Acasă la proprietari:

Mihail Sadoveanu

În ultimul an al celui dintâi război mondial, Iașul suferind s-a îmbogățit cu unul dintre cei
mai importanți scriitori români, care s-a mutat împreună cu familia sa în capătul de sus al Copoului,
în „fosta casă a lui Mihail Kogălniceanu, fostă a Baronului Neuschatz, fostă a scriitorului Peretz”1.
Mihail Sadoveanu era cunoscut și cunoștea bine urbea moldavă, întrucât el făcuse parte din
gruparea revistei „Viața românească”, încă de la apariția primului număr al acesteia, în martie 1906.
Mai târziu, la data de 3 aprilie 1910, Mihail Sadoveanu fusese numit director al Teatrului
Național din Iași, scriitorul „preluând conducerea alături de N. Gane și Anton Naum”, după ce
fusese membru în Comitetul de lectură (ca delegat al Societății Scriitorilor) al instituției2.
Mihail Sadoveanu locuia la Fălticeni, când i-a urmat lui Haralamb Lecca la conducerea
Naționalului ieșean și, săptămânal, petrecea trei-patru zile la Iași, părăsind cu mare greutate
gospodăria bine întocmită în strada Rădășeni, pentru a-și onora responsabilitățile oficiale.
Aceste responsabilități, dar și îndatoririle de părinte al unor copii care ajunseseră la vârsta
școlară3, l-au determinat pe scriitor ca, încă din perioada încorporării sale în timpul războiului, ca
director al ziarului România - organ al apărării naționale, scris și tipărit la Iași, „pentru a ridica
moralul soldaților și al populației civile, căutând a risipi infiltrațiile veninoase ale spionilor și
colportorilor de știri false, a răspândi ideea biruinței noastre, combaterea propagandei germane
etc”4, să fie preocupat de căutarea unei locuințe în acest oraș unde, considera el, se făcea învățământ
de calitate. În scrisoarea din 6 aprilie 1918, trimisă de la Iași lui G. Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu îi
spunea acestuia: „Iubite prietine, azi toată după-amiaza am umblat prin Iași căutând o casă”5.
În luna următoare, mai 1918, frații Mihail și Vasile Sadoveanu deja găsiseră, în vechea
capitală a Moldovei, proprietatea care li se potrivea.
„După terminarea primului război mondial, în 1918, fratele meu s-a hotărât să lichideze
gospodăria de la Fălticeni și să se mute la Iași chiar în toamna aceluiași an. (...)
Sfătuindu-ne cum să procedăm, am stabilit ca, împreună, să cumpărăm o proprietate cât mai
convenabilă din punct de vedere economic (...) sorțul a căzut pe o proprietate din dealul Copoului,

1
Profira Sadoveanu, Foc de artificii, București, 1985, p. 3.
2
cf. Aurel Leon, Mihail Sadoveanu, Director al Teatrului Național din Iași, în „Ateneu”, revistă de cultură, nr.
10 (87), anul VIII, octombrie 1971, p. 16.
3
„toți copiii cei mari sînt la școli secundare, și aceasta nu m-ar fi iertat să fac altfel. Mai mult cumpănește
acum interesul lor în judecata mea...”, fragment din scrisoarea trimisă de Mihail Sadoveanu lui Artur Gorovei, la „5
februarie 1919, Copou”, în Scrisori către Artur Gorovei, Ediție îngrijită și introducere de Maria Luiza Ungureanu,
București, 1970, p. 327.
4
Ionel Bostan, Căpitanul Sadoveanu și Marele Cartier General, în „Curierul Armatei”, nr. 36 din 27 iunie
2016, articol accesibil pe http://www.curierul.forte.ro/06cult/02htm.
5
Scrisori către Ibrăileanu, ediție îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă și Al.
Teodorescu, cu o prefață de Al. Dima și N. I. Popa, București, 1966, p. 253.
fostă pe vremuri în stăpânirea familiei Kogălniceanu. Acum era proprietar profesorul I. Pereț din
București, care nu știa cum să scape de ea, întrucât chiriașii ce-i avea erau de rea credință și se
eschivau de la plata impozitelor și a reparațiilor, ca obligație a lor în contul chiriei.”6
Contractul de vânzare-cumpărare stipula că noii proprietari „vor intra în stăpânirea
imobilului fie la expirarea contractului de arendă, fie prin bună înţelegere cu arendaşii sau, eventual,
prin judecată”7.
La momentul cumpărării proprietății de către cei doi frați Sadoveanu, Ana Tătaru (sora lui
Ioan Peretz, n. n.), împuternicită a se ocupa de administrare, închiriase casa pe 5 ani, începând cu
1916, avocatului V. Bușilă și lt. C. Apostolescu8.
Evoluția primului război mondial, numărul mare de refugiați din București, dar, mai ales
posibilitatea unui câștig financiar suplimentar, au determinat chiriașii să subînchirieze camerele,
mai întâi familiei Antonescu9 și, apoi, prințesei Mariei Cantacuzino 10, viitoarea soție a muzicianului
George Enescu11. În timpul refugiului de la Iași, muzicianul era o prezență constantă în casa din
dealul Copoului, deși el închiriase locuință în altă zonă a orașului, după cum aflăm din Memoriile
Mariei Cantacuzino-Enescu.
Aceasta era situația proprietății cumpărate de Mihail și Vasile Sadoveanu, care a întârziat
mutarea propriu-zisă a familiei, de la Fălticeni la Iași, ea urmând să se întâmple abia la începutul
lunii noiembrie 1918. Mutarea „o făcuse singură cucoana Catincuța - soața lui (a lui Mihail
Sadoveanu, n. n.) – care… izbutise să se aburce cu toți cei nouă copii în tren și mai cu seamă să facă
schimbarea la Dolhasca urcând copiii pe geam…”12, într-atât de mare era haosul creat după
semnarea armistițiului, când gările și trenurile erau luate cu asalt, în vreme de pace, când toți
veneau de undeva sau plecau încotrova.
Și nici atunci nu au putut intra în noua lor locuință, pentru că, spune scriitorul, „aici, din
pricina vremii și a mobilizării, nu se urnise nimeni de prin casele noastre. Boclucurile au venit și le-
am năpustit undeva într-o remiză. (...) Noi, în vremea asta, stăteam îmbulziți pe unde puteam, la
teatru și-n împrejurimi.// Abia pe la sfârșitul lui noiembrie, am avut aici camere libere. Ne-am

6
Vasile Sadoveanu, Toamna 1936, în Bădia Mihai. Amintiri și evocări, cuvânt înainte de prof. Șerban
Cioculescu, București, 1968, pp. 161-162.
7
Arhivele Naționale Iași, Fond Tribunalul Iaşi, Secţiunea III, Transcripţiuni, dosar nr. 687/1918, cf. Sorin
Iftimi, Casa M. Kogălniceanu/ M. Sadoveanu din Copou. Documentație istorică, în Monumentul XVIII, volum
coordonat de Lucian-Valeriu Lefter și Aurica Ichim, Iași, 2017, p. 257.
8
Cf. Certificatului cu inv. nr. 34.08.1.00792/11, Muzeul Național al Literaturii Române Iași (Muzeul „Mihail
Sadoveanu”).
9
Victor Antonescu (1871-1947), jurist, fost director al Băncii Naționale, om politic, diplomat (trimis, în 1917,
ca ambasador al României în Franța).
10
Vezi Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre și lumini. Amintirile unei prințese moldave. Ediția a doua,
revăzută. Traducere din limba franceză de Elena Bulai. Ediție, prefață, note, tabel cronologic și indice de C. Th.
Ciobanu, Onești, 2005, pp. 342, 344, 346.
11
În anul 1907, la Castelul Peleș din Sinaia, George Enescu o cunoscuse pe Maria Cantacuzino, de care s-a
îndrăgostit și cu care se va căsători în anul 1937.
12
Profira Sadoveanu, Note, în Mihail Sadoveanu, Opere, vol. 7, București, 1956, p. 757.
așezat cum am putut, între tristele epave ale naufragiului nostru. Și încă, pe vreo lună de zile, tot
mai avem o rămășiță de la d. Bușilă: pe d-na Maria Mișu Cantacuzino, care încă n-a plecat la
București”13.
Situație confirmată, mai târziu, și de Profira, una dintre fiicele scriitorului. „Era a doua zi de
Sfântul Mihail și căzuse ninsoare îmbielșugată (…). Veniseră săniile în zorii albi și luaseră pe cei
nouă copii, pe mamă și pe bunică, - în vreme ce Teofil, argatul bucovinean, plecase cu încărcătura
de bagaje înainte, ca să vie cu trenul de marfă. (…) Aici fuseseră… găzduiți de bunul prieten Iancu
Profir, în cele patru odăiți din clădirea Uzinei Teatrului Național, - până avea să se elibereze o parte
din locuința de la Copou încă ocupată de refugiații de la București. Locuind numai două odăi din
casă și pavilionul alăturat, abia în primăvara anului 1919 avea să se instaleze definitiv Sadoveanu în
dealul Copoului… .”14
Dar, până la instalarea definitivă, în casa „cu turn pătrat și ziduri ca de cetate” din dealul
Copoului au creat sub același acoperiș, timp de aproape șase luni, „patriarhul pădurilor” – Mihail
Sadoveanu și „maestrul muzicii” – George Enescu.
Această învecinare a creat numeroase ocazii de respectuoasă întâlnire între noii proprietari și
vechii chiriași, dintre care una a fost evocată mai târziu de Profira Sadoveanu, care, în acel an 1918,
avea 12 ani: „Zărisem într-o zi o doamnă naltă, ciolănoasă, c-un cap mic, lungăreț, înfășurat în
voaluri violete, care ieșise la plimbare c-un cîne mare, alb, ce-i semăna.
În altă zi mă întâlnisem pe scările subsolului cu altă doamnă, care purta mănuși de cauciuc.
- Cine e asta, mamă?
- E guvernanta Marucăi Cantacuzino.
(...) Dar cea mai uimitoare întâlnire a fost într-un amurg.
Ieșisem în grădinița din curtea casei și mă țineam de tata, ce se plimba cu mâinile la spate
printre boschetele de lilieci. Atunci, deodată am văzut pe cineva care intra, pe furiș, pe poarta de la
loja de dindos. (...)
Zărind pe tata, a tresărit ca prins asupra unui fapt urât.
- A! Bună seara.
- De ce nu intri pe poarta de din față, domnule Enescu?
Așadar, el era! Enescu! De care auzisem atât vorbindu-se de când venisem la Copou! Pe
care-l auzeam de multe ori prin vata zidurilor ce ne despărțea de jumătatea casei încă locuită de
principesa Cantacuzino.”15
Întâlnirile cu George Enescu și viețuirea în aceeași casă cu maestrul o marchează definitiv
pe această fiică a lui Sadoveanu, care, la maturitate fiind, își amintește cu emoție și nostalgie de

13
Scrisori către Artur Gorovei, ibidem, p. 327.
14
Profira Sadoveanu, ibidem, p. 758.
15
Eadem, Troiene în târgul Ieșilor, în Planeta părăsită, București, 1987, pp. 118-119.
începutul șederii la Iași. „Pe George Enescu îl cunoșteam de mult, încă din 1918, după ce ne
mutasem de la Fălticeni la Copou, pe când marele maestru al viorii locuia, ca invitat, la Maruca
Cantacuzino, refugiată de război, care închiriase o mare parte din Vila Kogălniceanu, pe care
tocmai o cumpărase tata. Întâlnisem de mai multe ori umbra lui discretă ce se strecura, la înserat, cu
vioara subsuoară și fața lui plină de nobleță și modestie, în care ochii întunecați de culoarea cafelei
puneau o neobișnuită căldură omenească (...) Pe blândul Maestru al muzicii îl auzeam în fiecare
seară cântând la vioară ori la pian; (...) Nu-mi mai trebuia atunci nimic pe lume, toate păleau, se
ștergeau, nu mai exista casă, Copou, nu mai aveam părinți, frați și surori, peste întreaga lume se
așternea numai strigătul acela focos al viorii ori glasul serafic al pianului intonând cu predilecție
Sonata Kreutzer de Beethoven.”16
Odată cu plecarea maestrului și a prințesei din Vila Kogălniceanu, la Iași, în casa cu turn
pătrat din dealul Copoului, se înstăpânește, în toată deplinătatea, gospodăria patriarhală a lui
Sadoveanu.

Până spre sfârșitul anului 1936, peste gospodăria Sadovenilor de la Iași au trecut primăveri
și toamne, în viețile oamenilor au fost și soare și furtuni, copiii au crescut și au plecat pe drumul lor,
în capitală, iar scriitorul a fost nevoit, din nou, să se hotărască să plece, de această dată la Bucureștii
de care el fugise atât de grabnic și de departe în tinerețe.
Atunci, în 1918, Mihail Sadoveanu credea că mutarea la Iași va fi definitivă; acum, în 1936,
credea că mutarea la București va fi provizorie. Acum, ca și atunci, scriitorul acceptase
responsabilități oficiale care îi solicitau prezența în capitală 17, dar hotărâtoare a fost o problemă de
familie: boala de care suferea Ecaterina, soția sa, și căreia nu i se găsise leac aici, în fosta capitală.
„Deși interesele îl chemau tot mai mult în Capitală, nu s-ar fi gândit să se mute vreodată din
Iași, dacă boala care se abate năprasnic asupra cucoanei Catincuța, lăsând-o slăbită și împuținată, n-
ar fi cerut imediata ei strămutare la București, ca să poată avea o mamă în amurgul vieții pe toți
copiii ei în jur.
Așa s-a făcut că, în toamna anului 1936, Sadovenii și-au mutat jumătate din gospodărie la
București, plănuind ca măcar o parte din an – adică vara – să și-o petreacă la Copou. Făgăduială
care rămâne simplă făgăduială, căci păsărelele zburătăcite nu s-au mai întors niciodată la cuibul

16
Profira Sadoveanu, Un ceai la George Enescu, în Destăinuiri, București, 1989, pp. 47-48.
17
În noiembrie 1936, în contextul vremurilor tulburi din țară și din Europa, Mihail Sadoveanu acceptă numirea
ca director politic al ziarelor bucureștene „Adevărul” și „Dimineața” (interzise de autorități începând cu sfârșitul lui
decembrie 1937), la care colabora din 1930.
părăsit. Doar Mihail Sadoveanu de mai pleca din când în când la Iași, unde-și păstrase nerăscolit
biroul, și unde găsea tihna necesară scrisului.”18
Reîntoarcerile și șederile în locul în care scriitorul și-a desăvârșit maturitatea artistică au fost
din ce în ce mai rare și mai scurte. Lumea întreagă s-a întors de la rostul ei, iar „Ceahlăul literaturii
române” a rămas definitiv în Bucureștii unde plecase temporar, odihnindu-se astăzi, pentru vecie, în
Cimitirul Bellu.
La Iași, „în casa cu turn pătrat ridicată de iscusiți meșteri italieni e doar besacteaua în care e
închis parte din sufletul sadovenesc”19.
Acest „suflet sadovenesc” respiră în încăperile Muzeul „Mihail Sadoveanu”, filială a
Muzeului Național al Literaturii Române Iași, prin lucrurile și obiectele care au fost împreună cu
scriitorul în casele pe unde a trecut în timpul vieții, la Fălticeni, la Iași, la București, la Schitul
Vovidenia sau în alte locuri.

Lăcrămioara Agrigoroaiei, muzeograf

Muzeul Național al Literaturii Române Iași
Muzeul „Mihail Sadoveanu”

18
Profira Sadoveanu, Note, în Mihail Sadoveanu, Opere, vol. 13, București, 1957, p. 1037.
19
Eadem, Casa de la Copou, în Destăinuiri, București, 1989, p. 223.