precum Ramayana, Mahā bhā rata și Vedele.
Tot în această perioadă
Mihai Eminescu (nă scut Mihail Eminovici; n. 15
ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – d. 15
iunie 1889, București, Româ nia) a fost
un poet, prozator și jurnalist româ n, considerat, în general, ca fiind
cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura
româ nă . A publicat un singur volum antum, Poesii, compus din
poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a
societă ții Junimea, din care Eminescu fă cea parte. Printre operele
notabile se numă ră Luceafărul, Odă (în metru antic) și cele cinci
Scrisori (I, II, III, IV și V).
S-a nă scut la Botoșani și a copilă rit la Ipotești, mutâ ndu-se, în
adolescență , la Cernă uți pentru a urma cursurile gimnaziale unde,
la vâ rsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea. La vâ rsta de
19 ani a început studiul filozofiei la Universitatea din Viena, unde a
întâ lnit scrierile unor autori care îi vor influența puternic opera,
precum Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer,
dar și filozofia orientală prin opere
începe să publice în revista Convorbiri literare. La 22 de ani a plecat
la Berlin pentru a-și continua studiile.
Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.
Activitatea jurnalistică a lui Mihai Eminescu s-a desfă șurat între
anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul,
oficiosul Partidului Conservator, față de care Eminescu era
apropiat ideologic. Articolele de gazetă urmau linia filozofică
adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară , acesta fiind
un susțină tor al orâ nduirii sociale din naștere,
al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent
al liberalismului burghez. Viziunea sa era relativ comună autorilor
naționaliști europeni ai vremii.
Epuizat de munca de zi cu zi și, probabil, suferind de tulburare
bipolară , Eminescu s-a retras din gazetă rie în iunie 1883. În urma
unei că deri nervoase în anul 1886, probleme sale de să nă tate
mintală au fost interpretate, probabil eronat, ca simptome
de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură de mercur.
Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul
doctorului Alexandru Ș uțu, fiind înmormâ ntat două zile mai tâ rziu
la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată , cel mai
probabil, intoxicației cu mercur. Manuscrisele lui Mihai Eminescu,
în 46 de volume și de aproximativ 14.000 de file, au fost
dă ruite Academiei Româ ne de Titu Maiorescu în anul 1902. A fost
ales membru al Academiei Româ ne post-mortem în anul 1948.
Biografie în 1736, au apă rut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind
Familia doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici,
nă scut în 1778, a fă cut școala normală din Blaj și s-a însurat cu
Ioana Să rghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart,
Petrea decedâ nd la Blaj în 1811, iar Agafia însoțește familia fiului
să u, Vasile, în Bucovina și se stinge la Că lineștii Cuparencu în
anul 1818 la vâ rsta de 83 de ani.
Vasile Iminovici, în vâ rstă de 26 ani, atras de condițiile economice
și sociale oferite de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în
Bucovina, se mută cu familia la Că lineștii Cuparencu în 1804, unde
Mihai Eminescu și unii din apropiații să i, pe colița nr. 21 emisă de primește post de dască l de biserică și lot agricol din rezerva
religionară . A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre
serviciile poștale ale Republicii Moldova, cu ocazia să rbă toririi a feciori, Gheorghe, nă scut în 10 februarie 1812, a fost tată l lui Mihai
150 de ani de la nașterea poetului Eminescu. Vasile Iminovici a decedat în 20 februarie 1844.
Gheorghe Eminovici a fă cut vreo trei ani de școală la dască lul Ioniță
Stră moșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie
din Suceava, a fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Câ rstea
româ nească din Banatul ocupat de turci. Acolo, în 1675, s-a nă scut
din Costâ na, apoi - scriitoraș la baronul Jean Mustață din Bucovina,
un copil care, adult fiind, a fost poreclit Iminul, iar fiul lui Iminul a
iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea
fost Iovul lui Iminul, nă scut în 1705, care a fost hirotonisit ca preot
boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei
sub numele sâ rbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul
Dumbră veni și îi capă tă de la vodă titlul de sluger.
limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[31][32]
Din cauza ră zboiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, Banatul și
alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub
suzeranitate turcă . În urma apelului episcopului Inocențiu Micu-
Klein că tre româ nii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul
Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj prin 1738-1740,
beneficiind de libertă ți cetă țenești, lot agricol contra unei taxe,
învă ță mâ nt gratuit în limba româ nă pentru copii, condiționat fiind
însă de a se mă rturisi unit. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev
de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.
Petrea Eminovici, stră bunicul poetului, s-a nă scut probabil
în 1735, iar din că să toria acestuia cu Agafia Ș erban, nă scută Raluca Eminovici
Stră moșii din partea mamei, Jură sceștii, proveneau din
zona Hotinului. Stolnicul Vasile Jurașcu din Joldești s-a că să torit cu
Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care se așezase pe
malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în că să torie
pe fata ță ranului Ion Brehuescu, Catrina. Raluca, mama poetului, a
fost a patra fiică a lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.
Gheorghe Eminovici s-a că să torit cu Raluca Jurașcu în primă vara
anului 1840, primind o zestre substantial, iar în 12 mai 1841 a
primit titlul de că minar de la vodă Mihail Grigore Sturza.
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui
Gheorghe Eminovici și ai Ralucă i.
Primul nă scut dintre bă ieți, Ș erban (n. 1841), studiază medicina la
Viena, se îmbolnă vește de tuberculoză și moare alienat
la Berlin în 30 noiembrie 1874. Niculae, nă scut în 1843, se va
Data și locul nașterii
În 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea
la Ateneul Româ n că Eminescu s-a nă scut la Soleni, un sat
din Moldova. Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși
a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20
decembrie 1849. În registrul școlii primare a fost consemnată data
de 6 decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului
din Cernă uți este trecută data de 14 decembrie 1849. Sora poetului,
Aglae Drogli, într-o scrisoare că tre Titu Maiorescu susținea ca dată
a nașterii 20 decembrie 1849, iar ca loc al nașterii - Ipotești. Fratele
poetului, Matei, a susținut o altă dată - 8 noiembrie 1848 și ca
localitate Dumbră veni, iar mai tâ rziu a susținut că a gă sit o psaltire
veche unde tată l poetului notase:
sinucide în Ipotești în 1884. Iorgu (n. 1844) studiază la Academia
Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din
cauza unei ră celi contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se
naște în 1845, dar moare în copilă rie. Ilie (n. 1846) a fost tovară șul
de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în
urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848 sau 1849) tră iește doar
șapte ani și jumă tate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost că să torită de
două ori și a avut doi bă ieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala
Basedow-Graves. După ea s-a nă scut, probabil în 1854, Henrieta
(Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după
instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză . Matei
(n. 1856) este singurul care a lă sat urmași direcți cu numele
Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit că pitan
în armata regală româ nă . S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercâ nd să
împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit
la un an și jumă tate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece
minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai.[53]”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate ca
fiind 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în
registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia
(Domnească ) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută
ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului - data de 21 în aceeași lună a
aceluiași an.
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul să u,
Dimitrie, diacon, la botez fiind prezenți, în afară de pă rinți, stolnicul
Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul Agafton,
soră cu mama lui.
Copilăria
Copilă ria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa pă rintească și
prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și în contact cu
oamenii și cu natura, stare evocată cu adâ ncă nostalgie în poezia de
mai tâ rziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare. Începâ nd cu
clasa a III-a în 1858 a urmat școala primară National
Hauptschule (Ș coala primară ortodoxă orientală ) la Cernă uți. La
finalul clasei a III-a este clasificat al cincisprezecelea dintre cei 72
de elevi. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860.
Are ca învă ță tori pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director -
pe Vasile Ilasievici. Termină școala primară cu rezultate bune la
învă ță tură . A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de
elevi.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din
Cernă uți, liceu german înființat în 1808, singura instituție de
învă ță mâ nt liceal de la acea dată din Ducatul Bucovinei, care era din
1775 parte a Imperiului Habsburgic. Liceul se impune în cursul
anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în
procesul de învă ță mâ nt. Profesorii proveneau cu precă dere din
Austria, întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se
înființează și o catedră de româ nă destul de tâ rziu, după 1848. Este
ocupată de Aron Pumnul. Acesta era cunoscut prin Lepturariu
românesc, în patru tomuri, tipă rit la Viena între 1862 și 1865 - cea
dintâ i istorie a literaturii româ ne în texte. La Obergymnasium
frecventează cursurile și frații să i, Ș erban, Nicolae, Gheorghe și Ilie.
Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al
unsprezecelea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea
semestru. Nu are notă la româ nă pe primul semestru și este
clasificat de Miron Că linescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe
româ ne. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor
pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră , culegă tor
de creație populară și autor de studii de ținută academică . Aron
Pumnul îl calificase în ambele semestre cu note maxime la româ nă .
A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner
(la limba latină ) și pe ambele semestre la Johann Haiduk
(la matematică ). Mai tâ rziu a mă rturisit că îndepă rtarea sa de
matematică se datora metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a pă ră sit definitiv cursurile, deși avea o situație
bună la învă ță tură . Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G.
Sbiera i-a dat la româ nă calificativul vorzüglich (eminent). Plecâ nd
în vacanța de Paști la Ipotești, nu s-a mai întors la școală .
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului
Învă ță mâ ntului din București o subvenție pentru continuarea
studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc
vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 că tre
gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la
ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile
concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernă uți, unde trupa de
teatru Fanny Tardini-Vladicescu dă dea reprezentații. În 5
octombrie 1864 Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din
Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul
permanent județean.
În 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugă mintea ca salariul
cuvenit pe luna februarie să fie înmâ nat fratelui să u Ș erban. În 11
martie tâ nă rul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere
în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul să u, Aron
Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era
de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul pâ nă la ultimul
tom.
Debutul în literatură pe Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale.
În timpul verii această trupă a jucat la Brașov, Sibiu,
Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din Oravița. Iosif Vulcan l-a
întâ lnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu
poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, care au fost publicate
apoi în revista sa, Familia, din 18/30 august și 19 septembrie/1
octombrie. Vă zâ nd aceste poezii în Familia, că minarul Gheorghe
Eminovici află de soarta fiului să u, ră tă citor prin lume. Stabilit
în București, Eminescu l-a cunoscut pe I. L. Caragiale. Pascaly, fiind
mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist
al Teatrului Național. Astfel că , în 29 septembrie, Eminescu
semnează contractul legal în această calitate. Obține apoi de la
Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă , se obligă să traducă
Casa din Cernă uți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată
științific și în legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor
Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)
Rö tscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată , scrisă pe
1866 este anul primelor manifestă ri literare ale lui Eminescu. mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele ră mase.
Acum începe și proiectul să u de roman Geniu pustiu.
Sufleor și copist
Student la Viena
Din 1866 pâ nă în 1869, a pribegit pe
traseul Cernă uți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu
Caragiale, apoi secretar în formația actorului Mihail Pascaly și, la
recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl
cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee
la Bră ila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în revista
oră deană Familia, a scris poezii, drame (Mira (dramă)), fragmente
de roman (Geniu pustiu) - toate ră mase în manuscris - și a fă cut
traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich
Theodor Rö tscher).
Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care
concentrase mai multe forțe teatrale, precum pe Matei Millo,
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează , ca „auditor
extraordinar”, Facultatea de Filosofie și Drept (dar audiază și
cursuri de la alte facultă ți). Apar primele semne ale „bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar”
la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să -și ia doctoratul
în filosofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a
prezentat la examene.
Plă cuța de pe casa din Viena în care a locuit Mihai Eminescu
(Kollergasse 3)
1872 este anul probabil al întâ lnirii cu Veronica Micle, la Viena. În
data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare că tre pă rinți, se
plâ nge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare
sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă .
În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevă r un an
nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a
cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plâ nge și de
lipsa unui pardesiu. În aceste împrejură ri a pă ră sit Viena și s-a
întors în țară .
Student la Berlin
În 18 decembrie 1872, s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns
aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din
partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca
student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul
din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese sau pe care și le notase
să le urmeze erau foarte variate: din
domeniul filosofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit
însă ră mâ nerea mai departe la Berlin prin mă rirea salariului. În 8
decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă .
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului.
În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii
Centrale Universitare din Iași. Eminescu preda acum și lecții
de logică la Institutul Academic în locul lui Xenopol pe lâ ngă
sarcinile de la bibliotecă . În 19 septembrie, printr-o scrisoare
adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de
ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul că tre țară . În 7
octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că
Eminescu nu poate pleca așa curâ nd în stră ină tate ca să facă
doctoratul, fiind oprit de întâ mplă ri grave în familie: două surori se
îmbolnă viseră de tifos la bă i, în Boemia. În 10 octombrie, Ș erban,
fratele poetului, care dă duse semne de o alienație mintală , s-a
internat în spital prin intervenția Agenției româ ne din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8
noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de
la Veronica Micle pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor.
În 28 noiembrie Agenția româ nă din Berlin a anunțat moartea lui
Ș erban, fratele poetului.

Revenirea în România
Eminescu (dreapta sus) pe prima pagină a revistei Convorbiri
Literare
S-a reîntors în țară în 1874, stabilindu-se la Iași. A fost director
al Bibliotecii Centrale Universitare, profesor suplinitor, revizor
școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de
Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun
prieten cu Ion Creangă , pe care l-a determinat să scrie și l-a
introdus în societatea Junimea. Situația lui materială era nesigură și
a avut necazuri în familie - câ nd i-au murit mai mulți frați și, pe
urmă , chiar și mama. Tot în această perioadă Eminescu s-a
îndră gostit de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că
poetul, plimbâ ndu-se adesea prin Gră dina Copoului, s-ar fi atașat de
un tei multisecular, arbore devenit, ulterior, celebru sub numele
de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau
frecvent pe marele nostru poet, fie alături de Veronica Micle, fie
alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la
București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus
îmbogă țirea ei cu manuscrise și că rți vechi româ nești. Tot în acest
an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-
a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Ră mas fă ră
serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al pă rții
neoficiale din gazeta oficială a primă riei Iașului, Curierul de lași,
unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fă ră
semnă tură . A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe
ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa din
cartierul Ț ică u al Iașilor. Cu ocazia unui drum la București s-a
împrietenit (amorezat) cu Mite Kremnitz, o doamnă de companie
a reginei Elisabeta, cunoscută prin intermediul lui Maiorescu.
Totuși, Veronica Micle a ră mas iubirea vieții sale.
În 1 iulie a fost invitat să -și ia în primire noul post de revizor, iar în
ziua urmă toare a predat biblioteca lui Dimitrie Petrino, autorul
broșurii criticate de Eminescu în articolul să u O scriere critică. Tot
în această vreme a fost înlocuit și de la școală din cauza grevei
declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului
un raport asupra constată rilor fă cute cu ocazia conferințelor cu
învă ță torii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă
de la Ș coala nr. 2 din cartierul Pă curari, Iași. Pe data de 15 august s-
a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.
Manuscrisul Luceafărului (1882)
În 6 august 1879 a murit profesorul universitar Ș tefan Micle. Astfel,
Veronica Micle, vă duvă de acum, a venit la București și l-a rugat pe
Eminescu să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au
fă cut mai multe planuri de că să torie - ră masă neîmplinită .
Într-o scrisoare din 1880 că tre sora sa, Henrieta Eminescu, s-a
plâ ns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar, mai mult,
sufletește. Din partea familiei sale a primit numai impută ri, în
special din partea tată lui să u. Nu a avut nici timp, nici dispoziție, să -
l felicite mă car pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație la
nuntă . Negruzzi îi scrie imputâ ndu-i că nu-i mai trimite nici o
colaborare. Atunci nu a publicat decâ t o singură poezie. Între timp a
renunțat la orice gâ nd de că să torie cu Veronica Micle.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o
vreme în spital. În lipsa lui se citește, în casa lui Titu Maiorescu, în
două râ nduri, „Luceafă rul” în limba germană .
Moartea
Ediția din 20 iunie 1889 a Curierului român anunțâ nd moartea lui
Eminescu.
trecă tori, o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se
îndreaptă spre cimitirul Ș erban Vodă , denumit azi Bellu. Patru elevi
ai Ș colii normale de institutori din București au purtat pe umeri
sicriul pâ nă la mormâ nt, unde a fost îngropat sub „teiul sfâ nt” din
cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În
Nirvana.
George Că linescu a scris despre moartea poetului:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe
care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor
seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate,
și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ
să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de
tăria parfumurilor sale.”
Tudor Vianu a spus: „fă ră Eminescu am fi mai altfel și mai să raci”.

Serviciul funerar

Mormâ ntul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din București

Moartea lui Mihai Eminescu a avut loc pe data de 15 iunie 1889, în
jurul orei 4 dimineața, în casa de să nă tate a doctorului Ș uțu din
strada Plantelor nr. 9 din București, după ce, la începutul anului,
boala sa devenise tot mai violentă . Ziarul Românul anunța în ziua
urmă toare la rubrica de știri: Eminescu nu mai este. Corpul
neînsuflețit al poetului a fost depus în biserica Sf. Gheorghe, pe un
catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de
muzicianul C. Bă rcă nescu a interpretat litania „Mai am un singur
dor". După slujba religioasă (Prohodul) și discursul lui Grigore
Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhă mați doar doi cai, s-a
îndreptat spre Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al
doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși
„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având Eminescu îşi are locul în societatea marilor spirite, opera lui fiind
totul.” Mihai Eminescu actul de identitate universală al neamului nostru.
Vladimir Streinu
"Nivelul culturii generale a natiei nu-l poate ridica nimeni cu umarul,
timpul si munca umplu neajunsurile." - Mihai Eminescu „Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi
nedespărţită”
Oamenii nu se deosebesc atât prin ceea ce zic decât prin ceea ce fac. Nicolae Iorga
Mihai Eminescu
„Eminescu a ridicat cântecul, basmul şi graiul popular la înălţimea
scânteietoare a Luceafărului”
Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.
Eusebiu Camilar
Mihai Eminescu

„Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat

Adevărul e stăpânul nostrum, nu noi stăpânim adevărul.
de-o cultură aşa de vastă şi de o originalitate atât de marcantă. În
Mihai Eminescu poezia noastră dulceagă şi destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se
detaşează într-un relief izbitor. Simţi îndată că ai de-a face c-un
reformator … E o necunoscută vibrare de gândire şi de sentiment.
Menirea vieții tale e să te cauți pe tine însuți. Altă limbă, altă viaţă, cuvintele au suflet, culoare, formă, fiecare
Mihai Eminescu epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce
frumuseţi ritmice, neatinse încă până la el!” Alexandru Vlahuţă
Alexandru Vlahuţă
Între caracter și inteligență nu ar trebui să existe alegere...
„Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari
Mihai Eminescu
negre, o frunte înaltă şi senină, nişte ochi mari – la aceste ferestre ale
sufletului se vedea că cineva este înăuntru, un zâmbet blând şi adânc
Egalitatea nu există decât în matematică. melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană,
un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor
Mihai Eminescu chinuri viitoare”
Ion Luca Caragiale