Sistemul articolului

1. Esenţa categorială şi funcţională a articolului

„În timp ce numele căruia articolul i se ataşează şi căruia îi reglează, în plus şi în
minus, extensiunea reprezintă o comprehensiune, articolul degajat de orice
comprehensiune, nu este decît semnul prehensiunii [fr. apprehension] unui
înţeles; sau, altfel spus, semnul unei ipostazieri [fr. saisie] momentane într-un
cadru de întindere variabilă a unei noţiuni ajunse în gîndire la permanenţa şi
genul de extensie pe care această stare îl comportă. Articolul este semnul sub care
se operează trecerea numelui potenţial, capabil de orice extensiune, la numele
efectiv, limitat la o extensiune pe care doar discursul o determină.”

2. Originea articolului
Această parte de discurs ar fi la origine o formă ea însăşi posesoare a unei
substanţe nominale, dar, care, de-a lungul evoluţiei sale, a pierdut treptat această
substanţă. Această „dematerializare” a cunoscut două etape:
a) retragerea substanţei nominale, adică a substanţei-materie,
b) conservarea în locul substanţei-materie a unei substanţe-formă (gen şi
număr) care, nemaiavînd o substanţă-materie cu care să se asocieze, se
asociază cu substanţa-mateie a numelui care urmează.

3. Două direcţii ale mişcării gîndirii: generalul şi particularul:

„Aceste două mişcări orientate în sens contrar una alteia, avîndu-şi fiecare,
printr-un fel de rotaţie la care ar trebui să medităm, originea la sfîrşitul celeilalte,
reprezintă mobilitatea spiritului uman între limitele pe care chiar natura sa i le
fixează şi pe care el nu le va putea depăşi efectiv în nici un fel, anume: într-o
parte singularul, iar de cealaltă parte universalul.”

1
 Schema 1.

„Utilizarea de către locutor a acestui sistem integral prezent în sine, unde,

denumind-o ca atare, articolul un desemnează întregul tensiunii I, iar articolul le
întregul tensiunii II, constă în a ocupa o poziţie pe una dintre cele două tensiuni şi a
însoţi mişcarea lor în gîndire pînă în momentul cînd, în această mişcare, va întîlni
poziţia cea mai convenabilă pentru ceea ce el îşi propune să spună, [poziţie] care,
individualizată preferenţial de locutor, va determina valoarea articolului utilizat.
Acestei poziţii intra-tensoriale, obiect al unei individuaţii preferenţiale, i-am dat
numele de poziţie pauzală”.

3. La această expresie formală a gîndirii limbile ajung doar într-o etapă avansată
a evoluţiei lor.

În cadrul acestor limbi, „în scopul de a umple vidul creat de retragerea

substanţei, vid insuportabil în glosogeneză - oricît de formal ar fi un cuvînt prin
natura sa, el trebuie să conţină, pe poziţie de substanţă-materie, o substanţă, materie
sau non-materie -, se face în mod alternativ apel, pentru a deveni înlocuitor de
substanţă-materie în cadrul articolului, la una dintre cele două tensiuni formative
ale substantivului: tensiunea singularizantă generatoare, în cadrul numelui-
substantiv, de substanţă-materie, şi tensiunea universalizantă, generatoare, în acelaşi
cadru, a substanţei-formă. Atunci cînd, pentru a umple vidul rezultat din expulzarea
în afara substantivului a substanţei-materie, se recurge la tensiunea singularizantă,
rezultă articolele singularizante un, une; atunci cînd, pentru umplerea aceluiaşi vid,
se recurge la tensiunea universalizantă, rezultă articolele cinetic universalizante: le,
la les.”
2
 4. Intercepţia reprezintă o operaţie constructoare de sens:
Articolul un indică “mişcarea prin care gîndirea depărtîndu-se de universal,
se apropie gradual de singularul numeric. Altfel spus, articolul un din franceză
simbolizează în limbă mişcarea de apropiere de numărul I, la care ajunge, dar cu
care nu se confundă”.
Articolul le “simbolizează mişcarea prin care gîndirea, luînd ca punct de
plecare singularul deja atins, se îndepărtează de el şi tinde, fără ca de acum
înainte să-i mai poată fi impusă vreo limitare finală, către infinitudinea viziunii
universale.”

5. Articolele sînt concretizarea unor mişcări singularizante şi generalizante,

ele se confundă cu aceste mişcărial căror nume îl poartă fiecare:
- un este esenţialmente un determinant singularizant, un anti-extensiv,
concretizarea unei mişcări centripete,
- le este esenţialmente un determinant generalizant, un extensiv,
concretizare a unei mişcări centrifuge.

6. Analiza în context
Un enfant, c’est toujours un enfant / Un copil e întotdeauna un copil;
Un enfant este sorti de la maison / Un copil a ieşit din casă;
L’enfant est sorti de la maison / Copilul a ieşit din casă;
L’enfant, c’est toujours l’enfant / Copilul e întotdeauna copil.
Comentariu: Dacă acceptăm ceea ce am spus mai sus, rezultă că diferenţa de
sens care separă cele două ocurenţe ale substantivului enfant în primele două
exemple nu se datorează numai contextului referenţial şi determinărilor
sintactice din cadrul enunţului, ci, de fapt, poziţiei în care este operată
intercepţia de către artuicol pe traseul cinezei particularizante (poziţie pauzală).
Altfel spus, în primul dintre exemplele de mai sus (Un enfant, c’ est toujours un
enfant / Un copil e întotdeauna un copil), această intercepţie este precoce, adică
3
foarte aproape de punctul său de origine, care este “generalul/universalul”, faţă
de cel de-al doiea exemplu (Un enfant est sorti de la maison / Un copil a ieşit
din casă), în care această intercepţie este tardivă, foarte aproape de singularul
numeric.
Diferenţa aceasta este la fel de evidentă în exemplele următoare. Aici
efectele de sens sînt datorate faptului că, operată pe vectorul tensiv al cinezei
generalizante, în cel de-a treilea exemplu (L’enfant est sorti de la maison /
Copilul a ieşit din casă), intercepţia este precoce, situată apropae de numeral, în
timp ce în exemplul al patrulea (L’enfant, c’est toujours l’enfant / Copilul e
întotdeauna copil), ea este foare tardivă, plasată într-o extensie fără limite.