Construcţiile sintactice

1. Generalităţi

În procesul de achiziţie a limbajului ori de învăţare a unei limbi străine, potenţialii utilizatori
trebuie să-şi dezvolte abilităţi extraordinare de procesare a informaţiei în scopul de a produce şi a
înţelege conţinutul unui enunţ. În acelaşi timp ei trebuie să ţină cont de contexte culturale şi pragmatice,
să recunoască şi să utilizeze modul în care conţinutul propoziţional este sau trebuie „împachetat”
gramatical.
În emiterea unui mesaj, oral sau scris, e necesar ca utilizatorii să ţină cont de nivelul de
cunoştinţe al interlocutorului. Presupunând că acesta deţine deja o informaţie, vechea informaţie va
constitui fondul pe care se va dezvolta noua informaţie. Ascultătorul trebuie să fie capabil să determine
care este informaţia de bază şi care este cea de fond, iar adesea informaţia-punte, cea care face legătura
între ce a fost spus înainte şi ce s-a spus după:
Maşina făcea zgomot. M-am dus şi am închis-o. (Zgomotul mă deranja)
Ar trebui notat în acest punct că organizarea sintactică înseamnă, în primul rând, poziţie şi
relaţie. În structura unui enunţ, vechea informaţie ocupă poziţia iniţială, iar noua informaţie, poziţia
finală. În termeni ligvistici, veche informaţie reprezintă tema, iar noua informaţie – rema.
În sublinierea unei informaţii, de exemplu, un termen este ridicat de la locul obişnuit şi aşezat în
poziţie iniţială:
Pe el l-am văzut ieri. în loc de Ieri l-am văzut.
În organizarea informaţională a enunţului, elementul plasat astfel reprezintă focusul. Voi dezvolta
aceste obsevaţii în continuare, atunci când voi introduce diferitele tipuri de construcţii sintactice.
În interiorul enunţului se pot decupa segmente mai mici cu organizare semantică şi sintactică
diferită, în variate grade de coeziune internă. Construcţiile sintactice sunt astfel de segmente sintactice
ce au o structură derivată din a grupurilor sintactice. Ele pot fi:
1. structuri reorganizate (pasive şi impersonale, reciproce, cu predicativ suplimentar, cauzativ-
factitive). Acestea presupun reinterpretări semantice ale aceleiaşi realităţi.
2. structuri care antrenează mai multe componente actanţiale (reflexive);
3. structuri diferite semantic, dar cu tipologie asemănătoare. Sunt guvernate de aceleaşi reguli
de încastrare (v. GALR II), au aceeaşi tipologie şi acelaşi inventar de conective (conjuncţii
sau pronume, adjective sau adverbe relative).

2. Verbul - o prezenţă determinantă pentru majoritatea construcţiilor sintactice

Recapitulare. Caracteristici ale verbului:

Verbul este o clasă lexico-gramaticală care are următoarele caracteristici:
1. morfologice: flexiunea specifică numită conjugare;
2. sintactico-semantice: atrage actanţii, componente ce ţin de semantica verbului şi cărora verbul le
atribuie funcţii semantice sau roluri tematice: Agent, Pacient, Experimentator, Beneficiar, Sursă, Ţintă,
Locativ (v. teoriile lui DT Langendoen/Gh. J Fillmore şi L. Tesniere)

3. semantice: a. exprimă diferite acţiuni, evenimente, stări fixate temporar; b. este purtător al predicaţiei;
4. pragmatice: a. însumează categoriile gramaticale cu cel mai înalt potenţial deictic: timp, mod,
persoană, număr; b. prin ancorarea deictică realizată de morfemele predicativităţii asigură grupului
creat în jurul său autonomia sintactică, sintactico-semantică şi pragmatică.
Clasificare:
1. din punct de vedere semantic:
A. a) de stare (- schimbare, - agentivitate): a durea, a uita, a se mira, a plăcea, a se teme, a urî, a ustura,
a se învecina;
b) de eveniment (+ schimbare, - agentivitate): a ajunge, a cădea, a creşte, a îmbătrâni, a se scumpi, a
seca, a se usca;
c) de acţiune (+ schimbare, + agentivitate): a alerga, a citi, a înota, a mânca.

B. a) agentive (+Uman, +Control al acţiunii): citeşte, învaţă, scrie, lucrează, se pregăteşte (v. GALR I:
327 exemplificarea pe larg.),
b) nonagentive (+Uman şi/sau -Control al acţiunii): I se face frică, teamă, îi pare bine, iubeşte, urăşte.
c. inacuzative sau ergative: rolul Pacient – actant animat sau non-animat al verbului care reprezintă
obiectul unei schimbări de stare: Râul seacă. Se ruinează casa. Copilul cade. Profitul creşte.

2. din punct de vedere sintactico-semantic, se clasifică în funcţie de

A. numărul de compliniri obligatorii:
a) verbe zerovalente, capabile a forma o comunicare în absenţa oricărei determinări actanţiale: ninge,
plouă, tună, viscoleşte, fulgeră, burează, burniţează, se înserează, se întunecă;
b) monovalente, cele care formează o comunicare în prezenţa unei singure compliniri obligatorii: copilul
aleargă, fuge, cade, înoată; vine iarna, se apropie iarna:
c) bivalente (două compliniri obligatorii): Ion aranjează, citeşte, cumpără cărţi; mă miră, uimeşte,
înspăimântă indiferenţa; mă ustură, doare braţul; îmi convine, place, repugnă situaţia;
d) trivalente, determinate de obligativitatea combinării cu trei actanţi: profesorul mă învaţă, întreabă,
ma anunţă ceva; el îmi împrumută, trimite, oferă, recomandă o carte;

B. admiterea poziţiei OD
a) vb. tranzitive: cele care admit poziţia OD: a asculta, a ajuta, a citi:
1. tranzitivitate forte: a citi, a lăuda, a verifica, a restitui, caracterizate de:
- posibilitatea construcţiei cu un clitic în Ac.
- posibilitatea dublării printr-un clitic care anticipă sau reia complementul direct
- pasivizarea,
2. tranzitivitatea slabă:
- admit dublarea, dar nu acceptă pasivizarea: a avea, a vrea; mă doare pe mine (mănâncă, furnică), a
caracteriza, a deosebi; a constitui, a reprezenta;
- nu admit dublarea la unul din compl: a anunţa, a întreba, a ruga, a trece (strada).

b) intranzitive: nu acceptă OD: a cădea, a înota, a strănuta, a transpira; a fi, a deveni, a se face, a ploua, a
ninge, a tuna, a plăcea, a conveni, a se bizui, a conta;

c) ergative: Cum trecerea de la tranzitiv la intranzitiv este graduală, continuă, graniţele dintre clasele de
verbele tranzitive şi intrazitive fluctuează. Verbele ergative au o caracteristică apropiată de tranzitive:
prezenţa comună a actantului Pacient. Spre deosebire de tranzitive, care repartizează acest rol în poziţia
de complement direct, ergativele impun acestuia poziţia subiect, fără ca verbul să fie pasiv: Frunzele
cad, temperatura creşte, soarele apune, cireşele se coc, brânza s-a stricat.
C. admiterea Agentului în poziţia Subiect:
a) personale (primesc în poziţia sintactică subiect- Agent sau echivalentul sintactic);
b) impersonale (nu primesc poziţia subiect, dar o pot realiza ca propoziţie conjuncţională sau ca
echivalent sintactic al acesteia (inf., supin, gerunziu): plouă des; se cuvine să faci asta.

D. în funcţie de prezenţa obligatorie a unui component al predicatului enunţării (nume predicative,

complement predicative al obiectului):
a) verbe copulative: a se chema, a se da, a se numi, a se face, a se prinde, a se ţine/ a fi a deveni, a
însemna;
b) verbe noncopulative
c) verbe atributive : admit CPO: Preşedintele l-a desemnat/numit ambassador. A desemna, a numi, numi,
a chema

E. în funcţie de prezenţa unui pronume reflexive:

a) reflexive
b) nonreflexive,

3. Structuri reorganizate: structurile pasive:

Poziţia iniţială reprezintă o poziţie importantă în structurarea informaţiei. Utilizatorii, în mesajele
scrise sau orale, trebuie să le reamintească destinatarilor vechea informaţie, astfel încât noua informaţie
să fie introdusă adecvat, cu scopul de a fi înţeleasă. Astfel, o structură obişnuită conţine informaţia veche
în prima poziţie:
(Azi m-am întâlnit cu vecina de la doi.)Vecina mi-a dat scrisoarea.
Substantivul vecina este Agent şi adesea Agentul este aşezat în prima poziţie. Totuşi, dacă
intenţia emitentului este de a aşeza elementul-focus pe prima poziţie (scrisoarea), întreaga structură
sintactică trebuie reorganizată:
Scrisoarea mi-a fost dată de vecină.
Astfel, diateza pasivă permite aşezarea în poziţie privilegiată (prima poziţie) a unui grup nominl
(nume) care, în mod obişnuit ar urma unui verb tranzitiv.

3.1. Trăsături ale construcţiei pasive-tip în raport cu activul:

1. subiectul din poziţia activă trece în poziţie postverbală şi funcţionează ca un complement
prepoziţional special – complement de agent (obs. Nu toate grupurile nominale care ocupă
această poziţie sunt agentive –v. Vântul a distrus acoperişul. Acoperişul a fost distrus de vânt.)
2. complementul direct din construcţia tranzitivă devine subiect. Drept urmare, ierarhia sintactică se
schimbă. Poziţia subiectului pate fi ocupată de orice fel de nume: Elevul este ajutat /lăudat (de
către X). Povestea este citită de autor /către cine a scris-o.
3. reorganizarea va conduce la modificarea sintactică a construcţiei verbale. Verbul devine
intranzitiv, pierde capacitatea de a funcţiona cu un complement direct. Se poate totuşi complini
sintactic de complemente slabe (complement secundar – în cazul verbelor slab tranzitive: Sunt
anunţat de mama că vine. sau de complementul predicativ al obiectului: A fost numit
ambasador, a fost ales director. A fost botezat Mihai.)
4. verbul îşi ataşează o marcă pasivă: operatorul a fi sau morfemul se.

3.2. Tipuri de construcţii pasive

 I. În funcţie de lungimea construcţiei, există două tipuri de construcţii:
1. o construcţie pasivă lungă, care are exprimaţi cei doi actanţi: Cartea este citită de elev. Situaţia
politică este cunoscută de comentatorii externi.
2. o construcţie scurtă în care nu este exprimat unul dintre actanţi.
Opera i-a fost lăudată. A fost apreciată de către participanţi.

Situaţii tipice de neexprimare:

a. neexprimarea complementului de agent
1. când subiectul activ este nedeterminat: Mi-a fost dat/scris/menit să am ore sâmbăta.
2. când subiectul are valoare generică: Este cunoscut/ştiut (de toată lumea) că ...
3. când informaţia (fie la nivelul subiectului, fie la nivelul complementului de agent) se poate
recupera, fie din cunoştinţele participanţilor la comunicare, fie din contextul lingvistic: Guvernul
n-a fost încă desemnat. Am aflat că preşedintele continuă discuţiile, aşa că primul ministru n-a
fost încă desemnat.

b. neexprimarea subiectului- doar în situaţiile în care poate fi recuperat din context.

Am fost minţită de către X. Îl ştiu ca fiind ajutat de părinţi. Boc mi se pare că a fost deja demis de
Parlament.

II. în funcţie de forma şi caracteristicile mărcii pasive:

1. pasivul marcat: pasivul cu operatorul a fi şi pasivul –refelexiv.
2. pasivul nemarcat (pasiv lexical sau cu marcă zero).

1. Pasivul marcat cu operatorul a fi:

Reprezintă forma tipică de construcţie pasivă. Se caracterizează printr-o construcţie analizabilă la
nivel morfosintactic, caracteristică rezultată din următorele trăsături structurale:
a. participiul este variabil, cu manifestare adjectivală, ca atare are codificată informaţia de gen şi
număr a nominalului subiect;
b. comportamentul adjectival presupune şi acceptarea acelor mărci ale gradării, ale modalizării,
aproximării sau progresiei: Este cel mai apreciat elev . A fost cam uitat. Este destul de căutat de
pacienţi. Este din ce în ce mai protejat de poliţie.
c. Morfemele predicativităţii sunt preluate de operator. Acesta poartă informaţia de mod, timp şi
persoană şi număr.
d. Operatorul are flexiune completă, cu excepţia imperativului. Explicaţia semantică (logică) este
că în poziţia subiect este aşezat un nominal non-agent (pacient) care nu poate îndeplini acţiunea.
e. A fi poate fi substituit cu alte verbe sinonime: 1. a veni (pop.): Cratiţa vine unsă cu unt.; 2. a se
afla (petiţia se află depusă la Parlament); 3. copulative şi modale (Actorul rămâne/devine
apreciat de public; Averea pare bine gospodărită de noul proprietar.)
f. Topica poate fi inversată de şi era frecventă în limba veche (Fi-vor adunate.), iar construcţia
permite disocierea componentelor (Tu vei fi imediat trimisă la culcare.);
g. Este permisă suprimarea operatorului, fără a se pierde sensul pasiv : Fetiţa a fost trimisă la
culcare de către părinţi. Fetiţa, trimisă la culcare de către părinţi...

Pasivul-reflexiv
Prezintă, în general, trăsăturile pasivului prototipic, caracterizat de trecerea subiectului activ în
poziţia complementului de agent şi trecerea complementului direct activ în poziţia de subiect.
Trăsături structurale:
a. verbul are ca marcă externă cliticul reflexiv se: Nu se primesc cereri după 10. Când se afirmă
asta, se are în vedere altceva. Cliticul nu apare într-o poziţie actanţială şi nu intră într-o relaţie de
tip anaforic cu alt nominal, aşa că acesta nu are calitate pronominală, ci funcţionează doar ca
marcă de diateză.
b. Pasivul-reflexiv este limitat la persoanele 3,6, ca atare nu poate fi coocurent cu subiecte de
persoanele 1,2,4,5, iar pasivizarea se aplică numai construcţiilor active al căror complement
direct este substantiv sau substitut.

! Excepţie: Nu te mai vezi, nu te mai auzi.

Mă cunosc când beau, când mint.
Te cunoşti când bei.

Trăsături specifice de uz:

a. Se utilizează în condiţiile neexprimării complementului de agent: Circul adevărat nu se face la
uşa cortului, ci înăuntru. Cum se vinde şi cum se cumpără o licenţă, ştim rea bine. Când Agentul
este exprimat, se preferă construcţia protoptipică.
b. Când subiectul este non-topicalizat şi în poziţia acestuia apare un echivalent verbal sau o
subiectivă se preferă utilizarea reflexivului-pasiv: Au primit diploma albastră. Aceeaşi diplomă
s-a înmânat şi data trecută.
c. Pasivul-reflexiv se utilizează preponderent când în poziţia subiectului apar substantive masive
sau nume de specie (non-individuale): Se vinde pâine, se bea lapte, se mânâncă peşte, se
vânează lupi.
d. Este, de asemenea preferat, în condiţiile impersonalizării construcţiei.

Compară construcţiile şi remarcă trecerile între construcţia prototipică şi pasivul-reflexiv:

S-a citit Scrisoare III la şcoală. (sb. individualizat)
Rezultatul se ştie dinainte. (topicalizarea sb).
Mă cunosc când spun minciuni. în loc de Se cunoaşte când spun minciuni.
Sunt ştiute greşelile. în loc de Se ştiu greşelile.
E ştiut că au fost nereguli (pasivul prototipic în cazul subiectivei)

Pasivul lexical are în vedere două forme verbale nepersonale, participiul şi supinul, ambele
caracterizate de includerea trăsăturii + Pasiv în latura semantică, fără ajutarea de nicio marcă
externă.
Actualizează pasivul lexical participiile şi supinele verbelor tranzitive. Sunt mai puţin numeroase
supinele pasive: Este util de luat în seamă de colegi. Rechizitele sunt gata de folosit de către elevi.
Pasivul lexical se apropie de celelalte tipuri de pasiv prin trecerea subiectului activ în poziţia de
complement direct, Agentul rămânând singurul semn al valorii pasive.
 Construcţiile impersonale

Diateza este considerată de GALR vol. I, drept o categorie sintactică și pragmatică, interesând
atât verbul, care o actualizează esenţial, prin medierea realizată între diferiţi actanţi, cât și propoziţia,
în ansamblul său. Din punct de vedere sintactic exprimă o relaţie angajată între Verb-Subiect-
Complement Direct, respectiv Verb-Subiect. Din punct de vedere pragmatic, funcţionează ca un
reflector care mută centrul interesului comunicativ fie de la Agentul/Subiect spre Pacientul/Subiect,
actualizat la diateza pasivă, fie la acţiune sau proces, la diateza impersonală.

A. Construcţiile impersonale presupun o reorganizare sintactică și se deosebesc de verbele și

construcţiile inerent impersonale (cele care prezintă marca Impersonal în structura
matricială). Acestea se actualizează fără saturarea poziţiei Adjunct Subiect (această poziţie
rămâne neocupată):
a. în actualizările prototipice ale verbului: tună, plouă, ninge, burniţează, se înserează, se
înnoptează, îmi pasă de asta, îmi pare bine,
b. în apariţia postverbală a propoziţiilor conjuncţionale sau a echivalentelor acestora: trebuie să mă
întorc, îmi vine să plec, Nu-mi rămâne decât să cânt. (Nu-mi rămâne decât asta: să cânt.)
B. construcţiile impersonale trebuie, de asemenea, deosebite de pasivele utilizate în structuri
impersonale, cu operator copulativ: e știut/cunoscut/acceptat că..., îi este dat/ursit/menit/scris
să... sau de construcţiile pasiv-reflexive: se știe, se cunoaște, se acceptă ....

În analiza diatezei impersonale ne vom raporta atât la construcţia activă, cât și la

construcţia pasivă.
Tipologie
1. prin raportare la diateza acvtivă
Marca Impersonal din conţinutul construcţiei impersonale este dobândită, contextual.
Astfel, verbe ca a merge, a cânta, a întârzia, a proceda, prin adăugarea cliticul reflexiv se (se
merge, se cântă, se întârzie) devin centri ai construcţiilor impersonale. Acestea au
următoarele caracteristici:
 subiectul activ se suprimă, iar poziţia lui rămâne vidă
 forma verbală este aceeași ca în construcţia activă
 cliticul se este doar marcă a diatezei, fără rol anaforic. Pierderea funcţiei anaforice se
observă din următoarele trăsături:
1. imposibilitatea dublării
2. imposibilitatea înlocuirii sau a suprimării
3. lipsa unei poziţii de subcategorizare a verbului, cliticul apărând în prezenţa unui verb
intranzitiv, care nu poate atribui cazul acuzativ
4. limitarea la o paradigmă redusă, de persoana a III-a.

2. Prin raportare la pasivul impersonal, se observă atât trăsături comune, cât și

importante diferenţe.
Printre asemănări, trebuie semnalate următoarele
 Atât pasivul, cât și impersonalul acţionează asupra subiectului activ, cu deosebirea că
acesta nu dispare, ci își modifică poziţia ierarhică în cazul diatezei pasive, pe când, în
cazul diatezei impersonale este complet suprimat.
  Atât pasivul, cât și impersonalul modifică matricial verbul, acţionând asupra
disponibilităţilor combinatorii ale acestuia: pasivul face ca verbul să devină intranzitiv,
iar impersonalul determină ștergerea actantului subiect.
 Forma mărcii pasive și a celei impersonale este identică, prezentând aceeași trăsătură
nonpronominală, fără a ocupa poziţii actanţiale și fără a intra în relaţii anaforice cu acesta
 Ambele diateze au paradigme incomplete.
Diferenţele sunt de natură sintactică: pasivul impersonal este actanţial, rămânând legat de
nominale *subiectul, de care este legat direct, complementul de agent, legat
prepoziţional. Impersonalul este zerovalent, fiind lipsit de posibilitatea de combinare
actanţială. În puţine cazuri, când verbul este bivalent, impersonalizarea conduce doar la
pierderea actantului subiect și păstrarea celuilalt actant: România mizează pe cartea
neprezentării. Se mizează pe cartea neprezentării.
Profilul construcţiei diatezei impersonale ajunge similar cu al verbelor
zerovalente, deoarece, cel mai frecvent, construcţiile primare sunt intranzitive,
monoactanţiale.
A călca pe iarbă / Se calcă pe iarbă.
A merge la film / Se merge la film.
A adera la DD / Se aderă la DD.

Restricţiie în acceptarea impersonalului sunt de două tipuri

1. Restricţiile sintactice: diateza impersonală caracterizează verbele intranzitive. Acestea sunt
de asemenea, nonreflexive și noncopulative
2. Restricţii seemantico-sintactice: verbele care trec la diateza impersonală sunt acelea care
selecţionează restrictiv pe poziţia subiect un Agent sau Pacient + Personal. Acestea sunt
verbele agentive și ergative (Agentive: Se adoarme greu. Se vine devreme. Se moare de tânăr.
Se muncește mult. Ergative: Se suferă mult în spitale. Se transpiră mult în sala de sport./vs.
*Se curge repede. Se suflă peste frunze iarna. Se valorează mult.)
3. Sunt asimilate intranzitivelor verbele tranzitive folosite cu sens general (absolut): Se
mănâncă bine. Se bea mult. Se citește puţin.

Particularităţi discursive.
Am amintit că în cazul diatezei impersonale, intenţia locutorului este de a concentra atenţia
discursivă asupra predicaţiei. O trăsătură a mesajului preponderent impersonal este absenţa
mărcilor deictice. Enunţurile tip care conţin diateza impersonală sunt cele ale reţetelor culinare.
Exemple – verbe agentive şi ergative *să nu se ardă cratiţa, să se înmoaie boabele, să se coacă
pâinea, să fiarbă fasolea.
Concomitent cu verbele din construcţii impersonale sunt folosite în subordonate verbe cu subiect
generic (TU, NOI):
Se mănâncă bine când ai atât de lucru. Se adoarme greu când eşti prea obosit.
În timp ce adăugăm făina, se bate bine cu telul.
Și în discursul juridic, care codifică norme generale şi utilizează, prin excelenţă un limbaj
atemporal, fără limitări deictice, se utilizează impersonalul alături de pasivul prototipic şi pasivul
reflexiv
Dacă nu s-a nu numit un supleant, sau dacă acesta este împiedicat să-şi exercite însărcinarea, se
va proceda la înlocuirea arbitrului.
 Construcţiile reflexive

Aspecte semnificative
Definire: construcţiile organizate în jurul unui centru verbal (la mod personal ori nepersonal)
care îşi asociază, în funcţie de caracteristicile sale inerente şi de context, fie un clitic reflexiv, fie
o formă accentuată de reflexiv.
Reflexivul îndeplineşte mai multe roluri:
1. Participă la relaţiile de actanţă ale verbului – este un actant/un complement
M-am privit în oglindă azi-dimineaţă.
Omul se cunoaşte numai pe sine.
2. Se asociază unuia dintre actanţii verbului
„Un om mare este cel care îşi are vremea lui ca piedestal.”
3. Marchează opoziţiile de diateză
Nu se trece pe aici. Se amestecă ouăle cu laptele.
4. Este formant al verbului, apare în orice actualizare care implică verbul
El se bucură de rezultat. Îşi dă seama de toate.
Rolul său sintactic şi discursiv se descoperă în ansamblul grupului, în relaţie cu toate celelalte
componente (verb şi actanţii).
Într-o primă fază, aşa cum deosebea şi gramatica tradiţională, reflexivul este diferenţiat
de criteriul sintactic: există un reflexiv cu utilizare sintactică şi un reflexiv nonsintactică

Clitice reflexive cu utilizări nonsintactice

Trei caracteristici sunt specifice clasei de reflexive cu utilizări nonsintactice
a. Desemantizarea formei de reflexiv, care pierde orice legătură cu nominalul antecedent
b. Lipsa unei poziţii sintactice distincte în organizarea propoziţiei. În consecinţă, formele clitice
de acuzativ pot apărea în vecinătatea unor verbe intranzitive.
c. Posibilitatea de funcţionare stilistică sau lexical-dezambiguizatoare.

Astfel, în exemplele
El se laudă pe sine, dar îi laudă şi pe ceilalţi.
El se uită pe fereastră şi se cruceşte.
a. În primul exemplu, reflexivul este plin dpv semantic, fiind o anaforă, care trimite la subiectul
el, pe când în cel de-al doilea, reflexivul este golit semantic.
b. funcţia sintactică în primul exemplu este de complement direct, în al doilea, reflexivul este
lipsit de funcţie sintactică, verbul neatribuindu-i niciun rol tematic ori funcţie. În consecinţă, în primul
exemplu, verbul este tranzitiv, pe când în cel de-al doilea, prin includerea reflexivului, verbul devine
intranzitiv.

Două subclase se pot diferenţia în clasa cliticelor cu utilizări nonsintactice: construcţiile cu clitic
obligatoriu şi construcţiile cu clitic gramatical

Construcţiile verbelale cu clitic obligatoriu

 Sunt caracterizate prin aceea că forma reflexivului nu se complineşte identic referenţial cu
nominalul subiect, ci reprezintă o prezenţă obligatorie a construcţiei; absenţa formei de reflexiv conduce
la
a. Construcţii aberante, imposibile, a bate joc, cuvine să nu plângi, întâmplă orice.
b. Modificarea sensului verbului: a se aşteppta / a aştepta, ase bucura/a bucura, a duce/a se
duce, a juca/a se juca, a reveni/a-şi reveni
Din punct de vedere sintactic, clasa verbelor cu clitic obligatoriu este eterogenă, întrucât
1. Cliticul are formă atât de acuzativ (a se teme, a se cuveni, a se aştepta), cât şi de dativ (a-şi da
seama, a-şi imagina, a/şi închipui)
2. Verbele sunt atât personale, admiţând poziţia subiectului, cât şi impersonale, zerovalente (se
întunecă, se înserează) ori bivalente (i se pune pate pe cineva, i se căşunează, i se urăşte de
cineva)
3. Majoritatea verbelor sunt noncopulative, însă există şi verbe copulative: a se chema, a se da,
a se face, a se numi, a se prinde,

Verbele care admit poziţia subiectului, selectează atât subiecte personale, cât şi subiecte
nonpersonale: profitul se dublează, criza se adânceşte. Acestea, la rândul lor pot fi atât nominale,
cât şi propoziţionale (Se cuvine să , se admite că)

La nivel semantico-sintactic, deosebim următoarele clase de verbe:

1. Verbele inerent reflexive, simetrice: se aliază cu, se aseamănă cu, se căsătoreşte cu, se ceartă
cu
2. Verbe ergative se arde, se rumeneşte, se scumpeşte, se strică
3. Verbe eventive: a se îmbolnăvi, a se îngrăşa, a se însănătoşi
4. Verbe cauzativ-factitive mă operez, mă tund, mă vopsesc

!observaţie
Niciuna din aceste clase nu stabileşte o relaţie de obligativitate cu cliticul reflexiv.

Construcţiile cu reflexiv gramatical

Sunt acele verbe la care cliticul marchează opoziţia de diateză, indicâd diateza pasivă sau
impersonal-pasivă:
Exerciţiile se rezolvă de către elevi. Tezele se corectează de către profesori.
Adesea, agentul apare neexprimat: cartea se citeşte, după care o aduceţi la bibliotecă.

Cliticul se nu ocupă o poziţie de subcategorizare a verbului, neîndeplinind funcţia de

complement. Această lipsă a poziţiei sintactice, precum şi a valorii anaforice, se poate observa şi
în cazul verbelor intranzitive, incompatibile cu pasivul, la care, adăugarea reflexivului marchează
opoziţia activ-impersonal: se profită, se doarme, se vine, se pleacă, se merge.

Consrucţiile reflexive în care refelexivul are valoare sintactică

În alte construcţii sintactice, reflexivului i se impune de către verb funcţia de complement. În

unele cazuri, reflexivul ocupă o poziţie în organizarea sintactică a GV ori o poziţie de
subcategorizare a verbului, cerută de particularităţile de regim ale centrului, în alte cazuri este
ataşat verbului prin reorganizări sintactice.
Îi laudă pe toţi, dar se laudă şi pe sine. Îi amăgeşte pe toţi, dar se amăgeşte şi pe sine.(OD)
Cei care îşi caută un loc bun numai sieşi ajung să nu mai audă nimic. (OI)
Contează doar pe sine (însuşi).(OPrep)
Îşi ştie limitele. Îşi cunoaşte interesul. (Cpos)

Spre deosebire de primele trei cazuri, în care reflexivul ocupă o poziţie de

subcategorizare, intrând în organizarea sintactică a GV, în ultima situaţie, componentul reflexiv
este atras din afara grupului, provenind dintr-un GN, care are funcţia de OD al verbului-centru.
O trăsătură comună a celor patru clase de exemple este aceea că toate reflexivele
îndeplinesc un rol anaforic. Sursa referenţială este un nominalcu funcţia de subiect. Nominalul-
subiet poate fi plin referenţial sau poate fi, la rândul său, deictic sau anaforic.
Poliţistul îşi ştie limitele.
El se amăgeşte că va recupera tot.

Reflexivul cu utilizare sintactică se diferenţiază:

1. la nivel formal, Ac vs. D
2. după relaţiile cu verbul, cel care îi impune până la urmă forma şi funcţia sintactică.

Reflexivul cu funcţia sintactică de complement direct şi complement indirect al verbului

Cea mai răspândită clasă de reflexive este a celor care ocupă o poziţie de subcategorizare a unor
verbe tranztive sau cu regim de dativ. Gv care le include are următoarele caracteristici:
1. conţine o realizare obligatorie prin clitic rereflexiv, fie la Ac, fie la D
2. acceptă dublarea empatică printr-o formă reflexivă accentuată, construcţie care se manifestă
diferenţiat , în funcţie de e urmează a fi dublat, cliticul de dativ sau de acuzativ. Cliticul de
acuzativ se poate dubla printr-o formă accentuată de acuzativ introdusă prin pe, sau printr-un
pronume personal cu prepoziţie, iar cel de dativ se poaaate dubla printr-o formă cazuală
accentuată de dativ reflexiv sau personal

Se cunoaşte pe sine, se iubeşte pe sine, se ascultă pe sine.

Se consumă pe el însuşi, se descriu pe ei ca poeţi
Îşi zâmbeşte sieşi, îşi impune lui însuşi

Construcţia emfatică îşi poate asocia şi alte mărci ale insistenţei:

1. asocierea formei adjectivale a pronumelui de întărire: te loveşti pe tine însuţi.
2. lexicalizarea şi întărirea subiectului: te loveşti tu însuţi pe tine.

În general, doar una dintre formele de dativ sau acuzativ este prezentă, reflexivul ocupând doar
una din poziţiile de subcategorizare. Cu toate acestea, există şi actualizări ale celor două
proiecţii.
Iubirea îi dă posibilitatea să se dezvăluie pe sine sieşi.
Se arată pe sine sieşi
Se sacrifică pe sine sieşi-
În general, verbele care acceptă acest tipar sunt agentivele (datorită faptului că necesită un
control al acţiunii), care impun atât pe poziţia subiect, cât şi pe cea de complement direct ori
indirect un (+ Uman): se apără, se caracterizează. Se cruţă, se compătimeşte, se cunoaşte, se
declară, se distruge, îşi atribuie, îşi construieşte, îşi cumpără, îşi oferă, îşi vorbeşte.
Reflexivul, complement indirect al verbului, avansat din grupul numelui predicaiv

O apariţie specială a reflexivului priveşte grupurile adjectivale ori grupurile nominale în care
poziţia subordonată este ocupată de reflexiv.
1. În grupul adjectival, centrul lexical este fie un adjectiv propriu-zis, fie un adjectiv de
provenienţă verbală, de tipul, suficientă sieşi, indiferent sieşi, păgubitoare sieş, suferinţa cauzată
sieşi, camera rezervată sieşi
2. În grupul nominal, numele centru, în formă nedeterminată, este fie pe poziţia de nume
predicativ, fie pe cea de atribut izolat: devine prizonier sieşi, sufletul, prizonier sieşi...este veşnic
sieşi vrăjmaş, ...poetul, sieşi vrăjmaş ...

O primă observaţie se poate face în privinţa reflexivului, care apare doar la o formă accentuată.
Totuşi, dacă formele sunt incorporate în predicate complexe, apare şi forma neaccentuaă
corespunzătoare: îşi este/rămâne/devine sieşi credincios, drag, duşman.

Cliticul de dativ, cu rol de complement posesiv

Îşi simte durerea.

Îşi îneacă amarul.
Îşi cunoaşte firea.
Construcţiile cu reflexiv în dativul posesiv au caracteristicile generale ale construcţiei verbale cu
dativ posesiv. Principalele trăsături sunt:
1. cliticul reflexiv de dativ participă la o structură ternară: verbul, care este complinit
nominal cu un D, OPrep, mai rar de un OI sau Circ.
Îşi cunoaşte slăbiciunile. Şi iubeşte meseria. Nu-şi arată faţa. Îşi reface viaţa. Nu-şi înţelege
scrisul.
Îşi caută de sănătate. Îşi vede de drum. Îşi poartă de grijă.
Nu-şi crede ochilor. Îşi pune capăt zilelor.
Şi-a pus pe umeri un şal. Şi-a scos un ciob din deget.
2. cliticul reflexiv are o natură anaforică, tocmai de aceea, se angajează într-o relaţie de
coreferenţialitate cu subiectul-actant.
3. relaţia cu actantul secundar (OD, OI, Oprep sau Circ) exprimă o relaţie de posesie
(alienabilă sau temporară, respectiv inalienabilă sau permanentă). Valoarea posesivă
poate fi întărită printr-un atribut anaforic lexicalizat ca pronume personal în genitiv,
adjectiv posesiv: paradoxul îşi are explicaţiile lui. Are nevoie de a-şi motiva propriii
cetăţeni. Aceasta emfatizare caracterizează posesia temporară. În cazul posesiei
inalienable, posesivul din GN rămâne neexprimat: Bolnavul îşi simte sfârşitul. El îşi aude
inima.
4. apare atât în prezenţa unor verbe care funcţionează cu dativul, cât şi în prezenţa unor
verbe care nu satisfac determinarea prin dativ.
Îşi cunoaşte limitele. Îşi simte sfârşitul.
 Complementul posesiv poate apărea şi în prezenţa a OD şi OI:
Îşi oferă pensia nevoiaşilor. Îşi spune necazul lumii.

În unele situaţii, se permite o dublă citire, ca OI sau Cpos: El şi-a pregătit lucrarea (sieşi/a
sa). El şi-a spus poezia.

În unele cazuri, cliticul reflexiv de acuzativ permite o dublă interpretare. Exemplele:

Mă doare capul. – nu a se durea
Mă ustură stomacul.
Mă doare spatele.
Reflexivul dezvoltă o relaţie de posesie cu actantul subiect. Verbul atribuie nominalelor
rolurile tematice Experimentator şi Locativ, relaţiile dintre ele fiind de parte-întreg şi
exprimând o relaţie de posesie inalienabilă.
Pe lângă aceste construcţii, mai există alte două tipare-
1. mă frec la ochi, mă scarpin pe spate. Mă spăl pe cap. – a se freca
2. mă tai la deget. Mă lovesc la cap.

În primul caz, Acestea sunt caracterizate de:

1. se organizează în jurul unor verbe tranzitive agentive, care admit coreferenţialitatea nominal-
subiect, nominal-OD şi combinarea cu un locativ.
2. exprimă o relaţie de posesie permanentă.
3. reflexivul în acuzativ este cerut de regimul verbului, nu derivă dintr-un proces de reorganizare
sintactică. De aceea, reflexivul ocupă o poziţie de subcategorizare a verbului, fiind o realizare a
OD. Această funcţie se poate verifia prin posibilitatea dublării: mă frec pe miene la ochi, nu pe
ei. Mă spăl pe mine la cap, nu-i spăl pe ei.

În cel de-al doilea caz, se bservă că

1. se organizează în jurul unor verbe ergative, care au ca subiect un Pacient şi permit relaţia cu un
Locativ.
2. verbele sunt obligatoriu reflexive, reflexivul având utilizare nonsintactică.
3. relaţia de posesie este inalienabilă, neputându-e exprima şi prin atribut: se taie la degetul său
asadar, nu suntem în rezenţa unui Cpos, ci a unui clitic nonsintactic.

Reflexivul accentuat, în poziţia de Oprep

În poziţia de Oprep se întâlneşte doar în cazul formelor nonclitice, accentuate.
Reflexivul este întotdeauna anaforic.
Coocurenţa cu cliticul reflexiv este posibilă când acesta ocupă fie o poziţie de subcategorizare (OD) sau
când e un clitic nonsinatctic:
El se apără pe sine. Se confruntă cu sine.
Se gândeşte numai la sine. Se împacă cu sine.

CONSTRUCŢIILE RECIPROCE
Sunt acele construcţii alcătuite în jurul unui predicat semantic ce are matricial sau contextual
trăsătura reciprocităţii. Trăsăturile esenţiale ale acestor construcţii sunt:
- caracterul lor biactanţial (posibilitatea de a se construi cu două argumente);
 - capacitatea de a funcţiona ca predicate simetrice (ceea ce permite schimbarea ordinii
argumentelor), fie ca predicate mezosimetrice (ceea ce le permite funcţionarea atât în
construcţii reciproce,cât şi în construcţii nereciproce)
Exemple de predicate simetrice:
A se asemăna, a coexista, a se înrudi, concomitent cu, vecin cu, alături de, aidoma lui
Exemple d epredicate mezosimetrice:
A depinde de (x depinde de z, x si y depind unul de altul), a iubi, a fi gelos (x iubeşte pe, x şi z se iubesc)

Tipuri de predicate semantice:

Predicate verbale simetrice
1. verbe intrinsec reciproce sunt acele verbe ce poartă matricial trăsătura reciprocităţii, iar
consecinţa este imposibilitatea de a apărea în construcţii cu un singur argument
a se asemăna, a se înrudi, a colabora
Valoarea de reciprocitate poate fi marcată şi lexical, cu ajutorul construcţiei cvasilocuţionale unul cu
altul/celălalt sau unul pe altul sau cu grupul prepoziţional între ei.
Verbele reciproce pot fi atât obligatoriu reflexive, cât şi nonreflexive: a se alia, a se asemăna, a se
ciorovăi, a se ciondăni, a se împrieteni, a se înfrăţi, a se înrudi, a se întovărăşi, a se învecina, a se
sfădi, a se socoti, a se solidariza versus acoexista, a coincide, a comunica, a comuta, a concorda,
acontrasta, a conveni, a convieţui, a semăna, a rima, a rivaliza.

2. verbe contextual reciproce:

a apăra (unul pe altul), a se ajuta, a se chema, a se privi, a conta, a zâmbi
X îl apăra pe y. X şi y se apără unul pe altul.
X îl ajută pe y. X şi y se ajută.
Reorganizarea primei construcţii într-o construcţie reciprocă poartă numele de reorganizare
reciprocă sau reciprocizare. Construcţia primară, supusă reorganizării, are următoarele caracteristici:
- este o structură bipropoziţională: x îl apără pe y şi y îl apără pe x.
- cele două propoziţii sunt legate prin coordonare.
- Cele două propoziţii sunt structurate simetric, conţinând acelaşi verb biactanţial şi
aceleaşi nominale.
Reorganizarea reciprocă constă în:
- comprimarea celor două propoziţii
- pronominalizarea prin reflexiv
- pronominalizarea conduce la efecte diferite după cum structura primară conţine un
complement direct, indirect sau unul prepoziţional: se pronominazează prin clitic reciproc
+ grupare pronominală reciprocă, dacă în structura primară apare un OD sau OI: x şi y se
apără unul pe altul, x şi y îşi zâmbesc unul altuia – se pronominalizează prin numai prin
grupare pronominală dacă în structura primară apare un Oprep: X şi y contează unul pe
altul.
3. Construcţiile refelxive, în special cele care includ forme de plural, prezintă numeroase
ambiguităţi, rezultată din faptul că citirea reciprocă este posibilă doar în cazul formelor de plural.
Dezambiguizarea se realizează cu ajutorul construcţiei pronominale reciproce: Ei se salută, Ei se
bat, a se supăra.
În cazul Xşi y se ceartă unul cu altul, reciprocitatea este inerentă, în vreme ce în exemplul X şi y se
ceartă unul pe altul.
 În absenţa locuţiunii reciproce,construcţii precum ei se laudă, ei se apără, ei se propun directori, ei
ăşi povestesc viaţa, îşi dovedesc nevinovăţia. sunt ambigue.

Predicate nonverbale
1. adjective: adiacent, antagonic, antinomic, atonimic, asemănător, coexistent, complementar,
complice, concomitent, concordant, consonant, congruent, corespondent, contradictoriu, contrar,
disonant, echivalent, egal, identic, incompatibil, interferent, înfrăţit, înrudit, omonim, opus,
paralel, perpendicular, proporţional, simetric, sincron, sinonim, suplimentar, tangent, vecin.
Acestea sunt eterogene terminologic şi etimologic. Din punct de vedere sintactic au fie regim de
dativ (contrr, opus lui x) sau regim prepoziţional (sinonim cu, identic cu, incompatibil cu, diferit de).
Unele au dublu regim: complementră cu/celei...
Ca şi verbele reciproce, adjectivele reciproce funcţionează cu două argumente: casa mea şi a lui y
sunt vecine, casa mea e vecină cu a lui y, ca subiecte coordonate sau ca subiect şi complement.
Marca de reciprocitate unul altuia nu este întâlnită, este superfluă, fiind admisă numai în cazul
construcţiilor cu argumente antepuse: case asemănătoare unele altora. Casă asemănătoare cu alta una
cu alta.

Adjectivele pot fi şi contextual reciproce, cele care nu conţin în matricea semantică trăsătura
reciprocităţii:dator (unul altuia), invidioşi, geloşi, drag, grijuliu, ironic (unul cu altul /pe altul),
înţelegărtor, politicos, iertător.

2. adverbe: aidoma, asemenea, alături, aproape. Casa mea este .../ casele noastr sunt asemenea...
3. substantive: frate, cumnat , rudă, tovarăş, coleg
Ca trăsătură sintactică specifică este aceea că nu pot apărea singure, fără determinări. Acceptă
aşezarea celui de-al doilea argument fie în poziţie prepoziţională, fie ca dativ adnominal X este
frate/cumnat lui y / cu y.
Substantivele ca duşman, prieten care doar contextual pot fi reciproce: X este duşman lui. X şi y
îşi sunt duşmani unul altuia.

Noră, mireasă, ginere, tată, fiu mătuşă, soacră, unchi sunt reciproce?
CONSTRUCŢII SINTACTICE

CONSTRUCŢIILE CAUZATIVE

Cauzalitatea este fenomenul care face parte din categoria universaliilor lingvistice, exprimate în
diferite moduri de limbile naturale. I se atribuie, în general, următoarele proprietăţi: humanity „caracter
uman”, causation „cauzare”, volition „voinţă”, saliency „proeminenţă” (Givon, 1984).
Construcţiile cauzative (factitive) sunt construcţii verbale cu două argumente (doi actanţi), unul
reprezentând persoana sau cauza care determină efectul acţiunii, celălalt, persoana sau obiectul asupra
căruia se acţionează.
Modelul cauzativităţii cuprinde minimum doi actanţi şi două acţiuni: Actantul declanşator, care
face astfel ca al doilea Actant, care e pasiv (Pacient), să suporte o acţiune, o transformare, să execute o
acţiune, să aibă un sentiment sau o percepţie. Acţiunea care declanşează o altă acţiune poate fi exprimată
fie printr-un verb, fie prin două verbe:
(1) Vântul flutură steagul./Andrei l-a omorât pe Alex. /Vestea l-a întinerit.
 (2) Andreea face ca Alex să cânte.

Pentru exprimarea cauzalităţii, româna dispune de 3 posibilităţi (Iliescu, 1993):

1. realizarea prin mijloace lingvistice, în general, printr-un verb cauzativ sau prin două verbe
cauzative, dintre care unul este operator.
2. realizarea prin mijloace pragmatice: ştergerea în structura de suprafaţă a unor elemente
componente ale construcţiei cauzative canonice (Mi-am pingelit pantofii., Mi-am tuns părul.)

Clase de verbe cauzative

1. Cauzativele ergative (a adormi, a îngheţa, a sparge, a seca)

Se caracterizează prin prezenţa aceleiaşi forme verbale atât în construcţia intranzitivă non-
cauzativă, cât şi în construcţia tranzitivă cauzativă. În esenţă, transformarea cauzativă este responsabilă
de tranzitivizarea verbului din structura de bază, care are drept efect creşterea numărului de argumente.
În structura ergativă este o schimbare de poziţie între subiect şi obiectul direct, conform următoarei
scheme:

N0VN1O ↔ N1VO (N0 – subiectul construcţiei intrazitive, iar N1 subiectul construcţiei

intranzitive, iar O celelalte elemente realizate adverbial)

În categoria intranzitivelor ergative se regăsesc nu numai intranzitive propriu-zise, ci şi

intranzitive reflexive. Transformarea cauzativă constă în inserţia în construcţia intranzitivă de bază a
morfemului cauzativ FACE şi a Agentului sau a Cauzalului implicat de acesta. La nivel sintactic,
cauzativizarea determină apariţia Agentului /Cauzalului în poziţia subiectului,iar în poziţia obiectului
direct, a subiectului nonagentiv din construcţia intranzitivă de bază. În cazul intranzitivelor reflexive,
efectul cauzativizării constă şi în dereflexivizare verbului, manifestată prin ştergerea mărcii reflexive:

Seceta seacă fântânile. (Cauzal Verb Pacient) vs. Fântânile seacă. (Pacient Verb)
Vântul/X sparge geamul. (Cauzal/Agent Verb Pacient) vs. Geamul se sparge. (Pacient se Verb)

Verbele care apar în construcţii tranzitive, cât şi intranzitive, se numesc verbe simetrice sau verbe
reversibile. În construcţia de bază, la diateza activă, verbul este intranzitiv, în construcţia cauzativă
devenind tranzitiv:

Copilul adoarme. vs. Mama adoarme copilul.

Pietrele crapă. vs. Frigul crapă pietrele.
Mâinile îi îngheaţă. vs. Gerul îi îngheaţă mâinile.

În cazul verbelor reflexive, verbul de bază este intranzitiv la diateza reflexivă, devenind tranzitiv
în construcţia cauzativă:

Conflictul s-a accentuat.vs. Discuţia a ccentuat conflictul.

Ion se amuză. vs. Întâmplarea îl amuză pe X.
El s-a plictisit. vs. Filmul l-a plictisit.
 Din punct de vedere semantic, construcţiile ergative sunt echivalente cu o construcţie
perifrastică. Verbul ergativ poate fi înlocuit cu o perifrază verbală formată dintr-un operator cauzativ
urmat de un verb ergativ la modul conjunctiv:

Mama adoarme copilul. : Mama face să adoarmă copilul.

Monica amuză copiii. : Monica face să se amuze copiii.

Verbul ergativ cauzativ este biactanţial şi se combină obligatoriu cu un actant subiect şi un obiect
direct. Aceasta este trăsătura care deosebeşte ergativele de construcţiile perifrastice şi de cele lexicale,
care se pot combina fie cu un obiect direct, fie cu un obiect indirect prin care se face referirea la
persoană.

Clase de verbe ergative

Incoativele: sunt verbe care marchează schimbarea, o trecere de la o stare la alta. Ergativele
incoative se exprimă atât devenirea, cât şi starea finală: Mama adoarme copilul. = Mama () face ()
copilul adoarme. (Agentul face ca Pacientul să treacă de la o stare la alta.)
Din această clasă fac parte: a culca, a amorţi, a căli, a clocoti, a fierbe, a îngheţa, a seca.

Psihologicele se construiesc cu un subiect (Agent sau Cauzal) şi cu un obiect direct (Pacient), din
punct de vedere semantic fiind expresia raportului de cauzalitate afectivă: un obiect fizic acţionează
asupra unui obiect mental, afectându-l.
Discuţia o enervează pe Andreea.
Fac parte din această clasă verbele: a amuza, a descuraja, a enerva, a îngrozi, a speria, precum
și verbe percepţie - sunt câteva verbe ale auzului: a bate (a face să bată), a răsuna, a scârţâi, a sfârâi, a
suna, a şuiera, a vibra, a zdrăngăni. Verbele ergative de mişcare sunt verbe cu număr mărit de
argumente, caracterizate prin trăsătura + Asociat. Se combină cu un Subiect (Ergativ), cu un obiect
direct (Absolutiv) şi cu un circumstanţial de loc (Ablativ sau Alativ): Alexa coboară copilul din tren. /
Alexa urcă copilul în tren. Din clasa acestora fac parte: a alerga, a balansa, a clinti, a coborî, a înălţa, a
legăna, a traversa, a urca.

În unele situaţii, actantul subiect al unor construcţii cauzative ergative poate fi doar iniţiatorul
acţiunii, adică poate determina şi controla acţinea, fără a participa nemijlocit la ea:
Profesorul a mutat elevul în prima bancă.
În alte situaţii, agentul instigator este şi executor al acţiunii:
Câinele îl aleargă pe poștaș.
Dacă actantul subiect este realizat printr-un nominal ce reprezintă o forţă a naturii (ploaie, vânt
furtuna), acesta va avea rol ematic cauzal: Vântul m-a dezechilibrat.
În alte czuri, deşi este prezent un Agent, acţiunea suportată de Pacient este imediat provocată de
un Cauzal: Grădinarul arde ierburile.
Alteori, Agentul face o acţiune care determină o altă acţiune care afectează Pacientul: Dorin
mişcă bradul scuturându-i zăpada de pe crengi.

În cazul verbelor de mişcare şi al celor psihologice, construcţiile pot avea citire dublă, activă sau
factitivă, deosebite de trăsătura + Intenţionalitate.
 Andrei îl amuză pe Adrian. (prin felul său de a fi – citire activă)
Andrei îl amuză pe Adrian /face ceva să îl amuze pe Adrian. (citire factitivă)

! Inventarul verbelor cauzative ergative – în Uşurelu 2005: 54 ş.u.

CAUZATIVE LEXICALE

Sunt caracterizate prin existenţa unei relaţii lexicale dîntre verbul intranzitiv din construcţia de
bază şi verbul tranzitiv din structura transformată. Spre deosebire de forma neschimbată a verbului, în
cazul ergativelor, în construcţia cauzativă lexicală transformată, între verbul intranzitiv de bază şi verbul
bivalent cauzativ nu există nicio legătură formală:
X omoară pe Z.
X face ca Z să moare.
Între a omorî şi a muri există însă o relaţie lexicală: cele două verbe fac parte din acelaşi câmp
semantic. O analiză semică a cauzativului descoperă în structura acestuia două seme: un sem comun
tuturor verbelor factitive (a face) şi un sem diferenţiator, identic cu verbul intranzitiv de bază.
Vf = V0 + V1
Unde Vf este factitivul lexical, V0 operatorul, urmat de diferenţiator.

! Inventarul verbelor în Uşurelu 2005: 75

În cazul exemplelor cu cauzative lexicale, se remarcă prezenţa a două microstructuri, una

reprezentând cauza, cealaltă efectul: cauza este o acţiune a unui Agent, despre care nu ni se dau
amănunte, iar efectul este rezultatul respectivei acşiuni suportate de un Pacient.
Dorin l-a ucis pe Matei. (Dorin face ca Matei să moară.)
În acest tip de construcţii cauzative, Pacientul se comportă ca un nonanimat, fără să poată
exercita control asupra acţiunii. Agentul este iniţiatorul, iar Pacientul punctul final, dar Iniţiatorul poate
fi şi Cauzal sau Instrumental:
Trăznetul l-a omprât pe Liviu.
Maşina l-a omorât pe Liviu.

Relaţia dintre iniţiator şi punctul final poate fi considerată relaţie de cauzativitate voliţională sau
fizică.

CAUZATIVELE PERIFRASTICE (ANALITICE)

În analiza cauzativelor perifrastice trebuie introduse următoarele considerente:

La nivelul reprezentărilor mentale, un comportament poate fi static sau evolutiv. Staticul arată că
în orice moment caracteristica sau relaţia rămâne identică, pe când, în cazul evolutivului caracteristica
sau relaţia se modifică cu timpul. Schimbarea poate fi naturală sau provocată, iar evoluţia continuă sau
discontinuă. În cazul schimbării, poate exista un declanşator (o cauză), care să modifice situaţia.
Declanşatorul este asociat lingvistic cu un verb operator cauzativ, element de expresie minimal
asociat cu o expresie cauzativă, intrând în diferite construcţii sintactice. Cel mai des întâlnit în română
este A FACE.
A. MĂ FACE SĂ RÂD.
 Verbul a face include noţiunea de cauzalitate, iar verbul a râde exprimă efectul. Trebuie subliniat
că verbu a face este triactanţial, funcţionând cu trei actanţi: Agent, Pacient şi argument propoziţional.
astfel, în exemplul Matei il face pe Radu să râdă. Matei este Agent declanşator, Radu este Pacient şi
Agent al verbului să rădă.
Alţi operatori cauzativi sunt a cere, a impune, a sugera.
A i-a cerut/impus/sugerat lui B să plece.
Subiectul propoziţiei conjuncţionale şi numele în acuzativ sau dativ din regentă sunt
coreferenţiale.
Aşadar, perifraza cauzativă este formată în română, ca şi în celelalte limbi romanice, dintr-un
verb operator, urmat de un verb la conjunctiv. Ele sunt numite de GALR II cauzative primare şi
secundare, în funcţie de preeeminenţa semului + Cauzativ în matricea semantică a verbului (p. 172): a
face, a determina, a pune, a aduce, a căuta, a forţa, a sili, a obliga, a constrânge, a presa, a impune, a
strânge cu uşa, a porunci, aordona, a indica.
În inventarul verbelor cauzative există o diferenţă semantică, un sem diferenţiator care arată dacă
se va realiza acţiunea din propoziţia P sau opusul ei, non-P. În cel de-al doilea caz se poate vorbi de un
Anticauzativ, marcat analitic prin unul din verbele care arată ideea inversă: a impiedica, a interzice.
În funcţie de realizarea sau non-relizarea efectului, verbul operator din construcţiile perifrastice
poate fi un predicat factiv (E sigur că P: Îl fac să plângă., Îl fac să plece.), un predicat contra-factiv (E
sigur non-P: Îl opresc să mănânce., Îi interzic să mănânce.) sau un predicat non-factiv (Îl rog să nu
mănânce. „poate să o facă sau nu”). operatorul cauzativ este un verb procesual şi durativ.
Un discurs de tip manipulare (acţiune a omului asupra omului) poate fi transpus semiotic în
pătratul descris de A.J. Greimas
1 A FACE SĂ FACĂ 2 A FACE SĂ NU FACĂ
3 A LĂSA SĂ FACĂ 4 A NU FACE SĂ FACĂ

ÎNTR-O CONSTRUCŢIE CAUZATIVĂ, OPERATORUL DETERMINĂ, impune fie o stare, fie

o schimbare de stare a Pacientului, fie o acţiune din partea acestuia. Aşadar, regentul cauzativ va fi
regentul unei subordonate al cărei verb poate fi un verb de stare, de schimbare sau de acţiune.
Verbele de stare sunt caracterizate semantic prin – SCHIMBARE, - AGENTIVITATE. Sintactic,
majoritatea verbelor de stare sunt intranzitive, neacceptând orice operator. De exemplu operatorii
cauzativi se combină cu verbe de stare fizică numai dacă trec în clasa verbelor de stare psihică: Îl face
să-l usture buzunarul.
Verbele privind schimbarea de stare are trăsăturile + SCHIMBARE, - AGENTIVITATE. Din
punct de vedere semantico-sintactic, verbele de schimbare de stare sunt verbe intranzitive, care exclud
actualizarea Cauzalului ca subiect. Verbele de schimbare de stare sunt de două feluri:
momentane/eventive şi durative/de proces şi se pot combina cu vebele operator în ambele situaţii.
Verbele de acţiune se caracterizează prin + SCHIMBARE, + AGENTIVITATE. Subiectul acestor
verbe este Agent sau Forţă, iar clasele de verbe se pot împărţi în verbe de mişcare (a alerga), de atribuire
(a da), de privare (a lua), de declaraţie (a zice).
Pe o axă care are reprezentate verbele cauzative de la obligativitate, la permisivitate, gradul de
constrângere este exprimat diferit:

+ Cauzalitate coercitivă cauzalitate neutră cauzalitate atenuată-

(verbele de obligativitate) ( a face) (verbe permisive)
 Pe axa pozitivă, de la + la 0, se pot aşeza verbele de interdicţie (a interzice), cele cu semul
distinctiv piedică (a împiedica, a opri), verbele ordin (a porunci, a ordona), verbe de convingere (a
convinge), şi verbee caracterizate de semul condamnare (a condamna, a osândi).
Pe axa negativă verbele de avertisment (a avertiza), verbe de înşelăciune (a păcăli), un stimul (a
stimula, a îndemna), de sugestie (a sugera), de recomandare (a propune), de ademenire (a amăgi), de
invitaţie (a pofti), de solicitare (a cere), de colaborare (a ajuta), verbele permisive (a lăsa).

Tipare de consrtucţii sintactice cauzative cu operator (analitic):

Conform GALR, există şase tipuri de structuri cu operator:
1. verb cauzativ + verb la conjunctiv:
Vârsta mea m-a făcut să greşesc.
El ne-a împins să minţim.
A pus-o să scrie de trei ori.
l-a rugat, forţat să vină.

2. verb cauzativ + verb la supin

Este un pui pus la îngrăşat.
Vântul l-a oprit din mers.
Muzica îl îndemna la moţăit.

3. verb cauzativ + verb la infinitiv (învechită)

L-a făcut a înţelege că nu se cade.
Este silit a plânge.

4. verb cauzativ + substantiv însoţit de prepoziţie. Substantivul exprimă o idee de acţiune, fie că
este deverbal – infinitiv lung, fie că este un substantiv propriu-zis care conţine trăsătura
semantică + Activitate. Prepoziţiile frecvente sunt la şi pe.
Îl obligă la predarea mărfii.
Ploaia mă îndeamnă la melancolie.
Puterea te îndeamnă la acţiuni mai ferme.
M-a pus pe gânduri.

5. verb cauzativ + adjective sau substantive care exprimă efectul, rezultatul acţiunii cauzatoare:
Conştiinţa morţii face imposibilă vieţuirea.
L-a lăsat mort pe A.
Fata s-a vopsit blondă.
I-a făcut capul calendar/terci/maioneză.

6. verbul operator a face urmat de propoziţii relative predicative suplimentare:

Spaima l-a făcut cum nu îl mai văzusem.

CAUZATIVELE MORFOLOGICE
 Reprezintă cea mai bogată clasă de cauzative. În plan morfologic, implică un proces de derivare
de la baze adzectivale sau substantivale, iar în plan semantic înglobează predicatul atomic cauzativ A
FACE .
a. derivatele cu sufix lexico-gramatical –a, -i, -î:
a activa, a corecta, a creştina, a curăţa,a curba, a micşora, a strâmba, a strâmta, a uşura, a adânci, a
ageri, a albăstri, a albi, a aspri, a buimăci, a catolici, a chiorî, a arginta, a băşica, a cârlionţa, a auri,
a călugări.
b. derivate de la baze substantivale şi adjectivale cu sufixul –iza
a activiza, a concretiza, a maturiza, a permanentiza.
c. derivate de la baze substantivale şi adjectivale cu sufixul –ifica
a cocsifica, a gazifica, a valorifica.
d. Verbe împrumutate din alte limbi:
a agrava, a aprofunda, a amuţi, a asurzi.
e. derivatele parasintetice obţinute de la baze ajectivale şi substantivale (-în/-îm
+bază + -a/-i):
a îmbărbăta, a împrospăta, a împestriţa, a împrospăta, a îndrepta, a înfierbânta, a înfrumuseţa, a
îmbătrâni, a îmblânzi, a îmbolnăvi, a învrednici, a împurpura, a îmbucătăţi, a împroprietări.
f. derivate de la de la baze substantivale şi adjectivale cu sufixul –ui/-a/-i. Schema
lexico-semantică presupune verbul a acoperi şi un substnativ nume de materie:
a băiţui, a cerui, a chitui, a pietrui, a plumbui, a smălţui, a alămi, a arămi, a auri, a cositori, a guma, a
tapeta.

CONSTRUCŢII CU PREDICATIV SUPLIMENTAR

Predicativul suplimentar reprezintă, potrivit GALR II, o poziţie sintactică facultativă, realizată în
structuri ternare derivate, prin raportare semantico-sintactică atât la un verb regent (sau la o interjecţie
predicativă), cât şi la un nominal.
Eterogenitatea structurală a construcţiilor cu predicativ suplimentar derivă din reorganizarea
sintactică diferită. Structurile iniţiale pot conţine elementul avansat ulterior ca predicativ suplimentar fie
în poziţie predicativă, fie în poziţia de nume predicativ:
El merge şi cântă. ... El merge cântâd.
A făcut ca el să rămână. L-a făcut a rămâne.
(prin înlăturarea morfemelor predicativităţii, verbul din propoziţia reorganizată luând o formă de
gerunziu sau infinitiv)
Îl ştiu pe Victor. Este mecanic. ... Îl ştiu pe Victor mecanic. (prin suprimarea verbului a fi)

Elemente regente:
1. verbul, care se poate găsi la diverse diateze, moduri sau timpuri:

Considerată cea mai importantă, fotografia prezentă a schimbat opţiunea juriului.

Analizând singură rezultatul ecografiei, a ajuns la concluzii dureroase.

Clasele de verbe care apar frecvent în structuri cu predicativ suplimentar (cf. GALR, II: 297)
 a. verbe de percepţie: a auzi, a simţi, a vedea;
b. verbe ce desemnează procese cognitive: a-şi aminti, a cunoaşe, a recunoaşte, a şti;
c. verbe ce desemnează procese voliţionale: a dori, a prefera, a vrea;
d. verbe de direcţionare: a expedia, a trimite
e. verbe de prezentare: a arăta, a expune, a prezenta;
f. verbe de observare: a observa, a remarca;
g. verbe de apreciere: a analiza, a aprecia, a caracteriza, a cataloga, a considera, a estima,
a interpreta;
h. verbe de acceptare: a accepta, a admite, a primi;
i. verbe cauzative: a face, a lăsa;
j. verbul a avea.
k. verbele copulative cu excepţia lui a fi.

2. nominalul, care poate avea diferite funcţii sintactice: subiect, nume predicativ, complement
direct, complement indirect, complement prepoziţional, complement de agent, circumstanţiale.
În apropiere de casă creşte, verde şi răcoroasă, o pădure de pini. (subiect)
El este inspectorul considerat cel mai aspru. (nume predicativ)
L-am simţit laş şi mi-am păstrat cuvintele. (complement direct)
Le trimitem flori profesoarelor considerate mai indulgente. (complement indirect)
E ultimul concediu petrecut de noi singuri. (complement de agent)
Îmi aduc aminte de tine fericit. (complement prepoziţional)
El a împrumutat o carte de la mine şi a venit cu ea ruptă. Mircea s-a întors cu Laura obosită.

Clasa de substituţie:
I. Nivel propoziţional
1. Grup nominal (cu centrul substantiv: Se credea Ştefan cel Mare / Se ştia prieten cu Mircea./ S-a
visat rege.; pronume: S-a visat altul. / Am găsit-o aceeaşi. / Îl considera al său./ Cine se crede?;
numeral: Ei vin doi. / A ieşit prima pe ţară
2. grup prepoziţional (prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale specifice: ca, drept, de, în calitate de):
L-am ascultat în calitate de inculpat. / Drept cine te crezi?/ Îl bănuiam de-al lor.
3. Grup adjectival (centrul este adjectiv propriu-zis sau participial): Lucrurile considerate
importante de alţii, .../ M-a găsit supărată/singură.
4. Grup verbal (centrul este verb la mod nepersonal): Îl socoteau a fi fericit. (infinitiv), Îl vedeam
privind în altă parte. (gerunziu), Se simţea afectat de situaţie. (participiu), Băiatul era
considerat de însurat. / O înţelegeam de neacceptat. (supin)
5. Grup adverbial (centrul este adverb relativ, de mod sau de loc): Cum te consideră? Îl ştiam
aşa./acasă
6. Grup interjecţional: M-a lăsat paf.

II. Nivel frastic:

1. Subordonate relative:
Te-am cunoscut ¹/ cine erai.²/
Te ştiu ¹/ ce fată serioasă eşti²./
Ion a fost auzit ¹/ cum ţipa.²/

2. Subordonate conjuncţionale:
Astăzi sunt aşteptate ¹/ să apară pe internet vocile care au rostit dialogul de mai sus.²/
Te ştiu ¹/ că minţi.²/ (v. GALR II)

Construcţiile cu predicativ suplimentar sunt, aşadar, construcţii ternare derivate, care cuprind în
structural lor un nominal la care se raportează două predicaţiii semantico-sintactice: una principală, alta
suplimentară. Ele se obţin prin reorganizarea sintactică a unor structuri bipropoziţionale: una dintre
propoziţii pierde morfemele predicativităţii şi unele elemente omisibile, precum verbul a fi, elementele
iniţiale amalgamâdu-se într-o oarecare măsură.

Mircea ştie că soţia lui găteşte acasă. → Mircea o ştie pe soţia lui gătind acasă. (Cele două
propoziţii iniţiale, principala şi completiva directă, au subiecte diferite. Prin reorganizare, subiectul
completivei directe devine complement direct al verbului-predicat din propoziţia principală, iar
predicatul, predicativ suplimentar al verbului din regentă şi se raportează semantic la fostul său subiect
din regentă, acum complement direct.

Mircea îl ascultă pe Dorin şi se gândeşte la altceva. → Mircea îl ascultă pe Dorin, gândindu-se

la altceva. (Cele două propoziţii iniţiale au acelaşi subiect. Prin reorganizare, conjuncţia coordonatoare
dispare, iar predicatul celei de-a doua propoziţii devine predicativ suplimentar exprimat prin gerunziu şi
păstrează legătura cu subiectul.)

Mircea îl ascultă pe Dorin şi e atent la argumetele lui. → Mircea îl ascultă pe Dorin atent la
argumentele lui. (Cele două propoziţii iniţiale au acelaşi subiect. Prin reorganizare, conjuncţia
coordonatoare dispare, iar numele predicativ al celei de-a doua propoziţii devine predicativ suplimentar
în structura derivată şi păstrează legătura cu subiectul.

Istoria derivativă a construcţiilor cu predicativ suplimentar:

1. P1 şi P2 sunt propoziţii principale:

Maria venea veselă. (Maria venea şi era veselă.)
El a intrat cu pălăria pe cap. (El a intrat şi avea pălăria pe cap.)
Mama ne primeşte zâmbind. (Mama ne primeşte şi zâmbeşte)
2. P2 este completivă directă
El mă credea la mare. (El credea că eu sunt la mare.)
Vârsta ne face mai înţelepţi. (Vârsta ne face să fim mai înţelepţi.)
I-am văzut împreună. (Am văzut că sunt împreună.)
Îl ştiam lucrând la minister. (Ştiam că el lucrează la minister.)
3. P2 este subiectivă:
Mărturiile se cuvin consemnate. (Se cuvine ca mărturiile să fie consemnate.)
Hainele s-au dovedit furate. (S-a dovedit că hainele sunt furate.)
M-am nimerit acolo. (S-a nimerit ca eu să fiu acolo.)
4. P2 este o completivă secundară, predicatul ei fiind verbul a fi
Bunicii l-au învăţat respectuos. (Bunicii l-au învăţat să fie respectuos.)
Părinţii l-au învăţat cu bani. (Părinţii l-au învăţat să aibă bani la discreţie.)
5. P2 este o completivă prepoziţională:
Mă gândesc la Maria îngrijorată. (Mă gândesc că Maria este îngrujorată.)
M-am pomenit cu el bătând la uşă. (M-am pomenit că el bătea la uşă.)
6. P2 este o circumstanţială temporală:
S-a însurat tânăr. (S-a însurat de când era tânăr.)
l-am observat intrând. (L-am observat când a intrat.)
7. P2 este cauzală:
A plecat, enervată de aprecierile lui. (A plecat pentru că l-au enervat aprecierile lui.)
A murit bonav de cancer. (A murit fiindcă era bolnavă de cancer.)
8. P2 este concesivă:
A trăit fumând până la 90 de ani. (A trăit până la 90 de ani, deşi fuma.)
9. P2 este o circumstanţială finală, cu predicat nominal:
L-au invitat pe preşedinte ca patron spiritual al oraşului. (L-au invitat pe preşedinte ca să fie patron
spiritual al oraşului.)
10.P2 este subordonată atributivă:
O are directoare pe Maria. (O are pe Maria care este directoare.)
Hainle le are noi. (Are hainele, care haine sunt noi.)

Istoria derivativă a construcţiilor cu propoziţie predicativă suplimentară (GALR II)

1. construcţia provine dintr-o structură tripropoziţională

principală+principală+predicativă,, prin suprimarea celei de-a doua propoziţii
principale,
Cartea a fost returnată cum a fost împrumutată. (Cartea a fost returnată şi era cum a fost împrumutată.)
Copilul s-a născut cum îşi doreau ei. (Copilul s-a născut şi era cum îşi doreau ei.
2. construcţia provine dintr-o structură tripropoziţională de tipul principală+atributivă (cu
operator copulativ)+predicativă,, prin suprimarea atributivei,
El mi-a înapoiat maşina cum a luat-o. (El mi-a înapoiat maşina, care era cum am luat-o.)
3. construcţia provine dintr-o structură tripropoziţională cu completivă prepoziţională:
Părinţii sunt cei care l-au obişnuit cum îl ştii. (Părinţii sunt cei care l-au obişnuit să fie cum îl ştii.)
4. propoziţia predicativă suplimentară provine in structuri bipopoziţionale cu completivă
directă:
O văd cât plânge. (Văd că ea plânge./Văd cum ea plânge.)
Mă face să văd pete roşii. (Ea face ca eu să văd pete roşii.)
5. structura predicativ suplimentară provine din structuri cu subiective:
Referatele trebuie să fie trimise până mâine. (Trebuie ca referatele să fie depuse până mâine.)
Ea s-a întâmplat să plece. (S-a întâmplat ca ea să plece.)
După note se văd elevii ce silitori sunt. (După note se vede ce silitori sunt elevii.)
6. structura de bază conţine o completivă prepoziţională.
Îmi pare rău de el cum arată. (Îmi pare rău de cum arată el.)
Mă uit la ei cum se foiesc. (Mă uit la cum se foiesc ei.)