Curs nr. 7, 27.05.

2022
FOLCLORUL ÎN ZONA JUDEŢULUI DÂMBOVIŢA

Folclorul românesc s-a impus prin originalitatea, bogăţia şi varietatea lui deosebită,
peste tot unde l-au purtat solii săi cei mai înzestraţi.
Creaţia populară s-a întruchipat în decursul secolelor într-o multitudine de categorii,
genuri şi repertorii, forme caracteristice, destinate să răspundă unor împrejurări felurite.
De la leagăn până la mormânt, folclorul, creaţie artistică şi spirituală a poporului, se
împleteşte la tot pasul, cu viaţa, cu manifestările ei multiple, “asemuindu-se unei păduri de
brazi care, privită de sus, dă impresia unui anotimp continuu, sau, privită de la rădăcini, dă
impresia de permanentă împrospătare, frunzele căzute înlocuite fiind cu altele într-o dinamică
greu de surprins” (Manolescu, 2003: 7).
Genurile folclorului sunt într-o permanentă prefacere, schimbându-şi nu numai
înfăţişarea, dar şi funcţia, potrivit mentalităţii oamenilor, aflată în continuă evoluţie. Genurile
învechite ale folclorului, care nu mai corespund, sunt date uitării sau sunt supuse diferitelor
transformări. O seamă de creaţii, despovărate de înţelesul lor magic de altă dată, se prefac sub
ochii noştri în manifestări artistice sărbătoreşti. Folclorul se transform continuu precum viaţa
însăşi, pe care în felul său o exprimă: “Eu cânt că ştiu să cânt dar m-apucă câte-un gând / Eu
nu cânt că ştiu cânta / Cânt să/mi stâmpăr inima / Mie, şi cui m-o asculta”.
Fiecare popor şi-a făurit propriul tezaur artistic naţional, consolidate pe baza unor
elemente autohtone străvechi.
Vorbind despre folclorul dâmboviţean se impune o scurtă prezentare a acestei zone
situată în spaţiul geographic specific fostului “plai domnesc” dintre Dâmboviţa, Ialomiţa şi
Cricovul Dulce. Văile Dâmboviţei şi Ialomiţei, porţi de trecere spre Ardeal, circulate încă din
secolul al XIV-lea, aveau fiecare un drum pentru călători (Drumul mare – care trecea mai
mult prin sate) şi unul pentru animale ( Drumul mocanilor – care trecea prin loc deschis).
Aceste drumuri traversau munţii prin defileul celor două ape, ajungând prin “Uliţa Vămii” în
piaţa Braşovului.
Străbătând din vechime aceste văi, mulţi călători străini au consemnat despre ele
mărturii de ordin etnofolcloric.
“Anton Maria del Chiaro, dă unele detalii asupra ţesăturilor şi broderiilor, cu
amprentă- desigur populară, ce se făceau în subsolurile Curţii Domneşti: năframe, broboade
cu flori de mătase, cămăşi cu flori de mătase etc. El mai pomeneşte şi diferite credinţe
populare şi obiceiuri ca cel al încondeierii [ouălor de Paşti] «cu flori şi desene bizare», ceea
ce denotă un anumit grad de abstracţie” (idem: 11).
Detalii asupra vestimentaţiei sunt relevate de tablourile votive din bisericile
dâmboviţene. Biserica din Săcuieni (construită în anul 1667) îi prezintă pe ctitorii jupân
Ştefan Logofătul şi pe jupâneasa Stana, aceasta din urmă purtând sub mantie o ie brodată cu
motive naţionale.
În tabloul votiv al bisericii din Runcu, pictată pe la mijlocul secolului al XIX-lea,
soţiile ctitorilor ţărani poartă pe cap marame lungi, atârnând până la pământ.
Un alt aspect al creativităţii artistice a locuitorilor meleagurilor dâmboviţene, este
consemnat de ceramica smălţuită, meşteşug şi artă care capătă o mare înflorire între secolele
XII-XV, făcând din Târgovişte unul din centrele de maximă iradiere culturală, atât în
ceramica de uz casnic, cât şi în cea decorativă.
La Târgovişte îşi va avea reşedinţa viteazul voievod Mihai, cel care va pleca spre
Ardeal, purtând în cugetul său măreţul gând al „Unirii”. Intrarea sa în Alba Iulia la 1
noiembrie 1599 este descrisă de Nicolae Bălcescu în lucrarea Românii supt Mihai Voievod
Viteazul: … înainte venea episcopul şi clerul său, isnafurile oraşului, apoi o bandă de muzică
ce se compunea din opt trâmbiţe, … tot atâtea tobe…, de un bun număr de flaute şi flaşnete.
În urma acestei orchestre venea Mihai călare pe un măreţ cal alb. O ceată de lăutari ţigani
urma îndată după Domn.
Primele culegeri de folclor din zona Dâmboviţei au apărut şi au fost alcătuite în
secolul al XIX-lea de poetul şi dramaturgul Nicolae Scurtescu, originar din Valea Lungă-
Ogrea. Sub pesudonimul Niţă Vintilă Stroe, el a publicat folclor în revistele Ali. Unele din
piesele culese de N.Scurtescu au fost incluse în marea colecţie a lui G. Dem. Teodorescu.
Grigore Tocilescu publică folclor dâmboviţean în anul 1900, în culegerea sa Materiale
folclorice. Piesele au fost culese în zona noastră de colaboratorul său Ion Ionescu.
Nicolae Densusianu oferă ocazia, în Răspunsuri la chestionarul istoric, învăţătorilor
dâmboviţeni (Stan Negoescu din Raciu – de la care ne-a rămas primul text al baladei Radu
Anghel; M.Teodorescu din Pietrari, Andrei Popescu din Şotânga, Jan Demetrescu din
Voineşti etc., care au îmbogăţit fondul folcloric cu lucrări ca: Marcu, Ghiţă Cătănuţă, Jianu
Corbea, Soarele şi luna, Chira Chiralina, Radu Anghel, Mioriţa etc.)de a ne transmite piese
de o deosebită valoare.
Chestionarul lingvistic (1885) al lui B.p. Hasdeu oferă descrieri de obiceiuri, credinţe
populare, date despre repertoriul coregrafic, culese şi transmise de pasionaţi culegători ai
folclorului dâmboviţean.
 Un rol deosebit în promovarea folclorului dâmboviţean, atât în ţară, cât şi peste hotare,
l-a avut lucrarea poetei Elena Văcărescu, Le rapsode de la Dâmbovitza. Chiar dacă lucrarea
nu poare fi considerată o culegere propriu-zisă de folclor, se observă prezenţa universului
folcloric autohton.
Cântecele au fost culese de poetă în satele unde familia sa avea moşii: Văcăreşti, Şotânga,
Moţăieni, Pietroşiţa, Moroieni, Bezdead, Ulmi, Pitaru, Lucieni. Graţie geniului poetei,
folclorul dâmboviţean a fost prezentat străinătăţii ca un tablou al esenţelor vieţii spirituale ale
poporului român.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, intelectuali de seamă ca profesorul Ion
Negoescu sau compozitorul Vasile Popovici (pe atunci profesor la Liceul militar de la
Mănăstirea Dealu, Târgovişte), publică colinde şi cântece populare, însoţite de notaţii
muzicale în paginile presei dâmboviţene1.
Numeroşi informatori muzicali (înregistraţi înainte de război şi de constantin Brăiloiu)
ca: Vasile Bursuc (Teiş), Ion Şerban (Râul Alb), Oprescu Vasile (Moţăieni), Grigore Grancea
(Pucioasa) etc., au oferit piese folclorice pentru alcătuirea culegerii Comoara neamului,
publicată de Gh. I. Tăsloanu în anul 1943.
La Târgovişte a activat, înainte de al doilea război, muzicologul şi folcloristul George
Breazul. Tot aici a trăit remarcabilul pedagog Iancu Stroescu, autorul cunoscutului cântec
Tărăşelul (armonizat la 4 voci de Nicolae Lungu) şi a numeroase culegeri de folclor
dâmboviţean.
Înfiinţarea Asociaţiei folcloriştilor dâmboviţeni, a premiului „Nicolae Scurtescu” sau a
cercului de folclor „Elena Văcărescu”, a impulsionat activitatea de descoperire şi valorificare
a creaţiei folclorice dâmboviţene.
Creaţiile folclorice receptate astăzi reprezintă doar vârsta contemporană a celui mai
străvechi strat al culturii noastre. Ele se adaugă culegerilor mai vechi, ştirilor din cronici,
documentelor de epocă, însemnărilor călătorilor străini, evidenţiind vârstele succesive ale
folclorului nostru.
Balada Mioriţa a circulat în mai multe variante în această zonă geografică, specifică
transhumanţei din Muntenia spre Ardeal şi invers. Acest cântec epic legat de îndeletnicirea
păstorească se situează „la jumătatea drumului, făcând parcă tocmai puntea de legătură între
epos şi baladă...”2.
Diferenţele de exprimare artistică nu schimbă cu nimic mesajul poetic al acestei

1
Graiul Dâmboviţei, Ancheta.
2
Amzulescu, op. cit., 1967, p. 14.
balade. În varianta dâmboviţeană a baladei Mioriţa întâlnim limnajul obişnuit al oamenilor
acestor locuri.
Balada Mioriţa reprezintă, în orice variantă a sa, un cumul de metafore, epitete,
comparaţii şi parabole, alegorii - reflectând contopirea în viaţă şi în moarte a omului cu
natura.
Geniul creator al locuitorilor acestor meleaguri a dat naştere unui tezaur de cultură
spirituală populară, pe care scurgerea secolelor a şlefuit-o cu migala îndemnului lăuntric spre
perfecţiunea artistică.
Pus în evidenţă încă din secolul trecut de către culegerile lui Anton Pann, folclorul
dâmboviţean a fost remarcat de poetul V. Alecsandri care scria că „ … universul folcloric
românesc a fost vestit lumii de către Ţara Dâmboviţei”. Erau elogii aduse folclorului
dâmboviţean „vestit lumii” prin capodopera Le Rapsode de la Dâmbovitza publicată de poeta
Elena Văcărescu (nepoata lui Iancu Văcărescu) în 1892 la Paris ( Editura Alphonse Lemerre).
Folclorul românesc, expresia înţelepciunii şi a trăirilor sufleteşti ale românului,
reflectă în modul cel mai direct profilul spiritual al poporului nostru, fiind totodată document,
element de educaţie şi sursă de inspiraţie inepuizabilă asemenea unui fluviu, reîmprostpătat
continuu de propriile-i izvoare..

OBICEIURI ŞI TRADIŢII DIN VIAŢA SATULUI DÂMBOVIŢEAN

OBICEIURI
Obiceiuri la căsătorie.
Cererea în căsătorie, peţitul, se făcea în trecut prin „trimiterea cu plosca”. Aceasta
însemna că o persoană de încredere din partea băiatului mergea cu plosca cu ţuică la familia
fetei, care era anunţată în prealabil. Deşi această operaţie avea loc întotdeauna seara, cel venit,
când intra în casă, spunea „bunădimineaţa”. După introducerea de rigoare, respectivul punea
ploscajos în mijlocul casei; fata, dacă-i era cu voia, după nazurile de rigoare, o lua, săruta
mâna peţitorului şi a părinţilor şi gusta din ea. Pe urmă plosca trecea din mână în mână la toţi
cei prezenţi şi discuţiile se înteţeau odată cu băutura. Dacă se cădea de acord asupra
căsătoriei, se aranjau zestrea băiatului şi a fetei şi chiar data nunţii.
Uneori, foarte rar, atunci când părinţii fetei nu consimţeau la căsătorie, fata era răpită.
Ginerele, ajutat de câţiva prieteni cu o brişcă cu cai buni, o întâmpinau în cale, în special în
zilele de sărbători, când mergea la horă, o ridicau cu forţa în căruţă şi dispăreau în fuga
nebună a cailor şi în ţipetele fetei, care foarte adesea erau numai de ochii lumii. Puşi în faţa
faptului împlinit, părinţii fetei trebuiau, cu foarte rare excepţii, să-şi dea consimţământul.
Alteori, tinerii plecau, pur şi simplu, la braţ, şi se ascundeau undeva, pentru un timp; se zicea
că „au fugit”. La baza însoţirilor prezida, în marea majoritate a cazurilor, nu voinţa tinerilor ci
aceea a părinţilor, iar criteriul de alegere era, nu sentimentele viitorilor soţi ci interesele
materiale, pământul în special; local exista o maximă „pământul mărită urâtul”.
În prezent, toată această procedură, când poetică, când tragică, a fost trecută la muzeu.
Uneori, băiatul dacă a convenit cu fata, o ia de mână şi o duce la el; alteori, părinţii băiatului
merg la familia fetei şi, dacă se înţeleg, adesea se înapoiază cu nora acasă.
În ziua nunţii – de regulă duminica – ginerele trimitea miresei o pereche de lăutari,
plătiţi de el, pentru că nunta se făcea la amândoi socrii. În schimb, tot ce ieşea din darurile de
nuntă, încasau părinţii ginerelui, cei care suportaseră cheltuiala, aşa cum se procedează şi în
prezent.
Lăutarii veneau de sâmbătă după-amiaza la ginere. Cineva cu plosca şi cu lăutarii
mergea din casă în casă, pe la rude şi prieteni, să-i invite la nuntă. Mireasa – personal – făcea
acelaşi lucru pentru rudele ei.
În prezent invitaţiile se fac tot cu plosca, dar fără lăutari, care vin duminică dimineaţa,
pentru că nunta ţine o singură zi, nu 3 zile ca înainte. Sâmbătă seara avea loc ceea ce se
numea „fedeleşul”. La ginere se punea masa pentru alergători (cei care ajutau), socrii şi rudele
mai apropiate şi se petrecea cu lăutari; la mireasă se adunau fete – în special – şi băieţi şi se
petrecea de asemenea. Dimineaţa, ginerele trimitea miresei bradul cu un plocon şi o pereche
de lăutari, care rămâneau acolo până la terminare. Mireasa, însoţită de fete şi băieţi, cu lăutari,
şi nelipsita ploscă, aducea apă de la un puţ mai îndepărtat. Pe cine întâlnea, îl cinstea, dându-i
să bea din ploscă.
De la orele 11, începeau să vină plocoanele, numai la ginere de la oamenii lui: coşuri
cu pâine, ouă, brânză, zahăr, fructe etc.
La amiază se punea masa la ginere şi mireasă, pentru alergători şi pentru cei care veneau cu
plocon.
După amiază, ginerele trimitea plocon cu lăutari să aducă pe naşi. Împreună cu aceştia
şi cu câţiva din rudele apropiate, încărcaţi în câteva brişti mergeau să ia mireasa. Înaintea
briştilor mergeau nuntaşii – 5-6, călare pe caii cei mai buni, care aveau coamele împletite şi
cozile înnodate, cu şervete alese în război, atârnate de căpestre, crengi de brad şi cordele. Tot
aşa împodobiţi erau şi caii de la brişti. Într-o fugă, pe întrecere, se îndreptau spre casa
miresei. Focuri de armă se slobozeau la plecarea de la ginere şi când ajungeau la mireasă.
 Convoiul, o dată ajuns la mireasă, se spuneau „oraţiile” o prea frumoasă naraţiune
epică, în versuri. În esenţă era vorba de două armate care stăteau faţă în faţă: una a ginerelui şi
alta a părinţilor miresei. După ce se aduceau urări, se arăta scopul venirii şi, adresându-se
generalilor conductori ai armatei adverse, ginerele, care era în capul armatei sale, printr-un
comandant de armată al său, avertiza pe conducătorii armatei adverse că au venit să ia mireasa
şi să le-o dea de bună voie dacă vor să aibă pace, dacă nu – ei o vor lua cu forţa, că sunt
pregătiţi pentru aceasta, că au oşti multe şi cei mai buni generali, dar că în acest caz, vor avea
de suferit şi cei care se opun; în orice caz ei – oamenii mirelui – nu pleacă fără mireasă.
Oamenii miresei se opuneau, că şi ei dispun de armată mult mai mare. Se producea o
busculadă între cele două cete, timp în care ginerele stătea în expectativă, iar mireasa se
adăpostea înapoia oamenilor săi.
În cele din urmă, opuneri din partea oamenilor miresei, ginerele ieşea învingător şi
reuşea să-şi ia mireasa, se urcau în căruţă, în picioare. Naşul punea o pâine cu un pahar de vin
pe capul miresei şi rupea pâinea în 4, aruncând-o în 4 părţi şi vinul de asemenea; semnificaţia
era: aşa să fie îndestulată casa tinerilor cu pâine şi vin din cele 4 colţuri ale lumii. Se încărcau
şi lucrurile miresei şi, împreună cu naşii şi cu bradul care era plasat în căruţa din faţă şi
nelipsiţii nuntaşi călare, în chiote şi focuri de pistoale, mergeau de se cununau la ofiţerul stării
civile, dacă n-o făcuseră în ajun şi de aici la biserică pentru cununia religioasă.
După cununia religioasă, ginerele, mireasa, naşii şi cu tot alaiul mergeau la casa
ginerelui. Seara masă mare cu dar, la ginere. Lăutarul cel mai deştept împărţea şervete frumos
cusute cu arnici, nunului care era în capul mesei şi tuturor mesenilor; dacă era bărbatul cu
soţia se dădea numai bărbatului. Apoi se lua darul.
La părinţii miresei masă fără dar, cu rudele sale.
Peţitul
Tinerii se cunosc la horă în sat, la munca lor, acolo la oraş sau la concursuri d-astea artistice şi
prind drag unul de altul. Atât unul cât şi celălalt îşi anunţă părinţii că vor să se căsătorească.
Părinţii băiatului vin în peţit la cei ai fetei, într-o seară, cu plosca pe care o pun în mijlocul
casei – după obicei - şi cad la învoială pentru nuntă. Când părinţii nu sunt de acord, fata fuge
cu băiatul, obligându-i, astfel, să-şi dea consimţământul. şi aşa cum v-am spus, după ce au
căzut părinţii şi băiatul de acord asupra nunţii, se duc la naşi şi-i anunţă şi împreună cu aceştia
şi-a ales alţi doi-trei oameni ca martori, merg la părinţii fetei să întocmească foaia de zestre.
Pe sub grinzile caselor vechi sau în tronuri se mai păstrează şi azi foi de zestre,hăt, cu litere
cirilice. Astăzi fata nu mai stă acasă, are serviciu. E egală cu băiatul. Zestrea ei, e hărnicia,
meseria, frumuseţea şi bunul renume3.

NUNTA
Pregătirea
Încă de joi (la Râu Alb, Bărbuleţu, Pietrari) ginerele trimite la mireasă merinde (pâine,
cozonac, vin, ţuică) iar mireasa îşi încarcă într-o căruţă – două, zestrea (velinţe, ştergare,
perne, mobilă) şi o duce la ginere. Căruţele sunt întovărăşite de lăutari care cântă. Oamenii ies
la poartă: „Ia să vedem ce i-a dat a lu cutare fii-sei ” sau „ia uite ce lucruri frumoasae a făcut
fata lu cutare, harnică mai e”.
În alte sate, lucrurile se duc în oricare zi din săptămâna nunţii, pentru că duminică la
nuntă, femeile intră în casa ginerelui să vadă zestrea fetei dată de părinţi, agonisită de ea sau
făcută de mânile ei. Asta-i lege.

Cunoaşterea de către lume a zestrei e un prilej de mândrie pentru părinţii fetei, cât şi
pentru fată, care-şi arată priceperea şi vrednicia4.

Împodobirea bradului
Împodobirea bradului are loc sâmbătă la casa mirelui. Aici vin flăcăii, după ce unul
mai meşter a tăiat un brad potrivit, pe care îl curăţă la cotor şi-l ciopleşte să nu înţepe la mână.
La noi se pun fâşii de hârtie albă şi-n vârful fiecărei ramuri o floare de hârtie, iar în vârf un
mănunuchi de busuioc legat cu o cordea roşie.
Bradul împodobit, este pus încasa ginerelui pe un piedestal la un loc ales sau este
înfipt într-o pâine mare rotundă, jucat în horă şi apoi dus până a doua zi într-o încăpere în casa
ginerelui.
Duminică de dimineaţă, fratele de ginerele5 ia bradul şi-l duce la mireasă să-l
îmbodobească şi ea cu colac şi năframă sau cu covrigi şi prosoape luate de la magazin că la
noi satul e mai lângă oraş şi nu mai lucrează fetele – de mână. În brad se mai pune şi un
cozonac mic, din care vor mânca ginerele şi mireasa şi ceilalţi tineri, ca să se căsătorească
repede – cum zice o veche credinţă.

3
Constantin Manolescu. Plai domnesc. Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2003, p. 224.
4
Constantin Manolescu. Plai domnesc. Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2003, p. 225.
5
Prietenul cel mai bun al ginerelui, fârtatele lui
 Şi la noi se pun de către mireasă – a doua zi – două batiste sau una, după cum e purtat
bradul de unul sau doi brădaşi şi doi sau patru covrigi. Că acu s-a luat lumea de obicei cu doi
brădaşi.
Băieţii din sat, proetenii ginerelui, se îndeamnă unul pe altul, sâmbătă seara: „Hai la
brad!”. Se srâng aici vreo 20 de băieţi care pregătesc bradul. La noi la Bezdead, fratele de
ginere, călare, altădată, se ducea la mireasă care ieşea înaintea celor cu bradul şi-i stropea cu
busuioc, urându-le bun venit, după care pune colacul în brad şi-o năframă de bumbac sau
borangic. Bradul se duce, apoi, la ginere. Mireasa şi sora de mireasă îi însoţesc pe cei cu
bradul până la poartă.
Se obişnuieşte să se pună în brad şi mere roşii, frumoase.
Brădaşii se împart în două- o parte în frunte cu ginerele care merg cu plosca până în
capătul satului din deal, alta în frunte cu mireasa până-n capătul satului din vale. Sau cum se
înţeleg ei invitând la nuntă cu plosca. Intră-n curte şi-i dă să bea stăpânului invitându-l la
nuntă. Se salută cu „bună dimineaţa”6.

Gătitul miresei
Gătitul miresei are loc duminică dimineaţă. I se punea o dată coroniţă cu voal, ie
subţire cusută cu arnici şi fir auriu şi fotă albă. Astăzi, chiar dacă ginerele se îmbracă în
costum naţional, mireasa se îmbracă cu rochia albă, lungă şi cu coroniţă cumpărată de la târg
sau cum era mai înainte de la tolbaşi.
Mireasa este gătită de sora de mireasă şi o lată fată, nu de femeile mai bătrâne, ca să
gătească, așa, în gustul tineretului.
Gătitul miresii e prima grijă de când vin lăutarii la mireasă. Acum se cântă cântecul
miresii şi mireasa cântă cu sughiţuri. Câte un tânăr mai glumeţ, aduce două străchini să nu se
risipească lacrimile şi să nu înfierbânte bătătura, că la nuntă bătătura trebuie să se înfierbânte
de joc. Stă mireasa pe scaun în mijlocul curţii, lăutarii îi zice, iar vecinii ciucure la garduri sau
în jurul ei.
Toată ziua, mirii nu trebuie să mănânce decât dintr-un ou, ca să fie uniţi şi poate puţină
brânză, dar îi mai scapă lumea la tuciuri unde se frig puii.
După ce a sosit bradul de la mireasă, ginerele porneşte şi ia naşul şi în căruţe sau pe jos
merg la mireasă s-o aducă la casa ginerelui. E ruşinos pentru ginere să facă nunta la casa

6
Constantin Manolescu. Plai domnesc. Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2003, p. 226.
miresii. Lumea râde de el că s-a măritat. Azi dacă mireasa are curte mai mare se face nunta şi
în curtea miresii7.

Datul la apă a miresei

Un băiat, care i-a fost simpatic miresii, ia un prieten şi amândoi cu o cană mare de
pământ sau de sticlă, tec un ştergar prin urechea ei şi aşa merg cu mireasa la un puţ şi scot apă
umplând cana,pusă în faţa puţului. Mireasa pune baii în cană. Se joacă şi o horă în faţa
puţului. Băiatul care i-a fost simpatic miresii, trage ştergarul care-i rămâne lui iar mireasa
cară apa.
La Vulcana Pandele, la Brăneşti, se scoate la fel apa şi se joacă lână puţ vadra miresii.
Se cântă o horă, nu e un cântec anume. Poate că mai demult se aducea apa într-o vadră, d-aia
îi zice horii „Vadra miresii”.
La Cazaci, Mărceşti, Dobra, Sălcioara, Movila – la câmp, un brădaş cu o găleată, de
care e legat un ştergar, împreună cu mireasa şi sora de mireasă, cu lăutarii, ies pe linie şi
numără trei puţuri. De la al treilea puţ, mireasa scoate apă. Găleata este dusă în mijlocul
drumului şi mireasa o varsă cu piciorul câte puţin în cele patru vânturi. Alaiul de nuntă se
retrage, apoi, spre casa miresii, căldarea cu apă e pusă în prag şi mireasa moaie buchetul de
busuioc în găleată, stropind pragul uşii şi casa.

Luatul miresei
Nuntaşii veneau de la ginere călări.
Toţi rămâneau la poartă. Un nuntaş călare, intra şi se apropia de prispă şi spunea
orăţiile. Tatăl meu le ştia, eu nu le mai ştiu. Le spunea după cal, cu plosca în mână, îmbrăcat
frumos, naţional, că atunci toată lumea se purta naţional.
Nuntaşii, după ce se spunea oraţia, intrau înăuntru. După ce cel cu oraţia adresată
socrului şi soacrei mici îşi termina ce avea de spus, socrii mici îi punea pe umăr în prosop,
semn că sunt gata de nuntă. Ginerele intra în curte şi ducea soacrei mici o păpuşă de cocă, s-o
păstreze în locul miresii, să-i ţină de urât.
Când intrau în curte, în frunte era ginerele cu fratele de ginere şi în dreapta şi în stâna,
naşa cu naşul. În faţa scărilor se oprea numai ginerele care întâlnea mireasa, care-i da un
buchet de flori. Aici avea loc masa la casa miresii. Mirele şi mireasa mâncau din aceeaşi
farfurie, rupeau din aceeaşi feie de pâine şi beau din acelaşi pahar. La noi s-au spus orăţiile

7
Constantin Manolescu, op.cit, p. 228.
până acum 5-6 ani. Ultimul spuitor de oraţii fiind Soare Ion, de-o seamă cu mine, care s-a
prăpădit. De la el încoace nu se mai spun orăţii.
Aşa cum v-am spus, tata le ştia. Am 70 de ani şi le-am auzit când eram fetişcană de 7-
8 ani, nu mai mare. Părinţii mei au avut un fin. Au făcut nunta chiar aici, în curtea asta. Nu
mai trăiesc nici cei care au făcut nunta. E timp de atunci. Au început să nu se mai spună
orăţiile după ce am ieşit eu la horă.
La I.L.Caragiale, chiar în sat, e şi acum on om, care spune orăţiile şi numai după cal.
Bineînţeles la cei care cer. L-am chemat şi eu la fi-miu, c-am vrut s-o fac după tipic.
După ce iau masa, în casa miresii, nuntaşii cu corăcerii care merg lângă băiatul cu
bradul în fruntea alaiului ies din curte. Ginerele ieşit din curte se întoarce la soacra mică,
rămasă în prag şi –i bagă-n sân bani, ca şi cum i-ar plăti fata.
Când ginerele îi bagă în sân soacrei mici bacşiş, îi rupe cămaşa în glumă, că i s-a
înţepenit mâna că a fost punga mare.
Caii de la căruţele cu care vin nuntaşii erau dintre cei mai frumoşi, li se punea şervet
colea la hăţuri.
La noi caii au cozi de vulpe la hăţ, ştergare şi zurgălăi.
Mireasa se suie în căruţă să meargă la casa mirelui. Ginerele ocolea căruţa cu mireasa
şi după aceea se suie alături de ea. Toţi cei care mergeau cu mireasa ocoleau şi ei mai întâi
căruţa, mireasa dându-le câte o batistă. Ăştia erau colăcerii care mergeau în faţă.
Când mireasa este din alt sat, la ieşirea din satul respectiv, flăcăii care-au jucat-o la
horă, pun stavilă şi cer după datină vamă ca s-o scoată lesne din sat.
Rudele miresii, prietenii socrului mic, nu vin cu mireasa, ei se strâng puţin mai târziu
la casa miresii, unde de asemenea iau masa şi după ce se ridică masa, aceştia, pocânzeii cum li
se zice, se îndreaptă spre casa ginerelui cu lăutari în glume şi veselie. Numărul oamenilor cu
care vin la nuntă socrul mic şi separat naşul, este o mândrie. Cucât acesta este mai mare, cu
atât respectul de care aceştia se bucură-n sat este mai mare. Pocânzeii vin spre casa ginerelui
cu lăutari şi cu o găină friptă sau un curcan fript înfpt în vârful prăjinii.
Lângă găină sau curcanul fript, se pun obiecte care reprezintă porelca sau obiceiurile
rele ale ginerelui: o vrabie – dacă porecla este Vrăbiete, un mosor dacă porecla este Mosor, un
briceag dacă este bătăuş, o cinzeacă dacă-i place să bea.
Mireasa şi mirele cu alai ies şi întâmpină pocânzeii. Mireasa are o tavă mare, încărcată
cu fel de fel de bunătăţi (turtă dulce, bomboane, smochine) îmbiindu-i pe pocânzei şi
pocânzoaice să guste din merinde8.
8
Constantin Manolescu. Plai domnesc. Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2003, p. 228-230.
Nunta propriu-zisă
Şi astfel începe nunta de zi, cum se zice, până seara când se pun mesele, care durează
toată noaptea. Se pun mesele li luni seara. Se cântă: Brâul, Romanul, Metoaica, Floricica,
Mariţica, Aţica, Joiana sau tot Brâul, Aoleanul, Piteşteanca, Bumbacul. Înainte de cununie se
joacă muneasca (hora nunţii) în care lăutarii cântă pentru naşi, pentru ginere şi pentru
mireasă. Acum se dau, aduse în coşuri, darurile pentru socrii mici şi mari, pentrurudele lor,
cămăşi de noapte,materiale de costume, covoare, până la ştergare pentru rudele mai
îndepărtate. În timpul horei nunţii, soacra mică, stă în spatele ginerelui şi miresii şi aruncă
peste capul lor bucăţele rupte dintr-o pâine, asta înainte când era lumea mai săracă. Astăzi, ca
să nu se facă de râs în sat, dintr-un cozonac. E semn de belşug. Soacra mică aruncă aceste
bucăţele de rod până ce hora se învârteşte de trei ori (Răzvad, Drăgăieşti, Bărbuleţ, Râul
Alb). La Nuneasca (I.L. Caragiale) lumea are obiceiul să atârne de gâtul socrului mare diferite
obiecte care arată defectele acestuia: două sticle legate cu aţă după gât, dacă e beţiv;o fustă
dacă a umblat în viaţă după femei. Înainte de a merge la cununie, se face iertăciunea mirilor
de către părinţi:
-„Vă rugăm să ne iertaţi şi să ne daţi binecuvântarea”.
-„Vă iertăm, dragii noştri şi vă dăm binecuvântarea”.
După cununie, la noi, mirele şi mireasa se plimbă în căruţă prin satele din jur. Se opresc în
faţa primăriei ca un respect dat legii şi fac horă mare. Oamenii, copiii apar cu doniţe şi găleţi
cu apă înaintea alaiului, în semnde urare să le meargă din plin. Ginerele şi nunul mare pun în
ele bani de metal. Când se întorc acasă la ginere, soacra mare îi întâmpină pe prag cu un
ştergar cu care-i leagă pe amândoi de gât, să fie toată viaţa nedespărţiţi. În curte, pe două
scaune stau socrul mare şi nunul mare cărora li se toarnă pe mâini cu apă cu vin. Ca să se
glumească, de multe ori, se toarnă mălai sau cenuşă. La nunţi, se cântă balada mărului, a
şarpelui, Mioriţa, Ghiţă Cătănuţă, Leontinul. Înainte se dădea la masă mizel, apoi se dădea
varză simplă şi ciorbă la urmă. Începea să se cânte baladele, când se punea varza. De aceea,
baladelor li se mai zice şi cântece de varză. După mese, prima oară se juca o horă, busuiocul.
Ca să strângă mesele, auzeai pe unul care strigă: Nune mare, nune mare / Dă porunci cu
glasul tare / Să zică de-o horă mare!9

Dezgătitul miresei

9
Constantin Manolescu. Plai domnesc. Târgovişte: Editura Bibliotheca, 2003, p.230-231
 După ce au plecat oaspeţii de la nuntă, luni dimineaţa, mireasa se aşază pe o căldare cu
apă şi naşa o strică de voal, punându-i zăbranic, adică material subţire cum sunt ciorapii ăia de
reţea, pe coc. C-aşa era obiceiul, nu se dezgăteau miresele repede. Dacă nunta ţinea şi luni,
naşa o dezgătea tocmai marţi. La săptămână se ducea la naşi legată cu zăbranic pe coc şi nu cu
capul gol. La Drăgăieşti, Cândeşti, Vulcana, Runcu, Băleni, Nucet, Cazaci, Movila,
Sălcioara, mireasa stă pe o găleată cu apă, naşa o dezgătea şi-o lega cu batic, semn că a intrat
în rândul femeilor. Joi când se duca la târg, aşa era obiceiul, să-şi cumpere ce-şi cumpăra din
dar, se ducea cu o năframă pe cap ca femeie aşezată10.

Căluşul din Dâmboviţa

Cele mai mari comori ale unui popor, ale unei etnii sau persoane sunt comorile sale
spirituale.
Printre acestea la români, la loc de frunte este folclorul, care pentru poporul nostru
este o marcă identitară. În cel mai pur sens al cuvântului avem în această privinţă obiceiul
„Căluşului”, practicat şi pe meleagurile noastre din timpuri imemoriale.
„Căluşul” în forma sa originară era un dans cu arme, al cărui scop era de a alunga
spiritele malefice, dăunătoare sănătăţii oamenilor, reprezentate prin Iele.
„Căluşul” s-a păstrat în tradiţia populară românească în forma sa autentic ţărănească,
după cum o dovedeşte practicarea lui nu numai în diferite localităţi din ţară, dar şi în judeţul
nostru11.
Aria de răspândire a Căluşului în Dâmboviţa se află în sudul judeţului în zona de şes,
limitrofă cu judeţele Giurgiu, Teleorman şi Argeş.
Obiceiul s-a practicat în satele Jugureni şi Croitori din comuna Ulieşti, Zidurilele,
Brâncoveanu, Crovu-comuna Odobeşti, Satul Nou, Obislavu, Vadu Stanchii, Ungureni-
comuna Corbii Mari, Comuna Răscăieţi, Comuna Vişina, Glogoveanu-Fierbinţi – comuna
Şelaru, Greci – comuna Petreşti.
S-au semnalat deasemeni cete de căluşari în comuna Produleşti şi în satul Cojocaru din
comuna Mogoşani, dar care nu practicau obiceiul de Rusalii, ci în cadrul sărbătorilor de iarnă
când colindau pe la casele oamenilor şi mai făceau şi câte un joc. Spre exemplu: cei din
Cojocaru au fost semnalaşi în urmă cu aproximativ 65-70 de ani în Dragodana, unde după
spusa unui căluşar „aruncau cu boabe de grâu în ferestrele oamenilor pentru a-şi semnala
prezenţa, le urau de belşug şi sănătate după care jucau”12.
10
Ibidem, p. 231.
11
Căluşul din Dâmboviţa. Târgovişte: Centrul pentru cultură Tradiţională Dâmboviţa, 2007, p. 5-6.
12
Ibi dem, p. 10.
 A doua zi, luni, se trimiteau „pocânzeii”, ceea ce reprezentau rudele miresei, care
fuseseră la masă seara, erau trimise acum la masă la ginere, cu lăutarii aflaţi la mireasă;
femeile cu plocoane în coşuri. Se punea masă mare şi se lua darul.
A treia zi, marţi, intrau la masă alergătorii, socrii şi dădeau şi ei dar; era ceea ce se
numea „cerceii miresei”, adică ceva suplimentar, pentru podoabele miresei. Pe la amiază se
termina şi totul intra în normal.
Masa pentru nuntaşi se întindea pe scândurile paturilor – cum erau atunci – lungi dintr-
un perete la celălalt, o scândură servea de scaun colectiv şi alta la acelaşi nivel, masă, pe care
se aşterneau feţe de masă, de tort, special făcute.
Meniul era foarte simplu, în general: ciorbă de carne şi varză, cu sau fără carne,
mămăligă, mai rar pâine; se servea în străchini de pământ, comune, cu linguri de lemn, iar
plosca cu ţuică mergea din mână în mână, fiecare după ce bea o plasa vecinului şi aşa tot
mereu făcea ocolul.
Duminica următoare după nuntă, tinerii, însoţiţi de părinţii ginerelui, mergeau cu
plocon la părinţii miresei, mâncau şi beau împreună. Se zicea că „au mers pe calea întoarsă”.
În zonă există şi un obicei, numit geavrele.
Obiceiul acesta este o traditie din mosi stramosi, care a fost dus an de an de
iordanitori in perioada de iarna(Boboteaza)
Obiceiul consta intr-un steag , lung de 14 m, care este impodobit cu diferite
geavrele.Geavrelele sunt batiste , cusute de fete manual.Sunt stranse de iordanitori intr-o
perioada de 13-14 zile umbland din poarta in poarta sa le adune.Dupa ce geavrelele au fost
adunate, in numar de 2000, atunci incepe legatul steagului.
Dupa ce steagul a fost legat cu geavrele , el urmeaza a fi dus in centrul satului, pentru
a fi botezat impreuna cu agheazma, iar dupa aceea urmand sa se duca din casa in casa pe la
toti sarbatoritii de Sfantul Ion.Acest obicei se practica in fiecare cartier al comunei, cu
exceptia catunului Neajlov.
Neajlovul(Cacova)este reprezentat diferit printr-o stea , care la randul ei este
impodobita tot cu geavrele, urmand sa fie dusa la biserica pentru a fi botezata.
Iordanitorii sunt imbracati specific zonei cu pulovere albe din lana si deasupra cu o
betea alba traditionala.

COLINDE RELIGIOASE DIN DÂMBOVIŢA

 Din punct de vedere structural (poetic şi muzical), al celor două specii – colindele
profane, laice şi cele religioase – al mijloacelor de expresie (muzicale: ritmice, intonaţionale,
arhitecturale), al versificaţiei şi poeticii (vers de 6 şi 8 silabe, izometrie, structură binară, lipsa
strofei poetice, imagini artistice, figuri de stil), remarcăm analogii şi o continuă interferenţă.
În ce priveşte originea, colindele religioase în parte sunt cărturăreşti, înjghebate de
oamenii bisericii – iar mai târziu de alţi intelectuali – în proză sau în versuri, pe care poporul
le-a şlefuit treptat, adaptându-le la nevoile tradiţionale, la cerinţele lui estetice. De fapt, primii
creatori, cunoscători şi şcoliţi, făceau parte dintr-un mediu cultural comun cu al colectivităţii
în care vieţuiau. Pătrunse în laboratorul folcloric local, în care fantezia, talentul şi maniera de
prelucrare şi adaptare la cerinţele sufleteşti ale omului, la noul orizont mintal şi spiritual al
omului bogat înzestrat a făcut generarea unor texte poetice care confirmă situaţia unei noi
etape în înţelegerea dogmei creştine, edificarea largă a „creatorului plural”. Cele două surse,
populară străveche, devenind imensul talent al poporului, care, nerenunţând la bogatul tezaur
tradiţional, şi-a îmbogăţit repertoriul cu noi „perle” poetice-muzicale.
În lungul proces de gestaţie şi circulaţie din generaţie în generaţie, se disting două
etape:
A.noile idei sau elemente creştine se grefează pe vastul repertoriu de colinde profane, laice.
Procesul de „creştinare” a repertoriului constă în: 1.schimbarea sau adăugarea la refrenele
tradiţionale a unor formule noi (Domnului, Doamne; Dai, Domnului, Doamne; Lerului
Domnului; Doamne, Ler, Doamne din cer; Liliană ş-al nost Domn; Bună seara lui Crăciun;
Domnuleţ, Doamne din cer etc.) – 2. adăugarea sau înlocuirea formulei iniţiale (Sus,
Doamne, la răsărit, La măr roşu înflorit; Sus în slava cerului / în mijlocul raiului; Sus în poarta
raiului / Şade Maica Domnului; Sus, în poarta raiului / Creşte floarea soarelui; Maica Sfântă
purcedea / În mijlocu raiului etc.). Plasarea fabulaţiei într-un loc înalt este un procedeu întâlnit
şi în colindele profane, dar nu avea contingenţă cu religia; - 3. introducerea în temele profane
a unor simboluri, practici sau înlocuirea personajelor mitice sau laice cu nume creştine
(Dumnezeu, Isus, Maica Domnului, Sfinţi); de exemplu, în patul frumos împodobit sau în
leagănul aşezat, adesea, în coarnele unui animal uriaş, stă, în locul gazdei, Isus sau Maica
Domnului etc. Un străvechi rit de fertilitate este atribuit acum sfinţilor sau lui Dumnezeu şi
anume „rourarea”, stropirea pământului cu apă, sau cu rouă, sau azvârlirea merelor coapte pe
pământ.

Funcţia mărului, semn al bogăţiei şi fericirii casnice, este acum schimbată. O tehnică
mai amplă, indicând o mai largă edificare, este introducerea unor grupuri de versuri religioase
sau practicarea unor fenomene creştine: eroii din variate teme îşi fac cruce, înainte de a pleca
la luptă, iar acţiunea se petrece: „La Bobotează / Când preoţii botează / Lumea creştinează”.
În colindul „Leul”, viteazul îl găseşte dormind „în grădina raiului”, iar după ce îl învinge,
aducându-l legat acasă, leul îl păcăleşte şi „se ridică la cer”. În tema competiţiei dintre cal şi
şoim, stăpânul acestora îi roagă să aştepte până la Bobotează şi, înainte de a le da startul, îi
botează, iar înainte de a porni, cei doi (calul şi şoimul) se roagă la Dumnezeu să dea „o ploaie
şi-un vânt”, pentru a le întârzia sosirea. – 4.Uneori este schimbată şi formula finală (La boieri
cu veselie / La creştini cu bucurie; Şi de-acum până-n vecie/ Mila Domnului să fie; Să vă dea
Cristos de toate / Voie bună, sănătate; Slavă întru cei de sus, / Şi pace pân’ la apus; Fii, boier,
tot sănătos / Şi să-ţi ajute Cristos / Boiereasă sănătoasă / Să-ţi ajute Maica noastră).
B.A doua etapă se desfăşoară mult mai târziu, probabil începând din veacul XVII, când
pătrunde la noi cântecul de stea (Caioni), probabil creat şi interpretat iniţial de oamenii
bisericii iar mai târziu preluat de popor.
Temele colindelor religioase sunt versificări cântate ale ideilor şi faptelor
fundamentale ale religiei; naşterea Mântuitorului, viaţa şi minunile săvârşite pe pământ,
răstignirea, viaţa şi minunile Fecioarei Maria, întâmplările din viaţa sfinţilor, îndeosebi ale
celor principali: Sf. Ioan, Sf. Ilie, Sf. Vasile, Sf. Petru, Nicolae, Arhanghelii, sfinţii zilelor din
săptămână (Vineri, Miercuri, Duminică).
Dar poporul creează după legi proprii, noul nu apare spontan şi dintr-o dată, ci prin
acumulări treptate, conservând trăsăturile fundamentale ale tradiţiei, transformate lent pentru
a corespunde unor noi cerinţe, unui nou orizont, unor noi idei şi sentimente, rezultate din
trăirea afectivă a credinţei, exteriorizate prin tehnica amalgamării ingenioase a celor două
izvoare: credinţele străvechi ale poporului şi religia. Dorind să-şi apropie personajele din noua
religie, poporul le atribuie calităţi pe care le dădeau, în trecut, personajelor mitice. Vechile
calităţi ale românului (bunătatea, ospitalitatea, modestia, omenia şi cinstea) sunt îmbogăţite cu
noi aspecte, de natură creştină (cuvioşia, respectul faţă de familie, de naşi, religiozitatea şi
comportamentul cerut de noua dogmă) şi reflectate în teme noi, cu caracter moralizator. Aşa,
găsim colinde în care „omul bun” se scaldă alături de Dumnezeu, stă la masă cu acesta şi cu
sfinţii, teme în care, bătrânul Crăciun invitat la masa bogată a gospodarului, expune care sunt
aceste fapte, însuşindu-şi-le fără modestie. De asemenea, dorinţa de a şi-i apropia mai mult,
coboară întregul panteon al religiei pe pământ, le dă de lucru (Isus cioban la oi, Sf. Nicolae
salvează corăbiile etc.), şi-i închipuie având aceleaşi sentimente ca şi oamenii; se supără,
blestemă când nu sunt mulţimi (Sf. Maria blestemă pomii sau animalele, Dumnezeu blestemă
pe Sf. Ilie care nu l-a ascultat când s-a dus să ia odoarele furate din rai etc.).
 Unele teme sunt completări ale unor întâmplări religioase. Originea florilor sfinte (ca
trei „Crai”, al grâului, vinului, mirului) aminteşte, după închipuirea poporului, răstignirea lui
Isus. Tema rară a naşterii lui Isus din piatră este un vechi mit, cunoscut până în orient (al lui
Mithra). În vechile cărţi sfinte faptele religioase sunt exprimate succint (la evangheliştii Luca,
Matei, Ioan, în cărţile Sfinţilor, în cărţile şi manuscrisele apocrife şi bogomilice), poporul
găseşte elemente pe care le interpretează liber, înfrumuseţându-le, în jurul cărora ţese un mare
număr de noi teme.
Analizând un număr mare de colinde, texte şi melodii, pentru a cunoaşte trăsăturile
specifice genului, Emilia Comişel a desprins câteva melodii care se asociază frecvent cu texte
religioase şi prezintă câteva elemente diferite de ale melodiilor cu texte profane. Dintre
acestea remarcăm preferinţa pentru ritmurile bazate pe pătrime, sistem hexa sau pentacordal
cu sau fără trepte mobile, formă fixă (ca şi în cealaltă specie) alcătuită din 2,3 sau 4 rânduri
melodice, ultimele două înrudite, cu slabe variaţii cadenţiale. Formulele intonaţionale sunt
mai cantabile, evoluează adesea în ambitus larg.

ALTE OBICEIURI DIN DÂMBOVIŢA

Distracţiile
Distracţia permanentă era hora satului, care avea loc în aer liber, iarna şi vara, după
muzica localului, în zilele de sărbători, precum şi periodic la nunţi, la casa ginerelui, după
muzica acestuia. Mai târziu, când cârciumarii au crezut că nu le mai rentează, băieţii au
trebuit să-şi angajeze lăutari cu plată proprie. Mai toate jocurile erau hore de mână în cerc:
sârba, ungureasca, brâul, alunelul, hora dreaptă, calabreaza, cârjaleasca, tărăşelul,
geamparalele, periniţa; puţine erau în doi: polca, ceardaşul.
Seratele erau petreceri de familie, aranjate local, prin înţelegerea celor mai înstăriţi..

MUZICA POPULARĂ
Muzica face parte din opera de educaţie sufletească a omului. Este sufletul, inima unui
popor. Suferinţele poporului român, aşezat în drumul năvălirilor barbare, precum şi în mediul
geografic de contact cu lumea orientală, a făcut ca muzica, cântecele sale populare să
oglindească această stare de lucruri, muzică de jale, de dor, de bărbăţie. Acum 70 de ani, cele
mai multe cântece începeau cu „Foaie verde” şi mai ales „Foaie verde mărăcine”,
reminiscenţe din timpul când populaţiile ascunse prin păduri îşi manifestau bucuria la apariţia
timpurie a frunzelor de mărăcine, vestitoare ale primăverii, deci a unei vieţi mai bune, după
neplăcerile iernii.
În acele timpuri răsunau satul, câmpiile şi pădurile de cântece cu:

Foaie verde mărăcine,

Eu cunosc vara când vine,
Pe fluturi şi pe albine.
sau:
Foaie verde şi-o lalea,
Pe-o codiţă de vîlcea,
Cum mai cântă-o păsărea;

Las’ să cânte săraca,

C-a venit primîvara
Cu frunza şi cu iarba.
ori:
Foaie verde trei aglice
Nu e bine, nici ferice,
De omul cu ibovnice,

Că el multă grijă duce,

Până a umbla pe la toate
Trece noaptea jumătate.
sau:
Foaie verde spic de grâu
Am auzit şi te ştiu
Că porţi otravă la brâu
Să mă otrăveşti de viu.
Şi altele... şi altele... tot aşa de duioase şi cu tâlc. Puţine cântece începeau fără „foaie
verde...”.
Unul din artiştii noştri populari a fost Gheorghe Oancea, bine conformat fizic,
îmbrăcat corect, cânta din clarinet, din cobză şi din gură. Avea umor pe care nu l-a transmis
urmaşilor. A profesat începând de prin anul 189013; repeta des cântecul marinarului:
13
Cf. anchetelor efectuate.
 Foaie verde de stejari
Vai sărace marinar
Duci o viaţă cu amar,
Faci un termen de 5 ani...
Ori cântecul soldatului recrut:
Aoleo, frate peline
Amară e frunza-n tine,
Ca şi inima din mine,
Căci când fu ca să petrec,
Veni ordinu’ să plec
Ordin de la Călăraşi
Verde –i-aş pustii şi arşi.
Sau:
Arde-te-ar focu, pădure,
Să se facă drum prin tine,
Să mă uit la mânăstire
Să văd rânduri de copile.

Să văd şi copila mea,

Cum o bate maică-sa
Cu nuiele, cu smicele
Peste gâtul cu mărgele.
Apoi cântece bătrâneşti, de codru, de haiducie, de primăvară, de dragoste şi câte altele
din vremea aceea.
Şolică (Gheorghe N. Onel), îi zicea bine din vioară, cam în jurul anilor 1913-1916.
Avea şi el cântecele sale favorite. Era nedespărţit de vioara lui, peste tot locul, şi fără să fie
solicitat, după ce atingea de 2-3 ori coardele, simulând că o acordează, o vâra sub bărbie şi
începea să plimbe arcuşul, tânguindu-se pianissimo, ca şi când ar fi fost un secret, care nu
trebuia să fie cunoscut de toată lumea14:
Plânge Mureşul în vale,
Plâng şi păsările-n crâng,
Toate plâng în a mea cale,
Toate plâng, toate plâng.
14
Cf. anchetelor efectuate
 Numai tu nu plângi, iubito,
Eşti cu sufletu-mpăcat,
Inima care-ai zdrobit-o
Te-a iertat, te-a iertat.
Sau cântecul în vogă, în jurul anului de mobilizare 1916, importat din Franţa, cântec
care deşi de provenienţă străină, însă, a fost – atunci – în ajunul războiului, total însuşit, fiind
răscolitor de suflete:
Iubitul meu nu este prinţ
El n-are ambiţii nici dorinţi
Să stea-n palate...
Când a plecat anul trecut.

Cu ochii lung l-am petrecut

De la fereastră.
Şi ca să-l apăr de duşman
I-am dat să poate talisman
O floare albastră.
sau:
Bulgăraş de-ghiaţă rece
Iarna-mi vine, vara-mi trece
Şi n-am cu cine-mi petrece
Căci cu cine-am petrecut
S-adus ş in-a mai venit.
Toate, după cumse vede, cântece mai moderne din care a dispărut „foaie verde”.
Şolică îmbrăcat în costum naţional, zvelt, de statură mai mult înalt, şi cu vorba sâsâită,
puţin peltic, avea locuinţa la Cacova. Pe lângă meseria de lăutar, era ahtiat după
îndeletnicirea de pescar. Era nelipsit de sub podul de peste Neajlov, stând nemişcat pe malul
râului. Din când în când, ridica undiţa, dar nu l-am văzut niciodată băgând ceva în traistă. Cu
munca nu prea se ostenea, ca toţi din neamul lui. A murit şi el în războiul din 1916-1918.
Iorgu şi cu Baruţă erau doi muzicanţi în vârstă, îmbrăcaţi sărăcăcios, cu haine
împestriţate de dimensiuni şi forme diferite, probabil aşa cum le obţinuseră de la persoane
diferite. Nu ştiu nici de unde veniseră, nici unde aveau locuinţa. Unul zicea din vioară şi altul
din cobză. Permanent, în zilele de lucru şi de sărbătoare, se aflau în localul de cârciumă din
centrul satului, unde pare că se adăposteau şi noaptea. Nu ştiu dacă erau sau nu plătiţi, ori
lucrau numai pe hrană şi locuinţă. Pare că erau slabi în meseria lor.15
Ion Firfirel, Stancu Bujor şi Voicu G. Cimpoieru, toţi din Morteni, ziceau din clarinet:
Pentru nunţi, oamenii angajau, de regulă, lăutari de la Pătroaia din Vale.16
Muzica vocală era cu prisosinţă reprezentată de fetele sau chiar femeile tinere.
Răsunau câmpurile ziua şi satele noaptea de cântece ca: Jianu: Sunt băieţi făr’ de minte,
cheltuiesc la gloanţe multe; Eu dau aur şi argint, cumpăr pulbere şi plumb, Ei pun plumbu cu
mâna, pulberea cu chivăra. Ori cântecul lui Radu lui Anghel din Greci: Dă-te Radule legat ca
să nu fii împuşcat; Nu mă dau că nu mi-e teamă, nu-s femeie cu maramă, şi-s voinic cu
fruntea lată şi nu mă dau niciodată. Apoi; Patru boi cu lanţu în coarne, rău e om rânduit
Doamne; sau: Oltule râu blestemat ce vii tulburat şi cu sânge-amestecat; Tot cu sânge de
haiduci cu căpestre de cai murgi; sau – Busuiocul; Drag mi-a fost calul bălan; Barbu
Lăutaru17.
În continuare vom da câteva din cântecele din zonă.

Doina
(culeasa din zona comunei Morteni)

I.bis Foaie verde voirea, mai

Mult mi-e drag primavara
Cand inverzeste iarba
Si-n infloreste salcia
De canta cucul pe ea
bis De rasuna valceaua
Valceaua si poienita
Pe unde trece neicuta

II. Cand vad focsorel pe –afara

bis Neicuta pe ulicioara
Cu caciula pe spranceana
Ma topesc , ma baga-n boala,
Cum sa fac sa mi-l opresc
15
Cf. anchetelor efectuate.
16
Ibidem.
17
Ibidem.
 Dorul sa mi-l potolesc
Ca dorul de la neica
Nu-l gasesc la nimenea.

Foaie verde ca lipanul

(cantec propriu-zis cules din comuna Morteni)

I. Foaie verde ca lipanul

Hai mandro,sa trecem dealul
Sa trecem dealul si culmea
Sa nu ne mai stie lumea
Ca e timp frumos afara
Si e zi de primavara.
Uite codrul a-nverzit,hii,
Si vremea e de iubit,mai.

II. Cucule, tu cu drag canta

Hai mandruto, de-l asculta
Sa iesi numai pana-n prag
Sa-l asculti mandro cu drag,mai
Ca daca l-ai asculta
Nu-ti mai vine a pleca,
Cu el am sa cant si eu ,hii,
Mandruto de dorul tau,mai.

III.Vino mandro prin gradina

Sa vorbim pe luna plina
Nu sti gandurile mele
Cum ma inteleg cu ele.
Bis Ca de la un timp incoace,
Nu am dorului ce-i face
Ca-i grea boala de iubit,hii,
Sta la inima cutit,mai.
Lele, foaie verde
(cantec propriu-zis cules din zona Morteni)

Lele, foaie verde, foi de vita,mai,hii,

Lele,ia-ma-n brate , puiculita
Si du-ma la Dambovita
Si da-mi apa din gurita
Caci gurita ca a ta
Nu mai are nimenea.
Caci gurita ta e dulce
Cand mi-o dai ,nu m-as mai duce.

Lele, vino pe roua, puicuta, mai,hii,

Lele ,sa leg calul la caruta
Si-un cotei de patru ani
Sa urc dealul la tufani.
Sa-ti astern un brat de fan
Sa –ti pun busuioc in san
Cu tine sa ma iubesc
De lume sa ma feresc.

Lele,foaie verde de alun,mai,hii,

Lele , nu am dorul cui sa-i spun,
L-am spus la un var de-al meu
Si- am vazut ca e om rau
Dar si frate de mi-ar fi
Tot pe tine te-aş iubi
C-asai dragostea lasata
Sa lasi mama, sa lasi tata,
Sa lasi frati, sa lasi surori (Bis)
Si sa iubesti pana mori.
Comuna Morteni este situată în zona de contact a Câmpiei piemontane Găeşti cu
Câmpia Română, pe valea râului Neajlov;
- ocupă o suprafaţă de 52,6 km2 şi o populaţie de 3202 locuitori (1992);
- în componenţa sa intră satul Morteni (atestat documentar din 5.05.1633, cunoscut în
secolul al XVIII-lea şi sub denumirea de Cracul Cacovei) şi Neajlovul (în secolul al
XVIII-lea, denumit uneori Cacova);
- pe teritoriul comunei a existat satul Drăgheasa (Balomireşti) –astăzi dispărut;
- există o biserică – monument istoric din 1837.