Epaminonda Bucevschi și portretul lui Ștefan cel Mare

Despre Epaminonda Bucevschi (de altfel, coleg și bun prieten cu Eminescu la Cernăuți
și Viena), scria Al. Lupu, în 1924, în „Junimea Literara” (nr.11-12, p. 496-498): „Opera lui
Bucevschi, destul de risipită şi destul de necunoscută, rămâne totuşi să fie încă de aci înainte
valorificată”. La o distanță de zece ani, în 1934, revista „Boabe de grâu”, publica un amplu
studiu despre Bucevschi, semnat de Corneliu Gheorghian, care, în preambul, constata
invariabila situație: „pictorul Epaminonda Bucevschi, care cu toate c-a fost elev apreciat al
marelui pictor german Anselm Feuerbach, că a creat opere de valoare neperitoare și cu toate
meritele ce și le-a câștigat și în România de ieri, a rămas aici aproape necunoscut”
(septembrie, 1934, p. 513). În galeria personalităților bucovinene – creionată de Ion Nistor–,
care „avea reprezentanți de marcă” (prin Doxachi Hurmuzachi și fiii săi în viața politică și
culturală, mitropolitul Silvestru – în biserică, Eudoxie Hurmuzachi și Dimitrie Onciul – în
cercetările de istorie, Dimitrie Petrino, George Popovici, Sim. Florea Marian și Constantin
Morariu – în viața literară, Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor și Eusebie Mandicevschi – în
muzică), Epaminonda Bucevschi, „zugravul catedralei ortodoxe din Zagreb”, reprezenta
pictura. Numele său vă rămâne legat și de descoperirea portretului autentic al lui Ștefan cel
Mare.
La Academia Română, se păstrau, pe la 1934, „câteva facsimile și copii făcute de
Bucevschi în legătură cu portretul lui Ștefan cel Mare”, la îndemnul episcopului Melchisedec.
Episcopul descoperise Evangheliarul manuscris, „dăruit de Ștefan cel Mare Mânăstirii
Humorului în anul 1473”, care conținea un altfel de portret al domnitorului Țării Moldovei
decât cel cunoscut până atunci. Voievodul era reprezentat fără barbă, blond, cu fața rubicondă,
deosebindu-se de portretul cunoscut până atunci, al unui Ștefan cel Mare cu barbă, reprodus
de Gheorghe Asachi după pictura din biserica din Bădeuți, Bucovina (Gheorghian, p. 540 și
urm.).
Bucevschi descoperise și el la mănăstirea Putna, pe o icoană cusută și pe un aer vechi
portretul lui Ștefan cel Mare cu aceleași semne caracteristice ca și cel din Evangheliar.
Publicarea corespondenței lui episcopului Melchisedec relevă perioada „schimbării la față” a
Domnitorului. Primind albumul cu facsimile de la Bucevschi, Melchisedec îl depune la
Academie, însoțit de un memoriu. Pe 24 noiembrie 1881, episcopul îi scria, din București,
mitropolitului Silvestru:
„Junalt Preasfţite Stăpâne!
 Albumul [pe] care mi l-a trimis d-l Bucevschi cu facsimilele din tetravanghelul
Marelui Ştefan dela Homor, eu îndată după sosirea mea în capitală, l-am supus, Academiei
române, cu un memoriu al mieu asupra lor...”
Memoriul episcopului Melchisedec, citit în ședința Academiei din 13 septembrie 1881
– scrie C. Gheorghian – făcu senzație.
În aceeași ședință, relata episcopul Melchisedec în citata scrisoare, „şi d-l Neculae
Ionescu a făcut comunicările sale în acelaşi sens. Academia a primit cu bucurie și le-a
recomandat secțiunei istorice, pentruca ea studiindu-le să spună opiniunea sa prin un raport,
după care Academia să poată luă deciziunea cuvenită.
În sânul secțiunei istorice, d-l Haşdeu a exprimat oarecare îndoială, carea constă în
aceia că portretul din tetravangel nu ar fi al Marelui Ștefan ci al lui Petru Rareş” („Din
corespondentele Episcopului Melchisedec”, Bucuresti, 1909, p. 74).
Cu toate argumentele lui T. Maiorescu, Gh. Chițu, N. Ionescu și ale lui D. Sturza,
B.P. Hasdeu „nu se lăsa convins, fiind întărit în părearea sa printr-o copie a unui pretins
portret al lui Ștefan cel Mare din biserica dela Bădeuți”.
Pe Hasdeu avea să-l convingă chiar Bucevschi, invitat de Academie în ședința din 24
ianuarie 1882. După ce prezentă copiile făcute după portretele murale ale domnitorului,
Bucevschi fu întrebat de V.A. Urechia dacă „poate da oarecari informații asupra portretelor
lui Ștefan cel Mare dela Bădeuți, de care se folosește d-l B.P. Hasdeu în argumentarea sa”.
Bucevschi răspunse „că el însuși a făcut copia d-lui Hasdeu, însărcinat de d-l Hurmuzaki din
Cernăuți. Adăugă însă scuza: «Pe atunci eram foarte tânăr. Mai târziu am mers iarăși la
Bădeuți și voind să mă încredințez, dacă portretul zis al lui Ștefan cel Mare era o pictură
veche, am aflat că a fost zugrăvit de un biet zugrav, care și azi trăiește la Siret. Ștergând
pictura nouă am aflat, că a fost odinioară un portret al lui Ștefan cel Mare acolo, dar nu mai
rămăsese din el, decât o bucată din frunte și coroana. Zugravul dela Siret și l-a închipuit cum a
crezut»” (Ghiroghian, p. 544).
Ca urmare, B. P. Hasdeu se declară convins că portretul din Evangheliarul de la
Humor este cel al lui Ștefan cel Mare.

Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”