Prieteni cu Eminescu: Miron Pompiliu

În 1866, în paginile revistei „Familia”, se întâlneau, pentru prima oară, Miron Pompiliu și
Mihai Eminescu. În numărul 2 din 15/27 ianuarie, Iosif Vulcan publica poezia „Gâcitura”,
semnată M.P.Popiliu, iar în numărul 18, din 25 iunie/7 iulie –„Ecouri de suspine”, remarcând
într-o notă de subsol: „Atragemu atențiunea on. publicu asupra acestui talentu frumosu, carele
acuma pasiesce antâia-óra în publicitate”. În numărul 6 din 25 februarie/9 martie, Iosif Vulcan îl
publica pe Eminescu cu „De-aș avea”, schimbându-i, cum bine se știe, numele Eminovici și
notând la subsol: „Cu bucuria deschidemu colónele fóiei nóstre acestui june numai de 16 ani,
care cu primele sale încercări poetice transmise noue ne-a surprinsu plăcutu”.
Miron Pompiliu – care va mai semna M.P.Popiliu, M.Popiliu, Mirone Popiliu, Popiliu,
Moise Popiliu (C. Pavel, Miron Pompiliu. Viața și opera lui, Beiuș, 1930) – avea 19 ani. Era al
doilea fecior al preotului Nicolae Popoviciu și al Anei Popa din Șteiu (Beiuș), născut în 1847 și
având numele de botez Moise Popoviciu.
După școala primară, pe care o începuse în Șteiu și o continuase în Băița-Bihării, face,
fără întrerupere, clasele I-V la Beiuș și clasele VI-VII la Oradea-Mare. Revine la Beiuș pentru
anul școlar 1865-1866 și dă examenul de bacalaureat, ca particular, cu „cum prima eminentia”
(Pavel, p. 10).
Nu continuă tradiția preoțească a familiei – tatăl său fusese preot; mama era fiică de
preot; fratele mai mare, Gheorghe, preot în Luncă; sora sa, Dilinca, căsătorită cu Teodor Teaha,
preot în Câmp (ambele localități situate în apropiere de Vașcău) –, înscriindu-se, pentru studii de
drept, în 1866, la Universitatea din Budapesta. În același an, este ales membru onorific al
„Societății de Leptură a junimei Romane studiose la Academia de drepturi și Achigimnaziul din
Oradea-Mare”.
În 1868, student fiind, refuză să se înroleze în armata ungară și e nevoit să se refugieze în
Regat: mai întâi, la București, unde lucrează la revista „Albina Pindului”, fundată de Grigore
Grandea.
În septembrie 1868, și Eminescu revine la București, împreună cu trupa lui M. Pascaly. E angajat
ca al doilea sufleur şi copist la Teatrul Naţional. Tr. perioada cit a locuit în Bucureşti, E... minescu a legat
prietenii cu tineri scri i tori ca Ştefan Cacoveanu (ne care l-a cunoscut încc'i din 1 8ti6 la Blaj), 1. S.
Bădescu, Vasile Gherman Pop, Miron Pompiliu, V. D. Păun şi alţii.
 Aici, posibil, să-l fi întâlnit pe Eminescu, în cadrul Cercului literar „Orientul”, format în
București, pe 1 aprilie 1869 (patronată de D. Bolintineanu, preşedinte – Grigore Haralamb
Grandea, secretari – V. Gherman Pop și I.S.Bădescu) , sau în Societatea „Românismul”, inaugurată pe
6 aprilie 1869 (sub conducerea lui B.P.Hasdeu, președinte – I.A. Brătescu.
Un fragment reprodus în „Cosânzeana” din „Albina Pindului” de G. Bogdan-Duică reține
numele lui Miron Pompiliul la rubrica „Critici”:
„Dl Miron Pompiliu: Poezia d-lui Al. Negroni întitulată Harpa, şi, cu această ocazie,
asupra idealismului în poezie.
Dl Miron Pompiliu: Poezia d-lui lliescu întitulată Filomela.
Dl Gr. H. Grandea: Poeziile d-lui Miron Pompiliu întitulate Dorul şi Româna ardeleană”.
Iar în ședința din 29 iunie 1869 a Cercului, când sunt numite comisiile pentru a culege, în
lunile iulie și august, folclor, lui Miron Pompiliu (alături de I. Bădescu și N. Droc-Barcianu) i se
rezervă Ardealul, iar pe Eminescu (împreună cu V. Dimitrescu) îl regăsim în comisia pentru
Moldova (G. Bogdan-Duică, Eminescu în Societatea „Orientul”, în: „Cosânzeana”, 30
noiembrie 1925, p. 307).
Documentele de arhivă ale Societăţii „Românismul” confirmă participarea lui Eminescu, în lunile
februarie şi martie 1869, la ședințele acesteia. În tabelul nominal de prezență pe lunile respective
figurează atât numele lui Eminescu, cât și al lui Pompiliu (A.-C. Păunescu, „Românismul” – o societate
culturală și patriotică, în: „Carpica”, XII, 2009, p. 71-72).
Miron Pompiliu se număra printre membrii activi ai Societății din perioada preînființării ei:
procesul-verbal nr. 1 din 12 ianuarie 1869 consemna propunerea făcută de el: „b) D-l Pompiliu a propus,
ca să se înființeze o societate de literatură poporală ; c) D-l Fortunatu unindu-se cu propunerea d-lui
Pompiliu mai adaugă aceasta ca societatea să se ocupe şi cu acele părţi ale istoriei care pînă acum au
fost puţin cunoscute” (Păunescu, p. 69-70).
În vara anului 1869, Eminescu însoțește trupa lui Pascaly într-un nou turneu prin Moldova și
Bucovina, iar din octombrie își începe studiile la Universitatea din Viena; Miron Pompiliu se mută în
Moldova, înscriindu-se în anul III la universitatea ieșeană. După încheierea studiilor,
funcționează ca secretar al Universității, fiind destituit, în 1876, odată cu demiterea lui Titu
Maiorescu din funcția de ministru al instrucțiunii publice și al culturii.
Din perioada respectivă datează scrisoarea lui Eminescu către I. Negruzzi în care e
amintit și M. Pompiliu:
 „[Iași, 3 aprilie 1876]
Domnule Negruzzi,
În oraș circulează zgomotul că Ministeriul ar fi căzut. Acest zgomot ne neliniștește atît pe
mine cît și pe Bodnărescu… Dacă știți ceva pozitiv, vă rog să ni spuneți și nouă cît și despre vo
nouă combinație de care s-ar fi vorbind.
Pompiliu ș-a pregătit geamantanele și vrea să fugă la Magyar orszag. Panu se primblă cu
neliniște prin Copou, deși omătul e pân’la brîu. Lambrior  șede tăcut în cafenea la Max și pe cîți
intră în cafenea îi întreabă ce s-aude.
Al d-voastre
M. Eminescu”
(M. Eminescu, Opere, XVI. Corespondență. Documentar, București, 1989, p. 158)
După demitere, funcționează, alături de Lambrior, Xenopol și alți profesori la Pensionatul
Normal de domnișoare, deschis de soții Humpel în Iași în 1872.
Pompiliu lucrează ca ziarist și profesor la Școala Centrală de Fete, Liceul Național,
Școala Militară.
Din 1869, este nelipsit și la ședințele Junimii. În scurta notă biografică din „Amintiri din
Junimea” (București, 2011), I. Negruzzi consemna: „Născ. în Ştei (Crişana), în 20 iunie 1840. În
Junimea de la 1869. Odinioară Pompiliu Moise, acum Miron. Profesor de fete, culegător de
poesii populare, autor de poveşti şi de critice. Vestit din cauza insomniilor sale şi a metodei
intuitive pentru care este în vecinică luptă cu Lambrior. La aniversări trimite scrieri şi poesii
anonime, grozav de corosive. Altfel bun băiat” (p. 305).
I. Negruzzi îi menționează numele la câteva rubrici din Dicționarul Junimii, dintre care și
la „Poesii private” – „o specie de poesii ale lui Bodnărescu pe care nu prea voia să le cetească în
Junimea, sub cuvânt că ar fi private. Junimea a isbutit a le declara publice şi a le ceti în adunările
sale. Autori noi de poesii private sunt: Miron Pompiliu şi Volenti” (p. 304).
La Junimea, Miron Pompiliu (poreclit și Keșkekemet sau Mirune) era „prezident statornic
pentru toate timpurile” (Negruzzi, p. 160) al Caracudei, despre care G.Panu scria: „cei care nu
luau parte niciodată la discuție și nu aveau nici o însemnătate literară, intrau cu denumirea de
caracudă. Președintele caracudei era Miron Pompiliu; din ea făcea parte: Beldiceanu, Pavel
Paicu, câțiva pedagogi de la Institutele-Unite, etc. Aceștia se așezau totdeauna prin fundul sălei,
nu deschideau de cât foarte rar gura, în genere se mulțumeau să râdă de glumele celorlalți”
(G.Panu, Amintiri dela „Junimea” din Iași, Vol. I, București, 1942, p. 60).
169 sateanu

G.Panu îi recunoaște însă „cultura limbei latine” (p. 58), considerându-l „partizanul
ascuns al limbei lui Cipariu, Laurian, Maxim” (p. 175); calitatea de povestitor și culegător de
povești – alături de Slavici, chiar dacă critica „limba, de multe ori orășenească” (p. 142) – sau
de poezie pentru Transilvania (p. 199), amintindu-l printre cei care au adus „curentul literaturei
populare”, printre care și Xenopol, Lambrior, Slavici, Creangă (p. 197).
Pe Miron Pompiliu, scrie G.Panu, căzuse și vina pentru farsa făcută de Hasdeu: „Când d.
Maiorescu prin scrisoarea sa, ca răspuns farsei d-lui Hașdău, Eu și Ea, se leapădă de
Convorbirile literare, arata un egoism regretabil. Dealtmintrelea, aceasta a fost în acele momente
sentimentul de lepădare generală: toți membrii, dela cel mai mic, făcură ca d. Maiorescu,
aruncară toată vina pe Convorbiri și în special pe Miron Pompiliu, fără să voiască măcar să-și
amintească că poezia Eu și Ea fusese citată la Junimea și, dacă nu fusese aprobată formal, nu
fusese nici desaprobată, așă că bietul Miron Pompiliu se crezuse în drept sa o dea publicităței”
(p. 366). Și tocmai Miron Pompiliu se număra printre contributorii cei mai prețioși la ziarul
„Traian” (16.04.1869 – 14.02.1870), editat de B. P. Hasdeu, semnând deja cu numele Pompiliu și
publicând poezii culese în Crişana şi Sibiu și „versuri originale reuşite, în formă populară: Oltul,
Românca din Ardeal şi (mai slab) Isvorul Tisei” (G. Bogdan-Duică, Un cuib dacoromân, în
„Hyperion”, nr. 3, martie, 1933, p. 67).
De Junimea era legată și „Cartea de leptură”. „După îndemnul lui Maiorescu când era
ministru de Instrucţie publică – scrie I. Negruzzi –, Junimea hotărâse de a lucra în comun o carte
de lectură pentru şcolile secundare. Mai întâi ea fu botezată carte de lepturi, apoi se începu
lucrul, care merse cum merse câtăva vreme, mulţumită mai ales activităţii lui Miron Pompiliu
(...). După căderea lui Maiorescu, treaba rămase baltă. Lucrul e foarte ciudat, ştiut fiind că altfel
toate lucrările comune ale Junimii au ieşit la bun sfârşit” (p. 271). Miron Pompiliu avea să ducă
la bun sfârșit și această lucrare, chiar în ultimul său an de viață, în colaborare cu amicul său,
profesorul I. Paul.
 II

Venit în Iaşi în 1874, Eminescu „deveni în curând prieten intim cu mai mulţi membri ai
Junimii, Miron Pompiliu, Bodnărescu, Creangă, şi mai pe urmă reînnoi prietenia cu Slavici, care
şi el veni la Iaşi urmând invitării mele”, scrie I. Negruzzi (Negruzzi, Amintiri din Junimea,
București, 2011, p. 230). Și Slavici consemnează în Amintiri: „Serile le petreceam adeseori cu
Miron Pompiliu și cu Samson Bodnărescu făcând lectură ori discuțiuni literare la Doamna Burlă,
azi Doamna Poni, câteodată, de tot rar, la Doamna Micle, pe care Eminescu o știa încă din timpul
petrecut la Viena” (București, 1924, p. 23).
Această apropiere o datorau, în mod special, lui Samson Bodnărescu, care îi adăpostise
pe toţi în curtea bisericii Trei Sfetitele (C. Săteanu, Figuri din „Junimea”, București, 1931, p.
37).
Mai mulți biografi se opresc asupra prieteniei dintre Eminescu și Miron Pompiliu. C.
Săteanu, spre exemplu, în Figuri din „Junimea”, scrie:
„Cunoștințele sale vaste, romantismul său specific și toată cultura ființei sale, l-a apropiat
tot mai mult de Eminescu cu al cărui suflet se înrudia. Poetul l-a iubit și el, s-ar putea spune în
aceiași măsură în care a iubit pe Creangă, pentru că găsise și întrânsul o nemărginită dragoste de
popor și de trecutul istoric. (…) Cu drag și interes asculta Eminescu cântecele și baladele
populare spuse de Pompiliu, care dese ori îi vorbia despre estetica originală a acestei literaturi
populare” (p. 280-281).
Afirmațiile vin pe urma unor relatări ale lui Ion Paul, consemnate de Const. Pavel, în
„Miron Pompiliu. 1847-1897. Viața și oprea lui”: „Îmi vorbia cu ochi înlăcrimați de admirația și
solicitudinea de prieten, frate și adevărat părinte, pe care o avea Miron Pompiliu pentru
Eminescu. Ani de zile au locuit împreună la Iași și de aici se explică contribuțiunile bihoreanului
nostru la forma cântecelor lui Eminescu. (…)
Eminescu, tolănit pe pat ori pe o sofă, citia cu fața aprinsă, întrebând din când în când pe
„Mirune” , care de obiceiu se plimba prin cameră, dacă merge.
- Mihai, asta nu merge; o cam împedici. Voi fi năzărind eu ce vrei să spui, dar vezi, nu
ese drept.
Şi Eminescu se supăra şi începea a-l miruniza din greu, nu fără oareşcari aluzii la
ardelenii cei greoi. Nu odată ajungeau la ceartă în toată în toată legea. Dar nici Mirune nu-l
slăbea şi îl căznia mai departe.
- Mihai, un cântec ce trebue parafrazat, nu-i cântec. Gânduri noui, originale, adânci şi atât
de omeneşti, de ce le strâmbi, de ce le închirceşti, Lasă-le, Mihai să cază calde pe inimă” (Beiuș,
1930, p. 25).
Eminescu și Miron Pompiliu alcătuiseră, în colaborare, „Cântecul Caracudesc”, în care
era vizat Maiorescu și direcția nouă, din care reproducem un fragment:
„Ș-atunci când mare Tit era,
Slăvita caracudă
La Trei-Sfetite conăcea
Lipsită de orice trudă.
Sărmana Caracud’ acum
Cu traista calicește-n drum” (Săteanu, p. 160).
Cu Pompiliu, Eminescu petrecu mai multe zile și în 1883: „Într-o notiţă ce am publicat în
Convorbiri literare cu ocaziunea morţii lui Eminescu, am vorbit despre venirea sa la Iaşi în luna
iunie 1883, când s-a ţinut acolo o mare serbare pentru inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare ce
se ridicase pe piaţa Curţii domneşti. Eminescu îşi regăsi atunci prietenii săi intimi, pe Creangă,
pe Miron Pompiliu, pe ceilalţi, cu care petrecu vreo zece zile”, consemna I. Negruzzi (p. 236-
237).
Iar în 1884, când e numit subbibliotecar, Eminescu „este așezat la M. Pompiliu” (Pavel,
p.22).
Că Miron Pompiliu era apropiat de Eminescu o probează trimiterile la acesta în
corespondența Veronica Micle – Mihai Eminescu sau Henrietta Eminovici – Cornelia Emilian.
 În scrisoarea din 19 octombrie 1879, Veronica Micle îi scrie lui Eminescu că l-a întâlnit
pe Miron Pompiliu în gară, acesta amintindu-i de volumul lui Anton Pann: „Ilm’adit: «Să nu
umbli șahăr-mahăr și să-i trimeți pe Anton Pann»” (Opere XVI, p. 623). Eminescu avea să-i
răspundă pe 23 octombrie: „Pe Anton Pann nu-l pot trimite până nu mă voi muta, căci colecția e-
n locuința cea veche grămădită și ascunsă în neorânduiala proverbială, în care autorii lirici își țin
bibliotecile” (Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu –
Veronica Miclea, Polirom, 2000, p. 31). Miron Pompiliu se pare că îi împrumutase „lui
Eminescu scrierile lui Anton Pann, probabil Povestea vorbei, și ținea să-i fie restituită” (Opere,
XVI, p.808).
Pe 2 februarie 1882, Veronica Micle îl înștiințează pe Eminescu printr-o telegramă:
„Grecul și Miron fost la mine, toți acasă, n-am putut nu primi” (Opere, XVI, p. 633). Pare că
vestea îl supără pe Eminescu, care îi scrie pe 31 martie 1882: „Tu ai destul bun simț ca să-nțelegi
că nu-mi putea fi indiferent dacă acel om pleacă la Iași de paști, el care are familia aici și
asemenea vei găsi natural dacă eu, predispus din natură a admite totdeauna eventualitatea cea
mai rea din toate, a trebuit să te țin de rău că l-ai primit. Împrejurările în care l-ai primit sunt în
adevăr alarmante, o recunosc, și văz că onor. Miron Pompiliu e aci mai de vină decât tine”
(Dulcea mea Doamnă, p. 257).
Pe 23 februarie 1882, Veronica Micle îi scrie lui Eminescu că l-a întâlnit pe Miron
Pompiliu în stradă.
Henrietta, în scrisorile sale, îl numea întotdeauna, reverențios, „Domnul Pompiliu”, iar
frecvența numelui în corespondența ei indică și ea o relație apropiată cu Eminescu:
12/24 mai 1887: „Domnul Pompiliu îmi scrie să vă trimet o chitanță de primirea banilor”;
19/31 mai 1887: „ear ceea ce privește că v-am trimis chitanța, cum mi-a scris Domnul
Pompiliu, nu strică nimica”;
23 iunie/5 iulie 1887: „Mi-a scris Domnu Pompiliu să vin cu Mihai la Iași să-l pui în
salce”;
12/24 septembrie 1887: „Eu voi scrie lui d-nu Savul și Pompiliu să cate o căsuță cu chirie
în Iași”;
14 octombrie 1887: „Mihai singur va scrie mulțumiri lui d-nul Savul și Pompiliu”;
21 mai 1888: „Domnul Pompiliu mi-a scris joi 19 mai și i-am răspuns”;
 26/14 mai 188: „Domnișoara Andreiu, mi-a spus o tristă veste, că d-nu Pompiliu este
foarte bolnav”.
O scrisoare, datată 14 mai 1886, adresată de Miron Pompiliu lui Titu Maiorescu – pe care
o reproducem în întregime –, arată grija pe care i-o purta prietenului său:
„Domnule Maiorescu,
De Paști, aflându-mă la București, mi-a părut foarte rău că nu v-am putut întâlni pentru ca
să ne înțelegem ce s-ar mai putea face în interesul lui Eminescu. Am vorbit cu Doamna și mi-a
promis că, îndată ce aveți să vă întoarceți, are să se înțeleagă cu d-voastră. Am vorbit cu dl Nica
și în mai multe rânduri cu d-nii Gane și Negruzzi și cu alții, și cu toții mi-au spus că vor stărui să
i se voteze de cameră o pensiune viageră sau o recompensă națională. Dar până azi nu văd nici
un semn că se vede ceva.
Dați-mi voie să vă arăt în următoarele rânduri, că trebuie numai decât luate măsuri
pentru a veni în ajutorul [lui] Eminescu, dacă nu voiam ca să-l vedem iarăși în starea nenorocită
în care a fost sau în starea celui mai decăzut și mai ticălos om din lume.
De un timp încoace, deși nu mai prăpădește nopțile pe la cafenelele chantante, deși nu-l
mai stăpânește patima băuturii ca mai înainte, a contractat alte apucături nu mai puțin înjositoare.
Așa, de pildă, cere cu stăruință parale nu numai de la prieteni,  dar și de la persoane pe care le-a
văzut o dată sau de două ori; mai departe, ca un om care și-a pierdut bunul simț și buna cuviință
ce se cere  de la fiecare între oameni, pe ulițele pe unde trece lovește cu bățul în zăplazuri și
ziduri. Mai zilele trecute spărgând niște oale de pe un zid, feciorii de la casă împreună cu un
sergent l-au adus la comisie, de unde se înțelege, recunoscându-se cine e, i s-a dat îndată drumul.
Într-o seară fiind la teatru la parter, după un interval de timp s-a culcat pe bancă, spre cea mai
mare surprindere a publicului. 

De asemenea, nu mai știe nimic de respect și de rușine. Damele i-au luat frica, încât de
departe îl înconjură când îl văd pe stradă, căci nu mai e chip să treacă în liniște și nesupărate de
dânsul. 

Nu mai puțin a pierdut  conștiința de împlinirea datoriei și simțul de onestitate. În timpul

ce-și  face serviciul la bibliotecă, iese în oraș, lăsând ușile deschise și cărțile în voia întâmplării;
liberează cărți fără să le noteze în registre și, mai presus de toate aceste, cheltuiește toate
depozitele de ani ce i se lasă pentru cărți. La mustrările ce-i  fac uneori în această privință,
răspunde că nu-i adevărat.  Și dacă n-are încotro în fața dovezilor ce-i aduc, întreabă: S-a plâns
cineva că nu i-am dat paralele înapoi?

Într-un cuvânt, e de tot prăpădit, nu numai în privința intelectuală și a îngrijirii de sine,

dar și în privința morală. Când după boală, a venit la Iași, era melancolic, dezgustat de trai și
veșnic tânguitor. Aceste însușiri îl făceau foarte simpatic, acum, comportarea sa se face pe zi ce
merge mai nesuferit.

Judecând doar atât starea sa sufletească cât și lipsa de mijloace îndestulătoare e groază
minții omenești în ce hal și la ce soartă poate să ajungă cu timpul.

Deci vă rog pe d-voastră cu toată stăruința să închipuiți vrun mijloc ca să fie trimis într-
un stabiliment de cură, într-un stabiliment unde să fie liber dar privegheat de aproape de medic și
supus unui regim de cură potrivit cu relele de care suferă.

În speranța că veți face cele cu putință, rămân al d-voastră stimător,

Miron Pompiliu”.

III
„În ultimele decenii ale sec. XIX numele s’a strecurat împreună cu omul dincolo de Carpați.
Miron era astfel mai cunoscut între Moldovenii cu cari și-a petrecut maturitatea, decât între Ardelenii
copilăriei și adolescenței lui”, scria „Societatea de Mâine” (1-15 august 1930, nr. 15-16, p. 307). Plecat în
regat din 1868 din cauza conflictului cu autoritățile ungurești, Miron Pompiliu venind în Ardeal, în 1886,
se abate pe la Șteiu. „Pretorele din Vașcău – scrie C. Pavel – îl urmărește și deține. Miron Pompiliu stete
vreo două săptămâni în închisoare, de unde la intervenția și stăruințele Românilor din Beiuș, în sfârșit
scăpă” (p. 55). Nu știm exact dacă la aceeași perioadă se referă I. Paul care evocă o călătorie „prin Bihor,
pe la Beiuș și Stâna de Vale” cu Miron Pompiliu, „profesor la Iași”. Invitați de episcopul Pavel, după
liturghie, „în cerdacul casei de alături, la rachiu bun și un corn de prescură”, mai cu seamă Miron
Pompiliu pornea discuții cu „câțiva profesori dela Beiuș, cunoscuți și prieteni de ai lui. Discuțiile se
făceau cu deosebire asupra școalei românești în general și a gimnaziului din Beiuș în particular”. În
contextul rememorării acestor discuții, I. Paul îl caracterizează pe Pompiliu: „cam rău de gură și cam
călca pe coadă pe colegii dela Beiuș chiar în fața patronului” și, în același timp, „un mare optimist”.
căruia episcopul îi dădea dreptate: „bine spune d-l Pompiliu, (...) ați putea vorbi mai creștinește, ca să
prindă și copiii din părțile noastre o limbă mai românească, măcar ca cea țărănească, dacă nu vă stricați
capul cu scrieri românești, ca să vorbiți și voi ca d-l Pompiliu, cum se vorbește la București” (I. Paul,
Amintiri despre Bunea, în: „Luceafărul”, nr. 11-12, 1910, p. 284-286).
BCUCLUJ_FP_454093_1956_001 (1).pdf