Părinţii
1816. Se naste la Joldesti mama poetului, Raluca Iurascu, a
treia fiică a stolnicului Vasile Iurascu si a Paraschivei
Iurascu. Se cãsãătoreste în 1840 cu Gheorghe
Eminovici, aducând o zestre destul de frumoasã, care
pãrea sã fie de bun augur pentru tânãra familie. Are
unsprezece copii; pe sase dintre ei îi va pierde încã
din timpul vietii sale. Moare în 1876, la Ipotesti.
 1812, febr. 10. Se naste la Cãlinesti (Suceava) tatãl
lui Mihai Eminescu, Gheorghe Eminovici, fiul mai
mare al dascãlului din Cãlinesti, Vasile Eminovici si
al Ioanei Sãrghei. Provenind dintr-o familie
numeroasã si nu prea înstãritã, Gheorghe Eminovici
pãrãseste de timpuriu satul natal. Este, pe rând,
scriitor de cancelarie la baronul Jean Mustatã, apoi
administrator al mosiei Dumbrãveni a boierului Bals,
care îl ajutã sã obtinã de la domnitorul Mihail Sturza
titlul de sluger. În 1841 Eminovici este ridicat la
rangul de cãminar. Stabilitatea materialã la care
râvnea Eminovici ar fi putut fi în sfârsit obtinutã prin
cumpãrarea, în 1847, a mosiei de la Ipotesti, unde
familia cãminarului se va muta definitiv abia în 1857,
o datã cu terminarea noii case. Însã mare parte din
veniturile mosiei vor fi folosite de Eminovici pentru a
asigura fiilor sãi studii liceale si universitare,
costisitoare chiar si pentru o familie mai înstãrită, asa
încât în 1878, Eminovici este nevoit sã vândã
Ipotestii pentru a-si plãti datoriile; rãmânând ca
administrator al noului proprietar pânã în 1884, anul
mortii sale.
Data naşterii
Biserica Uspenia -Botoşani

1849
 Dec. 20. Dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, trecută de poet însuşi în
registrul - album al Junimii. Este susţinută şi de Matei, fratele cel mai mic al
poetului, ca fiind scrisă de către tatăl lor pe o veche psaltire. Fără acoperire
documentară, data nu a fost acceptată încă de istoria literară. 
Dec. 24. Altă dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, comunicată de Aglaia,
sora poetului.
 1850
Ian. 15. Se naşte la Botoşani Mihai, al şaptelea copil al familiei Eminovici. Data
este consemnată în Registrul de naşteri si botezuri pe anul 1850 al oraşului
Botoşani, fiind singura ce are acoperire documentară. 
Apr. 22. La Năsăud se naşte Veronica Cîmpeanu; căsătorită din 1864 cu profesorul
universitar Ştefan Micle, Veronica îl cunoaşte pe Eminescu în 1872 la Viena. O dată
cu stabilirea poetului la Iaşi, între cei doi se naşte o afecţiune profundă, care le va
marca amândurora existenţa.
Casa memorială

Casa memoriala
Cladirea noului muzeu
Casa memorială
Împrejurimile

Lacul

Drumul spre
lac
 Prietenii

Ion Creanga

Ioan Slavici

Titu Maiorescu

I.L.Caragiale
Titu Maiorescu – Eminescu şi poeziile lui (1889)

(...) Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală

stă la nivelul culturei europene de astăzi.
Cu neobosita lui stăruinţă de a ceti, de a studia, de a cunoaşte, el îşi
înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din literatura antică
şi modernă. Cunoscător al filozofiei, în special al lui Platon, Kant şi
Schopenhauer, şi nu mai puţin al credinţelor religioase, mai ales al
celei creştine şi buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru
operele poetice din toate timpurile, posedând ştiinţa celor publicate
până astăzi din istoria şi limba română, el afla în comoara ideilor astfel
culese materialul concret de unde să-şi formeze înalta abstracţiune care
în poeziile lui ne deschide aşa de des orizontul fără margini al gândirii
omeneşti. (...)
 Iacob Negruzzi – Amintiri din „Junimea“(I)

„Poesiile lui Eminescu, scrisorile sale, scrise altfel decât cele ce primeam obisnuit, de la toti autorii, fãceau sã mã
intereseze tot mai mult de acest tânãr poet. Având a pleca în acea varã la bãi în Austria, hotãrâi sã mã opresc la Viena
câtva timp pentru a face cunostintã cu Eminescu si a petrece cu dânsul o bucatã de vreme. Dar nu l-am înstiintat de
sosirea mea, voind sã-i fac o surprindere. Ajuns la Viena mã dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde stiam cã este
locul de adunare al studentilor români si mã asãzai la o masã deoparte lângã o fereastrã, de unde fãrã a fi bãgat în
seamã, puteam observa pe toti tinerii ce vorbeau între dânsii româneste. Erau multi adunati în ziua aceea, unii pãreau
mai inteligenti, altii mai putin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi zisei cã Eminescu nu poate sã
fie printre dânsii. Deodatã se deschide usa si vãd intrând un tânãr slab, palid, cu ochii vii si visãtori totodatã, cu pãrul
negru, lung, ce i se cobora aproape pãnã la umeri, cu un zâmbet blând si melancolic, cu fruntea înaltã si inteligentã,
îmbrãcat în haine negre, vechi si cam roase. Cum l-am vãzut am avut convingerea cã acesta este Eminescu, si fãrã un
moment de îndoialã m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul, si întinzându-i mâna, i-am zis: „Bunã ziua, domnule
Eminescu!". Tânãrul îmi dãdu mâna si privindu-mã cu surprindere:„Nu vã cunosc", rãspunse el cu un zâmbet blând.
– Vedeti ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut îndatã.
– Poate nu sunteti din Viena?
– Nu.
– Dupã vorbã sunteti din Moldova... poate din Iasi?...
– Chiar de acolo.
– Poate sunteti domnul... Iacob Negruzzi? zise el cu sfialã.
– Chiar el.
– Vedeti cã si eu v-am cunoscut.
 
 Iacob Negruzzi – Amintiri din „Junimea“(II)
La auzul numelui meu, lãtit între tinerimea studioasã din cauza Convorbirilor literare, studentii
români din cafenea se grãmãdirã împrejurul nostru si Eminescu mi-i fãcu cunoscuti. Cei
mai multi erau din Transilvania si Ungaria, câtiva din Bucovina.
– Îmi pare rãu cã Slavici a plecat din Viena în vacante, zise Eminescu, as fi dorit foarte mult
sã faceti cunostinta lui. Eu cred cã Slavici este un scriitor cu viitor, el cugetã drept, are
idei originale, si va scrie foarte bine când va mânui mai usor limba românã de care s-a
cam dezvãtat în scolile unguresti.
Împrieteniti din cel întâiu moment am stat mai bine de o sãptãmânã în Viena, petrecând tot
timpul cu Eminescu, descutând împreunã despre trecutul si viitorul românilor, despre
rãzboiul franco-german ce tocmai izbucnise si pasiona toatã lumea si mai ales despre
literatura noastrã nationalã.
Pe Slavici l-am cunoscut numai la întoarcerea mea de la bãi si l-am îndemnat sã scrie un
studiu comparativ între cele douã popoare conlocuitoare români si unguri, la care se referã
si un pasaj din scrisoarea ce am primit de la Eminescu dupã întoarcerea mea în Iasi si pe
care o reproduc mai jos.
La despãrtirea noastrã întrebai pe Eminescu dacã i-ar plãcea sã se asãze în Iasi când va sfârsi
studiile sale.
– „As veni bucuros, îmi rãspunse el, cãci societatea „Junimea" are pentru mine o mare atractie,
însã mai târziu. Deodatã ne-am înteles cu Slavici sã punem în miscare pentru anul viitor o
mare întrunire a studentilor români din toate pãrtile, la mormântul lui Stefan-Cel-Mare din
mânãstirea Putna. Când ne-om fi îndeplinit aceastã datorie, vin. – Eminescu îmi povesti
cum voiau sã organizeze acea serbare, si-mi fãgãdui asupra ei, o micã notitã pentru
„Convorbiri literare" pe care mi-o si trimise. Este articulul subsemnat cu litera E si
publicat în numãrul din 15 septemvrie al revistei."
 Ioan Slavici – Eminescu si limba românească
Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrând, fiindcã nu se socotea îndeajuns
pregãtit pentru ceea ce vroia sã facã, si e foarte putin ceea ce ne-a rãmas de la dânsul, iar
din putinul acesta partea cea mare sunt lucrãri dupã pãrerea lui încã neisprãvite, pe care
le-a publicat cu inima îndoitã – cedând stãruintelor puse de altii. Numai rar de tot se
întâmpla, ca sã fie multumit si el însusi de ceea ce a scris, si nemultumit era – nu de ceea
ce a zis, ci de forma, în care îi era reprodusã gândirea. «Nu e asta», zicea el cuprins de
neastâmpãr, si era în stare sã tinã manuscriptul ani de-a rândul în sãltarul «mesei de
brad», sã revadã mereu ceea ce a scris ori sã scrie în mai multe rânduri acelasi lucru, cãci
cea mai frumoasã icoanã e stricatã si ea, dacã a rãmas într-însa o patã ori un colt
neisprãvit. Exigentele lui în ceea ce priveste forma erau atât de mari, încât nu se
multumea, ca limba, ritmul si rimele sã-i fie de o corectitate desãvârsitã si sã se
potriveascã cu simtãmântul reprodus, ci tinea ca muzica limbii sã fie si ea astfel
alcãtuitã, încât sã simtã ceea ce voieste el si cel ce nu întelege vorbele. Astfel în:
"O mamã, dulce mamã, prin negurã de vremi
Prin freamãtul de frunze la tine tu mã chemi." sunetele sunt sumbre si aspre, iar în:

"Somnoroase pãsãrele
Pe la cuiburi se adunã," sunetele sunt senine si clare, pe când în:

"S-a stins viata falnicei Venetii" – ele sunt de bronz.

Pentru ca sã poatã ajunge la aceastã desãvârsire a formei, de care numai în putine dintre
poeziile sale s-a apropiat, el trebuia sã-si câstige deplinã stãpânire asupra limbii în toate
privintele. Aceasta si era una din cele mai constante preocupãri ale lui pânã în ziua, în
care i s-a curmat lucrarea.
Veronica Micle
Către Veronica (I)
Constanţa, 16 iunie 188[2]

Draga mea Veronicã,

Iartã-mã cã nu ti-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la

Costinescu, unde am scãpat o datã vaporul, care nu pleacã decât de
trei ori pe sãptãmânã, si am venit aci, unde posta nu pleacã în toate
zilele. Am venit ieri si am fãcut deja douã bãi de mare, cari promit a-mi
face mult bine, desi pe-aici e frig încã si apa mãrii nu e destul de caldã
pentru bãi. De-aceea sunt unul din cei dentâi sositi aci pentru bãi si
nimeni nu se scaldã încã afarã de mine. N-o sã stau aci decât vro zece
zile si apoi iar mã-ntorc la Bucuresti.
O sã mã-ntrebi ce efect mi-a fãcut marea, pe care-o vãz pentru-ntâia
oarã? Efectul unei nemãrginiri pururea miscate. Dar, abia de douã zile
aici, n-am vãzut-o în toate fetele – cãci ea e schimbãcioasã la coloare si
în miscãri, de unde unii autori o si comparã cu femeia. (…)
Către Veronica (II)
(…) Viata e cam scumpã aci, dar nu atât de exagerat de scumpã
precum mi se descria, mai ales de când s-au deschis câteva
oteluri. La anul sã stii cã venim amândoi aci, cãci bãile de mare
întãresc si grãbesc bãtãile inimei. Cu toate cã omul pare a
întineri de ele, privirea mãrii linisteste, mai ales sufletele
furtunoase.
Sed într-o mansardã si privirea mi-e deschisã din douã pãrti
asupra mãrii, pe care as vrea sã plutesc cu tine. Dar aceasta
nefiind cu putintã, te sãrut cu dulce, draga mea Veronicã, si
rãmân al tãu Eminescu

al tãu
Eminescu Adresa mea: Chiustenge (Constanta) Hôtel
d’Angleterre
Activitatea creatoare - Poezii
 Ediţia întâi, îngrijită Trăsături:
 Îmbinarea surselor folclorice ale
de Titu Maiorescu, lirismului cu marile direcţii ale
decembrie 1883; poeziei europene;
 Viziune şi teme romantice, dar
 antume: aprox.90 şi numeroase elemente clasice;
de poezii;  Stil retoric, în poezia de început,
dar şi stil limpede, reflexiv, în
 postume:peste 200 cea de maturitate.

de poezii
Activitatea creatoare –
Specii literare cultivate:
 Idila – Dorinţa, Lacul, Lasă-ţi
lumea...., Sara pe deal;
 Egloga (idila cu dialog): Floare
albastră, Povestea teiului;
 Satira: Junii corupţi, Criticilor
mei;
 Epistola: Scrisorile;
 Romanţa: Pe lângă plopii fără
soţ;
 Meditaţia: La steaua;
 Elegia: Revedere, Melancolie
Poezia
 Sonetul: Veneţia, Trecut-au anii;
 Glosa: Glosă;
 Gazelul: Gazel;
 Oda: Oda (în metru antic);
 Poemul liric: Luceafărul,
Memento mori;
 Doina: Ce te legeni..., Doina
Activitatea creatoare –
 Antume: Făt-Frumos-din-
Lacrimă, Sărmanul Dionis, La
aniversară, Cezara;
 Postume: Geniu pustiu, Avatarii
faraonului Tla, Aur, mărire şi
amor, La curtea cuconului Vasile
Creangă;
Proza
Trăsături:
 Naraţiunea de tip romantic, cu
multe pasaje descriptive;
 Limbaj pictural, evocator;
 Personaje excepţionale.
Activitatea creatoare – Publicistica
Articole pe teme politice, mai ales, dar şi sociologice sau literare,
publicate în:
 Federaţiunea(1870);
 Curierul de Iaşi (1876-1877);
 Timpul (1877-1883);
 România liberă (1888-1889)
Etapele creaţiei eminesciene (I)
 Prima etapă (1866-1869) cuprinde poemele publicate în familia, iar
dintre postume Ondina (1872), tabloul dramatic Mureşanu (1867,
1871), Genaia (1868) etc. Această etapă este marcată de formula
retorico-romantică paşoptistă. În patru ani, poetul experimentează
motive, teme, atitudini romantice, specifice îndeosebi romantismului
francez. Modelele poetice sunt Alecsandri, Bolintineanu, Heliade
Rădulescu. De remarcat că poetul debutează – simbolic – cu o odă
funebră (La mormântul lui Aron Pumnul) şi încheie ciclul primelor sale
poeme publicate tot cu o asemenea odă (La moartea pricipelui Ştirbey,
1869). Toate aceste texte sunt construite în spiritul liricii paşoptiste,
caracterizate prin stilul retoric înalt combinat cu cel folcloric, ornat cu
elemente clasice, folosind multe neologisme, în timp ce comparaţia
prevalează asupra metaforei, iar discursivitatea logică asupra
muzicalităţii interioare a versurilor. Titu Maiorescu n-a reţinut niciun
poem din această perioadă pentru ediţia princeps de Poesii (1883). Le
considera mai puţin originale sau pur şi simplu le-a ignorat.
Etapele creaţiei eminesciene (II)
 A doua etapă (1870-1880) începe cu poemul Venere şi Madonă,
prima colaborare a poetului la Convorbiri literare, şi continuă până la
ciclul Scrisorilor (prima apărând în 1881). Este etapa de maturitate a
poetului, marcată de momente de referinţă, dintre care amintim
Epigonii, Trecut-au anii, Călin, Floare albastră, Melancolie,
Revedere, Rugăciunea unui dac, iar dintre postume, Demonism,
Gemenii, Memento mori, Povestea magului călător în stele etc.
Majoritatea postumelor din această epocă datează din anii studiilor de
la Viena şi Berlin. Acum apar mai toate elementele constitutive ale
formulei lirice eminesciene, de o noutate izbitoare, care-l
singularizează de la bun început pe poet printre contemporanii săi.
Apare versul liber, figura dominantă este antiteza, iar lumea aparţine
contrastelor ireconciliabile: înger/demon, afirmaţie/negaţie, vis/trezie,
prozaism/idealitate etc.
 Etapele creaţiei eminesciene (III)
 A treia etapă (1881-1883) este cea a marilor antume, precum
Scrisorile, Luceafărul, Glossă, Odă (în metru antic). Poetul depăşeşte
structurile consolidate ale romantismului, îndreptându-se acum spre o
poetică post-romantică. Expresia se simplifică, versul liber fiind
semnul construirii unui nou limbaj artistic. În mod paradoxal însă,
rigoarea clasică nu este abandonată, constrângerile glossei sau ale
strofei safice fiind exersate cu succes, într-un proces de orientare a
atenţiei poetului de la formele vizibile spre un rafinament interior al
versului.
Titu Maiorescu – Eminescu şi poeziile lui (1889)

(...) Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate
omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al
XX –lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a
găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi
punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului
cugetării româneşti.
Eminescu - Lecturi contemporane (I)
Dilema Nr.265, 27 febr.-5 mart. 1998
 E o intrebare! Nicolae MANOLESCU

 
Eminescu, astazi? E o intrebare! Actualitatea ori contemporaneitatea
unui poet (...) se pot masura, daca nu dorim sa plutim in vag,
folosindu-ne de citiva "parametri" aproape obiectivi.

Cel dintii ar fi chiar intrebarea daca se citeste cu adevarat. Un raspuns

categoric e greu de dat. In ce ma priveste, cred, mai degraba, ca nu.
Am in vedere acea lectura spontana si individuala, care sa faca din
poeziile lui Eminescu o carte de capatii, nu lectura obligatorie de la
scoala sau de la aniversari. E putin probabil ca Eminescu sa fie, sa mai
fie, o astfel de lectura. (...)
Eminescu - Lecturi contemporane (II)
Dilema Nr.265, 27 febr.-5 mart. 1998
Pe de alta parte (al doilea "parametru"), ca sa se citeasca, Eminescu ar
trebui recitit. Nu e nici un paradox: ar fi nevoie de o relectura critica
atenta, in stare sa creeze un nou interes pentru o opera gindita si scrisa
in secolul trecut. N-avem o astfel de relectura. Studii serioase, da, cum
ar fi cel al Ioanei Em. Petrescu, dar exegetice, nu critica,
valorificatoare, cu alte cuvinte, bune pentru specialisti, nu pentru
cititori. De la Ion Negoitescu, ultimul mare cititor al lui Eminescu, nu
s-a mai intimplat nimic in aceasta privinta. (...)

Articolele politice ar merita si ele o noua lectura critica. Deocamdata,

ne marginim la a le exalta, ca modele de gindire, sau a le combate, ca
nationaliste si antisemite. Nimic fundamentat, temeinic, analizat fara
prejudecati si intr-un spirit contemporan.(...)
Eminescu - Lecturi contemporane (III)
Dilema Nr.265, 27 febr.-5 mart. 1998
 Al treilea parametru este cel mai obiectiv din toate: editiile Eminescu.
Avem editia academica la care au lucrat citeva generatii, pe urmele lui
Perpessicius. Intruvabila practic. Cu ocazia aniversarilor, in loc sa
reeditam, in loc sa venim cu editii tot mai moderne si mai bune,
pierdem vremea cu evocari pioase si nesubstantiale. Singurul care a
retrecut prin manuscrise si a propus interpretari noi a fost Petru Cretia.
Din pacate, nu cred ca metoda lui e corecta. A vrut sa-l reconstituie pe
Eminescu din "ruinele" unei opere ramase in buna masura nefinalizata.
E metoda din arhitectura a lui Violet Le Duc, din secolul trecut, care a
compromis reconstructia bisericii Notre Dame de la Paris si care ii
pune acum in dificultate pe arhitectii francezi. Spre a fi drept cu Petru
Cretia, trebuie sa adaug ca el ne-a lasat si un mic monument editorial,
reluind editia princeps si punind sub ochii celor de astazi volumul din
1883 alcatuit de Maiorescu. Doar ca reluarea trebuia completata cu o
editie in alt spirit, mai apropiat de standardele actuale.
Eminescu - Lecturi contemporane (IV)
Dilema Nr.265, 27 febr.-5 mart. 1998
 In fond, problema actualitatii lui Eminescu mi se pare compromisa
moral de faptul ca noi am crezut ca-l putem considera mereu la fel, ca
si cum anii n-au trecut, nici peste el, nici peste noi, mai exact, de faptul
ca nu ne-am despartit niciodata de el. Aici e falsul: despartirea de
Eminescu era obligatorie pentru a avea speranta sa facem din el
contemporanul nostru. Dar cine a indraznit sa propuna acest gest? Toti
nationalistii l-ar fi pus la zid pe lipsitul de respect. Asumindu-mi acest
risc, afirm raspicat: trebuie sa avem, mai intii, curajul de a ne desparti
de Eminescu, daca dorim sa-l regasim, sa-l apropiem, sa-l facem
contemporan.
 Eminescu - Lecturi contemporane (V)
Dilema Nr.265, 27 febr.-5 mart. 1998
 Imaginile succesive - convorbire cu Alexandru PALEOLOGU ,
realizată de Tita Chiper- 
Intr-o viata de cititor nu incape doar un singur Eminescu; opera unui mare
poet presupune o descoperire continua. In ce va priveste, stimate domnule
Paleologu, cite imagini ale lui Eminescu ati putea numara?
Alexandru Paleologu: Prima imagine tinea de ceea ce afla oricine despre
Eminescu - mare poet, mare gazetar: stiam ce se spunea despre el si acceptam.
Dar la un moment dat, in adolescenta, am fost impresionat sa gasesc printre
cartile mamei mele editia princeps a poeziilor eminesciene, scoasa de Maiorescu,
pe ale carei file albe ea transcrisese poeziile ce-i placusera mai mult, cele mai
sentimentale, din cite-mi aduc aminte. M-a mirat ca mama fusese atit de
"amprentata" de Eminescu la vremea aceea, in tineretea ei, inainte de primul
razboi mondial; de altfel, aveam sa descopar ca ea stia bine, pe dinafara, doi
poeti: Shakespeare si Eminescu. Pe Eminescu "al ei", cel transcris pe editia
Maiorescu, l-am plasat pe o zodie ceva mai ingenua, foarte emotionanta, foarte
sentimentala - ce nu se desparte, nu se deosebeste cine stie ce de Heine, de
Lenau, de Musset - si care, in mod obisnuit, placea unei tinere fete de buna
conditie. Abia dupa ce i-am citit pe Baudelaire si pe Nietzsche - autorii mei
formativi in adolescenta - si dupa ce m-am obisnuit cu o serie de poeti francezi,
nemti, englezi (la romani inca nu umblam, decit la Arghezi si la Al. Philippide,
cel vechi, din Aur Sterp), deci abia atunci, multumita lui Baudelaire, Verlaine si
Mallarme, am avut materialul aperceptiv sa ma entuziasmez de Eminescu.
Eminescu - Lecturi contemporane (VI)
Dilema Nr.265, 27 febr.-5 mart. 1998

Asta nu-i o experienta tipica pentru cititorul roman.

A.P: Este experienta mea. Trebuie sa spun ca Eminescu suporta foarte
bine proba comparatiei cu "cei mari" de aiurea, dupa cum suporta
foarte bine si proba acustica, dupa mine lucrul cel mai important.
Descopeream la el "acustica gindirii", al carui secret il cunostea si
Caragiale, il stia foarte bine si Flaubert si ma incinta aceasta perfecta
stapinire a fenomenului. Citeam iarasi si iarasi, cu glas tare, Oda in
metru antic, dar si Memento mori, delectindu-ma cu Eminescu in
aceeasi proportie cum ma delectez cu Villon, cu citiva poeti francezi
din secolul al XVI-lea sau cu poezia engleza de tip Keats, Colleridge,
Shelley.
Eminescu - Lecturi contemporane (VII)
Dilema Nr.265, 27 febr.-5 mart. 1998
Este o arie in care il incadrati, unde i-ar fi fost locul daca s-ar bucura de
bune traduceri?
A.P: Nu-i neaparat vorba de asta. Dar cred ca-i onest sa recunoastem ca, oricit s-
ar stradui, cel care apreciaza in materie de cultura poezia nu poate parcurge totul,
toata marea poezie, cita exista. In materia asta, el se satisface cu o duzina de
poeti de prima insemnatate: citiva din aria lui lingvistica si citiva straini care ii
sint accesibili in original. Mie mi-a fost accesibila poezia franceza, engleza,
germana si, in mare masura, cea italiana, Dante, in primul rind. Eminescu
reprezinta o experienta profunda de poezie si de cultura, dar, cind a fost tradus, a
dezamagit. Si de ce? Marea majoritate a incercarilor s-au facut in limba franceza,
care dupa mine e o limba improprie pentru traducerile de poezie - afara de cazuri
extraordinar de rare, Poe, de pilda, exceptii care intaresc regula. Eminescu, daca
e citit de cineva care a invatat romaneste, dar nu s-a nascut in aceasta limba, pare
un epigon, aparut cu o generatie mai tirziu decit congenerii sai, ceea ce
istoriceste nu e adevarat. Din pacate, niciodata el nu va fi o referinta in marile
exegeze al poeziei europene. Cazul lui Puskin nu-i diferit; cine, daca nu citeste
ruseste, crede ca acesta este un poet colosal, luindu-se numai dupa traduceri? In
ce-l priveste pe Eminescu, faptul devine mereu intristator, bineinteles, dar pe de
alta parte ne procura si un fel de orgoliu de initiati, fiindca opera lui ajunge un
secret al nostru, ceva misterios, unde mai ramine totdeauna ceva de nespus.
Resurse
 www.eminescu.ro
 www.algoritma.ro/dilema