Ode închinate lui Ion Heliade-Rădulescu

Ion Buzași

România literară nr. 3/2022

Prefigurând elogiul „sfintelor firi vizionare“ din Epigonii, M. Eminescu publică în „Familia“, An III, nr.
25/1867 oda La Heliade. Intitulată în formă arhaică de dativ popular La Heliade (Lui Heliade), poezia
exprimă dorința tânărului poet, de curând debutant, tot în „Familia“, de a cânta precum autorul
Biblicelor. Căci, dacă i-ar permite zeul artelor, Apollo, să-și aleagă o cunună de poet, n-ar alege
cântarea duioasă a lui Eol, ci o cântare aprigă, mânioasă, precum a talazurilor mării răscolite de
furtună, așa cum e cântarea bătrânului Heliade: „Cum curge profeția lui Ieremiade,/ Cum se răzbun-
un vifor zburând din nor în nor?“ Oda se încheie cu dorința de a cânta măcar o dată ca Heliade în
Blăstemul său; acest cântec ar putea fi chiar cântecul său de lebădă: „Ruga-m-aș la Erato să cânt ca
Tine, barde,/De nu viața-mi toată, dar cântecul de moarte să fie ca Blăstemu-ți… să-l cânt, apoi să
mor.“ Heliade nu are o poezie intitulată Blăstem, dar un cercetător și editor meticulos al poeziei lui
Eminescu, D. Murărașu, a stabilit că versurile acestea se referă la apriga satiră intitulată Ingratul,
îndreptată împotriva lui Grigore Alexandrescu, pe care Heliade l-a urât cu înverșunare în ultima parte
a vieții, menindu-i să fie asemenea biblicului Cain alungat de toți oamenii: „Pribeag să fii în lume,
fără locaș, culcare/ Și cin’te va atinge se va simți turbat;/ Nici viermii în mormântu-ți nu vor afla
mâncare/ Căci vor muri d’otrava a trupu-ți veninat.“ (M. Eminescu, Poezii,I. Ediție critică de D.
Murărașu, Minerva, 1982, p.286)

Este o odă aniversară: Eliade împlinea 65 de ani, și cum aniversarea a trecut nebăgată în seamă de
cei care erau mai apropiați și mai îndatorați autorului Gramaticii românești decât Eminescu,
omagierea este cu atât mai emoționantă: „Cum relațiile dintre Eliade și «Familia» erau destul de
strânse nimic nu ne împiedică a presupune că oda lui Eminescu va fi fost citită și că va fi plăcut
bătrânului, căci era, cum afirma Gh. Bogdan-Duică «foarte simțitor la laude»; în 1902 când se
împlineau 100 de ani de la nașterea lui Heliade, cuvântul omagial a fost rostit de B. P. Hasdeu, care
afirmă că opera lui se distinge „printr-o extremă energie… care încântă mai cu osebire pe nenorocitul
Eminescu, care a scris o frumoasă poezie, La Heliade“ (v. M. Eminescu, Opere alese, Ediție îngrijită și
prefațată de Perpessicius, Scriitori români, E.P.L., București, 1964,p.269). Admirația pentru Heliade
se vede și din faptul că a revenit asupra acestei poezii, la moartea lui Heliade în 1872, și a intitulat-o ,
după un vers horațian, Os magna sonaturum (Un glas de o mare rezonanță, O voce celebră), care i s-
a părut o caracterizare potrivită pentru Heliade: „O, limba lui!Îmi pare c-aud cum ea răsună/ În aspra
ei mânie zidind nor peste nor./ Din ștearsa, ne-nțeleasă a istoriei rună/ A descifrat al ginții puternic
viitor./ El trece peste timpuri, pe valuri cum furtuna,/ Valuri cari în ceartă se scutură și mor./ Os
magna sonaturum! Idei c-ale lui Crist/ În limba inspirată-a unui evanghelist.“

Elegia izbutește „un grandios portret al lui Heliade“, (Perpessicius) unele caracterizări fiind reluate în
strofa ce-i consacră în Epigonii („Convorbiri literare, IV, 15 august 1870): „Eliad zidea din versuri și
din basme seculare/ Delta biblicelor sânte, profețiilor amare,/ Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă
de-nțeles;/ Munte cu capul de piatră de furtune detunată/ Stă și azi în fața lumii o enigmă
nesplicată/ Și veghează-o stâncă arsă dintre nouri de eres“. Strofă comentată contradictoriu de mai
mulți cercetători ai operei lui Eminescu, menționați de D. Murărașu în eruditele sale Comentarii
eminesciene, 1967, E.P.L. Pentru Anghel Demetriescu, strofa aceasta este „un galimatias“; D.
Caracostea – consideră că „delta“ – reprezintă triunghiul deasupra intrării în biserică, iar Victor
Morariu crede că „delta“ se referă la cartea lui Heliade Biblia sau notițe historice… în care se
amestecau tot felul de cunoștințe, acest amestec fiind imaginat de poet ca o deltă. O explicație mai
detaliată oferă D. Murărașu, care susține că toate imaginile din această strofă sunt „folosite de
Eminescu pentru a arăta cât de mult adevărul din Biblie este copleșit de elemente fabuloase, cât
înțeles adânc poate să aibă o operă plină de enigme, cât de furioase lupte s-au dat împotriva
credinței cuprinse în Biblie, cât de nelămurite sânt încă părți din ea și cât de triumfătoare rezistă în
mijlocul ereziilor noian, își găsesc o explicație luând lucrurile în general, bineînțeles, în amestecul
bizar de interpretări serioase, de explicații pseudo-științifice, de aluzii poetice ori de efuziuni
sentimentale care constituiesc lucrarea Biblicele“ (op. cit. p.60). În comentarea „poem cu poem“ a
lui Eminescu, Alex. Ștefănescu spune că „Eliade mai trăia când scria Eminescu Epigonii, dar nu se afla
demult în centrul atenției și în plus dădea tot mai des semne de pierdere a minților. De aceea
evocându-l folosește verbele la trecut. Megalomania lui Heliade este interpretată cu generozitate, cu
măreție « Munte cu capul de piatră, de furtune detunat㻓. Și lui Odobescu într-o scrisoare adresată
lui Bariț cam în aceeași perioadă i se pare că Eliade este un om „slăbit de minte, amețit de patimi
urâcioase și lacom de câștig pecuniar“(v.Ion Buzași, O scisoare a lui Alexandru I.Odobescu către G.
Bariț, în “Blajul“, serie nouă An.I nr.1. p.74).

Admirator al lui Eminescu, Vlahuță îi urmează și în omagierea poetului Zburătorului scriind La statua
lui Ion Eliade Rădulescu cu ocazia dezvelirii statuii sale în 21 noiembrie 1881 în fața Universității din
București, eveniment consemnat și de Eminescu într-un articol din „Timpul“,VI, 1881, nr. 25 –
arătând că posteritatea lui Eliade este împărțită în admiratori și contestatari: Eliade are meritul –
spune Eminescu – unui promotor al culturii, iar asupra literaturii „ar trebui să i se facă dreptate și să
se deosibească înrâurirea hotărâtor bună asupra limbei literare, de o seamă de rătăciri ulterioare“
(„Timpul“, VI, 1881, nr. 235).

Oda lui Vlahuță începe cu imaginea dezolantă a Codrului (cultura, literatura română) atins(ă) de
uscăciune. Se ridică un vlăstar care, ca prin vrajă „crește văzând cu ochii“ și ajunge stejar: Stejarul
Eliade. Oda se încheie cu o invocație retorică în care se spune că scriitorul este admirat de

„Ah, ridică-ți, bard ilustru, din a vremei adâncime

Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut

Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut

Într-o marmură eternă umbra-ți sfântă să se-nchege

Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră Codrul-rege.“