Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Voloca
10 septembrie 2001
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
1 Partea I.....................................................................................................4
1.1 Populaţii care au trăit în vechime prin părţile noastre. Formarea
poporului român.................................................................................................4
1.2 Formarea poporului român.................................................................7
1.3 Perioada de formare a poporului român a fost lungă şi anevoioasă...9
1.4 Satul în timpurile străvechi. Primii locuitori. Istorie şi legendă.......11
1.5 Lupte şi năvăliri necurmate, necazuri şi suferinţe fără capăt...........23
1.6 De unde vine numele satului Voloca................................................30
1.7 Voloca înainte şi după 1775.............................................................32
1.8 Satul Voloca şi volocenii de altă dată în plină dezvoltare................37
1.9 Locuitorii satului Voloca. În 1774 Voloca moşie a mănăstirii Putna
..........................................................................................................................54
1.10 Gospodăria comunală de-a lungul vremii......................................56
1.11 Graiul volocean şi influenţele pe care le-a suferit în diferite epoci59
1.12 Hrana voloceanului. Prepararea alimentelor..................................63
1.13 Portul şi îmbrăcămintea voloceanului. Industria casnică.
Meşteşugurile....................................................................................................66
1.14 Încălzitul şi luminatul de-a lungul vremii......................................71
1.15 Casa şi gospodăria voloceanului....................................................74
1.16 Ce povesteau strămoşii noştri voloceni despre vremurile ce aveau
să vină...............................................................................................................79
1.17 Cimitirul de la Holerişte.................................................................83
1.18 Obiceiurile din bătrâni....................................................................85
1.19 Câşlegile Şi Posturile De Peste An.................................................95
1.20 Pomenirea Morţilor.Despre Mese. Înălţarea Domnului (Ispasul) -
Ziua Eroilor.......................................................................................................96
1.21 Construirea liniei ferate Cernăuţi-Suceava-Iţcani........................110
1.22 Despre clăci, şezători şi petreceri.................................................112
1.23 Locuri unde se făceau jocuri în sat...............................................115
1.24 Cântăreţi talentaţi din Voloca. Solişti vocali şi instrumentişti. Cum
mor cântecele, horile…...................................................................................118
1.25 Folclorul volocean........................................................................125
2 Partea a II-a..........................................................................................152
2.1 Volocenii ,buni gospodari şi meşteri pricepuţi..............................152
2.2 Dumitru Sfeclă ,învăţător în Voloca. O mare serbare în Voloca.
Iordanul la Derelui..........................................................................................154
2.3 Zdrubari-tăietori (lucrători) la pădure. Vânători pasionaţi în Voloca
........................................................................................................................161
2.4 Chichifoi vine în sat să înnoiască altarul bisericii..........................164
2.5 Două instituţii economice existente în Voloca pe timpul stăpânirii
austro-ungare..................................................................................................169
2
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
3
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
1 Partea I
Mulţi voloceni şi-au pus întrebarea cam ce neamuri au trăit prin locurile
noastre cu sute şi mii de ani în urmă.
Înainte de toate, este necesar să venim cu unele consideraţii de ordin
general. În timpurile vechi popoarele nu erau organizate cum sunt astăzi .Nu
existau state delimitate de hotare statornice prin aceste părţi, pentru că neamurile
constituite în triburi erau în permanentă mişcare şi se amestecau adesea între
ele. Erau populaţii nomade numite şi hoarde care cutreierau întinderi mari de
pământ în căutare de locuri prielnice pentru hrană şi adăpostire. Trăiau mai mult
din vânat ,din pescuit, din culesul fructelor sălbatice şi chiar din jafuri.
Stăteau într-un loc atâta timp cât aveau ce mânca şi apoi plecau în altă
parte. Uneori plecau de voie ,alteori de nevoie ,fiind împinse de alte neamuri
migratoare, care şi ele erau în căutare de pământ bun şi de hrană. Deci în acele
timpuri străvechi nu erau state naţionale cu populaţii statornice care să ocupe un
anumit teritoriu delimitat de hotare precise şi care să aibă un guvern la
conducere. Aşadar pământul era stăpânit vremelnic de către cel mai tare dintre
năvălitori. Aceasta era situaţia în părţile noastre ;sigur că şi în alte părţi.
Dintre neamurile care au populat pământul ţării noastre înainte de Hristos
şi care s-au statornicit pe aceste locuri au fost Tracii - familie de triburi antice de
origine indo-europeană, răspândiţi pe un spaţiu întins cu centrul în ţara noastră
(se întindea între Morava şi Struma, Polonia de sud, Slovacia, răsăritul Ungariei,
apusul Ucrainei şi partea de nord-est a Bulgariei).
Tracii se ocupau mai mult cu agricultura astfel că ei s-au aşezat în mod
statornic pe aceste locuri. Viaţa era simplă în acele timpuri şi se reducea la
asigurarea unui adăpost şi a hranei ,apoi la lupta de apărare a vieţii şi a bunurilor
(animale, unelte ,provizii).
Pe vremea tracilor s-au mai perindat prin aceste locuri, în mod vremelnic,
Sciţii cu vreo 700 de ani înainte de Hristos, Agatirşii cu vreo 600 de ani înainte
de Hristos, iar cu vreo 400 de ani înainte de Hristos, Celţii, apoi Bastarnii, pe la
sfârşitul sec. III înainte de Hristos.
Urmaşi statornici ai tracilor au fost Geto-Dacii stabiliţi şi ei pe pământul
ţării noastre, lucrători de pământ şi crescători de vite.
Cu toate că mişcarea de neamuri ( migraţia ) era foarte frecventă, încât nu
se putea construi aproape nimic durabil, totuşi Geto - Dacii au reuşit să
întemeieze pe aceste locuri un stat organizat care avea să joace un mare rol în
istorie. Pe lângă agricultură şi creşterea vitelor, Dacii au mai învăţat să lucreze
4
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
5
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
6
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
7
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
8
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
9
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
10
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
11
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
trăiau zilele cu frica în oase pentru că în orice moment se puteau ivi duşmani
cotropitori gata să le calce casa şi pământul. Era aproape o stare permanentă de
luptă. Pe drept cuvânt pământul acela a fost amestecat cu sângele a sute şi mii de
vieţi omeneşti. Atâtea războaie şi lupte s-au purtat în aceste locuri încât nu este
unde să pui piciorul fără să calci pe o brazdă de pământ care să nu fi fost
scăldată de sângele oştenilor.
De îndată ce se linişteau lucrurile şi oamenii se puteau bucura de o
perioadă de pace, ei se apucau de lucru, potrivit ocupaţiei ce o aveau.
În primul rând se ocupau cu lucrul pământului care era roditor şi uşor de
lucrat fiind şes. În apropiere erau locuri bune pentru păşunatul vitelor şi poieni
întinse pentru fân aşa că se ocupau şi cu creşterea vitelor de la care aveau lapte,
piei, lână şi alte produse iar boii erau folosiţi la plug, la car vara, ori la sanie
iarna.
În apropiere erau păduri întinse de fag şi stejar de unde se aprovizionau cu
lemne de foc şi cu material de construcţie în gospodărie. Lemn era din belşug
astfel că era folosit la construirea de case, grajduri, coşere şi alte acareturi
gospodăreşti şi alte obiecte cum ar fi: mese, scaune, stative, pluguri, butoaie,
coveţi, zolniţe, poloboace, porţi, care, urzitori, furci, vârtelniţe, lopeţi, greble,
meliţe, cosii, ţapine, roabe.
În timpul iernii, oamenii lucrau la pădure sau la zdrub cum se mai spunea.
Pădurile din acele vremuri erau întinse şi bogate, nu numai în copaci înalţi şi
frumoşi ci şi în multe animale şi păsări sălbatice. Aşa că oamenii se mai ocupau
şi cu vânatul care le aducea carne şi piei.
Mulţi dintre săteni se ocupau cu diferite meserii, fiind buni dulgheri,
rotari, tâmplari, dogari, sumănari, cojocari, opincari, etc.
Femeile confecţionau îmbrăcămintea necesară pentru membrii familiei
din cânepă, in şi lână (bumbacul s-a introdus mai târziu). Ele torceau, ţeseau,
coseau şi îngrijeau de copii şi de casă. Din mâinile lor vrednice şi harnice ieşeau
lucruri minunate: pânză, ştergare, feţe de masă, traiste, brâe, berneveci, cămăşi,
etc.
Lucrurile făcute de străbunicile noastre erau simple şi modeste, dar cu
trecere timpului ele au devenit mai stilizate, mai frumoase. Desăvârşirea se
produce într-un timp îndelungat şi când viaţa devine mai sigură.
În acele vremuri de restrişte, toată speranţa oamenilor ea în Dumnezeu.
Cu drept cuvânt, oamenii de atunci erau foarte credincioşi în cele sfinte şi
mergeau regulat la biserică. Religia lor era creştin ortodoxă.
Pe atunci nu era şcoală în sat, dar biserică şi-au construit oamenii îndată
ce s-au aşezat în şesul Cozminului. Era din lemn tăiat din codrul Cozminului. A
fost o biserică mică, clădită pe locurile unde în vremurile noastre mai erau cele
trei cruci cu fântâna dinaintea lor. Nici populaţia satului nu era numeroasă pe
acea vreme, astfel că bisericuţa îi cuprindea pe toţi.
12
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
13
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
14
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
15
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
16
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
mare. Alţii mai îndrăzneţi îşi făceau câte un zămnic sau beci. Satul se dezvolta la
început cam încet, fiindcă populaţia era puţină, apoi oamenii nu dispuneau de
bani mulţi. Dimpotrivă, ei duceau mare lipsă de bani. Ce le trebuia, oamenii îşi
făceau singuri, dar negustoria nu o practicau şi nici produse multe pe care să le
desfacă nu aveau. Satul fiind o moşie a mănăstirii Putna, volocenii trebuiau să
lucreze un anumit număr de zile pentru mănăstire. Satul producea pentru
mănăstire miere, ceară şi borangic precum şi alte bunuri.
Ocupaţia şi modul de a trăi în noua aşezare nu s-au schimbat mult faţă de
trecut. Portul a rămas acelaşi, atât doar că a evoluat spre o formă mai stilizată
din punct de vedere artistic. Chiar şi uneltele au început să fie mai îngrijit
lucrate. Când omul duce o viaţă mai îndestulată şi mai liniştită, el are vreme să
creeze lucruri mai bune şi mai frumose.
Credinţa în Dumnezeu a rămas aceeaşi pavăză sigură împotriva răului, iar
biserica a jucat un mare rol în viaţa sătenilor.
În ce priveşte obiceiurile, ele s-au păstrat de-a lungul vremii aproape
neschimbate. Numai când peste băştinaşi au venit bejenarii, situaţia s-a schimbat
într-o oarecare măsură. Este cunoscut faptul că peste populaţia autohtonă din
Moldova au venit în mai multe rânduri maramureşeni pe vremea descălecatului.
Un grup numeros a venit condus de Dragoş Vodă între anii 1352-1353 şi alt
grup l-a însoţit pe Bogdan I în anul 1359 când s-a întemeiat Moldova.
Toţi maramureşenii veniţi în Moldova s-au statornicit definitiv în aceste
ţinuturi şi s-au contopit cu populaţia locală autohtonă de origine daco-romană.
De aici trebuie să deducem că şi populaţia satului Voloca provine dintr-un
amestec de moldoveni autohtoni şi maramureşeni. De bună seamă că
maramureşenii au venit prin părţile noastre şi mai târziu, atraşi fiind de ţinutul
bogat în păşuni şi un teren bun de cultivat sau poate chemaţi şi de rudele lor
stabilite în aceste părţi de mai înainte. Numărul maramureşenilor veniţi în
Voloca a fost destul de mare. De la această dată, au avut loc unele transformări
mari în viaţa satului. Ei au adus cu dânşii vite, care, unelte de muncă,
îmbrăcăminte şi aşternut. A fost o adevărată strămutare fără gând de a se mai
reîntoarce în locurile de unde au plecat.
Maramureşenii se deosebeau de băştinaşi atât prin port şi grai, cât şi prin
obiceiuri, dar deosebirea nu era atât de mare, aşa că s-au înţeles destul de repede
întreolaltă. Români erau şi unii şi alţii; ocupaţia noilor veniţi era creşterea
vitelor, dar se pricepeau şi la lucrul pământului. După ce s-au statornicit, s-au
acomodat fără mare întârziere cu locul şi cu oamenii băştinaşi, şi cu vremea s-au
contopit. Odată cu venirea maramureşenilor, a sporit în mod simţitor nu numai
populaţia satului dar şi averea în boi, vaci şi oi. Îmbrăcămintea acestora, cu mici
deosebiri era aceeaşi ca şi a băştinaşilor lucrată din cânepă, in şi lână. Hainele
erau confecţionate în gospodăria omului. Nu cumpărau aproape nimic de
îmbrăcat. Drept încălţăminte purtau opinci.
17
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Oamenii mai înstăriţi arau pământul cu plugul de lemn iar cei mai
nevoiaşi cu pământ puţin îl săpau cu sapa ori cu hârleţul. Se cultiva pentru hrana
oamenilor mei, hrişcă, secară şi orz, iar pentru vite, ovăs. În unele locuri se
cultiva şi grâu. Porumbul şi cartofii s-au introdus mai târziu. Hrana oamenilor
consta din pâine de secară, de orz pasat (mămăligă de mei) mai târziu mămăligă
din porumb, iar ca adaos foloseau laptele, brânza, ouăle, carnea, fasolea, ceapa,
usturoiul, morcovul, sfecla, varza, guliile, etc. şi mai târziu cartofii. Consumau şi
fructe, având pomi fructiferi.
Volocenii s-au îndemnat la lucru şi s-au deprins a fi oameni harnici şi
gospodari. Pe lângă lucrul pământului şi creşterea vitelor, ori tăiatul la zdrub şi
vânatul, ei au început să cultive pomi roditori. Prin sat se mai găseau meri şi peri
sălbatici (pădureţi) şi dintre puieţii tineri mulţi au fost altoiţi cu specii de
valoare. Aproape fiecare gospodar să dea lângă casă câţiva meri, peri, cireşi,
vişini, perji sau pruni şi măcar un nuc. Luând exemplu unul de la altul, cu
vremea, pe la multe case au crescut pomete (livezi) frumoase cu fructe de soi
bun. Prin altoire şi îngrijire bună, volocenii s-au prins la mulţi pomi cu fructe
frumoase, gustoase şi de calitate. O parte din fructe erau consumate în
gospodărie, fie proaspete sau uscate, dar o bună parte era valorificată pe piaţa
târgului.
Unii dintre gospodari se ocupau şi cu albinăritul, satul aflându-se în
apropierea unor întinse poieni cu fânaţ şi flori. De altfel şi pădurea era aproape.
Numai cu vreo sută cincizeci de ani în urmă a fost tăiată în partea de miază-zi a
satului pentru a mări suprafaţa imaşului necesar pentru vitele sătenilor.
Pădurea a fost depărtată de sat prin tăiere nu numai pentru motivul că
oamenii aveau nevoie de păscătoare ci şi pentru că satul avea de suferit de pe
urma animalelor sălbatice (urşi, lupi, mistreţi) multă pagubă şi stricăciune. A
fost o vreme când satul nu numai că a fost lipit de pădure ci era înconjurat din
trei părţi încât oamenii nici nu se puteau apăra de aceste sălbăticiuni. Pădurile
ocupau pe atunci mari suprafeţe de pământ şi sălbăticiunile trăiau şi se
înmulţeau în voia lor. Aşa era cu vreo două, trei sute de ani în urmă.
Pe măsură ce bunăstarea volocenilor a sporit şi după ce satul a rămas
izolat de pădure şi ferit de atacul sălbăticiunilor, nu se mai găsea prea mult timp
pentru vânat. Puşca stătea mai mult atârnată în cui. Oamenii erau ocupaţi cu
lucrul că aveau pământ mult atât pentru arătură cât şi pentru fânaţ şi păşunat.
Trebuiau să lucreze şi pentru familiile lor dar şi pentru mănăstire. Dar cei mai
săraci continuau să lucreze la pădure şi să se mai ocupe cu vânatul. Tăietorii la
zdrub făceau lemne de foc sau material de construcţie pentru case, grajduri,
poduri şi altele. Mulţi dintre ei au devenit şi buni meşteri şi pricepuţi în a face
diferite unelte şi obiecte gospodăreşti.
18
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
19
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Pentru aceasta unii se adresau la femei care ştiau să descânte de boală şi plăteau
ca să scape de moarte, fie că dădeau bani sau bucate.
Se întâmpla uneori că cel descântat să scape de moarte şi atunci credinţa
în puterea descântecelor creştea. De se întâmpla ca cel descântat să moară,
lumea zicea că aşa a vrut Dumnezeu.
Pe lângă diferite descântece mai erau vrăji şi farmece de dragoste, de urât,
de întors. Această situaţie a durat poate sute de ani şi de aceea superstiţiile,
credinţele deşarte s-au înrădăcinat adânc în conştiinţa oamenilor, care în acel
timp n-aveau şcoală şi cultură. A trebuit să se ducă o luptă susţinută şi
îndelungată împotriva superstiţiilor şi totuşi ele mai dăinuie şi acum într-o
oarecare măsură în popor.
O credinţă fie ea şi nefondată ori greşită, cu greu o scoţi din capul
oamenilor după ce s-a întipărit adânc în conştiinţa lor. Singura măsură eficace
rămâne, cultura temeinică ce trebuie răspândită în popor. Prin ştiinţă şi educaţie
se poate ajunge la un rezultat bun, numai că acestea cer tact şi un timp
îndelungat.
Revenind la strămutarea sătenilor din Cozmin în locul unde este astăzi
satul, se cuvine să aducem unele precizări cu privire la reclădirea bisericuţei, pe
care au transportat-o în noua aşezare. Ea a fost reconstruită în dealul bisericii
mai spre răsărit de aceea care se află acuma, la o distanţă de 200 m. Bisericuţa
aceasta (din lemn) s-a păstrat cam până la sfârşitul sec. XIX. Înainte de primul
război mondial, se mai cunoştea locul unde a fost construită şi mai exista o parte
din temelia ei. Unde a fost altarul, sătenii au ridicat o frumoasă cruce de piatră
(poate că a fost folosit la ridicarea crucii chiar material din fosta temelie a
bisericii). Mai la răsărit de bisericuţă a fost primul cimitir al noii aşezări, rămas
sub denumirea de cimitirul vechi al satului.
În vremea de care ne ocupăm, nu era şcoală în sat. Singurul ştiutor de
carte era pe atunci doar popa. Nici chiar în oraşe nu se găseau şcoli organizate
de stat care să funcţioneze în mod regulat. Împrejurările nu îngăduiau o
desfăşurare normală a procesului de învăţământ. Nu erau localuri de şcoală
corespunzătoare, nu erau nici învăţători nici profesori pregătiţi special pentru
aceasta, deoarece nu erau şcoli pedagogice. Chiar şi în ţările mai dezvoltate
învăţământul nu era organizat aşa cum îl ştim astăzi.
Câtă carte se putea face pe vremea aceea, se făcea pe la mănăstiri, dar nu
pentru săteni, ci pentru preoţi, pentru fii de boieri şi pentru scriitorii de la
cancelariile domneşti. În rest, toţi erau neştiutori de carte. Chiar şi dintre fiii de
boieri erau mulţi care nu ştiau carte.
Pentru acele timpuri îndepărtate şi nestatornice principala grijă şi
preocupare era munca spre a câştiga hrana, şi în al doilea rând lupta de apărare a
vieţii şi a avutului. Aşadar, pe prim plan erau munca şi lupta pentru existenţă.
Toată săptămâna sătenii munceau din greu pentru dânşii precum şi la moşie.
20
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
21
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
22
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
eclipse de soare şi alte semne cereşti, şi toate acestea pe lângă desele războaie şi
cotropiri duşmane ori invazii barbare, urmate de grele devastări, distrugeri şi
pierderi omeneşti, fie morţi ori luaţi în robie.
În neştiinţa lor, acei oameni erau chinuiţi şi stânjeniţi de multe superstiţii,
se temeau de întunecimi de soare şi de draci în a căror existenţă credeau cu tot
dinadinsul. Erau unii oameni care spuneau că au văzut draci şi au tras mare
spaimă. Credinţa în duhuri necurate era înrădăcinată între oameni şi multe
poveşti cu draci se spuneau în popor, de intra mare groază şi în copii, care
transmiteau mai departe aceste fantasmagorii cu draci, moroi, strigoi, strigoaice,
năluci, etc.
Dacă poveştile cu draci şi întunecimile de soare au trecut cu urmări puţin
vătămătoare, în schimb foametea, holera, inundaţiile şi celelalte fenomene
naturale au avut uneori consecinţe extrem de grave.
Despre unele întâmplări şi fenomene mai însemnate să ne ocupăm într-un
alt capitol.
23
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
împăratului, au umplut toate cetăţile cu lemne, le-au aprins de-au ars şi s-au
risipit. Numai Hotin au lăsat ca să fie apărătură spre leşi.
În 1577 pe vremea lui Petru Şchiopu s-a arătat pe cer o stea cu coadă, ce-i
zicea unii cometă. Era un semn prevestitor că se va întâmpla ceva rău, ori mare
război, ori foamete, boală ori altceva.
În anul 1585, fiind la domnie Petru Şchiopu mare secetă s-au întâmplat în
Ţara Moldovei, de au secat toate izvoarele, văile şi bălţile; unde se prindea mai
înainte peşte, acolea se putea ara şi pre multe locuri au căzut piatră (grindină).
Copacii s-au uscat de secetă, dobitoacele n-aveau ce paşte vara şi li s-au dat
frunză din copaci câtă se găsea. Şi atâta praf au fost că de se scornea vânt, se
strângeau troiene la garduri şi la gropi de pulbere ca de omăt. Iar dacă a venit
toamna, s-au pornit ploile şi a crescut mohorul şi cu el şi-a astâmpărat sărăcimea
foamea, că peste tot se lăţise foametea.( Grigore Ureche).
Într-o vineri, din postul mare dinaintea Paştilor din anul 1648, s-a petrecut
foarte groaznică întunecare de nu s-a văzut soarele, domn fiind Vasile Lupu. Tot
în acel an 1648, au năvălit lăcustele. Aproape de seceră despre miază-zi s-a
văzut un nour cum se ridică deoparte de cer, un nour ca o negură. Ne-am gândit
că vine o furtună cu ploaie. Îndată ni s-au luat (întunecat) soarele de desimea
lăcustelor. Cele ce zburau mai sus, erau cam la trei-patru suliţe; carele erau mai
jos (mijlocul) era de un stat de om şi altele mai gios zburau lângă pământ.
Zburau alăturea cu omul fără sfială de sunet sau altceva. Şi mergeau pe deasupra
pământului ca de doi coţi, până în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un
chip. Un stol ţinea un ceas bun şi dacă trecea acel stol, la un ceas şi jumătate
trecea altul. Şi aşa stol după stol, cât ţinea de la prânz până în seară tot veneau.
Unde cădea la mas, ca albinele zăcea; nici cădea stol peste stol, ci trecea stol de
stol şi nu se oprea până nu se încălzea bine soarele de prânz şi călătorea până
seara şi până la căderea din mers. Cădea şi la popasuri însă unde mânea
( dormea) rămânea pământul negru împuţit. Nici frunze, nici pai ori iarbă ori
sămănătură nu rămânea. Câteva zile a fost acea urgie; din părţile de gios în sus
mergea. Şi după acel anu şi la al doilea au fost, însă mai puţine.
Mare năvală şi pradă au făcut tătarii în 1650 pe vremea lui Vasile Lupu.
“ Tătarii au năvălit în ţară, jefuind, omorând şi dând foc la conace şi la
case. Au luat şi mulţi robi. Atunci a murit la Cernăuţi un vestit boier Murguleţ,
iar Iaşul, capitala Moldovei, a fost ars. Hoardele tătăreşti conduse de hanul lor
au venit în unire cu cazacii conduşi de Hmilniţchi, ginerele lui Vasile Lupu.
Atunci a fost călcată de tătari toată Moldova de Sus şi de Mijloc (Hotinul,
Dorohoi, Soroca, Cernăuţi, Bălţi, Suceava, Iaşi, Orhei, Lăpuşna, Fălciu, până la
codrii Tigheciului).
Venind fără veste, hoardele tătăreşti şi căzăceşti au aflat ţara toată pe
acasă, cu dobitoace, cu herghelii de care era pe atunci plină toată ţara. Plean,
robi au luat fără număr şi multe case de boieri au robit.
24
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
25
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
următor, şi au murit mulţi oameni cât nu-i putea îngropa şi arunca prin gropi, de-
i năruia. Nu mult după aceea, Dumitraşcu Vodă a fost mazilit şi dus la Ţarigrad.
Dară şi nemţii lăsaţi de leşi prin cetăţile de la Neamţ şi Suceava jăcuiau ce
puteau prinprejurul cetăţilor că aveau nevoie de hrană. Moldovenii stătea cu
oaste ca să-i scoată din cetăţi şi nu putea şi avea adeseori bătaie.
De la o vreme cei din cetatea Neamţului, neavând bucate au ieşit de au
mers la Suceava şi s-au împreunat cu ceilalţi nemţi câţi au putut să intre
înlăuntru.
Şi şedea prejurul cetăţii oaste şi nu-i putea scoate pe nemţi, că doi ani ei
au ţinut cetatea Suceava.
Ajungând leşii la mare strâmtoare, ameninţaţi la sud de turci şi tătari, iar
la nord de şvezi, au cerut ajutor la toată creştinătatea din Europa şi la papa din
Roma. Atunci vizirul a gândit că e mai bine să aşeze pace cu leşii, după ce le-au
făcut multă pagubă şi stricăciune. Le-au pus diferite condiţiuni printre care şi pe
aceea de a scoate pe nemţii din cetatea Sucevei, lăsaţi de ei acolo. Părăsind
nemţii cetăţile din Moldova, scris-au vizirul la Dumitraşcu Vodă să trimită şi să
strice toate acele cetăţi, ca altă dată să nu mai intre oşti întrânsele. Dar se
voroveşte că mai mult la sfatul şi la îndemnătura lui Dumitraşcu Vodă decât cu
voia vizirului au fost stricate acele cetăţi.
A fost trimis Panaiotache Uşeru cu un agă turc şi cu alţi boieri şi oameni
de au stricat cetăţile, unde au spart sicriile şi lăzile unora şi altora care se aflau
acolo. Multe lucruri scumpe şi odoare au luat de s-au umplut de avere. De atunci
au stricat cetatea Sucevei, a Neamţului, şi a Hotinului.
Cu multe neamuri şi hoarde barbare au avut a se lupta moldovenii şi multe
suferinţe şi prădăciuni au avut ei de îndurat de la toţi, dar cei mai răi, mai cruzi
şi mai sălbatici au fost tatarii. Multe sate din Moldova au fost jefuite şi pustiite
de năvălirile tătarilor de au trebuit să fie repopulate cu ţărani aduşi de prin alte
părţi şi din ţara leşească. Cei goniţi de prin alte părţi tot aici s-au aşezat.
Viaţa moldovenilor, în special a celor care se aflau în partea de răsărit a
ţării şi îi aveau megieşi pe tătari era extrem de grea şi de amară, pentru că
aceştia prădau tot ce găseau, ucideau, dădeau foc ba chiar mai luau şi în robie
copii şi tineri pe care îi vindeau în Ţarigrad ca robi. Erau atât de răi aceşti
barbari, că lumea avea mare groază de ei. Scrie cronicarul Neculce că din Iaşi
până la Cameniţă locul a rămas pustiu încă din iernatul tătarilor din zilele lui
Dumitraşcu Vodă Cantacuzino (1675).
În anul 1683, fiind pe atunci domn în Moldova Duca Vodă, s-au gătit de
oaste să meargă asupra nemţilor din porunca vizirului. El au chemat şi cazaci de
la Ucraina în ajutor şi au venit şi hanul cu tătarii.
Trecând tătarii prin ţară şi slobozându-se prin sate, multe jacuri au făcut
pe la casele boiereşti şi pe la oameni, de a rămas multă stricăciune în urma lor.
(Datele din prezentul capitol sunt după cronicarii Ureche şi Neculce).
26
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
În drum spre Beciu (Viena), l-au ajuns pe Şerban Vodă care mergea şi el
cu oastea muntenească într-acelaşi loc. Vizir era pe atunci Cara Mustafa Paşa.
Asediul a durat din 05 iulie până la 02 septembrie (1683). Cetatea a fost salvată
de craiul leşesc Ioan Sobieţchi. Turcii s-au întors de acolo fără nici o izbândă.
Viind veste la leşi precum craiul Sobieţchi şi cu nemţii au bătut pe turci la
Beciu şi au depresurat cetatea, au început a tăia şi a robi pe turcii din raiaua
turcească Podolia.
Câţi au putut fugi şi închide în cetatea Cameniţă, au scăpat iar ceilalţi
turci, o parte au fost omorâţi şi o parte s-au risipit care încotro a putut. Dintre
aceştia mulţi s-au dat la tâlhărit prin Moldova de miază-noapte şi mai ales în
ţinutul Cernăuţilor.
Din pricina lor oamenii au început a se bejeni spre munte. Boierii şi
oamenii îşi făceau mare spaimă de dânşii pentru că aceştia cutreierau oraşele şi
mai ales satele, prădând şi omorând pe bieţii oameni fără nici o milă. Îmblau
organizaţi în cete armate făcând prădăciuni şi omoruri multe.
Pământul Moldovei a fost invadat, cotropit şi devastat în mai multe
rânduri de tatari, încă înainte de Ştefan cel Mare şi Sfânt, la sfârşitul anului 1439
şi începutul anului 1440, când au ars oraşele Vaslui şi Bârlad.
Ei au atacat şi invadat Moldova şi pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt
între anii 1469-1470 şi apoi în anul 1476.
În 1510 primăvara, tatarii atacă din nou Moldova, prădând şi jefuind. Cu
acest prilej au dat foc Iaşilor. În vara anului 1513 au atacat din nou Moldova,
aceste atacuri s-au petrecut pe vremea lui Bogdan cel orb. Tatarii mai atacă
Moldova şi în 1518 sub Ştefăniţă Vodă, urmaşul lui Bogdan cel orb. La fel, în
august 1538 sub Petru Rareş, tatarii atacă Moldova alături de turci şi poloni.
În iunie 1574, după înfrângerea lui Ioan Vodă la Roşcani, tatarii pradă din
nou Moldova. În anul 1717 luna lui ianuarie, tatarii chemaţi în ajutor de domnul
Mihai Racoviţă pradă Moldova, neţinând seama de rostul pentru care au fost
chemaţi.
În anul 1758 tatarii din Buceag atacă şi devastează o mare parte din
Moldova. Aceasta a fost ultima năvălire tătară în Moldova.
Dacă punem la socoteală şi celelalte atacuri şi invazii tătăreşti din anii
1650, 1675, 1683 putem observa că aceste hoarde ne-au călcat tare de multe ori
ţara şi multe jafuri şi prădăciuni au comis, multe omoruri şi pustiiri au făcut, în
rândul bieţilor moldoveni. Se ştie că cele mai multe atacuri pustiitoare s-au dat
asupra Moldovei de Nord, unde era ţinutul Cernăuţilor în cuprinsul căruia se afla
şi Voloca.
Tot dinspre răsărit, Moldova a fost atacată în această epocă frământată şi
de către cazaci, în mai multe rânduri. Au făcut şi aceştia multe stricăciuni în
ţară. Uneori, cazacii s-au amestecat în treburile interne ale Moldovei şi au
intervenit în schimbarea domnilor.
27
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
28
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
29
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
În 1574 turcii atacă Moldova pe vremea lui Ioan Vodă cel Viteaz. Pe
vremea lui Alexandru Movilă în 1616, turcii atacă din nou Moldova. Domnul
este făcut prizonier.
Alte atacuri turceşti s-au mai produs în: 1620, 1711 care au avut urmări
extrem de grele pentru ţară.
Influenţa Porţii otomane în Moldova a sporit mereu şi odată cu ea a sporit
şi haraciul, ajungând în anul 1593 la 65000 de galbeni. Era o povară extrem de
grea pentru ţară.
A urmat apoi perioadă fanariotă cu domni străini de ţară care sporeau
dările către turci ca să-şi asigure domnia. Pe teritoriul Moldovei sărăcite s-au dat
adeseori lupte între turci şi austrieci(1716-1718) sau între turci şi ruşi în
1770,1778,1806. Între timp, din trupul Moldovei a fost smulsă Bucovina de
către austrieci la 1775 şi apoi tot Moldova a fost sacrificată la 1812 când la
încheierea păcii dintre ruşi şi turci, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru-
Basarabia a fost răpită de către ruşi.
Aşa era în acea epocă, turcii şi ruşii şi cu austriecii se băteau între ei iar
moldovenii plăteau.
Mulţi voloceni au dorit să ştie de unde vine numele satului nostru Voloca,
adică din ce cuvânt se trage şi ce poate să însemneze el.
Alţii vor fi dorind să ştie cine a dat acest nume satului şi de ce tocmai
acest nume şi nu altul. La aceste întrebări voi încerca să dau răspunsul cuvenit în
rândurile ce urmează. Această problemă care mi s-a părut şi mie foarte
interesantă, m-a preocupat multă vreme şi am căutat să-i dau o dezlegare. La
aceasta m-a ajutat şi istoria.
Când strămoşii noştri au fost nevoiţi să se mute din Cozmin, unde şi-au
avut în vechime vatra satului, şi să se aşeze pe locul unde se află satul acuma,
acest loc nu purta numele de Voloca. Era un teren nelocuit şi în cea mai mare
parte acoperit de pădure şi pe alocuri se aflau lunci, poieni sau huceacuri. Unele
dealuri sau văi de pe acest loc purtau nume diferite dintre care unele se mai
păstrează şi astăzi cum ar fi: Lisna, Borodaci, Poieni, Pohriciuc, Buda, Berezva
şi altele. Aceste denumiri, unele de origine slavă au rămas de pe vremea
convieţuirii înaintaşilor noştri, în perioada lor de formare, cu slavii. Aceştia în
expansiunea lor spre sud (Bulgaria şi Serbia),au poposit pe meleagurile noastre.
Slavii au stat în părţile noastre câteva sute de ani, sec VI-IX (cam 300) şi apoi au
plecat spre sud peste Dunăre. Nu este exclus ca parte dintre ei să fi rămas la noi
şi să se fi amestecat cu strămoşii noştri. Aşa se explică faptul că avem în graiul
nostru şi cuvinte de origine slavă precum şi localităţi, munţi, sau ape cu nume
30
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
31
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Primii locuitori ai satului Voloca erau de origine dacă. Ei se trag din dacii
liberi numiţi Costoboci. Aceştia au fost romanizaţi ceva mai târziu, prin
contactul firesc pe care l-au avut cu ceilalţi daci, mai dinspre sud, care au trăit
sub dominaţie romană.
În timpul primului mileniu, când s-a petrecut procesul de formare al
neamului românesc, vremurile erau tulburi, nesigure, pline de războaie şi
32
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
33
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
34
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
35
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
S-au făcut hotare noi, legile româneşti au fost înlocuite cu cele austriece,
au fost numiţi funcţionarii noi care s administreze noua provincie şi toate
rânduielile au fost organizate după calapodul administraţiei austriece. Ca limbă
oficială de stat a fost impusă limba germană. S-au înfiinţat şi organizat şcoli în
care pe lângă limba română, trebuia să se înveţe în mod obligatoriu şi cea
germană.
Aceste schimbări numeroase, străine de firea românului, i-au căzut tare
greu. Ca orice sfâşiere de teritoriu a adus şi aceasta multe dureri şi necazuri şi
multe lacrimi. Volocenii făcând parte şi ei din acest teritoriu, au tras aceleaşi
consecinţe, văzându-se smulşi de la sânul Moldovei. Fiind români, urmaşi ai
arcaşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, au plâns şi au jelit văzându-se răpiţi de la
pieptul mamei lor, Moldova. Au rămas totuşi cu o mângâiere; osemintele lui
Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt, care a fost domnul strămoşilor lor, erau cu ei şi
se odihneau la Putna. Mormântul lui Ştefan căzuse şi el pradă la austrieci cu
bucata de ţară a Moldovei pe care el a stăpânit-o şi a condus-o cu mai multe
veacuri în urmă ca un mare viteaz, ca un bun şi adevărat părinte. De bună seamă
că şi atunci fraţii despărţiţi visau şi aşteptau să se reunească pământul Bucovinei
cu cel al Moldovei. Credeau că va veni o minune sau o vreme mai bună, când
fraţii săi să fie din nou cu toţii la in loc şi să nu mai fie hotar între dânşii.
Au trecut ani şi ani de aşteptare şi rând pe rând s-au petrecut generaţii
nutrind acelaşi dor fierbinte de unire, dar aceasta nu venea. Au închis ochii pe
veci mulţi români bucovineni fără să-şi vadă visul împlinit, dar sămânţa
speranţei n-a pierit niciodată. A trecut aproape un secol şi jumătate şi românii
bucovineni păstrau în suflete aceleaşi năzuinţe, acelaşi ideal: Unirea cu patria
mamă, Moldova.
Pe timpul cât Bucovina a fost ocupată, noii stăpâni s-au apucat să
gospodărească provincia cu ajutorul unor slujbaşi străini de neamul nostru, aduşi
din cuprinsul împărăţiei care cunoşteau limba germană.
Au instalat în oraşe trupe austriece, iar la sate jandarmi austrieci. Românii
îşi păstrau mai departe limba, datinile, obiceiurile şi credinţa, numai că la şcoală
trebuiau să înveţe şi nemţeşte. Românii bucovineni n-au avut încotro şi au
învăţat-o pe cât a fost posibil, pentru că fără cunoaşterea ei, nu puteau să ocupe
nici un fel de serviciu oricât de mic ar fi fost. Apoi, mai aveau nevoie de această
limbă şi în armată.
Astfel, după o bucată de vreme, limba germană s-a introdus peste tot atât
prin şcoală şi prin administraţie şi în cele din urmă şi prin armată.
Încetul cu încetul, procesul de înstrăinare s-a desfăşurat pe întreg teritoriul
Bucovinei.
Mai expusă la acest proces a fost populaţia de la oraşe, precum şi familiile
boiereşti care erau atrase ori momite cu făgăduieli spre noua cultură. De altfel,
36
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Centrul satului Voloca este aşezat pe două coaste de deal. Sus pe deal se
află biserica. Partea de miază-noapte se cheamă Valea Clipănei, iar cealaltă vale
37
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
38
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
39
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Tot aşa de falnici vor fi fost şi vitejii arcaşi care au apărat acele plaiuri ale
Bucovinei sub conducerea lui Ştefan Vodă.
O astfel de pădure de stejari bătrâni dar înalţi, drepţi, groşi şi sănătoşi nu
mi-a mai fost să văd în toată România. Acesta a fost vestita Dumbrava Roşie,
însemnată în cărţile vechi şi pomenită de cei bătrâni. Leşii au fost puşi să are la
plug ca pedeapsă pentru că ne-au călcat pământul cu viclenie.
Mai spre răsărit şi spre miază noapte, se afla Codrul Cozminului unde s-a
dat vestita bătălie între moldoveni lui Ştefan şi leşii conduşi de regele Albert în
octombrie 1497 în ziua Sf. M.M. Dimitrie.
Suprafaţa satului Voloca este mare; însă cea mai mare parte era odată
fâneţe, dumbrăvi, dealuri, imaşuri pentru păscutul oilor şi al vitelor (toloacă) şi
locuri împădurite (Moacera).
Pământ arabil era mai puţin de o pătrime, dar de calitate bună. Aşa erau
Ţurcile şi Cozminul. Domnul I. Salahor are dreptate când susţine că aici era
fruntea câmpului şi grânarul satului. De altfel şi în sat erau grădini mai mari cu
pământ foarte bun. Şi pe lan se producea mult.
Câmpul fiind bine lucrat putea să îndestuleze cu pâine pe toţi locuitorii.
Unii gospodari, aveau cereale de prisos putând vinde şi celora care nu aveau de
ajuns, sau să le desfacă pe piaţa oraşului.
Pământul era îngrăşat cu bălegar de grajd, care era cărat pe ogor în timpul
iernii. Cele mai multe ogoare se cultivau cu păpuşoi (porumb) care făceau câte
doi ciucălăi mari pe cocean. Printre păpuşoi se semănau sâmburi de bostan şi
fasole, mai rar sămânţă de cânepă pentru haldani ori sfeclă furajeră pentru vite.
În al doilea rând se cultiva cartoful. În sat erau soiuri foarte bune de
cartofi (barabule) care creşteau cât ghemele. După cartof urma secara, foarte
bună pentru pâine. Cât despre grâu, el era foarte puţin cultivat. Făina de grâu şi-
o cumpărau oamenii din oraş, când le trebuia pentru sărbători şi alte ocazii.
Oamenii spuneau că pâinea de secară este mai săţoasă, mai bună şi mai gustoasă
decât pâinea de grâu. De altfel, şi paiele de secară erau mai bune decât cele de
grâu. Secara creştea uneori aşa de mare, că nu se vedea omul din ea, unde
pământul era bun.
Dealurile şi dumbrăvile aveau cele mai bune păşuni. Prin poieni se făcea
un fân de cea mai bună calitate. De aceea, volocenii creşteau multe vite cornute,
cai şi oi. În al patrulea rând urma orzul, bun şi el pentru pâine precum şi pentru
uruială la porci şi vite. Unde pământul era mai slab, oamenii semănau ovăs, bun
pentru hrana cailor.
Imaşul cel mai întins se afla în partea de miază zi a satului, cuprinzând
toloaca de pe Caliceanca, toată întinderea de răsărit de Holna, Staniştea,
Pohriciucul, Şesul Pohărei. Această întindere de pământ rezervată păşunatului
vitelor era despărţită de toloaca Cuciurului Mare, de drumul care ducea la poarta
pădurii şi la Moacera (drumul tătarilor).
40
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
41
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
42
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
43
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
dumbrăvilor răcoroase. La fântâni erau vedre de scos apă, iar pentru băut se
aflau pe ghizdele, vreun căuş făcut din lemn, cu care se putea bea apă foarte
bine. Mai era în sat şi o fântână cu apă sărată în Valea la Costânoaia, bună
pentru fiert bobul, mazărea şi fasolea. În apa aceasta se fierbeau foarte repede.
Peste pârâul Trăsnăi era un pod care se chema podul Moscalului. Oamenii
bătrâni spuneau că acest pod a fost făcut de catanele moscăleşti. Aceasta s-a
întâmplat pe vremea când Rusia Ţaristă a dat ajutor Austriei în timpul revoluţiei
de la 1848. De la podul Moscalului, drumul se împarte în două, o parte duce spre
sud-est, spre Pohriciuc, iar cealaltă parte porneşte la dreapta spre sud-vest, spre
Holna apoi în continuare spre Pohrea şi Poarta Pădurii. Pe dealul Pohrea, drumul
de la Pohriciuc vine să se unească cu drumul care trece pe lângă Holna şi
formează un singur drum şi care continuă mai departe, spre Nucşori, Poarta
Pădurii, spre Moacera şi Dumbrava Roşie. Drumul principal care vine din sat
peste Caliceanca şi se uneşte cu celelalte două drumuri (lângă Holma şi
Pohriciuc) se numeşte drumul tatarilor.
În unele locuri, prin câmp, se mai văd şi acum unele ridicături de pământ
în formă de pătrat. Se crede că acestea au fost puncte de apărare făcute de arcaşii
lui Ştefan cel Mare. Aceste întărituri aveau şanţuri cu apă împrejurul lor.
Drumul care începe lângă podul Borodaciului şi apoi apucă spre dreapta şi
urcă spre dealul Horodiştei, intră în pădure şi se continuă spre Codrul
Cozminului. Sus în pădure se vedeau cândva vreo cinci stejari mari şi bătrâni, pe
o coastă de deal, străjuind şoseaua care duce de la Suceava la Cernăuţi.
În unul dintre aceşti stejari era o scorbură mare înăuntru căreia, pe vreme
de ploaie, se puteau ascunde câţiva copii, când păşteau vitele pe acolo. Şedeau în
scorbură ca într-o colibă.
Prin acea parte a pădurii este şi o fântână cu în izvor mare, din care
porneşte la vale, prin pădure în pârâiaş ce se varsă în pârâul Hruşăuţi. Fântânii
acesteia oamenii i-au zis demult fântâna lui Sobieţchi. Pe în stejar mare de lângă
fântână, era bătută cu scoabe de fier o spadă lungă de în stat de om şi lată de o
palmă. Pe timpul primului război mondial (1914-1918) care s-a desfăşurat şi pe
acolo cu lupte grele, acea spadă a dispărut şi nu se ştie ce s-a întâmplat cu ea.
Nici stejarul acela nu mai este. Pădurea a suferit mult pe timpul războaielor prin
distrugere şi tăiere. Oamenii bătrâni povestesc că au auzit şi ei de la părinţii şi
strămoşii lor, precum că acea spadă a fost găsită pe locul acela când s-a săpat
fântâna. Lângă fântână a fost cândva şi o cruce frumoasă, după cum era obiceiul
să se pună cruci pe la toate fântânile din câmp şi chiar din sat, ca să nu se
apropie de izvoare Necuratul.
Legătura cu satul Cuciurul Mare şi cu gara cu acelaşi nume, se făcea
printr-un drum care începea din partea de miază noapte a satului ( pe Groapă) şi
trecea peste Derelui. Aici au construit olanii, ostaşii austrieci de cavalerie, un
pod prin anii 1914-1915, căruia ia rămas numele de Podul Olanilor. Acest pod
44
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
era foarte bun şi necesar atât pentru armată, cât şi pentru sat, dar el n-a ţinut
mult. Prin alunecare de teren, malurile Dereluiului se apropiau unul de altul,
încât podul se sfărma, fiind împins şi înghesuit de la ambele capete spre mijloc.
Podul se ridica în sus ca o spinare, până se rupea. În mai multe rânduri, podul a
fost refăcut de oameni, dar el n-a rezistat, cu toate că era făcut din grinzi şi
scânduri groase şi era foarte bine lucrat.
Tot pe timpul războiului, către sfârşit, s-a ales altă cale de legătură cu
satul şi gara Cuciurul Mare, pornind din cimitirul cel nou. Nici această variantă
n-a dat rezultate bune; panta era prea abruptă şi urcuşul extrem de anevoios.
Acest drum a fost lucrat cu prizonieri italieni. Mulţi dintre ei au murit cu acest
prilej, din cauza foametei, care a început să se instaleze pretutindeni.
Pentru legătura satului Voloca cu oraşul Cernăuţi, era drumul mare care
începea din centru, ca o continuare a drumul tătarilor, dar spre miază-noapte.
Acest drum ducea spre podul Dereluiului, apoi cotind spre răsărit, la dreapta
ducea spre Cozmin, până la fântâna cu cele trei cruci, de unde începea urcuşul.
La vreo 200 de metri traversa calea ferată şi urca mereu până în dealul Coroviei.
De aici cobora la vale şi se unea cu Şlehul cel mare, Suceava- Cernăuţi.
Acum, porţiunea de urcuş de la punctul unde a fost fântâna cu trei cruci
din Cozmin şi până la punctul de intrare în Şleahul din Corovia, a fost părăsit. S-
a găsit o cale nouă, mai bună, care duce pe urma unui drum mai vechi de la
crucile Cozminului spre fosta gară Cozmin, distrusă în cel de-al doilea război
mondial şi acolo continuă mai înainte spre Şleahul cel mare. Acest drum a fost
lărgit şi pietruit şi a rămas ca o cale foarte bună pentru transport. S-a evitat astfel
urcuşul cel mare, şi totodată s-a scurtat drumul de ţară pentru că acum se ajunge
foarte repede la drumul cel bun, astăzi şosea asfaltată, folosită şi pentru trafic
internaţional. În acelaşi timp nu se mai traversează calea ferată, la cantonul
izolat din câmp, aceasta este o măsură de siguranţă în ce priveşte circulaţia.
Fie că scriem despre volocenii de demult, despre cei de la începutul
acestui veac sau despre cei din prezent, ei au fost şi sunt români.
De felul lor sunt oameni paşnici, harnici şi de omenie. Dintre ei puţini au
fost gospodari cu pământ mult. Doar câteva familii au avut peste 10 fălci de
pământ. Aceştia erau consideraţi bogătaşii sau fruntaşii satului. Câteva exemple:
Iluţă a lui Nicolai Paulencu, feciorul său, Nicolai a lui Iluţă Paulencu, Tănase a
Mihăluţoaie Penteleiciuc, Nicolai a lui Ion Penteleiciuc, Ion Dohei, Mitruţă a
Bogatului.
Mai mulţi erau cu câte 5-6 fălci de pământ. Chiar şi aceştia se considerau
fruntaşi. Marea majoritate aveau câte două până la trei fălci. Urmau apoi cei care
aveau o falce sau două. Destul de mare era şi numărul oamenilor mai săraci, cu
pământ puţin, sub o falce şi chiar dintre aceia care aveau câteva zeci de prăjini.
Cei cu pământ mai mult se ocupau cu lucrul pământului şi cu creşterea
vitelor. Cei cu pământ mai puţin se îndeletniceau cu câte o meserie, cum ar fi:
45
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
cojocăria, rotăria, dulgheria şi altele. Cei săraci, fie că lucrau cu ziua, ori se
făceau muzicanţi şi tot dintre ei mulţi se făceau lucrători la pădure, de unde îşi
câştigau existenţa.
În general, fiind oameni silitori şi gospodăroşi, îşi agoniseau pâinea cea de
toate zilele prin muncă cinstită. Au fost multe cazuri în sat, când oameni săraci
au putut să-şi cumpere pământ de pe banii câştigaţi şi să-şi asigure o stare mai
bună.
Dacă ne referim la timpuri mai vechi, cam în prejma primului război
mondial, în sat mai erau, după cum povesteşte I. Salahor, câteva familii de
poleci, nemţi şi jidani. Aceştia au fost aduşi ca să desnaţionalizeze pe moldoveni
şi în cazul de faţă pe voloceni. Până la urmă, rezultatul a fost cu totul invers
pentru că nemţii şi polecii s-au făcut cu vremea moldoveni, atât la vorbă cât şi la
port. Doar numele de familie îl mai păstrează unii: Chimcinschi, Dubinschi,
Miloşinschi. Toţi aceştia umblă îmbrăcaţi ţărăneşte şi vorbesc moldoveneşte. Ba
unii şi-au schimbat chiar şi numele, din Miloşinschi în Mihăiţă. Unii dintre
nemţi mai ştiau şi limba lor, dar ştiau bine şi româneşte, însă copiii lor, care
umblau pe la şcoală, nu prea ştiau să vorbească nemţeşte, şi mai bine se
descurcau în limba românească, cu copiii din sat de la noi. Flăcăii de nemţi se
însurau cu fete de-ale noastre, şi până la urmă lepădau şi straiele nemţeşti şi
umblau şi ei îmbrăcaţi ţărăneşte.
Nemţii erau buni gospodari, dar şi buni meşteri. Se pricepeau la toate şi
aşa că volocenii noştri puteau învăţa de la ei multe lucruri de folos. Erau buni
zidari, covali, dulgheri, dar şi buni agricultori. Se împăcau bine cu volocenii,
Poleci adevăraţi care-şi mai păstrau portul şi credinţa mai erau vreo trei
familii până prin 1920. Ei mergeau la biserica lor din Cuciurul Mare, unde trăiau
mai mulţi nemţi şi poleci şi aveau şi un popă al lor, care se purta ras şi tuns
chilug. După acea dată, au început şi aceste trei familii, pe încetul să umble la
biserica noastră şi să dea în legea noastră. Alexandru Paşchevici şi-a măritat fata
după un fecior de al lui Vasile a Gaşiţei, care era poliţai în Cernăuţi, iar Robert
Bobinschi a luat în căsătorie pe sora lui Ion Gorda. Robert Bobinschi s-a făcut
cismar ca şi tatăl său, dar el a lepădat straiele nemţeşti şi umbla ţărăneşte.
Adepţii lui Moise şi-au păstrat credinţa şi portul, atâta că au învăţat şi ei
să vorbească moldoveneşte. Totuşi a fost un caz de rătăcire şi în rândul lor,
despre care se va povesti în altă parte, Toţi aceştia aveau dugheană ori cârciumă.
Unul avea moară, altul era cojocar, unul era poştaş şi unul era sticlar. Chiar şi
aceştia din urmă mai ţineau câte o mică prăvălie.
Se pare că Maier Marcus era cel mai înstărit. El ţinea ratoşul cel mare din
sat, de lângă poarta ţarinei. La dânsul se strângea lumea în zilele de duminici şi
sărbători.
Alte cârciume din sat, cu bun vad, erau la Iosub, la Bendik, la Moişi, la
Gordeni şi au mai fost şi altele prin alte coturi ale satului. După cât se poate
46
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
vedea, volocenii aveau destule cârciume unde să-şi cheltuiască banii, să-şi
irosească vremea şi sănătatea şi unde să-şi întunece mintea şi să-şi piardă
sufletul, ba nu odată şi averea.
Până la începutul primului război mondial, în satul nostru era numai o
singură dugheană românească, aceea a lui Spiridon Porfirean, După o bucată de
vreme, când s-a mai prins a parale, Spiridon Porfirean a deschis şi crâşmă în faţa
căreia a aşezat o firmă mare pe care scria Restaurant Naţional .
Pe firmă, a pus să i se zugrăvească un român îmbrăcat naţional, ţinând în
mână un steag tricolori. Dacă ne gândim la semnificaţia acestei firme şi la
vremea când a fost ea zugrăvită, trebuie să înţelegem că volocenii au fost şi
patrioţi înflăcăraţi. În acel timp, Voloca făcea parte din imperiul Austro-Ungar.
Frumoasă pildă de românism şi patriotism s-a putut constata şi cu ocazia
constatării activităţii din sânul societăţii Arcaşul. Aici au activat şi luptat la
menţinerea conştiinţei naţionale câţiva intelectuali de frunte şi mulţi feciori şi
gospodari din satul Voloca.
La crâşma lui Porfirean nu prea veneau mulţi oameni; doar o parte din
învăţători, uneori preotul sau jandarmii şi încă vreo câţiva gospodari şi flăcăi
membri în societatea Arcaşul.
Ceilalţi tot la Marcus Maier şi la confraţii lui trăgeau. Oamenii spuneau că
la Porfirean, holerca nu este aşa tare ca la Marcus, ori la Iosef Singer.
Cine ştie, poate că el o mai înmulţea ca să facă parale. Oricum ,
concurenţa era mare şi Porfirean lupta din greu ca să se poată menţine la
suprafaţă. Până la urmă, i-a venit ideea să-şi cumpere un gramofon, cu care să
atragă lumea. Rezultatul a fost bun, pentru că de la o vreme au început şi la
crâşma lui să vină oameni mai mulţi. De băut, a băut cine a vrut, dar gramofonul
le plăcea la toţi şi mai mult de dragul cântecelor se adunau acolo.
După primul război mondial, în împrejurări mai prielnice, Spiridon
Porfirean a construit o moară în asociaţie cu Gheorghe Salahor, lângă podul
Olicichii . După un timp, Gheorghe Salahor a ieşit din asociaţie, astfel că
Porfirean a rămas proprietar al întregii mori. Cu morăritul, spera Porfirean să
câştige bani frumoşi. Gândul i s-ar fi împlinit, deoarece volocenii, ca buni
români, în majoritatea lor, l-ar fi sprijinit. Hiba era că motorul lui Porfirean avea
prea puţini cai putere şi nu trăgea bine. Cu alte cuvinte, motorul era slab şi ar fi
fost potrivit să macine crupe şi urluială, dar nu şi făină pentru mămăligă. La
crupe şi urluială piatra se învârte mai sus şi merge mai uşor pentru că se duruie
pe grăunţe ca pe rulmenţi şi despică boabele în patru sau în opt. La făină, piatra
trebuie lăsată mai jos, dar atunci piatra umblă mai strâns şi deci mai greu. Aşa se
explică motivul pentru care la moara lui Porfirean nu se putea face făină
mărunta de mămăligă. El ţinea piatra cam sus, ca să meargă motorul mai uşor, să
nu se oprească.
47
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
48
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
mai mare înălţime şi cu cât înaintează spre răsărit, spinarea se lăţeşte şi pierde
din înălţime, până dispare cu cît înaintează spre răsărit, până în părăul amintit
mai sus. Pe acest deal, a fost adusă din Cozmin bisericuţa cea veche. Tot aici a
fost şi primul cimitir al satului, situat în partea de răsărit a bisericii de acum,
peste tolocuţă. Când acest cimitir s-a umplut, volocenii au deschis alt cimitir
spre apus de biserică, mai exact, spre chindie, în dealul Şpachiului. Acestui
cimitir i-au zis, ”Cimitirul cel nou”. Era un loc frumos şi foarte potrivit pentru
acest scop. Dar anii trec şi odată cu ei sporeşte şi nu-mărul morţilor. A venit
vremea să se învechească şi cimitirul cel nou, aşa că şi acesta a trebuit să fie
închis şi să se deschidă al treilea cimitir, mai la răsărit de primul, considerat cel
mai vechi din sat.
Voloca are o populaţie destul de numeroasă care a crescut cu trecerea
timpului
Pe la începutul secolului XX, satul avea cam 1250 de gospodării. Când
populaţia din centru s-a îndesit, mulţi voloceni şi-au întemeiat gospodării în
cătunul Hruşăuţi şi apoi în Horodiştea, ambele situate în partea de răsărit a
satului; ultimul ceva mai spre amiază.
În amintirile sale, Ion Salahor apreciază că în Hruşăuţi se aflau, mai de
mult, cam 250 de gospodării, iar în Horodiştea cam 200 de gospodării. Aceste
coturi erau cam izolate şi departe de sat şi nu aveau şcoală şi biserică. Cam prin
1930, sau ceva mai târziu, şcoală s-a făcut în Hruşăuţi şi este şi acum, dar
biserică nu s-a mai făcut din cauza evenimentelor care au urmat după 1940. În
proiect, era prevăzut să se facă şi biserică şi se pare că i s-au pus şi fundaţiile,
dar aşa a rămas până în zilele noastre. Ocupaţia sovietică a schimbat total
situaţia de acolo.
Potrivit datelor din anuarul mitropoliei Bucovinei pe anul 1937, în Voloca
se aflau atunci 1132 de familii cu 4263 suflete.
În anul 1943, populaţia Volocii număra 1345 de familii, dar numai cu
3940 de suflete, după cum susţine Nicolai Manoilă.
Am afirmat în altă parte că în sat trăiau câteva familii mai înstărite cu
pământ mai mult şi bun. Dintre aceşti gospodari fruntaşi, cei mai mulţi se aflau
pe valea Clipănei. Ei constituiau fruntea satului, cu gospodăriile cele mai
arătoase şi mai pline. Tot din rândul acestor gospodari se alegeau şi primarii
satului. De altfel, gospodari buni şi avuţi erau şi pe valea Gropanei, dar nu aşa
mulţi. La fel, primari au fost aleşi şi din rândul acestora :Toader Bojăscu, Pr.
Popovici, Mitrucă a Malinţei, Nicuţă a Guţoaie şi alţii.
Pe partea Gropanei era un deal pe care oamenii noştri l-au denumit
Caliceanca. Pe aici trăiau mulţi oameni săraci, cu pământ puţin şi slab. Unii
aveau doar câteva prăjini de pământ şi o casă destul de sărăcuţă. Cred că acestei
părţi de sat i s-a dat numele de Caliceanca de la sărăcia care domnea acolo, locul
caliciei si sărăciei.
49
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
50
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
51
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
mers vestea de lucrători cinstiţi şi în felul acesta şi-au asigurat un nume bun.
Când se apucă să lucreze ceva, ori să meşterească un obiect mai de seamă,
totdeauna chibzuieşte mult, îşi face socoteala cum trebuie să iasă lucrul, ca să nu
strice materialul. Pe mulţi dintre ei i-am văzut lucrând şi am observat atenţia,
migala şi dragostea cu care lucrau. Încă ceva: în timp ce lucrau, ei cântau vreun
cântec ori fluierau vreo melodie. Obiceiul lor era de a-şi însoţi lucrul cu cântare.
Fiinţa lor părea că se contopeşte în unele momente cu lucrul din mâna lor. Cel
mai neînsemnat obiect trebuia să iasă frumos: netezit, lustruit, cu desene făcute
cu sârmă înroşită în foc (juvală) sau încrustat cu cuţitaşul.
Când, în sfârşit, lucrul era gata, meşterul îl mai privea, pe-o parte şi pe
alta, îl admira şi-l mângâia cu privirea şi cu mâna, de parcă ar fi fost o fiinţă vie,
dragă lui. Respira uşurat şi mulţumit, apoi îl punea deoparte. Acum lucrul era
gata şi meşterul simţea bucuria lucrului împlinit şi făcut după dorinţa inimii sale.
Fără să-şi dea seama, el era un creator de artă, ce-i drept modest şi anonim dar
totuşi un artist.
Când era vorba de construit case, tot volocenii erau aceia care se
pricepeau în cel mai înalt grad să facă treaba aceasta. Se ştia şi în satele vecine
că numai în Voloca se puteau găsi cei mai buni meşteri la clăditul caselor sau la
drăniţitul lor. În acelaşi sens se pronunţă şi consăteanul nostru Ioan Salahor, că
nimeni nu drăniţea mai bine şi mai frumos decât meşterii din satul nostru, care
erau foarte căutaţi de oamenii de prin satele vecine, şi de prin alte locuri mai
îndepărtate.
Pentru a ilustra mai bine trăsăturile fireşti ale voloceanului, este nevoie să
arătăm dragostea de muncă şi de creaţie şi a femeii volocene. De la început se
poate afirma că, şi femeia din Voloca a fost la înălţimea bărbatului ei, şi nu
odată poate că l-a întrecut în fineţe şi gingăşie. Oricum, dacă este vorba de artă,
femeia n-a fost cu nimic mai prejos decât bărbatul ei. Au fost cazuri când ambii
soţi au lucrat cu multă măiestrie tot ce le-a trebuit în casa lor. Convieţuind într-o
armonie perfectă şi-au construit şi apoi şi-au îmbrăcat casa numai cu lucruri
făcute de mâna lor. Bărbatul, îndrăgostit de muncă, dar şi de soţia lui şi totodată
inspirat de ea, a lucrat totul de dragul soţiei. La rândul ei, soţia s-a străduit să-i
dăruiască bărbatului iubit toate bucuriile şi satisfacţiile, împodobind interiorul
casei cu lucruri făcute de mâna ei, de-o frumuseţe cu adevărat artistică. Dar ea
nu s-a mărginit numai la atâta; l-a îmbrăcat şi pe bărbat frumos şi pe copii,
având grijă să se gătească şi pe sine casă placă soţului, dar şi la lume.
Zestrea unei mirese ori a unei neveste cuprindea multe lucruri de
adevărată artă. Gospodina mai avea grijă să-l ajute pe soţ şi la întreţinerea
familiei precum şi la cheltuielile gospodăreşti, vânzând o parte din lucrurile
produse de ea.
În târg, pe piaţă, pânza cea mai bine albită, cămăşile cu altiţe cele mai
frumoase, traistele şi catrinţele cele mai mândre precum şi brâele ori frânghiile
52
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
alese cu florile şi modelele mai plăcute, se găseau numai la femeile din Voloca.
Tot ele aduceau de vânzare sumane negre ori albe, din pănura cea mai bună.
Repet, pânză de in şi de fuior, ţesută atât de bine şi de frumos albită ca la noi, nu
se găsea la femeile din alte sate. Era de o calitate excepţională şi se vindea
totdeauna cu un preţ bun. Măsurătoarea la vânzare se făcea cu cotul mâinii.
Scorţarele şi lăicerele din Voloca îşi aveau faima lor renumită, fiind foarte
plăcute la vedere, prin modelele lor interesante. De aceea erau mult mai căutate
pe piaţă, însă se găseau mai rar de vânzare.
În timpurile mai vechi, lâna pentru scorţare se fărbuia (colora) cu culori
pregătite din diferite plante, flori sau coji de arbori. Aceste culori naturale erau
foarte durabile. Mi-a fost dat să văd un covor din acelea care avea peste 100 de
ani.
Femeile mai ţeseau ţoluri de lână sau de cânepă, saci, apoi ştergare şi
minişterguri, toate folositoare în gospodărie sau bune de vânzare. În toate aceste
lucruri femeia voloceană îşi arăta priceperea, vrednicia, hărnicia şi dragostea de
frumos. Alături de bărbatul ei muncea cu râvnă să dea şi dânsa lucruri bune şi
frumoase. Tot în Voloca erau unele femei mai bătrâne care coseau cămăşi,
frumoase, iar altele ştiau să închistrească (încondeieze) ouă cu o măiestrie de
neegalat. Dar în ce nu se pricepea femeia voloceană? În toate era meşteră şi
pricepută. De aceea mulţi cuciureni, corovieni, ciahoreni şi feciori din alte sate
veneau în Voloca să-şi caute fete să se căsătorească cu ele. Nu-i vorbă erau şi
frumoase! Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să mai adaug că în Voloca
se găseau şi muzicanţi foarte buni, de elită am putea spune. Când se făceau
hramuri sau nunţi, în satele vecine, oamenii de acolo angajau scripcari şi
ţâmbalari din Voloca. Amintim pe câţiva scripcari: Nistor a lui Andrieş, apoi
tatăl său, un altul a fost Ionică a lui Todirică Rahovei , apoi feciorul său Nistor a
lui Ionică Todirică, Petrea Ţiganul, Cocea Ion şi alţii. Tot în Voloca erau şi
sumănari foarte buni. De asemeni, opincarii cei mai căutaţi tot la noi în sat se
găseau. Vestit la vremea sa, până la primul război mondial a fost Matrucă a
Ţâmbalarului. Feciorii săi Nicolai şi Toader i-au continuat meseria cu aceeaşi
pricepere şi acelaşi talent. Pe aceşti doi meşteri din urmă, i-am cunoscut bine
fiind vecini cu mine. Adeseori îi priveam cum îngruzeau ei opincile; atâta
chiteau şi le suceau în mână şi le lucrau cu atâta măiestrie încât ieşeau ca nişte
bijuterii. Aveau o formă şi o simetrie perfectă. Ţi-era mai mare dragul să le
priveşti. Puteau face opinci cu un creţ, dar şi cu doi creţi. Acestea din urmă erau
mai de preţ. Nu am văzut opinci mai frumos îngruzite decât cele ieşite din mâna
lor. Într-adevăr, nu mi-a fost dat să văd asemenea lucru nici pe la muzee şi nici
pe scenele teatrelor cu ocazia serbărilor populare, date de solişti vocali sau
dansatori.
Volocenii erau buni nu numai la lucru, dar şi la cântat şi jucat. Omul isteţ
la toate-i priceput. Ştiau să cânte din fluier, fluieraş, drâmbă, frunză, telincă, din
53
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
54
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
55
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Încă din vremi îndepărtate, satul era condus de un vornic sau primar. El
era şeful suprem al comunei şi avea puteri foarte largi. Toată gospodăria
comunei era în sarcina sa.
Cu timpul, înmulţindu-se atribuţiile vornicului şi neputând face faţă la
toate, s-a mai înfiinţat funcţia de baivornic sau ajutor de primar. În treburile
obşteşti mai importante, vornicul era ajutat de un consiliu comunal. Consilierii
era nişte sfetnici cu care se sfătuia şi hotăra ce trebuia de făcut.
Atât vornicul cât şi consilierii erau aleşi de către sătenii majori. În
timpurile mai vechi, majoratul se acorda la 24 de ani.
După 1923, majoratul s-a acordat la vârsta de 21 de ani. Femeile nu
participau la alegeri, ele neavând drept de vot.
Vornicul purta pecetea la el, în pungă, la curea. Dacă nu ştia să se
iscălească, se folosea de parafă sau punea degetul. Cât despre consilieri şi săteni,
56
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
57
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
58
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
alegeau câţiva oameni mai bătrâni şi buni gospodari, cam din fiecare colţ al
satului câte unul, şi aceştia se sfătuiau între ei cam cine ar fi bun să fie propus de
vornic. După ce cădeau la învoială, ieşeau în pragul canţalariei şi de acolo cu
glas tare, întrebau mulţimea adunată din faţa primăriei dacă cutare gospodar este
bun de vornic. Dacă era pe placul oamenilor şi inspira încredere, ei strigau că
este bun, exclamând de trei ori “URA” şi ridicau pălăriile sau căciulile în sus.
Dacă acesta nu era pe placul mulţimii, atunci se propunea un alt gospodar,
care era ales cu aceeaşi procedură, adică prin aclamaţie.
În ce priveşte comunicările şi anunţurile publice, primarul se folosea de
un străjer care umbla prin sat şi striga pe la răspântii ca să se adune oameni, spre
a li se face cunoscute anumite dispoziţii sau ordine. Cu strigatul pe la răspântii
nu se obţineau rezultate prea bune, pentru că vocea străjerului era auzită de
puţini. În această situaţie se întâmpla că unii din oameni nu puteau lua
cunoştinţă despre acele comunicări. De aceea, unul mai dezgheţat a venit cu
propunerea ca să i se dea străjerului o tobă în care să bată pe la crucile
drumurilor, la horă, prin coturi, unde erau casele dese şi în felul acesta oamenii
se vor aduna, şi străjerul le va putea comunica dispoziţiile şi hotărârile
primarului. Acestea erau mai mult anunţuri şi convocări spuse de străjer în
rezumat. După ce termina cu anunţul pleca într-un alt loc şi iarăşi bătea toba ca
să adune oamenii. Aşa cutreiera străjerul tot satul cu toba în spate. Oamenii care
auzeau cele spuse de străjeri le transmiteau şi ei la alţii.
După ce ştiinţa de carte s-a răspândit în rândul sătenilor, s-au folosit
anunţurile scrise şi afişate la primărie, la şcoală, la biserică, la cooperativă, pe la
societăţile culturale sau în alte locuri unde se adunau oameni. Dispoziţiile date
de primărie şi afişate în anumite locuri se refereau la gospodăria comunală,
reparaţii de drumuri, construcţii de poduri sau convocări la şedinţă.
Cu ocazia anunţurilor şi comunicărilor urgente şi de mare importanţă, se
folosea un procedeu cu totul deosebit; se trăgeau clopotele. Aşa s-a întâmplat în
anul 1914, când a început primul război mondial.
Acest procedeu mai era îngăduit şi în caz de incendii mari, când se
aprindeau mai multe case, ori era în primejdie biserica. De asemeni, acest
procedeu mai era folosit în caz de calamităţi. În cazuri obişnuite nu se folosea
acest procedeu.
În zilele noastre, o cale rapidă de anunţare a publicului o constituie
radioul şi televiziunea. Cu ajutorul staţiilor de radioficare, al presei locale şi
centrale şi al afişajului public se pot difuza diferite hotărâri, decizii şi
comunicări urgente.
59
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
60
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
61
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Voloca, s-a produs între anii 1920-1930. Funcţionarii statului au trebuit să înveţe
limba română, actele se redactau în limba română, prin localuri se vorbea
româneşte şi în armată la fel. Datorită procesului de curăţire a limbii de elemente
străine, ea a luat înfăţişarea limbii române care se vorbea pe tot teritoriul ţării.
La aceasta au contribuit şi ziarele şi cărţile care se publicau în româneşte.
Între anii 1930-1940 procesul de purificare al limbii române a fost dus
până la desăvârşire. De acum limba ce se vorbea în Voloca sau mai bine zis
graiul volocenilor era foarte apropiat de al celorlalţi români, de limba
românească adevărată care era înţeleasă pe tot teritoriul României.
După cel de-al doilea război mondial, situaţia s-a schimbat din nou şi
graiul din Voloca s-a resimţit puternic influenţat , de această dată de limba rusă
şi mai puţin de limba ucraineană. Cine merge acuma în sat, mă refer la volocenii
din România, aceştia pot uşor observa că graiul volocenilor s-a schimbat mult şi
s-a împestriţat cu vorbe ruseşti. Mai ales tineretul foloseşte un vocabular
amestecat cu multe cuvinte şi chiar expresii întregi luate din limba rusă.
Influenţa rusească de acuma este cu mult mai puternică decât cea germană
de odinioară. Şi ea pătrunde pe cale administrativă, prin şcoală, prin armată,
prin lucrătorii de la fabrici, unde sunt angajaţi şi mulţi voloceni, prin publicaţii,
ziare şi cărţi ruseşti, prin radio şi televiziune, etc. În orice local, birou, gară,
spital, în troleibuz sau în piaţă, se vorbeşte numai ruseşte sau ucraineşte aşa că
voloceanul este obligat să înveţe limba statului care se vorbeşte pretutindeni în
dauna limbii române. Influenţa rusească de acuma este mai puternică fiind
organizată şi susţinută cu scop voit de a-i înstrăina pe români şi a-i determina sa
părăsească limba românească. De altfel lor nici nu li se spune români, ci
moldoveni. La şcoală se vorbeşte ruseşte, la armată la fel, la fabrică de asemeni
ruseşte, şi oriunde ai merge şi încotro te-ai întoarce, se vorbeşte numai ruseşte.
Cine nu cunoaşte limba rusă, trebuie să-şi ia tălmaci, altfel nu poate face nimic.
Numai acasă şi prin sat se aude graiul volocean, dar nici acesta nu e aşa de
frumos şi de curat ca altădată. Când iese din sat şi merge la oraş, voloceanul
trebuie să folosească limba rusă sau ucraineană. Această situaţie are o
covârşitoare influenţă asupra graiului său.
Graiul volocean mai cuprinde şi unele cuvinte de origine maghiară.
Aceste cuvinte au pătruns în graiul volocean prin maramureşenii care au venit şi
s-au stabilit în sat, amestecându-se cu locuitorii de baştină. Această influenţăeste
mai veche, dar cu războiul (este vorba de primul război mondial) mulţi
bucovineni au făcut armata prin Ardeal, prin Ungaria sau prin unităţi militare
ungureşti, învăţând cu această ocazie câteva cuvinte ungureşti şi în felul acesta
s-au introdus unele cuvinte ungureşti în graiul volocean. În general, influenţa
maghiară asupra limbii vorbite în sat a fost de mică importanţă şi a fost prea
puţin simţită, măcar că, în timpul războiului, au staţionat în sat şi trupe
62
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
63
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
64
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
65
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
La început, pe când încă nu era bumbac, fuiorul tors era urzit ( pregătit
pentru urzeală), iar câlţii se torceau pentru bătătură. Din urzeala de fuior bătută
cu tort de câlţ, ieşea o pânză cam groasă şi gălbuie. Dar, înainte de a fi dată la
ţesut, cânepa toarsă era răşchirată de pe fuse pe răşchior şi se făcea calupuri.
Aceste calupuri trebuiau zolite de mai multe ori ca să se cureţe şi să se zolească.
Lucrul acesta se făcea cam prin postul mare.
După ce s-a terminat cu zolitul, calupurile se puneau pe vârtelniţă şi se
depănau în gheme. Ghemele de fuior se urzeau, iar cele de câlţi erau făcute ţevi
pentru bătătură. De pe urzitoare, tortul era învălit pe sul şi ca să nu se
încâlcească, se puneau vergele. Celălalt capăt al tortului era nividit prin iţe şi
prin spată, şi apoi legat cu sulul de lângă natră. Pânza se ţesea cu ajutorul
stativelor.
Ca să nu se scămoşeze, urzala prin frecarea cu dinţii de la spată, şi să nu
se rupă, ea era unsă cu un fel de pastă din mămăligă, numită majă. Pânza astfel
făcută se numea “pânză de-a nostru”, adică ţesută în întregime din material de-al
nostru, spre deosebire de pânza de mai târziu care se ţesea cu urzală de bumbac
importat din Canada şi bătută cu fuior de-al nostru din cânepă. Această pânză cu
urzală de bumbac era mai fină şi mai albă.
Pânza cea de demult se ţesea numai cu de-a nostru. Din ea făcea
gospodina cămăşi, ismene şi tot ce-i trebuia în casă şi pentru sine, pentru bărbat
şi pentru copii.
Din aceeaşi urzală, dar bătută ceva mai groasă, se puteau ţese ştergare şi
saci; dacă bătătura era din buci, atunci se puteau ţese ţoluri de aşternut. La fel se
ţeseau şi lăicerele simple, decât că gospodina bătea vârstat, când bătătură albă,
când colorată în negru.
După ce era scoasă din stative, pânza era tăiată în bucăţi de câte 12-13
metri şi se da la ghilit ( înălbit). Ţesutul se făcea cam primăvara, iar ghilitul
vara. Ghilitul consta la noi, în zbaterea pânzei în apă, într-un ciubăr şi aşternerea
ei pe iarbă la soare. Nu era lăsată să se usuce, când era încă puţin jilavă, trebuia
strânsă şi zbătută din nou în ciubărul cu apă încălzită la soare, şi apoi iarăşi
întinsă pe iarbă. Aşa se proceda toată ziua.
După vreo trei săptămâni de ghilit, pânza se înălbea şi se făcea curată şi
bună de lucrat. Gospodina îndoia şi întindea pânza foarte bine, făcând-o vălătuc.
Pânza era îndoită în două ca să nu iasă vălătucurile prea lungi. În forma asta se
păstra în ladă.
În timpurile vechi, lumea purta numai pânză de-a nostru. Pe la începutul
sec XX, unele femei mai bogate, au început să facă şi pânză şi cu urzală de
bumbac. Cu trecerea timpului, această pânză s-a generalizat şi nu mai făcea
nimeni cămăşi din pânză de-a nostru. Poate, doar cei foarte săraci; apoi a ieşit cu
totul după 1920.
67
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
68
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
69
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
încins, ori pungi. Mai era odată, în sat la noi, un om care făcea calaveri frumoşi.
Aceştia au ieşit din uz; nu se mai purtau după primul război mondial.
Nicolai a lui Matrucă a Ţâmbălarului şi mai ales Traian a Spătarului s-au
apucat să facă inele, cercei, cuţite cu prăsele de lemn ori de os. Lucrul lor nu era
tocmai de artă, fiind începători şi cu scule cam primitive. Totuşi lucrul lor era
apreciat în sat, fiind ieftin, la îndemână şi chiar pe gustul clienţilor, care nici el
nu era prea dezvoltat în acea vreme.
Procopie a lui Nica şi Alexa Melniciuc, băieţi din sat, lucrau şi ei fierul,
făcând multe scule necesare gospodăriei, reparând pluguri, legând căruţe,
încălţând roţi, etc.
În trecutul îndepărtat, viaţa oamenilor a fost simplă, precum simple erau şi
uneltele lor. De aceea, nici produsul muncii lor nu putea să fie decât tot simplu.
În afară de aceasta, prea adesea erau hărţuiţi de năvăliri şi de războaie, aşa că nu
aveau la îndemână prea mult timp să se gândească la găteli. Totul era să-şi apere
viaţa, familia şi bunurile pe care le aveau. Traiul era foarte nesigur.
Treapta de dezvoltare pe care se aflau atunci volocenii şi greutăţile ce le
stăteau în cale, nu le îngăduiau mai mult. Lucrul de pe lângă casă, ori de la
câmp, se făcea în fugă, rudimentar.
Abia în timpurile mai noi, când viaţa le-a devenit mai sigură şi mai
uşoară, lucrul s-a făcut mai cu chiteală. Atunci au avut posibilitate şi răgazul
necesar să ca să-şi îmbunătăţească uneltele, să le facă mai sprintene, mai bune,
adeseori lucrate artistic cu cioplituri, crestături şi încrustări frumoase. Aşa erau
de pildă cosiile, furcile de tors şi altele. În acea vreme de linişte, au apărut şi
meşteri renumiţi, stoleri, dulgheri, constructori de case, rotari, dogari, blehari,
care au venit să completeze numărul celorlalţi meşteri din sat, cum erau meşterii
de unelte casnice, cojocarii, sumanarii, ciobotarii.
În unele cazuri, lucrurile acestor meşteri erau atât de bine şi de frumos
lucrate, încât puteau constitui adevărate obiecte de artă. S-ar putea da ca
exemplu corzile din casă, blindarele, cuierele, linguri, polonice. Cu timpul,
îmbrăcămintea a devenit nu numai un obiect de strictă necesitate, cum era la
începuturile sale, ci a devenit şi un articol de podoabă. Între acestea putem
număra cămăşile, catrinţele, bundele şi cojoacele fetelor şi nevestelor, cusute ori
brodate cu flori în culori vii, fie cu mătase sau mărgele cu o măiestrie de
neegalat. Toate aceste podoabe, când au apărut, au fost semnul liniştii şi
bunăstării. În asemenea împrejurări favorabile, omul are vreme să se gândească
şi la frumos. Atunci sunt şi clienţi amatori pentru aceste mândreţuri precum şi
meşteri dispuşi să le facă.
Lucrurile ieşite din mâna volocenilor au fost întotdeauna
bineconfecţionate, frumoase şi trainice încât le-a mers vestea şi prin satele
vecine. Aşa erau cusăturile, broderiile, ţesăturile, alesăturile şi împletiturile lor.
70
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Casele din vechime locuite de strămoşii noştri erau simple bordeie faţă de
cele de acum. Erau mici şi scunde, lucrate rudimentar din lemn cu o singură
încăpere şi poate o tindă mică.
Vara, traiul era mai uşor şi viaţa se petrecea mai mult pe afară, la lucru, la
vânat şi chiar pentru odihnă. Iarna era însă mai greu. Toţi câţi alcătuiau familia
se îngrămădeau în bordei pentru a se adăposti de frig şi noaptea pentru somn.
71
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Trebuia de făcut foc şi pentru aceasta s-a făcut o vatră lângă un perete lăsând şi
o gaură pentru ca să iasă fumul. La acest foc, se încălzeau, îşi uscau
îmbrăcămintea udă şi la el găteau mâncarea. Ca să fie copiii feriţi de foc, vatra
au început s-o facă mai înaltă. I-au făcut un horn unde să se strângă fumul şi o
cahlă prin care fumul din horn să iasă afară. Multă vreme casele din vechime au
avut doar vatră, un horn şi cahlă.
Dându-şi seama că hornul se încălzeşte de la focul din vatră, au făcut un
spatele hornului o ridicătură mai înaltă, din pământ, loc bun pentru copii şi
bătrâni sau bolnavi să stea mai la cald. Aşa s-a născut cuptorul. După mulţi ani
ai căror număr nu se ştie, i-a venit un gând omului că ar fi bine să lase sub
cuptor un gol, ca să se poată face foc şi acolo. A fost şi aceasta o mare
descoperire pentru că acuma se încălzea toată suprafaţa cuptorului. Se făcea mai
cald un casă şi copiii erau mai feriţi de frig şi răceală.
De unde până acum omul cocea doar o pâine în vatră, sau o turtă, ce-i
ţinea numai pe o zi, s-a gândit să înfierbânte cuptorul şi să facă mai multe turte
deodată, pentru mai multe zile. Aceasta o fost o mare descoperire pentru acea
vreme.
De lemne nu era greu, că pădurile erau multe şi mari, iar satul se afla la
marginea pădurii. Lumea era puţină şi satele rare pe acea vreme şi se credea că
pădurile nu au capăt şi sfârşit. Mai greu era de aprins focul, deoarece nu existau
chibrituri, brichete sau alte îndemnări de a obţine o flacără de la care să aprinzi
focul. De aceea focul se păstra nestins, cu jar sub spuză sau tăciuni aprinşi. Dacă
totuşi se stingea, omul mergea la cine ştie ce depărtare să găsească un vecin de
la care să împrumute foc- câţiva cărbuni aprinşi sau un tăciune aprins un care
sufla până acasă ca să nu se stingă. Altă cale de a aprinde focul, o avea omul,
frecând două lemne uscate până se înfierbântau tare şi începeau să se aprindă. În
acest chip focul se obţinea cu grea trudă şi mare zăbavă.
Când s-a văzut un mână cu un amnar, o cremene şi o iască cu care să
poată aprinde focul, făcuse un mare salt spre civilizaţie şi progres. De bună
seamă că până aici i-au trebuit mulţi ani. Poate că odată a izbit cu toporul de o
piatră din greşeală şi a observat că a sărit o scânteie. A tresărit poate de emoţie,
poate de bucurie şi s-a gândit cum să folosească acea scânteie ca să capete foc.
Multă vreme s-o fi gândit, s-o fi întrebat în mintea lui ce ar putea să găsească
potrivit care să se aprindă uşor de la o scânteie sau două. O fi încercat poate
nişte iarbă uscată, frunze uscate sau coji de copaci şi după multe nereuşite a
ajuns şi la iască pe care tot pe copaci a zărit-o. Mare i-a fost bucuria când şi-a
dat seama că poate să facă focul oricând dacă are amnar, cremene şi iască.
Este drept că focul s-ar fi putut aprinde şi de la soare cu o lentilă, dar de
unde să-şi procure omul aşa ceva? Şi acestea lipseau pe atunci. Întrucât focul se
aprindea greu şi cum lemnele erau din belşug, focul ardea mereu un vatră.
72
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
73
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Dar i-a venit în cap unui om mai deştept, ideea c-ar fi mai bine să se facă
opaiţele din bleah (tablă), ca să nu se spargă în cădere. Ideea fiind bună, a fost
pusă în practică şi preluată şi de alţii. Aşa am ajuns la opaiţul de bleah, care era
ceva mai mare, dar mult mai solid ( tare). Acesta nu numai că nu se sfărma în
cădere, dar dădea şi o lumină ceva mai mare. Când oamenii şi-au dat seama că
opaiţele de bleah sunt mai bune, le-a părăsit pe cele de sticlă. La începutul
secolului XX, în multe case şi-au făcut apariţia opaiţele de bleah. În casele
oamenilor mai înstăriţi erau numai opaiţe de acestea. Adaug că ele aveau şi o
tortiţă şi fitil mai gros, de unde venea şi flacăra mai mare.
Poate că tot pe la începutul acestui secol să-şi fi făcut apariţia şi lampa cu
petrol, dar aşa ceva dacă era la popa ori la directorul şcolii. Pe la gospodari, încă
nu se vedea aşa ceva. Domnii aveau mai mulţi bani şi puteau să-şi cumpere acest
obiect de lux, nu şi ţăranii care nu aveau griţari pentru aşa ceva.
În casă la noi, am apucat să văd ultimele zile ale opaiţului de sticlă şi viaţa
opaiţului de bleah, până după primul război mondial. Ştiu că era mare lipsă de
naft, de sare şi de sârnice şi făceam mare economie stând în casă, de multe ori pe
întuneric, încăperea fiind luminată de vreo rază de lumină ce străbătea de la
focul din şparhat sau din vatră. Dar mamele noastre şi bunicile torceau destul de
bine şi mult la această lumină palidă, pe când noi, copiii, mai dormeam în
aşternut, pe vatră sau pe cuptor. Când ne trezeam, fusul era plin de tort.
După război, au început şi dintre oamenii mai înstăriţi să-şi cumpere
lampă, şi aşa, în acelaşi timp , au convieţuit opaiţele cu lămpile cam un deceniu
până ce au dispărut şi aceste opaiţe de bleah, pentru că oamenii şi-au dat seama
că şi lampa nu mai este un obiect de lux, ci un lucru de strictă necesitate. Aşa se
face progresul.
Nici aceste lămpi n-au rămas în forma lor primitivă, ci s-au mărit, s-au
perfecţionat, s-au făcut mai frumoase şi mai luminoase. De acum ele erau intrate
pe la toate casele.
Dar legile progresului îşi urmează cursul şi cum toate trec şi se schimbă
(prefac), a venit şi vremea acestor lămpi să fie înlocuite cu becul electric.
74
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
75
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Într-o fază mai nouă a apărut şi patul din patru stâlpi (ţăruşi), două chingi
şi peste ele lemne mai lungi. Tot pe atunci poate apare vatra şi cu ea amnarul,
cremenea şi iasca.
Aşezarea omenească era efemeră, stabilitatea nesigură, construcţiile încă
şubrede. De altfel nici nu putea să fie altfel şi de-ar fi fost posibil, n-ar fi fost de
folos în acele vremuri tulburi, nesigure din cauza luptelor neîntrerupte cu tătarii,
turcii, polonii şi cazacii. Pe acea vreme satul era în Cozmin, locuit numai de
băştinaşi moldoveni.
Atacurile, incursiunile vrăjmaşe şi năvălirile erau dese şi se soldau cu
răpiri, omoruri, jafuri şi incendieri. Când era semnalată vreo primejdie, bieţii
oameni apucau spre codri şi spre munţi. Când se reîntorceau la vetrele lor, nu
găseau nimic. Totul era devastat, ars, distrus şi trebuiau să-şi refacă din nou
casele, gospodăriile. Câte odată, locuitorii satului distrus nici nu se mai
întorceau la vechea vatră, ci-şi căutau vreo altă aşezare, într-un loc mai ferit, mai
bine adăpostit şi eventual mai uşor de apărat.
Dacă urma o nouă perioadă de linişte mai îndelungată, oamenii îşi
construiau locuinţe mai mari şi mai trainice. În loc de bordeie, oamenii mai
înstăriţi, mai pricepuţi şi mai în putere îşi construiau nişte locuinţe mai bune,
care se puteau numi de acum case. Acestea erau mai îngrijit lucrate, mai frumos
cioplite şi poate cu unele ornamente. Unele case aveau tot o încăpere şi o tindă,
dar altele, mai puţine, aveau două încăperi şi o tindă. Creştea numărul
membrilor de familie şi posibilităţile de câştig. Omul mai făcea pe lângă casă
vreun adăpost pentru păsări sau animale mai mari. De aici necesitatea de a
construi un coteţ, un ocol sau un grajd. Cred că primele vietăţi de lângă casa
omului au fost găinile, vreun purcel, un câine, poate o vacă sau un cal. Toate
aceste animale trebuiau bine adăpostite şi ferite, pentru că altfel ar fi fost uşor
atacate de lupi, vulpi şi alte animale sălbatice. Dar ele mai trebuiau ferite şi
păzite şi din cauza răufăcătorilor. De aceea omului i-a venit în gând buna idee de
a-şi împrejmui casa cu un gard, măcar din nişte mărăcini.
Astfel, încetul cu încetul, omul şi-a mărit şi consolidat gospodăria. Acest
progres nu se făcea atât de repede, cum s-ar putea face astăzi. Lucrul mergea
greu şi încet şi o schimbare neînsemnată necesita multe decenii, o viaţă de om.
Când vreunul mai isteţ reuşea să facă ceva nou alţii căutau să-l imite şi
aşa oamenii învăţau unii de la alţii să-şi alcătuiască o aşezare (gospodărie) din ce
în ce mai bună.
După trecere de mulţi ani, nu numai casele erau mai arătoase dar şi
grajdul era lucrat mai bine. Omul şi-a mai făcut o şandrama unde să-şi ţină
uneltele sale de lucru ori alte obiecte. Şi-a mai construit şi o şopră, nişte coteţe
mai bune pentru găini sau porci şi chiar o butcă pentru câine.
76
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Dacă apa era prea departe de casă, cu vremea i-a venit în gând să-şi sape o
fântână lângă casă. De la fântâna cu scânduri şi ghizdele s-a ajuns la fântâna cu
piatră şi în cele din urmă cu rule de beton.
Nutreţul pentru animale era ţinut în podul grajdului sau sub şopron.
Astfel pe măsură ce au trecut anii, omul a ajuns să-şi poată construi o
adevărată gospodărie, ca cele pe care le-am apucat şi noi. Aşa au lucrat înaintaşii
noştri, când s-au aşezat pe aceste locuri.
Nu erau case de un singur tip, nici la fel de mari, sau la fel de frumos
lucrate. Toate acestea depind de gustul omului, de nevoi, de pricepere şi mai ales
de posibilităţile lui. Casele n-au fost lucrate în acelaşi timp şi nici de către
acelaşi meşter. De aici provine varietatea gospodăriilor dintr-un sat.
O gospodărie ţărănească mai înstărită, după cum arăta ea în epoca dintre
cele două războaie mondiale, între 1920-1940, era alcătuită dintr-o casă
ţărănească cu două încăperi şi o tindă construită din bârne unse cu lut şi
acoperită cu draniţă. La temelie se aşezau nişte tălpi de lemne lungi şi groase,
sub care se puneau nişte pietroaie mari. Peste aceste tălpi, care formau un mare
dreptunghi, se aşezau de-a curmezişul alte două tălpi care despărţeau
dreptunghiul de bază în trei părţi. La apus urma să fie căsuţa (bucătăria sau casa
mică), la mijloc, tinda şi la răsărit, casa cea mare, zisă şi casa de la vale. Toate
casele se clădeau cu faţa la amiază, pentru ca încăperile să fie bine luminate.
Odată ce era pusă temelia celor trei încăperi, se trecea la clăditul casei,
aşezându-se bârnele în aşa fel încât pereţii să iasă drepţi şi să se înalţe toţi
deodată. Casa avea o uşă de intrare care dădea în tindă, iar în tindă erau alte
două uşi, una care dădea în căsuţă şi alta care dădea în casa cea mare. Uşile erau
făcute din scânduri de brad.
La căsuţă era o fereastră, mai rar în faţă, iar la casa cea mare, era de
regulă 3 ferestre, două în faţă la amiază şi una la peretele dinspre răsărit.
Odată ce era casa clădită şi drăniţită, se trecea la baterea purecilor ( nişte
pene care să ţină lutul- tencuiala), apoi se ungea cu lut, cu care ocazie se făcea
clacă de uns, apoi se netezea. Când pereţii erau uscaţi, erau daţi cu var, în partea
de sus, spre pod, iar în jos se dădea cu humă. Foarte puţine case aveau pe jos
podeală, numai în casa cea mare. În rest, în majoritate erau pe jos cu lut.
Ferestrele erau făcute dintr-o bucată, prinse într-o ţâţână la partea de
răsărit şi aveau patru ochiuri, cam mici la început. În ultima vreme, s-a luat
obiceiul ca ferestrele să fie mai mari şi să se deschidă la mijloc, în două părţi.
Aveau tot patru ochiuri, cele două de jos mai mari, sau şase ochiuri egale. În
pereţi se băteau (fixau) cuie groase de lemn, atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară.
Înălţimea pereţilor era cam de 2,25 m. Înăuntru, în căsuţă, se aşezau pe cuie
hainele de purtat, pălăria, trăiste şi ştergătoare de şters după spălat. În casa cea
mare, pe cuie se aşezau diferite ulcele, căniţe, ulcioraşe şi smocuri de flori sau
de busuioc. Pe cuiele de afară se puneau iarăşi ulcioraşe.
77
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
78
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Unele case aveau şandrama, fie în partea de dinapoia casei, fie la apus
către peretele căsuţei. Aici se păstrau diferite obiecte gospodăreşti şi uneltele de
lucru (stative, zolniţă, poloboace, etc.). Nu trebuia să uităm nici butca câinelui,
făcută din scânduri şi acoperită cu draniţă.
Unii gospodari mai înstăriţi făceau din căsuţă un dormitor mai comod, iar
pentru gătit îşi construiau o bucătărie de vară, separată. Aceasta arăta ca o casă
mai mică, cu două încăperi (un fel de tindă pentru saci şi diferite lucruri şi o
odaie cu şparhat şi cu cuptor de copt, unde se gătea mâncarea. În această
bucătărie de vară se putea şi dormi, ea având şi un pat.
Mobilierul era modest. Patul era făcut din scânduri (comun); în el
dormeau mama, tata şi copiii. Cei bătrâni dormeau pe cuptor. Aşternutul simplu:
ţoluri de buci, de lână, chiar şi haine vechi scoase din uz şi perne lungi din pene
de găină. Pe lângă pat mai erau lăiţele, scaune ţărăneşti şi o masă mai mică în
căsuţă şi una mai mare în casa de la vale. La unele case erau şi blidare. O
cociorvă mică, un vătrar şi o mătură care stăteau un cotlon lângă uşă, în partea
stângă, completau mobilierul bucătăriei.
Gospodăria voloceanului era completată de o grădină mare lângă casă, un
pomăt cu diverşi pomi roditori şi lângă casă cu straturi pentru ceapă, usturoi,
pătrunjel, sfeclă, morcovi, etc. Unde gospodina era tânără sau erau fete tinere la
casă, nu lipsea grădina cu flori în care se semăna busuioc, mentă, garoafe,
gheorghine, liliac, trandafiri, gura-leului, bujori, etc.
În rândurile de mai sus am descris casa şi gospodăria cum erau ele înainte
de cele două războaie mondiale. Noile locuinţe din a doua jumătate a secolului
XX se deosebesc mult, având un aspect orăşenesc.
Pentru a înţelege viaţa săteanului aşa cum o vedem noi, este necesar să ne
întoarcem spre trecut şi să încercăm a schiţa felul de viaţă din vremurile trecute
şi atunci vom putea aprecia mai bine greutăţile de atunci, drumul parcurs până în
zilele noastre şi stadiul actual de civilizaţie cu roadele sale.
Este greu să întocmim o oglindă fidelă care să ne arate în mod exact satul
de atunci. Nu dispunem de izvoare istorice precise, nimeni nu ne-a lăsat o
descriere a satului, aşa că ne vom mărgini la cele povestite de bătrâni şi auzite de
noi pe când eram copii. Vom încerca să făurim acel tablou, cu ajutorul acelor
amintiri sumare, lăsate nouă de moşi şi strămoşi. Dacă ne vor veni în sprijin
fantezia, dreapta judecată şi vreun crâmpei de mărturie istorică, cu atât mai bine.
Nu putem să aducem nimănui vină că nu ne-a lăsat în scris imaginea satului de
atunci. Carte nu ştia nimeni, şi abia dacă marii boieri, ocârmuitorii şi
conducătorii de sus mai ştiau puţină carte. Pentru treaba aceasta erau aduşi, de
79
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
prin cine ştie ce părţi, scriitori şi cunoscători de ştiinţă de carte. Aceştia trăiau pe
la cancelariile domneşti (curţi) şi îndeplineau funcţia de secretari. Ei scriau şi
redactau toate actele, acte diplomatice şi cronici.
Dar, dacă n-avem urme scrise din acele vremi, aceasta nu se datorează nu
numai faptului că lumea nu ştia să scrie şi să citească. Adevărul este că nici nu s-
a crezut de către cineva că această treabă ar fi necesară sau că ar folosi cuiva.
Lucrul este explicabil pentru că şi noi cei de azi, cu toată ştiinţa de carte şi cu tot
noianul de mijloace tehnice, care ne stau la îndemână din belşug, facem la fel şi
poate că noi suntem, pe bună dreptate, de condamnat.
Oare mulţi dintre noi se gândesc să lase în scris urmaşilor tot ce văd şi ce
aud, tot ce se petrece în jurul nostru sau în satul , oraşul, ţara noastră?
Ne mulţumim să privim mai mult sau mai puţin pasiv la viaţa din jurul
nostru, considerând că tot ce vedem şi auzim este obişnuit şi cunoscut nu numai
de noi, ci de toată lumea. La ce bun să mai pierdem vremea să le descriem? Dar
adevărul nu este acesta. Situaţia pe care noi o vedem şi o trăim, nu rămâne pe
veci aşa. Viaţa noastră este scurtă şi trecătoare şi ceea ce am ştiut şi am cunoscut
noi ca realitate se schimbă mereu după moartea noastră şi când vor veni nepoţii
şi strănepoţii, situaţia va fi cu totul alta. Ei vor cunoaşte mai bine lucrurile din
timpul lor, dar nu vor avea de unde să ştie ce a fost şi cum a fost pe vremea
bunicilor şi străbunicilor noştri. De unde rezultă cât este de necesară şi
folositoare o cronică sau o descriere a situaţiei şi a faptelor însemnate din fiecare
epocă, întocmită de aceia care le văd şi le trăiesc.
O altă cauză care ne-a lipsit de posibilitatea de a avea unele izvoare scrise
sunt războaiele, cotropirile, năvălirile de hoarde barbare şi deci viaţa grea şi
nesigură din acele vremuri tulburi. Şi chiar de s-ar fi scris ceva, era uşor să se
piardă ori să se distrugă în vremuri atât de tulburi.
De modul cum s-au organizat străbunii volocenilor şi despre toate câte le-
au realizat ei, s-a scris în altă parte. În acest capitol ne vom ocupa de ceea ce au
gândit ei şi cum au privit viitorul. Din cele ce aflăm de la dânşii ne putem da
seama că ei au fost preocupaţi şi de întâmplările ce aveau să vină asupra
oamenilor.
Oamenii trăiau izolaţi, departe unii de alţii, satele erau şi ele rare, fără
prea multe legături cu oraşele. Lipseau mijloacele de comunicare şi de
informare. Nu erau ziare, nu se găseau reviste, nici telefon, cu atât mai puţin
radio sau televizor. Rar când pătrundea în sat vreo veste mai de seamă, de
undeva de departe. Satul trăia prin sine, pentru sine, cu bucuriile şi necazurile
locuitorilor săi. Volocenii cunoşteau întâmplările din sat şi nevoile lor şi de
acestea se interesau şi se preocupau. De aceea oamenii se adunau în sărbători şi
serile în zilele de lucru ca să-şi povestească din întâmplările lor sau să se
sfătuiască.
80
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
81
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
care s-au arătat după cum se arată totdeauna? Ca să înţelegi aceste semne şi să le
citeşti şi să le tălmăceşti nu ajunge să cunoşti alfabetul şi poate că nici nu este
nevoie de el. Mintea şi dreapta judecată îl pot ajuta pe om să citească acele
semne. O inteligenţă nativă şi sclipitoare la un om bun, drept, cinstit, care
iubeşte adevărul şi dreptatea şi le practică în viaţa sa, poate prevedea viitorul în
mare măsură. Detaliile nu interesează aşa mult, dar ce este esenţial, în mare, se
întrevede destul de clar.
Le-am auzit acestea de la mama mea, care şi ea, copil fiind, le-a ascultat
cu spaimă de la bătrânii din acea vreme, care veneau la casa bunicilor şi le
povesteau.
Au fost puţini care s-au îndoit de adevărul acelor auzite, dar timpul le-a
dovedit că s-au înşelat. Răul cel mare stă în necredinţă.
“…Dar morţii nu se vor scula din morminte şi cei vii vor trebui să se
întoarcă spre locurile lor tot pe genunchi şi pe coate, în plânsete şi gemete.
Privind spre răsărit, li se va arăta o apă mare către care vor încerca să
se îndrepte spre a-şi răcori gura de sete şi arşiţă, dar apa se va retrage din
calea lor şi dogoarea focului va fi mai chinuitoare. Va fi mare jale şi plâns şi
vaietele vor răsuna până la cer, împlând văzduhul.
Pământul va fi ars cu foc şi totul va fi pârjolit şi nu va mai rămâne nici
urmă de viaţă.
Strâmbătatea, hula şi minciuna, devenite atotputernice, vor căuta să
stăpânească lumea, dându-se drept singurul adevăr.
Bogaţii vor asupri pe cei săraci şi-i vor nedreptăţi, iar cei puternici îi vor
zdrobi pe cei slabi, lipsiţi de apărare.
Sete de cotropire şi dominare fără saţ.
În lume nu va fi milă, nici cruţare nici ruşine. Răutatea şi cruzimea se vor
dezlănţui şi în furia lor vor căuta să distrugă totul.
Lumea se va deda la desfrâu şi pierzanie, fără să ţină seama de urmări.
Cutremure catastrofale.
Vor fi războaie sângeroase între împăraţi şi între stăpânitorii de popoare.
Vor muri oameni cu milioanele, fără să aibă vreo vină.
Va fi mare lipsă în lume.
Duşmănia şi ura între oameni vor face ravagii.
Se va duşmăni frate pe frate, iar copii îşi vor trimite părinţii la judecată
şi osândă.
Minciuna se va instala pe un tron de aur şi de acolo va căuta să conducă
pe oameni şi să le dea porunci aspre. Sfetnicul ei va fi viclenia.
Adevărul şi buna credinţă vor fi călcate în picioare şi dreptatea nu se va
mai vedea.
Şi multe alte semne se vor arăta la vremea de apoi, dar oamenii nu le vor
crede şi aceasta va însemna că sfârşitul nu va fi departe.
82
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
83
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
84
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
85
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
86
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
melodia plăceau foarte mult. Personajul principal era malanca, tânără nevastă,
pentru care se căuta un fecior al cărui chip să fie cât mai apropiat de al unei fete.
Al doilea mascat ( de fapt prea puţin) era malancoiul, bărbat tânăr,
frumos, de curând căsătorit. În timp ce se cânta, malanca şi malancoiul stăteau
alături, în faţă, în dreptul ferestrei.
Urmau baba şi moşneagul, costumaţi ca doi bătrâni care făceau multe
glume. În alte roluri comice erau jidanul, jidanca, ţiganul şi alţii. În timp ce
flăcăii cântau malanca la fereastră, cei mascaţi jucau prin ogradă. Uneori baba şi
moşneagul se strecurau în casă şi mai umblau pe la covata cu cârnaţi sau pe la
hărgăul cu chişte. La malancă se dădea bani şi pe la unele case plăcintă şi cinste.
La casele unde erau fete, plata era mai bună.
Obiceiul de a umbla cu Irozii (Vicleimul) a fost introdus în sat după
primul război mondial. Acei care l-au jucat întâi dată a fost un grup de arcaşi
conduşi de învăţătorul Nazarie Paulencu. A plăcut mult volocenilor, s-a
împământenit şi la noi şi a rămas. Personajele principale sunt: Irod, cei trei crai,
doi oşteni, un înger, ciobanul, un prooroc şi alţii. Acţiunea gravitează asupra
naşterii Domnului, uciderea pruncilor, scăparea lui Iisus, etc.
Cei care umblau cu buhaiul alcătuiau un grup de 8-12 flăcăi. Buhaiul era
făcut dintr-o putinică pe fundul căreia se monta o piele. La mijloc se făcea o
gaură, prin care era scos un smoc de păr de cal. Acest păr era tras cu degetele
ude şi scotea un sunet asemănător boncăluitului de buhai. Un fecior spunea
urătura, un altul suna din clopot şi cel de la buhai întindea părul să se audă
boncăluitul. Toţi ceilalţi la intervale potrivite, strigau hăi, hăi şi împuşcau din
harapnice. La unele case oamenii nu îngăduiau să sune buhaiul, fiindcă se
speriau vitele.
Un alt obicei era de a umbla cu capra. Acest grup număra cam trei inşi:
capra, cel care o purta şi unul care-l făcea pe cumpărătorul. Capra era foarte
înzorzonată şi era pusă să joace şi să facă fel de fel de figuri. Plăcea şi capra
foarte mult, când era jucată bine.
Pe o vreme aveau mare succes cu capra Isidor Grecu, Vasile a Horţugului
şi Isidor a Irinei. Se vălea lumea de râs, când îi vedea pe ei jucând capra.
Se mai obişnuia să se umble şi cu ursul. Erau trei inşi cu fluiere şi cu ciur.
Prin sat se umblau multe boteie, satul fiind foarte întins.
A doua zi dis-de-dimineaţă, copiii mici umblau cu semănatul. Intrau în
casă şi aruncau de la prag o mână de boabe de grâu sau porumb zicând: “Anul
Nou cu sănătate!”.
Malanca şi Irozii mai umblau şi dimineaţa după răsăritul soarelui, pe la
casele rămase sau mai de la marginea satului.
În dimineaţa de Anul Nou, bătrânii mergeau la biserică, dar cei tineri,
fiind obosiţi din timpul nopţii, se culcau. După amiază, trebuiau să meargă la
87
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
88
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
89
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Joi seară era mare slujbă la biserică şi venea foarte multă lume, pentru că
în această seară se citea Sf. Evanghelie în 12 limbi.
A doua zi urma Vinerea Mare sau Vinerea patimilor, când Iisus a fost
răstignit şi a murit pe cruce şi apoi a fost înmormântat.
La biserică se făcea slujba Prohodului. Aceasta era vineri seara şi la
biserică venea multă lume să asculte slujba şi cântările, după care se înconjura
biserica cu lumânări aprinse în mână. Din această zi şi până la slujba Învierii nu
se mai trăgeau clopotele.
Gătitul şi coptul pentru Paşti se făcea în Joia Mare sau în sâmbăta
Paştilor, dar nu vineri. Tot în acest timp se făceau ouă roşii sau se închistreau.
În vederea Paştilor se făcea mare curăţenie prin casă şi pe afară. Această
curăţenie trebuie să fie gata până în Joia Mare. Tot în vederea Paştilor toţi se
primeneau şi îşi făceau cămăşi noi, în special tineretul şi mai ales fetele îşi
coseau cămăşi frumoase cu flori. Cămăşi noi se coseau şi pentru cei bătrâni, însă
mai simple. Oricum toţi aveau cămăşi noi de Paşti.
Sâmbătă seara, înaintea Învierii, se făceau iarăşi focuri pe la toate casele
din sat.
Un foc mare care ţinea toată noaptea, se făcea în tolocuţă la biserică, la
care se adunau mulţi feciori şi tineret. La acest foc se împuşcau din săcăluşe la
slujba Învierii. Săcăluşele erau nişte tuburi de oţel (hizle sau patroane) ,
încărcate cu praf de puşcă. La fund aveau o gaură, pe unde se dădeau foc la
încărcătură cu ajutorul unei prăjini lungi, prevăzute a capăt cu un cui de fier care
se înroşea în foc şi apoi era introdus în gaura săcălaşului. Pulberea se aprindea şi
în acel moment se producea o detunătură puternică.
Focurile mai mici de pe la case se stingeau devreme şi copiii mergeau la
culcare. Totuşi prin sat se mai făceau şi alte focuri mari, cel puţin câte unul la
fiecare cot de sat. Unul dintre aceste focuri se făcea pe valea noastră, la Macrina
lui Procopie a Oncioaie. Aici se adunau mulţi flăcăi şi băietani şi pe lângă ei se
mai strângeau şi băieţi mai mari. Acest loc de strânsură avea o faimă şi un
oarecare trecut, astfel că era foarte apreciat. Aici se adunau cei mai năzdrăvani şi
mai şmecheri tineri, era focul cel mai mare cu durată până spre ziuă şi aici se
împuşca cel mai mult şi cel mai tare. Cei care luau parte la foc trebuiau să facă
rost de lemne şi încă multe ca focul să fie mare şi să ţină mult.
La început se aprindea cu lemne uscate, apoi se aduceau cioate, buturugi,
buştihăni, răchiţi uscate şi altele. Cum acestea se mistuiau repede, unii se dedau
la pozne şi aduceau pe foc, câte un mai sau un lemnar, câte un bătălău sau câte o
butcă de câine sau o portiţă, ori o crăcană de tăiat lemne şi când le trântea pe foc
de la distanţă, săreau mii de scântei.
Se făcea mare haz şi pe seama celora de unde erau luate lucrurile. Cel mai
interesant era momentul când începeau împuşcăturile, luându-se la întrecere cu
cei din deal, de la biserică şi cu cei de la focurile de prin alte coturi. La acest foc
90
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
erau tuburi mari, groase, de oţel, rămase din război. Acestea erau încărcate cu
praf de puşcă, cu pucioasă, şi câteodată cu praf de tun, apoi era bătut deasupra
pământ, humă, câlţi şi câte un cep gros bătut cu maiul. Acei care încărcau era:
Nicolai a lui Matrucă a Ţâmbălarului, fratele său Toader şi cu Simion a lui Isan.
După ce tubul (hilzna) era bine încărcat, se arunca în mijlocul focului în jăratec.
Deasupra se aruncau în mare grabă lemne şi cioate, şi apoi toţi fugeau şi se
ascundeau după câte un dâmb ori un şanţ şi priveau la foc. Drumurile şi cărările
care duceau spre foc erau păzite de 1-2 tineri, care aveau consemnul de a
avertiza şi a opri pe oricine s-ar fi apropiat de foc prin neştiinţă sau având
trecere pe acolo. Era o măsură bună. După câteva minute se auzea o bubuitură
puternică, ca de tun, şi focul era împrăştiat în toate direcţiile. Săreau buştihăniile
şi tăciunii la mare înălţime sau zburau prin aer cine ştie unde. Era mare haz, şi
iar flăcăii mai isteţi spuneau fel de fel de snoave şi făceau multe glume. Hilza se
încărca de multe ori în aceeaşi seară, dacă nu se pierdea sau nu crăpa, altfel era
încărcată alta de rezervă. An de an focul se făcea la Macrina, fiind la acea casă
un fecior cam ştrengar, şi pe vremuri bun cântăreţ la fluier. Punctul de atracţie la
această casă era scrânciobul cel mare, în care se dădeau feciorii şi uneori câte un
fecior şi o fată. Cei curajoşi se învârteau peste cap, fără să se lege la picioare,
alţii se legau de scăunel cu câte o curea. Se luau şi la întrecere unii feciori, care
se va da peste cap de mai multe ori, şi unii se dădeau de 20-30 de ori. La acest
scrânciob venea foarte multă lume, mai ales tineret, flăcăi şi fete, băieţani, copii
şi chiar oameni şi femei. Aşa era în toate zilele de Paşti.
Dar să reluăm firul povestirii de unde se termină, cu focul de sâmbătă
noaptea. După ce trecea miezul nopţii, focul se mai potolea şi împuşcăturile
încetau. Câte unul, sau în grupuri, tineretul pleca spre casă pentru a se găti să
meargă la biserică, la slujba învierii. Puţini erau aceia care se culcau în noaptea
ceea.
În biserică, lumea începea să se adune încă înainte de miezul nopţii, iar
unii veneau chiar de cu seară şi stăteau pe lângă foc, până se deschidea biserica.
Satul fiind foarte mare şi cum la Paşti ţineau să vie foarte mulţi, (cel puţin câte
unul sau doi, de la fiecare casă), se umplea biserica de lume. Cât este ea de
mare, şi tot nu-i cuprindea pe toţi, de mai rămâneau ,mulţi pe afară. Unii mai
ieşeau afară să se răcorească şi să le treacă somnul. În acest timp intrau alţii şi-şi
făceau loc în biserică.
Slujba de Paşti era tare frumoasă. Mai întâi se făcea Învierea şi se
înconjura biserica în jurul în sunetul clopotelor şi în cântarea preoţilor şi a
coriştilor. Apoi preoţii şi lumea intrau iarăşi în biserică, şi urma slujba. La
terminarea slujbei, preotul ţinea o predică despre Înviere, apoi se trecea la
sfinţitul naforei.
Din fiecare casă venea cineva cu blidul sau cu nafora la sfinţit. Într-o
coşărcuţă se duceau la biserica o nafură, una sau două păşti, mai multe păscuţe şi
91
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
ouă roşii. Se mai puneau două lumânări, slănină, cârnaţ, piper, tămânie, etc.
Fiecare avea şi ceva parale. Sfinţirea nafurei se făcea cam pe la răsăritul
soarelui. Ce cu blidele se aşezau pe două rânduri în jurul bisericii şi dacă nu
încăpeau , ieşeau cu rândurile pe tolocuţa bisericii dincolo de poartă. Înainte
mergea prosesia şi corul, apoi veneau preoţi de stropeau cu aghiazmă coşurile cu
nafură. După preoţi veneau epitropii care luau de la fiecare blid, păscuţe, ouă
roşii şi bani. Din păscuţe şi ouă, oamenii mai dădeau şi la săraci. Se dădea şi
câte o bucată de pască. Păscuţe şi ouă căpătau şi copiii.
După ce se termina sfinţirea naforei, toţi se împrăştiau în grabă pe la
casele lor, unde erau aşteptaţi cu nerăbdare de membrii familiei rămaşi acasă.
Era obiceiul ca din pasca sfinţită să se dea şi la vite ca să fie sănătoase şi
să nu se lipească răul de ele. Apoi se aşezau cu toţii la masă, luau câte o
firimitură de nafură şi apoi începeau să mănânce cu toţii. Cu acest prilej se mai
cinstea şi câte un pahar de rachiu, mâncau din slănina şi cârnaţul sfinţit, câte 1-2
ouă şi apoi treceau la alte mâncări. La urmă se bea bere cumpărată, dar mulţi îşi
făceau în casă bere foarte bună. După ce se îndestulau, urma un somn adânc.
După amiază, unii mergeau la scrânciob , iar alţii la biserică. A doua zi de
Paşti era slujbă la biserică, la care luau parte mai ales bătrânii. După masă se
făcea toacă în tolocuţa bisericii. Acolo se făceau mai multe jocuri la care jucau
fetele şi flăcăii. Tineretul avea obiceiul să ciocnească ouă roşi. Cel cu oul spart
era considerat învins şi trebuia să predea oul, cu alte cuvinte, oul spart era luat
de acela care l-a spart. Aceasta era o regulă şi asupra ei nu se discuta, afară în
cazul în care se făcea vreun vicleşug (dacă se folosea un ou de lemn sau de
patarcă ţinut în mână lângă cel de găină). Erau băieţi care veneau de la toacă cu
sânul plin de ouă sau cu trăistuţa. Alţii le ţineau într-o băsmăluţă. Se întâmpla
uneori de se spărgea vreun ou crud sau moale în timpul ciocnitului, de se
stropeau pe haine cu el. Acela era aruncat. În tot timpul, unii băieţi sau băietani
trăgeau clopotele sau băteau toaca. În acele zile era îngăduit să se tragă de
clopote în tot timpul. Foarte multă lume mergea la toacă. Le era atât de drag
acest obicei de a merge le toacă. Încât toţi ţineau să participe la ea şi s-o vadă.
Era şi a treia zi slujbă la biserică, dar venea puţină lume. În schimb, după-
amiază venea la toacă şi mai multă lume ca în ziua precedentă. Se părea că tot
satul este ieşit în deal la biserică.
Şi în această zi fetele şi flăcăii jucau, ceilalţi tineri ciocneau ouă roşii, iar
cei vârstnici stăteau pe margine şi priveau jocul; ba mai ciocneau şi ei cu cine
aveau chef ori scoteau sticla cu holercă şi mai cinsteau câte un pahar. Lumea era
veselă, bucuroasă şi petrecea foarte bine. Mulţi dintre cei prezenţi la toacă se
simţeau fericiţi. Până şi cei ce mureau în zilele Paştilor se considerau fericiţi
pentru că atunci cerul era deschis şi morţii mergeau direct în rai fără a mai trece
pe la judecată. Dar când soarele era gata să apună şi începea să se însereze, toţi
erau cuprinşi de o mare părere de rău, că Paştile au trecut aşa de repede. Rând pe
92
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
rând, plecau la case fetele, nevestele, copii, feciorii şi oamenii. Ici, colo se mai
vedea câte un întârziat pe tolocuţa bisericii. De unde mai înainte era plină de
lume, de nu găseai un loc să te aşezi pe iarbă, acuma era goală şi ea şi tristă.
Când pe cer începeau să licărească primele stele, tolocuţa era pustie şi
clopotele amuţiseră demult, de acum.
Tot în zilele Paştilor, mai era obiceiul ca finii, să meargă la naşii lor cu
colaci. Unii naşi aveau câte 10-15 fini sau mai mulţi. Finii duceau naşilor colaci,
păşti, ouă, iar naşii se pregăteau cu mese bogate. Cu această ocazie se mânca
bine, se bea, se glumea şi în sfârşit se juca mult, după scripcari sau după fluier.
Se ştie că oamenii noştri mâncau aproape tot timpul mămăligă, dar la Paşti
oamenii mâncau nafură, pască, păscuţe, iar mămăliga avea repaos. Chiar şi cel
mai sărac om nu mânca ziua de Paşti mămăligă. Sărbătorile treceau foarte
repede. După cele trei zile, toată lumea trecea din nou la lucru, în grădină sau la
câmp.
O altă sărbătoare mai importantă care se ţinea primăvara, era Sf.
Gheorghe. Acest sfânt cade uneori înainte de Paşti, alte ori după Paşti. La Sf.
Gheorghe, oamenii săpau brăzdiţe de formă pătrată şi cu iarbă verde, în care
înfingeau câte o crenguţă de răchită înfrunzită şi le puneau la poartă, lângă uşa
de la intrare, la uşa grajdului, la fântână şi în alte locuri.
Altă sărbătoare în legătură cu Paştile, era Înălţarea Domnului sau Ispasul,
când se mergea la cimitir, să se facă masă la morminte. Tot atunci se serba şi
ziua eroilor. Despre aceasta s-a scris în altă parte.
După Ispas, o sărbătoare deosebit de importantă pentru creştinătate urma
Duminica Mare, duminica Rusaliilor cu pogorârea Sfântului Spirit peste
apostoli. Se serba acel eveniment important când apostolii au primit spirit sfânt
şi sarcina de a răspândi cuvântul Evangheliei în cele patru zări.
A doua zi Duminica Mare, creştinii serbează ziua Sfintei Treimi.
Duminica mare este ultima sărbătoare în legătură cu Paştile, când se mai puteau
face păscuţe în acel an. Pe la case se mai puneau crengi de tei, iar pe la ferestre
se aşezau fel de fel de flori.
În credinţa populară se zicea că la acea vreme umblau strigele sau
strigoaicele, precum şi strigoii care puteau face rău la oameni. Strigoaicele erau
nişte spirite rele cu chip de femeie, înalte, subţiri şi uscăţive. În literatură sunt
cunoscute sub numele de iele.
La Sânziene, care se ţin pe 24 iunie (naşterea Sf. Ioan Botezătorul), se
culegeau flori bune de leac, care erau puse la uscat. Aceste flori, puse în baie,
puteau vindeca diferite boli. Tot atunci se culegeau flori cu care se îmbăiau
fetele ca să fie frumoase.
După Sânziene urma sărbătoarea sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, când la
Cernăuţi era hram mare şi târg. Aceşti sfinţi apostoli erau patronii capitalei
bucovinene, unde se aduna foarte multă lume cu acest prilej.
93
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
94
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
sau echipe care să umble cu colinda, steaua, malanca, irozii, cu uratul, capra şi
altele. Despre toate acestea s-a scris la începutul acestui capitol.
95
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
96
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
ulcioraş cu apă la care se lega zahăr, covrigi, turtă dulce, bomboane lungi,
coarne mari. În loc de ulcioraşe unii dădeau căniţe (litruţe) sau chiar oale de lut
cu apă.
În credinţa celor bătrâni, a face masă, a da de pomană era o datorie. Când
cineva dădea de pomană ceva, nu se gândea să primească ceva în schimb pentru
pomană oferită. Mai mult, pomana trebuia dată din toată inima şi fără părere de
rău, că altfel nu era primită.
Mai era credinţa că cine dă de pomană mult, mai ales la cei săraci, i se
iartă păcatele. În acest sens, cel ce o făcea se aştepta la o răsplată, bine- înţeles,
nu din partea celui ce primea pomana, ci din partea lui Dumnezeu, care iertându-
i păcatele îi pregătea intrarea în rai. Dar pomana avea şi o valoare practică : cu
ocazia meselor, erau ospătaţi mulţi săraci şi flămânzi.
Este drept, spunem noi astăzi, că cel mort nu mănâncă, dar mănâncă cel
care trăieşte şi care nu are acasă ce să mănânce. De aceea pomana şi facerea de
bine trebuia să fie îndreptată către cei lipsiţi, săraci, neputincioşi. O masă la care
erau chemaţi cei bogaţi şi îndestulaţi era mai mult ospăţ şi nu pomană.
Pomana poate consta în alimente, îmbrăcăminte, şi alte lucruri. Oamenii
înstăriţi şi mărinimoşi dădeau de pomană păsări (găini, pui), purcei, viţei şi chiar
câte o bucată de pământ.
Se mai obişnuia să se facă masă de ziua numelui celui mort şi la sărbă-
torile mari, ca : Sf. Gheorghe, Duminica Mare, Sf. Apostoli Petru şi Pavel,
Sf. Ilie, Sf. Maria Mare şi Mică, Sf. Dumitru şi Sf. Nicolae, etc.
La masă domnea o atmosferă de sărbătoare, cu multă reţinere şi evlavie.
Adeseori, un timpul mesei, erau amintite faptele bune ale celui dispărut, cum şi-
a petrecut viaţa ori se comenta pe momentul morţii lui.
Cultul morţilor era respectat cu sfinţenie. Cei bătrâni, bunicii şi părinţii
aveau grijă să sădească un inimile copiilor şi tineretului, credinţă statornică în
cele sfinte şi în datina strămoşească. Aşa s-a păstrat obiceiurile vechi, din tată în
fiu, din neam în neam fără să li se aducă vreo modificare sau ştirbire. Credinţa
oamenilor era nestrămutată.
La unele mese mari, erau chemaţi copiii şi tinerii care luau loc la o masă
mai deoparte, dar în aceeaşi încăpere cu cei bătrâni. Ei aveau ocazia să vadă şi
să audă cu cât respect vorbeau despre cei morţi atât părinţii cât şi ceilalţi meseni
mai în vârstă. Acesta era un bun prilej şi un fericit moment de a da copiilor şi
tinerilor o creştere frumoasă şi o pildă vie.
Asemenea momente le-am trăit şi eu în sânul familiei mele şi ele
constituie cea mai pioasă, cea mai curată şi mai plăcută amintire a vieţii mele.
Pomenind pe cei morţi, îi aduceam de pe cealaltă lume, a umbrelor, în mijlocul
nostru. În acele clipe ei trăiesc cu noi şi prin noi. Evocarea lor a constituit
întotdeauna un moment deosebit de solemn şi înălţător, prilej de reculegere şi
97
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
98
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
cu ou, câte un pahar, două de băutură şi apoi erau poftiţi să mănânce din
bucatele aşezate pe mormântul frumos îngrijit şi bine aşternut.
Cum în aceeaşi familie erau mai mulţi morţi, fie părinţi, fraţi ori copii,
treceau pe rând şi pe la celelalte morminte pentru a le aşterne masa şi a-i
pomeni. Cât era cimitirul de mare, peste morminte erau aşezate feţe de masă cu
pomeni şi numai pe ici, pe colo, se vedea câte un mormânt stingher, neaşternut
care dădea o notă de mare tristeţe. Poate să fi fost al vreunui sărac, sau al unui
singuratic fără urmaşi, sau poate că sau stins toţi din ramura acelei familii.
De atâta vorbă şi glasuri amestecate ce se auzeau în cimitir, stând
deoparte şi ascultând, ţi se părea că auzi un zumzet puternic de albine peste care
se aşterneau razele blânde ale soarelui de primăvară.
În acea zi toţi cei vii erau cu gândul la părinţii, moşii şi strămoşii lor care
dormeau somnul de veci, de sute şi sute de ani.
Cu gândul că viaţa nu este veşnică, şi că cei vii vor veni la rândul lor tot
aici, oamenii în credinţa lor în biserică şi Dumnezeu aveau prilejul să mediteze
la faptele lor şi să caute să-şi îndrepte greşelile. Credinţa aceasta era o stavilă
împotriva răului şi o bună călăuză către o viaţă fără păcat. Era şi aceasta o
metodă bună de a educa neamul românesc.
cu atât mai binevenite, cu cât familia pruncului nou-născut era mai nevoiaşă. În
asemenea cazuri, bunele gospodine se întreceau în aducerea darurilor.
Nu mult după naştere, se făcea şi botezul pruncului. Naşa îl ducea la
biserică, unde preotul oficia taina botezului, care consta prin scufundarea
copilului în apă sfinţită şi rostirea de către preot a unor rugăciuni prevăzute de
rânduiala bisericească. La urmă preotul întreba pe copil: “Te lepezi de satana ?”-
“ Mă lepăd “ răspundea naşa în numele pruncului ( de trei ori).
După terminarea oficierii botezului, naşa plătea preotului suma cuvenită şi
apoi aducea pe fin acasă la mama lui. Fie că în acea zi, sau în alta se făceau
botegiunii. Cu această ocazie se pregătea masă mare, cu bucate alese, cu cinste
şi cu lăutari. Erau invitaţi naşa cu naşul, moaşa rudele apropiate, prietenii şi
vecinii. Se făcea o petrecere în toată regula. Invitaţii care veneau la botegiuni
aduceau daruri ori bani. Sigur că nu toţi făceau petrecerea cu muzică.
Înainte vreme, copilul avea o naşă şi un naş, aceştia fiind naşii de cununie
ai părinţilor. Mai pe urmă s-a luat obiceiul să se pună mai mulţi naşi la copil.
Aceasta s-a făcut din două motive: ori erau mai mulţi prieteni de-ai familiei care
doreau să se încuscrească şi să fie naşi la copil, ori părinţii pruncului, în dorinţa
de a primi mai multe daruri puneau mai mulţi naşi. Poate că se gândeau şi la un
viitor mai îndepărtat, când copilul ajuns mare, putea să aibă nevoie de
sprijinitori, protectori (varianta ultimă se folosea mai mult la orăşeni). De bună
seamă, darurile cele mai însemnate veneau din partea naşilor şi a oamenilor cu
stare (dare de mână).
O petrecere ca aceasta era însoţită de bune urări din partea celor prezenţi
precum şi de multe cântece. După ce copilul creştea mai măricel, părinţii
mergeau cu colaci la naşi. Şi cu acest prilej avea loc o petrecere, iar naşii făceau
din nou un dar frumos: hăinuţe noi, ori bani.
II) Căsătoria era al doilea mare moment în viaţa omului. O fiinţă tânără de
sex bărbătesc se însoţeşte cu alta de sex femeiesc cu scopul de a întemeia o nouă
familie.
Prin actul căsătoriei doi tineri se hotărăsc să se unească şi să alcătuiască
un cămin nou, o gospodărie nouă şi să trăiască în comun pentru tot restul vieţii.
Asemenea eveniment era sărbătorit cu un fast deosebit, care dura mai multe zile,
şi la care participa şi lume multă.
În vremurile trecute , căsătoria era considerată ca un legământ sfânt, făcut
pe viaţă în faţa altarului.
Mirele trebuia să aibă 24 de ani împliniţi. Atunci el era considerat major.
Mireasa trebuia să aibă 18 ani, dar în unele cazuri, se admitea să fie şi mai
tânără, de 16 ani. De obicei, tinerii care doreau să se căsătorească spre a
întemeia o nouă familie ,trebuiau să se cunoască şi să se placă. Totuşi, ultimul
cuvânt îl aveau părinţii. Fără consimţământul lor, nu se putea face căsătoria.
Când la mijloc era dragoste foarte mare şi tinerii erau înzestraţi cu voinţă de
100
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
101
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
102
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
mai ţesea şi un brâu frumos (chingă aleasă), iar mirele îi comanda miresei
pantofi, papuci frumoşi ori ciobote galbene şi alte mândreţuri. În afară de
aceasta, mirele şi mireasa mai pregăteau daruri şi pentru viitorii lor socri. O
astfel de nuntă cerea pregătire mare şi se cheltuiau mulţi bani.
În jurul nunţii (vineri şi sâmbătă) se fierbea şi se cocea atât la mire cât şi
la mireasă, dar mult unde se făcea nunta. În condiţii obişnuite, petrecerea de
nuntă avea loc la gospodăria mirelui. Sâmbătă seara, atât la mire cât şi la
mireasă, se pregătea schimbul darurilor. Cu acest prilej se adunau în ogradă fetei
şi flăcăi şi jucau. Tot atunci se puteau auzi cele mai năstruşnice strigături, spuse
cu un deosebit talent artistic.
Fetele plecau devreme acasă, dar flăcăii rămâneau până mai târziu şi mulţi
din ei erau poftiţi în casă la masă şi aleşi ca nuntaşi. Mai întâi mirele îşi alegea
doi vătăjei şi cu ajutorul lor numea pe nuntaşi. Rolul acestor nuntaşi era să
formeze alaiul de nuntă al mirelui şi să-i cânte cântece de nuntă atât la dus cât şi
la întors de la biserică precum şi acasă. În drumul lor spre şi de la biserică,
nuntaşii aveau în fruntea lor muzicanţi care îi acompaniau. Alaiul era foarte
impunător şi cântarea foarte frumoasă.
Pe lângă vătăjei şi nuntaşi mirele mai avea şi două sfitiuci şi două sfăşci.
Sfitiucile erau fete, iar sfăşcile erau neveste. La fel şi mireasa îşi punea doi
vătăjei, două sfitiuci şi două sfăşci precum şi nuntaşi. Vătăjeii (vorniceii) aveau
îndatorirea de a veghea la bunul mers al nunţii şi de a conduce jocul şi serbarea.
Tot ei erau aceia care chemau la nuntă şi mai aveau obligaţia de a însoţi pe
sfăşci la schimbul darurilor.
Rolul sfăşcilor era de a aduce darurile în schimb şi de a cânta cântece de
nuntă în care prefigurau viaţa viitoare a miresei, când ea îşi va lua rolul de soţie,
mamă şi gospodină, lăsând în urmă viaţa ei de fată.
Sfitiucile erau prietene intime cu mireasa, pe care o însoţeau la biserică.
Participau şi ele la cântare, acasă. În biserică, după cununie, aruncau bomboane,
bani, grâu pe deasupra mirilor.
La schimbul de sâmbătă seara, mirele trimitea prin sfăşci, miresei
ciobotele galbene sau papucii, iar mireasa îi trimitea mirelui cămaşa de mir,
brâul şi alte daruri. La schimb, sfăşcile nu mergeau singure ci tot cu alai şi
cântau tot drumul. Alaiul era compus din vătăjei şi din nuntaşi având în frunte
muzicanţi. Sfăşcile mergeau în căruţă şi fiind noapte, în fruntea alaiului cu
felinare aprinse.
Când vătăjeii umblau prin sat să cheme la nuntă, aveau la dânşii un baston
sau o cârjă, la capătul de sus cu o năframă frumoasă şi o ploscă de lemn, plină
cu holercă, pe care o purtau după cap, având baierele de piele. Din această
ploscă îi cinsteau pe invitaţii la nuntă, care erau persoane numite de mire şi de
mireasă. Invitaţia se făcea cam aşa: “S-au rugat mirele şi mireasa, socrii mari şi
nunii cei mari să poftiţi la nuntă! ”. Cel invitat era rugat să cinstească un pahar,
103
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
două de holercă din ploscă. Dacă primea, cinstea şi asta însemna că va participa
la nuntă şi mulţumea pentru cinste având grijă să ureze perechii sănătate, noroc
şi ani mulţi de viaţă fericită. Invitaţia la nuntă se făcea sâmbăta înainte de nuntă
sau cu vreo două trei zile mai înainte .
Sâmbătă seară, după ce nuntaşii erau cinstiţi şi ospătaţi, plecau împreună
cu sfăşcile şi cu muzicanţii cântând. Cei de la mire mergeau spre mireasă, iar cei
de la mireasă mergeau spre mire. Unde se întâlneau pe drum, amândouă alaiurile
făceau un zid, căutând fiecare din ele să spargă zidul din faţă, care venea din
direcţie contrarie. Care parte reuşea să spargă zidul se considera mare onoare.
Era bine dacă cei ce spărgeau zidul erau nuntaşii mirelui. Acest ritual cu
schimbul darurilor se practica şi de alaiul miresei cu aceleaşi forme ca la mire,
pentru că şi ea avea vătăjei, nuntaşi, sfitiuci şi sfăşci.
După prezentarea darurilor, la mire şi la mireasă, ceremonia de sâmbătă
seara lua sfârşit şi toţi plecau la casele lor.
Duminică dimineaţa, atât mirele cât şi mireasa mergeau la biserică, dar
separat, fiecare singur la casa lui, pentru a se întâlni şi a se ruga ca să le meargă
bine în viaţă şi să le fie traiul bun şi îmbelşugat. Unii chiar se mărturiseau şi mai
plăteau şi câte o slujbă. După aceasta se întorceau repede fiecare singur la casa
părinţilor să se pregătească spre a veni, mai târziu, din nou la biserică, dar cu
alaiul cuvenit pentru cununie.
Atât mirele cât şi mireasa porneau de la casele lor, gătiţi de nuntă, în
trăsuri, fiind însoţiţi de tot alaiul în frunte cu nuntaşii şi cu muzicanţii.
În capul alaiului erau vătăjeii cu cârje cu năframă şi cu flori la pălărie.
Drumul îl parcurgeau cântând. Mirele venea cu alaiul lui şi mireasa cu alaiul ei.
De cum ajungeau la biserică, intrau cu toţii înlăuntru şi asistau la slujba
religioasă. După ce se termina slujba, preotul începea oficierea cununiei.
Dacă într-o duminică erau mai mute nunţi, preotul oficia cununia fiecărei
perechi, la rând, în ordinea sosirii la biserică. În timpurile mai vechi, la noi în
Bucovina, cununia se oficia numai la biserică şi această căsătorie era deplin
valabilă în faţa legii.
În timpurile mai noi, căsătoria se încheie mai întâi în faţa ofiţerului stării
civile la primărie, aceasta fiind singură cea valabilă. Numai după oficierea
căsătoriei civile, se putea celebra şi cununia religioasă, care este facultativă. În
timpul din urmă, cei mai mulţi se mulţumesc numai cu căsătoria civilă.
Cântecul pe care-l cântau nuntaşii împreună cu muzicanţii mergând la
biserică, era: “Noi mergem la manastire…”.
Când trebuia să înceapă cununia, mirele şi mireasa erau invitaţi la locul
anumit, în mijlocul bisericii, unde se oficiau de obicei cununiile. În spatele
mirilor se aflau naşii care ţineau în mână lumânări mari aprinse, împodobite cu
panglici frumoase şi cu flori. Îndată după naşi se aflau părinţii mirilor şi rudele
apropiate şi în urma acestora, în semicerc erau vătăjeii, nuntaşii, sfitiuciule şi
104
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
sfăşcile. În faţa mirilor, lângă preot se afla o masă pe care era pusă evanghelia, o
cruce, cununiile, un pahar cu miere şi câteva felii de pâine albă sau pişcoturi.
Preotul începea slujba de cununie, iar dascălul dădea răspunsurile
cuvenite. Pentru cununie era un serviciu special, cu rugăciuni şi cântări anumite.
Spre sfârşitul slujbei, se înconjura masa e către miri şi naşi având în frunte pe
preot.
În acest timp, se cânta: “Isaia dănţuieşte”, iar sfitiucile aruncau pe
deasupra mirilor bomboane, nuci, alune, coarne mari, bani, grâu, pe care le
scoteau din trăistuţe cu baierele alese, iar copii se grăbeau să le culeagă. Când le
venea la îndemână, se aplecau şi dintre cei mari să culeagă nuci, alune ori
bomboane. La sfârşitul cununiei, preotul ţinea o predică apoi mirii şi cu nunii
mari se îndreptau spre altar şi sărutau icoanele.
După aceasta naşul plătea preotului şi dascălului pentru slujba oficiată.
Cununia se considera încheiată şi sfitiucile mai aruncau din trăistuţe ultimii bani
şi bomboane. Miri, naşii şi cu întreg alaiul ieşeau din biserică, iar la uşă afară îi
aşteptau muzicanţii care le cânta un marş până la tolocuţa bisericii. Marşul
cântat demult era: “Deşteaptă-te române! ”.
În tolocuţă flăcăii începeau un joc în care timp tânăra pereche lua loc în
aceeaşi trăsură. Urmau apoi naşii, sfitiucile şi sfăşcile precum şi rudele mai
apropiate, în alte trăsuri. Când trăsurile erau gata de plecare, locul se oprea şi
nuntaşii mirelui şi ai miresei se împreunau şi porneau alaiul, mergând pe jos, în
fruntea trăsurilor. Şi la întoarcere , nuntaşii cântau cu lăutarii cântece de nuntă şi
chiuiau.
Alaiul se îndrepta spre casă unde era făcută pregătirea să se desfăşoare
serbarea nunţii: masă, joc şi seara pripoi. De obicei nunta se făcea la mire, dar
uneori se făcea şi la mireasă. Sosiţi acasă, părinţii îi întâmpinau pe miri cu pâine,
cu sare şi cu cinste, apoi intrau cu toţii în casă şi se aşezau la masă.
La mijlocul mesei se aşezau mirele cu mireasa şi naşii, apoi ceilalţi
nuntaşi. Când intrau în casă, nuntaşii cântau: “Ţine soacră uşa bine că iată şi
nora vine”. Ei erau secondaţi de muzicanţi care şi ei intrau în casă, dacă era loc
şi se aşezau lângă uşă ori lângă blidar, de nu, în tindă. Masa aceasta ţinea până
se ospătau cu toţii bine. Mirele şi mireasa nu mâncau carne sau mâncări gătite cu
carne, ci numai brânză şi ouă. După ospăţ, ieşeau cu toţii afară la joc, ţinându-se
de mână şi cântând: “De trei ori pe lângă masă/Să scoatem nunta din casă!”.
Afară, jocul se deschidea de către mire şi mireasă; urmau apoi sfitiucile şi
vătăjeii şi nuntaşii. În timp ce afară se juca, în casă, masa continua cu neamurile
şi persoanele invitate la nuntă. În afară de mire, mireasa mai juca cu vătăjeii şi
cu alţi feciori. Tot tineretul venit la nuntă putea juca fără plată.
În casă, cei mai vârstnici ospătau, cinsteau, glumeau şi cântau. La jocul ce
se făcea cu ocazia nunţii, veneau şi neinvitaţi cu scopul de a privi sau a juca.
După terminarea jocului, aceştia plecau la casele lor, fără a fi poftiţi la masă, iar
105
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
nuntaşii şi invitaţii intrau din nou în casă şi luau loc la masă. Odată cu ei, intrau
şi muzicanţii care trebuiau să cânte pentru invitaţi cântece de petrecere şi pahar
dulce.
Bucătăresele începeau să aducă zamă, găluşte, friptură, răcituri, plăcinte şi
alte bunătăţi. Pe masă se mai aduceau sticle cu băutură şi pahare.
În vremuri vechi, se bea mai mult holercă (un fel de rachiu făcut din
secară), iar mai târziu au fost introduse berea, vinul, romul, coniacul şi câteodată
razolul, un fel de lichior din pere.
De obicei, masa era foarte îmbelşugată şi cu multă băutură. La mâncare
bună şi la cinste multe erau prezente veselia şi voia bună. Cântau lăutarii dar
cântau şi mulţi dintre invitaţi şi petreceau foarte bine. Ţăranul român preţuieşte
munca, dar ştie să petreacă bine. Uneori se întâmpla, să fie de faţă şi câte un
cântăreţ înzestrat care să înveselească pe nuntaşi şi pe toţi oaspeţii prezenţi cu
cântece bătrâneşti.
Aşa petreceau toţi până târziu în noaptea şi încă înainte de a se ridica
lumea de la masă, începea strigatul la pahar dulce ( se striga în pripoi), iar
invitaţii -pripoienii- şi nuntaşii ofereau bani precum şi diferite obiecte. Cel care
striga în pripoi era naşul şi tot el trebuia să facă începutul, oferind darul cel mai
mare. La toţi cei care ofereau daruri, mirele le închina câte un pahar de cinste,
mulţumindu-le. În tot acest timp, lăutarii cântau mereu.
După miezul nopţii, naşa şi cu sfăşcile duceau mireasa la culcare într-o
încăpere separată, unde îl chema şi pe mire. Miresei îi făceau cârpă (gâţa o purta
fata logodită). Mirele şi mireasa se culcau împreună, iar ceilalţi ai casei mai
rămâneau să petreacă, ori se culcau şi ei. Tot atunci plecau şi nuntaşii şi invitaţii
pe la casele lor.
Luni dimineaţă, venea naşa la fini şi controla cămaşa de mireasă. Dacă era
pătată cu sânge, prin casă şi pe afară se împodobea cu panglici roşii şi peste tot
era voie bună. Dacă mireasa n-a fost cemnică, era trimisă acasă, mai demult. De
obicei, această situaţie neplăcută se putea drege dacă părinţii fetei se învoiau să
rotunjească zestrea cu încă o bucată de pământ bun ori cu o pereche de boi sau
cel puţin o vacă cu viţel. Cu aceasta adică se plătea şi se spăla ruşinea. În
vremurile mai noi, chestiunea virginităţii nu se pune cu atâta severitate şi se
trece mai uşor peste ea.
Şi luni erau invitaţi la masă prietenii apropiaţi şi neamurile, deoarece
rămâneau bucate şi băuturi de duminică şi toate acestea trebuiau consumate. Cu
mulţi ani în urmă, şi mai ales la oamenii cu stare, nunta ţinea cel puţin trei zile.
Lumea era dornică de petrecere şi o ţinea într-una cu bucate alese, cinste, cântări
şi joc. Aceasta pentru că şi vremurile erau grele pe atunci din cauza războaielor,
a năvălirilor, a jafurilor şi omorurilor ce se făceau. Erau de ani suferinţă
cumplită, când nu aveau posibilitate să petreacă ani în şir. De aceea, când aveau
momente de răgaz, se dezlănţuia întrânşii dorul de petrecere şi atunci petreceau,
106
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
nu glumă! Joi după nuntă, avea loc calea primară. Era primul drum al miresei
spre casa părinţilor ei; era prima vizită pe care le-o făcea ca măritată. În această
vizită, era însoţită , de acum ,de bărbatul ei. la masa ce se dădea cu acest prilej,
nu lipseau naşii şi alte rude apropiate. Erau angajaţi şi muzicanţi care să cânte în
timpul mesei, dar şi la joc, deoarece, după masă, invitaţii jucau până noaptea
târziu. Cu această petrecere de joi, numită calea primară, nunta se considera
terminată.
III)Moartea. Omul nu este făcut să trăiască în lumea asta pentru vecie.
Oricât de frumoasă şi de scumpă ne-ar fi viaţa, ea are şi un sfârşit. Când vine pe
lume un nou-născut, casa este plină de bucurie şi de speranţă. Ea se umple de
chiote şi de veselie când se sărbătoreşte o nuntă. Dar în lumea aceasta nu este
numai joc şi veselie, ci şi momente de durere şi tristeţe. Tot ce se naşte, trebuie
să moară; toate au un început şi un sfârşit. Aşa este şi cu viaţa şi cu toate
bucuriile ei. Vine vremea când omul trebuie să părăsească această lume atât de
frumoasă şi vai! această despărţire este nespus de dureroasă! De multe ori
defunctul lasă în urma sa atâta jale şi un gol atât de mare, încât toate acestea
provoacă o durere cumplită, greu de suportat. În locul cântecelor şi chiotelor de
bucurie, acuma, casa răsună de bocete, de vaiete şi de plâns. Dar cum moartea e
un fapt firesc, nimeni nu ie se poate sustrage. Mai devreme sau mai târziu
fiecăruia îi vine rândul să bea acest pahar când este cuprins de fiorul morţii.
Am scris despre naştere şi botez, despre căsătorie şi nuntă cu tot cortegiul
lor de datini şi obiceiuri, acum este momentul să scriu ceva şi despre obiceiurile
practicate cu ocazia morţii şi a înmormâtării.
Cei mai mulţi oameni mor de bătrâneţe ori de vreo boală oarecare, iar alţii
mor datorită unui accident sau în război. Despre aceştia se spune că au murit de
moarte bună şi pot fi îngropaţi în rânduiala prevăzută de biserică.
Sunt şi cazuri când defunctul şi-a pricinuit singur moartea, adică şi-a făcut
seama. Atunci înmormântarea nu se mai făcea după ritualul bisericesc şi mortul
este îngropat peste hotarul cimitirului (într-un loc anume rezervat pentru
asemenea cazuri), fără clopote, fără procesiune şi fără a fi dus la biserică.
Când un membru al familiei se apropia de sfârşitul vieţii, după o zăcare
lungă, era adus preotul ca să-l spovedească şi să-l pricestuiască. Se credea că era
un mare păcat ca omul să moară fără a primi sfânta taină a cuminecăturii prin
care i se iertau păcatele. După împărtăşanie, omul era mai liniştit şi mai împăcat.
Rare erau cazurile când cei împărtăşiţi se refăceau şi mai trăiau. Înainte vreme,
oamenii nu se căutau pe la doctori; de altfel aceştia erau foarte puţini şi numai
pe la oraşe se puteau găsi. La sate, babele cu descâtecele lor ţineau locul
doctorului. Ele ştiau să stingă cărbuni, să facă oblojeli, care se întâmplau să fie
şi de folos. Încolo, voia Domnului! Pe atunci aşa era situaţia şi nu se putea altfel.
Când cei din casă observau că bolnavul este pe sfârşit, îl păzeau să nu
moară fără lumânare. Mai ales noaptea era atenţi, şi unul câte unul, cu rândul, îl
107
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
supravegheau şi dacă era nevoie îi mai dădeau câte o lingură de apă ori îl
întorceau în aşternut.
Când somnul morţii era evident că se apropie, cel treaz care-l
supraveghea, aprindea lumânarea şi i-o punea muribundului în mână şi în acelaşi
timp îi trezea şi pe ceilalţi din casă. Era ceasul cel din urmă şi cel mai greu. Nu
este cu putinţă a descrie acest hotar între viaţă şi moarte.
Poate că într-o oarecare măsură, acest moment de încordare supremă îl
putem citi pe faţa muribundului. Cum sunt aceste clipe, le ştie numai cel ce le
petrece.
După ce-şi dădea obştescul sfârşit, mortul era scăldat şi primenit şi apoi
aşezat, după obiceiul de la ţară, pe laiţă, în casa cea mare. Se anunţa preotul,
apoi pălimarul care trebuia să tragă clopotele de trei ori pe zi. Se ducea de la
biserică o cruce şi un sfeşnic, care se aşezau în casă la căpătâiul mortului. Atât
preotul cât şi dascălul erau plătiţi pentru serviciul înmormântării era plătit şi
pălimarul ca să tragă clopotele. Vestea morţii cutării om se afla repede prin tot
satul şi prin faptul că se auzeau sunând clopotele. Lumea se întreba: “cine a
murit?” , şi aşa din gură în gură se răspândea vestea morţii. Cei din casă aduceau
de la oraş cele necesare pentru înmormântare şi scânduri de brad. Era chemat un
meşter să facă sicriul pentru mort. Când era gata, mortul era mutat în sicriu şi
pus tot pe laiţă. Pentru lucrul sicriului, meşterul primea colac, lumânare şi un
ştergar, apoi era chemat şi la masă.
Mortul era bocit de mai multe ori pe zi, de către rude s-au bocitoare; se
bocea în zori, la amiază şi seara, astfel, ştirea despre moartea unei persoane se
răspândea şi datorită bocetelor, care se auzeau de la mare depărtare. În aceste
răstimpuri, bocetul se făcea afară la fereastră.
Lumea începea să vină la mort cu lumânarea. Lumânarea aceasta avea un
simbol şi trebuia să lumineze calea mortului în întunericul necuprins al lumii de
dincolo, pe unde trebuia să treacă. Ea se aprindea şi se punea pe sfeşnicul de la
căpătâiul mortului.
Seara, se adunau la priveghi tineri şi bătrâni şi stăteau până târziu, iar unii
stăteau chiar până în zori. Dintre rudele mai apropiate veneau să dea ajutor la
rânduiala ce trebuia făcută cu ocazia înmormântării. La priveghi se vorbea
despre viaţa defunctului şi faptele defunctului şi mai ales se povestea despre
ultimele clipe din viaţa sa şi felul cum a murit (uşor sau greu)dacă s-a chinuit
mult, dacă a fost conştient până în ultima clipă şi altele. Tinerii mai spuneau
glume, jucau dupac ori făceau alte ghiduşii. Era lăsaţi în pace, dacă nu depăşeau
hotarul cuvenit. Aceasta tindea să distragă pe cei întristaţi de la durerea lor şi să
mai învioreze atmosfera grea şi apăsătoare din sânul familiei îndoliate.
Mortul era ţinut în casă trei zile, după care timp era dus mai întâi la
biserică şi apoi la groapă în cimitir. Aşadar înmormântarea avea loc a treia zi de
la data decesului. Rareori se depăşea acest interval de timp (iarna). În ziua
108
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
109
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
mulţi preoţi, 2-3 chemaţi şi din sate vecine, dacă era nevoie. În Voloca erau trei
preoţi.
Toţi cei ce ducea prosesia aveau legate de prapuri sau cruci câte o batistă,
un şervet sau o basma, pe care şi le luau la terminarea înmormântării. De
asemeni şi cei care duceau năsălia aveau câte o basma sau o batistă. La fiecare
prohod primeau câte un colac de pomană. Colaci şi lumânări cu câte o basma
primeau şi preoţii şi dascălul. Groparii erau cinstiţi şi ospătaţi la mormânt. Li se
dădea şi câte o găină de pomană. Tot la mormânt pretindeau şi unii preoţi câte o
găină şi câte un covoraş pe care ei îngenuncheau când citeau evanghelia la
mormânt. Acestea înafară de plata cuvenită şi le lua preotul. Pălimarul avea
dreptul la plată pentru că trăgea clopotele. După înmormântare, toţi cei care au
luat parte la petrecanie, erau chemaţi acasă la praznic. Dacă nu era dovadă să fie
chemaţi toţi, atunci veneau rudele apropiate, cei care au dus năsălia şi prosesia.
Uneori era chemat şi preotul cu dascălul.
Se făcea masă de pomenire şi a treia zi. După cât se vede, o înmormântare
era costisitoare. Dacă defunctul era un fecior sau o fată, la înmormântare venea
foarte mult tineret, şi feciorul sau fata erau gătiţi în sicriu ca mire ori mireasă.
Cei cu stare materială mai bună, angajau şi muzică la înmormântare.
Timp de trei zile după înmormântare, încăperea în care s-a aflat mortul,
ardea permanent o lumânare (sau toiagul rămas nears de pe piept), în credinţa că
sufletul celui mort se abate în acest timp pe acasă, în toiul nopţii. Cât timp
mortul se afla în casă pe laiţă (trei zile), sufletul lui străbătea toate drumurile şi
locurile pe unde a trecut şi a umblat în viaţa pământească.
La masă se dădeau de pomană de sufletul mortului colaci, lumânări, vase,
haine şi chiar animale mai mari sau mai mici ca să le aibă pe lumea cealaltă. Era
foarte răspândită credinţa că toate aceste bunuri, defunctul le va avea pe lumea
cealaltă şi că se va folosi şi bucura de ele. Această credinţă era bună pentru că
oamenii îi ajutau pe cei săraci. Atunci pomana era primită şi binevenită când
erau miluiţi cei săraci şi lipsiţi. Era un obicei bun şi frumos, păstrat cu sfinţenie
în satul nostru.
Masă de pomenire pentru mort se mai făcea la 6 săptămâni, la 6 luni şi la
un an. Tot ce se dădea de pomană, trebuia să fie dat din toată inima, fără părere
de rău, fără nici un pic de regret. În caz contrar pomana nu era primită şi
defunctul nu putea să se bucure de ea pe lumea cealaltă.
Pe timpul guvernării austriece, s-a schimbat mult viaţa, atât la oraşe cât şi
la sate. Mai ales în Cernăuţi, capitală de provincie, s-au făcut lucrări de
canalizare, lumină electrică, apă la casă, linie electrică pentru tramvai şi altele.
110
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
O lucrare importantă a fost o cale ferată care a făcut legătura între oraşul
Lemberg din Galiţia şi oraşul Cernăuţi, linia a fost prelungită spre sud până la
Suceava-Iţcani, unde era frontieră cu Moldova. Linia ferată Cernăuţi-Suceava-
Iţcani urma să treacă şi prin Voloca, pe lângă Borodaci, prin Moacera, până la
Adâncata.
Volocenii s-au alarmat şi-au intrat la mare grijă, când au aflat că se
plănuieşte ca prin sat să treacă trenul (maşina cu foc cum spuneau ei). Au format
o delegaţie şi au trimis-o la autorităţile în drept să le facă cunoscut că ei se opun
la treaba aceasta.
Volocenii nu vor ca drumul de fier să treacă prin sat; s-ar putea să ia foc
casele, să calce copii ori să omoare vitele. Cu greu au putut fi liniştiţi oamenii şi
au plecat după ce li s-a spus că trenul nu va trece prin sat, printre case, ci pe la
marginea satului şi anume prin câmp. Dacă volocenii din acel timp se temeau
aşa tare de tren, dorindu-l cât mai departe de sat, fiindcă ei pe acea vreme nu
înţelegeau şi nu puteau să prevadă rostul şi folosul unei apropiate linii de
comunicaţie, urmaşii lor, volocenii de mai târziu ar fi dorit un mijloc de
transport cât mai apropiat şi cât mai comod. Ei nu s-ar fi opus la trecerea
trenului prin sat, ci ar fi dorit chiar să aibă o gară în sat. În decursul vremii,
mentalitatea oamenilor s-a schimbat mult.
Gara Cozmin care s-a construit atunci era în câmp, departe de sat; totuşi
folosea mai puţin volocenilor, dar mai mult celor din Valea Cozminului. Acum
acea gară nu mai există; a fost bombardată şi dărâmată în timpul celui de-al
doilea război mondial.
Convenţia referitoare la construirea şi concesionarea şi apoi prelungirea
acestei căi ferate, între părţile contractante, a fost semnată la 5 iunie 1868. La
acea dată au intrat volocenii la mare grijă , deoarece pe atunci se construia linia
ferată Lemberg-Cernăuţi-Suceava. În decembrie 1869 s-a terminat şi construcţia,
în continuare a liniei ferate Suceava-Iţcani-Roman.
Cu timpul volocenii s-au deprins cu acea maşină de foc şi nu se mai
temeau de dânsa. Ba mai mult, au început să se folosească de ea în călătoriile lor
prin locuri mai depărtate. Linia ferată (ştrehul) care trecea prin sat avea o mare
însemnătate: lega sud-estul Europei cu Europa centrală şi de miază-noapte
(făcea legătura între Turcia, Bulgaria şi chiar Grecia cu România apoi cu Galiţia,
Austria şi Germania).Datorită acestei linii ferate, volocenii puteau călători prin
Bucovina, puteau pleca în Galiţia sau în Austria ori America. Mulţi plecau spre
Moldova., la lucru.
Dar până să călătorească, volocenii mai nevoiaşi au avut posibilitate să
câştige parale, lucrând la terasamentul drumului de fier, mai ales la porţiunea
care trecea pe teritoriul Volocii.
Pământul (terenul) necesar drumului de fier a fost cumpărat de la oameni
şi plătit cu bani buni de către stat. N-a rămas nimeni nedespăgubit.
111
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Pentru mai târziu, această cale ferată prin importanţa ei, s-a dovedit a fi o
adevărată binefacere nu numai pentru Voloca, ci pentru întreaga zonă prin care
trecea.
112
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
bea de către toţi pe rând din acelaşi pahar. Rândul cu paharul se făcea de câte 3-
4 ori, aşa că fiecare putea să bea 6-8 pahare de holercă.
Oamenii mâncau mai mulţi din aceeaşi strachină, iar femeile aveau grijă
ca străchinile să fie pline până ce se săturau toţi clăcaşii. Borşul ori zeama se
mânca cu linguri de lemn, iar carnea şi găluştele se mâncau cu mâna; nimeni nu
folosea furculiţe. După ce se termina cu cinstea şi cu mâncarea, cei tineri se
prindeau la joc şi ca din pământ răsăreau şi fetele, astfel că se înjgheba o
petrecere în toată regula. Scripcarii trăgeau din arcuş cu foc, iar flăcăii cu fetele
jucau de duduia pământul. Nimeni nu se simţea şi nu se plângea că ar fi obosit,
măcar că a frământat mult lut cu picioarele, necesar la ungerea casei.
Tot aşa, când venea vremea prăşitului mulţi se ajutau între ei cu claca. Cel
care avea de prăşit chema atâtea persoane după cum credea că ar fi necesare să
termine într-o zi o anumită bucată de porumb. Mai pe urmă, le întorcea şi el
zilele de prăşit celorlalţi, pe rând, după cum aveau ei nevoie.
Bune şi frumoase au fost acele obiceiuri de a se ajuta unii pe alţii şi mai
ales de a-i ajuta pe cei nevoiaşi. După război aceste obiceiuri au început să
dispară, să se schimbe.
În afară de clăcile care se făceau la unsul caselor sau la prăşit, se mai
făceau clăci de cosit, de secerat, de desfăcut porumb, de cărat cu căruţa de la
câmp sau de la pădure.
Femeile mai făceau clăci la scărmănat lână sau la tors. În felul acesta
oamenii se ajutau foarte mult într-aolaltă. La clăcile de prăşit păpuşoii sau
barabulele luau parte mai ales fetele, femeile şi mai puţin bărbaţii. Claca la
prăşit, cosit sau secerat, nu ţinea toată ziua şi nu se făcea dimineaţa, ci de la
amiază în jos. Cu ajutorul clăcii, lucrul se făcea într-un timp scurt şi omul scăpa
de grijă.
La clăcile de cosit erau chemaţi bărbaţii şi flăcăii. Dintre aceştia, unii erau
cosaşi de frunte şi cum aveau şi coase bune, ei mergeau înainte cu brazdele şi în
urma lor veneau ceilalţi cosaşi. Clăcile de cosit se făceau mai rar. Pentru cosit se
angajau cosaşi cu plată. Nici la secerat pâinea albă sau popuşoii, clăcile nu se
făceau aşa des. Atât prăşitul cât mai ales cositul şi seceratul se considerau munci
grele şi trebuiau în acelaşi timp bine făcute şi bine plătite. La aceste munci se
cerea o mâncare foarte bună, iar cosaşii primeau şi băutură.
Toamna, se făceau, serile, multe clăci de desfăcat păpuşoi la care venea cu
plăcere tineretul, flăcăi şi fete. Se lucra până noaptea târziu şi chiar până după
miezul nopţii.
Clăcile cu căruţa se făceau pe vremea căratului pâinii albe, a fânului şi a
păpuşoilor. Fiecare căruţaş făcea câte un transport, cel mult două.
Încă din timpurile vechi, în Voloca era obicei să se facă şezători de
scărmănat şi de tors. Aceste şezători se făceau toamna târziu şi mai ales iarna,
113
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
când nopţile sunt lungi şi lucrul pe afară este aproape terminat. Lucrul se
concentra mai mult în casă, fiind afară frig sau zloată.
Se torcea, se depăna, se cosea, se scărmăna lâna sau pene; de obicei se
făcea lucru femeiesc. De aceea la aceste şezători se strângeau neveste şi fete
dintr-un cot al satului. Rareori luau parte şi femei mai în vârstă.
Seara, se adunau la câte o casă mai multe fete şi neveste ca să lucreze
împreună, dar fiecare pentru sine. Lucra fiecare ce-şi aducea de acasă: de cusut,
de tors, etc. Una avea de cusut vreo cămaşă de mire sau altceva, alta avea de tors
şi venea cu furca, iar alta avea de răsucit nişte gheme de lână ori de împletit
nişte ciorapi sau mănuşi cu cârligaşul. Toate se adunau cu multă plăcere la
aceste şezători. Lucrul în comun e mai plăcut şi mai cu spor. Lucrând acasă
singure, nici fetele nici nevestele nu ar fi prea avut chef de lucrul şi le-ar fi fost
şi somn, mai devreme, dar la şezătoare situaţia era alta. Aici se întâlneau multe
fete şi neveste, unde se spuneau poveşti frumoase, puteau să cânte împreună, se
făceau glume şi se spuneau cimilituri. Pe lângă toate acestea se mai puteau afla
noutăţile din sat, cele privitoare la vreo nuntă, ori vreo dragoste mare sau despre
cine ştie ce farmece sau făcături cu draci ori vrăji. Cum la aceste şezători mai
veneau şi feciori, se înţelege că timpul petrecut în asemenea ocazii era cât se
poate de plăcut. Câte un fecior mai înzestrat cânta din gură sau scotea de după
curea un fluieraş, ori fluier mare şi trăgea nişte doine sau cântece de mai mare
dragul să le asculţi. Nu arareori la aceste şezători se înfiripa vreo dragoste mare
sau se punea la cale vreo căsătorie.
La şezători nu se obişnuia ca gazda să pregătească şi să servească celor
veniţi masa, deoarece ea nu trăgea foloase personale, fiecare îşi făcea lucrul său.
Aceste strânsuri se făceau cu scopul de a lucra mai cu spor şi de a petrece, în
acelaşi timp cu glume, poveşti, cântece, etc. Aceasta era singura posibilitate de a
se distra în sat, mai ales dacă era şi post şi jocul oprit. Pe atunci nu existau
biblioteci, radio, televizoare, teatru sau cinematograf şi tineretul din sat nu avea
altcum să petreacă. De aceia aceste şezători se organizau foarte des.
Totuşi, uneori gazda servea şi câte o gustare, dacă nevestele şi fetele, mai
lăsau lucrul lor la o parte şi îi ajutau şi ei fie la scărmănat nişte lână sau pene.
Câteva îndoituri ori plăcinte cu mac (varzare), nişte pâine ori mălai şi un şâp de
holercă, apărea îndată mare pe masă. Aşa o gustare era cât se poate de
binevenită şi producea mare bucurie.
Când eram de vreo 17-18 ani, am fost şi eu la câteva şezători. Mai ales
îmi plăcea să mă duc la mătuşa Zamfira lui Ion. Acolo se torcea şi se ţesea mult.
Mătuşa făcea catrinţe foarte frumose, brâie şi frânghii. Cum avea şi o fetişoară
frumuşică pe nume Saveta, pe lângă neveste şi fete se mai strângeau şi băietani;
de aceea şezătorile de acolo erau plăcute şi oarecum vestite. Eu eram chemat să
citesc poveşti, pentru că se aflase în sat că aveam cărţi cu poveşti tare frumoase.
Într-adevăr printre multe altele, nu-mi lipseau cărţile cu poveşti ale lui Ion
114
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Creangă, Slavici ori Ispirescu. Când aveam timp şi mă aflam pe acasă, precum şi
în vacanţa de iarnă, îmi luam cărţile cu poveşti şi plecam la şezătoare. Era o
mare bucurie şi mulţumire când îmi făceam apariţia cu cărţile mele. Se făcea
linişte în casă, iar eu începeam să citesc “Soacra cu trei nurori”, “Stan păţitul”,
“Dănilă Prepeleac” şi altele. Erau ascultate cu atenţie, iar la sfârşit întrebau
unele fete sau femei “Oare aşa să fi fost?“. Pentru multe dintre ascultătoarele
mele, poveştile păreau nişte întâmplări dintr-un trecut îndepărtat. În imaginaţia
lor poveştile păreau a fi povestiri de fapte reale. Participau cu toată fiinţa lor la
aceste poveşti. Le trăiau şi se bucurau ori sufereau alături de eroii din poveste. În
trecut, aşa a fost.
Când n-am mai putut merge la şezători, am dat prin sat cărţile mele cu
poveşti şi nu s-au mai întors la mine. Totuşi, n-a fost o pagubă, ci un câştig.
Era bun acest obicei de a face clăci ori şezători, când se adunau să lucreze
împreună, în care timp se şi distrau. Lucrul se făcea mai cu spor şi mai repede.
Odată cu munca lor, se desfăşurau adevărate întreceri în a spune poveşti
frumoase ghicitori, basme, glume. În asemenea împrejurări erau prezente şi
cântecele noastre bătrâneşti, iar uneori jocul. Atât la şezători cât şi la clăci,
lumea muncea dar şi petrecea. Pe lângă muncă, oamenii au totdeauna nevoie şi
de o oarecare destindere, altfel, viaţa ar fi prea monotonă. Aşa după cum munca
este o necesitate firească, tot astfel şi dorinţa de a petrece este firească. În
vremurile îndepărtate, omul muncea din greu şi ducea o viaţă aspră şi nesigură.
Războaiele, cotropirile, jafurile şi alte nenorociri îl pândeau la tot pasul. Totuşi,
când lucrurile se mai linişteau oamenilor le era dor de petrecere şi căutau să se
întâlnească şi să veselească. Petreceau la anumite ocazii şi sărbători, dar
petrecerea şi cu prilejul şezătorilor şi clăcilor. Aceste petreceri era simple.
Oamenii se întâlneau, munceau, cinsteau, ospătau şi apoi jucau, cântau şi
glumeau. Într-adevăr la aceste petreceri, cântecul era nelipsit. Se cânta şi de unul
singur, dar cântau şi un cor pe o singură voce (la unison). Acele cântece erau de
o netăgăduită valoare pentru autenticitatea şi originalitatea lor. Nu era cântece
aduse de undeva ci erau cântece izvorâte din inima lor. Cu ele îşi însoţeau
munca şi tot cu ele îşi înveseleau traiul lor, prea adesea chinuit şi amărât peste
măsură.
115
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
1. Vatra jocului din margine, în tolocuţa unde s-a construit mai târziu casa
arcăşească, nu departe de şcoală.
2. Vatra jocului de pe Clipăna în tolocuţa unde s-a construit mai târziu local
pentru Casa de Citire.
3. Vatra jocului de lângă Gordeni, în tolocuţa din faţa casei, unde locuia dascălul
Pojoga şi cizmarul Bobinschi.
4. Vatra jocului din Caliceanca, lângă Ion Dohei şi Vasile Ghihăului. De bună
seamă că un alt joc, al cincilea trebuie să fi fost şi în Hruşăuţi.
La locul din margine veneau feciorii şi fetele din partea de răsărit a
satului, Gropana şi Ţurcile. Tot la acest joc veneau şi arcaşii pentru că cei mai
mulţi membri din această societate locuiau în acea parte de sat.
Într-o vreme, înainte de primul război mondial, un flăcău inimos şi
inteligent, arcaş şi el, anume Grigore Cocea a lui Dumitru a mutat jocul de
margine din tolocuţă de lângă Iosub, la Bancă. El a hotărât ca jocul să se facă la
Bancă, peste drum de şcoală, pentru a-l scoate din prejma crâşmei lui Iosub.
Noua vatră de joc era bună şi potrivită pentru acest scop. Am văzut-o şi eu în
copilărie. Poate aveam vreo 4-5 ani, când am mers acolo să văd hora. Mare
mândraţă era şi cu toate că eram mic, îmi amintesc de acea horă şi mai ales ţin
minte şi acum, după 78 de ani, una din melodiile care se cânta. Încă nu începuse
primul război mondial, dar bătea la uşă şi noi nu ştiam. Lumea nu era atât de
bine informată ca acum. Nu erau aparate de radio pe atunci, nici televizoare şi
nici gazete sau reviste prin sat la oameni. Doar preotul şi învăţătorii dacă mai
citeau vreo gazetă. Lumea petrecea.
Câteva cozi de topor, pentru vreun şâp sau două de holercă, au venit într-o
noapte de au săpat şanţuri adânci, în lung şi în lat, peste toată vatra jocului, ca să
nu se mai poată juca lângă Bancă, astfel ca tineretul să se întoarcă din nou în
vatra jocului de lângă Iosuboaia.
Cu toate acestea, scopul acesta mârşav n-a fost atins, pentru că feciorii şi
în special arcaşii au fost înştiinţaţi despre această faptă urâtă şi şanţurile au fost
astupate şi terenul nivelat la loc, astfel că jocul s-a putut face, chiar în aceeaşi zi,
tot lângă Bancă. Asemenea feciori vrednici şi arcaşi luminaţi a avut Voloca şi se
poate mândri cu ei. Acel fecior isteţ Grigore Cocea, a plecat apoi în război şi a
căzut ca un erou, departe, pe frontul de luptă. Să-i fie ţărâna uşoară şi numele
nemuritor!
După primul război mondial, locul s-a făcut, o bucată de vreme iarăşi la
Iosuboaia, apoi tot arcaşii au hotărât să-l mute de acolo , la Grigore Vanzuneac.
Aici au fost organizate cele mai mari şi mai frumoase jocuri din sat, pe care le-
am văzut încă din copilărie. Despre toate acestea am scris în altă parte.
Despre jocul de valea Clipănei, scrie domnul Ion Salahor, următoarele:”
În fieştecare duminică, flăcăii de pe valea noastră, făceau joc pe tolocuţa de
lângă Moişi, care avea dugheană dar mai vindea şi holercă. Aici făceau joc
116
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
flăcăii de pe valea Clipănei, care era jocul cel mai mare din sat, unde erau mai
mulţi flăcăi şi fete. De asemeni cei mai buni gospodari tot pe valea Clipănei
erau.
La joc mergeau gospodarii mai tineri cu nevestele lor. Uneori mergeau şi
cei bătrâni şi priveau cum joacă flăcăii lor; mai ales femeile se duceau să vad cu
cine joacă fetele lor sau feciorii lor.”
La jocul de lângă Gordeni, mergeau feciorii şi fetele din acel cot, care
începea din deal de la biserică spre Ilarie Porfirean la Nicolai a lui Simion,
Leonte a Vasiloaie, apoi pe la Gordeni şi Gheorgiţeni, ţinând hotar valea
Olicicăi. Acest joc nu avea aşa mare importanţă ca celelalte două.
Al patrulea joc din Caliceanca cuprindea Valea Gropanei din partea de
sus, către Caliceanca, în partea de miază-zi a satului. Nici acest joc nu era mare
şi nu atrăgea aşa multă lume ca primele două. Pe aici se găseau puţini gospodari
cu pământ mult. Lumea era mai săracă, dar totuşi fetele erau frumoase şi
jucăuşe.
La jocul din Hruşăuţi, se adunau toţi tinerii din acel cătun. Arareori erau
cazurile ca fete sau feciori din Hruşăuţi să vină la horă în sat, la jocul din
margina. Gândindu-mă la jocurile de altă dată, se cuvine să pomenesc aici şi
numele unui om simplu dar cu suflet de român şi de artist: Procopie a Niţoaie. El
a fost omul care cânta foarte frumos şi corect jocurile româneşti cele mai noi, pe
care le învăţau să le joace arcaşii şi arcăşiţele. El cânta bine din fluieraş şi după
cântatul lui se putea juca tare uşor. Acest om a contribuit mult la reintroducerea
jocului românesc în sat. Îşi avea casa aproape de podul moscalului. N-a avut
averea multă, dar a avut un talent deosebit şi suflet ales. De la el, au învăţat şi
muzicanţii să cânte acele jocuri frumoase, curat româneşti, care s-au păstrat
multă vreme. Cam după 1930, s-a luat obiceiul să se facă petreceri cu jocuri
închise (cu intrare)la Veroana Ungurean, Vanzureac, etc. (ogrăzi bine închise).
Jocuri peste săptămână, se făceau arareori , la sărbători mari când nu se lucra.
Organizatorii jocurilor închise urmăreau realizarea unor venituri băneşti,
cu care să facă ceva pentru societate sau pentru sat, ori să acopere anumite
cheltuieli neprevăzute. Nu de puţine ori s-au făcut şi abuzuri de către
organizatori (primarul Nicolae Paulencu). De obicei, jocul, (hora) se făcea în
vatra jocului, duminica după amiază, în câşlegi se strângeau, mai ales feciorii şi
fetele. Cei tineri căsătoriţi ori cei mai în vârstă nu se băgau printre fete şi feciori
la horă. Aceştia aveau prilejul să joace la nunţi, la petreceri în familie, la clăci
dacă vroiau, ori în şezători.
De asemeni şi hramul constituia o fericită ocazie de joc şi petrecere, după
o masă cu bucate alese şi cu oaspeţi de prin alte părţi. După zile de muncă şi mai
ales după posturi, cum era cazul chiar la noi, pentru că Sf. Nicolai cade în postul
Crăciunului, oamenii, dar mai ales feciorii şi fetele erau dornici de petrecere şi
117
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
118
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Cântecul era apreciat şi cultivat chiar din cele mai vechi timpuri în
Voloca. Cânta mama legănându-şi pruncul în timp ce torcea ori depăna. Cântau
feciorii când mergeau la fete. Cântau flăcăii şi fetele când lucrau la ogor sau
când erau la clăci. Cânta omul când lucra sau meşterea ceva. Cântau şi cei mai
vârstnici pe la nunţi ori cu ocazia petrecerilor familiale. Se cânta din gură, de
unul singur sau cântau mai mulţi, în cor dar la unison (pe o voce). Unii cântau
din frunză ori din drâmbă, alţii din fluieraş, telică sau din fluier mare (caval). Pe
la petreceri mai mari, erau chemaţi şi lăutari. Aceştia cântau din cimpoi, din
scripcă, din ţambale şi ciure. Ciurul era un fel de tamburină.
Pentru timpurile mai apropiate de zilele noastre, cam pe la începutul
secolului XX, s-au mai introdus o tobă mare, apoi o trompetă sau în clarinet.
Multă vreme, s-a jucat numai după scripcă şi ţambale. În aceeaşi formaţie, se
prezentau lăutarii la petrecerile de familie executând cântece de masă, de
dragoste, etc. acompaniind pe cei ce cântau din gură. Unele cântece erau vesele,
alte cântece erau triste, după starea sufletească a omului ori după împrejurare. Se
cânta cu lăutari ori fără lăutari, după cum era cazul. Unii oameni cântau mai rar
şi anume atunci când se întâlneau la petreceri, alţii cântau aproape totdeauna:
prin casă pe afară, la lucru la câmp, etc. Aproape toată viaţa lor, munca şi-o
însoţeau cu cântare.
Au existat în Voloca, atât bărbaţi cât şi femei care au cântat frumos. Mulţi
au fost dintre aceia care erau foarte preţuiţi, atât pentru vocea lor plăcută , cât şi
pentru cântecele frumoase pe care le cunoşteau. Aceşti artişti populari ştiau o
mulţime de doine, cântece de dor, cântece de haiducie, cântece bătrâneşti,
cântece de vitejie, balade şi altele. Toate aceste comori, dacă ar fi fost adunate la
vreme şi păstrate pentru viitor, ele ar fi constituit tezaur folcloric al culturii
noastre naţionale.
În trecutul satului nostru, au existat oamenii foarte înzestraţi în privinţa
cântărilor, dar nu s-a găsit, în acele timpuri, cine să adune comori, astfel că o
mare parte din ele s-au pierdut. Faptul că acele cântece n-au putut fi culese şi
salvate, constituie pentru noi o dureroasă pierdere ce nu se poate recupera. Este
drept că multe din cântecele populare se moştenesc din tată în fiu şi din
generaţie în generaţie, dar regula aceasta nu se poate aplica întotdeauna. Sunt
perioade mai prielnice şi mai bogate, când numărul artiştilor populari este mai
mare şi cuprinde oameni excepţionali de talentaţi, dar sunt şi perioade mai puţin
prielnice sau chiar neprielnice şi mai sărace, când numărul acestora este în
declin şi produsul lor nu atinge ca valoare, culmea artei. De altfel, acesta este un
adevăr de necontestat, aplicabil tuturor artelor. Nu întotdeauna apar artişti
excepţionali, geniali.
Din cauza nenorocirilor provocate de ultimul război mondial, am pierdut
foarte mult. Paguba este imensă şi ireparabilă; ea priveşte şi folclorul românesc
din partea de miază-noapte a Bucovinei, zonă în care se află şi satul Voloca.
119
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
120
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
121
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
mare, arareori se împlineşte. Aşa i-a fost şi lui ursita : să nu se poată căsători cu
aceea pe care a iubit-o mai mult dintre toate. Întreaga viaţă s-a tot gândit la
dânsa, precum şi ea, la fel, nu l-a uitat. Această neâmplinire i-a ţinut mereu
aprins dorul şi focul inimii sale. De aceea toată viaţa şi-a cântat dorul lui
nepotolit. L-am auzit de multe ori cântând din gură şi din fluier, cu ocazia
petrecerilor din sânul corului nostru, sau la alte petreceri ocazionale. Constantin
mai cânta atunci când se întâlnea împreună cu ceilalţi fini la Vasile M. Cocea,
prin sărbătorile Paştilor,când veneau cu colacii la naşu. De altfel acest om cânta
foarte des, în timpul lucrului, când meşterea la vreo casă, la drăniţit, etc. Glasul
lui era atât de puternic, de se auzea de la mare depărtare, mai ales când se afla
sus la drăniţitul unui vârf de casă sau grajd. Nu odată l-a auzit şi lelea Saveta şi
şi-o fi adus aminte de pe când era fată. Ofta şi dânsa din adâncul pieptului, că nu
avea altceva de făcut. Au trăit amândoi peste 85 de ani, dar purtarea lor a rămas
demnă aşa cum a hotărât destinul. Dintre toate cântecele sale, cel mai adânc
întipărit în memoria şi în inima mea a rămas “Eu pe deal, mândra-i pe vale”.
Acest cântec îl zice în anii din urmă Iliuţă Guraliuc, un nepot de-al său. După
părerea mea, Constantin Rahovei a fost cel mai strălucit bard al Volocii.
Un foarte bun cântăreţ la telincă şi în special la fluieraş a fost Gheorghe
Ionică. El îşi făcea singur fluieraşul dintr-un anumit lemn pe care îl alegea cu
multă răbdare. Dacă nu era mulţumit de sunetul lui, îl lăsa şi făcea altul. Lucra
atât la el până ce suna cum îi plăcea lui. După multe încercări ajungea să dea
fluieraşului un sunet dulce, plăcut, ca de flaut. Cu ajutorul unei sârme înroşite în
foc desena pe el inele îmbinate cu diferite figuri geometrice. Aşa un fluieraş
reuşit era o piesă rară : era frumos şi avea un sunet plăcut. Făcea multe fluieraşe
din care dădea şi la alţii. Vreo două dintre cele mai bune, şi le oprea pentru sine.
Gheorghe Ionică ştia să cânte foarte bine din fluieraş şi aceia care l-au auzit
cântând de bună seamă că le-a plăcut. De multe ori cânta din fluieraş, seara
acasă după ce venea de la lucru, ori în zile de sărbătoare. Cânta şi pe la petreceri
în familie, mai ales la nănaşul Grigore, unde aveau obiceiul să se adune rudele,
prin sărbători. Când mergea la cosit, la cineva, îşi lua pe lângă coasă şi
fluieraşul. În timpul cât poposeau la masă, ori când se mai odihneau cosaşii, el
scotea fluieraşul şi începea să cânte. Ştia felurite cântece de joc şi de petrecere.
În tinereţe era chemat să cânte la boteie care umblau cu colinda ori cu hăicătul
(uratul). Uneori, când avea el chef să cânte, se adunau în jurul lui flăcăi şi chiar
oameni însuraţi mai tineri şi trăgeau nişte jocuri fecioreşti de le sfârâiau
călcâiele.
Păcat că am rămas copil mic, de el şi n-am avut prilejul să-l ascult multă
vreme : a plecat în război şi în 1917 a murit. De la mulţi oameni, am aflat mai
târziu, că el cânta frumos. Printre aceia îl voi pomeni pe Toader a lui Vasile din
deal, care văzând că mă îndeletnicesc şi eu cu (muzica) cântarea, mi-a spus într-
o zi : “Domnule Ionică, amarnic mai cănta tatăl dumitale la fluieraş !” Adevărat
122
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
123
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
de mai multe ori cântând, şi-mi plăcea felul cum ştia să cânte. La horă, la
Grigore Vanzureac, l-am văzut cum juca şi conducea jocurile Raţa şi Arcanul.
De acum, eram şi eu băiat mare şi umblam la şcoală în oraş şi-mi puteam da
seama mai bine de valoarea lui Procopie. Într-o zi a şi venit la noi şi a stat de
vorbă cu mine mai mult timp. A adus cu sine clarinetul şi mi-a cântat mai multe
cântece. Era o fire neastâmpărată, mereu frământat şi cu dor de ducă spre a-şi
făuri o soartă mai bună, fiindcă nu era bogat.
Într-un timp, numai ce am aflat că plecase în Argentina, de unde nu s-a
mai întors niciodată şi nici nu am putut afla ce s-a întâmplat cu el. Doar un zvon
s-a răspândit că ar fi murit acolo într-o încăierare ori într-o revoluţie.
În sat la noi au existat şi trompetişti buni, cum a fost Mitruţă a lui Galuţă
Busuioc şi Ion Cocea. În rândurile ce urmează, voi pomeni ceva despre Mitruţă
a lui Galuţă care a fost în vremea lui un trompetist de mare valoare. Cânta la
jocuri şi mai ales cânta malanca de Sf. Vasile, acompaniindu-i pe feciori.
Malanca la care el cânta cu “trupca” era foarte aşteptată peste tot şi plăcea foarte
mult. Se considera de către mulţi, că acea malancă la care cânta Mitruţă cu
trompeta este de cea mai mare onoare. Ce-i drept, el cânta foarte bine la acest
instrument. A învăţat să cânte la el în cătănie, pe vremea Austriei. El făcuse
cătănia încă înainte de a începe războiul din 1914, iar când s-a dezlănţuit acel
război, el era acasă, eliberat. Chiar lui i-a fost dat să sune în sat mobilizarea, sus,
în dealul Budei, şi apoi a plecat şi el, din nou la oaste. După terminarea
războiului, a avut norocul să se întoarcă teafăr acasă. Pe vremea când l-am
văzut, era încă tânăr, bine făcut, de statură mijlocie. Avea faţa rotundă, rumenă,
cu nişte mustăţi frumoase răsucite în sus, la fel cum purta şi Kaizerul Wilhelm al
Germaniei.
Înaintea celui de-al doilea război mondial, poate prin 1938, intenţionam să
formez în sat un cor mixt (pe lângă cel bătrânesc, care exista din 1934) alcătuit
numai din tineret, fete şi feciori. În vederea acestui scop, am făcut un anunţ şi
am început să verific şi să aleg corişti şi coriste. Feciori s-au prezentat mai mulţi,
dar fete prea puţine.
Părinţii şi în special mamele, nu încuviinţau fetelor să vină la repetiţie
seara. Ziua, peste săptămână, nu se putea face pentru că toată lumea era la lucru.
Duminica, tinerii mergeau la biserică dimineaţa, iar după masă toţi voiau să
meargă la joc.
Până la urmă, ne-am lăsat păgubaşi; nu se putea face pe acea vreme, cor
mixt în sat la noi. Totuşi şi această încercare a fost, întrucâtva de folos. Printre
altele, mi-am putut da seama cam ce cântăreţi se pot găsi în Voloca. Cu această
ocazie, am făcut şi o descoperire interesantă. Tot cercând pe unul şi pe altul cum
stă cu glasul, la un moment dat, am descoperit un flăcăiaş cu o voce de tenor.
Am rămas uimit de calitatea sonoră a vocii sale.
124
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
125
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Tu ai fete şi feciori
Şi pe plaiuri mândre flori,
Tu ai codri mari de fagi
Şi feciori voinici şi dragi.
126
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Şi ciobanii de la stână
Cântă doina cea străbună,
Doina, până-n miez de noapte,
O îngână codru-n şoapte.
127
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
128
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Şi o băltiţă de venin.
Spinul poate că l-oi scoate,
Dar veninu-i pân-a moarte.
Foaie verde de cicoare,
Tare inima mă doare
Inimioara mea de piatră,
Mult mă mir cum de nu crapă.
Inimioara mea de peşte,
Mult mă mir cu nu plesneşte,
Inimioara mea de câne,
Mult mă mir cum mai d-o-ţine (de mai ţine)
Aşa-mi vine uneori,
Să-mi las fraţi, să-mi las surori
Să mă sui la munţi cu flori!
Şi-aşa-mi vine câteodată,
Să mă sui la munţi de piatră,
Să-mi las mamă să-mi las tată!
Apoi să mai strig odată
Să s-audă-n lumea toată,
Să m-audă şi-al meu frate,
Din străinătăţi departe.
Dacă el m-ar auzi,
Bucurie mi-ar veni,
Sufletul mi-aş răcori,
Şi-ncă-o viaţă-aşi mai trăi!
Sufletul mi-I plin de dor
După scumpul frăţior.
După scumpe rudele,
Îmi vărs lăcrimioarele.
Când mi-aduc de toţi aminte
Multă jale mă cuprinde.
De-aşa jele ce-o petrec
Nimănuia nu-I doresc
Apoi stau şi mă gândesc
Cum în lume să trăiesc?
Toată lumea-i ca lumea
Numai eu ca sărmana
Toată lumea-o duce bine,
Numai eu ca vai de mine,
Toată lumea-i cu noroc,
Numai eu ca arsă-n foc
129
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
130
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Cântec de jele
131
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Doina
132
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
133
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Supărare şi ruşine
Probozeală-n toate zile
Mai vină bade sările
De-ascultă mustrările
Cum mă mustră măicuţa
Bade, pentru dumneata.
Da decât ni-i mai veni,
Mai bine te-oi părăsi
Părăsitutea-aş cu gura
Nu mă lasă inima
Dă-mă maică unde trag
Să-mi trăiesc traiul cu drag
Dă-mă maică unde vreu
Toată grija să ţi-o ieu;
Nu mă da maică departe
Să vin cu hainele-n spate
Dă-mă maică-n satul tău
Ca să vezi când mi-este rău
Dă-mă maică-n sat cu tine
Să te bucuri când mi-i bine.
134
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Flore-acum se hodineşte,
Pentru drum lung se găteşte;
Un drum lung cu altul nu-i
Drum spre-naltul cerului.
Calea-i lungă,-ntunecoasă
Fără-ntoarcere acasă.
Calea-i lungă si-i departe
Singurel, ce-i face frate?
Judecată-nfricoşată
135
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Că venit-a pe pământ
Fiul Domnului, cel Sfânt;
Cel născut din Dumnezeu
Să vă mântuie de rău.
Colindă
Colo-n Răsăritu-soare,
Într-un mic şi vechi sălaş,
Azi e bucurie mare;
S-a născut un copilaş.
136
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Pace şi bunăvoire
Între oameni, pe pământ!
Lumii, drum spre înnoire
Şi un drept aşezământ.
137
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
De arat şi semănat.
Şi-n curând s-a apucat
De arat şi semănat.
Câmpul neted de arat,
În lungiş şi-n curmeziş
Cât cu ochii a cuprins
Apucatu- s-a –ntr-o joi
Cu-n plug cu doisperece boi,
Boi, bourei
Pe la frunte ţintăţei
La urechi cu clopoţei
Şi la coada, codălbei.
Au arat, cât au arat,
Grâu de vară au semănat
Până-n sară, să răsară.
A trecut apoi o lună,
Poate şi o săptămână
Şi s-a dus Traian să vadă
De i-a dat Dumnezeu roadă
De e grâul răsărit,
De e spicul aurit,
Cum a dat pământul, an,
Roade mândre lui Traian.
Şi-a aflat roadă bogată,
Cum n-a fost ea niciodată.
Era-n spic ca vrabia
Şi-n pai ca trestia.
Mânaţi măi, hăi, hăi!
Iute-acasă el s-a-ntors
Şi din grajd alt cal a scos;
Un alt cal mai năzdrăvan,
Cum îi place lui Traian
Negru ca corbul, iute ca focul,
Pe unde călca ,piatra scăpăra
Cu potcoave de argint
Ce sunt bune la fugit.
El voios a-ncălecat
Şi la meşteri a plecat,
Ca să facă seceri mari,
Pentru seceretori tari;
Şi să facă seceri mici
138
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
139
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
140
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
141
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
142
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
143
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Să le spele ploile1
Să petreceţi în cântare
Cum se cade la zi mare.
Lui bădiţa Salahor,
Ani frumoşi, noroc şi spor!
Să-i urăm şi lui Tănasă
Poate ne-o pofti la masă.
Ia, uraţii băietani,
Să trăiască-ntru mulţi ani:
Hăi!Hăi!
Corul nostru să trăiască
Şi mai mândru să-nflorească
Le urez coriştilor
Mult noroc în viaţa lor,
Lui Procopie, lui Tinuţă
Nicolai, Sidor şi Mitruţă,
Gheorghe, Petre şi Nicuţă
Şi-un Vasile de aflaţi,
Tot de bine să-i uraţi.
Ia sunaţi din zurgălăi,
Să răsune-n deal şi-n văi.
Hăi!Hăi!
Scumpii mei corişti iubiţi,
Să trăiţi ani fericiţi!
Sus paharul şi-nchinaţi
Pentru voi şi-ai voştri fraţi!
Visul să vi-l împliniţi
Tocmai după cum gândiţi.
După sloată şi furtună
Va veni şi vreme bună.
Vă mai rog să închinaţi
Pentru cei ce sunt plecaţi.
Ce trăiesc în alte ţări,
Peste munţi şi peste mări.
De cu seară, până-n zori,
Strigaţi ura măi feciori!
Hăi!Hăi!
De urat, am mai ura,
Dar începe-a însera
Şi e vreme să plecăm,
Altor gazde să ură,
144
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
145
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
146
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
147
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
148
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Şi să fiţi cu-ngăduinţă;
Ei greşesc din neştiinţă.
Că nu-I om ca să se nască
Nicidecum să nu greşească.
Dragi părinţi, surori şi fraţi,
Pe miri bine-i cuvântaţi,
Că iertarea întăreşte,
Iar blestemul risipeşte.
Casa, traiul, fericirea,
Numele şi amintirea.
Tinerii sunt pregătiţi
Pentru viaţă precum ştiţi.
Pe băiat, tata-l învaţă
Cu sfat bun şi cu povaţă
Cum să se îmbărbăteze,
Cum să lupte, să lucreze.
Cum un lucru să-l înceapă
Şi pe altul să-l priceapă.
Cum să lucreze cu unealta,
Barda, sfredelul, sau dalta
Pe bătrâni cum să-I cinstească,
Pe tineri cum să-I iubească.
Fata-nvaţă de la mamă
Cum să ţese o năsframă,
Pânza subţire sau groasă
Şi cămaşa cum se coasă,
Ea învaţă-n lege-a crede
Că aşa frumos îi şede
Să cinstească cele sfinte
Cu evlavie fierbinte.
La botez, nuntă sau moarte,
Fără preot nu se poate.
Dumneavoastră, nun şi nună
Şi voi oaspeţi împreună
Mai staţi şi luaţi aminte
La vreo câteva cuvinte.
Tinerilor le uraţi
Fericire, ani bogaţi,
Să trăiască la un loc
Toată viaţa cu noroc
În belşug, în bucurii
149
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Şi o casă de copii.
Să trăiască-n veselie
Şi de rău să nu mai ştie.
Părinţii să şi-i cinstească
Şi-ntre ei să se iubească,
Din plăcute tinereţe,
Până-n adânci bătrâneţe!
Cinstiţi socri, vremea vineri
Să-nchinaţi şi către mine
Un pahar cu băutură
Să vă fac o urătură.
Domul să vă dea de toate,
Viaţă lungă, sănătate;
Traiul vostru să vă fie,
Cu noroc şi bucurie,
Cu nepoţi şi strănepoţi
Să-i vedeţi cu drag pe toţi!
Cinstiţi miri, vă-nchin şi vouă
Dragi urări de viaţă nouă,
Mult noroc şi sănătate,
Un trai bun cu spor la toate,
Întru mulţi ai fericiţi
Creşteţi şi vă înmulţiţi
Ca florile câmpului
Şi iarba pământului!
Viaţă demnă să trăiţi
Pildă la urmaşi să fiţi!
Păstraţi limba românească,
Şi credinţă strămoşească,
Portul, datina străbună
Şi frăţia împreună.
Nu uitaţi c-avem şi noi
Mulţi martiri şi mulţi eroi.
Să-i păstraţi în amintire
Aducându-le cinstire.
Tuturor celor de faţă
Vă urez noroc în viaţă,
Bucurii, prosperitate
Şi mulţi ani cu sănătate.
Neamul nostru să trăiască
Şi mai mândru să-nflorească.
150
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Strigături
151
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
2 Partea a II-a
2.1 Volocenii ,buni gospodari şi meşteri pricepuţi
152
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
153
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
154
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
anume ,nu ştiu.”- aşa începe Ioan Salahor amintirile sale despre învăţătorul
Dumitru Sfeclă.
“Domnul învăţător Dumitru Sfeclă era fecior de ţăran din comuna Boian ,
aproape de graniţa cu Basarabia; comună curat românească de pe malul stâng al
Prutului. Pe vremea aceea ,Bucovina era sub stăpânirea Austro-Ungariei ,aşa că
limba oficială , pe la toate dregătoriile ,era limba nemţească.
Învăţătorul Sfeclă era cu totul altfel de cum erau ceilalţi învăţători de la
şcoala noastră ,care grăiau mult nemţeşte unii cu alţii. Pe învăţătorul Sfeclă nu-l
prea vedeam să se amestece printre ceilalţi ca să grăiască şi el nemţeşte. El mai
degrabă grăia cu părintele Gheorghe Velehorschi când venea la şcoală ca să ne
înveţe la religie şi atunci grăia cu el aşa cum grăiam noi ,moldoveneşte.
Domnul Sfeclă avea locuinţa în casa unde era banca sătească, la care era
director Niculuţă a Guţoaie, iar contabil era Ion Ungurean care mai pe urmă a
fost şi dascăl la biserică
Împreună cu părintele Gheorghe Velehorschi şi cu Ion Ungurean şi cu
încă vreo câţiva flăcăi care au scăpat din cătănie şi cu sprijinul societăţii
“Dacia” din Cernăuţi ,Domnul Sfeclă a înfiinţat la noi în sat societatea
“Arcaşul”. Societatea “Dacia” era o societate studenţească în care cu toţii erau
feciori de ţărani de pe tot cuprinsul Bucovinei, toţi români unu şi unu. Cum era
pe timpul Austriei, stăpânirea de atunci căuta să ne înstrăineze limba şi
obiceiurile.De aceea Domnul Sfeclă a căutat să înfiinţeze această societate sub
formă de unitate de pompieri, dar menirea ei era cu totul alta. Arcaşii, în
duminici şi sărbători, purtau peste piept un brâu tricolor care pe atunci se purta
cu roşu în sus, nu aşa cum de obicei ar fi trebuit să se poarte cu albastru în sus.
La început ,societatea Arcaşul din Voloca nu avea decât vreo 25- 30 de
membri, toţi flăcăi care au făcut cătănia şi vreo câţiva gospodari mai tineri. Cu
aceştia, Domnul Sfeclă mergea în fiecare duminică şi sărbătoare şi cântau în
biserică la slujbă; aşa încetul cu încetul. Domnul Sfeclă i-a învăţat să cânte din
ce în ce mai bine. Tot pe vremea aceea s-a înfiinţat la noi în sat şi o cooperativă,
tot la îndemnul Domnului Sfeclă, a lui Ion Ungurean ,a părintelui Velehorschi şi
a lui Niculuţă a Guţoaie care a fost şi preşedintele acelei cooperative o bucată de
timp.
Cel dintâi vânzător la acea cooperativă a fost Sârdu lui Mitruţă a
Vasiloaie. Pe urmă, la vreun an după aceea ,a scăpat din cătănie flăcăul lui
Matrucă a Cocii care a fost fraiter (fruntaş) şi ştia şi carte. Pe acesta îl chema
Grigore şi era un flăcău voinic şi frumos şi mai altfel de cum erau ceilalţi flăcăi
din sat. El căuta mereu să facă ceva deosebit la noi în sat. Mai întâi a intrat şi el
în rândul arcaşilor, unde era unul din cei mai de frunte. Lângă casa în care era
banca şi cooperativa ea o grădină mare cam de o falce de loc. Acum dacă
Grigore a intrat ca vânzător la cooperativă s-a gândit să facă o vatră de joc în
ograda băncii şi să mute jocul de lângă Iosub din faţa crâşmei lui, acolo la bancă
155
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
.Şi în adevăr că acest lucru a fost ceva la care nimeni nu se aştepta. La acel joc
se învăţau a juca fel de fel de jocuri pe care le învăţau cu Dumitru Sfeclă în
anumite seri de peste săptămână , aşa că în fiecare duminecă era tot câte un joc
nou. Aproape tot satul se grămădea duminicile acolo ca să vadă cum se joacă
hora. Şi chiar aşa ziceau flăcăii şi fetele: mă duc la horă. Multe lucruri bune şi de
folos au putut învăţa o samă dintre feciorii de la noi din sat ,dintre cei care au
vrut să asculte învăţăturile lui Dumitru Sfeclă.
Îmi aduc aminte că într-o vară, s-a făcut o mare petrecere la noi în sat
.Nu-mi aduc însă aminte dacă pe vremea aceea umblam la şcoală ,ori nu ,dar îmi
amintesc că umblam peste tot locul unde era ceva de văzut. Această petrecere s-
a făcut în ograda lui Ştefan a lui Maftei de lângă canţalarie (vechea primărie). În
poarta standolii au făcut un pod de scânduri şi pe pereţii din standoală au pus
scoarţe de cele mai frumoase şi spuneau că aceea era scenă .
Eu habar nu aveam ce însemna acest cuvânt scenă, pe care nu l-am auzit
până atunci. În acea duminică au venit o mulţime de domnărit de prin târg şi de
prin alte sate. Au venit şi Arcaşii din Cuciurul mare cu un steag foarte frumos în
trei culori şi alţi arcaşi de prin alte părţi. Mai mulţi flăcăi erau îmbrăcaţi în haine
negre peste care erau încinşi cu curele pline cu bumbi galbeni; aveau puşti de
lemn şi pe cap cuşme de cele lungi cu câte o pană de curcan .
Aceştia erau “dorobanţi” şi tot ei au jucat teatru, numai că eu nu am văzut
cum se joacă teatru ,pentru că atunci când a început petrecerea ne-au dat pe toţi
copiii afară din ogradă şi i-au lăsat numai pe domnii care au venit şi pe arcaşi.
Dacă cineva voia să intre în ogradă trebuia să plătescă.De aceea drumul care
trecea pe lângă casa lui Ştefan a Maftei era plin de flăcăi ,fete şi mulţi
gospodari .Dar dacă trebuia de plătit ,nu prea au intrat mulţi în ogradă şi cu toţii
căutau să se uite prin crăpăturile scândurilor de la zăplar. Mă sfredeleam şi eu
printre ei ca să încap la vreo crăpătură, dar nu era chip pentru că cei mari mă
împingeau la o parte. Dar eu tot nu m-am lăsat până nu m-am căţărat pe un
zăplar într-un colţ de unde puteam să văd tocmai pe scenă şi tare eram bucuros
că am să văd şi eu cum are să se joace teatru .Numai că norocul meu nu a ţinut
prea mult pentru că m-a văzut dascălul Pojoga care a venit de m-a alungat de
acolo ,ba mi-a mai tras şi o cârjă pe spate. Cei care aveau norocul să vadă
printre scânduri ,spuneau că doamnele şi domnii joacă nemţeşte. Şi aşa a ţinut
jocul şi teatrul până aproape să se însereze.
Deodată numai ce am văzut că s-au deschis porţile de la drum şi mai întâi
au ieşit muzicanţii care cântau de răsuna satul. Aşa au ieşit cu toţii jucând şi au
mers până la tolocuţa de lângă canţalarie unde s-au prins cu toţii şi au jucat hora
mare. S-a făcut o horă aşa de mare că a cuprins toată tolocuţa cât era de mare.
S-au prins în joc fete şi flăcăi ,gospodari şi gospodine din cei mai tineri şi
chiar unii mai bătrâni. Şi aşa au jucat cu toţii şi domni şi ţărani mai bine de un
ceas până la asfinţitul soarelui. În fruntea horei era inginerul silvic din Codrul
156
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Cosminului. Pe acest inginer îl chema Holca ,iar lângă dânsul era Domnul Sfeclă
şi alţi domni şi doamne. Inginerul Holca conducea hora. Parcă şi acum aud acele
strigături de la acea horă mare ,pe care le ţin minte şi acum şi pe care le spun şi
eu la rândul meu pe la nunţi ori cumătrii. Acele strigături le spunea când
inginerul Holca, când învăţătorul Sfeclă în timpul jocului ,pentru că amândoi
ştiau multe strigături.
Aşa au jucat cu toţii cu mare veselie şi voie bună în sunetul muzicii şi
strigăturile lui Dumitru Sfeclă şi a inginerului Holca şi poate că şi a altora.
După ce s-a înserat ,apoi tot aşa jucând au mers înapoi în ogradă la Ştefan
cu toţii şi care au plătit şi care n-au plătit ,printre care am intrat şi eu. Cu toate că
era ce amu’ târziu ,eu nu mă înduram să merg acasă ,pentru că trebuia să mă urc
pe scenă ca să văd mai de aproape puşcile cele de lemn şi alte lucruri care erau
acolo .Când îmi era lumea mai dragă , a venit şi mama ca să mă caute şi să mă
ducă acasă; dar ea nu a uitat să ia şi o vărguţă cu dânsa cu care m-a mângâiat pe
spate de vreo câteva ori până ce am luat-o la fugă ,de am scăpat nu mai cu
câteva.
Petrecerea a ţinut până noaptea târziu numai că eu suspinam şi nu puteam
să dorm din pricina muzicii care cânta întruna. Şi aşa a fost ziua aceea ,cea mai
frumoasă zi pe care am ţinut-o minte tare multă vreme.
Din toate acestea ,poate oricine să-şi dea seama ce fel de om era Domnul
Sfeclă ;un bun român şi cu un suflet şi o inimă largă. Cum casa în care locuia el
era aproape de şcoală ,el mai ţinea în gazdă câte un învăţător ori învăţătoare
care nu erau căsătoriţi.
Domnul Sfeclă avea şi puşcă şi mergea pe câmp la vânătoare ,dar nu îl
prea vedeam să vină cu vreun iepure ori altceva pe care să-l fi împuşcat. El
mergea aşa mai mult ca să umble pe câmp, pe dealuri şi prin dumbrăvi, de unde
se întorcea doar cu un mănunchi de flori pe care le culegea de pe câmp. Eu nu l-
am avut învăţător în nici o clasă ,cât timp am umblat la şcoala din sat .Ştiu însă
că atunci când era omătul mare şi erau viscole şi ger, Domnul Sfeclă ieşea cu
toţi copiii din clasă şi punea prin pomii din grădina şcolii bucăţi de mălai ca să
aibă vrăbiile ce să mănânce şi îi învăţa pe elevii lui să facă şi acasă aşa ceva şi să
pună fărmături ori grăunţe prin locuri mai ferite, ca să aibă păsărelele ce să
mănânce pe timpuri friguroase când nu pot găsi hrană nicăieri. Ceilalţi învăţători
se uitau şi râdeau de Domnul Sfeclă şi spuneau că a intrat în mintea copiilor de
se joacă cu ei.
De fapt, Domnul Sfeclă era un om foarte bun şi de treabă, poate unul
dintre cei mai buni de la şcoala noastră.
Nu ştiu cum s-a întâmplat că într-o zi, când intram în clasă ,după recreaţia
de la orele !0, atunci când am trecut pe lângă el ,care stătea pe coridor ,nu ştiu ce
i s-a părut că m-a prins de păr de la ceafă de mi-a smuls un smoc de păr din care
şi-ar fi putut face o periuţă de bărbierit .Acum usturimea pe care am tras-o ,ca
157
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
usturimea, dar nu ştiam cum să ascund acest lucru şi să nu spun acasă, cu toate
că eu nu eram vinovat cu nimică. Dar îmi era ruşine pentru că eram socotit ca
unul dintre cei mai buni şcolari. Până la urmă, când a trebuit să mă tundă, nu am
avut încotro şi am spus că Domnul Sfeclă mi-a smuls părul. Tătuţa dacă a auzit
aşa ceva, mi-a spus să mă feresc de dânsul şi să nu mă mai bag în ochii lui. Nu a
mai mers ca să-i ceară socoteală pentru aceasta, pentru că ştia el ceva despre
Domnul Sfeclă şi despre unele întâmplări pe care le făcea câteodată, fără să-şi
dea seama.
În sat la noi erau vreo câteva familii de jidani şi fiecare dintre ei aveau ori
dugheană ori crâşmă; alţii erau negustori de vite, aşa că cu toţii ştiau să câştige
bani şi să trăiască bine.
Unul dintre aceştia, Maier a Alteroaiei avea cea mai mare crâşmă din sat.
Când el aducea rachiul, apoi îi aducea câte un butoi de 1000 de litri deodată.
Când ajungea harababura cu butoiul sub dealul Şchiopului, trebuia să mai
înhame încă o pereche ori două de cai ca să poată urca dealul. Maier era unul
dintre jidanii cei mai bogaţi din sat de la noi. Pe lângă aceasta era un jidan
frumos, cu un păr negru şi cu nişte ochi ca de cărbune. Mai avea şi o soră tot aşa
de frumoasă, iar mama lor era vădană, dar aşa bătrână cum era, se vedea că şi ea
a fost în tinereţe o femeie frumoasă. Maier s-a însurat şi el la vârsta de aproape
40 de ani cu jidancă foarte bogată, dar urâtă şi strâmbă ca o pocitanie.
Nu ştiu ce i-a venit jidanului în gând că s-a hotărât să facă şi el nuntă aşa
cum făceam noi, românii. Jidanul avea câţiva flăcăi din sat cu care era bun
prieten, aşa că aceştia au pus totul la cale pentru nuntă. A pus vătăjei care au
chemat tot satul la nuntă. Cu vreo câteva zile înainte de nunta acelui jidan, în
una din zilele, când noi eram pe afară şi ne jucam prin ograda şcolii, a ieşit
Domnul Sfeclă în pragul uşii de la intrare, a închis uşa în urma lui şi ne-a
chemat pe toţi mai aproape că are să ne spună ceva. Noi ne-am grămădit cu toţii
aproape de dânsul şi îndată s-a făcut o linişte de s-ar fi auzit şi gâza cum zboară.
Domnul Sfeclă ne-a spus aşa: “După ce veţi ieşi din şcoală şi veţi merge acasă,
să spuneţi părinţilor voştri să nu meargă la această nuntă pe care o face acest
jidan, fiindcă aceasta nu este o nuntă adevărată, cum se face la noi, românii,
aceasta este o obrăznicie şi o bătaie de joc a acestui jidan neruşinat, care în felul
acesta, îşi bate joc de obiceiurile noastre strămoşeşti. Asta este o nuntă de
afaceri şi de jăcmăneală ca să scoată cât mai mulţi bani de la oamenii noştri, tot
aşa cum scoate bani de pe otrava pe care o vinde oamenilor, cu care le întunecă
mintea şi le otrăveşte sufletul. Cu atât mai bine ar fi dacă nimeni nu ar cumpăra
nici un strop de holercă de la aceste crâşme jidoveşti”. Dacă nu ar fi sunat
clopoţelul pentru intrarea în clasă, poate că Domnul Sfeclă ne-ar mai fi spus mai
multe, fiindcă el ştia să grăiască tare frumos şi copiii îl ascultau cu drag. Numai
că de data aceasta, cele ce ne-a spus Domnul Sfeclă, pe o ureche au intrat şi pe
alta au ieşit. Chiar nici eu nu am spus acasă nimică şi cred că şi ceilalţi au făcut
158
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
tot aşa ca mine. Cu toţii abia aşteptam să vie acea duminică să mergem cu toţii
la nuntă, pentru că se vorbea că are să vină şi o muzică din târg precum şi toţi
ţâmbălarii şi scripcarii din sat de la noi, să cânte la acea nuntă, pe la toate
mesele.
A venit şi ziua aceea, pe la un sfârşit de septembrie, era o zi frumoasă cu
un soare blând ca la început de toamnă. Muzica a început să cânte mai înainte de
amiază zi, când a ieşit lumea de la biserică. Muzica ceea cânta aşa de tare, că
răsunau toate văile, şi a mai venit şi unul cu aparatul de fotografiat, care avea să
facă portrete la acea nuntă.
Noi, copiii, ne-am grămădit acolo încă de dimineaţă ca să putem vedea
totul, ca nu cumva să ne scape ceva. Cât era ograda de mare, s-a umplut de
oameni şi femei, care au fost chemaţi la nuntă şi nici unul n-a venit cu mâna
goală, ci cu toţii au adus câte o găină sau două; unii au adus şi câte doi colaci
mari, aşa cum era obiceiul la nunţile noastre. Cred că au adunat la acea nuntă
vreo câteva sute de găini şi o mulţime de colaci pe care tot oamenii i-au mâncat,
afară de găini pe care, după nuntă au fost duse la târg şi vândute.
Nu ştiu ce au mai mâncat cei care au putut să steie pe la mese, pentru că
cea mai mare parte nu a băut nici măcar un pahar de holercă, iar alţii s-au
îmbătat de nu mai ştiau ce este cu dânşii. Muzica cânta pe grădina unde a fost
mai înainte trifoi, dar care era acuma cosit; acolo jucau cu toţii, flăcăi, fete, până
şi cei mai bătrâni, de parcă înnebuniseră cu toţii.
Cel care făcea fotografii, umbla de colo, colo şi tot fotografia, iar noi,
copiii, ne băgam înainte ca să fim şi noi luaţi în portret. Domnul Sfeclă se uita
de acasă pe fereastră şi vedea toată această blăstămăţie, fiindcă el avea locuinţa
peste drum numai, de unde se putea vedea toate cele. Am trecut şi eu pe drum,
pe sub fereastra unde era el, dar nici nu m-a băgat în seamă când am trecut şi i-
am spus “sărut mâna”, aşa cum noi le spuneam învăţătorilor. Era atât de supărat
şi adâncit în gândurile lui, de parcă nu mai vedea pe nimeni şi se uita numai la
acea turmă îndobitocită şi prostită de băutura acelui jidan. Şi aşa a fost nunta
aceea, de i-a mers vestea prin mai multe sate.
Pe Domnul Sfeclă, după această întâmplare, îl vedeam din ce în ce tot mai
abătut şi mai tăcut de cum era înainte. Nu mai mergea nici la vânătoare aşa de
des ca înainte, şi dacă mai mergea câteodată, apoi mergea pe un deal unde se
oprea şi şedea ceasuri întregi şi se uita în zare, în partea unde era satul lui. În
iarna care a urmat, îl mai vedea când mergea cu săniuţa, după ce ieşea de la
şcoală. De două ori pe săptămână mergea seara la cor şi făcea repetiţii cu feciorii
până noaptea târziu. Iar cei care cântau la cor spuneau că de o bucată de vreme,
nu ştiu ce este cu Domnul Dumitru Sfeclă, că parcă nu este în apele lui. Mergea
în fiecare duminică la biserică cu cei care cântau la cor, dar parcă era schimbat şi
nu mai era cel de mai înainte. De şcoală tot se ţinea şi tot timpul chema pe toţi
cei care erau arcaşi şi-i mai învăţa câte ceva din nişte cărţi, care erau aduse din
159
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
160
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
unul din gospodari. În felul acesta, s-a ajuns cu chiu cu vai, la înţelegere, ca
Iordanul să se facă la Derelui.
De când a ieşit din spital, Domnul Sfeclă şi a lăsat să-i crească barba.
Avea o barbă mare, castanie care îi acoperea tot pieptul, de parcă el era preotul
paroh, şi nu Casian Stratulat, a cărui barbă albă şi rară număra doar câteva fire
de păr.
Acolo la pârâu, lângă acea cruce de gheaţă, au adus acei flăcăi mai mulţi
brăduţi din pădure, pe care i-a pus primprejur, de era mai mare dragul să vezi
acea sărbătoare unde a venit tot satul, cu toate prapurile, crucile şi icoanele din
biserică, cu care au înconjurat crucea de gheaţă şi masa unde se făcea slujba. Era
o sărbătoare înălţătoare, vremea era frumoasă, câmpul acoperit cu omăt, iar
soarele strălucea făcând să clipească milioane de steluţe pe întinderea omătului.
Ca un patriarh, Domnul Dumitru Sfeclă conducea corul, care a cântat ca
niciodată mai frumos decât atunci. Când era aproape de mântuirea slujbei, după
ce s-a cântat Tatăl Nostru, Domnul Sfeclă s-a uitat în toate părţile peste lumea
care era adunată acolo şi parcă ar fi vrut să spună ceva... dar n-a spus nimic!
Deodată a ieşit din locul unde se afla, şi-a făcut loc prin mulţime şi a plecat
drept peste câmp spre Cernăuţi, prin omătul care îi ajungea aproape de genunchi.
Cu toţii au rămas încremeniţi locului, şi nici unul din acea mulţime de oameni
nu a mers după el să-l cheme înapoi, ci s-au uitat cu toţii după dânsul, cum a
urcat dealul şi s-a pierdut după el. Slujba a continuat mai departe până la sfârşit,
dar răspunsurile corului nu mai erau cele de dinainte, când Domnul Sfeclă se
afla în mijlocul coriştilor. Slujba s-a mântuit, dar lumea se tot uita la deal, la
urmele pe care le-a lăsat Domnul Sfeclă prin omătul prin care a trecut. După
aceea am auzit că Dumitru Sfeclă a fost dus din nou la spital, unde în scurtă
vreme a murit, lăsând în urma lui, soţia cu trei copii mici, o fetiţă şi doi băieţi,
rămaşi orfani de tată la o vârstă destul de fragedă, când nici unul nu avea încă
etatea necesară să umble la şcoală.
Aşa s-a stins acest mare român, care a făcut foarte mult pentru ridicarea
satului nostru pe o treaptă de cultură mai înaltă”--Ion Salahor
Corul a dăinuit încă mulţi ani, şi serbarea Iordanului la Derelui a intrat în
tradiţie.
161
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
păscătoare, oamenii au tăiat pădurea din vecinătatea satului, şi s-a format un loc
bun de păşunat, toloaca.
Populaţia satului era numeroasă, în raport cu pământul arabil şi de aceea
în sat se aflau mulţi oameni nevoiaşi, cu puţin pământ şi acela slab. Pământul cel
bun, aparţinea, în cea mai mare parte, oamenilor bogaţi, sau fruntaşilor, cum li
se mai spunea. Aceştia aveau între 6 şi 12 fălci de pământ de cel bun. Urmau
mijlocaşii cu 3 până la 5 fălci. Restul, cei săraci aveau de la câteva prăjini până
la o falce şi jumătate sau ceva mai mult. Fruntaşii şi mijlocaşii duceau o viaţă
mai bună, mai uşoară, dar cei săraci, trăiau tare din greu. Dintre cei săraci, se
aflau mulţi în sat, şi tocmai aceştia aveau mulţi copii de crescut şi de hrănit. Cei
săraci îşi petreceau viaţa lucrând pe la oamenii bogaţi, mai mult pentru bucate şi
hrană la copii. Munca lor era slab plătită şi de bani era tare greu. Pentru un
ulcior de lapte dulce, pentru o oală de lapte acru sau pentru un bulgăre de
brânză, trebuia omul să lucreze o zi întreagă, la prăşit, la secerat ori la cosit.
Fabrici nu erau şi alte locuri de muncă nu se aflau, unde să se poată angaja
sărăcimea satului, ca să poată câştiga câţiva bani. Singura lor scăpare a fost
pădurea din apropierea satului. Aici mai puteau câştiga şi cei nevoiaşi ceva
parale.
Povestirea de faţă arată situaţia de pe la începutul veacului XX, adică pe a
1900 şi ceva. Pe vremea aceea, pădurea din apropierea Volocii era în toată
frumuseţea şi bogăţia ei. Pe lângă că era foarte întinsă, era şi deasă. Copacii erau
înalţi şi groşi, drepţi la lumânarea şi frumoşi. Pădurea aparţinea Fondului
Bisericesc al Bucovinei şi era foarte bine întreţinută şi îngrijită. Datorită acestui
fapt, ea nu avea asemănarea prin frumuseţea şi calitatea ei. Era administrată de
ingineri silvici, conductori silvici şi brigadieri; toţi pricepuţi şi buni gospodari,
oameni de meserie cu studii superioare ori cu şcoli profesionale.
În această pădure trăiau şi animale sălbatice, care se puteau vâna numai cu
permis şi cu respectarea legii. Pădurea era păzită de feşteri (brigadieri, pădurari).
Această pădure întinsă era împărţită în parchete şi tăierea copacilor se făcea
raţional, după anumite reguli şi criterii. Când se deschidea zdrubul într-un
parchet, brigadierul însemna cu un ciocănaş care anume copaci trebuie tăiaţi şi
împărţea la tăietori (zdrubari) câte un sector. De obicei se însoţeau câte 2-3
oameni la un sector. Aşa se proceda cu toată suprafaţa unde se deschidea
zdrubul. Doi oameni tăiau copacii cu fierăstrăul doborându-l şi al treilea curăţa
trunchiul de craci. Pe urmă, cei doi cu fierăstrăul curma trunchiul copacului în
bucăţi de 1 metru sau mai lungi, după cum era trebuinţa. Al treilea, dacă era
nevoie, despica bucăţile de trunchi în două lodbe, sau în patru, după grosimea
trunchiului. La bucăţile de lemn despicate, oamenii le ziceau cuţaci . trunchiurile
de către vârf nu erau despicate ci rămâneau rotunde şi se numeau obleci. Atât
cuţacii cât şi oblecii se clădeau în metri steri (1m lungime, 1m lăţime şi 1m
înălţime). Se făceau grămezi de 1metru ster, de o jumătate de stânjen (4m) şi de
162
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
163
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Istorisirea din acest capitol, o voi reda după amintirea domnului Ion
Salahor, de la care am aflat multe lucruri interesante despre sat. Cu multă
bunăvoinţă mi-a dat şi unele explicaţii de care aveam nevoie. Să povestim dar
cum în vara anului 1911, a venit în Voloca bădiţa Chichifoi, pictorul.
“Altarul bisericii era afumat şi părea cam învechit. De altfel, nici nu era
de mirare, pentru că de la construirea bisericii, trecuseră 80 ani şi în biserică au
ars de atunci multe lumânări. Ba şi fum de tămâie s-a mai făcut, şi fumul s-a
aşezat, în decursul vremii pe pereţi si mai ales pe icoane. Trebuia de făcut ceva
şi în acest scop, a fost chemat Vasile Chichifoi. După ce a văzut care este
situaţia, s-a tocmit cu Niculuţă a Guţoaie, făgăduind că are să facă un lucru bun.
164
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
165
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Vasile n-a lăsat pe nimeni să intre în biserică; numai pe Niculuţă a Guţoaie l-a
lăsat de vreo două trei ori. Când murea cineva, crucile şi prapurile se luau din
tindă, dar cu mortul nu era voie să se intre în biserică. Popa făcea slujba afară în
faţa bisericii.
Duminicile şi în zilele de sărbători, slujba se făcea tot afară în ogradă.
Veneau tare mulţi oameni la biserică, de se umplea ograda cât era de mare.
Când am terminat lucrul şi am aşezat icoanele la loc, bădiţa Vasile i-a zis
popei că totul este gata, dar până sâmbătă după-amiază nu are voie nimeni să
intre în biserică. Nici chiar noi care am lucrat, nu trebuia să intrăm ca să nu se
ridice colbul şi să se aşeze pe icoane. Aceasta a fost într-o miercuri, astfel că
până sâmbătă tot satul a avut vreme să afle şi să discute că noi am gătit lucrul, că
are să se deschidă biserica şi că duminică are să se sfinţească din nou.
În sâmbăta aceea, au năvălit atâţia oameni la biserică, de nu mai încăpeau.
Popa cu toţi epitropii, consilierii şi alţi gospodari, când au văzut cât de frumoase
şi de curate erau icoanele, după cât de negre erau înainte, încât aproape nu se
cunoştea ce este pe ele, tare s-au mai bucurat, mai ales femeile au rămas uimite
şi din cale afară de mulţumite.
Într-adevăr, din mâinile noastre a ieşit un lucru curat şi minunat de
frumos. A doua zi, duminică, biserica gemea de atâta lume şi mesele erau pline
de pomene şi colaci. Pe drum, când mergeam şi noi la biserică, bădiţa Vasile mi-
a atras atenţia ca nu cumva să spun cum am înnoit noi icoanele, că are să-mi taie
limba. Lucrul aista mi l-a mai spus el de vreo două ori şi mai înainte, dar mi l-a
reamintit şi atunci”.
“Deoarece de atunci a trecut atâta amar de vreme, iar bădiţa Vasile nu mai
este în viaţă, de mai mulţi ani, am să explic cum am făcut lucrul acela. Icoanele
erau numai afumate şi pline de colbul care s-a aşezat pe ele de atâta amar de ani,
încât erau aproape negre. Noi ştergeam mai întâi colbul şi fumul cu nişte
picioare de iepure pe care ni le aducea Niculuţă a Guţoaie, de care el avea o
mulţime în podul casei, fiind vânător.
Picioruşele acelea erau ca nişte periuţe, cu care ştergeam foarte bine
icoanele. După aceea le curăţam cu apă şi săpun şi puţină sodă. Asta era toată
treaba pe care o făceam. Lucrul acesta putea să fie gata în cel mult două
săptămâni, dar bădiţa Vasile mi-a spus că la asemenea lucruri nu trebuie să te
grăbeşti, că nu iese bine, iar eu aveam toată încrederea că aşa trebuie să fie.
Câteodată când aducea vreo gospodină, pe lângă mâncare şi un şipşor de
holercă, apoi bădiţa trăgea câte un gât, două de băutură şi se culca undeva de nu
mai lucra nimic în ziua aceea. Eu, ca să nu stau degeaba, mă apucam atunci de
învăţat, fiindcă nu puteam dormi ziua.
Când se apropia seara, eu îl trezeam ca să mergem acasă. Drept că bădiţa
Vasile nu mai bea aşa mult ca înainte, dar tot se mai întrecea câte odată cu
măsura, mai ales când se întâlnea cu o seamă de gospodari mai de frunte din sat.
166
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
167
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
168
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
169
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
170
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
să depăşească măsura cuvenită şi azi aşa, mâine iar aşa, până ce într-o bună zi
ajunge alcoolic.
Ocazii de a bea, se găsesc destule; la nunţi, la mese, la cumătrii, la clăci şi
diferite petreceri şi năravul se infiltrează pe nesimţite în om.
În fiecare cătun şi colţ mai populat al satului a apărut câte o cârciumă şi
mai ales pe la răspântii şi încrucişări de drumuri unde era bun vad. Ştiau
cârciumarii că locul cel mai bun este acela pe unde este trecere multă şi care mai
de care au căutat să se plaseze mai bine. Negustoria cu holercă (rachiu) a început
să meargă foarte bine.
Sătenii foloseau multă băutură în toate ocaziile , de sărbători, nunţi,
botezuri, pentru finii colăcari, clăci, sfinţiri de case , înmormântări, hramuri,
praznice la anumite date, la Ispas în cimitir, pentru aldămaş, etc. Butoaie mari cu
holeră erau aduse de la oraş ori de la velniţă şi toate se consumau. Oamenii
cumpărau cu vadra holercă şi negustoria aducea mari profituri evreilor. Mulţi
dintre săteni au prins năravul de a merge şi la crâşmă cu regularitate şi acolo se
cinsteau până cădeau sub masă, iar alţii cădeau şi adormeau pe drum. S-a mers
până acolo cu băutura că mulţi şi-au vândut vitele, pământul şi chiar casa pe
băutură. Situaţia devenise îngrijorătoare. O altă cale primejdioasă pe care au
pornit mulţi săteni a fost aceea de a împrumuta bani de la cămătari, când voiau
să cumpere pământ care le pica la îndemână, având hotar comun sau fiind
pământ foarte bun, la care nu ar fi vrut să renunţe.
Alţi săteni vroiau să construiască o casă nouă sau chiar o gospodărie
întreagă, cu toate acareturile, sau să-şi cumpere vite de rasă şi având nevoie de
bani, ei împrumutau bani de la cămătari care îi încărcau peste măsură, cu
dobânzi mari. Neputând plăti banii la timp, datoriile creşteau cu dobânzi la
dobânzi şi aceasta se întâmpla mai ales când erau anii răi, ori când omul nu avea
pe ce face parale şi de patima beţiei ori de boală nu putea să lucreze. Legea era
necruţătoare şi dacă datornicul nu putea plăti, i se vindea tot ce avea, până şi
casa şi pământul, ca să achite datoriile. Mulţi săteni au rămas pe drumuri, săraci
lipiţi pământului din cauza împrumuturilor făcute la cămătarii lacomi şi
nemiloşi.
O astfel de situaţie se crease nu numai în Voloca, ci în mai toate satele
bucovinene. Această stare de lucruri s-a înrăutăţit mult în cea de-a doua
jumătate a secolului XIX şi începutul celui de-al XX-lea secol.
În cele din urmă, această exploatare a ţăranilor a fost remarcată şi de
autorităţi care şi-au dat seama că urmările lor vor fi nefaste pentru ţărani şi au
chibzuit că trebuie să facă ceva pentru a stăvili ruinarea sătenilor.
În acest scop au fost înfiinţate în sate cooperative cu mărfuri necesare
ţăranilor care să aibă preţuri fixe, şi aceste unităţi economice să fie conduse de
intelectuali şi oameni pricepuţi din sat.
171
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Pentru cei care aveau nevoie de împrumuturi băneşti s-a creat şi o bancă
de tip Reifeisen, unde ţăranii puteau să obţină împrumuturi în condiţii mult mai
avantajoase. Săteanul era lămurit de obligaţiile ce-i revin, ştia la ce sumă se
ridică dobânda şi cât avea de plătit la scadenţă. La aceste împrumuturi dobânda
era mică.
În intenţia acelora care au înfiinţat această bancă şi cooperativă era voinţa
de a-i scăpa pe ţărani de cămătarii străini care nu cunoşteau margini în dorinţa
lor de a jupui pe oameni şi ale le lua dobânzi cât mai mari. Cooperativa avea
misiunea de a-i învăţa pe oameni să facă şi ei comerţ fără să depindă de străini,
iar câştigul să rămână în mâinile lor.
Banca reifeisiană şi cooperativa au jucat un rol important, pe acele
vremuri, dacă vom lua în considerare faptul că erau conduse numai de ţăranii din
sat, având printre ei sau în fruntea lor câte un intelectual (preot sau învăţător),
care să-i îndrumeze a ţine în regulă scriptele acestor întreprinderi cu caracter
economic.
La început, treaba a mers greu atât din cauza nepriceperii oamenilor în
această branşă (bancă şi comerţ) cât şi din cauză că veneticii care aveau în
mâinile lor cârciumele şi prăvăliile, căutau să lovească, pe orice cale, tinerele
înjghebări. În interesul lor era să stânjenească şi chiar să împiedice buna
organizare şi funcţionare a acestor instituţii. Lor nu le lipseau nici mijloacele şi
nici priceperea ori vicleşugul de a face ceva rău în dauna sătenilor spre a-şi
apăra propriile interese.
Oricât de bune ar fi intenţiile unor oameni şi oricât de bune planuri ar
întocmi ei, se pot găsi modalităţi de a fi stânjenite şi de a li se pune beţe în roate,
ca să nu meargă bine. Pe ici, pe colo se putea găsi o coadă de topor care să-l
ajute pe venetic în lucrarea lui diavolească. Nu toţi oamenii sunt tari; mai sunt ei
şi slabi care pot cădea uşor în faţa ispitei.
Cu toate greutăţile inerente unui început când ştiinţa de carte prin sate era
departe de ceea ce trebuia să fie, totuşi aceste unităţi au făcut un început bun şi
au demonstrat celor ce au vrut să vadă şi să creadă că şi ţăranul este capabil să
facă negoţ.
Atât cooperativa, cât şi banca sătească au mers destul de bine până când a
început războiul cel mare. Era vorba de primul război mondial din 1914-1918.
De la această dată, lucrurile au început să meargă mai greu, până ce banca
şi cooperativa au trebuit să fie închise, apoi lichidate.
Atât bărbaţii cât şi feciorii au plecat la război, rămânând acasă numai
moşnegii, femeile, fetele şi copiii. Au plecat pe front şi învăţătorii şi s-a închis şi
şcoala. Nu mai era cine să conducă aceste instituţii, nu avea cine şi cu ce să
aducă marfa, şi până la urmă nu era nici de unde să se aducă. Toţi cei care au
lucrat în cooperativă sau în bancă şi au plecat pe front nu puteau fi înlocuiţi. De
altfel, satul Voloca era în apropierea frontului şi a fost în trei rânduri ocupat de
172
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
inamic, aflându-se când de o parte când de alta a frontului (se afla în zona de
operaţii în unele răstimpuri). În aceste condiţii extrem de grele nu se mai putea
face nici un fel de aprovizionare, astfel că satul ajunsese într-o stare de sărăcie
totală, lipsit de bunurile necesare traiului. Nici sare, nici petrol ori chibrituri nu
se mai găseau.
Au fost foarte grei acei patru ani cât a durat primul război mondial. În
satul Voloca a fost o mare lipsă de alimente şi o mare sărăcie. Tăvălugul
războiului a trecut peste sat de mai multe ori şi toate s-au distrus, s-au pierdut
ori s-au rechiziţionat pentru armată, când pentru cea austro-ungară când pentru
cea rusă, astfel că oamenii care au rămas în sat nu aveau de nici unele.
În aceste împrejurări a dispărut banca reifeisiană şi cooperativa din sat.
După terminarea războiului vor avea loc mari prefaceri, care vor aduce şi
pentru satul Voloca o viaţă cu totul nouă.
173
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Muncile se făceau în condiţii grele, dar se câştiga bine. Desigur, cei care
se îmbogăţeau erau patronii şi bancherii, dar şi lucrătorii capabili şi harnici
realizau câştiguri frumoase de pe urma muncii lor.
După ani de muncă grea, mulţi lucrători plecaţi s-au întors acasă la
familiile lor cu dolari mulţi, fie că au lucrat la vreo fermă, într-o mină, la o
fabrică, sau la vreo cale ferată. Cu aceşti bani, cei întorşi acasă îşi cumpărau, de
obicei pământ şi-şi întemeiau gospodării frumoase.
Atraşi de câştig, au plecat spre Canada şi SUA şi mulţi dintre volocenii
noştri. Plecarea lor s-a produs între anii 1900-1914, deci până în preajma
primului război mondial, pe când Bucovina făcea parte din Imperiul Austro-
Ungar. Plecau peste ocean cei săraci şi unde populaţia era deasă aşa după cum se
prezenta situaţia şi în Bucovina. Plecau români mulţi şi din Ardeal din cauza
asupririi la care erau supuşi de unguri.
În Voloca se aflau mulţi oameni nevoiaşi cu pământ puţin şi slab şi cu
mulţi copii. Dintre aceştia mulţi au plecat la lucru peste ocean, în speranţa că
acolo vor câştiga bani mulţi şi apoi se vor întoarce acasă, bogaţi. Ba au plecat şi
unii oameni mai înstăriţi, mânaţi de dorinţa de a câştiga dolari.
Din câte îmi amintesc, voi arăta numele a câtorva voloceni plecaţi în
Canada şi SUA. Din satul nostru au plecat însă foarte mulţi, între 60-80 voloceni
şi poate chiar mai mulţi. Iată numele lor:
Ion Paulencu (omălău) Procopie Popovici
Petre lui Todirică Simion a Cristinei
Artimon a Tudosiei Toader a Păvăloie
Mitruţă a Savetei Gheorghe Salahor
Nicolai Ungurean Toader Onofreiciuc N. Mitrea
Gheorghe Dubinschi Mitruţă a Bogatului Ungurean
Aceşti 12 voloceni s-au întors în sat după mai mulţi ani , şi cu banii
câştigaţi unii şi-au întemeiat gospodării mari şi frumoase. Cu sume mai
importante de bani au venit: Petrea lui Toderică, Toader a Păvăloie, Mitruţă a
Savetei şi Procopie Popovici, care şi-au întemeiat gospodării bogate cumpărând
şi mult pământ. Ei s-au statornicit în sat şi nu au mai plecat în America. Ceilalţi
au venit cu bani mai puţini, dar totuşi au realizat şi ei câte ceva în gospodăria
lor. Unii dintre dânşii au fost de două ori plecaţi în Canada sau America.
Dintre cei care au plecat şi nu s-au mai întors ci s-au stabilit definitiv
acolo, îi vom numi pe câţiva:
Isidor Penteleiciuc Nistor a lui Nica
Vasile Penteleiciuc a lui Costan Toader Paulencu
un fecior a lui Sandică Nicolai Paulencu
un fecior a lui Procopie Hlopina Dumitru Hâncu
Sofronie a Todosiei tatăl lui Ilie Guraliuc
Vasile, Nazarie şi Toader Onciulencu feciori ai lui Naicu
174
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
175
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
176
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
putea să facă nimic. Tăcea şi se făcea că nu ştie nimic. Nici nu putea altfel să
procedeze.
Situaţia aceasta a durat aproape un an, la expirarea termenului de şedere
în ţară, Dumitru Hâncu a plecat înapoi în America, după ce a mai avut multe
întâlniri şi convorbiri tainice cu cârciumăriţa. Nimeni nu ştia nimic despre ceea
ce au vorbit şi ce au hotărât ei la despărţire. După un timp însă, Dumitru Hâncu
i-a trimis paşaport pentru ea şi pentru fetiţă. Se pare că acest paşaport n-a venit
cu poşta, pentru a nu cădea cumva în mâinile cârciumarului, ci a fost adus de
Nicolai Paulencu (a lui Gh. N. a Ursului), şi înmânat în secret, persoanei în
cauză, cârciumăresei. Îndată ce a primit paşaportul, cârciumăreasa s-a pregătit
de drum în cea mai mare taină şi într-o seară, pe când bărbatul ei era plecat de
acasă, ea şi-a luat fetiţa şi a mers de a dormit peste noapte la surorile lui Dumitru
Hâncu. A doua zi de noapte, a şi plecat spre Cenăuţi şi de acolo în Lumea Nouă,
unde o aşteptau fericirea şi viitorul.
Când s-a întors acasă feciorul lui Aizic şi-a găsit casa pustie, s-a întristat
peste măsură şi a plâns cu amar. De atâta durere şi tristeţe, s-a îmbolnăvit mai
rău şi după o zăcare grea a şi murit. Soţia lui şi fetiţa nu s-au mai întors şi nici nu
au mai dat vreo scrisoare.
De altfel şi Dumitru Hâncu a rărit cu scrisorile către surori şi neamuri şi
de la o vreme n-a mai scris şi nici nu s-a mai răspuns.
Un alt fecior inteligent şi frumos, Procopie a lui Aritmon a plecat în
Argentina şi nu s-a mai întors nici el. Procopie Semeniuc a lui Artimon mai
fusese plecat în Canada ori SUA, unde a stat câtva timp, apoi s-a întors în sat şi
s-a căsătorit. Pe când era fecior foarte isteţ şi prezentabil, l-am văzut la horă la
Vanzureac conducând diferite jocuri fecioreşti: arcanul, raţa, sârba, etc. Într-un
timp m-a vizitat şi pe mine, cu care ocazie am constatat că era şi un mare iubitor
de muzică. Cânta foarte bine la clarinet. Am avut cu el mai multe convorbiri şi
mi-a plăcut foarte mult felul în care se comporta şi vedea lucrurile. Mi-a părut
foarte rău când am aflat că nu mult după căsătorie a plecat în Argentina. Multă
vreme nu s-a auzit nimic despre el. Într-un târziu s-a zvonit că ar fi murit într-o
revoluţie acolo, la care să fi luat şi el parte.
Trebuie amintiţi şi alţi voloceni care au plecat în America, şi anume:
Tănase a lui Iacob Lupaşcu, Petrea Ceucă şi un fecior a lui Ştefan A lui Maftei.
Despre aceştia, nu ştiu dacă s-au întors careva din ei în sat, ori că au rămas toţi
acolo definitiv.
În rândurile ce urmează amintesc numele altor patru voloceni care au fost
în Canada sau SUA. Ei sunt: Vasile a Ghioghoaie, un oarecare Paulencu, altul
Agafi şi în fine Ion L. Poate că ei s-au dus să câştige bani prin muncă, dar de la
o vreme li s-a urât cu lucru şi au căutat să trăiască mai bine şi mai uşor fără să
muncească. Despre aceştia ştiu că s-au întors în Voloca, sau mai bine zis, au fost
expulzaţi şi aduşi de acolo din post în post ca delicvenţi indezirabili.
177
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
178
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
179
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Printre românii din America, plecaţi acolo din Ardeal sau din Bucovina,
sunt deci şi mulţi voloceni. În prezent se află în viaţă fii, nepoţi şi strănepoţii
volocenilor de altă dată.
În ce priveşte numărul românilor din Canada şi S.U.A. el este cu sutele de
mii.
180
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
181
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Ulterior s-a aflat, cam vag, că s-ar ocupa cu comercializarea unor lucrări
de artă, dar nu ştim nimic precis în această chestiune. Cert este că atunci când
statul brazilian s-a hotărât să-şi construiască o altă capitală şi a făcut apel la cei
care vor să se angajeze la diverse lucrări (privitoare la construirea noului oraş),
s-a oferit şi el să participe la această uriaşă lucrare Ştiu că până la mobilizarea
sa, nu avea altă pregătire afară de cea de jurist. Urmase Dreptul la Cernăuţi.
Poate că ulterior să fi învăţat vreo meserie.
În ce calitate s-a angajat la lucru, nu ştiu, dar a luat parte şi el la lucru,
pentru care fapt, la terminarea noii capitale, Brasilia, a primit şi el un loc de casă
în noul oraş şi dreptul de a se stabili acolo. După câţiva ani, şi-a construit şi el o
casă mai modestă . După această dată, a făcut mai mute demersuri, pe lângă
autorităţile române ca să i se aprobe soţiei sale şi la copii, să meargă la el.
Primele încercări n-au reuşit, dar după mai multe cereri şi intervenţii, a reuşit să-
şi aducă la el soţia şi cele două fete ale sale. Cea mare, fiind căsătorită, a avut
norocul să-şi ia şi bărbatul cu sine.
Astfel, în anul 1964, după douăzeci de ani de despărţire, s-a putut
reîntregi şi această familie. Pe la 21 septembrie 1964, Maria Paulescu şi cele
două fete Lucia şi Doina, împreună cu Ovidiu Roşiu, soţul Luciei au plecat
definitiv din ţară. La plecarea lor, din gara Sibiu, am fost şi noi de faţă, spre a ne
lua rămas bun, la despărţire. De atunci şi până la data la care scriem (1973) au
trecut nouă ani, fără a avea posibilitatea să ne mai vedem. Aveau să mai treacă
alţi 10 ani ca să ne vedem în 1983 în Brasilia. Acuma ei au acolo o situaţie bună.
La plecare, Maria i-a adus soţului ei Dimitrie actele şi diploma de studii,
datorită cărui fapt a putut obţine o funcţie corespunzătoare la Universitatea din
Brasilia, având în vedere că el cunoştea foarte bine limba acelei ţări
(portugheza).
Tot la Universitate a fost încadrat şi ginerele său, Ovidiu Roşiu, licenţiat
al Facultăţii de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Acesta este originar din Sebeş-
Alba. Lucia a fost angajată ca asistentă medicală la secţia de radiologie a
spitalului din Brasilia, având diploma din ţară pentru această specialitate. În
scurtă vreme, a renunţat la servici şi s-a înscris la Universitatea de acolo. După
ce a terminat biologia s-a înscris la Facultatea de Medicină.
Şi Doina a urmat şi a absolvit la acea Universitate filologia (limbile
franceză şi portugheză) şi apoi s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe Economice.
Doina a ieşit profesoară, iar Lucia medic.
Înainte de a se apuca să studieze, au trebuit să înveţe limba portugheză.
Treaba aceasta au făcut-o cu tatăl lor, în familie. Tot aşa a învăţat şi ginerele
Ovidiu. Toţi cunosc acum bine limba statului, poate doar Maria, soţia lui
Dumitru nu şi-a însuşit întru totul această limbă.
Au de toate, le merge bine, fac progrese însemnate şi sunt fericiţi. Şi-au
cumpărat o bucată de pământ, cam de 30 de ha, la marginea capitalei, unde şi-au
182
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
“ Fie pace sau război, suntem în vâltoarea unei lupte nemiloase pentru
dominaţie. Vai de cei slabi!”. Acest adevăr îi aparţine lui Georges Clemenceanu.
Pofta de cuceriri şi de dominaţie nu a dispărut şi va constitui întotdeauna
un motiv de război. Câtă vreme oamenii şi statele nu-şi vor întemeia relaţiile pe
adevăr, corectitudine şi dreptate, nu va fi pace în lume. Fiecărui popor îi place şi
doreşte să trăiască în dreptate şi în deplină independenţă, să fie stăpân acasă la
el.
În loc să-şi facă un titlu de onoare în a ocroti statele mai mici sau mai slab
dezvoltate, marile puteri, nu odată au căutat să le domine, să le cotropească şi să
le jefuiască. În atari condiţii, pacea este tare fragilă şi când are ocazia , cel
oprimat şi umilit are dreptul să cucerească independenţa.
Se vorbeşte mult despre tratative paşnice, dar cotropitorul nu lasă de bună
voie prada.
Dar să trecem la declanşarea primului război mondial, arătând sumar şi
cauzele.
Austro-Ungaria declară război Serbiei în 1914 iulie 15/28, în urma
asasinării la Sarajevo a prinţului moştenitor Franz-Ferdinand şi a soţiei sale de
către un naţionalist sârb.
Relaţiile dintre Austro-Ungaria şi Serbia nu erau prieteneşti din cauza
anexării Bosniei în 1909. Manevrele militare austro-ungare desfăşurate în
Bosnia nu erau privite cu ochi buni de serbia şi prinţul moştenitor al Austriei nu
ar fi trebuit să vină la Sarajevo.
La 28 iunie 1914, arhiducele Franz-Ferdinand cu soţia sa Sofia de
Holemberg au fost asasinaţi la Sarajevo de un tânăr sârb, Gavrilo Princip de 19
ani. Acest atentat reuşit, la viaţa moştenitorului tronului Austriei, avea să aducă
lumea şi în special Europa la un măcel de mari proporţii. Totuşi, în primul
moment, nimeni nu bănuia că asasinarea tinerei perechi princiare ar putea să
împingă lucrurile atât de departe.
Poate că aşa ar şi fi fost, dacă n-ar fi existat şi alte motive destul de mari
şi serioase care nu ieşeau în relief la prima vedere. Oricum, începutul războiului
mondial de aici a pornit. Atentatul a făcut mare vâlvă în întreaga Europă. În faţa
acestei situaţii Austro-Ungaria a dat un ultimatum Serbiei, punându-i condiţii
foarte grele la care trebuia să dea răspuns în 48 de ore. Serbia nu a putut accepta
183
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
condiţiile impuse în totalitatea lor, dar era gata să accepte pretenţiile în cea mai
mare parte a lor. Atitudinea Serbiei a fost considerată ca un refuz şi Austro-
Ungaria, cu asentimentul Germaniei a declarat război Serbiei la 28/VII 1914, iar
a doua zi au şi început operaţiile militare.
Rusia se pregăteşte să atace Austria cu scopul de a veni în ajutor Serbiei şi
în cele din urmă decretează mobilizare generală la 31/VII 1914. În aceeaşi zi s-a
declarat mobilizare generală şi în Austro-Ungaria.
La 1 august 1914 decretează şi Germania mobilizare generală şi în aceeaşi
zi declară război Rusiei. Franţa nu se lasă mai prejos şi decretează şi ea
mobilizare generală. La 3 august 1914, Germania declară război Franţei. În ziua
de 4 august 1914, Anglia declară război Germaniei şi declaraţiile de război au
început să curgă una după alta, cuprinzând aproape toate statele Europei.
În mai 1915, Italia declară război împotriva Puterilor Centrale( Austria şi
Germania), iar în 27 august 1916, intră şi România în război împotriva Austro-
Ungariei. La 30/VIII 1916, Germania declară război României, iar la 1/XI
Bulgaria şi Turcia declară război României.
Cele două tabere s-au încleştat într-un război nimicitor al cărui sfârşit nu-l
putea prevedea nimeni.
Franţa şi Anglia au declarat război Austro-Ungariei la 11 şi 12 august, iar
Japonia a declarat război Germaniei la 23 august. La 2/XI, Rusia, iar la 5/XI
Franţa şi Anglia au intrat în război împotriva Turciei. Situaţia în Europa se
înrăutăţea din ce în ce mai mult. Deoparte luptau Puterile Centrale: Austro-
Ungaria, Germania, Turcia şi Bulgaria, iar de cealaltă parte (Antanta) cu Franţa,
Anglia, Rusia, Serbia, mai apoi Italia, România, Portugalia, Japonia şi S.U.A.
mai către sfârşit.
La acest război a mai luat parte şi Grecia, Belgia şi alte state europene,
apoi au intrat în horă de partea aliaţilor Canada, Australia şi alte dominioane şi
colonii franceze ori britanice. În cele din urmă, pârjolul a cuprins tot globul.
Oare atâta moarte şi dezastru pe capul oamenilor a venit numai din cauza
asasinării a două persoane ?- Sigur că nu! Erau alte motive mai grele, mai adânci
şi mai ascunse care vor ieşi, pe rând la iveală. Lăcomia, perfidia, rivalităţile şi
pofta nesăţioasă de cuceriri şi cotropiri au jucat un rol hotărâtor în declanşarea
primului război mondial.
În legătură cu cele arătate mai înainte, se impune următoarea întrebare:
dacă atentatul de la Sarajevo nu ar fi avut loc, s-ar fi declanşat primul război
mondial, sau nu ? Răspunsul este simplu: mai devreme sau mai târziu, războiul
totuşi ar fi izbucnit pentru că el a fost conceput, gândit şi calculat cu multă
febrilitate de mai înainte. Cât în secret şi cât mai pe faţă, marile puteri de atunci
se înarmau, căutând să se întreacă în a-şi spori forţele militare şi a-şi perfecţiona
armamentul. În special, se cheltuiau sume enorme pentru artilerie şi mai ales
pentru flota de război. A început o luptă aprigă pentru supremaţie şi în fruntea
184
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
acestor imperii se afla Anglia, care dorea să deţină cele mai multe şi mai mari
colonii, ţinea cu încăpăţânare să rămână pe veci regină a mărilor şi stăpână pe
toate strâmtorile şi căile de navigaţie.
Franţa, Rusia, Germania şi Austro-Ungaria nu puteau rămâne indiferente
în goana lor de a stăpâni lumea, trebuiau să se ciocnească într-o zi. Rivalităţile,
pofta nesăţioasă de colonii avea să-i ducă în mod sigur la război.
Era în vara anului 1914. Oamenii îşi trăiau viaţa lor tihnită, ocupaţi cu
muncile câmpului, iar gospodinele îşi vedeau de copii şi de treburile
gospodăreşti. Feciorii şi fetele petreceau în voie dar îi ajutau şi pe părinţi la
lucru pe lângă casă sau la muncile câmpului. Copiii mai mărişori duceau vitele
la păscut, pe toloacă. Era timpul vacanţei mari astfel că ei erau liberi şi puteau
da puţin ajutor părinţilor la treburile mai uşoare.
Pe feţele tuturor se putea vedea bucuria, mulţumirea şi liniştea sufletească.
Vor fi fost şi unii oameni mai necăjiţi ori săraci care se luptau cu greutăţile, dar
acestea treceau neluate în seamă pentru că pe lângă bucurie au fost şi necazuri şi
nenorociri de când este lumea. Duminicile mergeau la biserică şi tineri şi
bătrâni, flăcăi şi fete, de se umplea biserica măcar că era foarte mare. După-
amiază, tineretul mergea la horă sau la vreo nuntă ca să joace şi să petreacă. La
fel şi gospodarii mai tineri cu nevestele lor. Ceilalţi rămâneau pe lângă casă să
se odihnească ori să se mai sfătuiască.
La nunţi dar mai ales la horă se strângea tare multă lume. Toţi veneau
curat îmbrăcaţi în costum naţional, după cum era portul la noi în sat. Flăcăii şi
fetele jucau tare frumos, jocuri româneşti şi cel mai de seamă joc era
“moldoveanca”. Fetele erau frumoase şi tare gătite, dar nici feciorii nu se lăsau
mai prejos. Înalţi şi voinici ca nişte stejari şi îmbrăcaţi în cămăşi albe jucau
voiniceşte, Arcanul ori Sârba de-ţi era mai mare dragul să-i vezi. Vor trebui să
treacă mulţi ani până când să se mai vadă asemenea jocuri, dar feciori ca aceia,
greu s-or găsi. Erau mândri, inteligenţi şi falnici şi conduceau jocurile ca nişte
adevăraţi artişti. Era atâta de plăcut, atâta de frumos, de parcă toată bucuria
lumii s-ar fi adunat acolo, în inimile acelea tinere, cuprinse de vraja dragostei şi
încălzite de iureşul jocului ameţitor. Până şi soarele din înălţimi s-ar fi oprit din
joc ca să privească această lume fericită.
În împărăţie se părea că era linişte şi pace; cel puţin, aşa vedeau mulţi
lucrurile. În sat nu se vorbea că ar putea să înceapă vreun război. Ştirile
pătrundeau cu greu la ţară, de ori ce fel ar fi fost ele, pentru că nu aveau cum.
Oamenii nu citeau gazete, mulţi neştiind carte, iar despre radio şi televizor nu se
pomenea pe atunci. Chiar dacă erau câţiva ştiutori de carte, la gazete nu erau
abonaţi. Poate preoţii sau domnul superior (directorul şcolii) cu învăţătorii, dacă
185
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
mai primeau gazete şi să fi ştiut ceva mai mult. Dar cum lumea era foarte
credincioasă pe vremea aceea şi lipsită aproape cu totul de informaţii îşi zicea că
Dumnezeu este bun şi are să ne ferească de nenorociri şi de război.
Împăraţii sunt şi ei creştini, cred în cele sfinte aşa că se vor strânge
undeva la sfat, vor da mâna şi se vor împăca dacă au vreo pricină de
neînţelegere. Nu trebuie să se facă vărsare de sânge că este păcat. Aşa îşi ziceau
cei care se considerau, oarecum informaţi asupra evenimentelor vremii. Numai
prin cancelariile împărăţiei lucrurile stăteau altfel.
Dar într-o noapte, aşa ca din senin, s-a stârnit furtuna. Vestea a căzut ca
un trăsnet: ”a început bătaia între împăraţi!”.
După cum povesteşte voloceanul Ioan Salahor toată această linişte
patriarhală şi frumuseţe care domneau în sat, s-a risipit ca un vis. În puterea
nopţii au început să tragă clopotele de la biserică de răsunau dealurile şi văile.
În Voloca, mobilizarea din 1914 a fost anunţată, de noapte, prin sunetul
clopotelor.
Apoi, în zori, un fecior a lui Galuţă a lui Busuioc a sunat mobilizarea cu
trompete din dealul Buda ca să se audă în tot satul - pe valea de miază-zi şi cea
de miază-noapte. Cum la lucru şi la cosit era obiceiul ca oamenilor, soarele să le
răsară pe ogor, sau în câmp şi poieni, când a răsunat trompeta, foarte mulţi
bărbaţi şi flăcăi erau cu coasa în brazdă. La auzul trompetei, au încetat cositul şi
au înfipt coasele în pământ, iar unii le-au rupt.
Mulţi aveau şi holercă la dânşii pe care au băut-o şi s-au întors cântând şi
poate unii plângând spre casă. În scurtă vreme toţi s-au adunat în cazarma
postului de jandarmi, unde wachmeisterul le-a dat straie cătăneşti, arme şi
muniţii. De aici se poate trage şi concluzia că autorităţile superioare se aşteptau
la izbucnirea războiului în care scop s-au pregătit în cel mai mare secret.
Feciorul lui Galuţă era trompetist şi terminase stagiul militar în armata austriacă,
exact cu un an înainte de izbucnirea primului război mondial. Pe acel fecior,
vrednic şi chipeş, l-am cunoscut în copilărie. -
Străjerii umblau pe drumuri şi strigau să iasă la cazarma de jandarmi toţi
oamenii până la 40 de ani care făcuseră cătănia. Tot satul era în picioare; tineri şi
bătrâni, bărbaţi şi femei şi chiar copii mai mari speriaţi, se întrebau ce s-o fi
întâmplat de trag clopotele aşa de tare. Se auzeau vaiete ca acestea: “vai de noi,
ce ne-om face că a început războiul!?”
Într-adevăr, începea primul război mondial şi nu aveau să se bată
împăraţii întreolaltă ci sărmanii oameni. În tot satul se auzea numai plânsete şi
bocete ca după morţi. Pe ici, pe colo, pe dealuri se auzeau cântece de jale. Unii
alergau de colo, colo cuprinşi de spaimă. Aproape în fiecare casă se afla câte
unul sau doi care trebuiau să meargă la război.
Se făcuse de ziuă şi pe drumuri era plin de femei cu copii în braţe,
plângând cu hohote, având alături de ele alţii copii mai mărişori care se ţineau
186
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
cu mânuţa de catrinţa mamelor, care şi ei, la rândul lor ţipau, văzându-şi mamele
plângând şi bocind. Unii feciori abia îşi terminaseră stagiul militar şi acum
trebuiau din nou să plece la regiment împreună cu alţi feciori şi bărbaţi.
Plecau îmbrăcaţi ca de sărbătoare în cămăşi albe şi curate şi în straie noi
spre diferite centre şi oraşe ale împărăţiei austriece. Mulţi dintre ei nu aveau să
se mai întoarcă la casele lor. Asta o ştiau bieţii oameni. În sat rămăseseră vreo
50 de bărbaţi între 30 şi 40 de ani care au fost îmbrăcaţi cătăneşte la cazarma de
jandarmi dându-li-se arme şi muniţii şi au fost încartiruiţi la şcoala din sat, opriţi
pentru pază. Din şcoală au fost scoase afară toate băncile şi mesele şi au aşternut
prin clase în jurul pereţilor paie, ca aşternut pentru catane.
Acestor catane li se aducea mâncare de acasă de către soţii sau cineva din
familie, deoarece ei n-aveau voie să meargă pe acasă nici la mâncare. Numai
când patrulau prin sat se puteau abate câte puţin pe la gospodăriile lor. Aveau în
paza lor drumurile şi podurile mai mari, precum şi linia ferată din zona
respectivă. În unele locuri erau şi posturi fixe, păzite de câte un soldat. Oamenii
grăiau întreolaltă că sunt spioni moscăleşti care oblicesc toate cele, cu gândul de
a strica poduri sau altceva şi pe unde ar fi mai multe catane austriece. De aceea,
seara, după ce se înnopta, n-avea voie nimeni să umble pe drumuri. Se iscau fel
de fel de zvonuri, dar nimeni nu ştia exact dacă sunt adevărate.
Era multă nelinişte între oameni şi nimeni nu avea chef să se apuce de
lucru. Între cei care făceau cătănie se aflau şi cei doi căprari, unul Toader a lui
Tinuţă care ştia puţin să scrie şi să citească şi altul Grigore a lui Tănasă care nu
ştia carte de loc dar avea comandă bună. El ţinea minte tot ce I se spunea, mai
bine decât cei care ştiau carte. Când împărţea catanele care erau de slujbă într-o
anumită zi, el făcea nişte semne într-un caieţel, care semne numai el le ştia şi aşa
se descurca foarte bine.
Într-o noapte se auziră strigăte că merg catanele din sat. S-au sculat toţi
cei care au auzit şi au alergat a şcoală să vadă ce se întâmplă. Acolo, toate
cătănile erau în drum, îmbrăcate şi încărcate cu tot echipamentul de războişi
aşteptau să vină weichmeistrul Huber de la cazarma de jandarmi ca să dea
ordinul de pornire. Femeile au început să bocească iar, copiii să ţipe şi să se
apuce cu mâna de părinţi lor.
Aceste bocete şi ţipete îşi sfâşiau şi rupeau inima de durere. N-a trecut
mult timp şi a venit weichmeistrul care le-a vorbit cătănilor cum trebuie să lupte
şi să se poarte în război, după care a dat ordinul de pornire sub comanda lui
Grigore a lui Tănasă. Acesta i-adus până la Cuciurul Mare la gară unde trebuiau
să se adune şi alte catane de prin alte sate, şi apoi de acolo să plece la Cernăuţi.
Toader a lui Tinuţă cu alte cinci catane între care şi Toader a Todiresei au rămas
la postul de jandarmi din sat.
După ce catanele s-au pornit şi nu se mai vedeau â, se auzea doar
plânsetul şi bocetul femeilor. Weichmeistrul Huber şi cu cei de lângă el rămaşi
187
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
în loc priveau în urma celor plecaţi. Fiecare în sinea lui era chinuit de o mulţime
de întrebări. Cine ştie ce o mai fi, cât va ţinea războiul şi câţi dintre cei plecaţi se
vor întoarce să-şi vadă soţiile şi copii sau părinţii şi fraţii!? Cu toţii şi-au şters
lacrimile de pe obraz şi au pornit tăcuţi la deal, la cazarma de jandarmi. Cei
cinci care au rămas la post, trebuiau să facă paza satului şi a podurilor. Pe lângă
aceştia mai erau chemaţi şi oameni bătrâni să facă de strajă cu rândul acolo unde
se considera că este nevoie. Situaţia aceasta a durat cam două săptămâni în care
timp nu s-a întâmplat nimic deosebit în sat.
Într-o duminică dimineaţă, însă au început să tragă cu canoanele înspre
Noua Suliţă, la graniţa moscalească. În ziua aceea nu s-a mai dus nimeni a
biserică; toată lumea era pe dealuri şi se uita în direcţia de unde se auzea
împuşcăturile. Nu se putea vedea nimic deosebit în afară de câteva pâlcuri de
fum care ieşea din gura canoanelor. Fiind distanţă mare până acolo, nici
împuşcăturile nu se auzeau bine. Lumea era speriată şi cuprinse de mare frică.
Pe un deal mai înalt din Caliceanca un grup de oameni mai bătrâni între care se
aflau şi Gheorghe Ionică, Ion a Vasâlchii, Io a Ilinchii, Toader a lui Nicuţă şi
încă alţii, priveau departe peste Corovia şi Ceahor, tocmai dincolo de Prut pe
unde trecea frontul. Aveau şi ocheană (binoclu) prin care priveau să vadă cătăni
ori canoane, dar acestea nu se vedea fiind bine adăpostite. Se putea distinge
locul, apoi fumul care ieşea din gura canoanelor, după care se auzea şi
bubuiturile. Eram şi eu cu tata acolo şi I-am cerut lui Ion a Vasâlchii să-mi dea
şi mie ocheana să cat pritrânsa. N-am văzut mare lucru deoarece nu ştiam s-o ţin
bine şi nici s-o reglez după ochii mei. Mai bine vedeam cu ochii liberi decât cu
ocheana lui badea Ion.
Cei mai înspăimântaţi erau ovreii din sta care şi-au făcut bagajele şi erau
gata să fugă. Le era tare frică de război şi mai ales tare se temeau de moscali
care aveau necaz pe evrei.
După aceea vreo câteva zile nu s-au mai auzit împuşcături , dar au început
să circule ştiri alarmante. Se spunea că în partea aceasta frontul austriac nu este
bine întărit şi că moscalii ar putea să-i bată pe austrieci şi să vină peste noi.
Într-o noapte, fără ca să ştie cineva au plecat şi cele 5 cătăni din sta şi a
mai rămas numai weichmeistrul singur. Chiar a doua zi, au intrat în sat multe
cătăni, toţi oameni bătrâni de numai încăpeau în şcoală şi au trebuit să fie
încartiruiţi pe la casele oamenilor. Pentru ei bucătăria era la şcoală. Se cumpărau
ori se rechiziţionau vite de la oameni care erau apoi tăiate şi fierte în nişte
cazane mari numite chislicuri. Se mai lua de la oameni şi fără plată făină de
secară, de păpuşoi, apoi barabule, fasole, ceapă şi altele. Se făcea mâncare bună.
După cum era uşor de constatat, toţi soldaţii proveneau din rândurile
ţăranilor şi în oarecare măsură a lucrătorilor. Când era vorba de furieri, sanitari,
telefonişti, magazioneri şi achizitori, aceştia erau evrei. Ei ştiau să se aranjeze pe
188
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
unde era mai uşor. Asta şi din pricină că ştiau limba germană şi apoi cu toţii erau
ştiutori de carte. Ei aveau trecere peste tot, până şi în armată.
Catanele cele bătrâne n-au stat mult la noi în sat şi printre dânsele nu era
nimeni de la noi. Zvonuri din cele mai îngrijorătoare se puteau auzi la tot pasul.
Unii chiar afirmau că moscalii au intrat în Bucovina şi că s-ar apropia de
Cernăuţi. Asta n-ar fi cine ştie ce, ziceau alţii, dar moscalii erau foarte cruzi şi
periculoşi. Da, zicea un al treilea, ei taie degetele la băieţi, iar la femei le taie
ţâţele. Alţii spuneau că moscalii au ciudă mare pe evrei şi pe unde îi prind, le
smulg perciunii şi le tund bărbile. Se stârnise mare spaimă, dar nimeni nu ştia
dacă aceste zvonuri erau adevărate ori nu.
Oamenii rămaşi în sat au început să se obişnuiască cu războiul şi cu
necazurile legate de el. Dacă veneau cătăni din ale locuri, trebuiau primite pe la
case şi când era nevoie de hrană, oamenii trebuiau să contribuie cu cele
necesare. S-au cerut caii cei mai buni şi căruţele, s-au cerut vite pentru tăiere,
sau porci şi oamenii au dat, ştiind că toate acestea se fac din poruncă
împărătească.
Deocamdată oamenii dădeau şi le mai rămânea că războiul abia era
început. Poruncile erau aspre şi trebuiau executate. Nimeni nu încerca să se
opună.
Într-o zi au plecat şi cătănile cele bătrâne din sat şi câteva zile au rămas
volocenii mai liniştiţi, dar din când în când, mai venea câte o patrulă, două în
control, apoi se retrăgeau în pădure.
Într-o zi posomorâtă de septembrie, oamenii au văzut venind de-a dreptul
peste lan , prin păpuşoi vreo 30de călăreţi. Ei veneau cam dinspre Cernăuţi şi n-
au intrat în sat ci s-au îndreptat spre Cuciurul Mare, ajungând până la marginea
satului. Observaţi mai aproape de Ion Salahor care era pitulat într-o
ascunzătoare, a văzut că acei călăreţi aveau cuşme mari cât baniţa, puşti tare
lungi şi nişte săbii încovoiate. Caii lor nu erau mari, dar tare iuţi şi sprinteni, cu
coada până la pământ. Când au aflat oamenii de una ca asta s-au speriat şi au
fugit care încotro ca să se ascundă cât mai repede. Luau lucrurile mai bune de
prin casă, îmbrăcămintea şi sacii cu păpuşoi ori secară. Săpau gropi prin păpuşoi
şi ascundeau acolo tot ce puteau. Ascundeau şi vitele la locuri mai ferite. Vestea
despre aceşti călăreţi s-a răspândit ca fulgerul, în tot satul. Erau cazacii,
cavaleria de elită a armatei ruseşti. Se produse mare tulburare şi frică. Dar acei
călăreţi nu au intrat în sat la noi, ci s-au întors înapoi spre Cernăuţi şi câteva zile
nu s-a mai văzut nici un fel de catană din nici o parte. Poate uneori se mai
strecurau noaptea patrule , dar nu călări ci pe jos, alcătuite din infanterişti. Nu se
ştia încă de partea cui erau; ori că din partea austriecilor ori a moscalilor. Doar
până în Cuciur mai veneau cătăni austriece din când, în când, dar până la noi în
sat nu mai veneau.
189
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
190
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
191
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
192
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Când băiatul s-a pornit să vină înapoi acasă, a fost petrecut până la
marginea satului de tatăl său, de weichmeistrul Huber şi încă doi ofiţeri. Acolo
s-au despărţit, au dat toţi mâna cu băiatul şi i-au atras încă odată atenţia să nu
spună la nimeni unde a fost şi ce a văzut. La despărţire plângeau amândoi, tatăl
şi fiul. Apoi Ioan a luat-o drept peste câmp şi a nimerit la o cărare care ducea
spre pădure. Era tare de dimineaţă şi nu se vedea prea departe. Era şi o ţâră de
burniţă, dar băiatul se silea să meargă repede şi ţinea cărarea drept înainte. Cei
care l-au petrecut nu-l mai vedeau, cum nici el nu-i mai vedea pe dânşii. După
un timp a ajuns la marginea pădurii în care a intrat fără să se mai oprească. De
acum, burniţa încetase şi a început să se vadă din ce în ce mai bine. Cât a trecut
prin pădure a văzut multe colibe şi urme de focuri dar prin colibe nu mai era nici
urmă de moscali. Cu toţii ieşiseră din pădure şi se îndreptau spre Cernăuţi.
Băiatul şi-a continuat drumul cu băgare de seamă, când prin pădure, când
peste câmp, până ce a reuşit să ajungă aproape de Dumbrava Roşie. De aici nu
era tare departe până în satul nostru; poate mai avea de făcut vreo trei ceasuri de
drum.
Aici s-a întâmplat că a fost înconjurat de câţiva câini răi care s-au repezit
la el să-l sfâşie nu altceva. Norocul lui că avea o pâine întreagă primită ca hrană
de drum şi cu pâinea aceea a putut scăpa de câini. Dacă le-a dat de mâncare,
câinii s-au ogoit şi de acum au început să de semne de prietenie pentru că
mergeau liniştiţi alături de băiat şi dădeau din coadă. Asta era semn bun, câinii
s-au împrietenit şi l-au petrecut o bună bucată de drum când a intrat iar în pădure
unde era hotarul între Dumbrava Roşie şi satul Voloca. Când să iasă din această
pădure şi de-acum se apropia de sat, a văzut câteva căruţe moscăleşti care
încărcau fân dintr-un stog al unui unchieş de-al său, Gheorghe pe nume, din
poiana de lângă pădure.
Băiatul şi-a continuat drumul spre sat mai mult în fugă şi mai întâi s-a dus
la unchieş-su Gheorghe să-i spună că nişte moscali iau fân din stogul cel mare
de lângă stejar şi-l încarcă în căruţe de ale lor. Uncheşul a pornit spre poiană dar
până să ajung acolo, a trecut timp şi de-acum moscalii erau plecaţi. Stogul
rămăsese numai pe jumătate. Bine că rămăsese şi atâta!
Tot timpul cât a lipsit băiatul de acasă mama a fost foarte neliniştită. Se
temea să nu fi păţit băiatul ceva; doar el era cel mai mare fecior între toţi copiii
ei. Când l-a văzut venind acasă, nu-i venea să creadă ochilor. Ion lipsise mi mult
de o săptămână de acasă şi mamă-sa nu ştia nimic de soarta lui. De abia când i-a
cerut de mâncare şi-a venit în fire şi a început să-l ocărască, zicându-i ce-i
venea la gură drac, netrebnic şi altele. Băiatul însă nu avea vreme să asculte
cearta mamei pe care n-o lua în seamă ci era cu gândul să afle pe unde este
fundul cu mămăligă din care a înşfăcat o bucată şi cu un pepene căuta să-şi
potolească foame. Lui îi cârâiau maţele de foame pentru că în a ziua aceea nu
193
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
194
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
195
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
196
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
alte neamuri şi alte limbi. Cu ocazia primului război mondial, multe feluri de
cătăni au trecut prin satul nostru. Unii erau austrieci, alţii unguri, cehi sau poleci,
ori nemţi sau sârbi şi în cele din urmă italieni. Pe lângă aceştia au trecut ruşi,
cazaci, tatari şi alte neamuri asiatice (mongoli).
Ostaşii voloceni precum şi cei bucovineni au fost şi ei trimişi pe diferite
fronturi din Galiţia, Rusia, Italia şi în alte locuri.
Italienii au fost aduşi în sat ca prizonieri de pe front şi puşi la diferite
munci în interes militar pentru armata austriacă. Cu ei ne mai puteam înţelege la
vorbă, dar cu alţi soldaţi nu ne puteam înţelege deloc. Unii dintre ei erau şi
foarte răi, mai ales ungurii şi cehii. Polecii erau mai buni dar tare fuduli şi se
ţineau mai pe sus decât ceilalţi. Când era câte o bătaie mai mare, mergeau cu
toţii, dar când se întorceau veneau numai pe jumătate, că ceilalţi rămâneau
morţi, ori erau răniţi şi erau duşi la spital.
Era tare greu în timp de război pentru săteni, pentru că era plin de catane
peste tot şi luau alimentele de la oameni şi tot ce găseau. Mai ales când veneau
în sat unităţi de cavalerie, luau tot fânul de la oameni şi dacă cineva avea o
văcuşoară ori o juncuţă, nu mai avea cu ce să o hrănească. Catanele furau tot ce
le cădea la îndemână: păpuşoi, barabule, fasole, ouă şi tot ce găseau până şi
porci. Nimeni nu era sigur de puţinul avut ce-l mai deţinea. Era foarte mare lipsă
de alimente. Pe lângă asta, au mai adus în sat şi pe alţii, mai nenorociţi decât noi,
de prin satele unde era chiar frontul. De acolo au fost scoşi toţi oamenii cu femei
şi copii şi cu ce au putut lua în spate şi aşezaţi în satul nostru şi în alte sate
vecine mai depărtate de front. Din casele şi gospodăriile acestora nu s-a ales
nimic, pentru că odată evacuaţi totul a căzut pradă celor care au rămas pe loc şi
cătănilor.
După cum spuneau oamenii, dintre toate neamurile de cătăni care au
trecut prin satul Voloca, cei mai răi au fost ungurii şi cehii. Ungurii luau tot de la
casa omului fără să le pese că rămâneau copii fără un pic de făină sau de
barabule, iar cehii prindeau până şi câinii şi pisicile şi le mâncau. Drept că şi
italienii mâncau broaşte dar cu asta nu făceau pagubă la oameni. Mulţi se
îngrozeau şi se îngreţoşau când vedeau ori auzeau asemenea fapte. Se vede că
situaţia se înăsprea mereu.
La începutul războiului, oastea austriacă era foarte bine echipată şi avea
mâncare tare bună şi destulă, dar cam din cel de-al treilea an de război a început
să se simt lipsa de hrană, iar către sfârşitul războiului nici oastea austriacă nu
avea hrană şi nici populaţia. Se făcuse mare lipsă şi toată lumea umbla după
mâncare. Aceasta era grija şi problema numărul 1. Pe câmp, pe unde a fost
câteva barabule, pământul era scormonit cu de-amănuntul în speranţa că se va
găsi o barabulă cât de mică. Se ajunsese până acolo că nici nu era ce fura, aşa de
mare era lipsa.
197
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
198
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
bărbaţii acasă, s-au descurcat cum au putut, de vină era războiul. Desigur că nu
toate s-au încurcat în treburi de acestea, dar nici n-avea cine să le ţină socoteală.
În ce-i priveşte pe băieţii mai mari, aceştia se distrau foarte mult
împuşcând. Aveau la îndemână puşti, pistoale, gloanţe, rachete şi grenade
rămase de la soldaţi şi ca să le treacă vremea, împuşcau mereu. Nu se gândeau
că se joacă cu moartea. De altfel, erau foarte atenţi cum soldaţii la instrucţie
mânuiau şi încărcau armele şi s-au deprins şi ei să le mânuiască la fel.
Împuşcând aşa fără ordine, zburau gloanţele în toate direcţiile de nu mai ştiai din
ce parte vin. Jocul acesta sau mai bine zis distracţia aceasta ţinea uneori toată
ziua. În felul acesta, băieţii şi chiar copiii mai uitau că în ziua aceea au mâncat
cu totul prea puţin. Mamele îşi dojeneau copii, dar ei nu ascultau ci tot împuşcau
pe după dealuri şi prin văi. Era foarte periculos de umblat prin sat că uşor te
puteai trezi cu un glonte. Nu toţi împuşcau în sus. Cu grenadele făceau şi pagubă
multă la pomi. Băieţii legau câte o grenadă la rădăcina pomului, îi scoteau
şnurul de capătul căruia legau o sârmă lungă, apoi se culcau după un dâmb şi
trăgeau de sârmă. Grenada exploda şi sfârteca pomul. Mulţi au scăpat vii şi
nevătămaţi numai datorită norocului. Au fost şi băieţi care au plătit cu viaţa
asemenea jocuri, ucişi de grenade ori proiectile neexplodate, iar alţii s-au ales cu
invalidităţi sau răni destul de grele. Era foarte multă muniţie rămasă prin sat de
la soldaţii care şedeau mai mult ori erau numai în trecere prin localitate. Aveau
multă muniţie la ei şi fiind împovăraţi, obosiţi şi flămânzi, mai lepădau o parte
din ea, făcând-o uitată. Asta era bucuria băieţilor când puteau găsi arme sau
muniţii. Toate aceste isprăvi se petreceau după ce pleca un rând de soldaţi spre
front şi înainte de a veni alte catane în sat. aproape toţi băieţi mai mari împuşcau
în fel şi chip cu ce aveau la îndemână că nu era nici o oprelişte ori o rânduială în
privinţa aceasta. Nici n-avea cine să le ţină socoteală ori să-i oprească. Copiii
mai mici îi priveau admirativ pe fraţii lor mai mari.
Pe timpul războiului, foarte puţini soldaţi primeau concediu ca să vină
acasă; era mare nevoie de ei pe front. De multe ori nici nu li se putea da
concediu din cauza poziţiei frontului ori că teritoriul de unde proveneau ei era
temporar, ocupat de inamic (cazul volocenilor).
Din această cauză unii dintre cei veniţi în concediu de pe front nu mai
voiau să meargă înapoi şi erau căutaţi şi urmăriţi. Prinderea lor era anevoioasă
deoarece ei nu stătea acasă ci umblau mereu fugari prin păduri ori sate vecine.
Stând mereu ascunşi, unii dintre aceştia au avut norocul să scape nepedepsiţi de
către autorităţile austriece, în urma terminării războiului şi alipirii Bucovinei la
statul român.
Şi prin pădurea noastră era plin de fugari care nu mai voiau să lupte în
armata austriacă. Ei lucrau la tăiatul copacilor, iar băieţii mai mari din sat le
aduceau mâncare de acasă că duceau lipsă de hrană. Ei nu veneau în sat
199
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
200
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
2.10 Marea Unire din 1918. Moment de importanţă deosebită din istoria
poporului român
201
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
acest act cu bucurie şi cu entuziasm. Numai cine a trăit acele timpuri şi a văzut
cu proprii ochi unirea şi acele serbări închinate acestui eveniment, şi-a putut da
seama de măreţia unirii şi de mulţumirea firească din sufletele oamenilor
eliberaţi de sub stăpânire străină.
Am scris aceste rânduri ca să se ştie şi să se cunoască sentimentele de care
erau stăpâniţi românii din Bucovina când s-a făcut unirea.
După unirea cea mare, a urmat o perioadă de adânci prefaceri şi în satul
Voloca. Din foşti cetăţeni austrieci, am devenit cetăţeni români. În fruntea ţării
nu mai era un împărat ci un rege. Limba oficială nu mai era cea germană, ci
limba noastră românească. Capitala ţării nu era la Viena ci la Bucureşti. Hotarele
ţării erau altele şi de acum Bucovina făcea parte din Regatul Român, împreună
cu celelalte provincii româneşti. Elevii de la şcoala din satul nostru nu mai aveau
de învăţat limba germană, toate obiectele se predau în limba română. Treptat, au
început să apară manuale corespunzătoare în toate şcolile din Bucovina în limba
română.
De asemeni, legile vechi austriece au fost înlocuite de legi noi româneşti.
În zile de sărbători, în biserică nu era pomenit împăratul din Viena ci regele de
la Bucureşti. Culorile de pe brâele arcaşilor din Voloca erau ca şi acele de e
steagul statului român. Era steagul tricolor pe care volocenii îl aveau şi-l păstrau
cu mare sfinţenie cu mult înainte de unire. Are şi acest fapt o adâncă
semnificaţie pentru acela în pieptul căruia bate o inimă de adevărat român.
Cinstire şi pios omagiu pentru acei modeşti dar conştienţi voloceni!
Ieşit din vâltoarea războiului şi încorporat în statul român cu întreaga
Bucovină, satul Voloca a început să se înalţe spre o nouă viaţă, mai frumoasă,
mai înfloritoare. Unele abuzuri, nereguli şi încălcări nedorite care au umbrit
farmecul unirii au fost date uitării, după o bucată de vreme şi lucrurile au intrat
pe făgaşul lor normal. Cert este că populaţia a dorit şi a aşteptat neîncetat
această unire şi s-a manifestat în mod public, hotărât şi sincer pentru ea.
Cântecul lui Ciprian Porumbescu “Pe-al nostru steag e scris unire” era cunoscut
şi cântat cu mare însufleţire şi în Voloca de către corul de arcaşi, patronat de
figura marelui Domn Ştefan Vodă.
Unirea a fost cântată şi sărbătorită cu mult avânt şi mare însufleţire şi în
Voloca. Adeseori se organizau serbări populare cu piese de teatru şi cântece în
care se preamărea unirea înfăptuită. Se cânta mult hora unirii, Hora Severinului,
de-ţi era mai mare dragul să le asculţi şi să le priveşti. Tineri intelectuali,
studenţi, elevi, preoţi şi învăţători bucovineni înfiinţau pe la sate societăţi
culturale sau le reorganizau pe cele vechi, pentru a răspândi cultura în popor şi
pentru a cimenta unirea recent înfăptuită. Acest proces s-a petrecut şi în satul
Voloca. Erau momente înălţătoare pentru că de acum sentimentul naţional şi
dragostea de patria cea adevărată se puteau manifesta în voie. Serbările cele mai
frumoase şi mai bine pregătite se făceau pe la şcoli, de unde s-a putut constata că
202
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
203
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
204
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
foarte scăzut din satele Olteniei era o mărturie elocventă. Intelectualii de acolo
nu era animaţi de dorinţa de a-i ridica pe săteni din bezna în care trăiau. Nu
putea fi vorba despre o activitate pe teren cultural pe la sate.
Dăscălimea bucovineană, în marea ei majoritate, era devotată cu trup şi
suflet şcolii. Ea activa intens atât pentru răspândirea ştiinţei de carte în rândul
sătenilor cât şi pentru promovarea culturii româneşti şi a sentimentului naţional.
În general, aceşti dascăli erau oameni modeşti şi nu se gândeau să facă
averi, însă erau dârzi în lupta lor pentru a ţine trează conştiinţa naţională,
apărând în chip strălucit tot ce era românesc şi mai ales limba românească,
portul românesc şi datinile străbune.
Ei au fost aceia care au înfiinţat la sate societăţi culturale şi coruri săteşti,
a căror activitate s-a vădit a fi foarte necesară şi care au dat rezultate strălucite.
Programele serbărilor pe care le organizau încă pe timpul stăpânirii
habsburgice, erau bine pregătite şi cu grijă alcătuite ca să nu vină în conflict făţiş
cu autorităţile austriece. Chiar şi numele societăţilor şi scopul lor erau în aşa fel
alese încât să pară cu totul inofensive pentru a nu atrage atenţia autorităţilor
austriece. Astfel Societatea Arcăşască era considerată având ca scop să prevină
ori să stingă incendiile din sat, cu alte cuvinte această societate era o formaţie de
pompieri voluntari. De altfel, arcaşii era pregătiţi şi în acest sens şi în afară de
aceasta mai puteau interveni când se producea vreo inundaţie sau vreo dezordine
provocată de răufăcători. În unele cazuri îşi dădeau concursul la vreo construcţie
de interes obştesc, dar niciodată nu pierdea din vedere adevăratul lor scop pentru
care au fost înfiinţate acele societăţi din care făceau parte.
205
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
mult rău ori au încurcat situaţia. Mulţi dintre aceştia s-au dat la nereguli şi
abuzuri supărătoare, compromiţându-se pe ei şi pe cei ce i-au trimis să
administreze această provincie.
Dacă vreun localnic îndrăznea să protesteze împotriva unei încălcări sau
împotriva unui abuz i se striga în faţă că este comunist, bolşevic sau răzvrătit în
contra ţării şi a legilor statului. Datorită acestui mod de a proceda, mulţi
nevinovaţi au avut de îndurat sancţiuni nedrepte, închisori, amenzi şi în unele
cazuri chiar bătăi.
Aceşti funcţionari abuzivi şi incorecţi aveau obiceiul urât de a înjura pe
oameni în diverse ocazii cu cele mai urâte şi mai murdare expresii pe care
bucovinenii nu le-au auzit niciodată în viaţa lor.
Într-adevăr lumea se îngrozise de comportarea acestor slujbaşi, de
sudălmile şi de înjurăturile lor fără seamăn de multe şi de scârboase. Fiecare se
întreba, oare cât are să dureze situaţia aceasta atât de penibilă şi neplăcută. De la
o vreme, neregulile şi abuzurile au început să se răspândească prea mult şi să
iasă la iveală. Oamenii au pornit să-şi caute dreptate la autorităţile superioare.
Dar până să se îndrepte situaţia a trebuit să mai treacă multă vreme.
Abuzuri se săvârşeau şi la oraşe, dar mai cu seamă la sate, unde populaţia
nu cunoştea legile noi care se introduceau, întrucât numărul neştiutorilor de carte
era mare. Ţăranii nu cunoşteau bine drepturile de care se puteau bucura şi nici
atribuţiile şi competenţa acestor funcţionari. Datorită acestei situaţii, ei puteau fi
înşelaţi sau intimidaţi şi exploataţi.
Pe la sate, jandarmii era aceia care făceau multe abuzuri şi dacă vreun om
căuta să se justifice şi să se apere ori să ceară socoteală pentru învinuirea
nedreaptă ce i se aducea, îndată era ameninţat cu vâna de bou şi mai se alegea şi
cu o ploaie de înjurături. Şefii de post veniţi din vechiul regat se purtau rău cu
oamenii mergând până acolo încât îşi băteau joc de săteni. Ei se considerau a fi
totul în sat. Aveau pretenţie ca să asculte de ei toţi funcţionarii satului, primari,
preoţi, învăţători, etc. Aceste pretenţii nu erau nici justificate, dar în acele
împrejurări oamenii din Bucovina nu cunoşteau rânduielile româneşti.
De se întâmpla ca un om să fie întâlnit pe drum după ora 9 seara, era dus
la postul de jandarmi şi acolo era pus la tot felul de corvezi (tăiat lemne, spălat
podele, etc.) şi apoi menţinut la arest. Dacă omul mai zicea ceva, căpăta şi
bătaie.
Dacă şeful de post auzea undeva vreo gălăgie, mergea la faţa locului şi pe
cei împricinaţi îi lua la post sub motiv că tulbură liniştea publică, fapt pedepsit
de lege.
Când vedea la cineva un câine slobod care s-a rupt cumva din lanţ, îndată
îl chema pe om ameninţându-l că-i dresează acte de contravenţie.
Ca să scape de bucluc, oamenii făceau ce făceau şi dădeau daruri însă nu
direct şefului de post, ci soţiei acestuia sau altui interpus. Astfel, cu ciupeli şi
206
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
ciuguleli de acestea, cu vremea, mulţi jandarmi s-au înţolit bine. Nu este greu să
găseşti pricină cuiva dacă urmăreşti anume aceasta. Or, jandarmii tocmai asta
căutau prea adeseori. Astfel, pe unii oameni îi învinuiau că n-au acte pentru
lemne din curte.
În satul nostru era şef de post Gheorghe Bârsan şi căruia îi plăcea să se
amestece în orice tărăşie. Datorită acestui fapt, până la urmă s-a umplut cu de
toate şi şi-a creat o stare materială foarte bună. A venit tare sărac în sat numai cu
puşca şi mantaua, dar când a fost vremea să plece, omul avea bagaj mult că
mutat fiind în altă parte a judeţului, i-au trebuit două vagoane ca să poată încărca
toate lucrurile.
De felul lor, oamenii din satul nostru erau cum se cade, paşnici şi liniştiţi.
Fiind şi buni gospodari ei îşi vedeau de treburile lor şi nu se bucluceau
întreolaltă, după cum bine le stă tuturor oamenilor aşezaţi şi cu stare bună. Rare
erau cazurile când să se producă vreo neînţelegere, poate între tineri la nuntă sau
la joc, aşa că şeful de post nu avea probleme. Totuşi, uneori se găsea câte unul
să mai greşească că s-a întrecut cu băutura ori să facă vreo năzdrăvănie şi atunci
şeful de post avea ocazie să-i scarmene bine. Mai ales îi prindea pe zdrubari şi le
căuta pricină ca să mai scoată ceva şi de la ei. Aceştia erau lucrători la pădure,
oameni care-şi câştigau existenţa tăind copaci şi făcând lemne pentru
Administraţia Fondului Bisericesc din Bucovina cu sediul la Cernăuţi. Aceşti
lucrători la pădure se pricepeau să meşterească diferite unelte gospodăreşti ca
furci pentru fân, cosii, cozi de topoare, greble şi cozi de greble, îmblăcie,
vârtelniţe, coşuri, săniuţe şi altele.
Pentru munca grea ce o desfăşurau, seara când veneau acasă, aduceau cu
ei câte o bucată de lemn cu care să se încălzească ori să-şi facă ceva din el, dacă
ar fi fost bun pentru vreo unealtă din cele arătate mai sus. Aceasta se făcea cu
ştirea brigadierului silvic.
Pe unii dintre aceştia când îi întâlnea seara, şeful de post îi ameninţa că le
dresează acte pentru furt. Ca să nu fie purtaţi pe drumuri şi să nu aibă cine ştie
ce dificultăţi, ei mergeau la doamna şefului de post şi cu ea aranjau ca lucrurile
să meargă bine. De altfel, şeful de post nu dresa acte de trimitere în judecată că
din aceasta nu i-ar fi ieşit nimic. Totul se desfăşura astfel că până la urmă
făptaşul era iertat şi scopul urmărit atins. Cum în sat erau mulţi lucrători de
aceştia care se pricepeau la dulgherie ori că erau buni dogari sau rotari, şeful
avea de la cine să scoată câte ceva să-şi asigure partea lui.
Când Gheorghe Bârsan a venit la noi în sat ca şef de post, mai erau încă
doi jandarmi care aveau numai grad de plutonier. Erau şi ei români dar din
părţile Bucovinei. Până la venirea lui Bârsan, aceştia au ţinut ordine şi rânduială
în sat. acum dacă a venit el ca şef, Bârsan a făcut ce a făcut ca să-i scoată din sat
sub diferite pretexte. Vroia să rămână singur şi să fie mai slobod în mişcările
sale. Le-a tot făcut mizerie şi rapoarte celor doi plutonieri până ce şi-au dat
207
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
seama că nu vor putea face servici cu Gheorghe Bârsan. În cele din urmă, unul a
fost mutat în Legiunea de Jandarmi din Cernăuţi ca secretar de birou, iar altul a
fost numit şef de post într-un sat din nordul Bucovinei. În locul lor au fost puşi
un caporal şi un soldat. Cu aceştia, şeful de post se simţea mai bine şi era mai
sigur, mai stăpân pe situaţie. Nici caporalul, nici soldatul nu şi-ar fi dat seama ca
să obiecteze ceva şefului de post. Ei executau ordinul orbeşte. Cu plutonierii
însă situaţia era cam alta. De aceea a respirat uşurat când i-a văzut plecaţi.
Îndată după terminarea războiului, au început să vină acasă bărbaţii şi
feciorii voloceni care luptaseră pe diferitele fronturi ale războiului. Ei veneau
îmbrăcaţi în haine militare pentru că cele cu care au plecat ei de acasă se
pierduseră şi nimeni nu mai ştia de urma lor după atâţia ani de război.
Mulţi dintre aceştia care se întorceau din război, fuseseră luaţi prizonieri
prin Italia sau în alte ţări din apus ori răsărit aşa că straiele lor militare diferea
foarte mult între ele. Cele austriece se deosebeau de cele italiene, cele englezeşti
ori americane, se deosebeau de cele ruseşti ori franţuzeşti şi aşa mai departe. La
acea dată se puteau vedea se puteau vedea asemenea uniforme la diferiţi foşti
combatanţi demobilizaţi şi întorşi în satul Voloca. Aceste haine militare nu erau
noi ci purtate; unele se prezentau mai uzate iar altele erau în stare bunişoară. Cei
care au mai găsit pe acasă cu ce să se îmbrace au predat uniformele militare, dar
alţii n-au găsit nimic, poate nici casa din care au plecat şi aceştia au păstrat
uniformele pentru că nu aveau altceva de purtat. Este de menţionat faptul că
peste satul Voloca a trecut de trei ori tăvălugul războiului de-a rămas în mare
parte sărăcit şi pustiit. În trei rânduri au năvălit şi au trecut peste el trupele
ţarului Nicolae al II-lea, când armata austriacă a trebuit să se retragă. Toate
aceste trupe aveau nevoie de hrană pentru oameni şi pentru cai astfel că luau
mereu, luau tot atât la înaintare cât şi la retragere. Legile războiului sunt aspre şi
nu se poate ţine cont de milă or cruţare. Au fost cazuri când din aceeaşi casă au
plecat pe front tatăl şi feciorul ori feciorii şi nu s-au mai întors. În unele cazuri s-
a întors numai unul dintre cei plecaţi dar n-a găsit pe nimeni şi nimic, doar locul
unde a fost casa. Mama a murit, iar casa fără stăpân a fost arsă, distrusă. Mare
sărăcie şi lipsă era în sat pe vremea aceea! În satul Voloca nu s-au dat lupte ci
numai prin apropiere, dar cu toate acestea el a cunoscut din plin greutăţile şi
mizeriile războiului. Acestea le-am văzut şi le-am trăit şi eu.
Unii dintre voloceni care au luptat pe frontul austro-italian şi au căzut
prizonieri la italieni, când s-au întors acasă, după terminarea războiului au venit
cu haine destul de bune pe ei. Aceste haine li s-au dat lor cu dreptul de a le
păstra şi al purta cât vor ţine ele.
Printre prizonierii voloceni veniţi din Italia, era şi Ion a lui Toader a
Todiresei Salahorului. Cu acesta s-a întâlnit şeful de post şi i-a plăcut mantaua
pe care o avea şi cu care era chiar îmbrăcat. Mai întâlnindu-l şi cu altă ocazie,
şeful de post Bârsan l-a întrebat pe Ion Salahor dacă nu i-ar vinde mantaua.
208
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Acesta i-a răspuns răspicat şi hotărât că nu vinde mantaua. Şeful de post n-a zis
nimic atunci şi şi-a văzut de drum. După o bucată de vreme, şeful l-a chemat pe
Ion Salahor la post, sub pretext că ar avea o chestiune de rezolvat. Neştiindu-se
vinovat cu nimic, Ion Salahor l-a urmat la post. Aici, şeful de post, după o
oarecare introducere i-a spus lui Ion Salahor că trebuie să predea mantaua
deoarece nu are voie s-o poarte. Înţelegând acum pentru ce a fost invitat la post,
şi-a dat seama că şeful de post pusese ochi pe mantaua lui şi că nu-l va lăsa în
pace. Totuşi i-a răspuns şi de această dată şefului că nu predă mantaua primită
de la italieni. Atunci Bârsan s-a înfuriat şi i-a tras o palmă la ureche lui Ion
Salahor care considerându-se lovit pe nedrept a căutat să riposteze şi tot în
acelaşi timp şeful a pus mâna pe rânca de bou ce o avea pe masă cu scopul de a-l
lua la bătaie pe Ioan Salahor. Voloceanul era tânăr şi în putere şi bine făcut, aşa
că l-ar fi putut dovedi pe şef când era vorba de bătaie, dar se temea de urmări.
Atunci a început să strige cât îl ţinea gura “Săriţi oameni buni că mă omoară
şeful de post!”. Întâmplarea a făcut ca taman atunci treceau pe lângă postul de
jandarmi doi săteni care şi ei se întorseseră din prizonierat. Auzind strigătele de
ajutor, au intrat în cancelaria postului să vadă ce se petrece. În acelaşi timp,
alarmată de strigătele din cancelarie, a intrat ca o furtună şi soţia şefului de post.
Aceasta era o femeie voinică, autoritară şi cu mai multă chibzuinţă decât
bărbatului ei, aşa ca ea l-a potolit pe şeful de post cu mare uşurinţă. Se vede că
ea avea asupra lui mare influenţă de care şeful ţinea cont. Acest conflict a trecut
fără urmări datorită în cea mai mare parte soţiei lui Bârsan şi poate în oarecare
măsură celor doi consăteni care în acel moment treceau pe acolo. Ion Salahor şi-
a păstrat mantaua şi a purtat-o sănătos mai departe, dar a căutat să nu mai dea
ochii cu şeful de post. Acest lucru i-a reuşit uşor întrucât Ion Salahor a plecat la
oraş (Cernăuţi), unde a urmat o şcoală de şoferi şi apoi s-a angajat în servici
corespunzător cu pregătirea ce o avea.
Şeful de post Gheorghe Bârsan a mai făcut şi alte abuzuri şi greşeli, astfel
că până la urmă, oamenii s-au hotărât să facă plângeri la comandantul legiunii de
jandarmi. Întrucât s-a mai luat la harţă şi cu primarul, acesta a raportat cazul
prefectului de judeţ. În urma unei anchete, s-a hotărât mutarea şefului de post
departe într-un sat de pe malul Nistrului. I-a venit foarte greu să plece din
Voloca pentru că tare bine i-a mers; avea cal, căruţă, vacă, porci, păsări multe,
lemne, furaje, mobilă multă şi alte acareturi. Acum ar mai fi lăsat şeful de post
din ale sale, numai că oamenii nu-l lăsau. Toate au un capăt şi cum s-a dus, dus a
fost că pe la noi nu s-a mai văzut. A stat în satul Voloca vreo zece ani.
Nu mult după înfăptuirea unirii, s-au înfiinţat în Bucovina două regimente
de infanterie. Unul îşi avea sediul la Cernăuţi purtând numele spătarului Coman
cu numărul 113, iar celălalt îşi avea sediul la Suceava, denumit Regimentul de
infanterie Luca Arbore numărul 114. În aceste regimente au fost încorporaţi
tinerii bucovineni având vârsta de 21 de ani împliniţi. De fapte aceşti din
209
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Bucovina care urmau să fie recrutaţi pentru aceste regimente fuseseră câte 2-3
ani de război pe frontul din Austria. Toţi au fost încorporaţi din nou ca să-şi facă
stagiul militar în armata română. N-au fost luaţi doar invalizii cărora le lipseau o
mână ori un picior sau având alte lipsuri grave. S-au făcut greşeli şi cu această
ocazie pentru că au fost încorporaţi tineri cu totul neapţi pentru serviciul militar.
Un caz ieşit din comun a fost şi acela cu Simion a lui Ion Dohei, care orb fiind
încă din copilărie, fapt cunoscut de toţi, totuşi a fost încorporat şi el şi numai cu
greutate a putut să scape de câteva luni de mizerie şi de chinuri. Îi ziceau că este
prefăcut, dar că vede.
Când s-au prezentat aceşti tineri la regimente s-au dat efecte cu totul
necorespunzătoare, rupte şi vechi, aproape zdrenţe. Aceşti tineri, pe vremea când
au fost în armata austriacă avuseseră haine foarte bune. Uniformele pe care
trebuiau să le poarte acum le-au făcut o impresie neplăcută. Era greu să porţi
asemenea haine şi să faci instrucţie în ele şi totuşi nu aici era greul cel mare.
Lipsa de hrană era mai greu de suportat. Mâncarea era puţină şi rea. Vina era a
conducătorilor care nu se îngrijeau de cele necesare pentru armată.
Pe lângă aceste lipsuri şi greutăţi se mai adăugau neomenia şi batjocura
care exista în acele vremuri în armata română. Gradaţii, subofiţerii şi mulţi
dintre ofiţeri se purtau foarte rău cu soldaţii. De aceea, când le venea vremea să
plece la cătănie, pe tineri îi apuca groaza, încât mai bucuroşi ar fi mers la moarte
decât să meargă la încorporare. Pentru aceşti tineri care făcuseră războiul, cu
care prilej au avut mult de suferit pe fronturile din împărăţia austriacă, milităria
la români li se părea un chin de nesuportat. Neomenia din cazarma regimentului
113 era atât de mare încât s-a ajuns până acolo că se bătea în ostaşi cum se bat
snopii de paie. Pentru cea mai mică greşeală, soldatul era crunt bătut de către
gradaţi şi majuri. Se aplica foarte des şi bătaia la şezut pe pielea goală, când se
dădea 25 de lovituri, care fiind date de câte doi gradaţi deodată, făceau nu 25 ci
50 de lovituri. Un gradat stătea de o parte şi altul de cealaltă parte a soldatului.
Întins jos sau aplecat ori băgat cu capul în scaun. Era bătut cu centura, cu băţul
sau cu o bucată de funie, uneori muiată în apă, ca să fie mai grea şi cu efect mai
mare la lovit. Acela care număra loviturile se prefăcea a greşi numărătoarea, în
râsetele gradaţilor, dar loviturile cădeau năprasnice câte două deodată. De multe
ori soldatul bătut cu vânătăi şi cu pielea crăpată leşina ori nu se mai putea scula
de jos; atunci se turna câte o găleată de apă peste el. Mulţi ostaşi au fost bătuţi
până la sânge de către gradaţii nemiloşi ori majurii din regat. Aşa era în militărie
pe când ţara era condusă de moşieri şi bancheri.
Nenumărate erau metodele de a face mizerie recruţilor. Gradaţii
născoceau fel de fel de şicane şi ticăloşii cu care îi chinuiau şi l făceau viaţa
amară. Le căutau în tot momentul pricini şi motive ca să-I poată bate pe recruţi
şi aceasta se întâmpla aproape în fiecare seară.
210
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
211
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
ofiţeri. Au fost cazuri când s-a întâmplat să treacă pe lângă câmpul de instrucţie
oameni civil şi văzând barbarii au început să-i huiduiască pe cei care comiteau
asemenea fapte nedemne, dar protestul acesta nu ajuta la nimic, li se răspundea
trecătorilor că sunt bolşevici şi comunişti înrăiţi. Cam aşa erau consideraţi mulţi
din Bucovina şi Basarabia, erau suspectaţi şi autorităţile de la centru nu prea
aveau încredere în ei.
Poate că unii se vor îndoi de adevărul asupra faptelor povestite, dar în cele
relatate nu este nici o exagerare ci numai purul adevăr. De altfel, nici n-au fost
arătate aici toate abuzurile şi mişeliile care se făceau şi se scorneau pentru a face
mizerie soldaţilor. De mirare este faptul că ofiţerii şi mai ales comandantul
unităţii îngăduiau să se procedeze în asemenea hal cu recruţii. Oare ei nu ştiau
nimic despre cele petrecute în cazarmă? Sau considerau că toate acestea ar fi
nişte pozne ostăşeşti, inofensive. Şi într-un caz şi în altul, ofiţerii erau vinovaţi
de viaţa amară şi insuportabilă ce exista în armată. Desigur, milităria este
militărie, cu greutăţile şi rigorile ei, dar batjocura şi mizeria nu puteau servi la
nimic bun, dimpotrivă au stricat mult şi au dus la consecinţe grave după cum se
va vedea mai târziu.
Populaţia dintre Prut şi Nistru din regiunea Bucovinei era amestecată.
Acolo trăiau şi mulţi locuitori de origine ucraineană (ruteni), iar printre ei se mai
aflau poloni, nemţi şi evrei. În aceste sate se vorbea limba ucraineană. Numărul
celor care ştiau româna era mic. Au fost încorporaţi şi tineri din aceste părţi şi
cum nu ştiau limba română, înţelegeau mai greu teoria şi regulamentul ce li se
explica la instrucţie. Din această cauză li se făcea iarăşi multă mizerie. Adeseori
era insultaţi ori bătuţi fără ca ei să fie vinovaţi. Acest tratament neomenos nu
putea să-i atragă de partea noastră ca să fie buni ostaşi sau buni români.
Nici cu populaţia de la sate, din aceste părţi, autorităţile nou instalate şi
mai ales jandarmii n-au procedat bine. Brutalităţile şi abuzurile s-a manifestat
din plin şi aici. Toate acestea au avut ca urmare o ură făţişă sau ascunsă faţă de
noua conducere românească. Printre locuitorii săteni de care vorbim erau mulţi
români desnaţionalizaţi care şi-au pierdut limba datorită faptului că în unele sate
numărul lor a fost mai mic şi au fost absorbiţi de către populaţia ucraineană.
Aveau unii încă numele românesc de Frunză, Mihălescu, Mihălcean sau Căpiţă,
dar ei nu ştiau nici o boabă românească, trăind o perioadă îndelungată între
ucraineni. Alţii şi-au pierdut nu numai limba ci şi numele, care le-a fost
schimbat. De toate acestea ar fi trebuit să ţină seama noile autorităţi româneşti,
să pună oameni pricepuţi şi pregătiţi care să poată face situaţiei complexe de la
acea dată.
Câtă vreme Ţara de Sus a Moldovei a fost sub ocupaţie austriacă.
Populaţia din această parte a fost supusă în mod sistematic la un proces de
denaţionalizare. Această măsură luată de guvernul austriac urmărea slăbirea
elementului naţional românesc pentru a se simţi mai sigur şi mai stăpân în noua
212
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
provincie. Aşadar locuitorii şi tinerii care urmau să fie încorporaţi nu aveau nici
o vină că nu cunoşteau limba română. Or, când feciorii ucraineni veneau la
armată ca să-şi facă datoria, când greşeau ceva sau nu înţelegeau li se spunea ca
sunt comunişti şi bolşevici şi erau luaţi la bătaie că nu ştiau româneşte. Ei
vorbeau limba pe care au învăţat-o acasă la părinţi şi mai cunoşteau în oarecare
măsură limba germană, pe care o învăţaseră în timpul serviciului militar la
austrieci şi în anii războiului, când s-au aflat pe front.
Cei care-şi băteau joc de aceşti ostaşi erau gradaţii caporali şi sergenţi sau
majuri din vechiul regat care prin neomenia lor şi-au atras ura soldaţilor umiliţi
şi năpăstuiţi. După înfăţişare, vocabular şi comportare. Mulţi dintre gradaţi
păreau a fi ţigani. Totuşi, vina nu era a acestora sau nu numai a acestora, fiind ei
oameni fără cultură şi educaţie. Principalii vinovaţi erau ofiţerii şi comandanţii
care aveau obligaţia să cunoască şi să stăvilească aceste ticăloşii. Atitudinea de
neglijenţă condamnabilă şi de incompetenţă au dăunat foarte mult armatei şi
intereselor statului în ce priveşte starea de spirit a populaţiei minoritare din
Bucovina.
Cum de nu se interesau acei ofiţeri de viaţa soldaţilor, de felul cum trăiau,
cum erau hrăniţi sau trataţi? Fiindcă nu le păsa. Pentru ei, soldaţii constituiau o
simplă gloată care în timp de pace trebuia să muncească, iar în timp de război, să
lupte şi să moară pentru cei avuţi. Cine erau acei ofiţeri şi care le era originea?
Aproape toţi erau fii de boieri, de moşieri ori de bancheri. Aceasta era explicaţia.
Grija lor era să aibă uniforme cât mai elegante, mai înzorzonate şi mai
scumpe. Unele uniforme erau atât de fistichii şi de exagerate, încât cei care le
purtau păreau a fi nişte ofiţeri de operetă, în vreme ce hainele soldaţilor se aflau
într-o stare deplorabilă, la fel şi încălţămintea. Rău îmbrăcaţi, slab hrăniţi şi
mereu batjocoriţi, aceşti soldaţi suportau foarte greu acest regim şi tratament de
viaţă. Numai evreii o duceau mai bine întrucât dispuneau de o situaţie materială
mai bună şi datorită acestui fapt făceau armata mai mult descazarmaţi şi veneau
doar la orele de instrucţie. Ei ştiau să se ia bine şi cu majurii şi nu suferea
mizerie ca ceilalţi.
Faptele ce urmează să fie povestite s-au petrecut într-o noapte din luna
decembrie a anului 1919. Soldaţii din regimentul113 infanterie din Cernăuţi s-au
răsculat, au spart magazia de arme şi s-au înarmat cu armele şi muniţia pe care
au găsit-o acolo. Pe gradaţii din cazarmă i-au băgat în închisoare apoi au părăsit
cazarma. Prin oraş, au început să se audă împuşcături. Cum era vreme de noapte,
lumea nu şi-a putut da seama ce s-a întâmplat şi mulţi s-au speriat crezând că a
început din nou războiul. Nu toţi soldaţii din regiment au fost de partea
răsculaţilor. Unii au rămas în cazarmă, iar alţii au alergat pe la casele unde erau
ofiţerii regimentului pentru a-i înştiinţa de cele întâmplate. Totuşi numărul
celora care au părăsit înarmaţi cazarma a fost mult mai mare. Printre ei se aflau
atât români bucovineni cât şi ucraineni. Aceştia au plecat pe la casele lor,
213
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
214
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
De ce s-a făcut această răscoală, de către cine şi împotriva cui? Cine erau
vinovaţii? La aceste întrebări se va răspunde mai la urmă; deocamdată să vedem
cum s-a desfăşurat urmărirea, cercetările şi ce rezultat au dat ele. Au fost
formate patrule alcătuite din jandarmi şi ostaşi şi trimise în căutarea celor fugiţi.
Această operaţie a ţinut mai multe luni. Au fost cutreierate satele, pădurile şi
ascunzătorile şi în cele din urmă, au fost prinşi aproape toţi soldaţii rebeli, în
afară de cei fugiţi la mari depărtări prin ţară sau peste graniţă.
Cei prinşi erau crunt bătuţi, apoi legaţi cu mâinile la spate şi duşi la
regiment. Mai întâi erau căutaţi pe la casele lor şi dacă nu erau găsiţi acasă.
atunci părinţii erau aceia care aveau de suferit în unele cazuri şi maltratări sub
învinuirea că ştiu unde sunt ascunşi fugarii, dar că nu vor să declare. Era
cercetată cu de-amănuntul toată gospodăria şi chiar casele vecinilor. Era vai de
capul bieţilor părinţi, la câte suferinţe şi umilinţe erau supuşi pentru feciorii lor,
de care nici ei nu ştiau pe unde sunt, ori dacă se mai află în viaţă ori nu.
s-a ajuns la o situaţie foarte tristă, chiar insuportabilă şi unii ziceau că li s-
a luat de pe grumaz un jug de lemn şi li s-a pus altul în loc de fier. Amărăciune
şi indignarea ajunseseră la culme. Prin sate se crease o stare de nelinişte. De
îndată ce erau predaţi la cazarmă, soldaţii erau bătuţi, maltrataţi cu sălbăticie şi
puşi la chinuri grele, torturi şi cruzimi de neînchipuit. În acest mod se făceau
cercetările. Din această cauză unii s-au ales cu anumite infirmităţi, iar altora li s-
a tras şi moartea.
Teodor Hrib din Arbore, sergent la acea unitate în timpul revoluţiei
consemnează: “… unii ofiţeri şi gradaţi din armata română, au aplicat pedepse
crude pentru cea mai mică vină…Când nemulţumirile erau în toi, eu am crezut
că datoria mea era să mă prezint la comanda regimentului şi să raportez direct
comandantului, dar nu s-au luat măsuri de dreptate ... ”.
“Ceilalţi au fost prinşi şi aduşi înapoi, tratamentul cât şi pedepsele acestor
nenorociţi au fost îngrozitoare; ceea ce am văzut eu cu această ocazie m-a
îngrozit. Această revoltă a fost pedepsită cu preţul a sute de ani de condamnări
pe viaţă şi alte sute de ani de închisoare cât şi milioane de bâte. dar nimenea nu a
întrebat de ce s-a dezertat, care era cauza? Dar după mine., trebuiau aplicate
aceleaşi măsuri şi împotriva adevăraţilor vinovaţi care au dus lucrurile până la
dezertare”-Toader Hrib (Cronica de la Arbore, Ediţia a II-a, Junimea 1972).
Au scăpat aceşti oameni de pe fronturile Austriei, unde au luptat câte doi
şi trei ani şi după ce s-au întors teferi la casele lor, au ajuns să fie ucişi de către
fraţii români care se considerau eliberatori. Oricât de aspră a fost rânduiala
nemţească de pe vremea austriecilor, totuşi bucovinenii nu au avut de îndurat
asemenea suferinţe şi umilinţe. Nici pe front, în plin război nu se văzuse atâta
răutate şi suferinţă. Era şi o mare dezamăgire!
Fugarii aceştia erau ţinuţi închişi sub pază severă ca nu cumva să scape
vreo unul sau să poată vorbi cu cineva. Nimeni nu avea voie să-I viziteze ori să
215
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
le aducă mâncare. Aşa au fost ţinuţi toată iarna, cu mâncare numai odată pe zi şi
mereu bătuţi. În cele din urmă, ajunseseră numai schelete.
Dar ce vină au avut aceste victime nenorocite? Toţi aceşti năpăstuiţi nu au
vrut altceva decât o purtare omenească şi un tratament corespunzător din partea
gradaţilor şi a ofiţerilor. Fiecare şi-ar fi făcut datoria de ostaş în armata română,
după cum şi-ar fi făcut-o şi sub stăpânire străină, în armata austriacă, numai că
fraţilor eliberatori le-a lipsit omenia, dragostea şi frăţia. De aici au pornit toate
relele şi necazurile.
În aceeaşi vreme şi alte naţiuni s-au eliberat de sub stăpânirea austriacă şi
s-au unit întreolaltă, dar nici în o ţară şi nicăieri nu s-a petrecut asemenea
ticăloşii ca la noi. Deoarece părinţii acestor feciori nu puteau afla nimic de
soarta copiilor lor, s-au gândit că trebuie să întreprindă numaidecât ceva pentru
a-i scoate de la chinuri sau a le uşura într-un fel oarecare situaţia. În cele din
urmă, le-a venit ideea că ar fi bine să meargă cu toţii la ministrul Bucovinei,
care-şi avea reşedinţa la Cernăuţi şi să-l roage să intervină la Bucureşti în
această privinţă. Zis şi făcut! Într-o bună zi, s-au adunat mai mulţi părinţi şi au
plecat să se jeluiască ministrului. Acesta i-a primit şi le-a ascultat cu atenţie
doleanţele. Oamenii strigau şi spuneau într-un glas că mai bucuroşi ar fi fost
dacă copiii lor ar fi murit pe front în război, decât să-i ştie chinuiţi şi schingiuiţi.
Ministrul a intervenit de îndată la Bucureşti şi situaţia s-a mai schimbat şi
torturile au încetat. Totuşi bătaia şi unele mizerii au continuat că aşa era obiceiul
în armată. Cercetările au durat mult. Metodele folosite au fost inumane, cu
încălcarea flagrantă a legilor. Aceia care au fost consideraţi conducători ai
răzvrătirii au fost deferiţi spre judecare Curţii Marţiale care I-a condamnat la
mulţi ani de închisoare. Alţii au primit pedepse mai uşoare. De altfel, nici ceilalţi
soldaţi care n-au fost pedepsiţi, nu s-au bucurat de o reputaţie mai bună. Fiind
vărsaţi, mai târziu pe la alte regimente, au fost rău primiţi peste tot, puşi să facă
tot felul de corvezi, fiind consideraţi comunişti şi răzvrătiţi. În timpul
cercetărilor, fugarii era întrebaţi de ce s-au răzvrătit. Răspunsul tuturora era: din
cauza bătăilor şi a tuturor mizeriilor ce li se făceau din partea gradaţilor şi a
majurilor. Acest răspuns nu convenea anchetatorilor, fiind ei cei vinovaţi de
treaba aceasta. Era necesar ca să fie vinovaţi soldaţii fugari şi s-a spus că s-a
făcut instigare împotriva statului şi că unii au răspândit idei separatiste. Aşa au
fost aranjate lucrurile, încât soldaţii consideraţi răzvrătiţi au fost găsiţi vinovaţi
şi deci a trebuit să fie pedepsiţi. Simplu de tot!
În primăvara următoare, Regimentul 113 Infanterie din Cernăuţi a fost
mutat la Botoşani, într-o cazarmă cu gratii groase la ferestre, curtea împrejmuită
cu garduri de sârmă ghimpată şi cu multe posturi de pază. În curtea acestei
cazărmi a continuat instrucţia soldaţilor de la 113 infanterie. În vara aceluiaşi an,
s-a anunţat vizita regelui la Botoşani şi prin alte oraşe. S-au făcut pregătiri în
acest scop şi defilări, cu care ocazie au fost scoşi la defilare şi ostaşii de la 113
216
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
infanterie. Au defilat bine dar fără arme şi fără centuri. Acest fapt i-a atras
atenţia regelui şi a cerut unui aghiotant explicaţii. Desigur i s-au dat explicaţiile
necesare, potrivit versiunii oficiale, conforme cu hotărârea dată de Curtea
Marţială, în procesul care avusese loc. Nu mult după aceea, a venit un ordin de
le M. St. M. din Bucureşti prin care Regimentele 113 din Cernăuţi şi 114 din
Suceava au fost desfiinţate. Soldaţii din aceste regimente au fost împărţiţi pe la
diferite alte regimente din ţară.
De la răzvrătirea din decembrie şi până la repartizarea soldaţilor din
regimentul 113 infanterie, la celelalte regimente din ţară, trecuse mai bine de un
an. Acest timp nu a fost socotit ca stagiu militar aşa că ostaşii au trebuit să ia
milităria de la început. Socotind cătănia făcută la Austria şi cu cea făcută la
români, ea a durat pentru unii 5-6 ani. A fost cam greu şi mult, dar pentru cei
condamnaţi la mulţi ani de închisoare a fost mai rău.
Dacă soldaţii din regimentul 113 infanterie s-ar fi prezentat cu toţii la
raport în faţa comandantului regimentului, fără arme şi ar fi relatat situaţia, poate
că lucrurile n-ar fi mers atât de departe.
Cam în aceeaşi vreme şi mai demult s-au comis unele nereguli şi la fisc.
Agenţi fiscali puşi să strângă birurile de la oameni se întâmpla să nu lucreze
corect. Unii dintre ei, încasau bani, dar nu dădeau chitanţă la data respectivă
spunând că n-au chitanţierul l dânşii. Se găseau creduli (naivi) care se păcăleau
dând bani fără chitanţă. După o bucată de vreme, agenţii se făceau a uita că au
încasat impozitul şi veneau din nou la casa omului după bani. Alteori, dădeau
omului chitanţă de mână pe un petec de hârtie care sigur că nu era valabilă, dar
agentul promitea că i-o va preschimba cu o chitanţă valabilă din chitanţier.
Omul plătea impozitul, dar nu avea nimic la îndemână valabil. Aceşti bani nu
mergeau în casa statului, ci în buzunarul funcţionarului incorect. Cum o
asemenea chitanţă de mână, zisă provizorie nu era valabilă, omul trebuia să
plătească din nou, alţi bani. Aceste practici erau folosite cu precădere faţă de
femei şi de bătrâni care nu ştiau carte. Se întâmpla ca unii să fi uitat că au plătit
sau cât au plătit, astfel că se trezeau că vine cineva de la percepţie să le ceară
birul sau nişte restanţe. Mai trecea o bucată de vreme şi iarăşi venea agentul
fiscal şi spunea că ar mai fi de dat o rămăşiţă de bir, că dacă nu plăteşte îi vor fi
sechestrate lucrurile. Dacă cineva pierdea sau rătăcea chitanţa şi n-o putea arăta
la control, era bun de plată. Se foloseau fel de fel de vicleşuguri şi metode
necinstite pentru a-i jăcmăni pe oameni, încât mulţi erau direct zăpăciţi şi
enervaţi de sâcâiala agenţilor fiscali.
De la o vreme, aceste abuzuri au devenit prea supărătoare şi bătătoare la
ochi; lumea a început să murmure şi să protesteze. E drept că s-au făcut cercetări
şi s-au descoperit multe fraude. Ca urmare, au avut loc procese cu condamnări şi
trimiterea la închisoare a celor vinovaţi. Acestora li s-a confiscat averea, astfel
că statul a fost despăgubit, dar dintre contribuabili, mulţi au rămas păgubiţi.
217
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Sumele plătite fără chitanţe, pe chitanţe de mână sau pe chitanţe false n-au fost
recunoscute de lege aşa că oamenii au trebuit să plătească din nou.
Numărul celor înşelaţi şi excrocaţi de către acei agenţi incorecţi a fost
destul de mare. Aceasta s-a datorat şi faptului că lumea nu şi-a dat seama că pot
exista asemenea funcţionare. În trecut nu se văzuse aşa ceva. Pedepsele erau
foarte grele pentru asemenea fapte.
Localitatea Moşi se află la câţiva Km depărtare de Cernăuţi, în direcţia
Nord - Vest. Aici la şcoala elementară a fost numit director şcolar Emilian
Vasilescu, venit şi el de prin părţile vechiului regat. Populaţia din acest sat era
amestecată, cea mai mare parte erau rutenii, apoi urmau românii, germanii şi
polonii. În marea lor majoritate erau lucrători la fabrica de zahăr din Jucica ori
erau angajaţi la alte întreprinderi din oraş. Copii acestor muncitori frecventau
şcoala din Moşi, jind elevi foarte silitori la carte şi buni la purtare.
Directorul şcolar Emilian Vasilescu era de felul său îngâmfat, arogant şi
brutal(avea locuinţă bună în clădirea şcolii şi se aranjase foarte bine).
Se comporta faţă de membrii corpului didactic adică faţă de colegi, ca un
dictator şi ca un stăpân faţă de slugi când era vorba de elevi.
După modul cum acţiona şi cum se comporta, s-a vădit a fi cu totul
nepotrivit şi nepregătit pentru misiunea de dascăl şi mai ales pentru funcţia de
director şcolar.
Printre altele, directorul Vasilescu obişnuia să trimită elevi din diferite
clase ca să-i aducă din oraş sau de la prăvăliile din sat pâine, lapte, legume şi
fructe, ziare şi altele. Deşi oraşul era destul de departe (această distanţă se
parcurgea parte pe jos şi parte cu tramvaiul) directorul nu se sfiia să sustragă
elevi de la lecţii şi să-i trimită în diferite locuri pentru diferitele sale interese
personale. Cu dusul şi întorsul , acest drum dura vreo trei ore, în care timp copii
trebuiau să lipsească de la lecţii. Întotdeauna , directorul alegea numai băieţi şi
anume dintre cei mai mari şi mai pricepuţi. Lucrul acesta se petrecea foarte des,
şi în situaţia aceasta, elevii trimişi mereu să-1 servească nu puteau învăţa, nu-şi
mai făceau lecţiile. Ba unii elevi nici nu veneau la şcoală ştiind că directorul îi
scoate de la lecţii şi îi trimite în oraş după cumpărături. Ca să nu aibă reclamaţii
şi să nu-I rămână elevii prea în urmă cu învăţătura, el a renunţat la obiceiul de a
scoate la lecţii elevi din clasa sa şi a început să trimită elevi din alte clase. Elevii
cei mari din clasele VI şi VII îi avea Vasilescu, dar cum s-a gândit să renunţe la
ei pentru a nu avea dificultăţi, a început să trimită elevi din clasa V-a.
De obicei lui Vasilescu îi trebuiau, câte trei elevi, rar când doi elevi . Fire
abuzivă, Vasilescu trimitea un elev din clasa sa în clasa V-a prin care cerea săi
se pună la dispoziţie 3 elevi pentru a fi trimişi după cumpărături. Neavând
încotro, diriginta clasei îi dădu elevii ceruţi, de obicei aceiaşi, fiindcă ei
deprinseseră nevoile directorului şi ştiau de acum pe unde au de mers. Directorul
continua să abuzeze mereu, fără să se sinchisească de situaţia la învăţătură a
218
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
219
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Deştept nu era, dar a ştiut să agonisească parale şi să-şi facă o casă proprie,
bunicică şi încăpătoare în cartierul Copou din Iaşi. Dacă acest bătăuş lăudăros ar
fi avut mai multă minte nu şi-ar fi dat singur în vileag urâciunea faptelor sale. Pe
vremea anilor 1919-1921 s-au petrecut multe întâmplări neplăcute, dar aici au
fost povestite doar câteva.
S-a stăruit mai mult asupra răscoalei de la regimentul 113 pentru că acolo
făceau armata mulţi feciori din Voloca. În ceea ce priveşte neregulile de la fisc,
de ele au avut a se plânge şi contribuabili din Voloca, iar întâmplarea cu
directorul incorect Vasilescu a fost arătată fiindcă învăţătoarea în cauză era
căsătorită cu un volocean.
Cu trecerea vremii, s-a aşternut uitarea peste aceste triste întâmplări,
potrivit zicalei "Timpul vindecă toate rănile". Totuşi, din cele povestite mai sus
se pot trage anumite învăţăminte de către cei de la conducere. Ei au datoria de a
se informa şi a cunoaşte situaţia, de a stăvili şi a sancţiona abuzurile şi a preveni
anumite consecinţe şi urmări neplăcute sau primejdioase.
Românii din Bucovina erau buni patrioţi şi au fost cu trup şi suflet pentru
unire, iar cei care au avut posibilitate au şi luptat pentru unire înfruntând
prigoana autorităţilor austriece.
Multe generaţii de bucovineni s-au strâns visând şi aşteptând unirea.
Trecuse aproape un secol şi jumătate de când Bucovina fusese răpită de
împărăţia austriacă şi în acest interval de timp populaţia ei a avut cu totul alte
condiţii de dezvoltare.
Ca provincie austriacă a beneficiat de avantajele culturale apusene şi a
putut cunoaşte ordinea şi rigoarea legilor austriece. Austria a avut o bună
administraţie de stat şi în bună parte datorită ei s-a putut menţinea acest imperiu.
Faptul acesta nu putea rămâne fără vreo influenţă asupra cetăţenilor. Oamenii s-
au adaptat rânduielilor impuse şi apărate de legi severe. S-au deprins a fi
ordonaţi, corecţi, conştiincioşi în munca lor.
În aceste condiţii onestitatea, setea de adevăr şi dreptate s-au dezvoltat
foarte mult. Abaterile de la legi erau aspru pedepsite. Nimeni nu se putea
sustrage de la executarea pedepsei. Toate acestea au avut ca urmare o
transformare în bine a întregii societăţi, o adevărată schimbare a firii omeneşti.
În aceste condiţii şi în acest mediu a trăit, s-a dezvoltat şi s-a format şi populaţia
românească din Bucovina.
Transformarea în bine a unei societăţi este o treabă foarte grea dar
posibilă. Ea cere timp şi poate fi făcută numai de conducători competenţi,
cinstiţi, iubitori de adevăr şi dreptate şi care să fie primi când este vorba de
respectul legilor. După o practică mai îndelungată simţul de ordine şi disciplină,
precum şi respectul faţă de lege şi autoritatea statului le intră oamenilor în sânge.
Ei se deprind a fi ordonaţi, corecţi şi respectuoşi. Într-un cuvânt, oameni
civilizaţi care se respectă întreolaltă fiind în acelaşi timp şi buni cetăţeni. Omul
220
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
aici de lucru unii au rămas şi s-au stabilit definitiv pe moşiile boiereşti şi nu s-au
mai întors în Galiţia. Tot de prin acele părţi şi-au adus moşierii şi diferiţi
meseriaşi de care aveau nevoie precum şi supraveghetori pentru muncile
agricole.
Acest proces complex de strămutare de populaţie slavă din Galiţia în ţara
noastră s-a produs în diferite etape şi într-un timp îndelungat. Infiltrarea
elementului străin în sânul populaţiei din bucovina s-a făcut simţit şi în Voloca
pe un plan mai mic. Au fost aduşi şi la noi ucraineni şi aşezaţi la marginea
satului , în partea de miază-zi răsărit, lângă toloaca satului, loc care s-a numit
"cotul ruşilor". Aceştia vorbeau şi cântau ruseşte , la început, dar în scurtă
vreme, şi-au însuşit limba volocenilor şi cu timpul s-au făcut români, fiind
complet asimilaţi, în pragul secolului al XX-lea. De la acea dată, se mai putea
auzi doar malanca pe o melodie de a lor cântată tot pe româneşte.
Centrul unde se afla cotul ruşilor este unde trăiesc urmaşi de ai lui
Vaselcu, Gagiuc, Holovaci, Hrezliuc, Culiuc, Guz. Tot de origine slavă Bunt şi
polonii care au venit şi s-au stabilit la noi: Miloşinschi, Dubinschi, Lindvischi,
Chimcinski, Bobinschi, românizaţi şi Paşchevici în curs de românizare, prin
căsătorie. Polecii erau covali şi cizmari. Au fost şi câţiva nemţi, meseriaşi care
au plecat, dispărând fără urmă( Oberhofer, etc.)
Am avut şi un caz când o jidăucuţă s-a îndrăgostit de un ţăran frumos din
sat căruia îi zicea lumea Nicu şi s-a căsătorit cu el. Din această căsătorie au
rezultat trei feciori şi anume: Toader a Nicului, Irimiţă a Nicului şi Iluţă a
Nicului. Toţi urmaşii din această căsătorie s-au făcut români. Toader şi Irimiţă a
Nicului au rămas gospodari în sat şi au avut copii; Toader, trei fete: Veroanţa,
Ileana şi Zamfira, iar Irimiţă a avut o fată, Viorica şi trei feciori: Gheorghe,
Toader şi Simion. Toţi aceştia s-au căsătorit în sat şi parte din ei mai trăiau prin
1950.
Iluţă a Nicului a plecat la şcoală în oraş şi apoi a fost numit funcţionar în
Suceava. Cu un fecior de al acestuia, care era ofiţeri de jandarmi( Aurelian) am
fost coleg la Facultatea de Drept - Ştiinţe de Stat din Cernăuţi.
Dacă în unele sate, elementul Slav a predominat şi a reuşit să-i
desnaţionalizeze pe români, în parte sau în întregime, cum a fost în Cuciurul
Mare şi alte sate vecine, apoi în Voloca, elementul românesc a fost şi mai
puternic şi a asimilat el pe toţi cei veniţi în sat, de orice neam au fost, în afară de
evrei. Din cauza războaielor, a năvălirilor şi a jafurilor, s-a răcit şi populaţia
satului nostru.
Unii au fost luaţi în robie de către tătari sau de alte neamuri cotropitoare,
alţii au pierit în lupte, iar alţii s-au răzleţit, plecând în bejenie prin munţi şi
locuri îndepărtate.
Mai târziu satul s-a repopulat cu români veniţi din Maramureş. Din
băştinaşi şi din Maramureşeni se trag locuitorii de azi ai satului Voloca.
223
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
2.12 Învăţătorii care au funcţionat în Voloca, îndată după Unirea din 1918
În rândurile ce urmează, voi scrie câte ceva despre fiecare din cei
pomeniţi mai sus.
Un alt învăţător vrednic şi bun român a fost Petre Dolinschi, originar din
Broscăuţi, judeţul Storojneţ. Era un om înalt, brunet cu mustăţi negre, tunse
scurt, figură cam aspră, dar cu înfăţişare plăcută. Copii se cam temeau de el
pentru că îi mai atingea pe cei care nu învăţau şi mai ales pe cei neastâmpăraţi la
lecţii. Ştia să cânte frumos la vioară, pentru care motiv el preda în şcoală şi
cântarea. După cât am auzit el i-a învăţat să cânte cântece patriotice-româneşti
chiar pe timpul stăpânirii austro-ungare. Măcar că pe atunci ne aflam sub
Austria, el tot numai cântece româneşti cânta. Asta o făcea însă cu oarecare
băgare de seamă. Era un om serios şi aspru cu copii, dar ei totuşi îl iubeau pentru
că îi învăţa cântece frumoase. După cât se vede, el a fost învăţător în Voloca şi
înainte de primul război mondial, deci şi înainte de Unire. Cu acest dascăl am
început şi eu şcoala primară, dar după Unirea cea mare. Am făcut cu dânsul
numai câteva luni deoarece clasa noastră a fost preluată de o tânără învăţătoare
pe care o chema Fănica Hotinceanu.
Victoria Repciuc a fost învăţătoare în sat atât înainte de război cât şi după
război. Avea cam 40 de ani pe vremea când am venit la şcoală sau poate ceva
mai puţin. Era femeie voinică, brunetă şi încă frumoasă. Era bună cu elevii şi de
felul sfătoasă. Preda mai ales în clasele mici, unde obţinea rezultate foarte bune.
Avea multă răbdare cu elevii mici şi-i forma cât se poate de bine în ceea ce
priveşte pregătirea la lecţii. Tot dânsa făcea şi cântarea cu elevii mici. Avea voce
frumoasă şi ştia multe cântece uşoare potrivite pentru elevii mici. Era iubită atât
de elevi cât şi de părinţii a căror copii învăţau la dânsa pentru că îi pregătea bine
şi nu-i bătea niciodată. Dânsa a fost mulţi ani învăţătoare în satul Voloca, unde
mai târziu a fost transferat şi soţul ei ca director şcolar. Aici au funcţionat
amândoi până ce au ieşit la pensie. Victoria Repciuc a fost o învăţătoare bună şi
1-a secondat excelent pe soţul ei în ceea ce priveşte gospodărirea şi întreţinerea
şcolii. Cancelaria era frumos amenajată şi clasele, totdeauna curate. A fost
animată şi preocupată de lucruri mari şi frumoase.
Natalia Pojoga a fost o învăţătoare foarte plăcută la vorbă şi de felul ei
frumoasă. Puţini ani a fost învăţătoare în Voloca. Pentru scurt timp a fost şi
diriginta clasei noastre şi tare am plâns după dânsa când a trebuit să ne lase şi să
plece în alt sat. Pe atunci era necăsătorită şi-mi aduc aminte că era prea bună cu
copiii. Avea şi dânsa o voce plăcută şi ştia să cânte tare frumos. Vorbea foarte
repede, dar totuşi clan Era soră cu doamna învăţătoare Victoria Repciuc şi urma
ca vârstă după dânsa. După câţiva ani s-a căsătorit cu învăţătorul Olvian Paşcanu
şi au plecat amândoi în satul Comăreşti, judeţul Storojineţ. Acolo s-au stabilit
definitiv şi au funcţionat după cât am aflat, până în vara anului 1940, când au
trebuit să se refugieze. După această dată, nu am auzit nimic de această familie,
ca şi despre multe altele care s-au răzleţit prin toată ţara şi s-au aşezat pe unde au
225
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
putut. Unii sau reîntors în 1941 la posturile pe care le-au avut mai înainte, după
ce teritoriul Bucovinei de nord a fost reocupat de armata română, dar alţii nu sau
întors şi mai bine au făcut. A urmat anul 1944.
Despre Fănica Hotinceanu, cea mai tânără dintre învăţătoare de la şcoala
din Voloca din acea vreme, se poate afirma că era şi cea mai frumoasă. Aşa ni se
părea nouă copiilor şi toţi ne sileam să învăţăm bine numai şi numai de dragul
ei. Nu aveam noi şcolarii mintea şi judecata necesară ca să putem aprecia
cunoştinţele ei profesionale şi metoda pe care o aplica, dar ne dădeam seama că
toţi ne sileam cu învăţătura, în clasă era mare linişte şi chiar în pauză ne jucam
liniştiţi şi nu ne încăieram între olaltă, cum se mai întâmpla câteodată cu şcolarii
din alte clase. Această învăţătoare era mereu între noi, se juca cu noi în ora de
gimnastică sau prin pauze şi apoi ne punea să mai cântăm câte un cântec. Cât am
învăţat cu dânsa, în clasă a fost linişte şi voie bună, iar lecţiile ni se păreau foarte
uşoare. Avea darul de a explica bine, era totdeauna bine dispusă şi după câte am
observat ne iubea şi ea pe noi pentru că nu-mi aduc aminte să fi pedepsit pe
cineva. Avea multă răbdare şi dragoste pentru copii. A funcţionat puţin în sat. S-
a căsătorit cu un ofiţer şi s-a mutat la oraş( Cernăuţi). Am avut-o învăţătoare în
clasa I-a.
Nazarie Paulencu era fecior de gospodar din sat. Părinţii săi erau oameni
înstăriţi şi cu oarecare vază în sat. În familia lor au fost doi feciori şi o fată.
Dintre ei, Nazarie a făcut câteva clase de liceu şi pornindu-se războiul mondial,
a întrerupt şcoala şi după vreo doi ani a trebuit să plece şi ele la război. Sora sa a
fost luată în căsătorie de cantorul bisericesc Ungureanu, dar a trăit foarte puţin
cu el ţi după ce a dat naştere la doi copii, a murit. A1 treilea fiu, Nicolae a rămas
gospodar în sat şi a fost în mai multe rânduri primar al Volocii.
După război, Nazarie s-a întors de pe front şi a fost numit învăţător
provizoriu în sat. L-am avut ca învăţător în clasa a II-a. Pe acea vreme era tânăr,
voinic şi chipeş, cu tragere de inimă pentru şcoală. Toţi elevii buni îl aveau drag,
dar cei slabi la învăţătură se temeau de el că îi bătea.
După o bucată de vreme, randamentul în şcoală nu a fost cel dorit din
cauză că se ocupa mai mult de politică şi s-a încurcat şi cu băutura. În tinereţe, a
depus o rodnică şi frumoasă activitate în societatea orăşenească din Voloca.
Tot pe acea vreme, îndată după Unire, a fost numită ca învăţătoare la
şcoala primară din Voloca, Valeria Porfirean, fiica lui Spiridon Porfirean. Era o
tânără foarte plăcută, năltuţă, zveltă, cu faţa senină şi obraji îmbujoraşi, mereu
bine dispusă. Cânta frumos. Era o soprană fermecătoare. A funcţionat câţiva ani
în sat la noi apoi s-a căsătorit cu Dulgheru, dirigintele poştei din Cernăuţi, unde
s-aşi mutat cu serviciul. A fost o învăţătoare de valoare, bine pregătită şi foarte
iubită de copii. Se mai afla în viaţă prin anii '80, ca pensionară, aproape de
Bucureşti. Avea o deosebită bucurie dacă se întâmpla să poată să poată să stea
226
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
de vorbă cu vre-un volocean. Îşi amintea cu drag de satul Voloca şi de anii ei din
tinereţe.
Din cauza cotropirilor ruseşti din 1940 şi 1944 ne-am împrăştiat prin ţară
şi prin străinătate, de ne-am pierdut urma şi n-am mai ştiut unii de alţii decât
întâmplător.
228
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
După ce a arat şi semănat tot câmpul ce-1 avea în Voloca, pe timpul verii,
preotul i-a chemat pe oameni să-i facă o clacă cu căruţele. Îi mai trebuiau încă
vreo 30 de căruţe cu doi cai cu care să aducă tot materialul de la o şură mare pe
care a desfăcut-o şi a adus-o în sat la noi, unde a fost reclădită. Această şură era
necesară pentru păstrarea grâului, a secarei şi porumbului precum şi pentru
fânul, trifoiul şi lucerna care erau necesare la hrana vitelor. La atâtea capete de
vite trebuia mult furaj pentru iarnă.
La fel şi pământul din Voloca afectat bisericii era o parte arabil şi o parte
rezervat pentru fân, lucernă şi trifoi. După cum a aflat mai târziu satul, preotul
paroh Gheorghe Pojoga era şi un priceput şi vrednic gospodar. Ştia foarte bine
să conducă şi treburile gospodăreşti nu numai biserica. Chiar şi cei mai buni
gospodari din satul nostru au avut ce să înveţe de la dânsul şi să-1 ia drept pildă.
Adevărat este că şi parohul Pojoga nu era zgârcit în a da învăţături şi sfaturi
înţelepte celor care ar fi vrut să i le ceară, ori să-1 asculte. Dar dacă preotul
Pojoga a fost un foarte bun gospodar, nu trebuie să credem că din pricina acesta
ar fi neglijat slujba la sfântul locaş ori îndatoririle sale bisericeşti. Absolut, nu!
Slujba pe care o făcea el în biserică era tare frumoasă, plăcută tuturor
credincioşilor şi era ascultată cu evlavie. La fel, slujba de înmormântare o făcea
tare frumos cu câte 6 ori 12 prohoduri şi la fiecare prohod citea Sfânta
Evanghelie pe care tot cortegiul o asculta în genunchi. Avea un glas frumos
acest preot şi mai era înzestrat şi cu darul vorbirii. Ţinea impresionante predici
în biserică şi cuvântări la mormânt. Nu ştiu să fi avut satul Voloca un alt preot
asemenea acestuia. Când era să cadă la învoială cu preţul înmormântării, pentru
că aceasta se plătea dacă omul se codea, preotul zâmbind îi răspundea " Cum îmi
vei cânta, aşa ţi-of juca !"Adică după cum va fi plata, aşa va fi şi slujba. Asta în
ce priveşte fastul, predica şi numărul prohodurilor. De altfel, serviciul tot bine
era îndeplinit, dar mai pe scurt, mai modest. De obicei, parohul mergea la
înmormântările oamenilor mai de vază, or mai înstăriţi, în celelalte cazuri
trimitea pe cooperatori.
În cazuri deosebite; participau la înmormântare doi preoţi sau chiar toţi
trei.
La înmormântare, oamenii mai avuţi aşterneau lângă mormânt şi un
scorţar (covor) frumos pe care preotul să se aşeze în genunchi la citirea
evangheliei. Acest scorţar rămânea al preotului. Dacă nu se aşternea la mormânt
covor preotul citea evanghelia stând în picioare.
Fie că era vorba de o înmormântare, de o cununie sau un botez, cel
interesat mergea la preotul cel bătrân( paroh) pentru a se înţelege la preţ. La fel
se proceda şi când era vorba de vreo sfinţire de casă, sfinţire de fântână etc.
Învoiala se făcea cu părintele paroh.
Botezul, cununia ori înmormântarea se făceau potrivit cu plata ce se
dădea.
229
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
230
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
gospodăria era bine organizată şi toţi aveau sarcini precise. Astfel fiind,
gospodăria sporea văzând cu ochii.
O singură fată a avut familia Pojoga, voinicuţă şi tare frumoasă. Creştea
ca o floare în sânul familiei şi nu ducea lipsă de nimic. Se asemăna mai mult cu
tatăl ei, era bună, prietenoasă şi plăcută la vorbă. Absolvise şcoala normală dar
n-a intrat în învăţământ. Nici nu avea nevoie deoarece pe lângă frumuseţea şi
calităţile alese de care se bucura, mai dispunea şi de multă avere şi zestre. De
toate avea din belşug şi de acum doar norocul urma să-i călăuzească paşii în
calea ce i se deschidea spre viitor. Când a venit la noi în sat, poate să fi avut vreo
20 de ani. Când venea, uneori, la biserică, toţi o priveau cu drag şi o admirau.
Femeia de servici pe care preoteasa o ţinea în casă, la curăţenie şi la
bucătărie era de cam 25 de ani. Fata preotului se înţelegea bine cu dânsa, mai
ales că diferenţa de vârstă nu era mare. De aceea s-au şi împrietenit, adeseori
spunându-şi una alteia păsurile şi gândurile care le frământau. Nici femeia
aceasta nu era urâtă şi avea multe lucruri de povestit.
Această femeie fusese măritată în satul de unde a venit preotul Pojoga, dar
nu se ştia precis din care pricină s-a despărţit de bărbat numai la un an de
căsătorie. Gurile rele din acel sat au vorbit multe pe socoteala acestei femei. Ba
şi despre fata preotului au scornit anumite vorbe, dar cine mai poate şti dacă
toate cele ce se vorbeau erau adevărate. Lumea vorbeşte multe, de toate. Destul
că unele vorbe au ajuns până şi în sat la noi. Despre acea femeie se spunea că a
prins-o bărbatul ei cu un altul şi că ar fi fugărito de acasă şi s-ar fi despărţit.
Despre fata preotului s-a zvonit că ar fi avut un fecior acolo în sat cu care
se iubea, încă de pe vremea copilăriei. Se împrietenise cu dânsul de pe când erau
elevi la şcoala din sat. Până la urmă, s-a zis că preotul din pricina asta a căutat să
se mute de acolo, ca să-i despartă pe cei doi îndrăgostiţi. Asta cu atât mai mult
că acel băiat măcar că se trăgea din părinţi buni gospodari, nu avea decât 6 clase
primare. Evident că preotul nu putea să admită această legătură şi să-1 ia de
ginere. Dacă n-ar fi fost la mijloc acest motiv, preotul nu s-ar fi mutat de acolo
deoarece i-a mers foarte bine acolo în toţi anii pe care i-a petrecut în acel sat.
Fiica lui acolo s-a născut şi a crescut, acolo a umblat la şcoală şi tot acolo a
încolţit prima ei dragoste. Aşa ceva ar fi fost posibil să se întâmple. La început a
fost o dragoste curată şi nevinovată, ca între copii, dar cu vremea, această
dragoste s-a aprins tot mai mult şi odată cu trecerea anilor a devenit tot mai
puternică, mistuitoare. Ea s-a înteţit în anii când fata umbla la şcoala normală
din Cernăuţi unde era ţinută într-o severitate mai straşnică decât la o mănăstire
de călugăriţe. La internatul şcolii normale, fetele erau ţinute din scurt însoţite la
tot pasul şi nu se bucurau de nici un pic de libertate. Este lesne de înţeles marea
lor dorinţă de libertate când scăpau de acolo. Cu rândul mergeau pretutindeni,
fie la biserică, ori câte odată la plimbare prin oraş sau până la Grădina publică şi
tot cu rândul, dar foarte rar la câte un matineu, la teatru.
231
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
232
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
momentul dragostei. După cum sau petrecut însă lucrurile, trebuie să credem că
fata şi-a schimbat gândul şi ca atare şi planul iniţial. I s-a părut prea nelalocul
lui.
În înţelegere cu femeia de casă, într-o seară, fata s-a îmbrăcat ţărăneşte, a
pus şi o broboadă pe cap şi astfel gătită a ieşit să-1 întâlnească pe flăcău cu
scopul de a-1 păcăli şi de a râde de el. Afară era tare întuneric, aproape că nu se
vedea nici până la 2-3 paşi. Fata n-a trebuit să aştepte mult că flăcăul s-a şi ivit şi
cum a văzut-o a şi cuprins-o cu putere în braţe şi a început să o sărute cu foc
încât fata n-a mai apucat să-1 sperie.
În graba lui, Gheorghe a întins mâna la fată ... dar ea s-a speriat şi a dat un
ţipăt fără să vrea şi astfel s-a dat de gol. Se vede că fata nu era învăţată cu
gesturi de acestea. Dându-şi seama de realitate, el a rămas zăpăcit şi ruşinat nu
se aştepta la o astfel de întâmplare. De isprava aceasta s-a cam speriat şi femeia
de casă şi s-a gândit că ar fi rău de ar afla părintele toate acestea. Oare nu s-o fi
auzit ţipătul fetei? Femeia de casă stătuse mai
deoparte şi o păzea pe fată. In vremea aceasta, Gheorghe stătea buimac şi
se gândea ce să facă şi încotro să o apuce. Drept că nici fata nu avea pentru ce
să-i facă reproşuri şi a căutat ea să dreagă lucrurile "La urma urmei, o scenă ca
asta are haz. Tinerii care umblă cu prea multă politeţe şi ocol mă plictisesc. Ei
stau de vorbă mai mult cu părinţii decât cu mine şi sunt prea timizi. Mie mi-ar
plăcea să fie mai îndrăzneţi şi mai bărbaţi şi nu aşa sclifosiţi". Auzind Gheorghe
aceste cuvinte, şi-a mai venit în fire. A început s-o roage de iertare că el dacă ar
fi ştiut nu ar fi făcut ... dar fata nu 1-a mai lăsat să continue cu asemenea vorbe
de prisos şi i-a spus că 1-a iertat, numai despre această întâmplare să nu
povestească la nimeni; s-o păstreze în cel mai mare secret. Pentru moment, vina
a fost dată pe seama femeii care a înlesnit această întâlnire dar sigur că nici
femeia nu şi-a putut da seama şi nu şi-a putut închipui că lucrurile ar putea
merge prea departe. Fiind personal interesată, nu a urmărit aşa ceva.
Oricum, această taină avea să fie dezvăluită pentru că nu numai ei 2 0
cunoşteau ci şi femeia care a pus la cale întâlnirea. Ieşiri de acestea n-au mai
avut loc, despre care femeia din casă putea să afle dar în inima ei a încolţit
gelozia. Mai mult, prietenia dintre ele s-a răcit şi în locul ei s-a născut, o ură
mocnită.
Dragostea lui Gheorghe pentru femeia din casă a început să slăbească şi
asta putea să aducă neplăceri mari fetei, dacă o întâmplare, să-i zicem fericită n-
ar fi rezolvat problema într-o măsură oarecare.
Fata popii avea mulţi admiratori şi aceasta nu atât pentru zestrea ei, cât
pentru frumuseţea ei. Printre aceştia era unul cam vârstnic, dar foarte bogat şi el,
avocat vestit cu casă mare în Cernăuţi. Casa lui era în plin centrul oraşului, cu
etaj şi cu mai multe încăperi. La parter era o tipografie unde se tipăreau gazetele:
233
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
234
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
erau foarte mulţumiţi. Soţia şoferului avea de acuma o ocupaţie mai serioasă o
viaţă mai plină, mai activă.
Despărţit de prima lui soţie şi de fostul lui şofer, acum venea în sat cu alt
şofer la fata preotului. Venea cam de 2-3 ori pe săptămână, de fiecare dată
numai spre seară şi câteodată rămânea peste noapte la preotul paroh. Într-una din
seri pe când viitorul ginere al preotului venea în sat cu automobilul s-a trezit cu
o ploaie de pietre aruncate asupra maşinii sale spărgându-i geamul din faţă.
Automobilul fiind din cele deschise a fost şi el lovit de câteva pietre. Această
faptă a fost săvârşită de băieţi în vârstă de 1214 ani care erau ascunşi după un
gard. Aceşti băieţi au băgat spaimă în cei din automobil şi din acest motiv
călătorii au întors maşina şi au fugit spre Cernăuţi. Din primul moment au crezut
că cine ştie cine care răufăcători au săvârşit treaba asta şi nu bănuiau că făptaşii
ar fi nişte băieţi, A doua zi au venit din nou în sat şi au mers drept la postul de
jandarmi unde au făcut reclamaţie asupra celor întâmplate şi au cerut să se facă
cercetări pentru a descoperi pe făptaşi. Acest lucru nu le-a fost prea greu
jandarmilor pentru că băieţii nu şi-au ţinut gura ci s-au lăudat (printre alţii) cum
i-au speriat pe cei care veneau cu automobilul la preotul( Ion Salahor susţine că
aceşti băieţi erau elevi de şcoală). Era de mirare, cum de le-a venit în gând
acestor băieţi să-i sperie pe cei din maşină, ba să mai spargă şi geamul din faţă
cu pietre.
Băieţii, patru la număr, au fost luaţi la postul de jandarmi pentru cercetare
dar oricât au fost ameninţaţi şi poate bătuţi ca să spună cine i-a învăţat să facă
treaba asta, ei nu vroiau să spună. Sigur, se bănuia că acei băieţi nu făcuseră
treaba aceasta de capul lor. Toate încercările şi ameninţările jandarmilor nu au
ajutat la nimic ei n-au putut scoate nimic de la băieţi pentru că aceştia nu
declarau nimic altceva decât că ceea ce a făcut au făcut din joacă să vadă dacă
vor nimeri automobilul din fugă. Până la urmă s-a stabilit că vinovat ar fi fost
unul din cei patru şi i s-a impus să plătească despăgubirile cuvenite. Băiatul ar fi
fost îndemnat să comită această faptă urâtă de către unii pretendenţi la fata
preotului şi ca până la urmă, tot aceştia au suportat cheltuielile, fără să fie daţi în
vileag.
După ce s-a măritat cu acel bogătaş, fata popii trăia ca o prinţesă,
înconjurată de o droaie de admiratori. Acum a dat altă pacoste pe capul omului.
El a dus o viaţă zbuciumată cu o soţie de la care a rămas cu doi copii, de care s-a
despărţit şi acum trebuia să lupte cu alţi tineri care-i dădeau târcoale soţiei cu
care se căsătorise de curând. Îi era frică să nu păţească vre-o poznă aşa cum a
păţit cu cealaltă. Din pricina asta, el n-o lăsa să meargă nicăieri singură, decât
însoţită de el sau de către unul dintre băieţii lui pentru că în servitoare nu avea
încredere.
Astfel şi-a petrecut viaţa fata preotului mai mulţi ani în belşug şi desfătări,
bucurându-se de dragostea soţului şi de simpatia admiratorilor. Dar cu trecerea
235
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
vremii, pe nesimţite, băieţii au crescut mari şi nu mai aveau grijă s-o păzească pe
mama lor vitregă. De acum aveau şi ei problemele lor. De altfel, nici nu era
nevoie s-o mai păzească nimeni, deoarece dânsa ducând o viaţă sedentară, s-a
îngrăşat atât de mult încât şi-a pierdut toată frumuseţea şi tot farmecul, de nu
mai putea prezenta nici o primejdie pentru soţ şi nici un interes pentru
admiratori.
Într-adevăr cine a văzut-o sau a cunoscut-o atunci când era fată la părinţii
săi şi o vedea şi acum se minuna de această schimbare. Nimănui nu-i
venea să creadă că această fată deosebit de frumoasă de altădată a putut
să şi piardă tot farmecul şi să ajungă într-o situaţie atât de lipsită de graţie. Acum
nu se mai uita nimeni la dânsa deşi era încă tânără aşa că soţul a scăpat de grijă.
Băiatul cel mai mare al avocatului a fost elev la liceu şi taman când să
ajungă student s-a îmbolnăvit şi a murit. A fost un băiat simpatic şi inteligent şi
a învăţat bine la şcoală. Cel de-al doilea a terminat liceul şi Facultate de Drept şi
a ajuns magistrat. A trăit până în preajma anului 1980.
După ce preotul şi-a căsătorit fata, a rămas doar cu soţia. Era încă voinic
şi făcea mai departe serviciu la biserică. Le era cam greu fără fată şi îşi mai
aducea aminte şi de fetiţa cea drăgălaşă pe care o înfiaseră şi pe care o pierdut-o
atât de curând. Din pricina aceasta sufereau foarte mult.
Preotul Pojoga slujea tot atât de bine şi de frumos, atât în biserică,
duminicile şi sărbătorile, cât şi la înmormântări sau în alte împrejurări, dar pe
faţa lui se putea citi o umbră de tristeţe. Cine ştie, poate se gândea şi la fata lui
pe care a căsătorit-o bine, cu un om de vază şi cu avere, dar poate prea trecut de
ani pentru dânsa. Dacă n-ar fi murit acel îngeraş de fată care ia lăsat atât de
îndureraţi, ar fi fost mai uşor pentru dânşii, dar aşa, erau mereu îngânduraţi şi
întristaţi amândoi. Starea aceasta sufletească se putea observa şi în predicile sale
din biserică pe care le rostea cu dăruire şi mare forţă de convingere. În toate
predicile sale căuta să-i înveţe pe oameni şi să-i îndrume pe calea cea bună.
Mulţi din cei de faţă se osteneau să-1 înţeleagă şi să-i urmeze îndemnurile. Drept
este că satul Voloca avea mulţi oameni de omenie, gata să dea o mână de ajutor
unde ar fi fost nevoie, gata să facă o faptă frumoasă.
Preotul Pojoga se străduia ca şi pe cei tineri, fete şi feciori să-i atragă la
biserică şi să-i înveţe morala creştinească precum şi purtarea faţă de părinţi şi
faţă de oameni. Pentru acesta părintele Pojoga era preţuit şi iubit de săteni.
Oricât ar fi însă un om bun, el nu poate să placă la toţi şi nici să-i împace
pe toţi. Nici preotul Pojoga n-a fost scutit de greşeli şi amărăciuni. Aşa este viaţa
aceasta pământească.
Gheorghe, feciorul acela care se încurcase cu femeia de casă a preotului,
s-a căsătorit şi el cu o fată de gospodar pe potriva lui, cum era şi firesc. Toate
bune până aici, numai că acea femeie văzându-se părăsită, a căutat fel şi chip să
se răzbune pe el ţi încă într-un mod cât mai drastic. Aceasta pentru că femeia a
236
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
237
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
238
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
stea pe gânduri deoarece el are şi alte treburi de făcut. Şi aşa, s-au mai sfădit, s-
au mai ciorovăit, dar în cele din urmă, au ajuns la înţelegere şi a doua zi, la
înmormântare, a venit şi preotul cel bătrân. S-a făcut o înmormântare foarte
frumoasă, cu 12 prohoduri, cu serviciu frumos în biserică şi la mormânt apoi
preotul cel bătrân a ţinut şi o predică impresionantă, scoţând în relief faptele
bune şi viaţa de creştin adevărat ale defunctului. Drept că cea mai mare parte din
slujbă au făcut-o preotul cel tânăr împreună cu dascălul. Parohul a cântat mai
puţin şi făcea doar încheierile. La mormânt s-a aşternut un covor pe care s-au
aşezat în genunchi preoţii şi împreună cu toţi cei de faţă au spus rugăciunea
"Tatăl nostru". La sfârşitul slujbei, covorul a fost dat parohului. De la mormânt,
s-au
îndreptat cu toţii, în frunte cu ambii preoţi, acasă la fosta gospodărie a
defunctului, unde era pregătită o masă mare. S-au făcut din nou rugăciuni pentru
cel petrecut la locul de veci, s-a dat de pomană şi cei de faţă au fost poftiţi să
ospăteze de sufletul mortului. Toată lumea părea să fie mulţumită.
Gheorghe plătise încă din vreme banii cuveniţi preotului celui tânăr,
dascălului şi la gropari, dar pe preotul cel bătrân îl lăsase la urmă, ca să-i
plătească după ce se va termina toată rânduiala. Când să plătească, Gheorghe i-a
dat parohului numai un sfert din ceea din ceea ce ceruse preotul. Preotul paroh a
luat banii, dar a rămas nemulţumit şi a ieşit din ogradă supărat fără să mai spună
bună ziua. Singur Gheorghe a rămas satisfăcut că a avut prilejul să se răzbune
pentru ocările suferite. Nu mult după aceea, parohul a alungat-o pe femeia de
serviciu din casă, din pricina căreia a avut de tras ruşine şi necazuri. După cât s-
a aflat mai pe urmă, ea sa întors în satul de unde a venit şi s-a împăcat cu
bărbatul şi au trăit mai departe împreună.
Toate aceste întâmplări neplăcute 1-au mâhnit pe bătrânul preot şi de
acum nu mai era aşa vesel şi vorbăreţ ca altă dată, dar serviciul la biserică îl
făcea tot atât de bine şi conştiincios. Era însă mai reţinut şi parcă mai trist. A
avut şi zile frumoase şi senine în viaţa lui, dar acum se îngrădeau şi
amărăciunile.
Pe nesimţite, vremea trecea şi acum, după mulţi ani de la căsătoria fetei,
tot singuri era preotul cu preoteasa. Au sperat să aibă vreun nepot sau nepoţică
de la fată, dar această bucurie n-a avut-o niciodată.
De când cu căsătoria fetei, preotul nu mai ţinea gospodărie aşa de mare. I-
a dat fetei multă zestre şi pentru el şi-a păstrat mai puţin. Nu-i vorbă că şefia
bisericii încă tot el o ţinea aşa că avea destul. În acea vreme, preoţii avea mari
avantaje. Pe lângă salar, ei primeau casă în satul unde erau numiţi, apoi sesie
adică pământ în folosinţă pentru a-1 cultiva şi mai primeau multe lemne de foc
din pădurea Fondului bisericesc. Deci aveau o situaţie bună chiar de la început.
Aceasta însă nu era totul. Ei mai aveau venituri şi de la biserică pentru că
oamenii plăteau diferite slujbe şi aduceau colaci, iar la Paşti dădeau bani, păşti,
239
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
ouă: De Iordan când se umbla cu aghiazmă pe la case, oamenii dădeau bani câte
un fuior şi porumb, secară sau grâu. Unii mai dădeau şi câte o plăcintă (vărzar
cu mac).
Pe lângă toate veniturile arătate mai sus, preoţii mai primeau bani şi cu
ocazia botezului, a cununiilor şi a înmormântărilor. Apoi se mai făceau sfinţiri
de case, sfinţiri de fântâni, masă cu popă şi multe altele.
Ţinând socoteală de toate aceste venituri, se poate afirma că preoţii no
duceau rău. Desigur că veniturile cele mai mari le avea parohul dar nici preoţii
cooperatori nu trăiau din lipsă. Întru-cât nu toate satele erau la fel de mari şi la
fel de bogate, nici numărul preoţilor numiţi nu mai era acelaşi. Dacă unele sate
aveau 3 preoţi, altele mai mici aveau 2 sau un singur preot. Peste tot însă au fost
luate măsuri ca preoţii să poată duce o viaţă demnă şi îndestulată.
Poate că mulţi îşi vor pune cum de Mitropolia Bucovinei le-a creat
preoţilor o situaţie materială atât de prosperă. Răspunsul este acesta: intenţia
vădită a fost aceea de a-i feri de ispită şi de păcatul lăcomiei. S-a crezut că dacă
vor avea o stare materială mai bună, nu vor fi tentaţi să facă negoţ sau să umble
după câştiguri băneşti, ci îşi vor închina toată viaţa şi toată activitatea lor numai
bisericii şi propovăduirii evangheliei printre oameni, pentru izbăvirea oamenilor
de păcate. Aşa era în Bucovina pe acele vremuri trecute. Mai târziu, situaţia s-a
mai schimbat.
Gospodăria parohului mergea binişor şi după ce şi-a căsătorit fata.
Ginerele mai venea şi el pe la socru din când în când, dar cu timpul a mai rărit
vizitele. Fiica lui venea mai des pe acasă pe la părinţi. De o bucată de vreme, n-o
mai însoţea nimeni când venea cu şoferul în maşină. Ea se îngrăşase într-atâta,
încât bărbatul ei nu mai avea nici o grijă că s-ar gândi cineva să i-o răpească.
Aşa a mers gospodăria până ce de la o vreme, preotul a început să
slăbească, să se simtă mereu obosit. A chemat doctori din oraş dar aceştia nu i-
au dat de leac, ci mai rău 1-au îmbolnăvit. Poate că au greşit diagnosticul. A stat
preotul pe la spital în mai multe rânduri, dar în loc să se vindece, boala lui se
agrava şi el rămăsese uscat ca toaca. Dintr-un bărbat frumos şi voinic ca un
stejar dintre cei mai falnici acum rămăsese doar o umbră de om. Din zi în zi se
topea văzând cu ochii fără ca doctorii să-1 poată vindeca. De aceea 1-au adus
acasă, în sat şi aici mai veneau doctorii să-1 vadă şi să-i mai dea medicamente.
Toate încercările au fost zadarnice şi într-o dimineaţă tot satul s-a trezit în
dangătul clopotelor. - A murit popa cel bătrân! Volocenii 1-au jelit cu sinceritate
pe acest preot bun, plăcut la vorbă şi la chip preţuit de toţi pentru calităţile sale
deosebit de alese. După ce s-au terminat rânduielile înmormântării, preoteasa a
vândut tot ce nu îi era de trebuinţă şi s-a mutat la fiica şi la ginerele ei din
Cernăuţi. Din tot ce a putut vinde a realizat o sumă frumoasă cu care să-şi
asigure zilele bătrâneţii.
240
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
241
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
242
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
243
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
şi celelalte societăţi culturale din sat, Trezvia făcea şi petreceri cu intrare pentru
a-şi crea fondurile necesare activităţii sale. Trezvia nu avea sediu şi era găzduită
pe la câte unii dintre membrii ei. Mulţi membri ai societăţii Trezvia erau membri
şi în societatea arcăşească sau la Casa de Citire şi invers. Între aceste trei
societăţi domnea o bună înţelegere şi o strânsă colaborare. Mai trainică a fost
însă colaborarea dintre Arcăşie şi Trezvie.
Este vrednic de remarcat faptul că această colaborare a dat roade bune
care s-au reflectat în viaţa satului, ridicându-1 pe o treaptă superioară şi la un
înalt nivel de civilizaţie şi conştiinţă naţională. Volocenii au devenit gospodari
de frunte, conştienţi de valoarea lor, disciplinaţi şi dezgheţaţi.
Datorită activităţii acestor societăţi satul s-a impus şi-n faţa autorităţilor
judeţene care i-au acordat consideraţia ce o merita. Aşa a ajuns Voloca un centru
de puternic avânt naţional şi un focar al românismului, care fusese până nu de
mult sub Austria.
După cât îmi aduc aminte, cele mai frumoase jocuri şi petreceri ce se
organizau în satul nostru după primul război mondial au fost acelea de la
Grigore Vanzureac.
Gospodarul acesta avea un loc foarte potrivit, bine îngrijit şi îngrădit din
toate părţile. Împrejur erau pomi şi copaci înalţi şi la intrare era o fântână cu apă
bună.
Locul era liniştit şi ferit de praf şi de vânt. În timpul căldurilor de vară,
acolo era frumos şi plăcut şi pomii ce se aflau împrejur ţineau de umbră şi de
răcoare.
Fântâna de lângă drum era cu roată, avea o vadră mare în care se scotea
apă şi alături pe ghizdele se găsea şi o cană de băut apă. Ghizdele erau lucrate cu
măiestrie şi fântâna era acoperită cu tablă. În apropierea ei se aflau scaune lungi
făcute din leaţuri şi din praştini. Toate aceste îndreptări erau tare necesare într-
un loc unde se aduna lume multă. Era spaţiu îndestulător atât pentru cei ce
veneau să joace cât şi pentru cei care veneau să privească. Se strângea acolo
aproape tot tineretul satului şi mai veneau mamele fetelor şi chiar mulţi
gospodari dintre cei tineri. Când era hora în toi, apăreau şi mulţi dintre
intelectualii satului să privească acele dansuri naţionale şi portul atât de frumos
brodat al fetelor. Veneau tineri şi din alte sate să privească hora noastră şi mai
ales să înveţe jocurile de la noi. Erau unele jocuri vechi, româneşti de ale
noastre, dar mai aveam şi jocuri aduse din alte sate şi chiar din alte provincii ale
ţării, de pildă din Moldova şi din Ardeal.
Satul Voloca avea muzicanţi mulţi şi încă dintre cei mai buni. Toţi erau
români din satul nostru. De obicei, la horă erau angajaţi să cânte câte un
244
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
245
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
aducă apa de la fântână apoi şi-a făcut rost de câteva ţevi mai subţiri şi site cu
care a făcut duşuri. Nu mult după aceea, a adus de la oraş o sobă şi un cazan
mare pentru încălzit apă şi îndată baia a fost gata. Această baie a funcţionat o
bucată de vreme numai că îi mai trebuiau unele îmbunătăţiri.
Totuşi, pentru moment făcea faţă. Apa din baie se scurgea printr-o gaură,
direct în pârău care era alături, fiind asigurată în felul acesta şi canalizarea.
Această baie cu modesta instalaţie ce o avea, cam primitivă nu putea oferi cine
ştie ce confort şi comoditate, dar pentru a început a fost totuşi bună şi iniţiativa
demnă de lăudat. Omul se străduia să facă bine şi să aducă unele servicii
consătenilor şi în acelaşi timp urmărea să mai câştige şi el ceva parale.
Cum orice început este greu profitul întârzia şi se lăsa cam mult aşteptat.
Grigore nu se putea procopsi de pe urma întreprinderilor şi iniţiativelor sale.
Prea puţini oameni veneau la baie, ba că era prea scump, ba că se putea spăla şi
acasă. Este ştiut că ţăranul este cam strâns la pungă şi nu dă parale pe te miri ce.
Nefiind întreţinută, baia a căzut în paragină şi din cauza eroziunii a fost
părăsită. Pârâul i-a adus unele stricăciuni pe care omul nu le-a mai reparat.
Devenise nerentabilă. Mai plănuia el să facă şi alte lucruri, dar cum nu avea bani
le amâna pe vremuri mai bune.
Am considerat că-i bine să scriu câteva rânduri despre Grigore Vanzureac,
voloceanul care s-a străduit să vină cu ceva nou şi să realizeze ceva în satul său.
E1 a cedat o parte din grădina sa ca să facă un teren bun şi frumos pentru hora
satului pe care a vrut şi a reuşit s-o aducă din tolocuţă din faţa crâşmei lui Iosub,
în ograda sa, dând cu acest prilej o lovitură destul de grea pripăşitului şi
îmbogăţitului de pe urma sătenilor, Iosef Singer, străin de neam şi de sat.
Odată ce hora a fost mutată la Vanzureac, el a avut grijă de o muzică bună
şi de jocuri noi, frumoase şi numai româneşti. Printre cei care i-au înţeles rostul
strădaniei sale a fost şi învăţătorul Nazarie Paulencu din satul nostru care a adus
şi el multe jocuri noi pe care le conducea cu multă pricepere în anii tinereţii.
Toate acestea se petreceau în anii de după primul război mondial după ce
Bucovina s-a unit cu regatul român. Erau ani de glorie şi de mari prefaceri, ani
de bucurie şi de speranţă.
Petrecerile şi jocurile de la Vanzureac din acea vreme (perioadă) nu-şi
mai au egal în ce priveşte frumuseţea lor. La ele participa foarte multă lume
dornică să vadă jocurile noi care plăceau tuturor; şi celor ce jucau şi celor ce
priveau.
Erau foarte mulţi flăcăi mai în vârstă dintre cei veniţi de pe toate
fronturile, dar între timp se ridicaseră şi alţi flăcăi mai tineri care nu făcuseră
războiul. De asemeni, erau şi foarte multe fete, unele mai în vârstă care nu s-au
putut mărita la timp deoarece feciorii fuseseră plecaţi la război. Acestea se
cunoşteau pentru că erau ceva mai trecute. Toate însă erau frumoase, gătite cu
246
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
multă grijă şi tare mândre în ţinuta lor. Feciorii se purtau frumos cu ele şi le
respectau, acordându-le atenţia cuvenită.
Între timp, se ridica alt rând de fete mai tinere şi tot frumoase care
urmăreau să se impună şi să-şi ia locul cuvenit la horă. Era mare întrecere între
ele, să se îmbrace care de care cât mai frumos în cămăşi şi catrinţe cât mai
înflorate şi mai alese ca să placă la feciori. Aşa mândreaţă de horă n-a mai văzut
satul până atunci. Cât era de mare vatra rezervată pentru joc, era plină de perechi
de fete şi flăcăi. Lumea nu se mai sătura să-i privească şi să-i admire. Dintre toţii
flăcăii care jucau grupul cel mai numeros îl alcătuiau arcaşii. Ei organizau acele
jocuri şi ei le conduceau Cei mai impunători, mai mândri şi mai serioşi erau
aceia care făcuseră războiul şi au avut norocul să se întoarcă teferi acasă.
Cu aceştia ar fi vrut toate fetele să joace. Mamele fetelor stăteau deoparte
şi priveau odraslele lor cum joacă de frumos. Simţeau o bucurie în inima lor şi
poate că în acele momente îşi aduceau aminte de propria lor tinereţe.
Altele priveau cu interes flăcăii care jucau cu fetele lor şi poate că se
gândeau la anumite planuri de căsătorie.
Cred că nici la Paşti nu se strângea atâta lume ca la hora de la Vanzureac
Grigore. Veneau şi gospodari mai tineri ce nevestele lor să privească hora. Pe
margini stăteau fetişcane şi băietani privind cu atenţie la joc cu scopul de a
învăţa figurile.
Până şi noi copii de şcoală, ne prindeam în joc, la capăt sau la o margine
şi jucam în rând cu flăcăii şi fetele. Ne plăceau foarte mult acele dansuri
naţionale şi vroiam să le învăţăm. Ne prindeam şi noi băieţii, perechi, perechi şi
jucam ca flăcăii cei mari, în sunetele muzicii. Era frumos din partea celor mari
că niciodată nu ne-au fugărit de la jocul lor, ci ne-au lăsat să jucăm alături de ei
şi să învăţăm şi noi acele jocuri frumoase. Noi aveam grijă să ne purtăm bine,
jucam mai departe şi nu-i supăram cu nimic. Şi aşa, am rămas cu amintiri de
neuitat din acele vremuri atât de scumpe nouă.
Toată acea mulţime de perechi juca bine, corect şi cu multă simţire şi ar fi
tot jucat mereu dacă muzicanţii nu s-ar fi oprit din când în când să se
odihnească.
Toată lumea era dornică de joc şi petrecere, stare explicabilă după lipsit
prea mult oamenilor. Această perioadă de renaştere şi înflorire a cântecului şi
jocului românesc pe pământul Volocii a durat mulţi ani.
Cam pe aceeaşi vreme, au venit în sat câţiva flăcăi din Canada şi din
statele Unite ale Americii, plecaţi acolo cu mult înainte de război. Mare le-a fost
bucuria de tot ce au aflat în sat, de schimbările produse şi mai ales de jocurile
noi pe care ei nu le văzuseră niciodată. Au intrat şi ei în hora satului şi cu timpul
au învăţat şi ei acele jocuri. Unii dintre ei au rămas în sat şi s-au căsătorit
construindu-şi gospodării mari, iar alţii, după câteva luni sau un an, s-au reîntors
din nou în acele ţări îndepărtate unde îşi făcuseră un rost bun în viată.
247
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
. Celor veniţi din Canada şi Statele Unite le-a mers vestea că au mulţi
dolari şi multe mame ar fi dorit să-i ia de gineri. Drept că ei erau şi frumoşi şi
foarte bine îmbrăcaţi, dar nu toţi aveau chiar aşa de mulţi dolari.
Toţi priveam cu drag jocurile în perechi (de doi) dar mai ales acele
fecioreşti ne atrăgeau mai mult atenţia fiindcă se jucau mai voiniceşte şi aveau
multe strigături şi figuri. Dintre acestea să amintim: Arcanul, Raţa şi Sârba.
Adeseori am văzut aceste jocuri conduse de un flăcău frumos şi inteligent
numit Procopie a lui Artimon. El lua loc în frunte şi comanda jocul, spunând
strigăturile cuvenite. Era impunător şi foarte bine mergea jocul după el. Era
venit din America de Sud (Argentina) şi tot acolo s-a întors după vreo doi ani, de
unde nu a mai venit în sat. După o bucată de vreme s-a auzit că a murit într-o
revoluţie. Erau mulţi feciori veniţi din Canada şi din SUA, unii numai în vizită,
iar alţii cu gândul de a rămânea în sat. Dintre primii au fost doi feciori ai lui
Gheorghe a lui Nicolai a Ursului şi Nistor al lui Nica. Dintre cei ce au rămas,
reţin numele lui Petrea lui Toderică, Toader a Păvăloaie şi Mitruţă a Savetei,
venit mai târziu.
Citez câţiva feciori din sat mai de seamă din acea vreme: Procopie
Paulencu, Ionica Salahor, Nichifor Rahovei, Tocari Gheorghe, Tocari Toader,
Nicolae Salahor, Gheorghe şi Simion a lui Sandică, Procopie Semeniuc, Nicolae
Tirlion, Vasile Dohei, Nicuţă a lui Grigore a lui Halucă şi fratele său Gheorghe.
Alţii mai în vârstă decât aceştia erau Ilie D. Penteleiciuc şi Mitruţă V.
Penteleiciuc, etc.
Uneori, aceşti feciori arcaşi plecau în grup de câte 60-80 la număr prin
diferite sate la hram în frunte cu învăţătorul Nazarie a lui Iluţă. Pretutindeni
stârneau admiraţie şi respect.
Niciodată nu voi uita acele hore şi petreceri şi nici pe acei flăcăi minunaţi.
Atunci a fost apogeul jocului, al bucuriei şi al fericirii atât de lesne trecătoare.
Deşi avea o existenţă veche şi o activitate îndelungată, Societatea
arcăşească nu avea un sediu propriu până în preajma anului 1930.
Fusese înfiinţată încă din anul 1906 şi desfăşurase chiar de la început o
activitate rodnică, având în frunte pe preotul Gheorghe Velehorschi şi pe
învăţătorul Dumitru Sfeclă, dar un local propriu nu şi-a putut construi. Pe acea
vreme, Bucovina se afla sub dominaţie austriacă, astfel că această problemă nu
putea să intre în preocupările autorităţilor de atunci. Pentru repetiţiile corului,
arcaşii se adunau acasă la învăţătorul Sfeclă sau în vreo sală de clasă, iar când
avea o adunare generală se întruneau la o casă mai încăpătoare. Lipsa unui
dascăl propriu se resimte foarte mult în activitatea unei societăţi, dar
împrejurările de atunci şi apoi izbucnirea primului război mondial n-au îngăduit
arcaşilor să-şi construiască o casă a lor. Aveau să treacă mulţi ani până la
împlinirea acestui deziderat.
248
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
249
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
corului nu se puteau ţine regulat. Din această cauză activitatea societăţii avea de
suferit şi uneori trebuia restrânsă. Această situaţie a dăinuit mulţi ani, fapt care a
stânjenit activitatea corului şi a societăţii. Şedinţele şi adunările se mai ţineau tot
la câte o casă încăpătoare a vreunui arcaş. Tot aşa se procedaşi când era vorba de
repetiţiile corului, când se repeta vreo piesă de teatru sau când se pregăteau să
facă irozi pentru sărbătorile de iarnă. Cum societatea nu plătea chirie în
asemenea cazuri, toate aceste activităţi nu puteau fi găzduite pentru mult timp de
către aceeaşi persoană. Cu acest prilej se făcea mare deranj la casa omului,
gălăgie, mici stricăciuni şi murdărie, astfel că gospodina de casă avea motive
serioase să protesteze. Şedinţele sau repetiţiile ţineau de multe ori până noaptea
târziu şi cei de casă şi mai ales copii nu puteau dormi şi nu se puteau odihni în
voie. De aici se vede că era greu să se desfăşoare activitatea şi se iveau multe
inconveniente. Totuşi, societatea â activat mai departe şi în atari condiţii.
S-au făcut anumite demersuri la autorităţile comunale în scopul obţinerii
unui local, dar cei de la primărie răspundeau că nu au de unde să pună la
dispoziţie un pământ pentru societate. Adevărul este că dacă ar fi fost mai multă
bunăvoinţă şi înţelegere, problema localului ar fi putut să se rezolve favorabil.
Se vede că încă nu sosise ceasul.
Abia prin anul 1928 s-a putut întrezări un început bun, când un grup de
arcaşi în frunte cu Mihăiţă Toader şi cu alţi membri de comitet au pornit cu toată
hotărârea la treabă. Norocul lor a fost că pe atunci era primar Gorda Nicolae, un
gospodar bun şi cu judecată sănătoasă, care le-a aprobat cererea şi le-a cedat o
parcelă din pământul primăriei chiar în centrul satului.
Primarul Gorda a fost un om drept, modest şi cinstit şi a trăit toată viaţa
necăsătorit. Pentru activitatea sa corectă şi pentru calităţile sale alese oamenii 1-
au preţuit, 1-au stimat şi 1-au ales primar. În urma sa a lăsat o impresie bună
tuturor. Pentru arcaşi au pus cuvânt bun şi mulţi dintre intelectualii satului,
intervenind şi cu unele ajutoare morale şi materiale. Acest loc era în tolocuţa de
lângă vatra jocului, peste drum de cârciuma lui Josef Singer, foarte potrivit
pentru casa arcaşilor.
Despre această aprobare nu se putea să nu afle Iosuboaia, soţia lui Iosef
Singer şi s-a apucat de lucru cu scopul de a zădărnici planul arcaşilor. Nu-i
convenea să se construiască o Casă de Cultură lângă cârciuma ei. Dânsa îşi
dădea seama că treaba aceasta i-ar putea aduce prejudicii; numai că încercările ei
de a pune beţe în roate au dat greş, şi tocmai de ceea ce s-a temut nu a scăpat.
Arcaşii n-a stat mult pe gânduri, ci de îndată s-au apucat de lucru; au săpat
şanţ, au turnat fundaţia, au adus materialul necesar şi au început construcţia
casei. Toţi oamenii de bine au dat câte o mână de ajutor. Unii au dat bani, alţii
au venit cu căruţele să transporte materialul necesar, alţii au donat lemn pentru
construcţie. Fiecare dintre arcaşi se străduia să facă ceva, să contribuie cu ceva
ori să aducă ceva bani sau material de trebuinţă. Unii dintre arcaşi erau meşteri
250
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
şi s-au apucat să lucreze la casă fără să primească vreo plată. Lucrau oamenii şi
mai ales arcaşii la construcţie de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti. Era atâta
bucurie şi atâta voie bună, cum nu se mai văzuse de multă vreme pe feţele lor.
Casa se ridica văzând cu ochii, ca prin minune.
Multe gospodine şi fete din sat au contribuit la această casă fie cu lucrul,
la spălat şi la văruit, ori pregătind şi aducând mâncare la meşteri. Nu s-a aşteptat
nimeni ca această casă arcăşească să se termine de construi într-un timp atât de
scurt.
Nu era o casă mare şi nici prea arătoasă, dar pentru nevoile societăţii
arcăşeşti era foarte bună. Ne era dragă la toţi.
Clădirea avea două încăperi şi o pivniţă. O încăpere mai mică urma să
servească pentru birou şi bibliotecă, iar a doua încăpere mai mare, era o sală
potrivită pentru adunări, pentru repetiţii şi eventual pentru joc. Mare bucurie a
fost în sat când s-a oficiat sfinţirea acestui cămin arcăşesc.
La inaugurare au luat parte şi celelalte societăţi culturale din sat cu
steaguri tricolore precum şi un mare număr de voloceni. A fost o serbare a
întregului sat. Cei mai bucuroşi şi mai mulţumiţi erau arcaşii care aveau de acum
casa lor proprie unde se puteau aduna oricând şi în număr oricât de mare fără a
stingheri pe cineva.
De la această dată activitatea societăţii arcăşeşti s-a putut desfăşura în
voie dezvoltându-se şi intensificându-se. A urmat o perioadă de înflorire cum nu
mai cunoscuse societatea în trecutul ei.
Scriind despre această importantă realizare a arcaşilor, vreau să pomenesc
aici pe câţiva membri din acea vreme care au lucrat la construirea casei precum
şi pe unii dintre aceia care şi-au dat cu dragă inimă concursul, contribuind într-
un fel sau altul pentru a se da cât mai degrabă în folosinţă acest locaş de cultură
atât de necesar tineretului din satul nostru.
Preşedintele societăţii era Mihăiţă Teodor, un tânăr foarte activ şi
înflăcărat. În munca sa el a fost ajutat de Mitruţă a lui Procopie a lui Dumitraş,
de Procopie Paulencu; de Toader a Păvăloaie, de Simion Semeniuc, de
Gheorghe Tocari, de Simion al lui Dumitraş şi alţii.
Toţi cei care au contribuit cu câte 200 lei sau mai mult, au fost trecuţi ca
membri fondatori iar cei cu o activitate deosebită au fost trecuţi ca membri
onorari.
Suma necesară construcţiei s-a realizat din cotizaţiile achitate de membri,
din banii adunaţi la petreceri, din donaţii şi dintr-o subvenţie acordată de
Prefectura Judeţului Cernăuţi. Pe acea vreme, prefect era Ion Iacoban. Lemnăria
a fost primită sub formă de subvenţie de la ocolul silvic din Codrul Cozminului.
251
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
252
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
253
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
acest cor el dădea răspunsurile la Sfânta slujbă din biserica satului, în zilele de
duminică şi de sărbători. Dar acest cor nu a cântat numai cântece bisericeşti;
Dumitru Sfeclă i-a mai învăţat p arcaşi şi cântece populare şi patriotice. Aproape
toate cântecele învăţate aveau un pronunţat conţinut naţional. Încă de prin 1906-
1907, arcaşii voloceni au început să cânte cântări de Ciprian Porumbescu, Isidor
Vorobchievici, de Eusebiu Mandicevschi şi alţii. Reuşise învăţătorul Sfeclă ca în
vreo 2-3 ani să organizeze un cor foarte bun care era o mândrie a satului Voloca.
Acest cor a fost şi a rămas pentru multă vreme însăşi sufletul societăţii
arcăşeşti. Am mai scris undeva că această societate ca să poată activa a fost
înfiinţată şi aprobată ca o societate de pompieri voluntari.
Învăţătorul Dumitru Sfeclă a desfăşurat o muncă rodnică în satul Voloca.
A fost un bun pedagog, foarte iubit de elevii săi dar şi un harnic activist cultural.
Era conştient de misiunea ce-i revenea şi căuta să lămurească pe oameni şi să le
arate de unde venea răul. Tare se supăra când vedea că se găseau şi dintre aceia
care nu-1 înţelegeau şi nu-i urmau sfaturile.
Când i-a fost dat, odată, să vadă mulţi săteni cu daruri la nunta unuia
dintre pripăşiţii străini de neam şi lege, 1-a apucat furia. De la fereastra odăii ei
în care locuia privea îngândurat şi tulburat peste măsură la acel spectacol trist.
Această întâmplare şi multe alte amărăciuni i-au zdruncinat nervii. Puţini i-au
înţeles drama din sufletul său; el n-a putut suporta starea de umilinţă şi de
întuneric în care se aflau încă mulţi oameni, din care cauză s-a îmbolnăvit şi
apoi a murit.
Se terminase războiul mondial (1914-1918), se înfăptuise unirea tuturor
românilor, au trecut decenii, dar memoria lui Sfeclă a rămas vie în inimile
arcaşilor din Voloca.
Altă societate culturală din sat care a luat fiinţă prin 1920, a fost Casa de
citire care îşi avea sediul într-o încăpere a şcolii primare din sat. Era condusă de
învăţători şi desfăşura o activitate foarte rodnică. Aici se punea accentul pe
răspândirea culturii în rândul tineretului, după absolvirea şcolii. Această
societate se străduia să-i menţină pe tinerii absolvenţi în contact cu şcoala şi să
le consolideze cunoştinţele căpătate de-a lungul anilor de şcoală. Mai mult,
aceste cunoştinţe erau îmbogăţite cu altele noi din domeniul agriculturii şi
economiei casnice. Învăţătorii care s-au distins prin activitatea lor în cadrul
acestei societăţi au fost Silvia Pojoga-Paulencu şi Olvian Paşcanu.
În cadrul societăţii Casa de citire se jucau multe piese de teatru atunci
când se organizau şezători. Se recitau poezii, se spuneau poveşti, se citeau
sfaturi din reviste, se spuneau cimilituri, dar se ţineau şi conferinţe potrivite
pentru tinerii ascultători.
O altă societate culturală care a jucat un rol deosebit de important în
Voloca, a fost Trezvia. Ea a luat fiinţă îndată după primul război mondial.
Trezvia şi-a asumat greaua sarcină de a combate alcoolismul.
254
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Cine îşi dă seama cât de puternic este năravul beţiei, acela poate să ştie cât
de grea este şi lupta de a-1 dezbăra pe om de această patimă, sau mai bine zis
pacoste.
Erau şi în Voloca, pe vremea ceea, mulţi beţivi pentru că şi cârciumile
erau multe. Trebuia dusă o muncă intensă de lămurire cu populaţia, cu tineri şi
bătrâni şi mai ales cu cei căzuţi în patima beţiei. Munca aceasta era nespus de
grea şi anevoioasă. Pripăşiţii care îşi vindeau otrava nu se gândeau să cedeze din
terenul câştigat. Prin interpuşi ori prin cozi de topor, îşi apărau cu dârzenie
poziţia lor. Nu ezitau să lovească în societate şi în membrii ei, cât pe faţă, dar
mai ales pe ascuns. Intr-o parte, dădeau bani, în altă parte dădeau băutură şi cum
oameni slabi erau încă destui, societatea Trezvia avea de luptat din greu şi de
înfruntat piedici serioase. Totuşi, până la urmă, a reuşi t să-şi îndeplinească
misiunea, stârpind aproape cu totul beţia din satul Voloca. Cu adevărat, aceasta
a fost o mare izbândă, de care societatea Trezvia s-a putut mândri. Un înflăcărat
luptător al ei a fost Traian Spătaru. La petrecerile populare din sat, pe la bufet nu
se mai serveau băuturi alcoolice de nici un fel, ci numai limonadă, sucuri, must
şi alte băuturi răcoritoare.
Frumos îi şedea satului Voloca fără beţivi, fără bătăi, fără certuri şi
scandaluri! Societate Trezvia săvârşise o minune! La acest rezultat se ajunsese
cam prin anii 1925 - 1926. Au fost anii cei mai frumoşi şi mai rodnici ai
societăţii Trezvia.
De acest fapt au avut a se bucura mai mult femeile, soţiile şi copii, care
mai înainte au avut mult de suferit din cauza soţilor şi părinţilor, care venind
acasă beţi, se dedau la certuri şi la bătăi.
Ultimul preşedinte al ei a fost Teodor Ionică. A urmat ocuparea de către
ruşi a Bucovinei de Nord şi refugiul. Activitatea a încetat.
În 7 ianuarie 1934, a luat fiinţă corul de plugari, alcătuit din feciori şi
tineri gospodari din Voloca. Iniţiativa formării acestui cor a venit din partea unui
grup de gospodari care 1-au însărcinat pe Gheorghe a Ioanei a Lupului să ia
legătura cu studentul Teodor Ionică şi să-i propună acestuia organizarea şi
conducerea acestui cor. Răspunsul lui Teodor Ionică a fost pozitiv, spunându-i
lui Gheorghe a Ioanei Lupului să facă o listă cu gospodarii care doresc să
activeze în cor şi să i-o prezinte spre a se convinge dacă numărul gospodarilor ar
fi suficient de mare pentru a se putea forma un cor. N-au trecut nici două ore şi
lista a fost prezentată, conţinând un număr de cam 40 de gospodari. Lista s-a
putut întocmi într-un timp atât de scurt, datorită faptului că era zi de sărbătoare,
Sfântul Ioan Botezătorul, după amiază şi oamenii se aflau la horă lângă Casa
arcăşească. In afară de aceasta, ei se sfătuiseră între dânşii mai din timp şi
căzuseră de acord pentru a se înfiinţa un cor bisericesc în sat. Impresionat de
râvna acestor gospodari de a avea un cor, Teodor Ionică le-a comunicat prin
delegatul lor, Gheorghe a Ioanei a Lupului să se prezinte peste trei zile la orele
255
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
256
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
credincioşii din întreg satul. Cafasul s-a lucrat, relativ uşor, având la îndemână
meşteri şi materialul necesar. Banii de care a fost nevoie, tot de la corişti s-au
adunat.
Învăţarea liturghiei a fost o problemă mai dificilă. Răspunsurile scurte n-
au cerut mare efort, dar răspunsurile mari (cântările lungi) se învăţau greu. Mulţi
dintre corişti nu aveau o activitate în vreo formaţie locală şi deci nici vocea lor
nu era lucrată (formată) iar notist nu era nici unul dintre dânşii. Trebuia de
învăţat totul pe de rost şi până la Paşti erau vreo 3 luni şi jumate. Dirijorul a fost
nevoit să sporească numărul orelor de repetiţie. În loc să dureze 2 ore de la 20 la
22, repetiţiile ţineau de la 20 la 23 şi chiar până aproape de orele 24. Nici un
corist n-a obiectat că ar fi prea mult sau prea obositor. Seara, până să se adune
toţi coriştii, Teodor Ionică le spunea noutăţi din ţară şi din lumea largă, le citea
articole mai interesante din revista "Albina", din ziarul "Universul" şi din alte
publicaţii care puteau să-i intereseze. In cor şi la repetiţii nu se făcea nici un fel
de politică; publicaţiile care erau citite, erau fie de cultură, ştiinţă şi artă, ori erau
independente. Această lectură dura cam o jumătate de oră sau mai mult, până se
adunau toţi corişti. Oamenii nu aveau ceasuri pe atunci, decât foarte puţini. De
aceea, unii veneau la repetiţie cu o jumătate de oră mai devreme, iar alţii veneau
ceva mai devreme de orele 20, aşa că în acest interval de timp se făceau
comunicările şi se citeau unele articole interesante, mai ales, din domeniul
agriculturii, sănătăţii, etc.
Pe la orele 20 şi 15, începea repetiţia. Învăţarea fiecărui cântec se făcea pe
partide (voci) şi se începea cu tenorii primi. Fragmentul de piesă era cântat la
început de către dirijor, atât la voce cât şi la vioară pentru a-i familiariza pe
corişti. Dacă piesa era grea, dirijorul cânta singur, de două trei ori fragmentul
pus în lucru, apoi îi punea şi pe tenorii primi să cânte ce el. Le cânta cât mai
aproape de urechea lor, cu vocea şi cu vioara şi în acelaşi timp îi asculta dacă ei
interpretează corect cântarea. Orice greşeală era corectată pe loc iar fragmentul
dificil era cântat .de către dirijor şi de către tenori de câte 10 ori şi uneori chiar
mai mult. Dacă nu mergea bine cântarea, dirijorul îl lua pe câte unul şi cânta cu
el întreg fragmentul de câte 2-3 ori şi apoi trecea pe la toţi ceilalţi tenori primi,
repetând acelaşi fragment. În timp ce unul cânta, ceilalţi erau foarte atenţi ca să
poată prinde corect cântarea.
In felul acesta, se proceda şi cu celelalte partide (voci) tenor secund,
bariton şi bas. Era grea munca pentru corişti, dar cea a dirijorului era foarte grea.
Coriştii se mai odihneau, însă dirijorul nu; el trecea de la o voce la alta şi cânta
mereu. Pauzele erau puţine şi rare iar uneori, uitam de ele. Ne opream doar
atunci când vreunul făcea vreo greşeală mai ieşită din comun sau când vreun
corist turna vreo glumă de răsuna încăperea de râsete.
După procedeul arătat mai sus, progresul era evident însă dirijorul trebuia
să cânte cu toate vocile pe rând. După ce fragmentul era cunoscut de toate
257
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
258
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
259
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Coruri din multe sate au luat parte la acel concurs şi lupta pentru primele locuri
a fost strânsă. Noi am fost mulţumiţi de rezultatul obţinut. Cu experienţa
dobândită în decursul acelor ani, ne-am hotărât să luăm parte şi la concursul
Arenelor Romane din Bucureşti, organizate de fundaţia regală pentru literatură
şi artă. Astfel, în anii 1937-1938 am participat la acele concursuri, obţinând de
ambele dăţi locul II. Anii menţionaţi mai sus au fost cei mai activi şi mai rodnici
ai corului de plugari din Voloca. Începând cu anul 1939 situaţia din Europa s-a
înrăutăţit foarte mult. S-au făcut concentrări masive, oamenii au plecat pe la
unităţile militare pentru instrucţie, iar în septembrie 1939 a şi început cel deal
doilea război mondial. Activitatea corului a scăzut simţitor. Aproape că nu mai
avea cine să cânte în cor la biserică. Rămăseseră tare puţini corişti. Apoi, a
urmat anul 1940 cu pierderea Bucovinei de Nord şi a Basarabiei, când
activitatea corului a suferit mult şi din cauza plecării în refugiu a dirijorului T.
Ionică.
În vara anului 1941 după recucerirea părţii de nord a Bucovinei, dirijorul
T. Ionică a revenit cu serviciul la Cernăuţi şi odată stabilit în acest oraş, a reluat
activitatea culturală în satul Voloca.
Cam de două ori pe săptămână a început să vină seara în sat şi să facă
repetiţii. Corul a fost reorganizat şi şi-a reluat activitatea normală. Câţiva dintre
corişti nu mai erau în viaţă, dar cei rămaşi s-au prezentat cu toţii la datorie. S-au
verificat cântările vechi şi s-au pus în repetiţie alte piese corale noi. Cam aceasta
era situaţia prin anii 1941-1942, când a luat fiinţă în satul nostru o nouă instituţie
culturală - Căminul cultural. S-a stabilit ca sediul căminului cultural să fie în
clădirea fostei societăţi Casa de Citire, care avea în acel timp o activitate foarte
redusă. Membrii ei care mai rămăseseră au intrat în Căminul cultural. La acest
Cămin s-a afiliat şi corul de plugari. Ca preşedinte a fost ales dirijorul corului, T.
Ionică.
În noua instituţie culturală au intrat mai mulţi intelectuali din sat printre
care se afla, medicul, inginerul agronom, directorul şcolar Arghirescu Ioan şi
preoţii D. Ciobanu şi V. Vasilescu. S-a întocmit şi un plan de activitate potrivit
instrucţiunilor primite de la Conducerea Căminelor Culturale din Cernăuţi.
Preşedintele T. Ionică s-a îngrijit de punerea la punct a clădirii luate în
primire şi de procurarea mobilierului necesar. A fost repartizată şi o bibliotecă
pentru Căminul Cultural din Voloca şi în scurtă vreme s-a procurat un aparat de
radio.
S-a fixat şi un program de lucru pentru cor, stabilindu-se orele de repetiţie
de două ori pe săptămână, seara, când T. Ionică venea de la oraş şi după
terminarea lor, pleca iar la Cernăuţi chiar în decursul aceleiaşi nopţi. Uneori,
rămânea peste noapte în sat şi pleca la oraş a doua zi, dis-de-dimineaţă pentru a
fi prezent la servici.
260
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
261
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Dacă Alexie Morariu a plecat de la noi din sat în locul lui a venit ca
director Ilie Repciuc. Această schimbare s-a petrecut, după cât îmi aduc aminte
odată cu începutul anului şcolar 1922-1923. Era un învăţător bine pregătit, bun
pedagog, sobru şi sever. Era corect şi trata lucrurile cu seriozitate. A fost devotat
cu trup şi suflet şcolii pe care a condus-o cu multă pricepere ca un adevărat
gospodar. Nu admitea abateri de la disciplina şcolară. În munca sa era corect şi
punctual totdeauna la datorie. Aceasta o . pretindea cu rigoare de la întregul
personal didactic. Fermitatea şi corectitudinea acestui director erau recunoscute
şi apreciate de autorităţile superioare şcolare. Şcoala şi cancelaria le ţinea într-o
desăvârşită ordine.
Biblioteca şcolii, la care ţinea foarte mult o împrospăta şi o îmbogăţea
mereu. Era foarte grijuliu să nu se piardă nici cea mai neînsemnată carte. Peste
tot, curăţenie şi ordine.
Era scurt la vorbă şi detesta vorbăria. Când trebuia să deschidă serbările
şcolare, vorbea puţin dar concis şi simplu, pe înţelesul tuturor. Când a luat în
primire şcoala erau încă multe de făcut. Erau necesare încă unele reparaţii şi mai
trebuiau aduse unele îmbunătăţiri. Stricăciunile războiului au fost multe şi mari.
Cu ajutorul primarului şi al Consiliul Comunal s-au terminat toate reparaţiile şi
s-a completat întregul mobilier. În curând şcoala putea să funcţioneze în condiţii
normale. Toate posturile au fost completate. Când a pus totul în ordine şi avea
262
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
timp liber, mai cânta la vioară. Când avea un partener, îi plăcea să joace şah.
Aceasta se petrecea mai mult în vacanţa mare când nu era atât de ocupat. Avea
pământ arabil în Voloca şi în Ceahor pe care îl cultiva cu pricepere şi care îi
aducea reala foloase. In toată munca sa gospodărească era ajutat de soţia sa
Victoria, învăţătoare de grad superior şi dânsa, cu care a putut să realizeze
lucruri frumoase în viaţă între altele şi un muzeu şcolar.
Soţii Ilie şi Victoria Repciuc aveau patru copii, doi băieţi şi două fete. O
altă fetiţă, născută în ultimii ani, cu numele Graţiela murise de mică,
aproximativ de 6 ani. Ceilalţi patru copii s-au făcut mari, au învăţat carte şi şi-au
întemeiat şi ei familii.
Cel mai mare era Traian, un tânăr îndesat, bine făcut, solid, era de felul
său brunet, chipeş, isteţ şi glumeţ. A terminat liceul Aron Pumnul şi a studiat
dreptul la Cernăuţi. A jucat un rol proeminent între studenţi şi într-o vreme a
fost şi preşedintele societăţii Dacia. Era bun din fire şi gospodăros. Era de mare
folos familiei, fiind un tânăr harnic şi de încredere. Se pricepea şi el foarte bine
la treburile gospodăreşti. Lucra la făcut şi la cărat fânul, la cărat lemne din
pădure şi chiar la cosit se ţinea bine în rând cu feciorii. Nu era fudul, ci
dimpotrivă foarte popular şi prietenos cu toţi ceilalţi băieţi din sat care umblau
pe la diferite şcoli din oraş. De asemeni, îi plăcea să stea La sfat cu gospodarii şi
chiar cu feciorii din sat. Trecea ca un tânăr cumsecade gata de a veni oricui în
ajutor şi stăpân deplin pe ceea ce spunea ori făcea. Inspira încredere tuturor şi
era respectat de toţi. Mai târziu s-a afirmat ca un capabil slujbaş şi bun familist.
După el urma Stela, o fată frumoasă, bine făcută şi inteligentă. Era
simpatică şi-i plăcea să călărească. A urmat patru clase liceale şi apoi o şcoală
comercială. In cele din urmă s-â căsătorit cu un preot.
Urma la rând a doua fată Virginia care a absolvit o şcoală normală polonă
(S.M.P.) a primit undeva un post şi s-a căsătorit cu un medic.
Al patrulea copil a fost un băiat pe nume Leandru. Acesta a urmat câteva
clase de liceu şi probabil o clasă profesională de poştă şi telegraf şi apoi a fost
numit funcţionar la o poştă.
Directorul Ilie Repciuc a condus şcoala primară din Voloca până la ieşirea
sa la pensie.
Cât a stat el în fruntea acestei şcoli totul a mers bine, învăţământul s-a
desfăşurat în condiţii foarte bune, între membrii corpului didactic a domnit buna
înţelegere, rezultatele la învăţătură au fost apreciabile. Sătenii erau mulţumiţi de
felul cum era condusă şcoala şi de rezultatele obţinute de copii lor la şcoală. Se
poate afirma că timpul în care şcoala din Voloca s-a aflat sub conducerea
directorului şcolar Ilie Repciuc a fost o perioadă bogată în realizări şi progrese
însemnate din toate punctele de vedere. Satul s-a ridicat foarte mult în aceşti ani.
Au fost trimişi la oraş pentru învăţătură alte serii de copii de ai volocenilor. Unii
263
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
264
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
266
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Cam pe aceeaşi vreme, un ţăran din sat, Onofreiciuc Grigore, şi-a trimis
pe unul dintre băieţi, Ion, la liceul din Cernăuţi. A fost mare îndrăzneală pe acea
vreme ca un ţăran să-şi trimită copilul la şcoli înalte. I se mai zicea acestui om
Nica şi era de felul deştept, dar fără multă avere; în câteva rânduri a fost
consilier comunal. Copilul lui a ieşit medic militar, obţinând gradul de colonel
după ce şi-a terminat şi stagiile cuvenite. Tot un fiu deal lui Nica s-a făcut
grefier. Este vorba de al treilea fecior, Nichifor.
Cu vreo zece ani înainte de primul război mondial au mai fost trimişi la
şcoli profesionale doi băieţi de ţărani unul Iluţă a Nicului şi al doilea Dumitru
Bodnari. Aceştia au ieşit funcţionari la calea ferată de la Suceava. La început le-
a mers greu cu învăţătura fiind lipsiţi de mijloace materiale şi mai fugeau de la
şcoală dar până la urmă au reuşit să o termine şi să intre în servici. Cu vreo doi
sau trei ani înainte de începe primii război mondial au plecat la şcoală în oraş
(Cernăuţi) alţi patru copii de ţărani dintre care doi sau retras chiar de la început,
iar doi Nazarie Paulencu şi Ion Salahor au rămas la învăţătură până la izbucnirea
războiului când s-au întrerupt cursurile. După încheierea păcii nu le-au mai
continuat. Nazarie Paulencu a funcţionat în sat ca învăţător suplinitor, iar Ion
Salahor a urmat o şcoală de conducători auto şi s-a făcut şofer. Aceasta a fost
situaţia imediat după unire. Tot în preajma primului război a mai fost trimis la
liceu şi Traian, băiatul învăţătorului Ilie Repciuc, dar şi acesta a întrerupt şcoala
din cauza războiului. A continuat-o după încheierea păcii şi după absolvire s-a
înscris la facultatea de drept. După licenţă a fost încadrat ca funcţionar
administrativ şi notar. După terminarea războiului şi după Unire au plecat la
învăţătură în oraş o pleiadă de copii şi anume la licee, gimnazii, şcoli normale,
şcoli profesionale, şcoli de meserii, etc.
Au urmat liceul şi apoi la universitate şi apoi următorii: Cocea Teodor,
absolvent al liceului real şi al facultăţii de drept a ieşit avocat; Pentelescu
Nicolae liceul şi facultatea de teologie, a ieşit preot; Onciulescu Teodor, liceul şi
facultatea de litere a ieşit profesor. El şi-a continuat studiile la roma unde şi-a
luat doctoratul. Paulencu Vasile liceul şi facultatea de teologie a ieşit preot.
Paulescu Dumitru liceul şi facultatea de drept a ieşit avocat. Ionică Teodor liceul
clasic şi facultatea de drept şi ştiinţe de stat, funcţionar şi profesor; Nichitovici
Dumitru liceul şi facultatea de teologie a ieşit preot; Paşcanu Silvestru liceul şi
facultatea de drept a ieşit funcţionar; Penteleicuc Teodor a Mihăluţoaie,
absolvent de liceu înscris la facultatea de matematică mort ca student în 1931;
Luca Teodor liceul ş facultatea de drept, avocat; Todiraş Gheorghe liceul şi
facultatea de litere, a ieşit profesor, apoi funcţionar administrativ; Onofrei Ion
liceul şi facultatea de litere a ieşit profesor, a continuat studiile la Roma şi şi-a
luat doctoratul. Venit în sat student, Grigoraş Traian a terminat facultatea de
drept şi a ieşit avocat.
267
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
268
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
269
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
270
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
În această întovărăşire s-au înscris sătenii cu vite, cornute mari, vaci, tauri, boi,
juninci, şi viţei.
Hotărârea ce s-a luat de a înfiinţa această asociaţie a fost bine venită şi de
mare folos pentru gospodarii proprietari de vite. Datorită acestei asociaţii mulţi
săteni au beneficiat de foloasele ei pentru că au primit bani dacă li s-a pierdut
vreo vită şi au putut să-şi cumpere alta la loc fără prea mari eforturi. Mai ales
oamenii săraci, având o văcuţă ori o juncuţă, s-au bucurat de existenţa acestei
întovărăşiri fără de care n-ar mai fi fost în măsură să-şi cumpere alta în loc.
Modul de organizare şi de funcţionare al asociaţiei de asigurare al
animalelor a fost pe cât de ingenios, pe atât de simplu.
Înainte de toate s-a avut în vedere ca întreaga activitate să se desfăşoare
cât mai simplu şi mai operativ, fără prea multe formalităţi şi mai ales fără
scriptologie de prisos sau fără pierdere de timp inutilă şi fără de a plăti vreo
leafă. S-a hotărât ca toţi gospodarii proprietari de vite care doresc să facă parte
din asociaţie să fie înscrişi într-un registru. Această măsură a fost luată de un
comitet provizoriu compus din gospodarii de încredere şi care aveau vite mai
multe. Acest comitet a convocat la o mare adunare pe săteni cu scopul de a-i
lămuri asupra modului de organizare şi funcţionare a asociaţiei. La acea adunare
s-a hotărât de către cei înscrişi ca din comitet să facă parte câte doi delegaţi din
fiecare cot al satului, care să cunoască bine oamenii din acea parte a locului.
Comitetul restrâns dimpreună cu aceşti delegaţi urmau să-şi desfăşoare
activitatea în mod gratuit o anumită perioadă de timp după care trebuiau
schimbaţi şi în locul lor să activeze alţi gospodari din sat.
În privinţa funcţionării asociaţiei şi a modului de despăgubire au hotărât
următoarele dacă vita va fi accidentată şi va trebui tăiată carnea şi pielea se vor
vinde. Aceasta dacă s-a constatat că vita a fost sănătoasă. Dacă vita a fost
bolnavă şi eventual a pierit ea va fi îngropată. Această situaţie trebuia constatată
de comitet şi de veterinar.
Gospodarul aflat în situaţia de a i se fi accidentat vreo vită ori că i-ar fi
pierit trebuia să anunţe delegaţii din cotul său, care după ce se convingeau de
realitate înştiinţau comitetul. Acesta se deplasa la faţa locului şi după ce se
constata situaţia reală trebuia chiar atunci la ce preţ se ridică pierderea cu alte
cuvinte, comitetul statornicea preţul vitei accidentate sau moarte de boală.
Această evaluare se făcea în funcţie de vârstă şi calitatea vitei şi de preţul pieţei.
Odată stabili acest preţ el rămânea definitiv şi obligatoriu pentru toţi.
Dacă vita accidentată era sănătoasă se hotăra tăierea ei după care urma ca
pielea să fie vândută la tăbăcar iar carnea la oameni, la măcelărie sau la o
cantină. Se adunau banii obţinuţi pe carne şi piele. La această sumă realizată din
vânzare se adăuga suma obţinută de la oamenii înscrişi în asociaţie până la
completarea preţului la care a fost evaluată vita. Un exemplu: în cazul unei vaci
evaluate la suma de trei mii lei (care se putea vinde) s-au obţinut pentru carne
271
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
1800 lei, iar pentru piele 600 lei. Aceste două sume se adunau obţinându-se
2400 lei. Mai rămâneau de încasat de la oameni prin delegaţi suma de 600 de lei.
Presupunând cazul când în asociaţie erau înscrişi 60 de săteni atunci suma de
600 lei se împărţea la 60: 600/60=10. Aşadar fiecare asociat achita la delegaţi
câte 10 lei. Aceştia trebuia să predea banii comitetului care făcea suma totală:
1800+600=2400 + 600=3000 lei.
Dacă vita a fost bolnavă şi nu se putea valorifica atunci trebuia îngropată
după ce în prealabil a fost evaluată în aceleaşi condiţiuni ca mai sus. De data
aceasta întreaga sumă trebuia adunată de la membrii asociaţiei. Desigur, cota
parte care revenea fiecărui asociat era mult mai mare (în cazuri ca acesta
evaluarea se făcea sub preţul real de cost).
Mai târziu, s-a făcut o modificare în ceea ce priveşte cota parte datorată de
fiecare asociat spre a se ajunge la o situaţie mai echitabilă. Cota parte nu se mai
stabilea pe numărul de membri ci pe cap de vită. Cine avea o vită plătea o cotă
parte, cine avea două sau trei vite era încasat cu două, trei cote părţi. Îndată ce
comitetul intra în posesia banilor adunaţi de delegaţi totaliza suma şi-l înştiinţa
pe cel interesat spre a-i vărsa suma obţinută. Operaţiunea aceasta se făcea destul
de repede, cam într-o săptămână sau poate ceva mai mult. Se lucra foarte mult
pe încredere şi oamenii din comitet erau gospodari cu vază în sat. Erau aleşi
dintre cei care se bucurau de încredere deplină şi de bună reputaţie în faţa
oamenilor.
In activitatea acestei asociaţii de asigurare a animalelor un rol hotărâtor 1-
au avut spiritul gospodăresc, buna înţelegere şi corectitudinea oamenilor.
Activitatea ei s-a desfăşurat într-o perioadă de mai mulţi ani, fără să se producă
nereguli sau nemulţumiri. Fără acte, fără chitanţiere şi fără formalităţi
complicate oamenii s-au descurcat destul de bine şi erau mulţumiţi că asociaţi
funcţiona bine şi le putea veni în ajutor la caz de nevoie. Pe drept cuvânt
asociaţia adus mari servicii sătenilor cât timp a funcţionat. Atât ea cât şi
cooperativa sătească despre care s-a scris mai înainte au jucat un rol deosebit în
ce priveşte bunăstarea sătenilor ajutându-i să-i înveţe a se chibzui, a se
gospodări şi a se conduce singuri între dânşii fără a se lăsa exploataţi de străini.
Aceste bune începuturi au fost curmate în vara anului 1940 când printr-un
ultimatum dat de guvernul sovietic ni s-a luat partea de nord a Bucovinei.
272
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Total = 389
În Voloca se vorbea limba română chiar si locuitorii de altă origine etnică
decât cea română tot româneşte vorbeau în relaţiile cu sătenii. În familiile lor, ei
vorbeau limba maternă, adică germană, ucraineană, polonă sau idiş. Adeseori ei
vorbeau si în familie limba română.
Religia locuitorilor Volocii era cea ortodoxă, în rest erau romano-catolici
si mozaici.
Din totalul populaţiei din Voloca erau: de la 7 ani în sus 3015 sub 7 ani
574 Total 3589
După sex cei de la şapte ani în sus erau: de parte bărbătească 1398
de parte femeiască 1617 Total 3015 Ştiutori de carte 1428 dintre care de
parte bărbătească 789
de parte femeiască 639 Neştiutori de carte 1587 dintre care de parte
bărbătească 609
de parte femeiască 978 1587 neştiutori
1428 ştiutori 159
Din situaţia arătată mai sus rezultă că numărul neştiutorilor de carte este
mai mare cu 159. La ştiutorii de carte numărul locuitorilor de parte bărbătească
este mai mare decât cel al locuitorilor de parte femeiască cu 150.
La neştiutorii de carte situaţia este inversă, numărul locuitorilor departe
femeiască îl întrece pe cel al locuitorilor de parte bărbătească cu 369.
F 978
M 609
In ce priveşte gradul de instrucţie al ştiutorilor de carte situaţia este
următoarea: Învăţământ:
Primar: M 746, F 611, total 1357 Secundar si univ.: M 34; F 1 S, total 49
Profesional M 5, F 8, total 13 Extraşcolar M 4, F 5, total 9
total 1428
In anul 1930 se aflau în Voloca 11 tineri care urmau studii universitare:
1. Pentelescu Nicolae - teologie, fiu de ţăran 2. Onciulescu Teodor -
filologie, litere ""
3. Paulescu Dumitru - drept "" ""
4. Ionică Teodor - drept "" ""
5. Penteleiciuc Teodor - ştiinţe matematice "" ""
6. 6. Cocea Teodor - drept "" ""
7. Paulencu Vasile - teologie "" ""
8. Nichitovici Dumitru - teologie fiu de ţăran 9. Repciuc Traian - drept,
fiu de învăţător
10. Grigoraş Traian - drept , fiu de preot
11. Paşcanu Silvestru - drept, fiu de cantor
273
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Toţi studenţii notaţi mai sus si-au terminat cu succes studiile universitare
în afară de Penteleiciuc Teodor al lui Tănase care a decedat în 1931.
Deasemeni numărul elevilor din sat care urma cursurile secundare este
mare după cum se constată din cifrele arătate în recensământul din 1930.
Unii urmau la lic. "A: Pumnul" din Cernăuţi, alţii la lic. Ortodox de băieţi
sau la cel de fete si o parte la cele două scoli normale de învăţători si învăţătoare
din Cernăuţi.
Mai puţini la număr erau elevii care frecventau cursurile la liceul din
Cozmeni si la gimnaziul din Vijniţa. Câţiva au urmat si la liceul din Vatra
Dornei. Unul singur a urmat un an la Suceava si altul a absolvit şcoala normală
de învăţători din Văşcăuţi.
La şcolile profesionale au urmat putini elevi si anume în Cernăuţi si doar
unu la şcoala de meserii din Câmpulung.
Alţi patru elevi au urmat cursurile scolii cantorale din Cernăuţi (cântăreţi
bisericeşti). Vreo doi sau trei băieţi si-au făcut ucenicia la atelierele CFR
Cernăuţi si cam tot atâţia au urmat ucenicia de cojocar si fierar.
Numărul băieţilor plecaţi la învăţătură îl întrece cu mult pe cel al fetelor.
Mai dăinuia încă mentalitatea în rândul sătenilor că fetele n-au nevoie de ştiinţă
de carte. Pentru ele era de ajuns să cunoască treburile gospodăreşti si să fie bune
gospodine. De aceea părinţi procedau în fel si chip pentru a sustrage fetele de la
învăţătură. Amenzile aplicate celor care îşi sustrăgeau copii de la scoală nu-si
atingeau întotdeauna scopul.
In ceea ce priveşte pe băieţi, aceştia se prezentau în număr mare la scoală
deoarece se considera că ei au nevoie să ştie carte fiindcă trebuia să facă armata
si acolo era necesar să ştie a scrie si a citi. Mai mult băieţii urmau să devină
cândva si buni gospodari, capi de familie si în această calitate iarăşi ar fi avut
nevoie de ştiinţă de carte.
Totuşi era destul de mare încă si numărul băieţilor care nu frecventau
şcoala. Pe la începutul acestui secol situaţia si mai rea. Numărul copiilor care
umblau la scoală era foarte mic iar numărul celor rămaşi înainte de scoală era
foarte mare. Cam prin ani şcolari 1901-1902 si în anii următori după ce s-a
terminat clădirea cea nouă si mare a scolii din sat, cei săraci nu-şi trimiteau copii
la scoală, motivând că nu aveau cu ce să-i îmbrace si să-i încalce iar cei înstăriţi
nu-si trimiteau copii la scoală fiindcă aveau foarte mult de lucru si nu se putea
lipsi de ajutorul copiilor în gospodărie. Aceştia trebuiau să pască vitele, miei,
gâştele, să supravegheze pe fraţii lor mai mici sau să ajute la diverse treburi
uşoare pe lângă casă.
Aşa se explică faptul că numărul neştiutorilor de carte (al analfabeţilor) îl
întrece pe cel al ştiutorilor de carte în anul 1930 când s-a făcut recensământul la
care ne referim acum.
274
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
275
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
276
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
2.21 Cum îşi petreceau elevii şi studenţii din Voloca vacanţele şcolare
277
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
trebuiau să înveţe carte în condiţii nu prea prielnice. Aşa a fost mai mulţi ani
după război, pe când şi noi învăţam carte.
Această stare precară precum şi dorinţa de a ne reface starea fizică şi
sistemul nervos (intelectul) explică îndeajuns nerăbdarea cu care aşteptam
vacanţa. Chiar dacă nici acasă nu dispuneam de condiţii excelente de viaţă,
totuşi puteam mânca pe săturate, aveam timp liber de odihnă şi joacă, ne
bucuram de mult soare şi aer curat, nu aveam de învăţat lecţii grele şi ne puteam
sătura de somn. Pentru copii şi tineri, aceste lucruri aceste lucruri sunt esenţiale.
Dar este bine ştiut că chiar şi elevii care dispuneau de o stare materială bună şi
nu aveau de suferit nici un fel de privaţiune, încă aşteptau şi ei vacanţa cu
aceeaşi nerăbdare şi bucurie ca şi noi care trăiam în condiţii grele. De aceea
când clopoţelul suna ultima oră de curs, noi respiram uşuraţi şi plecam la gazdă
ori la internat, după cum era cazul şi de acolo cu bocceluţa cu lucruşoare şi cărţi,
plecam cu mare bucurie în suflet spre casele noastre cu trenul, cu căruţa ori pe
jos.
Mai intervenea şi dorinţa noastră de a ne revedea cu toţii băieţii şi fetele
satului ca să petrecem şi să ne bucurăm împreună. Fiecare avea de spus câte
ceva, vreo veste, o noutate, ori un succes deosebit de la şcoală. Căutam prilej de
a ne întâlni să cântăm şi să ne jucăm împreună. Când fraţii Nicolai şi Dimitrie
Nichitovici care învăţau la Coţmani au venit cu o minge de fotbal, au făcut mare
senzaţie în rândul nostru. Cred că până atunci Voloca nu văzuse minge de fotbal.
Adeseori ne-am adunat noi băieţii datorită şi acestei mingi care a constituit o
bucurie cu totul deosebită pentru noi.
Fiecare vacanţă îşi avea farmecul ei. După primele luni de învăţământ,
urma vacanţa de Crăciun cu multe sărbători, bun prilej de a ne întâlni cât mai
des. Cât am fost mai mici, am continuat să umblăm cu colinda, fie singuri sau
câte 2-3 dar pe măsură ce am mai crescut, am început să colindăm în acest grup
organizat, mai mult pe la intelectualii satului. Da Anul nou, umblau cu
pluguşorul.
La început, ne adunam acasă la cantorul Paşcaniuc unde erau mulţi băieţi
dintre care Olvian, cel mai mare, era învăţător. Acesta făcea repetiţii cu noi şi el
ne conducea pe la casele intelectualilor din sat, director şcolar, învăţători, preoţi,
cantor, primar. Etc. Peste tot eram bine primiţi cu prăjituri şi alte bunătăţi. Pe
chipurile tuturor domneau veselia şi voia bună. Când am crescut mai mari, am
început a umbla şi mascaţi cu piese învăţate şi potrivite pentru sărbătorile de
iarnă.
Cu multă plăcere ne adunam duminicile şi sărbătorile către seară spre a ne
da cu săniuţa. Alegeam locuri bune, cu pantă lungă şi un timp cât mai potrivit
spre a ne distra nestingheriţi. De obicei, ne adunam dintre cei mai mari şi la
săniuş invitam şi fete care primeau invitaţia cu mare bucurie. Printre acestea
erau: Stela, fiica directorului şcolar, Varvara Salahor, Agripina Ungurean,
278
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
279
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Tot de prin clasa a IV-a am început să pregătesc pe unii elevi din sat care
doreau să se prezinte la examenele de admitere la licee sau la alte şcoli. Am
obţinut rezultate bune şi pe această cale. Elevii pe care-i pregăteam, aproape toţi
reuşeau şi încă obţinând medii mari. Aveam posibilitate să câştig şi eu ceva bani
în timpul vacanţei.
Ori câte alte ocupaţii ori distracţii se iveau, de muzică nu mă lăsam. M-am
străduit să dobândesc cunoştinţe noi în teoria muzicală dând atenţie deosebită
lecţiilor din clasă ale profesorului de muzică. Mai mult, fiind membru în corul
liceului, de aici mi-am copiat şi unele cântece mai uşoare ori mai potrivite
pentru nevoile şi posibilităţile mele. Când am ajuns prin clasa a VI-a liceală,
dispuneam şi de oarecare practică dirijorală. Am început să fac cor cu băieţii mai
mari, de o seamă cu mine şi mai mari. Îi pregăteam să cânte romanţe şi serenăzi
pe mai multe voci. Lucram mai mult după auz, dar suna frumos. Peste unele
greşeli de mică importanţă treceam uşor. Mai aveam încă multe de învăţat, dar
aceasta nu mă descuraja şi nici din această pricină nu mă gândeam să renunţ la
acest început promiţător. Repetiţiile aveau loc serile pe la casele noastre sau pe o
tolocuţă. Cei care formam scheletul corului erau: Nicolae Pentelescu, Paulescu
Dumitru, Paşcanu Silvestru, Penteleiciuc Ilie, Ionică Teodor şi alţi elevi mai
mari din sat. Am reuşit să formăm un cor destul de bun cu un repertor potrivit
pentru serenăzi şi serbări ocazionale. Prima serenadă am făcut-o de Sf. Ilie,
directorului şcolar din sat. Reuşita a fost deplină şi noi am fost invitaţi în casă cu
care ocazie am fost foarte bine primiţi. De la acea dată, serenăzile de Sf. Ilie au
rămas tradiţionale şi adeseori îl invitam ca solist şi pe preotul Vasile Ursache.
Tot din acea vreme, am început să facem serenăzi şi la alţi intelectuali de vază
precum şi la unele fete mai mari.
Paralel cu această activitate muzicală făceam excursii la poarta pădurii, pe
Buda sau la Horodişte. De acum, a început să se înfiripe şi câte o idilă între
tineri.
Am început să participăm şi la serbările populare din sat, fiind în măsură
să dăm un concurs preţios.
Când a murit studentul Toader al lui Tănase a Mihăluţoaie, am pregătit
toate cântările necesare rânduielii de înmormântare. A participat tot tineretul
satului, fiindcă era în timpul vacanţei mari.
Obţinând unele rezultate bune ne-am considerat pregătiţi să participăm
mai intens la viaţa culturală a satului fie cu cântece, cu piese de teatru ori
recitări. Foarte mulţi dintre noi ne-am încadrat în această muncă şi o
îndeplineam cu plăcere. Fiind mari, cei din ultimele clase de liceu sau absolvenţi
ori studenţi, am început să mergem pe la petrecerile din alte sate şi pe la baluri.
Tinereţea îşi cerea drepturile ei.
Băieţi şi fete, studenţi ori elevi, toţi eram uniţi şi colaboram la serbări
săteşti şi uneori noi înşine organizam şezători culturale. Eram călăuziţi de un
280
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
nobil ideal: să contribuim şi noi la ridicarea satului în care ne-am născut: ceea
ce-am şi făcut cu drag după puterea şi priceperea noastră.
281
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
282
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
283
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
284
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
285
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
Prin trecerea la cele eterne a aceluia care a fost Spiridon Porfirean, satul
Voloca a pierdut un gospodar de frunte, un om de cinste şi de omenie şi mai ales
un mare român şi bun patriot. Această familie s-a bucurat de multă stimă şi
consideraţie din partea Volocenilor.
Încă mulţi ani după moartea lui Spiridon Porfirean a mai trăit în Voloca
fratele lui mai mic Ilarie sau Ilarţu, după cum îi zicea lumea. A fost şi acesta un
om bun şi cumsecade şi un priceput meseriaş cojocar.
A trăit mulţi ani văduv. În cinste şi omenie ca un bun gospodar şi bun
creştin. Era tare de treabă pentru care fapt oamenii îi arătau stimă şi dragoste. A
murit la adânci bătrâneţi, având peste 80 de ani. Odată cu moartea lui s-a stins
din satul nostru familia Porfirean.
Modest Porfirean a trăit cu frumoasa lui soţie până în anul 1940, dată la
care am pierdut Cernăuţii cu nordul Bucovinei şi Basarabia. La acea dată
Modest a fost concentrat şi apoi pornindu-se războiul a rămas mobilizat până la
sfârşitul lui.
După terminarea războiului s-a întors acasă sănătos, dar nu la Cernăuţi,
care era ocupat de ruşi, ci la Câmpulung Moldovenesc unde a intrat în servici pe
post de contabil la complexul minier Câmpulung. Acum nu mai era cu frumoasa
lui doamnă ci avea altă soţie. Doamna cu care s-a căsătorit şi a trăit la Cernăuţi
plecase în Germania în timpul ocupaţiei ruseşti din 1940 aşa după cum au plecat
mulţi, care erau de naţionalitate germană şi s-a întors iarăşi în ţară după
terminarea războiului. Nici ea nu s-a dus la Cernăuţi, ci s-a stabilit la Vatra
Dornei unde a trăit cu un bărbat tot din Vatra Dornei care făcuse şi el servici la
Cernăuţi. Cu acesta dânsa aplecat în Germania şi tot cu el s-a repatriat în
România.
Modest a murit în anul 1970, în vârstă de 68 de ani şi a fost înmormântat
la Câmpulung Moldovenesc.
Valeria Dulgheru mai trăia încă în municipiul bucureşti ca pensionară prin
anii 80. De va fi posibil să obţin câteva date biografice ele vor fi trecute în
continuare.
Ion Salahor susţine că Valeria a fost luată de mică de la o soră de a soţiei
lui Spiridon (rămasă orfană de mamă), iar băiatul a fost luat de la o soră a lui
Porfirean când era numai de un an. Ei au fost copii înfiaţi (a se cerceta).
Era înaintea celui de-al doilea război mondial. În lume se arătau semne de
frământare şi îngrijorare adâncă. Spuneau unii că ar putea să înceapă un nou
război. Gazetele scriau că şefii de state se vor aduna şi se vor sfătui în scopul de
a asigura pacea. Se scria şi se vorbea foarte mult despre pace, dar lumea era
totuşi neliniştită şi cuprinsă de oarecare teamă greu de stăpânit. Parcă o
286
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
primejdie mare ar fi plutit în aer. Oare s-ar putea să înceapă un nou război? Greu
de crezut! Doar au trecut abia 20 de ani de la celălalt război şi lumea doreşte
pace nu război!...
Era o noapte frumoasă de vară cu cer senin. Mă culcasem târziu şi totuşi
trebuia să mă scol tare devreme având a pleca a doua zi la oraş. Cam înainte de
ora unu după miezul nopţii, când am deschis uşa să ies afară, a fost învăluit de o
lumină puternică ci mi s-a părut că ar veni dinspre răsărit. Mi-am ridicat privirea
spre cer şi întorcând capul spre răsărit mi s-a arătat o privelişte fantastică cum nu
mi-aş fi putut niciodată imagina că ar putea exista aşa minunăţie. Sus, pe cer,
între miazănoapte şi răsărit se vedea o cruce uriaşă de foc ce ardea vâlvătăi şi
cuprindea aproape toată parte acea de cer. Aşa ceva nu s-a mai pomenit! Acea
cruce uriaşă de foc era la mijloc de culoare roşie ca sângele, iar pe margini
izbucneau flăcări mari ca nişte limbi de balaur de o culoare mai deschisă cam
aşa ca para focului. Flăcările acelei cruci luminau cerul şi pământul din acea
parte.
M-am cutremurat în faţa acestei vedenii şi am rămas pironit locului,
cuprins de mare spaimă. Aşi fi vrut să fug ori să mă ascund, dar nu puteam, iar
crucea ardea azvârlind în toate părţile limbi de foc. Când s-a stins acea cruce, un
întuneric de nepătruns a cuprins pământul. Am revenit în casă, dar n-am mai
putut adormi. Mă tot gândeam la acest fenomen, încercând să-i desluşesc sensul,
să mă asigur de realitatea lui.
Să fi fost vreo cometă? Vreun semn ceresc? Ce a fost oare? Unii ziceau că
trebuie să fi fost o stea cu coadă. Gândul îmi fugea mereu la această vedenie şi
trebuia, eram silit să caut o explicaţie, o dezlegare, dar nu o puteam găsi. A
trebuit deci să mă adresez unor persoane considerate a fi în măsură să
tălmăcească acea arătare. Am primit răspunsuri diferite unii ziceau că e semn
bun şi că o mare ţară din acea parte a pământului se va întoarce din nou la legea
creştinească, alţii au tălmăcit vedenia ca un semn prevestitor al unui mare război
cu multă vărsare de sânge. În sfârşit, alţii au spus că asupra noastră se vor abate
mari urgii, nenorociri şi suferinţe şi că acea cruce va trebui să o purtăm noi, aşa
precum şi Hristos şi-a dus crucea înspre Golgota pe care urma să fie răstignit.
Acestea au fost dezlegările pe care le-am primit. Care dezlegare să fie
oare ce adevărată? Iată marea întrebare la care nimeni nu a răspuns. Era o taină
de nepătruns. Am rămas cuprins de îngrijorare şi de nesiguranţă şi mă întrebam
ce se va întâmpla. Ce va fi cu noi, ce are să se întâmple în lume? Ce putea să ne
aştepte? Nimeni nu ştia nimic.
Curând mi-am dat seama că aceste întrebări şi le puneau şi alţii şi că
îngrijorarea îi cuprindea din ce în ce pe mai mulţi. Se vede că erau şi motive de
vreme ce lumea nu avea astâmpăr.
Nu toţi însă vedeau lucrurile tocmai aşa. Unii se arătau optimişti şi
încrezători într-un viitor în care să domnească pacea. Nu se poate să fie război,
287
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
ziceau ei. Raţiunea trebuie ă primeze, raţiunea va învingă în cele din urmă. De
altfel se vorbea mereu despre dezarmare despre acorduri de pace, ba se mai
spunea sus şi tare că dreptul va prima forţa. Hotărât, nu va fi război. Cei care
vorbesc altfel sunt nişte alarmişti.
Totuşi circulau fel de fel de ştiri contradictorii şi oamenii clarvăzători şi
grijulii rămâneau sceptici. Ei tăceau, considerând că această poziţie de prudenţă
ar fi mai sănătoasă. Dezlegarea aşteptată va veni, dar mai târziu.
Din marea lor dragoste pentru sat, unii voloceni 1-au asemuit cu grădina
raiului, unde curge lapte şi miere. Asemănare a aceasta nu este cu totul
exagerată deoarece satul prin aşezarea lui, prin varietatea reliefului, prin clima
blândă de care se bucură în cei mai mulţi ani, prin izvoarele răcoroase şi prin
luncile şi poienile sale încântătoare merită pe deplin să fie iubit şi lăudat de fiii
săi.
Este un sat cu multă verdeaţă, cu multe flori cultivate prin grădini, dar şi
dintre acelea semănate de mâna Domnului prin poiene şi fâneţe. Mireasma
acestor flori umple văzduhul cu un parfum îmbătător şi plăcut mirositor. Mii şi
mii de albine zboară din floare în floare să culeagă minunatul nectar, din care
prepară cu tainică iscusinţă mierea atât de dulce şi atât de folositoare pentru om.
Aproape la toate casele se vede câte un pomăt mare şi bine îngrijit cu
pomi roditori de specii diferite. Sunt meri, peri, pruni, perji, cireşi, vişini, caişi
ori piersici dintre soiurile cele mai alese. Nucul nu lipseşte aproape la nici o
casă. Până şi viţa de vie este destul de răspândită după ce s-a găsit un soi care
poate fi aclimatizat.
Privit satul de pe un deal, în toiul primăverii să vedeţi toate pometele în
floare, şi atunci veţi vedea cum arată raiul pământesc.
Doamne, câtă bucurie şi frumuseţe ne-ai dăruit şi poate n-am ştiut să o
preţuim cum se cuvine!
Cât vezi cu ochii numai pomi înfloriţi. Priveliştea ce o admirăm este
încântătoare şi ne umple inimile de o bucurie fără de margini. Sufletul ne este
tulburat inima ni-i străbătută de un fior plăcut şi trupul nostru devine din ce în ce
parcă mai uşor.
Satul meu drag, ce frumos arăţi tu, primăvara şi ce haine mândre ai
îmbrăcat! Casele tale proaspăt văruite pentru sfânta Înviere abia de se mai văd
printre pomii înfloriţi. Te-ai gătit şi tu să întâmpini cea mai mare şi mai
însemnată dintre sărbători cu tot ce este viaţă în tine. Pentru ca bucuria să-ţi fie
deplină au sosit din ţări îndepărtate oaspeţi dragi, multe păsări cântătoare, să-ţi
înveselească auzul cu ciripitul lor drăgălaş şi să-ţi farmece privirea cu penele lor
288
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
289
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
290
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
291
Monografia Satului Voloca Toader Ionică
român până în iunie 1940, când a fost răpită de Uniunea Sovietică în partea de
nord. In 1941 a fost eliberată, dar în 1944 reocupată de către ruşi.
Notă: pe lângă numeroasele regionalisme am păstrat şi anumite forme
gramaticale regionale s-au învechit: servici, întreolaltă, spuie, unchieş, catană,
înlăuntru, majurii, liturgie, deasemeni datoreşte, etc.
292