriotice  de  a  lupta  pentru 
reîntregirea  țării  sfârtecate  de  Rusia  bolşevică,  prin  ocuparea 
Basarabiei,  fostul  luptător  voluntar  primeşte  din  partea 
Preşedintelui  României  Medalia  Crucea  comemorativă  a  celui 
de al II‐lea război mondial 1941‐1945  
Apoi, în condițiile grele de după război, secetă, foamete, 
țara  practic  stăpânită  o  vreme  de  puterea  sovietică,  tânărul 
Costică  Lucache  trece  printr‐o  serie  de  activități:  învățător  în 
satul  natal,  Curseşti‐Vale  şi  Toporăşti,  ambele  sate  aparținând 
administrativ de comuna Curseşti, funcții încredințate pe atunci 
fără  prea  multe  condiții,  deoarece  învățătorii  erau  plecați  pe 
front,  apoi  pedagog  la  Căminul  de  ucenici  Vaslui,  unde  i  se 

  {PAGE  }
oferă  şi  posibilitatea  de  a‐şi  completa  studiile  liceale,  tot  la 
Liceul „Mihail Kogălniceanu”. 
În  1946,  seceta  şi  foametea  face  ravagii  în  Moldova  şi 
Căminul de ucenici unde lucra ca pedagog este mutat cu tot cu 
personal  la  un  Cămin  de  ucenici  din  Sibiu.  Şi  aici  găseşte 
aceeaşi  înțelegere  din  partea  conducerii  căminului  de  a  urma 
cursurile  Liceului  teoretic  „Gheorghe  Lazăr”  absolvindu‐şi 
astfel cursurile liceale în iunie 1948. 
După  care,  fiind  moldovean,  i  se  permite  transferul  la 
Căminul de ucenici din Iaşi pe un post de secretar‐contabil şi de 
aici  Ministerul  Muncii  şi  Prevederilor  Sociale  îl  numeşte 
director  la  o  casă  de  copii  pentru  orfanii  de  război,  unde 
lucrează  până  în  anul  1955,  când  se  transferă  la  Universitatea 
„Alexandru  Ioan  Cuza”  Iaşi  pe  un  post  de  contabil  principal, 
unde activează până în 1957, perioadă în care datorită meritelor 
sale profesionale este promovat în funcții şi remunerat frecvent 
cu  numeroase  premii  în  bani,  fapt  ce  i‐a  dat  posibilitatea  să‐şi 
continue studiile universitare. Şi conducerea Universității Iaşi îi 
obține  din  partea  Ministerului  Învățământului  aprobarea  de 
înscriere  pe  bază  de  examen  la  admiterea  şi  frecventarea 
Institutului de Ştiințe Economice, fără scoaterea din producție. 
Dar  aspirațiile  lui  spre 
perfecționare  aveau  să  întâmpine 
restricțiile  politice  ale  vremii.  În 
anul  II  este  chemat  la  serviciul  de 
cadre al Universității unde i se arată 
o  hârtie  venită  de  la  primăria 
Curseşti  prin  care  părinții  erau 
categorisiți  chiaburi.  Cu  toate 
performanțele lui de student fruntaş 
–  trebuia  să  abandoneze  forțat 
facultatea.  S‐au  găsit  însă  şi  oameni 

  {PAGE  }
de omenie care l‐au îndrumat spre ocolişuri. Astfel face rost de 
o  declarație  trecută  prin  tribunal  şi  autentificată,  prin  care 
numiții Ungureanu Gh. şi Gugui Constantin din Iaşi, precum şi 
Neculai Lăcătuşu din Curseşti declară pe „conştiința şi onoarea 
lor şi pe propria răspundere că îl cunosc foarte bine pe Lucache 
Costică,  fiul  lui  Dumitru  şi  Tinca  Lucache,  căsătorit  din  anul 
1949 şi că din anul 1945 este funcționar şi se întreține singur, an 
din care nu a mai primit nici un ajutor de la părinții săi. Şi că în 
afară de salariu nu mai are nici un venit.” 
Hârtia  obținută  (şi  cu  ştirea  secretarului  de  partid  din 
Curseşti,  Victor  Burcă,  un  om  înțelegător,  care  a  ajutat  multă 
lume  să  scape  de  rigorile  proletare)  îi  permite  să  urmează  în 
continuare  cursurile  institutului  în  perioada  1951‐1954,  îşi  dă 
examenul  de  stat  şi  este  declarat  „diplomat  în  ştiințe 
economice”,  după  care  este  promovat  succesiv  pe  post  de 
economist,  economist  principal,  şef  de  serviciu  şi  în  final 
contabil şef. 
Lucrează  în  mai  multe servicii  ale  Institutului  Politehnic 
„Gheorghe Asachi”, apoi la Casa de cultură a studenților până 
în anul 1967, când se transferă la Direcția regională de drumuri 
şi  poduri  Iaşi,  cu  activitate  răspândită  în  toate  județele 
Moldovei. 
Tot  pe  post  de  şef  contabil  şi  apoi  director  economic  în 
perioada  1972‐1973    urmează  cursuri  post‐universitare  în 
domeniul financiar‐contabil, absolvindu‐le cu merite deosebite, 
pentru care Ministerul de Finanțe îl declară expert‐contabil. 
Se pensionează în anul 1989 la vârsta de 65 de ani, după o 
activitate de 46 de ani. 
Lucachi Costică, aş putea spune veteranul generației sale, 
a  fost  şi  este  căsătorit  cu  doamna  Paraschiva,  fostă  profesoară 
emerită de matematică la Liceul „Negruzzi” din Iaşi. 

  {PAGE  }
În  timpul  menajului  lor  şi‐au  construit  o  casă  cu 
împrumut de la statul socialist pe strada Gh.Coşbuc nr.45, Iaşi, 
dar  realizarea  cea  mai  de  seamă,  dincolo  de  meritele  lor 
profesionale, a fost aducerea pe lume a doi urmaşi – astăzi unul 
inginer şi altul arhitect. 

Curseştiul se poate mândri cu asemenea oameni dați țării 
şi este o cinste pentru părinții care au trimis spre şcoli înalte şi 
funcții  de  răspundere  copii  ca  cei  din  acest  capitol  al  cărții 
intitulat „Fii satului”. Am rămânea datori istoriei dacă nu le‐am  
publica şi fotografiile lor. Iată părinții lui Costică Luache: 
  

 
Aceşti oameni din Curseşti, cu asemenea urmaşi care au 
condus întreprinderi, instituții, în perioada socialistă au trebuit 
să  îndure  persecuțiile  comuniste  în  închisori,  pentru  simplu 
motiv că nu mai erau săteni români, ci duşmani ai poporului. 
Şi dacă pronia m‐ar fi ajutat, aş fi putut prezenta în aceste 
pagini un document al vremii: un ziar din Vaslui în care sub un 

  {PAGE  }
titlu  mare  se  anunța  pompos:  Chiaburii  din  Curseşti  în  fața 
Tribunalului  Poporului,  condamnați  pentru  nesupunere. 
Printre acele nume se afla şi cel al părintelui lui Costică Lucache 
–  Dumitru  Lucache.  Fiul  dă  peste  acest  ziar,  îl  împătureşte  cu 
grijă, îl pune între două scânduri şi le bate în cuie… Nimeni nu 
trebuia  să  afle  ceva  despre  părinții  lui!  Şi‐l  aruncă  în  podul 
casei. Acum, după mai bine de 50 de ani l‐a căutat să mi‐l dea 
pentru a‐l fotografia. Nu a mai dat peste acele scânduri bătute 
în  cuie  care  ascundeau  o  dramă.  Le  dăduse  fratelui  său 
împreună  cu  alte  materiale:  Ghiță  Lucache  despre  care  scriu 

mai  jos.  Dar  Ghiță  Lucache  a  părăsit  lumea  aceasta  strâmbă  şi 
odată  cu  el  şi  Tribunalul  Poporului  bătut  în  cuiele  istoriei. 
Pentru  că  nimic  nu  este  veşnic,  nici  chiar  imperiile.  Rămâne 
doar gustul amar al ideologiilor totalitare, total opuse firescului, 
prin care natura l‐a făcut pe om liber.  
Şi mai rămân răzeşii, aşa cum îi vedeți în fotografie. 
Răzeşii, cu mic cu mare, petrec. Şi la urmă, spre aducere 
aminte,  fac  o  fotografie.  Iată  aici  un  asemenea  moment.  A  se 
observa  ținuta  fotografiaților,  ținută  de  răzeşi,  nu  de  țărani 

  {PAGE  }
săraci,  şi  fețele  lor,  fețe    mândre  adunate  în  bătătura 
gospodăriei  să  rămână  în  eternitate.  Şi  au  rămas.  Ultimii  doi 
răzeşi  din  dreapta  fotografiei  sunt  înaintaşii  lui  Costică 
Lucache: bunicul şi tatăl său pe la începutul secolului XX. 

4.2. Ghiţă Lucache,


Aşa‐i  spuneam    noi, 
curseştenii;  făcea  parte  din 
pleiada  de  tineri  proveniți  din 
familii  răzeşe  viețuitoare  în 
preajma  invaziei  sovietice  din 
1944,  cam  vreo  14  la  număr,  ce 
reprezentau  în  acea  vreme 
viitorii  intelectuali  ai  satului.  El 
se trăgea dintr‐o familie – mama 
casnică,  tatăl  agent  fiscal,  cu  un 
frate  mai  mare,  şi  mai  multe 
surori  mai  mici.  Prin  1944  am 
locuit  împreună  la  o  familie 
Rață,  din  crucea  gării    Vaslui  (o 
intersecție  aşa  numită),  într‐o 
cămăruță  mică  la  parter,  în  timp  ce  proprietarii  stăteau 
deasupra, la un nivel de clădire ce se unea cu strada Traian. Era 
în clasa a V‐a, eu într‐a IV‐a, a Liceului comercial. Se descurca 
de minune la matematică. Apoi viața ne‐a despărțit şi l‐am mai 
întâlnit  peste  ani  în  funcția  de  inginer  la  Întreprinderea 
Electromontaj Moldova din Iaşi, unde l‐am vizitat. Mi‐a  arătat 
cu  mândrie  nişte  invenții  brevetate  de  ale  sale.  Era  vorba  de 
elemente  prefabricate  în  şantier  şi  transportate  pe  terenul 
stâlpilor  de  înaltă  tensiune,  evitându‐se  astfel  manoperarea 
acestora  la  locul  implantării  şi  câştigând  astfel  timp  în 

  {PAGE  }
realizarea  rețelelor  de  mare  tensiune  ce  împânzeau  Moldova.  
L‐am mai întâlnit şi pe şoseaua Crasna‐Bârlad într‐o maşină de 
teren.  Am  intrat  la  un  bufet.  Avea  un  melancolism  ce‐i 
transforma  fața  într‐o  mască  plină  de  duioşie  şi  împăcare  cu 
soarta  ce  nu‐i  prevestea  nimic  vesel.  „Ei,  măi  Costică,    –  îmi 
mărturisea  el  pe  un  ton  plin  de  regrete  –  deja  am  trecut  de 
jumătatea vieții!” Se pare că suferea de o afecțiune la stomac. 
A  venit  căderea  comunismului  şi  nu  l‐am  mai  întâlnit, 
pentru  ca  într‐o  zi  să‐mi  cadă  sub  priviri  cartea  unei  doamne 
ieşene,  Olga  Rusu,  intitulată  „Cimitirul  Eternitatea”    un  fel  de 
dicționar  de  personalități  ce  trecuseră  Styxul,  unde  am  citit  cu 
stupoare rândurile de mai jos: 
Lucache, Gheorghe 
n. 17.02.1928, comuna Curseşti, județul Vaslui 
m. 27.02.1991, Iaşi 
Cursuri  la  Liceul  Comercial  din  Vaslui  (până  în  1944), 
continuate şi terminate în 1948, la Liceul Comercial din Iaşi. În 
1949  absolvă  Şcoala  Militară  de  Ofițeri  de  artilerie,  Sibiu. 
Lt.major  până  în  1954,  timp  în  care  a  fost  profesor,  şef  de 
laborator  şi  şef  de  atelier  la  Şcoala  de  ofițeri  tehnici  din 
Institutul Militar de învățământ din Sibiu. Din 1954, contabil la 
diverse  instituții  din  Iaşi.  Absolvă,  în  1959,  cursurile  Facultății 
de  Electrotehnică,  secția  electrificarea  industriei  şi  agriculturii.  
Inginer  la  IRIC  Iaşi  (1960).  Şef  de  şantier  la  Şantierul 
Electromontaj  Suceva  (1961‐1965).  Revine  la  Iaşi  la 
Întreprinderea  Electromontaj  Moldova,  şef  al  Şantierului  Iaşi 
timp  de  33  de  ani  până  la  ieşirea  la  pensie,  în  1990.  A  obținut 
două  brevete  de  invenții  şi  trei  de  inovații.  A  realizat 
indicatorul de intrare în municipiul Iaşi de la Bucium (în 1976) 
şi  de  la  Întreprinderea  de  Antibiotice  (1977).  A  murit  în  urma 
unui stop cardiac. 
(Parcela 21 I, 5,12)   

  {PAGE  }
Şi  înainte  de  aflarea  acestei  veşti  funebre,  şi  după  aceea, 
pentru mine Ghiță Lucache nu a murit. Sufletul lui, statura lui 
înaltă  şi  bine  făcută,  o  regăsesc  în  stâlpii  de  înaltă  tensiune  ce 
umplu  dealurile  Moldovei.  De  câte  ori  trec  pe  lângă  aceste 
rețele,  unele  sub  forma  unui  cap  de  pisică,  cugetul  meu 
pronunță aproape sonor numele prietenului meu din copilărie: 
Ghiță  Lucache!.  Sub  conducerea  lui,  localitățile  Moldovei 
primeau lumină prin aceste construcții metalice. 
Locuia  într‐un  bloc  cu  10  etaje  din  spatele 
Cinematografului  „Victoria”  din  Piața  Unirii  din  Iaşi.  Ştiu  că 
avea un fiu… Apoi cu o fiică a surorii sale Maria, căsătorită în 
Iaşi,  m‐am  întâlnit  la  Combinatul  de  Utilaj  Greu.  Era 
economistă.  Şi  mai  ştiu  că  părinții  lui  au  fost  categorisiți 
chiaburi de orânduirea comunistă. 
Şi în ultimă instanță, descoperindu‐i fratele Costică, aflu 
că  fiul  său  Dorin  Lucache,  moştenitor  al  înclinațiilor  spre 
ştiințele  exacte  este  conf.dr.universitar  la  Institutul  Politehnic 
„Gh.Asachi”  din  Iaşi,  la  Facultatea  de  Matematică  şi 
Electrotehnică. 
Ce  aş  mai  putea  adăuga  la  aceşti  „fii  ai  satului”  cu 
baştina  în  Curseşti  de  unde‐şi  trag  vigoarea  pământului 
miraculos?  Decât  :  ruşine  orânduirii  sociale  care  a  prigonit 
asemenea oameni – o mândrie a neamului românesc! 

  {PAGE  }
4.3. Prof. emerit dr. Bica Ionesi (Cehan)
 
 
S‐a  născut  la  29  martie 
1928,  în  familia  țăranilor  Ion  şi 
Maria  Cehan  (al  doilea  din  6 
copii  ‐  trei  fiind  în  prezent  în 
viață), în satul Curseşti, comuna 
Pungeşti,  jud.  Vaslui).  După 
şcoala  primară,  a  urmat  liceul 
Ortodox  de  fete  din  Vaslui 
(unde s‐a remarcat ca o elevă de 
excepție) şi Facultatea de Ştiințe 
Naturale  a  Universității  „Al. 
Ioan  Cuzaʺ  (1947‐1951),  pe  care 
a  absolvit‐o  cu  diplomă  de 
merit. 
A  dorit  să  devină  profesoară  de  liceu,  dar  destinul  a 
hotărât să devină paleontolog, misiune pe care a dus‐o cu cinste 
până  în  prezent.  După  absolvirea  anului  III  (1950),  fără  s‐o 
consulte, prof. N. Macarovici a propus‐o preparator. În vacanță, 
a  primit  o  înştiințare  să  se  prezinte  de  urgență  la  Serviciul 
personal.  Speriată,  crezând  că  este  îndepărtată  din  facultate 
(fiind fiică de chiabur), a aflat că este numită preparator. 
Se  pare  că  învățământul  liceal  a  pierdut  o  bună 
profesoară,  dar  paleontologia  ieşeană  şi  românească  a  câştigat 
cu siguranță un specialist de valoare. Drumul parcurs   n‐a 
fost  uşor, ci plin de greutăți, generate de situația socio‐politică 
(comunistă), dar şi de invidia omenească. 
La l mai 1951 a fost avansată asistentă. Prin introducerea 
normelor  în  învățământul  superior  (model  sovietic),  în 

  {PAGE  }
noiembrie 1952 a fost transferată la Muzeul de Istorie Naturală 
a  Universității  (director  fiind  N.  Macarovici),  unde  a  condus 
secția  de  Geologie  (asistent,  iar  din  1964  şef  de  secție).  Practic 
însă  n‐a  părăsit  catedra,  3  zile  pe  săptămână  fiind  prezentă  în 
laborator.  Mai  mulți  ani  a  predat  lucrări  practice  de 
Paleontologie şi Stratigrafie. La Muzeu a pus în ordine colecțiile 
existente  (de  geologie‐paleontologie),  pe  care  le‐a  îmbunătățit 
substanțial  (625  eşantioane  de  minerale  şi  roci  şi  11.400 
exemplare de fosile). 
În  1966,  a  susținut  doctoratul  la  Universitatea  din 
Bucureşti, sub conducerea acad. M. Filipescu, cu o temă asupra 
Sarmațianului  dintre  valea  Siretului  şi  valea  Moldovei.  După 
înființarea Secției de geologie din cadrul Facultății de Geologie ‐ 
Geografie a revenit la catedră, prin concurs (în 1971), pe post de  
şef de lucrări.  În   1972, s‐a solicitat  transformarea  postului  în 
„conferențiarʺ,    cerere    reluată    şi    în      1973.    Universitatea    a 
selecționat  doar  3    dosare  din  peste  12  propuneri  făcute  de 
solicitanți,  care  au  fost  trimise  la  Minister.  Aprobarea  nu  s‐a 
finalizat  datorită  introducerii  unor  criterii  noi  în  promovarea 
cadrelor, prioritate având criteriul politic 
Semnificativă  este  rezoluția  pusă  de  decanul  facultății 
(Pierre  Jeanrenaud)  pe  un  memoriu  prin  care  Bica  Ionesi 
contesta  propunerea  de  avansare  a  lui  Aurel  Saraiman:  „Tov. 
Ionesi  Bica  nu  are  nici  pe  departe  activitatea  politică  a  tov. 
Saraiman  Aurel.  Tov.  Ionesi  Bica  nu  este    membru  de  partidʺ. 
Comentariile  sunt  inutile,  în  1982,  s‐a  scos  din  nou  la  concurs 
un  post  de  conferențiar,  îndeplinindu‐se  toate  formalitățile, 
inclusiv  referatele  membrilor  comisiei,  dar  promovarea  nu  s‐a 
finalizat, din motive bine cunoscute (la nivelul țării).În 1984 i s‐
a  acordat  de  către  M.E.Î.  diploma  de  „Lector  universitar 
evidențiat”.  În    1985  a  fost  pensionată  forțat  pentru  limită  de 
vârstă, la numai 57 de ani! A continuat să lucreze ştiințific, fiind 

  {PAGE  }
zilnic prezentă la catedră.   Mai   târziu   i‐au   fost   recunoscute   
meritele,      încât      în      1997  Universitatea  i‐a  acordat  titlul  de 
„profesor  emeritusʺ,  iar  în  1999,  prin  Ordinul    Ministerului   
Învățământului,    a    fost    promovată    prin    concurs  „profesor 
onorificʺ, ca o recompensă morală. 
Până    la    pensionare,    şi    după     1990,    a    predat    
cursuri    de Micropaleontologie şi  Stratigrafie (acesta din urmă 
la  Secția  de  Biologie),Metode  moderne  de  investigație  în 
geologie,  Resurse  de  ape  minerale  şi  termale  iar  la  Master, 
Probleme speciale de Microbiostratigrafie, la secția de Geologie 
şi    Geologie  Generală,  la  secția  de  Pedologie.    A  desfăşurat 
activitatea  didactică  cu  pasiune,  seriozitate  şi  competență, 
impunându‐se    în    fața    studenților    printr‐o    foarte    bună  
pregătire.    S‐a  preocupat  de  inițierea  în  cercetare  a  unor 
studenți  (în  cadrul  cercurilor  ştiințifice),  masteranzi  şi 
doctoranzi cu teme de Sarmațian. A îndrumat 42 de proiecte de 
diplomă. N‐a acceptat compromisul sub nici o formă. 
Şi‐a  început  activitatea  de  cercetare  în  cadrul  Muzeului 
Universității,  cu  bivalvele  actuale  din  apele  curgătoare  şi 
lacurile  din  Moldova.  În  colaborare  cu  N.  Macarovici,  s‐a 
ocupat  şi  de  studiul  foraminiferelor  actuale,  de  pe  şelțul 
românesc al Mării Negre, urmărind atât aportul lor în biomasă, 
cât  şi  variabilitatea  speciei  Ammonia  beccarii,  care  este 
dominantă. 
Puțin  mai  târziu,  la  sugestia  prof.  N.  Macarovici,  s‐a 
ocupat  cu  studiul  Sarmațianului  de  pe  Platforma 
Moldovenească.  Treptat  şi‐a  extins  cercetările  în  Dobrogea  de 
Sud,  partea  de  SE  a  Depresiunii  Transilvaniei,  în  unele  bazine 
intramontane (Oaş, Zarand şi Soceni), Molasa Pericarpatică   şi   
în      R.      Moldova      (după  1990).  A  adus  contribuții 
paleontologice      (micro  Şi  macrofaunistice)  lito  şi 

  {PAGE  }
biostratigrafice,    biozonare,  tectonice,  paleoecologice  şi 
paleogeografice dar şi asupra resurselor utile. 
Paleontologic,  a  îmbogățit  inventarul  fosil,  din  unitățile 
cercetate  cu  sute  de  taxoni:    foraminifere,  ostracode,  bivalve  şi 
gastropode.  A  urmărit  taxonomic  şi  filogenetic  mactridele 
sarmațiene  (pe  care  le‐a  grupat  în  4  subgenuri),  a  studiat 
variabilitatea  speciei  Mactra  (Podolimactra)  podolica  (precizarea 
neotipului  şi  separarea  a  3  subspecii  noi)  şi  a  unor  taxoni  de 
ceriți.  A  creat  unele  specii  şi  subspecii  noi  de  Obsoletiforma, 
Musculus,  Anodonta  şi  Potamides  şi  a  validat  unii  taxoni  de 
cardiide şi foraminifere. 
Litostratigrafic,  a  separat  unități  noi  pentru  intervalul 
Buglovian‐Basarabian  din  Platforma  Moldovenească  şi 
Dobrogea de Sud, care au devenit clasice. 
Biostratigrafic, a urmărit delimitarea etajului Sarmațian şi 
a subetajelor sale, pe criterii micro‐ şi macrofaunistice. A militat 
pentru menținerea Sarmațianului unitar sens Suess şi Barbot de 
Marny (cei doi autori având merite similare) şi a fost împotriva 
separării Sarmațianului în s.s. (Suess) şi s.l. (Barbot de Marny), 
care  contravine  principiilor  stratigrafice.  De  asemenea,  a 
susținut  că  menținerea  Buglovianului,  ca  prim  subetaj  al 
Sarmațianului,  este  necesară,  având  particularități  micro‐  şi 
macrofaunistice  distincte.  A  demonstrat  că  între  Kossovian  şi 
Buglovian,  cât  şi  între  Basarabian şi  Hersonian,  pe  unitățile  de 
platformă,  au  existat  întreruperi  de  sedimentare.  A  semnalat 
existența  Volinianului  superior  în  Dobrogea  de  Sud,  a 
Buglovianului  la Viişoara (Molasa Pericarpatică), a depozitelor 
cu  mactre  mici  şi  congerii  pe  stânga  Prutului  (în  Basarabianul 
superior)  şi  a  demonstrat  că  Basarabianul  inferior  lipseşte  în 
Depresiunea Transilvaniei, dar este prezent in Bazinul Zarand. 
A  revizuit  fauna  cu  Cryptomactra  şi  a  studiat  conținutul 

  {PAGE  }
microfaunistic  din  argilele  de  Ungheni  (colecția  Th. 
Văscăuțanu). 
A    demonstrat,    după    conținutul      faunistic,    că  
„nisipurile  de    Văleniʺ  (Platforma  Moldovenească)  aparțin 
Hersonianului şi nu unui „orizontʺ de tranziție între Basarabian 
si Hersonian. 
Dispunând  de  o  mare  experiență,  a  realizat  o  biozonare 
integrată  pentru  depozitele    sarmațiene      de      pe      Platforma   
Moldovenească,      pe      baza    bivalvelor,  gastropodelor, 
foraminiferelor  şi  ostracodelor.  De  asemenea,  s‐a  ocupat  de 
unele aspecte principale legate de Sarmațian şi subetajele sale. 
Prin activitatea desfăşurată, s‐a afirmat ca unul dintre cei 
mai  valoroşi  specialişti  în  Sarmațian,  pe  plan  național  şi 
internațional. 
În  afară  de  Sarmațian,  a  adus  contribuții  valoroase 
asupra  Badenianului  de        pe        Platforma        Moldovenească,    
Dobrogea   de    Sud   şi    Molasa Pericarpatică  (Crivineni  şi   
regiunea Depresiunea Horezu dintre  Luncavăț   şi   Bistrița).  A 
îmbogățit  inventarul  micro ‐ şi  macrofaunistic pe baza căruia  

 
a  tras  concluzii  biostratigrafice  şi  a  efectuat  corelări  cu 
Tethysul.  A  apreciat  că  prezența    Langhianului  în  Paratethys 

  {PAGE  }
reduce  volumul  biostratigrafic  al  Badenianului  la  Wielician  şi 
Kossovian. 
Sintetizând,  activitatea  ştiințifică  a  prof.  Bica  Ionesi  este 
concretizată în l65 de lucrări publicate, 12 rapoarte geologice, 5 
granturi  (în  intervalul  1996‐2001).    Autor  al  volumelor: 
Stratigrafîa depozitelor miocene de platformă dintre valea Siretului şi 
valea  Moldovei  (Ed.  Acad.  1968,  395  pagini,41  planşe), 
Paleontologie,  (Ed.  Univers  „Alexandru  Ioan  Cuza”  1973,    288 
pagini, 492 fig.), Micropaleontologie   (Ed. Univ. „Al.Ioan. Cuzaʺ, 
1982.  236  p.,  568  fig.)  şi  coautor  al  monografiei  Sarmațianul 
mediu  şi  superior  de  pe  Platforma  Moldovenească  (Editura 
Academiei Române, 2005 – 558 p., 100 figuri în text şi 24 planşe 
cu moluşte – 584 figuri). 
A participat la numeroase manifestări ştiințifice naționale 
şi internaționale. 
În  1972,  Academia  Română  i‐a  acordat  premiul 
„Gheorghe Murgoci ʺ. Este membră a Academiei Oamenilor de 
Ştiință din România, Societatea Internațională de Paleontologie, 
Societatea  Paleontologilor  din  România,  Societatea  Geologică  a 
României şi Societatea Geologilor din R. Moldova. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  {PAGE  }
Deşi  nu  s‐a  bucurat  de  o  evoluție  didactică  normală, 
corespunzătoare  valorii  activității  desfăşurate,  s‐a  refugiat  în 
muncă, contribuind la prestigiul geologici ieşene şi româneşti. 
Apelativul  de  „Doamnă  a  geologiei  ieşeneʺ  este  meritat, 
deoarece  ea  a  slujit  mai  bine  de  50  de  ani  geologia  ieşeană  şi 
românească,  fără  să‐şi  întrerupă  nici  o  clipă  activitatea,  fiind 
prezentă zilnic la lucru. Este un exemplu demn de urmat pentru 
tineri. 
„Pentru mine, cel cu care s‐a căsătorit în anul 1953, Bica 
mi‐a fost un sprijin permanent, atât acasă cât şi în activitatea de 
cercetare.  Primul  critic  şi,  deseori,  cel  mai  avizat  pentru  orice 
lucrare  ştiințifică  pe  care  am  scris‐o,  a  fost  ea.  Iar  acum,  când 
problemele de sănătate m‐au pus la grea încercare, cel mai mare 
sprijin a venit tot de la ea. Pentru toate acestea îi mulțumesc din 
suflet”  –  spune  undeva  soțul  ei,  prof.dr.  Liviu  Ionesi,  fost 
membru al Academiei Române. 

 
Fragment  din  planşe  aflate  în  lucrarea  premiată  de  Academia 
Română: Stratigrafia depozitelor miocene de  platformă dintre valea  Siretului 
şi valea Moldovei. 

  {PAGE  }
 
 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Text preluat din „Sculptori în piatra timpului”, de Liviu Ionesi, 
membru al Academiei Române, redată mai sus. 
De  asemenea,  lucrarea  „Sarmațianul  mediu  şi  superior  de  pe 
platforma moldovenească” în care Bica Ionesi (Cehan) este coautoare. 

4.4. Înaintaşii descoperiţi în arhive
„Anuarul Episcopiei Huşilor”, pe anul 1938 (p.172), nota  
că  biserica  din  Curseşti‐Răzeşi,  la  1842‐1843,  era  o  construcție 
din  lemn  şi  vălătuci,  paroh  era  preotul  Ioan  Sârbu,  seminar, 
gradul  II,  născut  în  1903,  numit  la  1  ianuarie  1929.  Cântăreț  I, 
era Gh. Popa, şcoala de cântăreți, născut 1886, numit 1918. 
Intelectuali ridicați din parohie erau notați: Elena Prosie, 
profesor  secundar,  Dumitru  Stamate  şi  N.C.Dabija,  avocați, 
lt.col.  I.V.Stamate,  locotenent  Ion  Darie  (ajuns  mai  târziu