Manastirea Slatina

MĂĂ NĂĂ STIREĂ SLĂTINĂ – MONOGRĂFIE
CUPRINS
ARGUMENT.......................................................................................................2
I. Mănăstirea Slatina – scurt istoric..................................................................4

I.1. Așezare geografică.......................................................................................4
I.2. Alexandru Lăpușneanu - ctitorul Mănăstirii Slatina.......................................7
I.2.1. Prima domnie a lui Alexandru Lăpușneanu...........................................7
I.2.2. A doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu.......................................12
1.2.3 Biserica în timpul lui Alexandru Lăpușneanu......................................16
I.3. Înființarea Mănăstirii Slatina.....................................................................20
I.4. Sfințirea Mănăstirii....................................................................................25
II. Mănăstirea Slatina centru de cultură.........................................................27

II.1. Arhitectura Mănăstirii Slatina...................................................................27
II.2. Pictura Mănăstirii Slatina.........................................................................36
II.3. Odoarele și moșiile Mănăstirii Slatina.....................................................39
II.4. Egumenii Mănăstirii Slatina.....................................................................52
III. Personalități de seamă ai Mănăstirii Slatina............................................58

III.1. Mitropolitul Veniamin Costachi..............................................................58
III.2. Părintele Ilie Cleopa................................................................................65
III.3. Plămădeală Leonida-Antonie..................................................................70
III.4. Olaru Ilie-Emilian...................................................................................74
III.5. Tănase Petru-Petroniu.............................................................................76
III.6. Arsenie-Anghel Papacioc........................................................................77
III.7. CUVIOSUL PAHOMIE SIHASTRUL (Întemeietorul Mănăstirii Slatina
– secolul XVI)..................................................................................................80
III.8. Cuviosul Iacob cel Vrednic (primul egumen al Mănăstirii Slatina –
secolul XVI).....................................................................................................81
CONCLUZII......................................................................................................84
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................86
1
ARGUMENT
Pentru orice român, Bucovina reprezintă tradiții, obiceiuri și

credință ortodoxă manifestată în special prin zidirea de biserici și mănăstiri.
Aceste ctitorii sunt dovada vie a primirii, păstrării și transmiterii credinței
apostolice, propovăduită la noi de cel întâi chemat dintre Apostoli, de-a lungul
celor două milenii de existență a românilor pe acest pământ binecuvântat de
Dumnezeu.
La continuarea tradiției apostolice și-au adus aportul în special
domnitorii moldoveni, care prin credința și smerenia lor au zidit numeroase
mănăstiri cum ar fi: Voroneț, Moldovița, Sucevița, Humor, Arbore, Putna,
Sihăstria Puteni, Dragomirna, Probota, Neamț, Secu, Slatina și altele. Toate
aceste mănăstiri sunt unice, reprezentând centre de cultură diferite, în care orice
credincios care le calcă pragul, rămâne mereu cu dorința de a se întoarce în
aceste locuri pentru a se încărca din nou duhovnicește.
Interesându-ne în acest moment mai mult Mănăstirea Slatina
deoarece în paginile care urmează voi face o prezentare a acesteia, vreau să
menționez că în decursului timpului, Mănăstirea Slatina a fost un mare centru de
cultură și artă medievală românească. Ea reprezintă și un centru de cultură
slavonă, aici desfășurându-și activitatea chiar și cronicarul Isaia, care a copiat
Letopisețul de la Putna, care a fost scris în limba slavonă înainte de 1561 și este
considerat cea mai veche cronică din Moldova. Atunci când Isaia a devenit
episcop la Rădăuți, el a lăsat la Slatina o adevărată școală de caligrafi și
miniaturiști.
Pe lângă activitatea culturală care se desfășoară în această ctitorie a
lui Alexandru Lăpușneanu, acest loc îți dă farmecul ruperii de lume și totodată
sentimentul întoarcerii în vremurile cele dintru început și aduce aminte de
2
frumusețile pururea vii ale sufletului, simbolizate de brazi mereu verzi ce

veghează mănăstirea. Frumsețea mănăstirii situată într-un cadru natural feeric,
precum și liniștea de aici te copleșesc, te fac să pierzi noțiunea timpului în
favoarea meditației și te ține legat în mreaja contemplației.
Fiind pătruns de frumusețea acestei mănăstiri, cât și de activitatea
care s-a desfășurat aici, voi încerca în următoarele pagini să fac o prezentare
istorică a acestui loc binecuvântat de Dumnezeu și înzestrat cu un astfel de
ansamblu cultural și spiritual cum este Mănăstirea Slatina.
Astfel am structurat lucrarea în trei capitole, care la rândul lor sunt
împărțite în mai multe subcapitole, pentru a putea să fac o prezentare cât mai
detaliată și exactă a mănăstirii. Primul capitol l-am închinat în totalitate
ctitorului acestui sfânt locaș, pentru a putea să schimb imaginea, nu tocmai reală
a lui Alexandru Lăpușneanu, care de unii istorici este prezentat ca un tiran, și o
persoană care a făcut numai rău celor din jurul său. Astfel, uitându-ne mai atent
peste activitatea lui Alexandru Lăpușneanu observăm că a fost nu numai un
mare ctitor de locașuri sfinte, ci și un mare susținător al Bisericii, precum și un
smerit trăitor isihast.
Al doilea capitol cuprinde prezentarea Mănăstirii Slatina, prezentare
care se ocupă de arhitectura, pictura, și odoarele care le deține mănăstirea, cât și
de egumenii care au condus cu sârguință obștea acestei frumoase ctitorii.
Ultimul capitol, cuprinde prezentarea celor mai de seamă persoane care au trăit
și care și-au desfășurat activitatea în această necropolă domnească, persoane
care au fost de o reală importanță pentru viața duhovnicească a poporului român
prin viața, activitatea și sfaturile pe care ei le-au împărtășit oamenilor.
3
I. Mănăstirea Slatina – scurt istoric
I.1. Așezare geografică

„Lanțul carpatic și subcarpatic Stânișoara se desfășoară pe versantul
estic al Carpaților Răsăriteni, începând la nord din masivul Rarăului și
continuând la sud până la Piatra Neamț pe o lungime de peste 120 km, iar
transversal, se întind pe o lățime ce variază între 30-60 km, începând din malul
stâng al râului Bistrița până spre dealurile subcarpatice ale Moldovei. Munții
Stânișoarei au fost dintotdeauna bogați în păduri seculare, în poieni și în stâne de
oi de unde și-au luat și numele. Dar mai ales au fost binecuvântați de Dumnezeu
cu locuri retrase și foarte prielnice vieții de sihăstrie și mănăstirești. Din acest
motiv în lanțul carpatic Stânișoara s-au nevoit cei mai numeroși sihaștri din
Moldova și s-au înălțat multe mănăstiri, una dintre ele fiind chiar și mănăstirea
Slatina”1.
Mănăstirea Slatina este o mănăstire ortodoxă, ctitorită de către
domnitorul Alexandru Lăpușneanu, între anii 1553-1564, în satul Slatina, din
comuna Slatina, județul Suceava. „Este situată la circa 40 km nord-vest de
orașul Fălticeni, în apropierea căii de cărăușie Mălini-Drăceni-Târgul Găinești,
ce se deface de șoseaua principală Roman-Gura Humorului, înfundându-se în
munți. Un drum pietruit taie printre dealuri lunca Moldovei, lăsând în dreapta
vechea reședință domnească Baia, unde se mai văd ruinele bisericii catolice
construită de Alexandru cel Bun și turla zveltă, acoperită cu țiglă roșie a bisericii
Albe, despre care tradiția afirmă că a fost înălțată de către Ștefan cel Mare, după
câștigarea faimoasei bătălii cu Matiaș Corvinul. Începând din lunca largă a
râului Moldova, peste care trece podul de la Mălini, peisajul devine tot mai
1
Arhimandrit Ioanichie BĂLAN, Vetre de sihăstrie românească, secolele IV-XX, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 22001, p. 74.
4
accidentat. În zare, apar culmile tivite cu albastru ale ultimilor șiruri, dinspre
răsărit, ale munților Bistiței.
Zidurile de cetate ale Slatinei se înalță pe tăpșanul izolat între
munții Dealul Mare și Obcina Plaiului, în apropierea a două cursuri de apă, pe
malul stâng al pârâului Suhei Mici, care-și găsește izvorul în masivul
Stânișoarei. Pârâul Suha dă ocol incintei la câteva sute de metri, pe latura de
sud-vest; la nord, zidul este împlântat puternic în coasta stâncoasă a muntelui,
iar la est drumul străjuit de poieni și tivit cu flori, coboară într-o largă livadă de
meri, care se întinde la poalele mănăstirii.
Nu departe de prima poartă, spre stânga, un mic izvor de apă sărată
și ușor sulfuroasă explică denumirea locului „Slatina” (adică sărat), și totodată
prezența sondei de țiței, care a fost ridicată recent în apropierea mănăstirii, pe
drumul spre Găinești”2.
Parcurgând acest drum, mănăstirea Slatina apare de după perdeaua
munților acoperiți cu brazi, ca un falnic castel medieval, ale cărui turle
sclipitoare ating parcă cerul. Trei munți stau de pază în preajma mănăstirii, pe
malul stâng al Suhei Mici, Dealul Mare, pe malul drept, Obcina plaiul bătrân, iar
în mijloc, Surducul, străjuind parcă de veacuri monumentala ctitorie a
Voievodului Lăpușneanu.
2
Corina NICOLESCU, Mănăstirea Slatina, Ed. Meridiane, București, 1967, p. 6.
5
Nicolae Iorga cu privire la zidirea Mănăstirii Slatina în acest loc

binecuvântat de Dumnezeu, și despre măreția acestui complex ne spune
următoarele: „Pe la Drăceni, alt sat mare din stăpânirea regală, un drum la
dreapta, către munte, duce la mănăstirea Slatina, prin sămănături și bune sate de
munte. Bradul apare pe înălțimile tot mai mari, și peste puțin el le-a cucerit pe
de-antregul, ca în munții Neamțului. Doi munți în dreapta și în stânga; în fund
un altul, albăstriu, închide zarea. Supt el se văd turnuri de biserică, scânteind din
acoperișurile de tablă. Acolo e Slatina”3.
În acest loc deosebit de pitoresc prin varietatea peisajului și bogăția
pădurilor de brad și de fag, a hotărât Alexandru Lăpușneanu construirea ctitoriei
sale.
„Mănăstirea a fost construită de meșteri locali, și din Transilvania,
fiind sfințită, conform cronicarului Grigorie Ureche, la 14 octombrie 1558, dar
lucrările au continuat și după această dată, când s-au zidit casa domnească,
chiliile, zidurile și turnurile de apărare. Pictura, opera unor zugravi moldoveni
din secolul al XVI-lea, a fost complet refăcută în secolul al XIX-lea”4. Într-un alt
document, ni se spune că Mitropolitul Grigorie al II-lea de la Neamț, este cel
care îl îndeamnă pe domnul Moldovei să înceapă zidirea Mănăstirii Slatina. Din
păcate, însă, pisania lui Alexandru Lăpușneanu s-a pierdut, actuala pisanie fiind
pusă de egumenul Nil, al Slatinei, în anul 1582, și nu amintește nimic despre
sfințirea sfântului locaș, sau despre ierarhii contemporani5.
3
N. IORGA, Sate și mănăstiri din România, Ed. Librăriei „Pavel Suru”, București, 21985, p. 90.
4
Mihai GHEORGHIU, Mănăstiri din România: Moldova și Bucovina, Ed. Media Print, București, 2005, p. 61.
5
Matei V. CORUGĂ, Gheorghe al II-lea și Grigorie de la Neamț, doi mitropoliți necunoscuți ai Moldovei din
secolul al XVI-lea, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXIX (1971), nr. 11-12 (noiembrie-decembrie), p.
1240.
6
I.2. Alexandru Lăpușneanu - ctitorul Mănăstirii

Slatina
I.2.1. Prima domnie a lui Alexandru

Lăpușneanu
În ortodoxie, orice locaș de închinare este
ontologic legat de ctitorii săi, care i-au ridicat spre
lauda lui Dumnezeu și veșnica lor pomenire. De
aceea când vorbim, chiar de Mănăstirea Slatina,
gândul ne duce la ctitorul acesteia, pe vremea aceea
domnitor al Moldovei, Alexandru Lăpușneanu, ale
cărui oseminte sunt așezate în aceeași criptă în care
odinioară au fost puse cele ale fiicei sale, Teofana. Din acest motiv, este necesar
să aruncăm o privire asupra perioadei sale de domnie pe tronul Moldovei.
„Născut din dragostea lui Bogdan al III-lea pentru Anastasia din
Lăpușna, acest vlăstar domnesc a fost numit la botez Petru. Ca și în cazul altor
fii nelegitimi este greu de reconstituit activitatea desfășurată de acest voievod în
perioada care a precedat luarea tronului. Afirmația cronicarului sau oficial
Eftimie: - a fost ascuns ca odinioară lumina sub obroc sau ca luceafărul sub
pământ – trebuie apreciată mai mult pentru valoarea ei artistică și mai puțin
pentru cea istorică. și aceasta pentru că prima parte a acestei figuri de stil a fost,
se pare, împrumutată de la Macarie, care o folosește atunci când era vorba de
începutul domniei lui Petru Rareș.
La moartea lui Bogdan al III-lea fiind probabil prea tânăr, nu a
figurat printre pretendenții cu șanse reale la tronul Țării Moldovei. Nu este
exclus însă ca el să fi nutrit încă de pe acum gânduri de domnie. Din afirmația
cronicarului, cunoaștem că Ștefan cel Tânăr, aflat pe patul de moarte, ar fi făcut
unele precizări în legătură cu persoana care urma să-i succeadă: „de să va
7
săvârși el, să nu puie pre altul la domnie, ci pe Petru, poreclit Rareș”. Dacă
această afirmație este reală, atunci ea s-a datorat probabil faptului că în acel
moment existau doi pretendenți la tron. În acest caz, acel „Petru voievod” aflat
în Polonia, care urma să fie arestat de Sigismund I, în urma intervenției lui Petru
Rareș din 1 septembrie 1528, ar putea fi identificat cu viitorul domn Alexandru
Lăpușneanu. Într-o lucrare apărută în Polonia, se arată că viitorul domn
Alexandru Lăpușneanu ar fi venit în această țară înainte de anul 1515. Atunci
când acest pretendent ar fi împlinit 20 de ani, a plecat la Constantinopol cu o
scrisoare de recomandare a lui Sigismund I către sultan, unde ar fi obținut
încrederea turcilor. Întors în Moldova în timpul celei de-a doua domnii a lui
Petru Rareș, el ar fi fost cooptat chiar în sfatul domnesc. Din cauza conflictului
personal pe care l-a avut cu Ștefan Rareș, acest Petru a plecat pentru a doua oară
în Polonia”6.
„În anul 1552 este strivit sub cortul său de la Țuțora, Ștefan Rareș,
cel de-al doilea fiu al lui Petru Rareș, de către partida bogdăneștilor” 7. După
acest tragic eveniment, au reînceput luptele dintre grupările boierești care-și
disputau puterea, fiecare dintre acestea încercând a-și impune propriul
pretendent la cârma țării. Cea mai puternică era partida filopolonă, formată din
numeroși mari boieri, aflați atât în țară, cât și fugari în Polonia, și era grupată în
jurul celui care purta numele de Petru Stolnicul, mai târziu schimbându-și
numele în Alexandru Lăpușneanu. Alta era aceea a adepților familiei
domnitoare, condusă de însăși văduva lui Petru Rareș. A treia grupare, mai puțin
numeroasă, nutre simpatii pentru imperiali și era în legătură cu Castaldo.
Urcat în scaun și susținut de o mare parte a boierilor, Joldea nu a
domnit decât trei zile, fiind înfrânt la Șipote, pe Jijia, de oastea adversarilor
întorși cu ajutor polon. El mergea la Suceava spre a se căsători cu Ruxandra,
fiica lui Petru Rareș, și astfel vroia să-și legitimeze pretenția la tron. Însă fiind
6
Gh. PUNGĂ, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Ed. Universității „Al. I. Cuza, Iași, 1994, p.
37.
7
N. IORGA, Istoria lui Ștefan cel Mare, Ed. Militară, București, 1985, p. 226.
8
înfrânt în loc de cununie și de cununa domnească, s-a văzut însemnat la nas și

călugărit cu sila. Boierii l-au proclamat domn la Hârlău, sub numele de
Alexandru Vodă, pe pretendentul venit din Polonia, care mai târziu s-a căsătorit
cu Ruxandra8.
Cu privire la preluarea tronului, cronicarul Eftimie, care însă ne
face un portret puțin retușat al patronului său, și care este un bun cunoscător al
evenimentelor, ne relatează cum că: „ Alexandru voievod, cel cu suflet mare,
dacă a auzit de planul lui Joldea, s-a umplut foarte de furie și mânie și a trimis
pe vornicul Moțoc, căpitanul oștilor și cu ceilalți pribegi și toți bărbații viteji în
războaie, și toată cealaltă mulțime a oștilor, care erau într-un suflet pentru
Alexandru și au năvălit împotriva lor la Șipote, noaptea, și i-au învins și au prins
pe Joldea și pe toți boierii mari care erau cu dânsul și i-au adus la Alexandru
Voievod. Dar Alexandru voievod, ca un om deștept și înțelept și milostiv, i-a
învrednicit de i-a iertat pe toți. După aceea, făcându-se adunare a întregului
popor, au căzut de s-au închinat lui Alexandru voievod cu mare bucurie și multă
veselie, deci s-au bucurat în chip strălucit(...) Și au ajuns la Botoșani și acolo a
cinstit și a dăruit bine cu multe daruri pe nobilii leși. și de acolo s-au întros
înapoi în țara lor. Iar Alexandru voievod, cel pus de Dumnezeu, a ajuns la
Hârlău, unde a fost ridicat în scaunul domnesc cu vrednicie prin sfatul obștesc și
apoi uns”9. În această relatare a cronicarului Eftimie, Alexandru Lăpușneanu este
pus într-o poziție de domnitor blând care preia tronul de la Joldea fără a-l chinui
pe acesta după cum am relatat puțin mai sus.
După cum am spus este uns la Hârlău, la somptuoasa curte
domnească, în biserica construită de Ștefan cel Mare, în anul 1502, despre care
știm că a fost și capelă voievodală. Deși data exactă a ungerii sale nu este
relatată de nici un izvor istoric, evenimentul trebuie să fi avut loc înainte de 12
septembrie 1552, când noul domn trimitea din Hârlău o solie către bistrițeni.
8
Cf. NUȚU Emanuel-Ștefan, Mănăstirea Slatina. Monografie, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava,
2004, pp. 6-7.
9
Ioan BOGDAN, Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, Ed. Academiei R.P.R., București, 1959, p. 114.
9
Este așadar, foarte probabil vorba de duminică, 11 septembrie 1552, și abia după
aceea au mers la Suceava și a șezut pe tron10.
Cu privire la schimbarea numelui de la Petru Stolnicul la Alexandru
Vodă, Constantin A. Stoide a observat că: „în cele mai multe cazuri,
pretendenții, fii nelegitimi, purtau un nume de boier și își luau la recunoașterea
lor un nume domnesc”11. Astfel pentru Moldova, cazul lui Alexandru
Lăpușneanu este unul dintre cazurile despre care ne vorbește Constantin A.
Stoide.
N. Iorga credea că soția sa, Ruxandra, care descindea din
pretențioasa familie a despoților sârbi, i-ar fi impus „fostului Petru stolnicul
numele lui Alexandru cel Mare”12. Cunoscându-se însă faptul că voievodul și-a
schimbat numele înaintea ocupării tronului și deci și a căsătoriei cu fiica lui
Petru rareș, această ipoteză trebuie respinsă.
Ceea ce mai este de spus, cu privire la schimbarea numelui
domnitorului, este faptul că el este primul voievod al Moldovei care își schimbă
numele de botez. și aceasta, probabil pentru că el amintea de Petru Rareș, domn
neagreat în Polonia. Iar însușirea de către voievod a numelui Alexandru, se pare
că s-a datorat faptului că acet nume amintea de voievodul omonim, supranumit
și „cel Bun”, un adevărat ctitor de țară, care depusese de mai multe ori omagiu
regelui polon13.
Cronicarul Eftimie îl numește chiar „Alexandru cel Bun și cel
Nou”, creionându-i astfel un portret ideal. Veneau de peste tot, din toate locurile
și părțile ca să se îndulcească cu vederea feței lui, a bunătății și blândeții și
frumuseții. Alexandru voievod stătea de vorbă cu toți cu blândețe și bunăvoință
și cuvânta cu măsură aleasă și cu modestie și cu liniște și cu facere de bine. Toți
10
HURMUZAKI-IORGA, Documente referitoare la istoria românilor, vol. XV, part. 1, 1358-1600, București, 1911,
p. 458.
11
Const. A. STOIDE, Contribuții la studiul istoriei Țării Româmești, în Anuarul Institutului de Istorie și
Arheologie din Iași, tomul X, 1973, p. 165.
12
N. IORGA, Istoria românilor, vol. V, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 9.
13
Ilie MINEA, Începutul domniei lui Alexandru Lăpușneanu. Discutarea câtorva izvoare, în Cercetări istorice, nr.
1, Iași, 11925, pp. 107-109.
10
cei ce priveau la dânsul aduceau mulțumire Atotțiitorului Dumnezeu căci era

bun și milostiv față de toți oamenii14.
Referitor la primii ani de domnie a lui Alexandru Lăpușneanu, au
fost niște ani foarte liniștiți, el îngrijindu-se de bunul mers al țării și de
împărțirea dreptății. Această liniște nu a durat, deoarece boierii doreau
răsturnarea domnilor și schimbarea lor după bunul plac, iar Alexansdru
moștenise firea dârză a tatălui și bunicului său. Opozanții domnului, boierii
răreșești au în frunte pe soacra sa, Elena, care însă moare după cum vedem din
dania de la Mănăstirea Grigorița, datată la 21 decembrie 155315.
„După ce scapă și de cumnatul său Constantin Rareș, Lăpușneanu
vrea să pornească împotriva turcilor, dar neprimind ajutor polonez renunță și
plătește în continuare tribut Înaltei Porți. Pe lângă activitatea ctitoricească,
voievodul întreprinde acum unele lucrări de restaurare și modificare a cetăîții de
scaun al Sucevei”16.
Cu țările vecine a încercat să aibă relații de prietenie, iar pentru că a
plătit bir sultanului Soleiman Magnificul (1520-1566), acesta l-a recunoscut
domn oficial și i-a înmânat sceptrul prin reprezentantul său. La 22 iunie 1555,
Lăpușneanu depune jurământul de credință regelui Sigismund al II-lea August al
Poloniei (1548-1572), cu care va trăi în bune relații. Trebuie menționat că acest
jurământ nu comportă plătirea de tribut, ci doar angajamentul de a păstra
raporturi de bună vecinătate. Relațiile cu Țara Românească au fost nestatornice,
dar fără urmări asupra lui Lăpușneanu. La porunca sultanului, Lăpușneanu și
Pătrașcu cel Bun al Țării Românești, restabilesc la conducerea Ardealului
familia Zapolya, Alexandru păstrând în prima domnie toate feudele
moldovenești din Ardeal, moștenite de la bunicul său Ștefan cel Mare și Sfânt și
de la socrul său Petru Rareș.
14
Ioan BOGDAN, Cronicile slavo-române... p. 122.
15
N. GRIGORAȘ, Boierii lui Alexandru Lăpușneanu, în Cercetări istorice, vol. I, 1925, p. 5.
16
M. D. MATEI; Al. ANDRONIC, Cetatea de scaun a Sucevei, Ed. Meridiane, București, 1965, p. 38.
11
Relații de prietenie a avut și cu Ivan al IV-lea Vasilievici al Rusiei

(1533-1584), căruia îi trimitea daruri prin ieromonahul Eftimie de Capriana,
cerându-i împrumut de bani pentru răscumpărarea scaunului domnesc pierdut în
fața lui Despot Vodă17.
Cu Veneția și cu Ardealul, Alexandru întreține relații comerciale
astfel încât comerțul se dezvoltă mult. O altă întâmplare este aceea când Iacob
Eraclide Despot venit în i558 în Moldova, pretinzându-se urmaș al despoților
sârbi, încearcă să-l otrăvească pe Lăpușneanu, dar nu reușește și fuge din țară
pentru a se reîntoarce în 1561 cu ajutor polonez18.
În lupta de la Verbia, Lăpușneanu a fost trădat și părăsit de boieri,
fiind nevoit să fugă la Constantinopol unde a fost păstrat de turci pentru o
eventuală reînscăunare ceea ce s-a și întâmplat după 3 ani.
I.2.2. A doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu

După o vreme de neliniște din punct de vedere a domnitorilor, în
Moldova, sultanul Suleiman, împăratul turcesc nu le poate suferi, și îi dă astfel
din nou domnia lui Alexandru Vodă Lăpușneanu.
Ștefan Tomșa răsculase boierii și i-a alungat pe Despot de la
domnie, dar sultanul nu-l acceptă domn și îl trimite în Moldova pe Lăpușneanu
cu oaste turcă și tătară, acesta disputând în caz de nevoie și de ajutor rusesc,
rușii fiind de partea lui. Tomșa îi trimite oameni înainte să-i spună că țara nu-l va
și nu-l iubește, dar Lăpușneanu le-a răspuns: de nu mă vor eu îi vreau pe ei, și de
nu mă iubesc eu îi iubesc pe dânșii și tot voi merge, ori cu voie ori fără voie 19.
Tomșa nu a putut rezista armatei lui Lăpușneanu așa că a fugit în Polonia
împreună cu câțiva sfetnici.
17
Pr. Prof. Gh. I. MOISESCU; Pr. Prof. Al. FILIPAȘCU; Pr. Prof. Șt. LUPȘA, Istoria Bisericii Române, vol. I, Ed.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1957, p. 354.
18
Dr. G. Z. PETRESCU, În jurul unei presupuse otrăviri a lui Alexandxru Lăpușneanu, Tiparul „Cultura”,
București, 1928, p. 9.
19
Grigore URECHE, Simion DASCĂLU, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. „Scrisul Românesc”, Craiova, 1934, p.
145.
12
Azarie, în letopisețul său vorbește despre revenirea lui Lăpușneanu

ca fiiind o zi de strălucire și liniște. Astfel el spune: „Iarăși a văzut Alexandru
Voievod zi slobodă, iarăși a fost singur stăpânitor al țării Moldovei, iarăși a fost
singur stăpânitor al țării Moldovei, iarăși au strălucit razele binefacerii
Ortodoxiei. Și s-a stins tăciunile cu fumul necredinței, a fugit iarna întunecată a
luteranilor necurați și a înflorit primăvara, pricină a tuturor chipurilor de bucurii,
adică bună stare a bisericilor și în locul valurilor a zâmbit liniștea”20.
Alexandru Vodă Lăpușneanu dacă dobândește din nou scaunul la
Iași, și preia domnia pentru a doua oară, trimite un curier turcesc la împăratul
polonez, spunându-i că îl dorește pe Tomșa și pe soțiile lui. Împăratul pentru
pacea ce o avea cu Turcul, trimite o slugă de-a sa la Liov, pentru a tăia capul
Tomșii, a lui Moțoc vornicul și a lui Spanciog spătarul și a lui Veveriță
postelnicul, pe care i-a îngropat afară din târg la mănăstirea Sfântul Onufrie.
Lăpușneanu dacă a văzut că s-a curățit de grija pe care o avea în
afară, a adus pe doamna Ruxandra și pe fiii săi din țara muntenească. După
aceasta a dorit să se răzbune pe cei din casă, adică pe acei boieri pe care îi
presupuse el că pentru viclenia lor a fost scos din domnie. și astfel i-a invitat la
curte după obicei, și astfel, ei, fără nici o grijă după ce au intrat, slujnicii au
închis porțile și ca niște lupi într-o turmă au intrat într-înșii pentru a-i înjunghia.
Atunci au pierit 47 de boieri21. Însă o altă informație polonă din noiembrie 1564,
spune că au fost uciși 12 boieri, iar o cronică moldo-polonă indică un număr de
60 de boieri22.
După cum s-a văzut și puțin mai sus, Alexandru Lăpușneanu în cea
de-a doua domnie mută scaunul la Iași, deoarece Iașul se dezvoltase intens fiind
așezat pe drumul comercial din Polonia spre Galați. De asemenea Iașul era mai
departe de polonezi, care deveniseră dușmani și mai aproape de turci, care erau
ocrotitorii săi. El însă nu s-a gândit să mute capitala cu totul la Iași ci doar
20
Ioan BOGDAN, Letopisețul lui Azarie, extras din Analele Academiei Române, Vol. 31, București, 1909, p. 146.
21
Grigore URECHE, Simion DASCĂLU, op. cit., p. 146.
22
NUȚU Emanuel-Ștefan, op. cit., p. 12.
13
temporar din motivele arătate. Din ordinul turcilor Lăpușneanu distruge unele
cetăți din țară, însă distrugerea nu a fost totală, ele putând să fie refăcute mai
târziu, fără prea multe cheltuieli23.
Pe plan extern, voievodul rupe relațiile de prietenie cu polonezii
pentru faptul că ei îl ajutaseră pe Despot Vodă. Cu Țara Românească are relații
de bună prietenie, deoarece domnul acestei țări, Petru cel Tânăr, era nepotul
soției sale Ruxandra. Aceleași bune relații le avea și cu Ardealul, pentru că Ion
Zapolya îi era dator cu urcarea la tron. De asemenea se păstrează bunele relații și
cu Ivan cel Groaznic al Rusiei. La 24 martie 1565 Lăpușneanu recomandă pe fii
săi puterilor apusene ca în cazul în care turcii nu le vor da scaunul țării să poată
apela la sprijinul Franței, Angliei și a dogilor Veneției24.
În 1568 simțindu-și moartea aproape Lăpușneanu cere să fie
călugărit de către mitropolitul Teofan, primind numele de Pahomie. Moartea
voievodului este foarte controversată deoarece cronicarul Ureche și mulți alții
după el susțin că Lăpușneanu ar fi fost ucis de doamna sa la îndemnul boierilor
și al mitropolitului. După relatarea lui Grigore Ureche moartea lui Alexandru
Lăpușneanu este astfel: Alexandru Vodă căzu în boală grea, și-și cunoscu
moartea, a chemat episcopii și boierii și toată curtea, și le-a arătat moștenitor la
tron, pe fiul său Bogdan Vodă, ca să-l pună în locul lui la domnie. Zic unii că și
moartea lui Alexandru Vodă a fost cu înșelăciune, că el mai înainte de moarte,
văzându-se în boala grea ce căzuse și neavând nădejde de a mai fi viu, a lăsat
cuvântul episcopilor, de vor vedea că-i spre moarte, să-l călugărească. Deci
văzându-i ei leșinând și mai mult mort decât viu, după cuvântul lui l-au
călugărit, și i-au pus nume de călugărie Pahomie. Mai apoi, dacă s-au trezit și s-
a văzut călugăr, a zis că de se va scula, va popi și el pre unii. Mai apoi episcopii
și boierii înțelegând acel cuvânt, și mai cu dinadinsu Ruxandra, doamna sa
temându-se de cuvântul acela și știind câtă groază și moarte făcuse mai înainte
23
M. D. MATEI; Al. ANDRONIC, op. cit., pp. 38-39.
24
N. IORGA, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, vol I, București, 21928, p. 194.
14
în boierii săi, temându-se doamna sa să nu pățească și mai rău decât alții, l-au
otrăvit și a murit, și l-a îngropat în mănăstire la Slatina25.
Este însă foarte puțin probabil să-l fi ucis evlavioasa doamnă pe
soțul ei după ce au trăit împreună 13 ani și au avut 13 copii. În lucrarea Trecute
vieți de doamne și domnițe, Constantin Gane zice că Ruxandra era: „o femeie
creștină, înțeleaptă, destoinică și dumnezeiască și la toate bunătățile plecată și
milostivă”26. Această afirmație însă contrazice informația anterioară, însă
Letopisețul Țării Moldovei al lui Grigore Ureche și Simeon Dascălu dar mai ale
nuvela lui Costache Negruzzi l-au pus pe Alexandru Lăpușneanu într-o lumină
cu totul nefavorabilă.
„Pe drept cuvânt poate fi socotit ca și Vlad Țepeș un nedreptățit al
istoriografiei vechi. Lui Lăpușneanu i se imputau mai ales trei lucruri: masacrul
boierilor, că ar fi risipit cetățile Moldovei la ordinul sultanului și că a jurat
credință Poloniei, dar în același timp s-a închinat turcilor. Dacă analizăm însă,
aceste trei lucruri în lumina evenimentelor ce s-au desfășurat în acea epocă în
Moldova, ne dăm seama că ele au fost făcute spre bunul mers al țării”27.
Pe de altă parte Lăpușneanu își iubea poporul, după cum reiese din
cronica lui Azarie: „Dar în acea vreme și acel an a fost multă moarte de boală în
țara Moldovei, iar voievodul a cercetat toate casele în care se păstra aur și le-a
văzut pe toate goale și neavând nimic; voia să împartă poporului ajutoare și
neavând de unde, era supărat și întristat și tânjia”28. Acest eveniment se petrecea
în primul an de domnie și nu putem crede că un domn ce se îngrijea atât de mult
de soarta celor de rând ar fi putut avea un comportament reprobabil așa cum am
fost făcutți să credem.
25
Grigore URECHE, Simion DASCĂLU, op. cit., pp. 149-150.
26
Constantin GANE, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I, Ed. Universitas, Chișinău, 1991, p. 65.
27
28
Ioan BOGDAN, Letopisețul lui Azarie..., p. 140.
15
1.2.3 Biserica în timpul lui Alexandru Lăpușneanu

Mijlocul veacului al VI-lea reprezenta una din cele mai complexe
perioade din istoria Țării Moldovei, nu numai din punct de vedere politico-
militar dar și religios. Alexandru Lăpușneanu era cunoscut ca un mare ctitor.
Cronicarul Eftimie considera că acest domn a făcut mare cinste bisericii din Țara
Moldovei și cinstitelor mănăstiri. Această afirmație relevă faptul că slava
înaripată despre dânsul s-a răspândit peste țări și mult se povestea peste tot
pământul luminat de soare despre râvna lui binecinstitoare și despre dragostea
lui către Dumnezeu și către sfintele biserici și s-a făcut vestit numele său în toate
domniile dimprejur29.
Grija lui Alexandru Lăpușneanu față de biserica ortodoxă reprezintă
nu numai continuarea tradiției ctitoricești voievodale, dar și reacția față de
încercările de impunere a Reformei în spațiul est-carpatic. Chiar în primii ani de
domnie, Lăpușneanu a rezidit biserica de mari proporții a mănăstirii Bistrița,
ctitoria străbunului său omonim, Alexandru cel Bun. S-a îngrijit, de asemenea, și
de ctitoria primului domn al Țării Moldovei, biserica Sfântul Nicolae din
Rădăuți, căreia la 1559 i-a adăugat un pridvor30.
A mai ridicat un turn clopotniță, puternic, spre sfârșitul primei
domnii la Biserica Sfântul Dumitru din Suceava, ctitoria lui Petru rareș. O
construcție, astăzi dispărută, a făcut în anul 1559 și la mănăstirea Putna, de
asemenea a restaurat mănăstirea Neamț adăugând și Bisericii de aici un pridvor.
A ctitorit mănăstirea Pângărați și biserica Vânătorii Bistriței refăcând și
Mănăstirea Râșca31. Tot lui Alexandru Lăpușneanu i se datorește, în
excluzivitate, și complexul de la Slatina, despre care vom vorbi mai în detaliu, în
cele ce urmează. Nicolae Iorga spunea despre acest complex că este „cea mai
mare și mai strălucitoare mănăstire de până atunci, în Moldova și Țara
29
Gh. PUNGĂ, op. cit., p. 182.
30
N. GRIGORAȘ, I. CAPROȘU, Biserici și mănăstiri vechi din Moldova, Ed. Meridiane, București, 21971, p. 11-13.
31
Gh. PUNGĂ, op. cit., p. 182.
16
Românească”32. Începută în anul 1554, biserica acestei mănăstiri a fost sfințită la

14 octombrie 1559, dar unele lucrări s-au terminat în cea de-a doua domnie.
Având tezaurul aproape secătuit și fiind preocupat de înlăturarea
numeroaselor pericole interne și externe, numărul ctitoriilor ridicate de
Alexandru Lăpușneanu în cea de-a doua domnie a fost mai redus. Petrecând mai
mult timp la Iași, în această perioadă se pare că a construit doar Biserica Sfântul
Nicolae și mănăstirea Socola33.
Ca și alți domnitori moldoveni, Alexandru Lăpușneanu a ajutat Muntele
Athos. Acest lucru reiese și dintr-un document emis de domnitor la data de 20
august 1560, care atestă prezența în Moldova a unei delegații venite de la
Vatoped: eclesiarhul Maxim, proegumenul
Sofronie și câțiva frați. Voievodul le dă spre
folosință un caravanserai din Tesalonic, pe care
l-a cumpărat de la turci cu 65000 de aspri. În
schimbul daniei, călugării îi dăruiesc capul
Sfântului Grigorie Teologul, pe care
Lăpușneanu l-a așezat la Mănăstirea
Slatina(foto). Voievodul moldovean le mai
promite călugărilor o alocație anuală de 300 de
ducați, cerându-le să se roage pentru el, familia sa și părinții săi defuncți34.
Domnitorul prin bunăvoința sa, a refăcut și biserica Mănăstirii
Dionisiu, căreia i-a clădit o bolniță și i-a mărit trapeza. „Neagoe Basarab a ajutat
Mănăstirea Dionisiu construind turnul acesteia. Pe 25 octombrie 1535
mănăstirea a ars aproape în întregime. Atunci, domnitorul Moldovei, Petru Rareș
a refăcut toată partea dinspre răsărit. Iar partea dinspre mare, cu tot ce se vede
până astăzi, a fost făcută din temelie de fiica lui Petru Rareș, doamna Ruxandra,
32
Ibidem, p. 183, apud. N. IORGA, Istoria românilor în chipuri și icoane, București, 1905, p. 108.
33
Ibidem.
34
NUȚU Emanuel-Ștefan, op. cit., p. 16, apud. Petre S. Năsturel, Le mont Athos et les Roumains, Pont. Institutum
Studiorum Orientalium, Roma, 1986, p. 7.
17
dimpreunăcu soțul ei, Alexandru Lăpușneanu”35. În 1553 dă un metoc Mănăstirii

Grigoriu. De asemenea Mănăstirea Dochiariu a fost refăcută din temelie și
înfrumusețată. Tot pentru sprijinirea Ortodoxiei, în 1558, înștiințează prin mai
multe scrisori pe creștinii ortodocși din Lemberg, că le va trimite 100 de florini
polonezi pentru construirea bisericii pe care au început-o. Le mai cerea douyă
cruci pentru a le polei cu aur și le promite un clopot. La 25 aprilie 1565 spune
preotului să caute pictori pentru a le picta biserica, el suportând întreaga
cheltuială, iar în cele din urmă le promite că le va trimite episcopul său pentru
sfințirea bisericii36.
Cu privire la mănăstirile românești el face o serie de danii, prin care
le ajută să se autogospodărească. A ajutat o serie de ctitorii a voievodului Ștefan
cel Mare, însă nici ctitoriile lui Petru Rareș nu au fost ocolite: astfel, mănăstirea
Moldovița, care la începutul domniei lui Lăpușneanu a cunoscut multe prefaceri,
a primit satele Fălticeni, Mitești și Sărăcinești, o parte din Răciuleni și două
mori în târgul Baia. Mănăstirea Râșca a fost înzestrată cu satul Popești, cu
moară, prisăci și poieni, dar și cu mănăstirea Trestiana. Doar mănăstirilor
Probota și Humor care, se pare, au fost implicate în complotul din anul 1555 sau
poate au făcut concesii protestanților, li s-au impus niște schimburi de sate,
pierzându-și unele bunuri.
Principalele ctitorii moldovenești au fost dotate de acest voievod cu
odăjdii, obiecte de cult și argintărie, între altele cunoaștem că numai Slatinei i-a
dăruit o cruce și trei frumoase broderii, de la Alexandru Lăpușneanu nu s-au
păstrat două panaghiare dintre care unul a fost dăruit mănăstirii Pângărați și
celălalt probabil Puteni37.
Alexandru Lăpușneanu a ctitorit și refăcut numeroase biserici și
mănăstiri, gândind nu numai la funcția lor religioasă și politică, ci și la rolul
acestora în dezvoltarea învățământului. Astfel pe lângă marile ctitorii, precum
35
Monah Pimen VLAD, Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii Domnului, Ed. Bunavestire, Bacău, p. 73.
36
T. BODOGAE, Ajutorele românești la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 165.
37
Gh. PUNGĂ, op. cit., pp. 183-184.
18
Neamț, Putna, Bistrița și Slatina, funcționau școli mănăstirești unde se învăța

scrisul, cititul, se pregăteau diecii cancelariei moldovene, dar se făcea și educația
muzicală. Astfel aceste școli pregăteau nu numai simpli dieci de cancelarie sau
copiști, ci și pe erudiții preoți ai acelor timpuri, care uneori, își continuau studiile
în cunoscute centre ale ortodoxismului din Peninsula Balcanică. Pe lângă aceste
școli, mai sunt amintite cele din Suceava și Hârlău, la care veneau să studieze
elevi din țările vecine: Rusia și Polonia.
Din relatările timpului, aflăm că exista la Suceava un centru vestit
pentru învățarea musicii psaltice. De fapt, cele două țări române: Moldova și
Țara Românească, prin condițiile istorice și legăturile cu ortodoxia greacă, au
format un teren prielnic pentru înflorirea psaltichiei bizantine, lucru ce explică și
apariția din timpuriu, pe meleagurile noastr, a unor școli de muzică psaltică 38.
„Rolul de centru cultural ăe care îl avea Suceava, în învățarea muzicii psaltice,
ni-l dezvăluie, în același timp, și scrisoarea voeievodului Alexandru Lăpușneanu
din 6 iulie 1558 adresată comunității creștinilor ortodocși din Liow. Prin ea îi
îndemna pe aceștia a trimite la Suceava patru tineri ca să învețe cântările
bisericești. Acets lucru ne arată că pe vremea lui Alexandru Vodă Lăpușneanu, în
capitala Moldovei se afla un fel de „Academie de muzică bisericească orientală,
la care studiau și tineri de peste hotare39.
În afară de acestea, trebuie să amintim pe reprezentanții noului
curent de cărturărie, inițiat de episcopul cronicar Macarie, continuat de episcopii
cărturari Eftimie și Isaia, împreună cu ucenicii lor. Preluând scânteia culturii de
la înaintașii lor, acești cărturari au predat urmașilor, lăsându-ne astfel o minunată
salbă din lanțul de a\ur al moștenirii culturale a neamului nostru.
În această vreme, o deosebită înflorire cunosc și artele: arhitectura
și sculptura, prelucrarea metalelor prețioase, broderia, sculptura în lemn, pistura
38
Pr. Petre VINTILESCU, Din poezia, imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ed. Pace,
București, 1937, p. 246.
39
Doctorand Alexandru GĂINĂ, Biserica Ortodoxă din Moldova în timpul domniilor lui Alexandru Vodă
Lăpușneanu (1552-1561; 1564-1568), în Studii Teologice, anul XXVIII (1976), nr. 7-10 (septembrie-decembrie),
p. 664.
19
icoanelor, miniatura și ornamentul manuscriselor. Toate operele de artă rămase

din timpul lui Alexandru Vodă Lăpușneanu sunt mărturii peste veacuri ale unui
trecut cu frumoase înfăptuiri40.
Printre faptele de seamă ale lui Alexandru Vodă Lăpușneanu, cu
ajutorul cărora au sprijinit biserica, se numără și relațiile cu alte Biserici din
afara granițelor. Pe lângă darurile care le-a făcut Sfântului Munte Athos, el ține
legătura și cu celelalte biserici ortodoxe, făcându-le numeroase danii. Astfel ține
legătura cu Patriarhia din Constantinopol, patriarhia Ierusalimului, legăturile cu
Rusia, cu Serbia, cu comunitatea ortodoxă din Liow și altele.
Din cele relatate în acest subcapitol se poate aprecia că Alexandru
Lăpușneanu a fost într-adevăr un apărător al religiei creștine, el știind să păstreze
cu multă însuflețire ritul credinței creștine. Prin măsurile pe care le-a luat, unele
dintre ele având un substrat de cruzime, domnul a încercat să apere nu numai
tronul său, dar și religia strămoșească, mentalitățile și structurile interne ale țării.
Aportul deosebit pe care l-a adus arhitecturii bisericești din secolul al XVI-lea,
și prin mărețele sale ctitorii domnitorul Alexandru Lăpușneanu se numără printre
marii fondatori de locașuri sfinte ai neamului nostru. Realizările sale pe toate
tărâmurile îl așează cu cinste în galeria urmașilor vrednici ai Marelui Ștefan.
I.3. Înființarea Mănăstirii Slatina

Ca orice realizare a vrednicilor domni moldoveni, zidirea Mănăstirii
Slatina este învăluită în nori de legendă. Astfel, tradița și letopisețele țării ne
spun că Mănăstirea Slatina s-a întemeiat în următoarele împrejurări: „Alexandru
Lăpușneanu fiind domn a făcut mănăstirea Slatina. Legenda zice că trăind un
sihastru acolo și fiind un paltin, copac mare, unde acum este prestolul în altar,
vedea acel sihastru, spre duminici și spre alte zile mari multe lumini întru acel
paltin la vremea slujbei bisericii. Și i-a arătat Maica Precista în vis și i-a zis să
40
Ibidem, p. 665.
20
meargă la Alexandru Vodă, să-i zică să facă mănăstire și, mergând sihastrul la
Alexandru Vodă și îndemnat Alexandru Vodă de sihastru a făcut mănăstirea
Slatina întru acel loc unde a fost paltinul și au adus și capul Sfântului Grigore
Bogoslovul, de stă astăzi la sfânta mănăstire la Slatina, ferecată cu argint și cu
pietre scumpe”41.
Acestă legendă circulă de patru secole printre credincioșii din
împrejurimi, cu unele modificări: troparul Schimbării la Față este cântat de
persoanele Sfintei Treimi într-un tei și nu într-un paltin cum a notat cronicarul
Ioan Neculce. Acest început legendar al mănăstirii Slatina, anume vedenia avută
de pustnicul Pahomie când a auzit aievea glasuri îngerești cântând troparul
Schimbării la Față, este asemănător cu cel al mănăstirii Putna legat de Daniil
Sihastrul42.
Istoricul Meteș Ștefan, în opera sa „Din istoria artei religioase
române”, ne consemnează o relatare a cronicarului Azarie cu privire la
înființarea Mănăstirii Slatina, spunându-ne, astfel, că îndată ce a ajuns la
domnie, Alexandru Lăpușneanu a început să zidească o mănăstire foarte mare și
într-ânsa un lăcaș al lui Dumnezeu, o biserică, așa de împodobită cu frumuseți,
încât, dacă Dumnezeu însuși ar vrea să trăiască într-o zidire făcută de mâini
omenești, în aceasta ar trăi, și au numit-o Slatina43.
Eftimie de Capriana, egumen și cronicar oficial al lui Alexandru
Lăpușneanu notează că Voievodul și-a început construirea ctitoriei sale în 1554,
septembrie, 3, când domnitorul: „s-a ridicat din preaslăvita sa cetate de scaun
Suceava și s-a îndreptat către râul Suha să cerceteze și să aleagă loc pentru
mănăstire și să începă să zidească”. Mergând Alexandru Voievod spre Slatina,
fiind între satele Corlătești și Todirești la mijlocul râului Moldova calul său s-a
împiedicat și a căzut voievodul în apă... Dar domnul Alexandru Voievod a sărit
pe un al doilea cal și a pornit neabătut către locul dorit de dânsul și ca un om
41
Ioan LUNGU; Mihail D. HAVRIS, Mănăstirea Slatina – condica de vizitatori, în Înmuguriri, an 1932, nr. 1, p.
15.
42
43
Ștefan METEȘ, Din istoria artei religioase române, Tipografia „Progresul”, Cluj, 1929, p. 4.
21
cuminte a înțeles că a fost faptă a diavolului și n-a băgat-o în seamă întru nimic,
ci privea cu ochi veseli și mergea bărbătește și cu suflet ușor. Ajungând în acel
loc a văzut și s-a bucurat și i-a plăcut foarte mult și a adus mulțumire lui
Dumnezeu și a dat numele mănăstirii Slatina și a pus pe întâiul cârmuitor și pe
întâiul egumen Iacov, numit Molodeț (adică cel vrednic). Și a întărit sfântul loc
cu sate și metoace și alte rânduieli pentru nevoile locului44.
Pe lângă credința sa fermă și îndemnuri divine pomenite în legende,
un alt motiv care l-a determinat pe Alexandru Lăpușneanu să zidească
mănăstirea Slatina a fost necesitatea continuării tradiției strămoșilor săi care și-
au zidit mănăstiri necropole încâ din timpul vieții. Astfel: Alexandru cel Bun a
zidit Bistrița, Ștefan cel Mare și Sfânt a fost îngropat în ctitoria sa de la Putna,
Petru Rareș la Probota și alții care au lăsat pe pământul Moldovei cele mai
monumentale ctitorii voievodale, borne temporale în memoria ancestrală a
neamului românesc.
„Lucrările de construcție și de înfrumusețare a monumentului au
durat ani de zile. Așa cum se proceda, în genere, la înălțarea unei mănăstiri, mai
întâi s-a zidit biserica. Acest edificiu a fost sfințit la 14 octombrie 1558, când –
după cum spune cronicarul Grigore Ureche – a venit aici Grigorie, mitropolitul
Moldovei, cu un sobor de o sută șaisprezece preoți și diaconi. În legătură cu
etapele de construcție ale monumentului și cu meșterii care l-au înfrumusețat, se
cunosc o serie de dare prețioase, mai numeroase decât pentru ale mănăstiri. În
vremea acestei domnii, în Moldova, frământată de luptele interne și spoliată de
stăpânirea turcească, se făcea resimțită lipsa unor meșteri de calitate. De aceea
domnul face apel la orașul învecinat Bistrița, cu care avusese legături și înainte
de a se fi urcat pe tronul Moldovei. Calitatea lucrului șia materialelor pare a fi
fost o preocupare de bază a ctitorului Slatinei. Într-o scrisoare adresată sfatului
orașului Bistrița la 10 martie 1560, Lăpușneanu cere pietrari buni, deoarece în
Moldova sunt prea puțini. Totodată domnul cere câlți, material folosit pentru
prepararea tencuielilor fine, care urmau să fie pictate. Pentru construirea unei
44
NUȚU Emanuel-Ștefan, op. cit., p. 19, apud. Ioan Bogdan, Cronicile slavo-române..., p. 125.
22
fântâni în curtea mănăstirii, au fost chemați meșteri pietrari tot din orașul
Bistrița. la terminarea acestei fântâni, care se găsea între biserică și vechea
trapeză, pe latura de sud a acestei clădiri s-a săpat o pisanie cu stema Moldovei
susținută de doi lei, în care se spune să ea a fost făcută din porunca lui
Alexandru Lăpușneanu și a fiului său Bogdan în anul 1561. Pisania bisericii
purtând data 1582, încadrată în fața de sud a pridvorului, lângă intrare, dă ca
dată de început a construcției anul 1561. De fapt, atât izvoarele scrise cât și
unele inscripții de pe obiectele Slatinei dovedesc că la această dată biserica
exista. Construcția s-a început desigur la 1554, iar data de 1561, menționată în
pisania pusă de egumenul Nil, este legată poate de încheierea anumitor lucrări
din ansamblul mănăstirii. Din unele scrisori adresate de Lăpușeanu orașului
Bistrița, reiese însă că la Slatina s-au făcut unele construcții sau unele amenajări
speciale, care impuneau noi meșteri și materiale.
Dintr-o scrisoare adresată de domn bistrițenilor, în anul 1561, știm
că s-au trimis din Moldova în orașul lor, spre a fi ferecate, carele, care trebuiau
să aducă marmură din Hațeg. Informația atât de prețioasă a acestei scrisori este
pe deplin confirmată de cantitatea neobișnuit de mare de marmură, utilizată la
înfrumusețarea monumentului. O lespede purtând pe ea un basorelief, care
reprezintă un cap de gorgonă, găsită recent printre celelalte plăci care alcătuiau
ghizdurile fântânii, dovedește aducerea marmurii din zona construcțiilor romane
ruinate, din preajma Hațegului și refolosirea ei în noul edificiu din Moldova”45.
La data de 2 decembrie 1564, Alexandru Lăpușneanu cere iarăși, de
la vecinii săi bistrițeni meșteri țiglari: „Vă dăm de știre că am zidit o mănăstire
pe nume Slatina, pe care n-am făcut-o încă perfectă, după hotărârea noastră.
Căci am hotărât să o acoperim cu țigle cum se obișnuiesc în alte părți. și pentru
că meșterii țiglari lipsesc la noi, știind că domniile voastre aveți destui vă rugâm
să binevoiți a ne trimite și nouă astfel de meșteri” 46. El în scrisori îi asigură de
plata bună și de sigurațna întoarcerii acasă, comunicându-le că la Târgu Băii se
45
Corina NICOLESCU, Mănăstirea Slatina, Ed. Meridiane, București, 1967, p. 7-10.
46
HURMUZAKI-IORGA, op. cit., p. 610.
23
găsește lut foarte bun pentru fabricarea țiglelor. De aici rezultă că până atunci în
Moldova nu se obișnuiau acoperișurile cu țigle ci se utiliza șindrilă iar în cazuri
extraordinare se utiliza plumbul și arama, pentur biserici mai însemnate.
Zidirea mănăstirii a fost finalizată în timpul celei de-a doua domnii
a ctitorului în 1564. Acum s-au desăvârșit ultimele lucrări din ansamblu
chemându-se meșteri țiglari din Bistrița. pardoselile de cărămidă specială,
măiestrit așezate, alcătuind un adevărat mozaic, carte au apărut în diferitele
corpuri de clădiri recent cercetate, se datoresc poate acestor meșteri.
Odată cu începerea construcției, după sistemul obișnuit evului
mediu, erau gândite și realizate toate obiectele care o înfrumusețau în interior. O
parte din broderiile de cult au fost executate încă din 1556. Epitaful dăruit de
Lăpușneanu Slatinei poartă această dat. În 1557 domnul se interesează de
comenzile făcute aurarului clujean Ștefan, care primise de multă vreme metalul
pentru a lucra argintăria Slatinei. În același timp se consolidează avearea
imobiliară a mănăstirii, care a fost înzestrată cu stae bogate în munți împăduriți,
ce-i aduceau un venit important47.
Cheltuielile au fost însemnate fără îndoială dar, pentru un domn
drept măritor, nici o jertfă nu e prea mare atunci când e vorba de o casă a
Domnului. Domnitorii Moldovei nu erau bogați, precum cei vecini și o
asemenea construcție ducea, de obicei, visteria domnească la ruină. E de
remarcat faptul că în loc de a mări luxul reședințelor voievodale Alexandru
Lăpușneanu a depus averile la picioarele Mântuitorului48.
I.4. Sfințirea Mănăstirii

Când vine vorba despre sfințirea mănăstirii, la fel ca la momentul
începerii zidirii ei, datele sunt controversate. Majoritatea cercetătorilor acceptă
drept veridică data relatată Grigore Ureche, adică 14 octombie 1558:
„...domnind Alixandru vodă țara, întru lauda lui Dumnezeu au zidit mănăstirea
47
Ibidem, p. 10.
48
NUȚU Emanuel-Ștefan, op. cit., pp. 20-21.
24
Slatina, cu multă cheltuială și osârdie și au sfințit-o Grigorie mitropollitul și la

sfințenie zic să fie fost preoți cu diaconi 116. Aceasta s-au lucrat în anul 1557, și
au sfințit-o octovrie 14”49.
O altă variantă ar fi toamna anului 1559, mai precis după 27
septembrie, deoarece la această dată Alexandru Lăpușneanu trimite o scrisoare
la Bistrița, în care vorbește despre un vas cu vin ce îi trebuie la sfințirea
mănăstirii sale50.
În ceea ce privește mitropolitul care a oficiat sfințirea mănăstirii
istoricii sunt din nou în dilemă. Unii atribuie sfințirea mănăstirii, Mitropolitului
Grigore Roșca, însă unii, cum ar fi Matei V. Coruga, într-un studiu, este de
părere că sfințirea s-a făcut la 14 octombrie 1558, mitropolit fiind Grigore de la
Neamț (1554-1564). El aduce ca argument faptul că Grigore Roșca descindea
din familia Rareșenilor, ostilă domnitorului Lăpușneanu. De asemenea el spune
că Grigore Roșca era octogenar iar documentele îl numesc ca fiind fost
mitropolit. Dar, inscripția de pe piatra mormântului lui Grigore Roșca de la
Voroneț: „Și să fiu îngropat 1570 luna februarie” ne face să credem că dacă
Grigore Roșca era în scaun la vremea sfințirii, atunci doar el putea fi protos în
soborul care a sfințit Mănăstirea Slatina51.
Doctorandul Alexandru Găină, într-un studiu din Studii Teologice,
ne relatează faptul că: „un invitat de seamă la sfințirea mănăstirii Slatina, este
patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Ioasaf al II-lea. El venind în anul
1561, în țara Moldovei, ca să profite de generozitatea lui Alexandru Lăpușneanu,
deoarece patriarhia avea datorii pe care nu și le putea acoperi singură,
domnitorul profită de acest lucru și îl invită pe patriarh să sfințească, în sobor cu
ierarhii țării, frumoasa sa ctitorie, Slatina” 52. Dacă patriarhul ecumenic a
49
Grigore URECHE, Letopisețul Țării Moldovei, Ed. Litera, Chișinău, 1998, p. 116.
50
NUȚU Emanuel-Ștefan, op. cit., p. 24, apud., Hurmuzaki-Iorga, op. cit., p. 549.
51
Ibidem, apud., Matei V. CORUGA, op. cit., p. 1240.
52
Doctorand Alexandru GĂINĂ, op. cit., p. 665.
25
participat la sfințire nu știm, deoarece nu găsim documente care să ne mai

relateze acest lucru.
II. Mănăstirea Slatina centru de cultură
II.1. Arhitectura Mănăstirii Slatina

Stilul arhitecturii moldovenești din secolul al XVI-lea prezintă o
evoluție comparativ cu cel din secolul al XV-lea. În veacul acesta aproape toate
26
mănăstirile devin cetăți de apărare. Întocmai ca la Sucevița sau Dragomirna,

aspectul de puternică cetate și proporțiile impunătoare ale Slatinei atrag de
departe atenția călătorului. După cum am spus, privită în ansamblu, construcția
fortificațiilor ca și aceea a bisericii și a celorlalte clădiri din cadrul incintei
păstrează toate elementele caracteristice arhitecturii moldovenești din veacul al
XVI-lea. Unele note proprii, care se datoresc îndeosebi concepției largi a unui
arhitect preocupat de amploarea și bogăția construcției, individualizează totuși
Slatna, în raport cu monumentele anterioare.
În condițiile unei domnii
zbuciumate de luptele partidelor
boierești și de presiunea mereu
sporită a Porții Otomane,
Lăpușneanu pare să fi urmărit,
construind Slatina ca o cetate, să-și
asigure un loc de apărare,
compensând oarecum distrugerea, la porunca turcilor, a cetăților Suceava și
Neamț. Tendința tot mai accentuată de a transforma mănăstirile în adevărate
fortărețe, este de altfel evidentă și la alți domnitori, spre sfârșitul secolului al
XVI-lea în veacul următor53.
„Arhitectura a fost inspirată din regulile edificiilor ranașterii, cu
preferințe pentru ordonante clare pentru dispunerea detaliilor după ritmuri
regulate și în raport cu axe de simetrie. În centrul curții se află trapezăria veche,
ca la înființarea mănăstirii era de fapt casa domnească a lui Alexandru
Lăpușneanu. Era o clădire mare pe plan patrulater, cu beciuri boltite și un nivel
acoperit cu plafon de grinzi. Dispoziția veche a planului era împărțit în două
mari încăperi, separate de o sală centrală, peste care au intervenit subîmpărțiri
53
27
mai târzii, și ancadramentele ferestrelor și ușilor dreptunghiulare, din marmură,

de tip Renaștere”54.
Deși afectată de unele intervenții ulterioare, biserica Mănăstirii
Slatina este un edificiu impresionant, fiind nu numai cea mai de seamă ctitorie a
lui Alexandru Lăpușneanu dar și una dintre cele mai mari biserici din Moldova.
La fel ca la celelalte biserici mănăstirești importante, și aici a fost folosit
modelul de la Neamț, cu deosebirea că la Slatina absidele laterale au fost
ascunse în masa de zidărie a unor rezaliți. Rezultă din aceasta o liniștire a
compoziției fațadelor, care trebuie considerată în directă legătură cu expresia
stilistică a casei domnești aflate în partea de sud a bisericii.
Din documentele timpului, în special din corespondența
domnitorului cu conducătorii orașului Bistrița, știm că Alexandru Lăpușneanu
era un rafinat iubitor de artă. Călător prin Europa, cunoscător al renașterii
italiene, el a realizat la Slatina un ansamblu arhitectural plurifucțional. Într-o
gândire de perfectă coerență urbanistică, între casa domnească și biserică a fost
creată o mică piață, cu peroane și trepte, în partea de Răsărit a acestui spațiu de
ceremonial fiind amplasată o fântână cu ghizduri de marmură, operă de autentică
expresie renascentistă. Această fântână a fost descoperită cu ocazia cercetărilor
arheologice, iar prezența acestei fântâni luxoase ca și pavajul din jurul clădirii
duc la ipoteza că aici se găsea reședința domnească. Biserica Mănăstirii Slatina
ne apare ca o originală prelucrare a construcțiilor epocii lui Lăpușneanu,
prelucrare care nu ascunde trainicile legături cu tradiția, știind să le adapteze
exigențelor artistice ale unei noi epoci55.
„De mari dimensiuni, biserica mănăstirii Slatina, ea reproduce în
compartimentarea interioară bisericile de la Putna și Neamț, reactualizate în
timpul lui Petru Rareș, dar, din motive compoziționale lesne de înțeles, spre
exterior rotundul absidelor este mascat cu rezalituri, soluția inventată tot în
54
Constantin St. BILCIURESCU, Mănăstirile și Bisericile din România, cu mici notițe istorice și gravuri,
Tipografia Cărților Bisericești, 1890, p. 7.
55
28
vremea lui Ștefan cel Mare, la biserica Sf. Ion din Piatra Neamț, și care, aici, era
reclamată de rigorile geometrice ale arhitecturii renascentiste cu care biserica
trebuia să se armonizeze într-un ansamblu cu expresie unitară. Ca și la
monumentele anterioare, soclul de piatră puternic profilată, contraforții cu
lăcrimarii și ancadramentele păstrează vie amintirea arhitecturii gotice, chiar
dacă organizarea formelor este tipic moldovenească”56.
Multe dintre bisericile mănăstirești, cum e Slatina, au devenit
locașuri de odihnă pentru domnii moldoveni sau marii boieri ai țării, prin
adăugarea unui element arhitectonic nou – camera mormintelor sau gropnița
care era așezată între naos și nartez. De obicei este mai joasă decât restul
bisericii. Al doilea element arhitectonic inedit față de secolul al XV-lea îl
constituie exonartexul, prevăzut cu două uși laterale, una în perete de miazăzi
celalaltă în peretele de miazănoapte.
La Slatina, între pronaos și naos este gropnița, iar în fața
pronaosului este un pridvor închis, boltit în semi-cilindru, întărit cu două arce
duble și prevăzut cu două intrări aflate pe laturile lungi ale clădirii, față în față.
Impresionantă prin claritatea formelor și prin monumentalitatea și silueta ei,
biserica construită din zidărie de piatră brută și amestec de cărămidă, are
fațadele în întregime tencuite. Pe toat lungimea naosului se vede o îngroșare a
zidului care este oprită de două contraforturi iar înauntru, aceste abside laterale
sunt semicirculare. Pridvorul este boltit transforsat cu două dublouri. Sunt două
uși pe pereții din miazăzi și trei mari ferestre gotice ornate.
Pronaosul este împărțit în două printr-un arc transversal cu capetele
și pilaștri angajați. Ferestrele pronaosului nu au ornamentație ca cele de la
pridvor, ci numai mulurile chenarelor gotice, probabil refăcute incorect. Bolțile
sunt simple calote semisferice, rezemate pe largi arcuri longitudinale și pe
nervuri transversale. Naosul cu bolțile cunoscute, moldovenești, este spațios,
fiind prelungit spre altar și spre apus prin largi bolți semicirculare. Turla prezintă
56
Vasile DRĂGUȚ, Arta gotică în România, Editura Meridiane, București, 1979, p. 335.
29
o particularitate și naume, aceea că în interior are niște ocnițe oarbe dispuse într-
un rând sub nivelul ferestrelor. Partea corespunzătoare cu compartimentul
mormintelor și care era despărțită de naos cu un perete, scos la începutul
secolului XIX-lea, are acum o boltă transversală îndoită în sus dând forma unei
pânze umflate de vânt. Această parte aproape sigur că a fost refăcută atunci când
s-a scos și zidul57.
„Naosul dă aceeași impresie de spațiu și înălțime ca și pronaosul,
datorită cupolei centrale înălțate pe sistemul obișnuit al arcurilor moldovenești și
prelungiri spre altar și spre apus prin largi bolți semicilindrice. Cadrele celor
două uși de la intrare în pronaos și naos, sunt sculpatate în stil gotic,
asemănându-se cu acelela ale monumentelor anterioare. Soclul de piatră are un
profil de asemenea de tip mai vechi, similar cu cel de la Piatra și Bistrița”58.
Acoperișul, cu o streșină foarte proeminentă, are apele în două
pante, cu câte un turnuleț de lemn la fiecare vârf. Turla octogonală, are patru
fereste cu chenar dreptunghiular. Fiecare latură a turlei este împodobită cu o
firidă dublă. Mai sus vine un rând de trei ocnițe mai mari și un al doilea rând de
alte patru mai mici59.
Pardoseala naosului și a altarului este de marmură din lespezi albe,
îmbinate la centru cu lespezi roșii, probabil într-o anumită măsură restaurată
ulterior. Dimensiunile bisericile sunt: lungimea în exterior 40,80 metri, iar
lățimea 10,30 metri. Înălțimea în interior până la arcul pronaosului este de 10
metri, iar înălțimea exterioară de la bază până la cruce este de 30 de metri. Ușile
de intrare în pridvor sunt simple, fără ancadramente, în arc sau în acoladă. Ușa
de intrare în pronaos este de fier iar portalul are elemente gotice. Între naos și
pronaos este un portal frumos cu baghete încrucișate, ușa fiind de lemn.
Pardoseala din naos datează încă din 1828.
57
NUȚU Emanuel-Ștefan, op. cit, p. 54.
58
Corina NICOLESCU, Mănăstirea Slatina..., p. 19.
59
NUȚU Emanuel-Ștefan, op. cit., p. 54., apud., G. BALȘ, Bisericile și mănăstirile moldovenești din veacul al
XVI-lea, în B.C.M.I., XXI, 1928, pp. 140-152
30
Cele treisprezece arcade înguste de pe absida de est contribuie la

impresia de zveltețe și înălțime pe care o lasă întreaga construcție. Planul
bisericii, spre deosebire de cele înălțate de Petru rareș, este lipsit de abside
laterale, vizibile în exterior; ele sunt săpate doar în grosimea zidurilor naosului.
În partea de miazăzi la intrarea în biserică, deasupra ușii, se află
bourul stemei moldovenești săpat în zid „într-o formă nouă cu gât cu tot, având
în stânga soarele și luna și întovărășit de doi lei și de arabescuri. Tot aici se
găsește pisania bisericii dispusă pe cele patru laturi, iar pe scut se observă
însemnat un vultur bicefal având înscrisă și partea a doua a inscripției: „Cu
învoirea Tatălui și...7069(1561)60.
Astăzi, întreaga fațadă a bisericii de la Slatina este văruită, iar
ferestrele, a căror linie a fost evident modificată în secolul trecut, sunt încadrate
de un chenar cenușiu, încecând să imite marmura.
Revenind la restul construcției mănăstirii Slatina, în acest cadru
auster de cetate și de mănăstire, s-a încercat crearea unei atmosfere mai intime,
de curte, prin locuințele din jur și amenajarea grădinii. „În sudul grădinii se află
trapeza care păstrează încă trăsăturile originale, iar în rest celelalte clădiri poartă
pecetea veacului trecut.
Zidul de incintă de pe latura de est, în care se găsește intrarea, a fost
construit după ce s-a amenajat special o platformă, cărându-se cantități mari de
pământ. Turnul porții, format din gangul supralărgit de la intrare, cu paraclisul
de iarnă de la etaj, se datorește transformărilor din veacul trecut. Inițial, era mult
mai înalt, având poate două etaje, așa cum sunt și celelalte turnuri ale Slatinei,
sau turnurile de intrare păstrate la Moldovița, Dragomirna etc. colaonele
angajate neoclasic, care-l decorează pe ambele fațade, sunt o marcă evidentă a
epocii în care s-a terminat refacerea lui.
Ograda vastă a mănăstirii este împrejmuită de ziduri puternice,
masive, bine conservate, înalte de 6-7 metri și groase de 1,50-1,80 metri. Ele
60
Ibidem, p. 55, apud., G. BALȘ, op. cit., pp. 149-150.
31
sunt construite din bolovani de râu, amestecați cu piatră de carieră locală, legată
cu un mortar foarte rezistent. Biserica situată în axul porții domină prin
dimensiunile ei toate celelalte clădiri în curte. Altădată corpurile de clădiri, care
se ridicau de-a lungul zidului de incintă la est, la sud și la vest ca și proporții
mult mai mare a vechei trapeze, dădeau desigur un aspect mai echilibrat cu
arcada în plin centru. Altădată astfel de încăperi foloseau pentru adăpostirea
proviziilor necesare corpului de gardă care apăra incinta.
Între primul etaj și parter exista o podină, susținută de grinzi
puternice de lemn. Cea actuală este înălțată, față de construcția originală. Etajul
I, boltit, comunica direct printr-o ușă încadrată de un chenar arcuit, cu drumul de
strajă de pe zidul de sus, care se prelungea până în fața ușii, formând un mic
balcon. Încăperea are trei deschideri (la est, sud și nord), de formă circulară, care
erau folosite pentru apărare. Spre poartă exista un singur meterez îngust. În
dreptul ferestrelor, în grosimea zidului, sunt săpate două trepte, pe care se urcau
apărătorii. Printr-o scară de piatră adâncită în grosimea zidului, se ajunge la
etajul II, acoperit cu o boltă sprijinită pe trompe de unghi. Ferestrele sunt
dispuse simetric, ca la etajul I, cu două metereze spre curte și un balcon liber,
deschis spre est, servind la azvârlit apă sau smoală clocotită.
Zidul de incintă de pe latura sudică s-a păstrat cel mai bine. Aici, cu
ocazia cercetărilor arheologice, s-a constatat însă prezența unei construcții de
mari proporții (lungime 30 metri, lățime 6,20metri), legată cu turnul de sud-vest
și cu zidul împrejmuitor, formată din trei încăperi spațioase. Utilizarea acestei
construcții a încetat în prima jumătate a veacului trecut în urma unui dezastru
din timpul Eteriei. Pe vechile fundații s-a înălțat în anii 1955-1958 o
clădire nouă care încearcă să se integreze arhitecturii medievale. În porțiunea
rămasă între turnul bibliotecii (S-E) și această clădire, unde s-a reconstituit în
parte pe drumul de strajă s-a constatat existența unor fundații aproape păstrate,
32
cu latura de 1,30 metri, dispuse la patru metri distanță una de alta. Ele reprezintă
bazele unor stâlpi puternici de piatră, care susține drumul de strajă”61.
În fundul curții, pe latura de vest a incintei, în care a fost tăiată o
poartă în veacul trecut, se înalța inițial o clădire impunătoare, după tradiția
locală „casa domniței Ruxandra”, a cărei înfățișare era desigur similară cu a
celorlalte case cunoscute de la Bistrița, Probota, Zamca sau Moldovița.
„De plan dreptunghiular, formată dintr-un parter și un etaj cu câte
cinci camere, această clădire se întindea spre nord până la axul porții, tăiată
ulterior în zidul incintei, iar la sud se lega organic cu zidul de est al trunului,
comunicând la etaj cu paraclisul, care se află aici, la primul etaj. În urma
cercetărilor arheologice, s-a putut determina cu toată exactitatea planul ei și
unele detalii de construcție. Turnul de sud-vest se aseamănă, ca proporții, cu cel
din colțul opus, numai că a avut o altă destinație. La etajul I se găsește paraclisul
Sfinții Trei Ierarhi, format dintr-un naos pătrat, cu o mică absidă la est, acoperit
cu o semicalotă pe pandativi. Intrarea este încadrată de un chenar de paitră, cu o
cornișă vestind unele înrăuriri ale renașterii transilvănene”62.
Cea de-a doua clădire impunătoare, care atrage atenția de îndată ce
intri în curtea mănăstirii, este vechea trapeză, situată între corpul de construcții
noi de la sud. „Având silueta unei case moldovenești de țară, de mari proporții,
ea a fost inițial cu mult mai spațioasă. Transformările petrecute în arhitectura
mănăstirii, au redus dimensiunile acestei clădiri la jumătate. Inițial, fațada
principală se întindea pe o lungime de 40 de m. Cercetările arheologice, făcute
pe latura de est a casei, au dat la iveală încăperile și beciurile, care se găseau în
această parte și au fost dărâmate după 1821. Intrarea principală era pe latura
nordică, încadrată de un portal de piatră sculptat, care se păstrează până azi la
locul lui. Prin această ușă se intra într-o cameră mică centrală, de unde se
desfăceau, în dreapta și în stânga, două săli spațioase.
61
Corina NICOLESCU, Mănăstirea Slatina..., pp. 14-16.
62
Ibidem, p. 17
33
Încăperea de pe latura vestică avea și o intrare directă de afară, al

cărei prag era la același nivel cu pasajul curții. Pe latura sudică erau de
asemenea alte două intrări, care corespundeau unui grup de încăperi mai mici.
Golurile ferestrelor nu numai coincid decât în partea cu cele originale. Cele de
pe zidul estic, sunt refolosite ulterior, după ce s-a distrus toată partea de răsărit a
construcției și s-a înălțat acest zid. Fragmente de cadre de ferestre cu leonturi
deasupra, au fost găsite în dărâmăturile pivniței acestei case. Ele sunt identice cu
ferestrele păstrate încă la locul lor și au aparținut aceluiași meșter. Acoperișul și
tavanele originale ale casei au fost de asemenea transformate. În cercetările
făcute nu s-au găsit urme de bolți, ceea ce este un indiciu că inițial tavanele au
fost din blăni de lemn, sprijinite pe grinzi puternice aparente”63.
Puțin mai sus, am amintit de o frumoasa fântână arteziană.
„Întreaga instalație a acestei fântâni, cu sistemul de oalne prin care apa venea în
mănăstire, de la un izvor care se afla la câțiva Kilometri depărtare, a fost
descoperită la locul ințial la începutul veacului trecut; partea exterioară a
fântânii a fost însă demontată cu oarecare grijă și depozitată într-una din
încăperile ruinate ale acestei clădiri. Numeroasele fragmente ale balustradei de
formă poliedrică cu un soclu profilat, de stilul Renașterii, împreună cu lespezile
dreptunghiulare care se înălțau peste el, au fost găsite îngropate într-una din
camerele dărâmate ale vechei trapeze. Între aceste plăci se încadra și un
basorelief roman, reprezentând un cap de gorgonă ca la fântânile italiene.
Prezența acestei fântâni luxoase, proporțiile clădirii ca și grija cu care este
pavată toată porțiunea din jurul casei, duc la ipoteza că inițial aici se afla
reședința domnească”64.
„În urma dezastrului de la 1821 și a transformărilor din veacul
trecut, dimensiunile clădirii s-au redus la jumătate. Intrarea în vechea casă se
făcea prin partea de nord. Această clădire, care este astăzi muzeu, a fost
63
Ibidem, pp. 20-21.
64
Ibidem p. 21.
34
restaurată în 1977 sub conducerea arhitectului Polizu. Au fost completate

grafurile de la ferestre, turnul bibliotecii, în nord-vest turnul clopotniței.
Chiliile actuale sunt zidite în secolul al XIX-lea. Cele ale stăreției
au fost zidite o dată cu mănăstirea, având aceleași funcții ca în trecut. Ușile și
ferestrele caselor egumenești aveau forma pură a stilului Renașterii. Ușa de la
casa starețului avea multe ciubuce în cadru și sus în lentel avea întreaga fațadă
prelungită cu un cerdac, înfățișând în stânga două ferestruici cu lentile și ciubuce
iar în dreapta două ferăstruici mai mici. În dosul casei ferestrele sunt prefăcute.
În bucătărie era o vatră enormă ce avea drugi în toate părțile și un coș larg, în
totalitate ei fiind unul din rarele specimene ale arhitecturii civile”65.
La Mănăstirea Slatina ca și la Pângărați, Alexandru Lăpușneanu
continuă tradiția înaintașilor săi, care construiau reședințe domnești, care se
deosebesc de cele mai vechi, prin proporțille lor mai mari și prin grija cu care
sunt lucrate unele detalii arhitecturale.
II.2. Pictura Mănăstirii Slatina

Datorită împrejurărilor nefavorabile pictura a avut de suferit.
Actuala pictură a fost realizată în 1828 în urma dezastrului provocat de lupta de
la Slatina din 1821, dintre greci și turci, cu prilejul mișcării eteriste de care am
amintit și puțin mai sus. Executată sub influența picturii grecești din acea vreme,
în care tendința italienizantă își găsise loc în atelierele unor meșteri mărunți,
pictura Slatinei urmărește numai în linii mari programul iconografic vechi, mai
ales în pronaos și pridvor. Se folosesc culori stridente de calitate inferioară.
Desenul este stângaci; lipsa de cunoștințe a pictorului este evidentă în
65
NUȚU Emanuel-Ștefan, op. cit, pp. 56-57.
35
disproporția trupurilor și redarea draperiilor. Pictura are un caracter de povestire,

încercând să descrie pe larg, cu elemente bogate de peisaj unele teme, cum sunt
de pildă episoadele din viața Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, din pridvor.
Pe peretele de vest al pronaosului se desfășoară, în cortegiu, friza ctitorilor,
Alexandru Lăpușneanu ținând chivotul bisericii este urmat de fiul său
Constantin, apoi de doamna Ruxandra cu o fiică Anastasia; după ele sunt alte
două fete, teofana și Neaga, și alți trei feciori ce încheie cortegiul, dintre care
unul poartă titlul de voievod. Prefăcute total în secolul trecut, portretele și
costumele amintesc doar vag de modelul original66.
În ceea ce privește pictura Altarului, în semibolta de pe pereții
altarului se află Maica Domnului îmbrăcată în veșminte de culoare roșu închis,
ținând în brațe pe Domnul Hristos, îmbrăcat în veșminte alb-violet,
binecuvântând. Pe primul semiarc de pe semiboltă, se află Domnul Hristos în
veșminte roșu-închis, binecuvântând cu amândouă mâinile și lăudat de serafimi.
În partea a doua a semibolții, despărțită printr-un semiarc, deasupra tronului
arhieresc, este reprezentat Dumnezeu Tatăl, binecuvântând cu ambele mâini
lumea.
Pe pereții Sfântului Altar sunt trei cete de sfinți, prooroci, apostoli și
ierarhi. Între prooroci, în partea de răsărit, se află Încoronarea Maicii Domnului
de către Dumnezeu Tatăl și Domnul Hristos, având împrejurul Său cete de sfinți
îngeri. Între apostoli și ierarhi este zugrăvit din nou Domnul Hristos.
În firida unde se găsește proscomidiarul, pe o icoană mare de lemn,
zugrăvită, se află Domnul Iisus Hristos dezbrăcat de hainele Sale, după patimi,
având jos un pahar în care curge din mâinile Sale, sânge. În partea dreaptă
laterală, tot zugrăvită, se află Jertfa lui Ilie.
Catapeteasma, care este o minuțioasă lucrare din lemn de tei,
sculpatată în stil baroc, îmbrăcată în foiță de aur. În primul registru al
66
Corina Nicolescu, Mănăstirea Slatina..., p. 20.
36
catapetesmei, sub icoana hramului se află scena cu pescuirea minunată de după

cuvâîntarea Domnului. Sub icoana Maicii Domnului este pictată închinarea
darurilor de către magi la nașterea Domnului. Sub icoana împărătească a
Mântuitorului este pictat lacul Ghenizaret sau scăldătoarea Vitesda.
Reprezentarea Sfintei Treimi de la ștejarul Mamvri este pictată sub
icoana Arhanghelului Gavriil. Sub ea este pictată jertfa lui Avraam. În partea
stângă a altarului se află icoana Sfântului Ioan în pustie. Icoanele împărătești
zugrăvite o dată cu restul altarului în 1828, au fost îmbrăcate în argint de starețul
Slatinei, paisie Cosma în 1937 cu ajutorul mai multor credincioși. Pe ușile
împărătești este pictată icoana Bunei Vestiri și cei patru evangheliști. Ele se
termină cu o mitră arhierească cu cruce. Deasupra Ușilor Împărătești este icoana
Sfântului Duh.
În registrul trei sunt pictate praznicile împărătești având la mijloc
Cina cea de Taină. În registrul patru sunt reprezentați Sfinții Apostoli având în
centru icoana Mântuitorului Hristos binecuvântând lumea. În registrul cinci sunt
pictați Sfinții Prooroci ai Vechiului Testament, având în mijloc pe Maica
Domnului cu brațele întinse pentru rugăciune. Deasupra catapetesmei, în centru,
este așezată Sfânta Cruce având reprezentată Răstignirea, având de-a drepat și
de-a stânga pe Maica Domnului și pe ucenicul cel iubit, Sfântuș Ioan
Evanghelistul.
În turla naosului în poziție centrală este pictat Hristos Pantocrator.
Pe pereții turlei sunt pictate Liturghia Îngerească, Sfinții Prooroci și Mucenici.
Mai jos, unde se întâlnesc arcurile longitudinale cu nervurile transversale sunt
pictați cei patru Evangheliști cu simbolurile lor. Apoi, pe peretele din dreapta,
sus, sunt reprezentate Cina cea de taină, Nașterea Domnului, Botezul Domnului
și Învierea lui Hristos.
Pe peretele din stânga, sus, sunt reprezentate scenele: Spălarea
picioarelor ucenicilor, Învierea lui Hristos, Intrarea în Ierusalim, Închinarea
37
păstorilor și Sfânta Treime. Pe semibolți, în drepta este icoana Nașterii Maicii

Domnului, iar în stânga Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.
În strana din partea dreaptă, este pictată icoana hramului mănăstirii:
Schimbarea la Față a Mântuitorului. În strana din partea stângă este reprezentată
Înălțarea Domnului la cer. La același nivel cu aceste icoane sunt pictați de-a
lungul pereților sfinți din calendarul creștin. Între străni se află cele două
iconostase, unul cu icoana hramului și celălalt cu icoana Maicii Domnului,
îmbrăcate în argint în 1854, de către ieromonahul Calinic împreună cu
eclesiarhul și cântărețul mănăstirii.
În ceea ce privește pronaosul , pe cele două semibolți ale
pronaosului sunt pictați, pe una, Dumnezeu Tatăl binecuvântând, iar pe cealaltă
maica Domnului cu Pruncul Hristos în brațe și cu mâinile întinse pentru
rugăciune. Pe peretele dinspre răsărit, sunt pictate icoana hramului: Schimbarea
la Față, și Sinoadele Ecumenice. Pe pereții laterali, de-a dreapta și de-a stânga,
sunt pictați sfinți din calendarul creștin și icoanele Mântuitorului și Maicii
Domnului, având în subsol, prima, Învierea Domnului, iar cealaltă, Salutul
Elisabetei către Maica Domnului în Nazaret.
Pe peretele de vest, sus în partea dreaptă, este tabloul votiv,
înfățișând pe Alexandru Lăpușneanu, urmat de fiul său Constantin, tablou despre
care am vorbit și puțin mai sus.
În pridvor deasupra ușii, la intrarea în biserică se află Maica
Domnului cu Mântuitorul în brațe și Mântuitorul ținând Pământul în stânga,
înconjurat de Sfinții Îngeri. În semibolta de deasupra ușilor este pictat
Dumnezeu Tatăl Creatorul. Pe peretele dinspre răsărit, deasupra Macii Domnului
se găsește Domnul Iisus Hristos, Judecătorul lumii, îmbrăcat în haine arhierești,
stând la judecată cu cei doisprezece Apostoli, Maica Domnului, Sfântul Ioan
Botezătorul și cetele îngerești. La picioarele Mântuitorului este Sfânta Cruce
având pe ea coroana de spini, buretele și sulița. în genunchi, al picioarele Crucii,
apar protopărinții Adam și Eva.
38
Pe peretele ușii de sud se găsesc pictate: Moartea dreptului luat de

îngeri și lângă el icoanele Sfinților Ienoh și Ilie. În partea opusă sunt pictate
Izvorul Tămăduirii și Moartea păcătosului luat de demoni și dus în iad.
Exteriorul bisericii se presupune că a fost pictat și asta pe seama unor urme de
pe turlă. Actualmente biserica este văruită pe dinafară.
De menționat este faptul că, entru pictarea mănăstirii, Alexandru
Lăpușneanu a trimis în Polonia pe Benkner, din Brașov, să-i cumpere de patru
mii de aspri culori pentru zugrăvirea Slatinei67.
II.3. Odoarele și moșiile Mănăstirii Slatina

Mănăstirea Slatina a fost una din cele mai bogate mănăstiri în ceea
ce privește sfintele odoare, fiind înzestrată de ctitorul ei, Alexandru Lăpușneanu
cu Sfinte Moaște, epitafe pictate artistic, cu diferite obiecte de cult de argint și
aur, astfel încât în mănăstire există un adevărat tezaur. Vitregiile sorții abătute
asupra mănăstirii în decursul veacurilor au contribuit într-o mare măsură la
pierderea celor mai multe odoare ale mănăstirii. În 1916, datorită primului
război mondial, o parte din oadoarele mănăstirii au fost ridicate și duse odată cu
tezaurul țării la Moscova, de unde, mai târziu, o parte au fost aduse în țară și se
păstrează la Muzeul național de Istorie și Artă de la București.
Ctitorul acestei frumoase Mănăstiri, a lăsat printre cele mai de preț
odoare obștii de aici, acesta fiind capul Sfântului Grigorie Teologu. Pe lângă
acest odor de preț, ctitotul mai donează perdele brodate artisitic, cruci în filigram
și alte obiecte necesare cultului68.
Un lucru de preț care se află în lista odoarelor Mănăstirii Slatina
este un epitaf, terminat în anul 1556, doi ani după începerea construcției. „Pe
fond de atlas roșu-vișiniu este reprezentată scena „Plângerea lui Iisus”. Un
chenar alcătuit din palmete lanceolate și vreji formând cercuri, în care sunt
67
68
Ibidem, p. 63.
39
înscrise alternativ cruci și stele, delimitează compoziția centrală. Mortivul se

aseamănă cu cel folosit pe unele broderii din vremea lui Ștefan cel Mare. El se
găseșt în lucrările bizantine din secolul XIII-XIV și se menține în broderia
moldovenească până la începutul veacului al XVII-lea, când îl întâlnim în
portretele brodate ale Movileștilor, din tezaurul Suceviței. Înscripția de danie,
scrisă după obiceiul vremii în limba slavonă, constituie un al doilea chenar.
Scena centrală, redând „Plângerea”, este în linii mari asemănătoare cu cea a
epitafelor mai vechi. Totuși în compoziție apar unele note noi, iar modul de
exprimare a sentimentelor apropie epitaful de la Slatina de grupul broderiilor de
aceeași categorie, păstrate din vremea lui Petru Rareș. Introducerea în fundalul
scenei a Crucii cu semnele patimilor, încercarea de a evoca timid pisajul prin
micile rufe de flori, care apar în partea de jos a scenei, numărul sporit al
personajelor, constituie trăsături noi, a căror apariție este strâns legată și de o
altă concepție artistică, evidentă în redarea sentimentelor, în raport cu operele
mai vechi. Dramatismul oarecum teatral, de ordin exterior, al gesturilor de
durere al femeilor mironosițe este mult mai accentuat decât în trecut. Toate
aceste note subliniază în broderie, ca și în pictură sau în sculptură și arhitectură,
contractul artei moldovenești cu Renașterea italiană, prin intermediul
Transilvaniei și Poloniei.
Tehnica epitafului de la Slatina este cea tradițională, obișnuită
atelierelor din Moldova. O pânză de cânepă constituie fondul, împreună cu
satinul de mătase. Direct peste acest fond s-au brodat fewțele, mâinile și nudul
lui Hristos, cu mătase de culoare fildeșie. Punctul moldovenesc, în spic, este
foarte strâns și fin, realizat în sensul formei. Draperiile din fir sunt lucrate în
punct pășit, peste o umplutură din fir gros de bumbac răsucit, cu care se
modelează silueta generală a personajelor. Culorile sunt pastelate – un verde
gălbui și foarte puțin albastru, predominând aurul. Această primă broderie
dăruită de Lăpușneanu ctitoriei sale, este cu totul deosebită față de celelalte două
mari valuri de tâmplă, realizate cu câțiva ani mai târziu, care provin desigur
40
dintr-un alt atelier. Un număr de însușiri sub raportul execuției și al redării

mișcării îngerilor situează epitaful de la Slatina printre operele de mare valoare
artistică ale veacului al XVI-lea”69.
Cea de-a doua dveră, a lui Alexandru Lăpușneanu, țesută cu fir de
aur, argint și mătase, dăruită mănăstirii Slatina, este fără dată. Probabil a fost
făcută îndată după prima dveră din 1561. Ea înfățișează în partea superioară
Înălțarea Domnului iar în partea inferioară ctitorii care sunt reprezentați în
picioare sub arcade. Această dveră lipsită de chenarul decorativ, pare
transpunerea în broderie a unui fagment de pictură murală, așa cum ar putea să
apară pe zidul unde este reprezentat, de obicei, tabloul ctitoricesc. Pe ea se poate
vedea inscripția: „Această împărătească dveră a făcut-o binecredinciosul și de
Hristos iubitorul Domnul Io Alexandru Voievod din mila Lui Dumnezeu domnul
Țării Moldovei și a dat-o la a sa rugă mănăstirii Slatina unde este hramul
Schimbarea la Față a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos întru
sănătatea și pentru pomenirea Domniei Sale și a Domanei Domniei sale
Ruxandra și a copiilor lor Bogdan și Petru și Ioan în anul 7...”70.
„Cea de-a treia broderie de la Slatina este un văl de tâmplă, care se
suspendă în dreptul ușilor împărătești. Inscripția cusută în câmp, într-o nișă
tăiată în acoloadă, menționează chiar funcțiunea ei. Compoziția broderiei
amintește pe aceea a icoanelor. În câmp este tot scena „Schimbarea la Față”, pe
fond albastru de cer, iar în jur sunt profeți în picioare. Un înger, în zbor, atinge
coroana fiecăruia dintre ei, ca în tablourile votive din aceeași vreme, în pictura
bisericilor din Țara Românească. Aceste portrete rețin atenția în mod deosebit,
nu numai pentru detaliile costumelor, dar și pentru unele însușiri realiste,
evidente mai ales în redarea chipului lui Alexandru Lăpușneanu. Coloritul și
tehnica acestei broderii sunt întrutotul similare cu ale celuilalt văl descris mai
sus. În inscripția de danie locul anului este lăsat liber. Asemănarea sub raportul
69
Corina NICOLESCU, Mănăstirea Slatina..., pp. 26-27.
70
Alexandru ELIAN, Inscripțiile medievale ale României. Orașul București, vol. I, Ed. Republicii Socialiste
România, București, 1965, p. 699.
41
compoziției, coloritului și tehnicii dintre această broderie și vălul datat, descris

mai sus, ne îndreptățește să o considerăm făcută chiar în aceeași vreme. Ambele
provin desigur dintr-un atelier comun, iar concepția desenului și compoziției
aparține aceluiași artist”71.
În afară de broderii, printre obiectele care formau altădată tezaurul
Slatinei merită să fie subliniată valoarea artistică a crucii sculptare, dăruită de
Lăpușneanu, în anul 1558. Este o cruce de ceremonie, de mari proporții (60 cm
X 40 cm), încadrată într-o ramă de argint aurit, lucrată în filigran, cu aplicații de
smalț colorat în verde și albastru. Pe mânerul îmbrăcat în întregime în metal
prețios se desfășoară, în spirală, inscripția de danie, gravată cu multă grijă. Pe
ambele fețe ale crucii sunt sculptate câte paisprezece scene, reprezentând
principalele sărbători (praznice) în ordinea calendarului bisericesc și ciclul
patimilor. Colonete răsucite detașate de fond, legate prin arcade trilobate
încadrează fiecare scenă în parte. O inscripție în vechea slavă, săpată în partea
de jos, explică conținutul fiecărei scene.
La o analiză mai amănunțită a sculpturii, descoperim unele însușiri
în relizarea compozițiilor, cu numeroase personaje detașate pe fundaluri de
arhitecturi sau peisaje. Trupurile zvelte, elegant drapate, au mișcări libere,
firești, iar capetele o putere de expresie a sentimentelor, uneori mai mare decât
în argintăria sau broderia vremii. La o scară redusă, de proporții miniaturale,
compozițiile acestea evocă pictura murală. Tehnica sculpturii amintește, la
rândul ei, crestăturile populare, prin asprimea contururilor. Ea este proprie
artiștilor moldoveni, fiind folosită în toate lucrările sculptate de acest gen,
păstrate din secolul XV-XVI72.
Obiectele de argintărie păstrate sunt toate mai târzii decât
întemeierea monumentului. Ele reprezintă refaceri sau daruri noi de la începutul
veacului al XVII-lea, după ce Slatina fusese sărăcită de bogățiile sale. Un
71
72
Ibidem, pp. 29-30.
42
panaghiar de argint aurit gravat, ca și un mic taler au fost dăruite Slatinei de

egumenul Nil – primul la 1602 și al doilea în 1603; alte trei obiecte, între care
un vas de apă sfințită, au fost dăruite de mitropolitul Teofan. „Vasul de apă de
argint aurit, este făcut de meșterul Grigorie Moesiu, din Suceava. Pe jumătatea
superioară a cristelniței se află două medalioane cu Schimbarea la Față și Sfânta
Treime la Mamvri. În interior, se găsește scena Botezului, iar în exterior, pe
fund, inițialele meșterului Gligor”73.
Pe această cristelniță se află următoarea inscripție: „Această
cristelniță a fost făcută din argint de sfân-răposatul marele ctitor al sfintei
biserici, unde este preslăvită Schimbarea la Față a Domnului Dumnezeului și
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Io Alexandru Voievod spre veșnica lui
pomenire. Și a refăcut-o robul lui Dumnezeu Arhiepiscopul Teofan, Mitropolitul
Sucevei și a plătit pentru lucru și pentru aurit, din banii săi drepți 30 de zloți
roșii ca să-i fie lui pomenire în sfânta mănăstire Slatina unde din tinerețe a fost
crescut. Și s-a făcut în zilele lui Io Radu Voievod în anul 7125 (1617), luna
iulie”74.
Tot meșterului Grigore Moesiu i se atribuie și un disc din argint,
care este dăruit tot de Mitropolitul Teofan Sfintei mănăstiri Slatina. Din
inscripție aflăm că el a costat doisprezece taleri cu poliala și de lucru. Decorul
acestui dicsos este format din șapte pești, aluzie de tradiție paleocreștină la
împărtășanie. Pe fund este gravat un scut cu monograma mitropolitului Teofan.
Tehnica discului și modul în care este lucrată această monogramă se aseamănă
mult cu a vasului semnat de Grigorie Moisiu, de aceea socotim că este opera
aceluiași argintar75.
Tot Mitropolitul Teofan, dăruiește în 1620, Mănăstirii Slatina o
candelă. Forma și decorul în solzi în partea inferioară amintesc de unele
73
Corina NICOLESCU, Argintăria laică și religioasă în Țările Române (sec. XIV-XIX), București, 1968, p. 184.
74
Alexandru ELIAN, op. cit., p. 688.
75
43
emeplare ceva mai târzii, din vremea lui vasile Lupu. Candela este lucrarea unui
meșter local.
Tot Mănăstirii Slatina îi aparține o Evanghelie, donată de Matei
Ghica Voievod, în anul 1754 mănăstirii Slatina. Pe ea se află următoarea
inscripție: „Această Evanghelie s-a aferosit de domnia mea la mănăstirea
Slatina, Suceava, unde se prăznuiește Schimbarea la Față a Domnului nostru
Iisus Hristos, pentru a noastră veșnică pomenire, 7262 (1754), iunie. De mine
este ferecată, iar Evanghelia o am luat de la mănăstirea Slatina, după alta în loc
și pentru ca să se știe, am iscălit, Iordache Hrupenschi Spătariu.
Evanghelia este câștigată de egumenul Slatinei, Ghedeon, care
consemnează lucru acesta astfel: „Eu Ghedeon, proin-egumen sfintei mănăstiri
Slatina, am dat răvaș cu rugăminte Măriei Sale lui Matei Ghica voievod, un rând
de veșminte și cărți bisericești și abia s-au câștigat această Sfântă Evanghelie”76.
Și mitropolitul Veniamin Costachi a făcut o serie de danii Sfintei
Mănăstiri Slatina. Informații cu privire la daniile pe care le-a făcut mitropolitul
mănăstirii Slatina, ne sunt date de cercetătorul Gheorghe T. Kirileanu, după
pomelnicul lăsat de Veniamin, în care se află lista obiectelor dăruite de el. Dintre
aceste odoare enumerăm: (limbajul folosit este cel folosit de Gheorghe T.
Kirileanu în expunerea pomelnicului)
- o cruce mare, ferecată cu argint și poleită, făcută de
preasfinția sa la anul 1825 cu toată cheltuiala domniei sale;
- o potir mare cu tacâmul său, însă potirul cu finifturi și scris
pe marginea scaunului așa: din argintul actitoricesc al Domnului nAlexandru
voievod, s-au făcut acum de smeritul Veniamin, mitropolitul Moldaviei; și un
tacâm de văzduhuri de stofă și potirul și steaua și lingurița, poleite;
- două chivote mari, poleite cu aur și cu finifturi împrejur,
făcute de preasfinția sa;
- o Evanghelie mare, moldovenească, ferecată cu argint și
poleită cu aur, de preasfinția sa, din argintul ctitoricesc;
76
NUȚU Emanuel-Ștefan, op. cit, p. 67.
44
- o cutioară de argint, poleită înăuntru cu aur, pentru păzirea

Sfintelor Taine de peste an, pe ea fiind scris așa: din argintul ctitoricesc al
domnului Alexandru Voievod, și făcută acum de smeritul Veniamin mitropolit al
Moldaviei, pentru sfânta Mănăstire Slatina, la anul 1828, martie 10.;
- un sfânt potir mare de argint, cu discosul și steaua, lingurița și
copia toate poleite;
- două cădelnișe de argint și poleite pe alocuri;
- un testament (N.T.), ferecat cu argint, lucrat în Smirna, poleit,
cu finifturi bune;
- o cruce mare cu scuan de argint și poleită peste tot, cu 28 de
fire mărgăritare împrejurul coroanei și la alte locuri;
- o cruciuliță foarte mică, în care iește sfântul lemn;
- două candele de argint, lucrate în Smirna, și pe alocuri
poleite, la icoana Maicii Domnului ce iaște în strană, în besarica mare;
- două iconițe în chip de troiță, pe argint, zugrăvite și poleite pe
alocuri, adecă Mântuitorul și Maica Domnului, care stau înaintea icoanei cei
mari;
- un felon de stofă albă, cu flori galbene, cu epitrahirul lui;
- un felon de stofă roșie, cu flori galbene, cu epitrahirul lui;
- două feloane de adamască albastră, cu epitrahirile lor;
- două stihare preoțăști, roșii, în dungi una dungă aclaz și una
canavată (pânză sau stofă înflorată);
- două stihare preoțești, albastre, asamine;
- două stihare preoțești, cenușii, asemenea;
- un felon de ratamură (veșmânt de stofă neagră folosit la
slujbe în post) neagră și epitrahir;
- un stihar preoțesc de ratamură neagră;
- trei perechi naraclite de stofă albă;
- patru perechi naraclite de adamască albastră;
- o cățuie de argint;
- cheltuiala poleitului și a zugrăvirei stranei sfintei icoane;
- un policandru mare de madem, cu 24 fofeze (fuse), poleit cu
tefele (material de poleit, probabil bronz) pe alocuri;
- patru sfeșnice de madem pentru sfântul pristol;
- patru candele mari de madem, cu câte trei fofeze, la
paraclisul Sfântului Nicolai;
45
- două sfeșnice de bronz boite și poleite pe alocuri, pentru

sfântul prestol;
- un dulap mare la sfântul jartvernic, zugrăvită în fund jartfirea
Mântuitorului și pe de laturi alte închipuitoare jartve, și pre uși sfinții ierarhi;
- cincizeci și douo de iconițe, cu praznicile și sfinții de peste
an;
- o păreche naracliți ratamură neagră;
- un epitrahir de adamască albastră;
- unsprezece paiasuri (brâie) de adamască și salbun;
- un rând văzduhuri și procovețe de stofă albă;
- un rând văzduhuri și procovețe de ratamură neagră;
- o pogonate de stofă;
- două feloane de adamască verde și epitrahirile lor;
- un rând procovețe și văzduhuri de adamască galbenă;
- două feloane de adamască verde și epitrahirile lor;
- două perechi naraclite de adamască verde;
- un stihariu diaconesc de adamască verde, cu aurariul lui;
- un stihariu diaconesc de stofă albă, cu aurariul lui;
- un stihariu diaconesc de stofă roșie, cu aurariul lui;
- două aurare de stofă bună, cu flori roșii;
- un aurariu de sip, florile de mătasă roșie;
- două stihare diaconești de adamască albastră, cu aurarile lor;
- două stihare diaconești de ratamură neagră cu aurarile lor;
- un aurariu de adamască galbenă;
- o îmbrăcăminte de sfântul prestol, de adamască galbenă, la
besarica mare;
- o îmbrăcăminte la sfântul jărtvelnic, de adamască galbenă;
- o perde la dvera împărătească, de adamască albastră, la
besarica mare;
- o perde la pavecernie – asămine adamască;
- o îmbrăcăminte la sfântul prestol, la paraclis, de adamască
albastră proastă;
- o îmbrăcăminte la sfântul jărtvelnic de asăminea adamască, la
paraclis;
- o perde la dvera împărătească asăminea adamască, la
paraclis;
- o poală de adamască la analoghion;
- o poală asaminea adamască, la proschinatar;
- o perde la dvera împărătească tij-adamască;
46
- o poală adamască galbenă, pentru evanghelie;

- o îmbrăcăminte la sfântul prestol, de adamască galbenă, la
paraclis;
Cărți bisericești și alte lucruri:
- o evanghelie îmbrăcată în plisă neagră, împrejur, cu privazuri
de argint, cu finifturi bune, grecească și moldovenească;
- un tipic de Iași;
- două chiriacodromion, tălmăcirea evangheliei, de iași;
- o evanghelie moldovenească legată cu marochin;
- un triod;
- un penticostar;
- un octoih mare;
- două liturghii;
- o psaltire;
- un Ilie Miniat;
- două panahizi;
- două cărți slujba Învierii;
- două filazi Prohodul Domnului;
- doisprezece cărți Viețile Sfinților peste an;
- o carte pidalion, tălmăcită de preosfinția sa, tipărită la sfânta
mănăstire Neamțul;
- au acoperit băsărica mare, și crucile din nou le-u făcut și le-
au poleit, însă cu tefele; însă crucea de pe turnul cel mare au făcut-o sfinția sa
cuviosul arhimandrit Nicon și-au cheltuit 60 de galbeni și s-au trecut și în
pomelnic aicea înainte;
- paisprezece chilii au făcut de cărămidă, în partea de
miazănoapte, în două rânduri77;
- au făcut mitocul la laturea satului Mălini, cu npivnița și
fântâna de piatră în ograda, în care casa a mitocului cinci odăi sânt;
- un dulap în sfântul altar, în besarica mare, pentru sfintele
veșminte de chiparis;
Mănăstirea a mai fost înzestrată cu mai multe clopote care să
vestească lumii, după vechea tradiție atonită săvârșirea laudelor și a Sfintei
77
NUȚU Emanuel-Ștefan, op. cit, pp. 69-73, apud., Gheorghe T. KIRILEANU, în Academia R.P.R., Manuscrise nr.
2671, 2679, apud Constantin TURCU, Știri noi despre Mănăstirea Slatina și mitropolitul Veniamn Costachi, în
Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul 1959, nr.3-4, pp. 153-155.
47
Liturghii. În inventarul de astăzi se află clopotele pe care le voi aminti în

continuare:
- un clopot mare în greutate de 980 Kg. Lucrat din aliaj de
bronz, donat de arhiereul Beldiman Filaret Apamias în anul 1830, cu inscripția:
„Întru sala Prea Sfintei Treimi s-au vărsat acest clopot în anul 1830 în zilele Prea
Sfântului Mitropolit al Moldovei și Sucevei Chirio Veniamin Costachi prin
osârdia și cheltuiala nsmeritului între arhierei Filaret Beldiman Arhiepiscop al
Apamiei-Proestesul acestei mănăstiri Slatina – ucenicul acestui mai sus pomenit
mitropolit întru a sa egumenie”.
- Clopot mare de 800 Kg din aliaj de bronz cu următoarea
inscripție: „Acest clopot s-a vărsat pentru Mânăstirea Slatina în egumenie
Sfinției sale Chir Ghenadie ieroschimonahuh și arhimandrit;
- Un clopot mic în greutate de 200 Kg lucart din aliaj de bronz
având următoarea inscripție: „Acest clopot s-au făcut pentru Sfânta Mănăstire
Slatina celsie Dimitriu”;
- Un clopot mic în greutate de 200 Kg lucrat în aliaj de bronz
în anul 1881;
- Un clopot mic în greutate de 180 Kg lucrat în aliaj de bronz
lucrat în secolul al XIX-lea;
- Un clopot mic în greutate de 150 Kg din aliaj de bronz în
anul 1831;
- Un clopot mic în greutate de 100 Kg lucrat din aliaj de bronz,
donația Mitropolitului Veniamin Costachi la anul 1873 cu următoarea inscripție:
„Sunt un mic ecou al Mitropolitului Veniamin Costachi 1873;
- O toacă lucrată din aliaj de bronz cu următoarea inscipție:
„Această toacă s-au prefăcut în zilele Înaltului Domn Carol I Regele României
cu blagoslovenia Prea Sfântului Mitropolit Iosef pentru asârdia cuviosului
ieromonah Gherontie Motea – din material domnesc, Mănăstirii Slatina și lucrat
Rasclovin Petreanu din Iași- Sfânta Toacă din Bucovina anul 1882”78.
Mănăstirea Slatina pe lângă odoarele pe care le deținea a mai avut
în proprietatea sa o serie de moșii pe care le gospodărea după bunul plac.
78
48
Moșiile nu au rămas însă aceleași de-a lungul istoriei unele fiind vândute, iar
altele dte ca plată pentru unele servicii.
Dintre moșiile pe care le deținea mănăstirea Slatina menționăm:
Moșia Băișești – moșie primită de mănăstire încă de la înființare; Moșia
Trușești; Moșia dinspre Stroiești; Moșiile Borghinești și Ciripcăul, Moșia
Berești; Moșia Cioara din ținutul Iași; Moșia Sultanul din ținutul Covurlui;
Moșia Găinești din Ocolul Moldovei, Moșia Suha și Mălini; Moșia Paieghin;
Moșia Moiseni; Moșia Drăceni; Moșia Borca și Soci; Moșia Sabasa; Moșia
Verijani; Moșia Stănilești; Via de la Cotnari; Moșia Braniștea; Muntele Dealul
Omului; Moșia Grințăiașul; Moșia Batca; Moșia Rădășani; Moșia Colincăuți din
Basarabia.
Un alt lucru important de menționat, care dă o importanță foarte
mare Mănăstirii Slatina este faptul că, mănăstirea este necropolă domnească, aici
fiind înmormântată familia domnitorului Alexandru Lăpușneanu. „În partea
dreaptă a pronaosului se află mormântul domniței Teofana, una din fiicele lui
Alexandru Lăpușneanu. Lespedea sa funerară are o frumoasă ornamentație și
inscripția: „Acest mormânt l-a făcut Io Alexandru Voievod, fiicei sale Teofana,
care s-a strămutat la veșnicele lăcașuri în anul 7069(1561)”. Între pronaos și
naos a fost amenajată o încăpere a mormintelor. În prima jumătate a secolului al
XIX-lea, peretele despărțiturilor care separa încăperea mormintelor de naos a
fost demolat pentru lărgirea naosului. După distrugerea camerei mormintelor,
osemintele ctitorilor s-au strămutat în mormântul domniței Teofana.
Lângă peretele sudic, se află mormântul domnitorului Alexandru
Lăpușneanu, deasupra căruia era o lespede cu următoarea inscripție în limba
slavonă: „Acest mormânt este al monahului Pahomie, care s-a strămutat din
viața de aici, le veșnicile lăcașuri, și a fost îngropat aici, în ctitoria lui cea nouă,
în anul 7076 luna mai 5 (1568)”. De-a lungul aceluiași perete se afla mormântul
domniței Teodora, o altă fiică a lui Lăpușneanu. Inscripția în limba slavonă ce se
află pe lespedea funerară a mormântului său conține următoarele cuvinte: „Acest
49
mormânt l-a făcut și l-a înfrumusețat Doamna Ruxandra, fiicei sale Teodora,
care s-a strămutat la veșnicile lăcașuri în anul 7073 (1565). Tot aici se afla și
mormântul Doamnei Ruxandra, decedată în anul 1570.
În afara bisericii se mai află și alte morminte. În partea sudică a
bisericii se află încastrată în zid piatra funerară a ieromonahului Nil, al doilea
egumen al mănăstirii; lângă zidul bisericii, la drepta altarului se află locul unde a
fost înmormântat Veniamin Costachi, mitropolitul Moldovei (la 30 decembrie
1886, după sfințirea noii catedrale mitropolitane din Iași, la care Veniamin
Costachi este considerat ctitor, osemintele sale au fost strămutate în Catedrala
din Iași)”79.
De menționat este faptul că „bogățiile acestei mănăstiri, după cum
am mai meționat în lucrare, au fost mult râvnite de domnii care i-au succedat lui
Lăpușneanu. Domnia furtunoasă a acestuia a atras după sine urmări grele și
pentru Slatina. Despot, dușman al domnului, i-a topit argintăria. Candelabrul cel
mare împreună cu alte obiecte prețioase a fost transformat în bani. Iacov, starețul
și sfetnicul lui Lăpușneanu, a fost îngropat de viu, după cum am mai menționat,
de Ion Vodă cel Cumplit, pentru că s-a opus la luarea tezaurului artistic al
mănăstirii. Împrejurările tulburi de la sfârșitul secolului al XVI-lea au adus
sărăcirea Slatinei, care și-a pierdut cea mai mare parte a obiectelor de artă. Cele
câteva lucruri păstrate au suferit probabil stricăciuni, fiindcă ulterior au fost
refăcute. Numai așa se poate explica menționarea restaurării sau returnării lor de
către mitropolitul Teofan, fost stareț la Slatina, în primii ani ai veacului al XVII-
lea. Două decenii mai târziu, în vremea lui Vasile Lupu, un alt mitropolit purtând
același nume, se îngrijește de reconstrucția unor clădiri din cadrul
monumentului. Așa cum reiese dintr-un document din anul 1641, în schimbul
unei siliști a mănăstirii de la Trușești, pe apa Jijiei, Vasile Lupu dă posibilitatea
să se facă, un rând de chilii și să se acopere trapezeria și clisearnița cu șindrilă.
79
http://judetulsuceava.ro/locuri/obiective-turistice/manastiri/manastirea-slatina/.
50
La fel și războiul lui Ion Sobieski din 1691 ca și nenumăratele războaie ruso-
turce din veacul al XVIII-lea, pustiesc mănăstirea”80.
II.4. Egumenii Mănăstirii Slatina

Mănăstirea Slatina, fiind una din cele mai de seamă ctitorii
domnești din Moldova, a avut aproape în toate timpurile ei eguemni români.
Mănăstirea a avut egumeni destoinici și cu pricepere care au condus cu mare
pricepere mănăstirea. În cele ce urmează voi prezenta lista egumenilor care au
condus ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu până în zilele noastre.
Primul egumen al Mănăstirii Slatina a fost Iacob cel Vrednic, pe
care îl vom prezenta puțin mai târziu. El a fost instalat de însuși domnitorul de
atunci al Moldovei și ctitorul acestei frumoase mănăstiri, Alexandru
Lăpușneanu. Despre Egumenul Iacob cel Vrednic, C. Șt. Bicliurescu, ne
relatează că ar fi fost îngropat de viu de către Ioan Vodă cel Cumplit, probabil în
anul 157281.
Egumenului Iacob, îi urmează în funcție, egumenul Isaia, care mai
târziu ajunge episcop de Rădăuți, după anul 1565. Dacă la Roman cel mai
important episcop al acestei perioade a fost Macarie Cronicarul, la Rădăuți, cel
mai important episcop a fost caligraful și cronicarul Isaia. Cât timp a fost la
Slatina, aici era centrul de slovenie și tot aici a început el să-și scrie cronica.
Isaia rămâne în funcție atât sub Ion Vodă, cât și sub Petru Șchiopul. El mai apare
într-un document datat la 5 februarie 1580, ca martor într-o vânzare de moșie,
fiind numit ieromonahul Isaia, proegumen al Slatinei82.
80
81
Constantin St. BILCIURESCU, op. cit., p. 235.
82
NUȚU Emanuel-Ștefan, op. cit, p. 26, apud., Direcția Generală a Arhivei Statului din RSR, Catalogul de
documente din Arhiva Statului Iași, Moldova, vol. I, (1398-1595), București, 1989, doc. 1081, p. 409.
51
În 1582, egumen este ieromonahul Nil, care pune pisania actuală a

bisericii.
Secolul al XVII-lea este un secol întunecat pentru Mănăstirea
Slatina, din această vreme datând foarte puține știri. Nu sunt date prea exacte cu
privire la egumenii din acele timpuri. Pentru anul 1623 este amintit de către
Nicolae Iorga numele egumenului Partenie. În 1640 este amintit egumenul
Galerie, care apare într-un document din 22 octombrie 1640, la Iași, în care se
spune că: „teofan, fost mitropolit a Sucevei, Galerie egumenul și tot soborul
mănăstirii Slatina dau lui Vasile vv. O siliște de la Trușaști, pe Jijia, cu loc de
moară și de heleșteu, alăturată de satul domnului, Costești, pe care o aveau de la
Alexandru Voievod, iar domnul ridică mănăstirii șase chilii, îi repară acoperișul
și-i face niște mori în Siret, în satul Crepcăuți”83.
În 1643 este egumenul Ghedeon, în 1667 egumen este Ioachint, iar
în 1676 Ioan.
În secolul al XVIII-lea, s-au perindat la conducerea Mănăstirii
Slatina următorii egumeni:
- În 1723 – egumenul Ioanichie;
- În 1726 – egumenul Macarie;
- În 1735 – egumenul Varlaam;
- În 1739 – egumenul varlaam Ursache;
- În 1740 – egumenul Gherman;
- În 1741 – egumenul Agaton;
- În 1742 – egumenul Ghedeon;
- În 1752 – egumenul Partenie;
- În 1759 – egumenul Pahomie;
- În 1762 – egumenul Calistrat;
- În 1763 – egumenul Ghenadie;
- În 1767 – egumenul Iftodie;
- În 1774 – egumenul Sofronie;
- În 1776 – egumenul Gheronim;
83
Ibidem, p. 26, apud., Direcția Generală a Arhivei Statului, Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva
Istorică Centrală a Statului, vol. II, 1621-1652, București, 1959, doc. 1463, p. 301.
52
- În 1777 – egumenul Ghenadie;

- În 1792 – egumenul Mihail;
- În 1794 – egumenul Chiril.
În secolul al XIX-lea, Mănăstirea Slatina a avut următorii egumeni:
în 1804 egumenul al mănăstirii este arhimandritul Filaret Beldiman, fratele
vornicului Alecu Beldiman.
În continuare la stăreția mănăstirii Slatina vin următorii egumeni:
- În 1813 – egumenul Timotei;
- În 1821 – egumenul Ghenadie Roset;
- În 1840 – egumenul Benedict;
- În 1841 – egumenul Teodorit.
În anul 1842 ajunge egumen arhimandritul Meletie Istrate. În acest
an, retregându-se mitropolitului Veniamin Costachi la Mănăstirea Slatina,
domnitorul Sturza încuviințează cererea mitropolitului, ca Meletie să fie
egumen, și Meletie a fost astfel hirotonit preot și onorat cu rangul de arhimandrit
de către mitropolit. El a stat în scuan de stareț al Mănăstirii atât timp cât a trăit
mitropolitul Veniamin Costachi, iar după aceea este ales episcop de Huși.
În anul 1851, ajunge egumen al Mănăstirii Slatina, Arhiereul
Calinic heriopoleus, arhiepiscop și mitropolit al Moldovei, și mitropolit primat
al României(1875-1886). El păstorește în două rânduri: 1851-1858; 1861-1863.
Pe placa de marmură pusă deasupra ușii de la intrare în biserică în
1933 scrie că: „Mitropolitul Sofronie și Calinic au fost stareți la Slatina”. Acest
lucru s-a datorat faptului că în anul 1860, Mitropolitul Sofronie Miclescu al
Moldovei, din cauza legăturile pe care le avea cu Petersburgul este suspendat și
trimis la Slatina84.
Din 1854 și până la 1863 se găsesc dosare semnate de Calinic, iar
de la această dată semnează arhimandritul Irinarh, egumenul Slatinei. Dup el
urmeazp în postul de egumen următorii:
- În 1870 – arhimandritul Ermogen Cucu;
- În 1876 – arhimandritul N. Apostoliu;
- În 1880 – arhimandritul Chiriac;
- Din 1886 până în 1904 – arhimandritul Ghelasie Dumitriu85;
84
85
N. IORGA, Studii și documente cu rpivire la Istoria Românilor, vol. XVIII, București, 1910, p. 40.
53
Egumenii secolului al XX-lea sunt următorii:

- Între 1904-1906 – protosinghelul Dionisie Nichifor, venit de
la schitul Boureni;
- Între 1906-1908 – arhimandritul Glichentie Grințescu, cu
metania la Mănăstirea Neamț.
- În 1909 - arhimandritul Clement Mateiescu, cu metania la
mănăstirea Slatina;
- În 1910 – protosinghelul Vladimir Farcașu, cu metania la
Mănăstirea Neamț;
- Între 1910-1914 – arhimandritul Varsanufie Ionescu, cu
metania la Mănăstirea Cucoș, județul Vâlcea;
- Între 1914 -1919 – protosinghelul Vasian Bucovineanu, cu
metania la Schitul Cozancea, județul Botoșani;
- Între 1919-1922 – arhimandritul Paisie Cosma, cu metania la
mănăstirea Slatina;
- Între 1922-1934 – arhimandritul Teofil Luca, cu metania la
Durău, în timpul căruia se fac unele reparații la biserică și chilii;
- Între 1934-1938 – arhimandritul valerie Nicolăiasa, cu
metania la Mănăstirea Slatina. În timpul său se fac înnoiri la mănăstire și
organizează viața obștească;
- Între 27 mai-19 octombrie – protosinghelul Varuk Socea, care
conducea o obște formată din șase preoți, cinci diaconi, nouă călugări și
paisprezece frați;
- Între 1938-1941 – arhimandritul Martinian Ivanovici, cu
metania la Mănăstirea Slatina;
- Între 1941-1945 – protosinghelul Atanasie Gladcovschi, cu
metania la Mănăstirea Slatina. Conduce o obște formată din 28 de călugări;
- Între 1945-1948 – arhimandritul Valerie Nicolăiasa, stareț
pentru a doua oară. Este luat după aceea preot la patriarhie, de unde trimite în
1949 pentru Paraclisul Sfinții Trei Ierarhi de la Slatina un rând de Sfinte Vase
din argint aurit;
- În 1948 –arhimandritul Martinian Conuț, cu metania la
Durău;
54
- Între 1949-1953 – protosinghelul Ilie Cleopam care pleacă

din cauza securității;
- Între 1953-1956 – protosinghelul Emilian Olaru;
- Între 1956-1957 – ieromonahul Petronie;
- Între 1957-1958 – Adrian Hrițcu;
- Între 1958-1960 – Benedict Brânză;
- Între 1960-1962 – protosinghelul Emilian Olaru, ales pentru a
doua oară stareț;
În data de 15 august 1962, Mănăstirea Slatina este transformată în
mănăstire de Maici, stareță, fiind aleasă Evelina Chirilescu, care ocupă această
funcție până în anul 1977. Din anul 1977 până astăzi, stăreția este preluată de
Evelina Tănase. Ea conduce cu vrednicie această mănăstire, insuflând obștii sale
respectul pentru marea tradiție mănăstireasca a Slatinei86.
III. Personalități de seamă ai Mănăstirii Slatina
III.1. Mitropolitul Veniamin Costachi

„Supranumit Luminătorul Moldovei, Veniamin
Costachi s-a născut la 20 decembrie 1768, în satul
Roșiești, ținutul Fălciului, din părinții Grigorie
Costachi, zis Negel, și Maria Cantacuzino. Tatăl,
descindea dintr-o familie de boieri moldoveni, spița
86
55
ascendentă a neamului putând fi urmărită până la un sfetnic al lui Ștefan cel

Mare, iar mama sa provenea din cunoscuta familie a Cantacuzinilor, ai căror
oameni au avut rosturi de seamă în viața Țării Românești, dar și a Moldovei.
Născut fiind în în preajma sărbătorii închinată marelui dascăl și ierarh Vasile cel
Mare, din botez a primit numele de Vasile” 87. Asupra datei și a locului de naștere
nu e nevoie să punem vre-un semn de întrebare, deoarece le confirmă
mitropolitul singur, prin testamentul său, alcătuit în ziua de Ianuarie, 1844, la
Mănăstirea Slatina.
„Din cei cinci frați, patru au îmbrățișat viața călugărească. Cel
dintâi, Matei a fost mare postelnic. Al doilea frate, Constantin, s-a făcut călugăr,
primind numele de Chesarie. Al treilea copil, Vasile a ajuns vestit mitropolit al
Moldovei. Al patrulea, schimonahia Elisabeta, a fost stareță în Mănăstirea
Agapia 32 de ani. Ultimul frate, Șerban, a fost consilier al mitropolitului
Veniamin, călugărindu-se cu numele de Sofronie”88.
Pruncul Vasile a fost botezat în ziua de 1 ianuarie 1769, și era așa
de frumos, după mărturia contemporanilor, încât părea „croit după înfățișarea
Serafimilor zugrăviți în biserica satului. Cu ochii albaștri, cu obrajii rumeni și
catifelați, cu un păr lucios ca mătasa de păpușoi, blond și inelat, era unul din
miile de îngeri, rătăcit pe pământ și care odinioară cântase la nașterea celui
întrupat, în ieslea Betleemului. Botezul său, săvârșit în ziua de Sfântul Vasile, ca
și numele acestui mare Ierarh al creștinătății, ce i-a fost dat să-l poarte de către
mătușa sa Elena Catargiu, care l-a primit în crijma albă a nevinovăției, n-au
rămas fără însemnătate pentru Veniaminul de mai târziu89. Din contra, „se pare
că a avut și el partea sa de înrăurire asupra copilului; căci chiar din tinerețe a
purtat un mare respect patronului său, și până ce a închis ochii n-a încetat de a se
87
Pr. Ion VICOVAN, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Trinitas, Iași, 2002, p. 116.
88
Arhimandrit Ioanichie BĂLAN, Patericul Românesc, ce cuprinde viața și cuvintele unor Sfinți și Cuvioși
Părinți ce s-au nevoit în mănăstirile românești (sec. III-XX), Ed. Episcopiei Romanului, Roman, 42001, p. 365.
89
Pr. Dr. Ilie GHEORGHIȚĂ, Un veac de la moartea Mitropolitului Veniamin Costachi, Ed. Mănăstirii Neamț,
1946, p. 28.
56
arăta cu deosebită predilecție pentru toate scrierile acestui Mare Părinte al

bisericii creștine ca și pentru faptele lui de milostenie obștească”90.
De mic, copilul Vasile a fost dat să învețe carte la școala generală de
la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași. Purtând numele Sfântului Ierarh
Vasile, unul dintre cei mai mari cărturari ai bisericii din epoca de aur a literaturii
creștine; unul dintre cei mai mari asceți ai timpului și cel dintâi organizator al
monahismului ortodox și a spitalelor publice ca și pribegia lui prin mănăstiri
încă din pruncie, Veniamin era predestinat să ajungă nu numai cel mai cuminte
și mai curat călugăr, dar și cel mai mare cărturar, organizator și filantrop al
bisericii din Moldova91.
La vârsta de 15 ani este luat de episcopul Iacob Stamati ca ucenic la
Episcopia Hușilor. După un an, în 1784, este călugărit cu numele de Veniamin.
În anul 1788 este hirotonit diacon luat ca slujitor la catedrala mitropolitană din
Iași. După încă un an este făcut preot și numit eclesiarh mare. Avea numai 20 de
ani. În același an, 1789, este numit egumen la Mănăstirea Sfântul Spiridon din
Iași. În anul 1793, arhimandritul Veniamin este ales și hirotonit episcop la Huși
de părintele său duhovnicesc, mitropolitul Iacob Stamati. Deși avea numai 24
ani când a urcat treapta arhieriei, totuși de la început s-a dovedit un bun cărturar
și un adevărat păstor al turmei lui Hristos. În noiembrie, 1794, este trimis ca
delegat al mitropolitului la înmormântarea Cuviosului Paisie de la Mănăstirea
Neamț92.
În 1796, vlădica de Roman, Antonie murea. Datina cerea ca
episcopul de Huși să ia moștenirea celui de la Roman, astfel Mitropolitul Iacob,
la data de 1 iunie, alege pe subțirele fecior de boier, sfântul călugăr și darnicul
făcător de bine Veniamin, cel mai tânăr dintre arhiereii Moldovei. El stătu aici
șapte ani timp în care fondează un spital, o farmacie și plătește din fondurile
90
Andrei VIZANTI, Veniamin Costachi. Mitropolit al Moldovei și Sucevei. Epoca, viața și operele sale, Iași, 1881,
p. 28.
91
Pr. Dr. Ilie GHEORGHIȚĂ, op. cit., p. 32.
92
Arhimandrit Ioanichie BĂLAN, Patericul Românesc..., p. 365.
57
episcopiei un doctor pentru bolnavi. Totodată face deosebită ordine în rândul

clerului bisericesc93.
După moartea părintelui său duhovnicesc, în 1803, episcopul
Veniamin de la Roman este ales mitropolit al Moldovei, păstorind, cu două
întreruperi (1808-1812 și 1821-1823), aproape 4 decenii. Multe și grele au fost
necazurile abătute asupra marelui mitropolit, dar mult mai numeroase și
vrednice de pomenit au fost realizările sale, atât pe tărâm duhovnicesc și
eclesiastic, cât și pe tărâm cultural, social și patriotic.
În toamna anului 1803 înființează Seminarul de la Mănăstirea
Socola, primul seminar de preoți din țara noastră. Tot atunci trimite doi fii de
preot, Petru și Gheorghe Asachi, la studii peste hotare, organizează numeroase
mănăstiri și schituri din eparhie, susține zidirea din nou a zeci de biserici la
orașe și sate, dă noi așezăminte pentru marile Mănăstiri: Neamț, Secu, Agapia și
Văratec, hirotonește în eparhie numai preoți cu seminar și statornicește să se
facă botezul copiilor prin scufundare, iar nu prin turnare, cum greșit se făcea
până atunci în unele părți.
În anul 1833, începe construcția monumentalei catedrale
mitropolitane din Iași. Totodată contribuie direct la înființarea Academiei
Mihăilene din capitala Moldovei și a multor școli publice cu predarea în limba
română. Face numeroase vizite canonice la biserici, mănăstiri, școli și mai ales
la seminar.
Dar activitatea cea mai vrednică de pomenit a mitropolitului
Veniamin Costachi a fost cea de traducător și tipăritor a numeroase cărți
patristice și de ritual. În această privință rămâne fără egal în istoria Bisericii
moldovene. Cele două tipografii, întemeiate de el la Mănăstirea Neamț și
Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, cu greu reușesc să tipărească cele
aproape o sută cincizeci de titluri de cărți originale și traduceri din limbile
greacă și slavonă, făcute de el și dascălii de la Neamțu. Pe lângă grija întregii
Eparhii a Moldoveii și Sucevei, mitropolitul Veniamin a scris șapte lucrări
93
N. IORGA, Viața și Faptele Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi (1768-1846), Ed. Minerva, București,
1904, pp. 41-42
58
originale și a tradus personal 32 de cărți de mare importanță dogmatică, morală,

liturgică, aghiografică și istorică94.
Între anii 1808-1812, mitropolitul Nuțu Emanuel-Ștefan, op. cit.,
pp. 20-21eniamin se retrage din scaun la Mănăstirea Neamț, unde traduce și
tipărește viețile Sfinților. Plecarea lui Veniamin Costachi din scaunul
mitropolitan a fost un eveniment ce a fost discutat foarte mult de presa vremii.
Cauza o spune mitropolitul însuși, când afirma că la agerimea
oamenilor de astăzi ar trebui nu un prost Veniamin, ci un Hrisostom, un
Grigorie Teologul, un marele Vasile, ca și cuvintele de Duhul Sfânt insuflate să-i
învețe și cu faptele lor cele lui Dumnezeu plăcute să-i înduplece să vieze după
dumnezeiasca plecare95.
Mitropolitul Veniamin Costachi se retrage din scaun’’pentru
mântuirea sufletului, lăsând locul altuia mai tânăr și mai energic ...cerând
discreță, tăcere asupra acestui episod din viața sa. Totuși însemnata publicație a
lui Gheorghe Barițiu „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, încearcă să
rezolve în parte cauzele retragerii sale arătând că: ”singura slăbiciune ce i se
poate atribui este că au fost prea buni, prea încrezători , că giudeca pe fistece
vulpe după inima sa, iar nu după a vulpii, că avu nenorocirea a fi întotdeauna rău
încongiurat și că unii au făcut abuzuri însemnate sub umbrirea lui ”96.
Vestea demisiei înaltului ierarh moldovean s-a răspândit repede în
Iași, căci nu era nici un viețuitor al acestui oraș care să nu fi auzit de mitropolit,
sau să nu să fi bucurat de ajutorul său și de aceea fiecare a venit să își ia rămas
bun de la păstorul său sufletesc.Bătrânul mitropolit cu ușile deschise,
îmbrățișând pe fiecare, își cerea iertăciune zicând: ”Iertați-mă oameni buni,
iertati-mă fiii mei, iertați-mă creștini”.
Retras în mănăstire, a făcut abnegație de sine, și-a uitat pentru
moment drepturile toiagului păstoresc, a renunțat la egoismul său, și a îmbrăcat
în totul și forma și realitatea unui simplu monah. Se spune de bătrânii monahi
94
Arhimandrit Ioanichie BĂLAN, Patericul Românesc, pp. 365-366.
95
C. ERBICEANU, Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a Catedralei mitropolitane din Iași, Tipografia
Cărților bisericești, București, 1888, p. 54.
96
Ibidem, p. 57.
59
din Mănăstirea Neamț că adesea mâna împreună cu obștea – adică la trapeză cu

toți monahii – ba făcea și ascultare, servind la masă pe călugări. Ocupația zilnică
a sa era cititul și scrisul, traducea, mai ales din grecește, diferite tratate și opere
ale sfinților Părinți97.
Odată cu numirea ca domnitor în scaunul Moldovei, a lui Alexandru
Calimah la 1812, mitropolitul Veniamin Costachi este chemat din nou în scaunul
arhieresc. În timpul pauzei făcute, școlile laice și bisericești, școlile de muzică,
tipografia, au ajuns în paragină, astfel era nevoie de restaurarea lor. Astfel în
1813, se redeschide seminarul de la Socola, se încep școlile publice, toate
veniturile mitropoliei erau puse la dispoziția cărturarilor. Reorganizează
seminarul aducând profesori din Transilvania, pe Pop, Fabian, Ioan Costescu,
ș.a, a adus la perfecție tipografia imprimând și scierile istoricului și domnitorului
Cantemir, a adus protopsalți din Constantinopol desăvârșindu-se astfel școala de
psaltică. Sub el, în prezența și cu binecuvântarea sa, se începe teatrul românesc,
prin el și cu ajutoryul său bănesc se imprimă un număr considerabil de cărți
românești. El în fine își apără legea strămoșească ortodoxă și combate cu energie
instalarea unui Episcop papistaș la Iași98.
Din păcate însă, în anul 1821, din cauza răscoalei eteriste, trăiește
un timp la Clincăuți, peste Prut, iar în ianuarie, 1842, după 50 de ani de rodnică
slujire arhierească, se retrage definitiv la Mănăstirea Slatina, unde își continuă
viața de rugăciune și vasta activitate de traducător, pentru hrana duhovnicească a
poporului.
Aici, fără a se considera cât de puțin exilat, lucur ce l-ar fi dus la
demolarizare, el se simte mai liber și mai puternic ca oricând, pentru a se devota
operilor de folos obștesc. Binefacerile se pot lucra și de la Mănăstirea Slatina, nu
numai de la Mitropolia Iași. Aici își continuă opera de tălmăcire a cărților,
deoarece liniștea mănăstirii înconjurată de verdeața codrilor îi aduc liniștea de
care avea nevoie după o perioadă de 50 de ani de arhipăstorire99.
97
C. ERBICEANU, op. cit., p. 19.
98
Ibidem, pp. 21-22.
99
60
Activitatea de ctitor a mitropolitului s-a văzut și aici la Slatina unde

a ridicat construcții gospodărești, face danii de veșminte, cărți, obiecte de cult100.
Tot aici, la Slatina, printre scurtele răgazuri ale tălmăcirilor sale își
scrie și cea din urmă operă originală: testamentul, care poate fi socotit ca un
monument de cea mai înaltă și mai curată gândire creștinească: „Așa dar și ei
smeritul și păcătosul, fostul Mitropolit al Moldaviei Veniamin Costache, supus
fiind ca un om legii muritorilor, și prin urmare în fieștecare minut așteptându-mi
mutare din lumea aceasta vremelnică și amăgitoare, din adâncul inimei cu
nevrednicie strig cătră Domnul: Să se reverse îndurarea sa asupra acestei
creștine țări, să fie neadormitul său ochi în toată vremea privighetoriu ca să
împărățască în voai sa, să sporească dragostea aproapelui și să înflorească
creștinătatea spre mântuirea oamenilor și lauda lui. Auzi-mi Milostivul
Dumnezeu ruga mea, nu întoarcă fața sa de la mine...”101.
Tot în acest testament, face referire și la odoarele bisericești pe care
le lasă Mănăstirii Slatina, astfel el menționează următorul lucru: „ Las sfintei
mănăstiri Slatina toate odoarele bisericești câte am făcut acum de nou și câte cu
ajutorul lui Dumnezeu voiu mai spori aicea pân la eșirea mea din această viață.
Îi las un tetraevanghel românesc ferecat în argint, poliit cu aur și împodobit cu
finifturi, crucea cea ferecată cu argint și poliită cu aur într-un cuvânt toate
odoarăle câte să vor găsi în sfânta besărică de aicea hărăzite de mine”102. De
menționat este faptul că Mitropolitul a ținut să menționeze în testamentul toate
dăniile pe care le-a făcut sfintelor mănăstiri cu care a avut legătură, Sfintei
mitropolii și bunilor săi prieteni care i-au fost aproape.
Astfel, împăcat cu toată lumea în mijlocul căreai a trăit și a lucrat
fără odihnă până la vârsta de 78 de ani fără doup zile: „S-au mutat din această
vremelnică viață fericitul întru pomenire părintele nostru Mitropolitul Veniamin
Costachi, la anul 1846, luna lui Decembrie 18 zile, Miercuri dimineața la 5
ciasuri, după cum atestă fostul său camarad Shimonahul Vasilie, pe un apostol
100
Pr. Ion VICOVAN, op. cit., p. 126.
101
102
Ibidem, p. 245.
61
tipărit în Mănăstirea Neamț la anul 1851, ce se afla până în preajma războiului

actual la Biserica Sf. Vasile din satul Grași, jud. Neamț”103.
Pe icoana Maicii Domnului de pe catapeteasma de la Mănăstirea
Slatina scrie: „Adu-ți aminte Stăpâne de robul Tău monahul Veniamin, 1846”,
iar pe un apostol amintit la Neamț este scris: „care s-a mutat din această
vremelnică viață părintele nostru Mitropolitul Veniamin Costachi, la anul 1846,
luna lui decembrie, miercuri dimineața la 5 ceasuri”104.
Locul înmormântării precum și rânduiala i-au fost smerite, după
cum arată ultima sa dorință: „Însărcinez pe fiul meu Meletie, ca pentru dragostea
Domnului înmormântarea să mi se facă după povățuirea ce i-am dat, numai cu
părinții din mănăstire, diafară de biserică, fără arhierei, simplu și fără zădarnici
pompe și cheltuieli”105.
În anul 1886, Mitropolitul Iosif Naniescu mută osemintele lui
Veniamin Costachi în catedrala mitropolitană de la Iași într-o nișă din partea
drepată a bisericii, între perete și cel de-al patrulea pilastru, la picioarele Sfintei
Parascheva. Tot în catedrală, se află pictat portretul mitropolitului îmbrăcat în
veșminte arhierești, aceasta constituindu-se ca un act de reașezare a
mitropolitului în galeria marilor cârmuitorui ai Bisericii Ortodoxe Române106.
III.2. Părintele Ilie Cleopa

Părintele Cleopa Ilie s-a născut la 10
aprilie 1912 în comuna Sulița, județul Botoșani,
într-o familie de țărani drept credincioși,
Alexandru și Ana Ilie, ziși Țârlea, cu zece copii,
primind la botez numele de Constantin. „Noi am
fost zece frați la părinți, din care cinci (patru
frați și o soră) am venit la mănăstire. Fratele cel
103
Ibidem, p. 86, apud. C. ANDONE, Bisericile din satele așezate pe valea Ozanei – manuscris, (teză de licență
susținută la Facultatea de Teologie din București, 1939) p. 111.
104
105
C. ERBICEANU, op. cit., p. 62.
106
62
mai mare, Mihai, a fost la Mănăstirea Durău. Sora mea, Ecaterina, a fost dusă la
mănăstire pe când avea doar 11 ani, iar eu și cu încă doi frați mai mari,
Gheorghe și Vasile, am venit la Sihăstira. Până în anul 1935 mi-au murit de
tineri toți frații. Apoi a murit și tata, Alexandru. Mai trăiam eu, ca stareț la
Mănăstirea Sihăstria și mama, acasă, în comuna natală Sulița – Botoșani. În anul
1946 am adus pe mama la Sihăstria, am călugărit-o și am dus-o la Agapia Veche,
unde a trăit până în anul 1968, când s-a dus la Domnul în vârstă de 92 de ani”107.
Părinții săi au fost un exemplu viu de trăire creștină, fiind iubitori
de Dumnezeu, de biserică și de copii. Nu lipseau niciodată de la sfintele slujbe,
făceau milostenie, se rugau mult împreună cu copii, și duceau o viață curată și
bineplăcută lui Hristos. Casa lor era ca o biserică, așa cum povestea și Părintele
Cleopa: „Aveam o cameră toată numai cu icoane. Un fel de paraclis. Acolo ne
rugam. Chiar și la miezul nopții ne sculam și făceam rugăciuni. Nu se auzea
între ei înjurături, beție, desfrâu, judecăți pentru avere și avorturi, ci viața de zi
cu zi curgea lin ca o apă dulce de izvor, căci așa se moștenea din moși strămoși
și așa era tradiția creștină în partea locului”108.
La fel ca și ceilalți frați ai săi, de mic copil Costăchel, căci așa îl
alintau cei din familie, a fost bolnăvicios. Avea doar câteva luni când s-a
îmbolnăvit încât nu mai sugea nici de la pieptul mamei sale. Văzând aceasta,
părinții au spus că va muri și Costăchel așa cum au murit și alți frați ai lui. Dar
mama părintelui Cleopa, punându-și nădejdea în Dumnezeu, s-a dus cu copilul
la Mănăstirea Cozancea. Iată ce ne povestea părintele Cleopa despre această
întâmplare: „Când mama a ajuns la Cozancea, s-a întâlnit cu un părinte numit
Conon Gavrilescu și i-a spus: Ce să fac părinte? Uite, copilul acesta o să moară.
Nu mai vrea să mănânce nimic, nici măcar să sugă puțin lapte. Uite ce slab e!
Dă-l Maicii Domnului și nu va muri! Dar cum să-l dau? Ia un ștergar și o
lumânare și vino în biserică la icoana Maicii Domnului. Mama lui îi povestea că
107
Mânca-v-ar Raiul!. În memoria Părintelui Cleopa, 32002, p. 7.
108
Arhim. Ioanichie BĂLAN, Viața și nevoințele Părintelui Cleopa, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași,
1999, p. 2.
63
diin clipa când l-a dăruit Maicii Domnului părintele Cleopa a dat semne că ar
vrea să sugă la pieptul ei. Tot atunci, părintele spunea, că un părinte de la
Mănăstirea Cozancea a spus aceste cuvinte: „Acest copil va trăi cel mai mult”109.
Fiind ales de Dumnezeu spre folosul multora, de mic a fost dăruit
cu darul vorbirii și cu o memorie de invidiat. După ce a terminat școala primară
în satul natal, fiind îndemnat și de exemplul fratelui Gheorghe, care era la
Mănăstirea Sihăstria, și a surorii sale Ecaterina, Constantin împreună cu fratele
cel mai mare, Vasile, s-au hotărât să plece și ei la Sihăstria. Intrând în
Mănăstirea Sihăstria, egumen era pe atunci protosinghelul Ioanichie Moroi, iar
fratelui Constantin, viitorul părinte Cleopa, i se dă ascultare la vaci, iar drept
canon i se dă să nu vorbească cu fratele său Vasile timp de trei luni.
În anul 1935-1936 fratele Constantin satisface serviciul militar în
Botoșani. Apoi la 2 august 1937 este tuns în monahism de egumenul schitului,
primind numele de Cleopa. Timp de aproape zece ani, păstorind oile schitului, în
vara anului 1942 a fost ales egumen provizoriu în locul bătrânului stareț, care
era grav bolnav. În anul 1945 este hirotonit diacon și preot și este numit egumen
al Schitului Sihăstria, pe care o povățuiește cinci ani de zile. În anul 1947
Schitul Sihăstria este transformat în mănăstire prin Decret patriarhal, având
peste 70 de viețuitori, iar Protosinghelul Cleopa a fost ridicat la rang de
arhimandrit110.
În anul 1948, la 21 mai părintele Cleopa a săvârșit Sfânta Liturghie
cu un sobor de preoți și a rostit predica zilei, lăudând râvna marilor împărați,
care au dat libertate creștinilor și au construit numeroase biserici. El a mai
adăugat că „Să dea Dumnezeu ca și conducătorii noștri de acum să fie ca Sfinții
Împărați, ca să-i pomenească Biserica în veac”. În acel moment unul dintre
credincioși l-a înregistrat, și nici n-a apucat să-și scoată veșmintele și a venit o
mașină și l-au luat și l-au interogat la Târgu Neamț. După 5 zile în care a fost
109
Mânca-v-ar Raiul!..., p. 10.
110
Arhimandrit Ioanichie BĂLAN, Patericul Mănăstirilor Nemțene, Ed. Trinitas, Iași, 2001, p. 253.
64
ținut fără apă și fără mâncare, este eliberat și este sfătuit de un creștin
binefăcător să plece în pustie pentru o perioadă. Astfel s-a retras în Munții
Sihăstriei, la locul numit „Piciorul Cucului”, la șase kilometri mai sus de
mănăstire. Acolo și-a petrecut timpul în rugăciune, citind în fiecare zi Acatistul
Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. După șase luni petrecute în pustie
revine ca stareț în obștea Mănăstirii Sihăstria111.
După un an de liniște, s-a așternut iarăși întristare peste obștea
Mănăstirii Sihăstria. Era în luna august, anul 1949, când Arhimandritul Cleopa a
fost chemat la Sfânta Patriarhie de către Patriarhul Justinian, care îl aprecia
foarte mult, și a fost rânduit să plece cu un grup de 30 de călugări din obștea
Mănăstirii Sihăstria la Mănăstirea Slatina – Suceava, pentru a înnoi obștea și
viața duhovnicească de acolo. Astfel, alege 30 de părinți, duhovnici, preoți,
monahi și rasofori, printre care și Ieroschimonahul Paisie Olaru. Lasă stareț la
Mănăstirea Sihăstria pe Protosinghelul Ioil Gheorghiu, uicenicul marelui stareț
Ioanichie Moroi. Mănăstirea Slatina, ctitoria lui alexandru Lăpușneanu, care
avea doar șapte bătgrâni în vechea obște, îi aștepta./ începutul a fost mai greu,
dar în câteva luni de zile noua obște s-a acomodat și toate au intrat în normal.
Părintele Cleopa a început înnoirea vieții duhovnicești la Slatina,
punând în bună rânduială sfintele slujbe de zi și de noapte și Sfânta Liturghie. A
rânduit, de asemenea, spovedania săptămânală, școala monahală pentru frați și
viața de obște după modelul Sfântului Teodor Studitul.
Din anul 1950 s-au închinoviat la Slatina și câțiva teologi iscusiți,
carfe îl stimau în mod deosebit pe Părintele Cleopa. Între aceștia amintim pe
Protosinghelul Petroniu Tănase, Ierodiaconul Antonie Plămădeală,
Arhimandritul Dosoftei Morariu, Protosinghelul Gherontie Bălan,
Ieroschimonahul Daniil Tudor și Ieromonahul Arsenie Papacioc. Toți aceștia îl
ajutau pe Părintele Cleopa la buna organizare a acestei mănăstiri voievodale,
111
Arhim. Ioanichie BĂLAN, Viața și nevoințele..., pp. 79-82.
65
făcând din Mănăstirea Slatina o adevărată academie duhovniceascăî, unică în

acea vreme în întreaga țară.
Vestea înnoirii acestei mănăstiri s-a răspândit peste tot încât veneau
în pelerinaj numeroși credincioși, studenți, intelectuali, oameni de toate vârstele
și clasele sociale, și primeau sfatur de la Părintele Cleopa și de la ceilalți
duhovnici. Sub povățuirea Protosinghelului Petroniu s-a organizat și un frumos
cor bisericesc, format din peste 30 de frați tineri, care te mișca până în adâncul
sufletului. Așa începe înnoirea duhovnicească a Mănăstirii Slatina 112. „Aici, la
Mănăstirea Slatina formează o obște model de aproape 170 de călugări și frați –
o adevărată academiei duhovnicească”113.
Fiind stareț al Slatinei, arhimandritul Cleopa a primit sub
supraveghere și îndrumare viața duhovnicească a mai multor mănăstiri din
împrejurimi: Putna, Moldovița, Râșca, Sihăstria și schiturile Sihla și Rarău,
pentru a le organiza după modelul Slatinei. Părintele le vizita cu regularitate
dându-le sfaturi duhovnicești, punând accent deosebit pe ascultarea cu dragoste,
iar la chilii cerea pravilă rânduită și împlinirea canonului călugăresc. Dacă se
iveau tulburări sau ispite în aceste mănăstiri, părintele trimitea unul sau doi
duhovnici de la Slatina restabilind liniștea. Toate aceste mănăstiri au progresat
mult în viața monahală, datorită stareților vrednici și a îndrumătorilor
duhovnicești ale Părintelui Cleopa114.
În primăvara anului 1952, Mănăstirea Slatina era printre cele mai
bine organizate din țară, având 80 de viețuitori, dintre care 60 de tineri. Sfântul
locaș se constituie într-un focar de propovăduire a Evangheliei într-o lume ce
mergea cu pași repezi spre secularizare și ateism. Din această cauză, Securitatea
a sosit într-o noapte, cu un număr mare de ofițeri, pentru a ancheta obștea
mănăstirii. După multe certuri și amenințări, i-au reținut pe părintele Cleopa, pe
112
Ibidem, pp. 82-84.
113
Arhim. Victorin OANELE, Viața și nevoința marelui duhovnic și arhimandrit Cleopa Ilie, în vol. Părintele
Cleopa Ilie, Prieten al Sfinților și Duhovnic al credincioșilor, Ed. Trinitas, Iași, 2005, p. 133.
114
66
ieromonarhul Arsenie Papaciocși pe fratele Constantin Dumitrescu. Au fost duși

la Fălticeni și anchetați toată noaptea. Printre altele, părintelui Cleopa i se
reproșa:”Dumneata sabotezi economia națională, și spui că astăzi este Gheorghe,
mâine Vasile și este sărbătoare, iar oamenii pun țapina jos și nu mai lucrează”.
Părintele Cleopa le răspundea:”Cum să nu spun că este sărbătoare,
dacă este scris în calendar de Sfânta Biserică? La sfârșitul anchetei i-au dat
drumul părintelui, cu condiția să nu mai facă propagandă religioasă.
Ajungând noaptea la mănăstire, părintele Cleopa s-a spovedit
duhovnicului său și, cu sfatul lui, s-a retras în taină, împreună cu părintele
Arsenie Papacioc, în Munții Stânișoarei, până s-au liniștit tulburările de la
Slatina. În vara anului 1954, Patriarhul Justinian a obținut aprobarea ca cei doi
nevoitori să se întoarcă la mănăstire sau să vină la Patriarhie. Ei aleg să meargă
la Patriarhie, de unde au fost trimiși la mănăstiri în jurul capitalei pentru a
povățui pe călugări115.
„În anul 1955, Părintele Cleopa, starețul Mănăstirii Slatina, a
participat la campania de readucere în sânul Bisericii a
stiliștilor, campanie care a reușit într-o bună măsură. La
începutul anului 1956, Arhimandritul Cleopa s-a retras
din ascultarea de stareț al Mănăstirii Slatina, lăsând în
locul său pe Protosinghelul Emilian Olaru, un ucenic
de-al său, el retregându-se la Sihăstria.
După cum se știe, părintele Cleopa, s-a mutat la
Domnul în anul 1998, 1 spre 2 decembrie”116.
III.3. Plămădeală Leonida-Antonie

Născut la 17 noiembrie 1926 în comuna Stolniceștii, județul Lăpușna, din
părinții Vasile și Elisabeta, urmează Școala primară, Seminarul Teologic din
Chișinău (1937-1944) și București (1944-1945), Facultatea de Teologie din
115
Arhim. Ioanichie BĂLAN, Viața și nevoințele..., pp. 87-88.
116
67
București și Institutul Teologic Universitar din Cluj (1948-1949) și își

desăvârșește studiile prin cursurile de doctorat la Institutul Teologic Universitar
din București (1956-1959).
Este tuns în monahism la Mănăstirea Prislop, care era condusă de
protosinghelul Arsenie Boca, primind numele de Antonie. La 7 august 1949,
episcopul Andrei Magheru îl hirotonește ca ierodiacon în cadrul unei liturghii
săvârșite la Mănăstirea Hodroș.
La 6 august 1953 este hirotonit ieromonah și herotesit duhovnic de
către episcopul Partenie Ceopron la Mănăstirea Slatina. În cadrul Mănăstirii
Slatina, el este numit profesor la Școala monahală de aici și tot odată ocupă
funcția de înlocuitor de stareț în timpul stăreției părintelui Cleopa. A avut funcții
didactice și administrative, pentru scurt timp, la Mănăstirile Râșca și
Dragomirna.
În 1949 este condamnat, în lipsă, la 7 ani închisoare pentru
activitate anticomunistă, dar este arestat abia în 1954 și închis la Jilava, judecat
din nou și condamnat la 4 ani închisoare, dar în 1956 este grațiat.
În urma grațierii se întoarce la Mănăstirea Slatina. Este trimis la
studii de specializare, în teologie și filosofie la „Heythrop Colege”, de lângă
Oxford, apoi este mutat în Londra (1968-1970). Obține doctoratul în teologie la
colegiul amintit (1971) apoi la Institutul Teologic din București (1972). La 15
decembrie(1970), Sfântul Sinod l-a ales episcop-vicar patriarhal, cu titlul
”Ploieșteanul”, fiind hirotonit la 27 decembrie în același an și încredințându-i-se
sectorul ”Relații externe” precum și sectorul economic și Comisia de pictură
bisericească. În paralel, activează ca rector al Institutului Teologic din
București(1971-1974). Pe 13 ianuarie 1980 este instalat ca episcop al Buzăului,
iar la 7 februarie 1982 este înscăunat ca arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al
Ardealului117.
117
Preot Prof. Univ. Dr. Mircea PĂCURARIU, Dicționarul Teologilor Români, Ed. Enciclopedică, București, 2002,
p. 284.
68
„Într-o scrisoare adresată părintelui arhimandrit Timotei Aioanei,

slujitor al Catedralei Mitropolitane din Iași, mitropolitul Antonie descrie anii
petrecuți la Mănăstirea Slatina. În această scrisoare se arată că a ajuns la Slatina
în anul 1950 cu recomandarea părintelui Arsenie Papacioc. A fost primit de
starețul Ilie Cleopa căruia i-a mărturisit că are o condamnare în lipsă. Părintele
Cleopa i-a spus: „Eu te primesc, mai departe nimeni nu știe nimic.” A stat la
mănăstirea Slatina până când a fost prins și închis. Mitropolitul își amintește cu
drag de viața de obște și trăirea duhovnicească deosebită a celor 100 de
viețuitori. Cât a stat la Slatina a avut a avut ascultare la cancelarie și se ocupa de
tot ceea ce ținea de actele mănăstirești, făcea de rând la biserică și oriunde mai
era nevoie. Tot el a pus la punct biblioteca și arhiva mănăstirii, listele cu
inventarul și a înființat un muzeu. Ceea ce-și amintește cu întristare este anul
1959, când în urma decretului 410, pe când era în anul al III-lea la doctorat, a
fost scos din Mănăstirea Slatina. A lucrat 10 ani la Fabrica de mase plastice din
București ”până când am fost recuperat, pentru Biserică, de către vrednicul spre
pomenire patriarhul Justinian Marina”. Despre Mănăstirea Slatina mitropolitul
Antonie spune în această scrisoare: ”Eu o consider aproape mănăstirea mea de
metanie. E drept că am fost călugărit la Mănăstirea Prislop de părintele Arsenie
Boca, dar am stat acolo doar câteva luni, pentru că mă căuta securitatea. Așa am
ajuns eu la Slatina și așa l-am cunoscut pe marele duhovnic în persoana
Părintelui Arhimandrit Ilie Cleopa. Mănăstirea Slatina astăzi păstrează aceeași
frumusețe de odinioară.”
Și astăzi este vie la Slatina o întâmplare petrecută pe când actualul
Mitropolit al Ardealului era viețuitor aici. Maicile povestesc că fiind adunată
obștea la trapeza mănăstirii pentru a servi masa, a intrat la un moment dat
părintele Poclu, un viețuitor renumit prin smerenia sa, încălțat cu opinci și cu o
ținută vestimentară care îi scotea în evidență această virtute. La vederea
acestuia, ierodiaconul Antonie a zâmbit, iar părintele Cleopa i-a proorocit:
69
”Antonie, mitropolit ai să ajungi, dar ca Proclu n-ai să fii!”, ceea ce s-a și

întâmplat peste câțiva ani”118.
Legătura pe care a avut-o mitropolitul Antonie Plămădeală cu
mănăstirea Râșca, în timp ce se afla la Slatina, ne este mărturisită de Artur
Silvestri, într-un interviu pe care l-a luat Mitropolitului Antonie Plămădeală:
„Mă stabilisem la Mănăstirea Slatina. Mi-aduc aminte că purtam o dulamă albă,
din când în când, și părintele stareț Cleopa m-a pus să lucrez la cancelarie. Tot
pe atunci au venit la părintele Cleopa câteva maici din Mănăstirea Râșca, să-l
roage să-mi dea voie să le ajut să se organizeze. Ele tocmai veniseră dintr-o
mănăstire de lângă Iași, erau tinere și vroiau să pună bazele unei mănăstiri mari,
deși la început erau puține. Cu timpul s-au organizat atât de bine, că au ajuns la
o sută de maici și surori, toate tinere dar cu mare râvnă către Dumnezeu. Am
lucrat mult împreună. A trebuit să curățim curtea și să îngrijim livada dimprejur.
Am făcut acolo în timp, o mănăstire de toată frumusețea”119.
Revenind la Mănăstirea Slatina, ea este mănăstirea care a rămas
puternic încrustată în inima vlădicii Antonie. De ce? Aici la Slatina, viitorul
urmaș în tronul lui Șaguna a experimentat trăirea vieții călugărești după filelel
patericului. Slatina, în frunte cu iscusitul ei duhovnic și stareț părintele Cleopa, a
reprezentat pentru Antonie Plămădeală un stup duhovnicesc, unde rugăciunea și
osteneala fraților făcea ca mierea harului dumnezeiesc să îndulcească slipele
tihnite de rugăciune și ascultare.
Tot aici, în obștea Mănăstirii Slatina, vlădica Antonie a învățat că
sporirea duhovnicească rămâne reală, sănătoasă, doar dacă este păzită sub
mantia smereniei, a discreției, atât de trebuincioasă monahului. Smerenia este
strâns legată de binecuvântare, care este un instrument al disciplinei. Acesta, la
rându-i, regelementează libertatea în cadrul tradiției.
118
119
Artur SILVESTRI, Modelul „Omului Mare”; Zece „Convorbiri de amurg” cu Antonie Plămădeală urmate de
„Douăzeci și opt de scrisori de altădată”, Ed. Carpathia Press, București, 2004, p. 14.
70
Din evocările sale, putem constata că Slatina a fost cu adevărat

leagănul începutului său în viața monahală. Dragostea nețărmuită pentru această
vatră monahală din ținutul Fălticenilor a păstrat-o în taina sufletului său.
Apropiindu-se de călătoria pământească a dorit să revadă și să se scalde în
lumina duhovnicească a iubitei sale mănăstiri. Înainte de a se înfățișa în fața
Veșnicului Arhiereu, mitropolitul Antonie, deși se afla într-o stânjenitoare
suferință fizică, a dorit să vadă pentru ultima dată lucrurile care i-au hrănit
sufleletul în tinerețe. A fost dus să revadă Slatina, Râșca, Sihăstria neamțul. A
fost gestul prin care a adus un ultim omagiu oamenilor și locurilor care au
contribuit la formarea duhovnicească a viitorului arhiereu, din vremea când și-a
legat existența de aceste locuri, la începutul drumului pe treptele slujirii Bisericii
lui Hristos120.
III.4. Olaru Ilie-Emilian

S-a născut la 20 august 1912, în localitatea
Ibănești, raionul Dorohoi, din părinții Niculai și
Catinca, care erau agricultori.
A urmat 7 clase primare în comuna natală. La
1 decembrie 1931 intră în Mănăstirea Slatina sub
ascultarea starețului Teofil Luca. Este călugărit de
către arhimandritul Valeriu Niculăiasa la 13
decembrie 1936, primind numele Emilian. Mitropolitul Irineu Mihălcescu îl
hirotonește ierodiacon în Catedrala Mitropolitană din Iași la 20 august 1941,
după care este transferat la Mănăstirea Cetățuia-Iași. La 14 decembrie 1942,
arhiereul Valerie Moglan îl hirotonește întru preot la biserica Sfântul Spiridon
din Iași, și tot acest arhiereu îl hirotisește duhovnic la 10 decembrie 1944 în
120
Arhim. Timotei AIOANEI, Legătura mitropolitului Antonie Plămădeală cu Mănăstirea Slatina din ținututl
Fălticenilor, în In Memoriam, 6 decembrie 2010, nr. 54, http://www.ziarulinmemoriam.ro/index.php/arhiva/6-
decembrie-2010-numarul-54/99-legtura-mitropolitului-antonie-plmdeala-cu-mănstirea-slatina-din-ținutul
fălticenilor.
71
catedrala mitropolitană din Iași. Tot aici primește rangul de protosinghel în anul
1946. La Mănăstirea Slatina primește ascultarea de arhondar între 1
noiembrie1935 până pe 1 mai 1941. Este econom al Mănăstirii Cetățuia, între
anii 1941 și 1946, apoi se întoarce la Mănăstirea Slatina121.
S-a dovedit un trăitor foarte smerit, blând și ascultător. Ca
ieromonah săvârșea zilnic Sfânta Liturghie cu cele șapte laude și era unul dintre
duhovnicii căutați atât în obște cât și de pelerinii care cercetau Slatina. Din
septembrie 1949, ieromonahul Emilian a avut bucuria să slujească, să
spovedească și să viețuiască în obștea acum întregită prin venirea părinților de la
Sihăstria, în frunte cu arhimadritul Cleopa Ilie. De acum viața spirituală în
Slatina era mai profundă și mai căutată de monahi și credincioși. Liniștea
spirituală de la Slatina a durat până la măsurile luate de organele de represiune
în toamna lui 1951. Atunci părintele Cleopa a fost nevoit să se retragă în munți,
în locul său ca stareț ajungând părintele Emilian.
Noul stareț a reușit să păstreze unitatea obștii și viața duhovnicească
de la Slatina în fața provocărilor permanente venite dinsre autoritățile
comuniste. În anul 1959, anul prigonirii monahilor din România, Mănăstirea
Slatina urma să fie închisă la cererea autorităților comuniste. Însă, prin
dispoziția mitropolitului Iustin Moisescu, Slatina a fost transformată în azil
pentru maicile bătrâne din Moldova. În aceste împrejurări, părintele Emilian a
rămas în cetatea monahală a lui Lăpușneanu ca duhovnic atât al maicilor care
viețuiau aici, cât și al ucenicilor care îl cercetau permanent122.
A fost caracterizat de maici ca fiind un duhovnic iscusit, smerit,
blând, tăcut, bun liturghisitor, milostiv, iertător, un bun cunoscător și împlinitor
al canoanelor bisericii, un bun administrator și un colaborator desăvârșit în
problemele administrative, duhovnicești și disciplinare. De aceea moartea sa de
121
122
Adrian Nicolae PETCU, Ieromonahul Emilian Olaru, starețul de la Slatina, în „Ziarul Lumina”, 11 august
2011, http://ziarullumina.ro/memoria-bisericii/ieromonahul-emilian-olaru-staretul-de-la-slatina, 11 august 2011.
72
la data de 21 aprilie 1987 a produs o mare întristare în rândul maicilor și a

tuturor celor care l-au cunoscut.
III.5. Tănase Petru-Petroniu

S-a născut la 23 mai 1914 în comuna
Fărcașa, Raionul Ceahlău, din părinții Ioan și Ana-
Olimpia, agricultor, respectiv casnică. Aurmat Școala
primară cu 7 clase, apoi Seminarul Facultățile de
Teologie, Litere și Filosofie de la București. La 1
martie 1930 intră la Mănăstirea Neamț, în timpul
stăreției episcopului Nicodim. La 14 august 1942
este tuns călugăr la Mănăstirea Neamț de către arhimandritul Victorin. În același
an, la 20 februarie, este hirotonit ierodiacon de arhiereul Eugeniu Laiu, la
Mănăstirea Antim din București. La 26 decembrie 1947 este hirotonit ieromonah
de episcopul Iosif Gafton în Catedrala Patriahală. Duhovnicia a primit-o la 1
noiembrie 1952 la Mănăstirea Bistrița-Neamț de la arhiereul Pavel Șerpe. Dintre
ascultările sale le amintim pe următoarele: funcționar la cancelaria Sfântului
Sinod între 1 octombrie 1942 și 1 noiembrie 1946, secretar patriarhal între 14
august 1946 și 9 martie 1948, profesor la Seminarul monahal Neamț între 1
septembrie 1950 și 15 septembrie 1952, profesor la Școala monahală de la
Mănăstirea Slatina unde vine în anul 1952. Aici îndeplinește și funcția de
egumen între anii 1956 și 1957. Efectul decretului 410 se răsfrânge și asupra lui,
fiind scos din mănăstire și nevoit să se retragă în comuna natală. În 1960 se
reîntoarce în mănăstire, dar de data asta la Sihăstria123.
„În anul 1977, la cererea monahilor români din Sfântul Munte
Athos, Patriarhia Română a decis să trimită două grupuri de călugări români ca
123
73
să întărească efectivul Schitului românesc Prodromu și să revigoreze viața

monastică a schitului, în 1977, 1978. Părintele Petroniu a făcut parte din valul al
doilea din 1978.
Din 1978, părintele Petroniu a trăit neîntrerupt la Sfântul Munte
Athos, iar din anul 1984 a fost ales stareț. A renunțat la stăreție la începutul
anului 2011 din cauza vârstei înaintate. A trecut la Domnul în ziua de 22
februarie 2011, în jurul orei 16, și a fost înmormântat după tradiția athonită în
micul cimitir al Schitului Prodromu”124.
Maicile de la Slatina își amintesc de el că iubea foarte mult natura,
în special florile, pe care le îngrijea cu drag.
III.6. Arsenie-Anghel Papacioc

Anghel Papacioc s-a născut pe 13 august 1914, în
comuna Mișleanu, județul Ialomița, din părinții Vasile și
Stanca. Tatăl său era agent sanitar. Urmează școala
primară, iar după ce în 1932 a absolvit școala de Arte și
Meserii din București, tânărul Papacioc devine membru
al Mișcării Legionare, activând într-un cuib din orașul
Slobozia. În decembrie 1933, revenea în București pentru a participa la tabăra
legionară de la Bucureștii Noi, unde se ridica „Casa Verde” – sediul central al
mișcării. După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc peacă la Brașov,
unde se angajează la fabrica de armament „Malaxa”, unde lucra, în calitate de
maistru șef, fratele său Radu. În decembrie 1938 este arestat și internat în
celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la
anchetă, își petrecea timpul rugându-se și, fiind un sculptor priceput, confecționa
cruciulițe, troițe și icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabilește
în Zărnești, unde lucrează ca secretar la un avocat.
124
http://ro.orthodoxwiki.org/Petroniu_(T%C4%83nase).
74
Abdicarea regelui Carol al II-lea și instaurarea regimului național-

legionar l-a propulsat pe Anghel Papacioc în funcția de șef al plasei Zărnești, din
octombrie 1940 devenind și primar al comunei Zărnești. Fiind presat de
conducerea țării și temându-se să nu fie din nou închis se hotărăște împreună cu
alți camarazi să plece din țară, trecând în Jugoslavvia, însă este prins și este
predat grănicerilor români. Este trimis la Brașov, este judecat și este condamnat
la șase ani de închisoare, fiind încarcerat la Aiud până în septembrie 1946, când
se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase cele lumești și să devină
monah.
În ianuarie 1947, pleacă la mănăstirea Cozia unde starețul Gherman
Dineață îl primește ca „frate”. Mărturisind în fața duhovnicului cele făcute în
viața lumească, tânărul frate, lasă în urmă deșertăciunile lumii și își dedică
întraga viață lui Dumnezeu. Timp de un an și jumătate, fratele Papacioc a
îndeplinit diverse ascultări la mănăstirea Cozia (bucătar, paraclisier), pentru ca
mai apoi, dat fiind calității sale de organizator, să fie trimis să administreze
pământul aparținând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca – Caracal.
La sfârșitul lunii august 1948, a fost trimis la ciclul Cioclovina, care aparținea de
mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a
plecat la mănăstirea Sihăstira, unde era stareț arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a
stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim –
Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de
Arsenie și a slujit aici până în iunie 1950, când a plecat la mănăstirea Slatina,
gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc125.
Astfel Părintele Arsenie este numit egumen la mănăstirea Slatina,
iar părintele Cleopa – stareț peste 120 de călugări. Părintele arsenie ne
mărturisește că Mănăstirea Slatina nu era o mănăstire, era o Academie, cu
teologi mari ca: Părintele Dosoftei, Înaltul Antonie, Părintele Gherontie,
125
George ENACHE, Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc, ’’Rost’’, nr. 28, iunie 2005,
http://www.rostonline.org/rost/iun2005/papacioc-trecerea-prin-veac.shtml;
75
Părintele Emilian. În scurt timp, mănăstirea Slatina ajunge mănăstirea cu cea

mai renumită viață de obște din țară, un model de viețuire duhovnicească,
dragoste și armonie, din care se inspirau toate celelalte mănăstiri.
Pe lângă celelalte calități și virtuți călugărești, smerenia, dragostea,
nevoința, ascultarea, Părintele Arsenie era și un neînfricat mărturisitor, luptător
pentru dreptate și adevăr. Când s-a ivit ocazia se retrage împreună cu părintele
Cleopa în pustie în munții Stânișoarei. Chiar dacă era „pustinic din întâmplare”,
așa cum obișnuia să se smerească Părintele Arsenie, și iubea mai mult viața de
obște, a dragostei de frați, decât pe cea aspră a pustiei, ține totuși pasul alături de
Părintele Cleopa în nevoințe și singurătate.
Despre experiența pustiei Părintele Arsenie consemnează: „N-am
cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ținut poziția pustnicească. Pustia este
un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înțelegem că rugăciunile unui pustnic
ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea
așa cum este ea în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic. Trebuie să te
duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea126.
Tot în perioada când era la Slatina, într-o seară la două noaptea, pe
când slujea, l-au luat de la Utrenie și l-au arestat. Au venit după el, 89 de ofițeri,
trei camioane de ostași și două mașini mici. El văzând aceseta le-a răspuns: „S-a
cutremurat muntele și a ieșit un șoarec! Puteați să-mi dați un telefon și veneam
singur, ce vă trebuia teatrul ăsta? Este dus la Suceava unde este cercetat, fiind
acuzat că a scris multe lucruri care făceau propagandă. L-au legat la ochi și l-au
băgat într-o cameră înaltă de vreo cinci metri. A doua zi este dus la București.
Ancheta a ținut 90 de zile, fiind bătut numai să zică ceea ce doreau ei. Părintele
le răspundea: „Nu zic domnule, nu zic! Taie-mi capul, și nu zic! Nu sunt vinovat
de chestia asta; nu știu de cutare; nu știu de cutare”. Până la urmă este învinuit
că făcea parte din gruparea „Rugul aprins”. Este astfel condamnat la 40 de ani
de muncă silnică, fiind astfel siguri că nu va mai fi eliberat.
126
http://atitudini.com/viata-necenzurata-a-parintelui-arsenie-papacioc-apostolul-iubirii-al-neamului-romanesc/.
76
După ce își ispășește în total 14 ani de închisoare, în 1964 este

eliberat, însă calvarul continuă pentru el, deoarece este alungat din mănăstire în
mănăstire. După sfatul patriarhului Justinian slujește ca preot paroh doi ani la
parohia Filia de jos și Filia de Sus. După aceasta este numit stareț la Mănăstirea
Cheia din Prahova, dup șase ani e transferat la Mănăstirea Căldărușani cu
ascultarea de iconom mare și casier, de aici este mutat la Mănăstirea Dintr-un
Lemn c ascultarea de preot slujitor și duhovnic, apoi slujește la Mănăstirea
Cernica un an și jumătate, iar în anul 1976 este numit preot și duhovnic la
Schitul Sfânta Maria din Techirghiol.
Cu toate că a gustat binecuvântarea suferinței și a prigoanei în cei
35 de ani petrecuți ca duhovnic la mănăstirea Techirghiol, mănăstire de maici,
părintelui Arsenie i se aduce faima de Duhovnicul neamului de la Malul Mării.
La data de 19 iulie 2011, la 97 de ani, Părintele Arsenie a trecut la iubitul său
Mire, Hristos, lăsând în urmă mulțime de ucenici.
III.7. CUVIOSUL PAHOMIE SIHASTRUL (Întemeietorul

Mănăstirii Slatina – secolul XVI)
În prima jumătate a secolului XVI, s-a nevoit pe valea pârâului
Suha Mică, comuna Slatina-Suceava, un sihastru sfânt și făcător de minuni, ce
se chema Pahomie. El își avea chilia într-o poiană mare, liniștită, situată la nord
de actuala mănăstire, numită până astăzi „Poiana lui Pahomie”.
Cuviosul Pahomie, după tradiție, era cu metania din Mănăstirea
Voroneț, la 20 de Km mai sus de Slatina, fiind unul din cei mai aleși ucenici ai
Sfântului Daniil Sihastru. Apoi, iubind viața pustnicească, s-a retras la liniște în
codrii de pe valea pârâului Suha. Aici, deja exista o mică sihăstrie, încă din
timpul domniei lui Ștefan cel Mare, care mai târziu a dispărut.
Nevoința Cuviosului Pahomie era așa de înaltă și darul facerii de
minuni al înaintevederii s-a învrednicit a-l primi de la Dumnezeu. Ziua și
77
noaptea petrecea în post și rugăciune. Cu mâinile și mintea înălțate la

Dumnezeu. Mâncare nu primea, decât la o zi sau două, după apusul soarelui, iar
inima lui permanent ardea de dragostea lui Hristos, căci se odihnea în el harul
Duhului Sfânt. Deci, biruind cuviosul cursele vrăjmașului, nălucirile cele de
noapte, foamea, frigul și toată nevoia firii, după mulți ani de nevoință ajunsese la
mare odihnă duhovnicească. Astfel bineplecând lui Dumnezeu, vindeca bolile și
izgonea duhurile necurate cu rugăciunile sale, fiind căutat de mulți credincioși
de prin sate.
În anul 1553, voind Domnul să întemeieze o mănăstire în aceste
locuri, a descoperit Cuviosul pahomie o minune ca aceasta: În fiecare nopate
spre Duminici și sărbători, când se fac slujbe în biserici, vedea cuviosul multe
lumini aprinse într-un paltin mare, jos în poiană, iar deasupra lui auzea cor
îngeresc, cântând troparul Schimbării la Față. Deci, rugându-se cu lacrimi, i s-a
arătat Maica Domnului în vis și i-a poruncit să se ducă la voievodul Alexandru
Lăpușneanu și să-l îndemne să zidească în locul acesta mănăstire de călugări.
Domnul Moldovei, ascultând îndemnul Cuviosului Pahomie, a zidit aici o
frumoasă mănăstire, între anii 1553-1559, așezând altarul pe locul unde se afla
acel paltin. Astfel a luat ființă Mănăstirea Slatina.
Sfântul Pahomie Sihastru, mai trăind puțin, s-a strămutat în ceata
sfinților, la cereștile lăcașuri, iar trupul său a fost așezat lângă biserica de curând
zidită. De asemenea și „Izvorul Cuviosului Pahomie”, care nu seacă niciodată, a
fost adus în mănăstire spre mângâierea fraților127.
III.8. Cuviosul Iacob cel Vrednic (primul egumen al

Mănăstirii Slatina – secolul XVI)
Acest preacuvios părinte, precum însuși numele îl arată, a fost cel
dintâi egumen al Mănăstirii Slatina. Căci, îndată ce voievodul Alexandru
Lăpușneanu (1553-1564) începu să zidească acest dumnezeiesc lăcaș în cinstea
127
Arhimandrit Ioanichie BĂLAN, Patericul românesc..., pp. 169-170.
78
Schimbării la Față, la îndemnul Cuviosului Pahomie Sihastru, el încredință

această lucrare ieromonahului Iacob, vrednic slujitor al lui Hristos din
Mănăstirea Neamț.
Egumenul Iacob era duhovnic renumit în marea lavră a Moldovei.
Apoi, ajungând părinte sufletesc al Mănăstirii Slatina în anul 1558, a
supravegheat și a condus cu multă pricepere zidirea acestei ctitorii voievodale.
La 3 septembrie 1559, când s-a sfințit biserica în prezența ctitorului și a zeci de
mii de credincioși, Cuviosul Iacob devine sfetnic de taină și duhovnic al familiei
voievodului.
Timp de 15 ani, cât a condus Mănăstirea Slatina, egumenul Iacob a
format aici o obște de peste 60 de călugări cu o aleasă viață duhovnicească. Unii
dintre ei erau schimonahi și iscusiți lucrători ai rugăciunii lui Hristos. Alții
vestiți duhovnici și povățuitori de suflete pentru călugări și mireni, iar alții,
dascăli învățați în greacă și slavonă, buni cunoscători ai Sfinților Părinți,
cronicari și caligrafi îndemânatici.
Sub supravegherea acestui neobosit egumen s-au copiat la
Mănăstirea Slatina de către ucenicii săi numeroase cărți filocalice și de cult, s-au
scris pagini importante din cronica Moldovei și s-au pregătit sute de tineri pentru
preoți la sate. Încă și viața isihastă a luat o mare dezvoltare în jurul mănăstirii.
Căci se nevoiau în partea locului zeci de ucenici ai Cuviosului Pahomie, din care
unii erau mari asceți și lucrători ai rugăciunii. Pe toți acești îi ajuta marele
egumen.
De asemenea, ieromonahul Iacob a împodobit biserica cu alese
odoare voievodale, a zidit din temelie chilii pentru călugări și a înzestrat
mănăstirea cu numeroase danii, situând astfel ctitoria lui Alexandru Lăpușneanu
în rândul celor mai renumite ctitorii voievodale din Moldova. Pentru toate
acestea, egumenul Mănăstirii Slatina a fost numit de tot poporul „Iacob cel
Vrednic”, căci era plin de înțelepciune și frică de Dumnezeu și niciodată nu
dădea înapoi din fața primejdiei.
79
Un mare merit a avut Cuviosul Iacob îndemnând pe domnul

Moldovei să zidească și alte lăcașuri sfinte, atât în țară, cât și în Muntele Athos.
Cu sfatul său s-au înnoit mănăstirile Bistrița, Tazlău, Bogdana-Rădăuți, Sfântul
Dumitru-Suceava etc., cum și mai multe lăcașuri atonite, în frunte cu Mănăstirea
Dochiaru, pe care o reface în întregime.
La toate acestea, egumenul Iacob adaugă încă o înțeleaptă faptă
bună. Văzând sfârșitul apropiat al voievodului, precum și numărul mare al
potrivnicilor săi și dorind mântuirea marelui domn, l-a sfătuit să primească
schima monahală. Astfel, în anul 1568, Cuviosul Iacob cel Vrednic a săvârșit la
Slatina tunderea monahală a lui Alexandru Lăpușneanu, punându-i numele de
Pahomie, după numele marelui sihastru care l-a sfătuit să zidească mănăstirea.
Puțin mai târziu, trecând la cele veșnice, atât monahul Pahomie, cât și doamna
Ruxandra cu fiii lor, au fost înmormântați de egumen în biserica înălțată de ei. În
anul 1572, egumenul Iacob s-a mutat la cele veșnice128.
128
Ibidem, pp. 171-172.
80
CONCLUZII
Zona Moldovei dispune de un important potențial turistic religios,

reprezentat, cu precădere de mănăstiri. Pe lângă marile mănăstiri, ca Putna,
Voroneț, Sucevița, Neamț, care au o încărcătură istorică foarte mare, mănăstirea
Slatina reprezintă și ea un centru foarte important de cultură. Ea, este printre
cele mai mari mănăstiri din Moldova, fiind unul dintre cele mai importante
obiective turistice ale României. Aceasta se bucură de numeroase vizite din
partea credincioșilor și oferă posibilitatea de a cunoaște toată istoria construcției
sale, cât și cea a marilor personalități ce au ajutat la menținerea acesteia.
La porunca și cu mijloacele lui Alexandru Lăpușneanu, mănăstirea
Slatina, mănăstire, în care fostul domn a devenit călugăr la sfârșitul viețiii, și
unde avea să-și găsească odihna de veci, constituie fără îndoială, cea mai
reprezentativă operă de arhitectură moldovenească de la mijlocul veacului al
XVI-lea și o prețioasă verigă de legătură între grupul de mănăstiri din vremea lui
Ștefan cel Mare și ctitoria Movileștilor de la Sucevița, pe care N. Iorga o
caracterizează pe drept „testamentul artei moldovenești”.
Valoarea artistică și desăvârșirea tehnică a operelor de artă
decorativă care o împodobeau amintesc încă de strălucirea epocii lui Ștefan cel
Mare, pe care Lăpușneanu a încercat s-o reînvie în scurtele sale domnii.
Statornicind aici o școală de caligrafi și învățați care se ocupau cu strângerea
izvoarelor vechi, el a dat ctitoriei sale , pe lângă strălucire artistică, și o
importantă misiune culturală.
81
Mănăstirea Slatina mai este binecuvântată de Dumnezeu și cu

moaștele Sfântului Grigorie Teologul și s-a transformat în izvor de bună
mireasmă duhovnicească celor ce-și pleacă genunchii după efortul pelerinului ce
se nevoiește pe cărările Slatinei.
Chiar dacă pietatea nu este motivul esențial al vizitatorului, de
multe ori interesat doar de prezența arhitectonică, și în acest caz, ochiul
avizatului este pe deplin desfătată de armonia perfectă a stilului moldovenesc cu
cel renascentist și goticul târziu, îmbinate într-o simfonie ce anticipează, mai
bine ca oriunde, bucuria transfigurării eshatologice.
Cele patru secole ale existenței sale au împărtășit cetele nenumărate
ale sufletelor însetate de Hristos și au bineplăcut și mințile celor mai reci.
Farmecul cetății dintre pâlcurile de brazi atrage necontenit și în prezent miile de
pelerini veniți din toate colțurile lumii: învățați, slujitori ai lui Hristos, neam de
prinți, oameni simpli și cuvioși ai oazelor de sihăstrie moldovenească.
Mănăstirea Slatina este metamorfoza gândului curat creștinesc
închinat lui Hristos, rod al dragostei de Dumnezeu și semeni, spațiu al
împărtășirii veșnice cu Hristos, în puritatea și simplitatea desăvârșită a peisajului
bucovinean.
82
BIBLIOGRAFIE
 Cărți / Reviste
1. BĂLAN, Arhimandrit Ioanichie, Patericul Mănăstirilor Nemțene,
Editura Trinitas, Iași, 2001;
2. IDEM, Patericul Românesc, ce cuprinde viața și cuvintele unor Sfinți
și Cuvioși Părinți ce s-au nevoit în mănăstirile românești (sec. III-XX), Ediția a IV-a, Editura
Episcopiei Romanului, Roman, 2001;
3. IDEM, Vetre de sihăstrie românească, secolele IV-XX, Ediția a II-a,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001;
4. IDEM, Viața și nevoințele Părintelui Cleopa, Editura Mitropoliei
Moldovei și Bucovinei, Iași, 1999;
5. BILCIURESCU, Constantin St., Mănăstirile și Bisericile din
România, cu mici notițe istorice și gravuri, Tipografia Cărților Bisericești, 1890;
6. BODOGAE, T., Ajutorele românești la mănăstirile din Sfântul Munte
Athos, Sibiu, 1940;
7. BOGDAN, Ioan, Cronicile slavo-române din sec. 15-16, Editura
Academiei R.P.R., București, 1959;
8. IDEM, Letopisețul lui Azarie, extras din Analele Academiei Române,
Vol. 31, București, 1909;
9. CORUGĂ, Matei V., Gheorghe al II-lea și Grigorie de la Neamț, doi
mitropoliți necunoscuți ai Moldovei din secolul al XVI-lea, în Biserica Ortodoxă Română,
anul LXXXIX (1971), nr. 11-12 (noiembrie-decembrie);
10. DRĂGUȚ, Vasile, Arta gotică în România, Editura Meridiane, București,
1979;
11. ELIAN, Alexandru Inscripțiile medievale ale României. Orașul
București, vol. I, Editura republicii Socialiste România, București, 1965;
83
12. ERBICEANU, C., Istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei și a

Catedralei mitropolitane din Iași,. Tipografia Cărților bisericești, București, 1888;
13. GANE, Constantin, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I, Editura
Universitas, Chișinău, 1991;
14. GĂINĂ, Doctorand Alexandru, Biserica Ortodoxă din Moldova în
timpul domniilor lui Alexandru Vodă Lăpușneanu (1552-1561; 1564-1568), în Studii
Teologice, anul XXVIII (1976), nr. 7-10 (septembrie-decembrie);
15. GHEORGHIU, Mihai, Mănăstiri din România: Moldova și Bucovina,
Editura Media Print, București, 2005;
16. GHEORGHIȚĂ, Pr. Dr. Ilie, Un veac de la moartea Mitropolitului
Veniamin Costachi, Editura Mănăstirii Neamț, 1946;
17. GRIGORAȘ, N., Boierii lui Alexandru Lăpușneanu, în „Cercetări
istorice”, vol. I, 1925;
18. GRIGORAȘ, N.; CAPROȘU, I., Biserici și mănăstiri vechi din
Moldova, Ediția a II-a, Editura Meridiane, București, 1971;
19. HURMUZAKI-Iorga, Documente referitoare la istoria românilor, vol.
XV, part. 1, 1358-1600, București, 1911;
20. IORGA, N., Istoria lui Ștefan cel Mare, Editura Militară, București,
1985;
21. IDEM, Istoria românilor, vol. V, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1988;
22. IDEM, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, vol
I, ediția a II-a, București, 1928;
23. IDEM, Sate și mănăstiri din România, Ediția a II-a, Editura Librăriei
„Pavel Suru”, București, 1985;
24. IDEM, Viața și Faptele Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi
(1768-1846), Editura Minerva, București, 1904;
25. IORGA, N., Studii și documente cu rpivire la Istoria Românilor, vol.
XVIII, București, 1910;
26. LUNGU, Ioan; HAVRIS, Mihail D., Mănăstirea Slatina – condica de
vizitatori, în „Înmuguriri”, an 1932, nr. 1;
27. MATEI, M. D.; ANDRONIC, Al., Cetatea de scaun a Sucevei, Editura
Meridiane, București, 1965;
28. Mânca-v-ar Raiul!. În memoria Părintelui Cleopa, Ediția a III-a, 2002;
29. METEȘ, Ștefan, Din istoria artei religioase române, Tipografia
„Progresul”, Cluj, 1929;
30. MINEA, Ilie, Începutul domniei lui Alexandru Lăpușneanu. Discutarea
câtorva izvoare, în „Cercetări istorice”, Serie veche, I, nr. 1, Iași, 1925;
84
31. MOISESCU, Pr. Prof. Gh. I.; FILIPAȘCU, Pr. Prof. Al.; LUPȘA, Pr.
Prof. Șt., Istoria Bisericii Române, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1957;
32. NICOLESCU, Corina, Argintăria laică și religioasă în Țările Române (sec.
XIV-XIX), București, 1968;
33. IDEM, Mănăstirea Slatina, Editura Meridiane, București, 1967;
34. NUȚU, Emanuel-Ștefan, Mănăstirea Slatina. Monografie, Editura
Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2004;
35. OANELE, Arhim. Victorin, Viața și nevoința marelui duhovnic și
arhimandrit Cleopa Ilie, în vol. Părintele Cleopa Ilie, Prieten al Sfinților și Duhovnic al
credincioșilor, Editura Trinitas, Iași, 2005;
36. PĂCURARIU, Preot Prof. Univ. Dr. Mircea, Dicționarul Teologilor
Români, Editura Enciclopedică, București, 2002;
37. PETRESCU, Dr. G. Z., În jurul unei presupuse otrăviri a lui
Alexandxru Lăpușneanu, Tiparul „Cultura”, București, 1928;
38. PUNGĂ, Gh., Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu,
Editura Universității „Al. I. Cuza, Iași, 1994;
39. SILVESTRI, Artur, Modelul „Omului Mare”; Zece „Convorbiri de
amurg” cu Antonie Plămădeală urmate de „Douăzeci și opt de scrisori de altădată”, Editura
Carpathia Press, București, 2004;
40. STOIDE, Const. A., Contribuții la studiul istoriei Țării Româmești, în
„Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie din Iași”, tomul X, 1973;
41. AIOANEI, Arhim. Timotei, Legătura mitropolitului Antonie
Plămădeală cu Mănăstirea Slatina din ținututl Fălticenilor, în In Memoriam, 6 decembrie
2010, nr. 54, http://www.ziarulinmemoriam.ro/index.php/arhiva/6-decembrie-2010-numarul-
54/99-legtura-mitropolitului-antonie-plmdeala-cu-mănstirea-slatina-din-ținutul fălticenilor;
42. URECHE, Grigore; DASCĂLU, Simion, Letopisețul Țării Moldovei,
Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 1934;
43. URECHE, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei, Editura Litera,
Chișinău, 1998;
44. VĂTĂȘANU, Virgil, Istoria artelor plastice în România, Editura
Meridiane, Vol. I, București, 1968;
45. VICOVAN, Pr. Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura
Trinitas, Iași, 2002;
46. VINTILESCU, Pr. Petre, Din poezia, imnografică din cărțile de ritual
și cântarea bisericească, Editura Pace, București, 1937;
47. VIZANTI, Andrei, Veniamin Costachi. Mitropolit al Moldovei și
Sucevei. Epoca, viața și operele sale, Iași, 1881;
85
48. VLAD, Monah Pimen, Sfântul Munte Athos, Grădina Maicii

Domnului, Editura Bunavestire, Bacău;
 Site-uri
49. ENACHE, George, Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc,
’’Rost’’, nr. 28, iunie 2005, http://www.rostonline.org/rost/iun2005/papacioc-trecerea-prin-
veac.shtml;
50. PETCU, Adrian Nicolae, Ieromonahul Emilian Olaru, starețul de la
Slatina, în: Ziarul Lumina, 11 august 2011, http://ziarullumina.ro/memoria-
bisericii/ieromonahul-emilian-olaru-staretul-de-la-slatina, 11 august 2011;
51. http://ro.orthodoxwiki.org/Petroniu_(T%C4%83nase);
52. http://atitudini.com/viata-necenzurata-a-parintelui-arsenie-papacioc-apostolul-
iubirii-al-neamului-romanesc/;
53. http://judetulsuceava.ro/locuri/obiective-turistice/manastiri/manastirea-
slatina/.
86

Manastirea Slatina

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manastirea Slatina

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MĂĂ NĂĂ STIREĂ SLĂTINĂ – MONOGRĂFIE

I. Mănăstirea Slatina – scurt istoric..................................................................4

II. Mănăstirea Slatina centru de cultură.........................................................27

III. Personalități de seamă ai Mănăstirii Slatina............................................58

Pentru orice român, Bucovina reprezintă tradiții, obiceiuri și

frumusețile pururea vii ale sufletului, simbolizate de brazi mereu verzi ce

I. Mănăstirea Slatina – scurt istoric

I.1. Așezare geografică

Nicolae Iorga cu privire la zidirea Mănăstirii Slatina în acest loc

I.2. Alexandru Lăpușneanu - ctitorul Mănăstirii

I.2.1. Prima domnie a lui Alexandru

înfrânt în loc de cununie și de cununa domnească, s-a văzut însemnat la nas și

cei ce priveau la dânsul aduceau mulțumire Atotțiitorului Dumnezeu căci era

Relații de prietenie a avut și cu Ivan al IV-lea Vasilievici al Rusiei

I.2.2. A doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu

Azarie, în letopisețul său vorbește despre revenirea lui Lăpușneanu

1.2.3 Biserica în timpul lui Alexandru Lăpușneanu

Românească”32. Începută în anul 1554, biserica acestei mănăstiri a fost sfințită la

dimpreunăcu soțul ei, Alexandru Lăpușneanu”35. În 1553 dă un metoc Mănăstirii

Neamț, Putna, Bistrița și Slatina, funcționau școli mănăstirești unde se învăța

icoanelor, miniatura și ornamentul manuscriselor. Toate operele de artă rămase

I.3. Înființarea Mănăstirii Slatina

I.4. Sfințirea Mănăstirii

Slatina, cu multă cheltuială și osârdie și au sfințit-o Grigorie mitropollitul și la

participat la sfințire nu știm, deoarece nu găsim documente care să ne mai

II. Mănăstirea Slatina centru de cultură

II.1. Arhitectura Mănăstirii Slatina

mănăstirile devin cetăți de apărare. Întocmai ca la Sucevița sau Dragomirna,

mai târzii, și ancadramentele ferestrelor și ușilor dreptunghiulare, din marmură,

Cele treisprezece arcade înguste de pe absida de est contribuie la

Încăperea de pe latura vestică avea și o intrare directă de afară, al

restaurată în 1977 sub conducerea arhitectului Polizu. Au fost completate

II.2. Pictura Mănăstirii Slatina

disproporția trupurilor și redarea draperiilor. Pictura are un caracter de povestire,

catapetesmei, sub icoana hramului se află scena cu pescuirea minunată de după

păstorilor și Sfânta Treime. Pe semibolți, în drepta este icoana Nașterii Maicii

Pe peretele ușii de sud se găsesc pictate: Moartea dreptului luat de

II.3. Odoarele și moșiile Mănăstirii Slatina

înscrise alternativ cruci și stele, delimitează compoziția centrală. Mortivul se

dintr-un alt atelier. Un număr de însușiri sub raportul execuției și al redării

compoziției, coloritului și tehnicii dintre această broderie și vălul datat, descris

panaghiar de argint aurit gravat, ca și un mic taler au fost dăruite Slatinei de

- o cutioară de argint, poleită înăuntru cu aur, pentru păzirea

- două sfeșnice de bronz boite și poleite pe alocuri, pentru

- o poală adamască galbenă, pentru evanghelie;

Liturghii. În inventarul de astăzi se află clopotele pe care le voi aminti în

II.4. Egumenii Mănăstirii Slatina

În 1582, egumen este ieromonahul Nil, care pune pisania actuală a

- În 1777 – egumenul Ghenadie;

Egumenii secolului al XX-lea sunt următorii:

- Între 1949-1953 – protosinghelul Ilie Cleopam care pleacă

III. Personalități de seamă ai Mănăstirii Slatina

III.1. Mitropolitul Veniamin Costachi

ascendentă a neamului putând fi urmărită până la un sfetnic al lui Ștefan cel

arăta cu deosebită predilecție pentru toate scrierile acestui Mare Părinte al

episcopiei un doctor pentru bolnavi. Totodată face deosebită ordine în rândul

originale și a tradus personal 32 de cărți de mare importanță dogmatică, morală,

din Mănăstirea Neamț că adesea mâna împreună cu obștea – adică la trapeză cu

Activitatea de ctitor a mitropolitului s-a văzut și aici la Slatina unde

tipărit în Mănăstirea Neamț la anul 1851, ce se afla până în preajma războiului

III.2. Părintele Ilie Cleopa

făcând din Mănăstirea Slatina o adevărată academie duhovniceascăî, unică în

ieromonarhul Arsenie Papaciocși pe fratele Constantin Dumitrescu. Au fost duși