ŞCOALA GIMNAZIALÃ „GEORGE CĂLINESCU” IAȘI

prezintă
Concursul literar
„MIHAI EMINESCU – Geniul literaturii române”

~ Celebrăm 174 de ani de la nașterea poetului nostru național ~

“ Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un
nour de aur din marea de amar .“

Mihai Eminescu
„Geniul literaturii române”
(1850 – 1889)
 Date biografice
Copilăria poetului
Născut la … Copilăria la …

… Botoşani ... Ipoteşti

 Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani, în
familia căminarului Gheorghe Eminovici (căminar - căminarului (boier
de rang mai mic sau slujitor însărcinat, în Evul Mediu, în Moldova și
apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări / taxe). Și-a
petrecut copilăria în casa părintească, într-o totală libertate cu
oamenii și natura.
Într-un registru al membrilor asociației culturale „Junimea”
(înființată la data de 26 martie 1863 în Iași și care publica revista
literară „Convorbiri literare”), Eminescu însuși și-a trecut data
nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului
din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14
decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu (în lucrarea Eminescu și
poeziile lui din anul 1889) citează cercetările în acest sens ale lui N.
D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui
Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă
din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri
din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar
data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului - la
data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai
mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii
trebuie considerat satul Ipotești.
 10 februarie 1912. Se naşte la Călineşti (județul Suceava) tatăl
Părinţii poetului, Gheorghe Eminovici, fiul mai mare al dascălului din Călineşti,
Vasile Eminovici, şi al Ioanei Sărghei. Provenind dintr-o familie
poetului numeroasă şi nu prea înstărită, Gheorghe Eminovici părăseşte de
timpuriu satul natal. Este, pe rând, scriitor de cancelarie la baronul Jean
Mustaţă, administrator al moşiei Dumbrăveni ce aparţinea boierului Balş.
Acesta din urmă îl ajută să obţină titlul de sluger (persoană ce se ocupa
cu aprovizionarea și distribuirea rațiilor de carne); în 1842 Eminovici
este ridicat la rangul de căminar. In anul 1840 Eminovici se căsătorise cu
Raluca Iuraşcu; vor avea împreună 11 copii. Stabilitatea materială la
care râvnea Eminovici ar fi putut fi în sfârşit obţinută prin cumpărarea, în
1847, a moşiei de la Ipoteşti, unde familia căminarului se va muta
definitiv abia în 1857, o dată cu terminarea noii case. însă bună parte din
veniturile moşiei vor fi folosite de Eminovici pentru a asigura fiilor săi
studii liceale şi universitare, costisitoare chiar şi pentru o familie mai
Gheorghe Eminovici
înstărită. În 1878, Eminovici este nevoit să vândă Ipoteştii pentru a-şi
plăti datoriile; rămâne ca administrator al noului proprietar până în 1884,
anul morţii sale. Este îngropat la Ipoteşti alături de soţia sa, Raluca.
Anul 1816. Se naşte la Joldeşti (comuna Vorona, județul Botoșani)
mama poetului, Raluca Iuraşcu, a treia fiică a stolnicului Vasile
Iuraşcu şi a Paraschivei Iuraşcu, născută Donţu. Se căsătoreşte în
1840 cu Gheorghe Eminovici, aducând o zestre destul de frumoasă,
care părea să fie de bun augur pentru tânăra familie. Are unsprezece
copii, dintre care şase vor muri în timpul vieţii sale. Moare în 1876, la
Raluca Eminovici Ipoteşti.
 Familia poetului
Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai familiei
Eminovici. Primul născut, Şerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se
îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare alienat în 1874. Fratele său, născut în
1843, Niculae, va contracta o boala venerică şi se va sinucide în Ipoteşti, în
1884. Iorgu, (n. 1844), a studiat la Academia Militară din Berlin, dar după o
carieră de succes, moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul
unei misiuni. Ruxandra se naşte în 1845 dar nu supravieţuieşte prea mult, moare
în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarăşul de joacă al lui Mihai, descris în mai
multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau
1849 trăieşte doar şapte ani şi jumătate. Aglae trăieşte între 1852 şi 1906, a
suferit de morbul lui Basedow. A fost căsătorită de două ori, a locuit în Ipoteşti,
şi a avut doi băieţi: pe Ioan şi pe George.
 Amintirile şcolii
Şcoala Profesorul

Elev la Cernăuţi Aron Pumnul

 Elev la Cernăuţi
Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin
împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura,
stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiat… sau O,
rămâi). Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. A urmat clasa
a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuţi, fiind clasificat al 15-lea între 72 de
elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut
două clase de gimnaziu. Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu
german din Cernăuţi. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-
lea în primul semestru şi al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe
care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la
catedră, culegător din creaţie populară şi autor de studii de ţinută academică. Aron
Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obţinut
insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) şi la Johann
Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea
sa de matematică se datora metodei rele de predare. În 1866 aprilie 16 a părăsit
definitiv cursurile, deşi avea o situaţie bună la învăţătură. Avea note foarte bune la
toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent).
Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.
 Fiind băiet păduri cutreieram…
„Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.”

Casa memorială Eminescu

 Lacul lui Eminescu

„Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.

Şi eu trec de-a lung de maluri,

Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii să răsară
Şi să-mi cadă lin pe piept …”
 Din nou la Cernăuţi
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul învăţământului din
Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost
refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa
nr. 9816 către gimnaziul din Botoşani, i s-a promis că va fi primit „negreşit la
ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va îndeplini condiţiunile concursului“.
Elevul Eminovici a plecat la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini-
Vladicescu dădea reprezentaţii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca
practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi, peste puţin timp, a fost copist la
comitetul permanent judeţean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe
luna februarie să fie înmânat fratelui său Şerban. În 11 martie tânărul M. G.
Eminovici a solicitat paşaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în
gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia.
Situaţia lui şcolară era de „privatist“. Cunoştea însă biblioteca lui Pumnul până
la ultimul tom.
Debutul în revista “Familia”
9 martie 1866

Coperta revistei

Poezia De-aş avea…

 Iosif Vulcan – „naşul” lui Eminescu
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24
ianuarie moare profesorul de limba română, Aron Pumnul. Elevii scot o
broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti (Lăcrimioare... la mormântul
prea-iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia La mormântul lui Aron
Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/8 martie (stil nou)
debutează în revista”Familia”, din Pesta (astăzi Budapesta - Ungaria), a lui
Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea…. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai
Eminescu, adoptat şi de poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În
acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Începând din 27 aprilie 1880 și până la 31 decembrie 1906, ea a fost tipărită la
Oradea, devenind un important mesager al culturii românești, publicând lucrări
ale unor mari personalități ale literaturii noastre.
 Primele versuri - fragmente
La mormântul lui Aron Pumnul De-aş avea…

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, De-aş avea şi eu o floare

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta; Mindră, dulce, răpitoare
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină Ca şi florile din mai,
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină, Fiice dulce a unui plai,
Se stinse-o dalbă stea! Plai rîzînd cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde
Metalica, vibrînda a clopotelor jale Undoind încetişor,
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat; Şoptind şoapte de amor;
Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale De-aş avea o floricică
Şi-n urmă-i ne-a lăsat! Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sînului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cîntind vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;
 Pribegiile prin ţară
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul
Cernăuţi – Sibiu – Giurgiu – Bucureşti. De fapt,
sunt ani de cunoaştere prin contact direct a
poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor
româneşti, un pelerinaj transilvănean al cărui
autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar
este, respectând documentele epocii
cernăuţene, respectând adevărul istoric atât cât
există în ele, cât de cert este că drumul lui
Eminescu în Transilvania, departe de a fi o
«împrejurare boemă», «un imbold romantic al
adolescenţei», a fost - în fond - încheierea
sublimă a unei lecţii pentru toată viaţa: ideea
unităţii naţionale şi a culturii române aplicată
programatic şi sistematic, cu strategie şi tactică,
după toate normele şi canoanele unei campanii
ideologice.” (Sânziana Pop) Mihai Eminescu
în prima jumătate a anilor 1870
 Călătorii prin Transilvania
A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu şi-a realizat proiectul. În iunie 1866 a
părăsit Bucovina şi s-a stabilit la Blaj cu intenţia mărturisită de a-şi reîncepe studiile.
În perioada 27-28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba
Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul şi a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N.
Densuşianu. De aici a trecut munţii şi a ajuns la Bucureşti.

L
A

S
I
B
I
u
Imagini din Sibiu
Eminescu la Blaj

Se spune că de lângă acest tei a

exclamat marele poet: „Te salut
din inimă Romă mică. Îţi
mulţumesc, Dumnezeule, că m-
ai ajutat s-o pot vedea”.
 Sufleor şi copist
În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu
Caragiale, apoi secretar în formaţia lui Mihai Paskaly şi, la
recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl
cunoaşte peI.L.Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila,
Galaţi, Giurgiu,Ploieşti. A continuat să publice în Familia; a scris
poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în
manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării
dramatice, de H. Th.Rotscher ).

Teatrul Naţional din Bucureşti

 Eminescu prin Banat
Plăcile comemorative amintesc diversele ocazii cultural-artistice, din
anii 1865-1868, la care a fost prezent poetul în Banat, la timişoara şi
Lugoj , când era sufleurul şi secretarul trupei de teatru Mihail Pascaly.
 Eminescu la Viena
Prietenia cu Ioan Slavici
Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează
ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi
Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi).
Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre
altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui
Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a
400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan
cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o
cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe
colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca
publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele
semne ale bolii.

Organizarea serbării de la Mănăstirea Putna

 Eminescu la Iaşi I
C
În prima parte a anului 1875 a pus
r
ordine în bibliotecă şi a propus îmbogăţirea
ei cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. I e
Tot în acest an a început traducerea din o a
germană a unei gramatici paleoslave. L-a n n
introdus pe Ion Creangă în societatea g
Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a
primit postul de corector şi redactor al părţii ă
neoficiale la ziarul local Curierul de laşi,
unde numeroase rubrici redactate de el au
fost publicate fără semnătură. A frecventat
cu regularitate şedinţele Junimii. De multe
ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A
făcut un drum la Bucureşti, unde, prin
Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz,
Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

Bojdeuca din Ţicău

 Eminescu la Iaşi II
Biblioteca Centrală Universitară Iaşi

Imagini din Parcul Copou
Teiul lui Eminescu
Iubind în taină...
... Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi şi blonde plete?
Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.
 Eminescu la Junimea
„La despărţirea noastră întrebai pe Eminescu
dacă i-ar plăcea să se aşăze în Iaşi când va
sfârşi studiile sale. – „Aş veni bucuros, îmi M
a
răspunse el, căci societatea „Junimea” are
T i
pentru mine o mare atracţie, însã mai târziu. i o
Deodată ne-am înţeles cu Slavici să punem în r
t e
mişcare pentru anul viitor o mare întrunire a u s
studenţilor români din toate părţile, la c
u
mormântul lui Ştefan-Cel-Mare din mânăstirea
Putna. Când ne-om fi îndeplinit această
datorie, vin. – Eminescu îmi povesti cum voiau
să organizeze acea serbare, şi-mi făgădui
asupra ei, o mică notiţă pentru „Convorbiri
literare” pe care mi-o şi trimise. Este articulul
subsemnat cu litera E şi publicat în numărul
din 15 septemvrie al revistei.”
Mărturia lui Iacob Negruzzi Casa Vasile Pogor – sediul Junimii
 Teiul lui mihai eminescu
Teiul lui Eminescu este un tei
argintiu vechi de circa 250 de ani, aflat
în Parcul Copou din Iaşi. Acest copac,
denumit și "copacul îndrăgostiților", este
locul unde poetul Mihai Eminescu își
găsea inspirația. În plimbările prin
Copou, Mihai Eminescu s-a îndrăgostit
de tei, venind deseori să-și adune
gândurile sau să discute cu bunul său
prieten,Ion Eminescu, pe o bancă aflată
la umbra protectoare a teiului.
Acest tei este cel mai vechi
copac din Grădina Copou. Trunchiul
teiului, rămas gol în urma putrezirii, a
trebuit să fie plombat cu mortar și
consolidat cu manșoane (cercuri) de
metal, iar ramurile sunt sprijinite în
console.
 Marea dragoste
Marea dragoste a lui Eminescu a fost Veronica Micle pe care a
cunoscut-o la Viena. El şi-a închinat majoritatea creaţiilor
dragostei pentru ea.

Stimată doamnă,
Aseară v-am zărit într-o lojă pe care o ocupaţi la reprezentaţia
de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii
dramatice.
Atunci mi-am amintit de invitaţia primită, de a veni într-o joi la
serata dv. literară.
Nu merit laudele aduse pentru poezia EPIGONII. E o concepţie
pe care o făurisem încă la Viena, într-un elan de patriotism.
Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile şi cântecele
populare formează în clipa de faţă un material din care culeg
fondul inspiraţiilor.
Cred că voi putea ceti în salonul dv. o poezie, având un subiect
cules din acest material.
Primiţi respectul meu.
Mihai EMINESCU
Eminescu şi Veronica Micle
Tu eşti aşa de albă ca floarea de cireşi
Şi soarta mea te puse în calea mea să ieşi,
Să treci ca o uşoară crăiasă din poveşti,
C-o singură privire să-mi spui ce dulce eşti,
Căci dulce eşti! De-atuncea, eu te visez mereu
Tu gingaşă mireasă a sufletului meu.”
 Eminescu la Bucureşti
Suferinţele Poetului
1883 - 1889
“- O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci

În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef (în
Pe noaptea mea de patimi.
1880) la ziarul Timpul. A desfăşurat o
activitate publicistică excepţională, care i-a Şi de asupra mea rămâi
ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui Durerea mea de-o curmă,
poeme (seria Scrisorile şi Luceafărul, etc.). Căci eşti iubirea mea dentâi
Şi visul meu din urmă.”
Luceafărul
 luceafarul
Poezia ’’Luceafărul’’ este expresia absolută pe care o
atinge gândirea poetică şi filozofică a lui Eminescu.
A apărut pentru prima dată la Viena, în anul 1883, fiind
mai apoi inclus în revista Convorbiri Literare.

Poezia ’’Luceafărul’’
este cu siguranţă cea mai de
seamă poezie română.
Surprinde atât de bine
trăirile sufleteşti: dragostea,
invidia, dezamăgirea...
 Moartea Poetului
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 3
dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu
din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa
ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. În 17
iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei
din Cimitirul Belu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi
de la Şcoala Normală de Institutori din Bucureşti.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de

viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l
va ivi vreodată, poate, pământul românesc.
Ape vor seca în albie şi peste locul
îngropării sale va răsări pădure sau cetate,
şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări,
până când acest pământ să-şi strângă toate
sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui
crin de tăria parfumurilor sale”.
George Călinescu

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Cimitirul Bellu (București) - 17 iunie 1889

Singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului – un

desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi –
unde se poate observa că Eminescu a fost înmormântat pe o
vreme ploiasă şi mohorâtă, unii dintre cei prezenţi având în
mână umbrele.
 Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit
că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii
sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin
scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și
manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns
acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o
petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un
proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie
viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a
votat un ajutor lunar de 250 lei.
Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se
mute definitiv la București. În 15 aprilie 1888, poetul s-a stabilit definitiv la
București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23
noiembrie 1888, proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de
Nicolae Gane, ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului
următor. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din
București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia
Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu,
la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl.
Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare
care reclamă șederea sa într-un institut”. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă
pentru asistența judiciară a bolnavului.
 Eminescu la Galaţi
Corneliu Botez a fost
cel care a avut iniţiativa
omagierii lui M. Eminescu,
pentru prima dată de la
moartea sa, la Galaţi.
Corneliu Botez a editat
lucrarea "Omagiul gălăţenilor
adus lui Mihai Eminescu" în
1909, a realizat o medalie
comemorativă, un spectacol
şi a făcut posibilă dezvelirea
primei statui a Poetului în
ţară, la Galaţi, în 1911. Statuia
este realizata de sculptorul
Frederic Storck.

Statuia lui Mihai Eminescu

Critici literari
„Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică
română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului
lui, şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul
Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi
punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a
vestmântului cugetării româneşti”
Titu Maiorescu
"Eminescu este nu numai cel
mai mare scriitor român. El este o
apariţie aproape neexplicabilă în
literatura noastră. El a căzut în
sărmana noastră literatură de la
1870 ca un meteor din alte lumi.’’
Garabet Ibrăileanu
 Ce putem spune despre Mihai Eminescu?

Nu e doar un poet renumit, e mult

mai mult... Eminescu a fost un geniu
al creației și va dăinui prin poeziile
pe care ni le-a lăsat.
Când ne vom gândi la Eminescu ne
vom mândri că suntem români...