1

Cântecul bătrânesc („Balada”)

În cultura europeană termenul de baladă este echivoc. În decursul timpului, el a avut semnificaţii
diferite. În vechime el desemna o melodie de dans, iar apoi (în Evul Mediu) o formă poetică
particulară -- drept exemplu baladele lui François Villon. Cuvântul baladă a devenit ulterior
sinonim cu poem narativ sau povestire versificată cu caracter legendar. Cu această ultimă
accepţiune, poetul român Vasile Alecsandri l-a aplicat acelor naraţiuni cântate pe care le-a cules,
înaintea tuturor, de la lăutari. Cu această accepțiune, el a fost preluat pentru o vreme și în cultura
academică românească.

O baladă nu este o poezie (așa cum se predă în școli), ci întotdeauna o narațiune cântată pe
melodii cu caractertistici specifice, pe care le vom prezenta mai jos.

Cele mai vechi texte poetice de balade culese, „îndreptate” şi păstrate sunt cele publicate pe la
mijlocul secolului XIX de Alecu Ruso, Vasile Alexandri și G. Dem Teodorescu. Acesta din
urmă a notat textele de la Petrea Creţu Şolcanu, lăutarul Brăilei, un strămoş al lui Johnny
Răducanu de care jazzman-ul era mândru. (La acea vreme descoperitorul unei balade obișnuia să
o „îndrepte” – după moda europeană a vremii – pentru a o face compatibilă cu exigențele unui
public educat: este cazul Mioriței culese de Alexandri, cea care se învață la școală.

Mai târziu, apelativul de baladă a fost înlocuit cu sintagma cântec epic. De fapt cuvântul
„baladă” nu a fost şi nu este uzual în limbajul popular; el a fost vehiculat doar în mediile
intelectuale, apoi „transmis” oamenilor din popor prin instituţiile culturale oficiale și prin medii.
Expresiile vernaculare pe care le-a cunoscut lumea satului au fost, dependent de conţinutul poetic
al pieselor concrete: „Cântec bătrânesc”, „cântec voinicesc” sau „cântec de vitejie” sau pur și
simplu cântare: cântarea lui Toma Alimoș, cântarea ciobanului care și-a pierdut oile, cântarea
șarpelui etc.. „Cântec bătrânesc” este sintagma cu cea mai mare circulație. Înțelesul său este
ambiguu: bătrânesc face aluzie la vechimea relativă a naraţiunii cântate, dar totodată şi la
preferinţa bătrânilor pentru ea.

Cântecele epice au fost cândva foarte răspândite la popoarele de la sud de Dunăre. Prima atestare
documentare a execuției unei balade în Balcani datează din secolul XVI și i se datorează unui
călător polonez. În trecutul recent cei mai prolifici şi străluciţi creatori şi colportori de cântece
epice au fost guslarii sârbi. Albert Lord, un savant american care a cercetat eposul lor cântat,
Lord împărtășește opinia savantului clasicist Milman Parry, conform căreia că Iliada și Odiseea
au fost la origine narațiuni orale cântate.

Cântecele epice sud-dunărene au în comun multe nuclee narative: ciclul Novăceştilor, Chira
Chiralina (ambele referitoare la lupta contra turcilor otomani), Meşterul Manole (sacrificiul prin
zidire al unei ființe apropiate) şi chiar Mioriţa (testamentul ciobanului).

1
 2

Pe teritoriul românesc, cântecele epice s-au născut după toate probabilităţile în Oltenia, Muntenia
şi (posibil) Moldova, la curţile aristocratice din Evul Mediu. Ele erau executate la mesele
boierești de lăutarii-ţigani robi: erau prin urmare muzica de curte a truverilor locali. Ocazional,
cântecele epice erau cântate și pe la cârciumi, hanuri și bâlciuri, în fața unei audiențe relativ mai
largi și mai populare. După dezrobirea robilor ţigani (mijlocul secolului XIX), muzicanţii au
părăsit moșiile și s-au pus la dispoziţia comunităţilor de oameni simpli de la oraşe şi sate. Mai
târziu, atunci când ţăranii deveniseră singurii beneficiari ai muzicii lor, lăutarii au îmbogăţit
repertoriul de cântece epice cu texte poetice referitoare la evenimente excepționale din lumea
rurală.

În prima jumătate a secolului XX cântecele bătrâneşti au devenit rare în Moldova centrală şi de

nord şi quasi-absente în Transilvania. Ele s-au menținut vii în Oltenia și Muntenia, unde au
început să se stingă treptat abia către mijlocul secolului.

În Transilvania n-au existat cântece bătrânești, cu proprietățile structurale descrise mai jos. Au
existat în schimb texte epiceexecutate pe melodii de colinde sau de cântec liric (Miorita, Pintea
Viteazul).

Cum se cântau

Lăutarii executau întotdeauna cântecele bătrâneşti vocal şi cu acompaniament instrumental:

cobză sau chitară, ţambal mic, sau mai târziu acordeon, apoi în diverse formule pluri-
instrumentale restrânse. În a doua jumătate a secolului XX taraful executant s-a lărgit până la 4-5
muzicieni.

Femeile lăutărese (în locurile care existau, adică în Oltenia nordică şi în unele părţi din Câmpia
Dunării) nu cântau niciodată cântece bătrâneşti.

Lăutarul vocalist (de obicei primașul, conducătorul micului taraf) capta atenția publicului său
gesticulând, mișcându-se, țintuindu-și ascultătorii cu privirea, ciocănind cu arcușul în dosul
viorii, intervenind cu scurte comentarii rostite etc. Lăutarul de pe timpuri era un artist total.

În Evul Mediu un cântec bătrânesc ținea pesemne o noapte întreagă. Până pe la mijlocul
secolului XX (şi chiar puţin mai târziu), în cursul unui banchet nupţial se cântau două cântece
bătrâneşti, fiecare durând minimum două ore: cu două cântări duceam o nuntă, afirmă lăutarii
foarte bătrâni. Azi, o cântare executată de cei câțiva lăutari care mai ştiu cântece bătrâneşti ține
doar 5-20 de minute: naraţiunea este prescurtată, interludiile instrumentale restrânse și reduse ca
număr, repetările de versuri eliminate etc.

Țăranii obișnuiți cântau rareori cântece bătrânești, toate învățate de la lăutari. În execuţia lor,
cântecele nu au avut însă niciodată extensia, fantezia şi complexitatea muzicală și poetică a celor
cântate de lăutarii ţigani (muzicanţi profesionişti). În orice caz, aşa rezultă din înregistrările

2
 3

realizate de folcloriști în cursul secolului XX în diferite medii populare (inclusiv din oraşele
dunărene).

Naraţiunile cele mai cunoscute și gruparea lor în categorii tematice

Cel mai asiduu și mai calificat cercetător care a cules (înregistrat, notat), a publicat și a scris
exegeze referitoare la cântecele epice românești a fost Al. I. Amzulescu. Specialist în literatură
populară, autorul a întreprins și clasificarea lor în funcție de conținutul narațiunii, în: cântece de
vitejie, de curte feudală, fantastice și familiale. Problema clasificării sale după tematica literară
este aceea că de foarte multe ori o cântare epică include episoade narative încadrabile în categorii
diferite. Spre exemplu, Șarpele (una din cele mai cunoscute și mai perene) include episoade
familiale (blestemarea pruncului de către mamă), dar și eroice (feciorul și fratele lui de cruce
luptă eroic cu șarpele). Sau: Antofița lui Vioară, o cântare epică de curte feudală, este totodată
fantastică și eroică; sau: Soarele și luna este în același timp familială (povestea relației dintre
frate soră) și mitologică (explică alternanța pe cer a soarelui și a lunii); iar Iovan Iorgovan este
atât mitologică cât și de vitejie. Singura cântare epică care, aparent, nu pune probleme de
încadrare este Miorița: o cântare epică cu tematică filozofică.

Cântările epice mai noi, denumite jurnale orale, narează evenimente dramatice din viața unor
comunități (de exemplu Focul de la Costești, referitor la incendiul ucigaș dintr-o biserică
muntenească, incendiu care a seamănat izbitor cu cel de la Colectiv) sau din viața unor oameni
din lumea satului (spre exemplu Cântarea boierului Oroveanu, dar şi... Cântarea revoluţiei!).

A circulat pe teritoriul Olteniei și Muteniei un număr uriaș de cântece epice, cu răspândire mai
amplă sau mai restrânsă, perene sau expuse unei pieiri mai rapide. Enumerăm mai jos câteva din
cele mai cunoscute:

Miorița, Meșterul Manole, Toma Alimoș (cunoscute de studenți din școală în versiunile lor
„îndreptate”), Corbea, Constantin Brâncoveanu, Şarpele, Voica, Tanislav, Chira Chiralina,
Radu Anghel de la Greci, Iancu Jianu, Soarele şi luna, Iovan Iorgovan, Trei frați și nouă zmei,
Ghiţă Cătănuţă.

Interesantă prin originea sa europeană este cântarea Uncheşelul. Narațiunea sa – un fecior

așteptat cu nerăbdare de bătrânul său tată se întoarce de la oaste după șapte ani, chiar la nunta
logodnicei sale – este, mutatis mutandis, aceeași cu al baladei britanice „Lord Beicham”,
răspândită prin tipărituri încă de pe la 1600.

(În finalul acestui curs am inclus rezumatele mai multor cântece epice cunoscute.)

Eroul cântecelor epice mai vechi este un de obicei un bărbat viteaz și isteț și (neapărat) viclean.
Dușmanii săi „clasici” sunt turcul, (mai rar) bogătanul, o lighioană feroce (șarpe, scorpie), un
fenomen meteorologic (gerul din fântână, o apă vijelioasă...).

3
 4

Multe balade includ și o morală: blestemul mamei sau al surorii pentru lipsa de solidaritate
familială (Șarpele, Iovan Iorgovan, Voica); eșecul probei inițiatice pentru neascultarea sfatului
părintesc (Antofița lui Vioară); prohibiția incestului (Soarele și luna).

Structura muzicală a cântecului epic/bătrânesc/baladei

Un cântec bătrânesc se construiește prin reiterarea unei secţiuni de obicei foarte ample, numite
de etnomuzicologi „episod”. În interpretare, episoadele erau separate (și totodată unite) de:
interludii instrumentale (sau versiuni instrumentale ale strofei), melodii de joc sau cântece lirice
fără legătură cu melodica cântecului epic. Episodul este alcătuit la rândul său din reluările
aceleeași strofe elastice de mari dimensiuni. Această strofă melodică se aseamănă, prin
elasticitatea dar şi prin anumite formule ale sale, de strofele (elastice ale) doinelor, mai ales ale
celor de dragoste.

În general – dar nu întotdeauna – un text narativ se asocia cu o singură melodie. Această melodie
er re-creată de interpret, împreună cu textul poetic, cu prilejul fiecărei execuții.

De obicei interpretul-vocalist își încheia cântecul epic cu o formulă rostită pentru prea cinstiții
săi ascultători: Un exemplu: Cântarea se termenară ; să vă fie de bine, la anu’ şi la mulţi ani, să daţi
câte-un pahar de vin ! Face Costea altu’ mai bun ! Sau: Cântecul se termena / Gică Diricel cânta/
Cânta Gică Diricel / Cu Nicușor lângă el. Să trăiți să vă fie de bine…

Formule melodico-ritmice recurente în cântecul epic:

- recitativul recto tono și recitativul bitonal (mai frecvente decât în doină, ocupând de obicei
segmentul central al unui episod)

- recitativul melodizat (la fel de frecvent ca şi în doină)

- recitativul parlato (cântarea/rostirea “băsmită”) (rar sau inexistent în doină)

- unele formule melodice din miezul strofelor/episoadelor, apropiate de cele ale doinelor.

Forma muzicală globală a cântecului epic este modelată de conținutul și de amplitudinea textului
poetic.

Până în prima jumătate a secolului XX, execuţia unui cântec epic era precedată de un taxîm -
improvizaţie instrumentală fără legătură melodică obligatorie cu cântecul bătrânesc. (Taxîmul
există în muzica tuturor popoarelor din întreg din Orientul Mijlociu, din Persia până în Izrael).
După mijlocul secolului XX taxâmul a dispărut din cântecele bătrânești ale românilor.

În general – dar nu întotdeauna – un text narativ se asocia cu o singură melodie, cunoscută de toți
muzicanții și toți ascultătorii lor. Pe măsură ce cântecele epice piereau, melodiile lor deveneau

4
 5

cântări instrumentale de ascultare iar fragmente din versurile lor narative se asociau cu melodii
de cântec liric sau de doină. Spre exemplu, Corbea (cândva foarte frecvent cântat) a devenit un
simplu cântec instrumental de ascultare. Sau: Radu Anghel de la Greci s-a asociat cu cu o
melodie de doină de haiducie.

În secolul XX unele melodii de cântec bătrânesc au fost folosite de lăutari pentru povestirea
versificată a unor fapte excepţionale petrecute în prezent sau trecutul recent. Aşa au apărut
„jurnalele orale” (termen livresc). Exemple: Focul de la Costeşti, Tudorel, Codin, Gogin din
Buduhala, Mălean, Cântarea boierului Oroveanu..., dar şi Cântarea revoluţiei!

Azi, cântecele bătrâneşti sunt învăţate de domnişoare şi domnişori după înregistrări,

standardizate şi cântate în festivaluri cu acompaniament de orchestră. Este şi aceasta o formă de
recuperare: important este însă să înțelegem că aceste cântări romanţioase, deseori semi-recitate,
nu se confundă cu adevăratele cântece bătrâneşti ale românilor!

Bibliografie

Amzulescu, Al. I. 1964. Balade populare românești. București: Editura pentru literatură

___. 1974. Cîntece bătrînești. București: Editura Minerva

___. 1983. Balada familială. Tipologie și corpus de texte poetice. București: Editura Academiei
Republicii Socialiste România

Lord, Albert. 1960. Singer of Tales. Cambridge, MA: Harvard University Press

Parry, Milman. 1971. The Making of Homeric Verse: The Collected Papers of Milman Parry,
Adam Parry editor. Oxford University Press

Vicol, Adrian. 2004. Recitativul epic al baladei românești. Tipologie muzicală. Bucureşti,
Editura Arvin

Slobin, Mark. 2011. Folk music. A Very Short Introduction. Oxford University Press

http://www.abdn.ac.uk/nafco/workshop-1/ (Ciclu de conferințe referitoare la procesul memorării

textelor orale cântate, în limba engleză)

Vezi mai jos: rezumatele câtorva texte poetice epice și textul integral al cântărilor

Iovan Iorgovan și Corbea

5
 6

Şarpele (fantastică): blestemul matern

Cântarea şarpelui este povestea unui copil blestemat de mama sa văduvă să fie înghiţit de şarpele
care creşte odată cu el sub talpa casei părinteşti. Copilul se înalţă şi se întăreşte, devine fecior şi
se luptă voiniceşte cu şarpele, care este într-adevăr pe punctul de a-l înghiţi. Este salvat însă din
gura lighioanei, în ultima clipă, de un moldovean, care îi devine frate de cruce. Blestemul este
frânt. Dar povestea băsmită de Staicu nu ajunge până la acest final fericit. Din motive
necunoscute, poate din pricina oboselii lui de om apăsat de bătrâneţe, el se opreşte în mijlocul
înfruntării dintre fecior şi şarpe şi rosteşte pe neaşteptate una din formulele tradiţionale de
încheiere şi închinare, în finalul căreia nu uită să-şi rostească propriul nume: Cântarea se
termenară ; să vă fie de bine, la anu’ şi la mulţi ani, să daţi câte-un pahar de vin ! Face Costea
altu’ mai bun !

Scorpia (fantastică, de vitejie, asemănătoare cu Antofiţă, cu Şarpele, cu Iovan Iorgovan)

Povestea cântată, în forma ei schematică, este următoarea: Trei feciori de domn pornesc la
vânătoare. După o vreme se opresc să prânzească. Doi dintre ei pleacă pe rând la un puţ ca să
aducă apă, unde o scorpie veninoasă, vârâtă „în tină şi mocirlă”, îi aşteaptă şi îi înghite. Mezinul,
ca întotdeauna mai mintos, reuşeşte să-i scoată din pântecele scorpiei - pe care o spintecă cu
paloşul cu ajutorul unui voinic cu faţa ca un bulgăre de caş, pe nume Mircea Ciobanu - şi să-i
salveze, scăldându-i în lapte.

Antofiţa lui Vioară (Fantastică. Proba iniţiatică ratată. Morala subiacentă: nesupunerea
aduce fiului necazuri din care doar părintele îl poate scoate.)

Vioară, vătaf mare, organizează o mare masă, cu boieri ai divanului şi „sfetnici ai împăratului”.
Oasapeţii mănâncă peşte şi păstrugă, ştiuculiţă, morun... (etc., clişeu reluat în Miu Haiducu)

Antofiţă, Fiul lui Vioară nu bea, nu mânca... „mare supărarea-avea”:”vremea că mi-a venit /taică,
de căsătorit. Probă iniţiatică (pentru a trece în rândul bărbaţilor aşezaţi: să prindă un peşte uriaş
( cu carnea – hrăneşte oaspeţii; din oase – face scheletul casei; cu solzii şindriluieşte casa).

Tatăl îi dă fiului său Antofiţă năvodari şi îl sfătuieşte să nu vâneze peştele de la Vidrosu.

Ignorând sfatul patern, Antofiţă o face totuşi. Peştele-şef îi promite să-i aducă peştele cel mare –
un morun - dacă îi cruţă puiul. Antofiţă luptă cu morunul, care îl loveşte cu coada şi-i scoate
ochii. Tatăl, Vioară, sare în ajutorul fiului, luptă cu morunul, îl învinge, îl depune pe nouă care.
Antofiţă prinde un peşte mic, care îi înghiţise ochii. Şi-i pune în cap, pleacă acasă cu morunul,
face nuntă... (cu carnea – hrăneşte oaspeţii; cu oasele – face scheletul casei; cu solzii îşi
şindriluieşte casa)

6
 7

Voica (drama înstrăinării, străinul-duşman)

O mamă creşte nouă feciori şi o fată, Voica. Încălcându-i voinţa, fiul ei cel mare, Din Costandin,
oferă mâna Voicăi unor străini, greci din Turcia. După ce fata părăseşte casa părintească, o ciumă
se abate, care îi seceră pe toţi feciorii. Rămasă singură pe lume, mama îşi blesteamă fiul răposat,
pe Din, pentru păcatul de a o fi înstrăinat pe unica sa fiică. Din o aude din ceruri şi, cu ajutorul
lui Dumnezeu, revine pe pământ, îşi răpeşte eroic sora pe care grecul tocmai se pregătea să o
ducă la altar şi o readuce în casa părintească.

Tanislav (de vitejie, lupta cu turcii)

Suleiman Paşa şi ai săi îl caută cu înverşunare pe neîmblânzitul Tanislav. Prin viclenie, ei smulg
de la două fete o informaţie preţioasă: locul unde se află casa duşmanului. Printr-o nouă viclenie,
turcii află de la mama acestuia locul unde zace fiul ei, beat şi incapabil să se apere. Turcii îl prind
pe voinic, îl leagă fedeleş şi-l aruncă în Dunăre. Trezit de înţepătura unui peşte, Tanislav îşi rupe
frânghiile şi înoată până la mal. Îndârjit, el porneşte în căutarea agresorilor turci, care chefuiesc
fără grijă într-un han. Tanislav îi taie fără milă, iar pe ultimul îl aruncă în Dunăre.

Miu Haiducul (de haiducie)

La curtea lui Ştefan Voodă boierii se vorbesc, în cursul unui banchet, să-l pedepsească pe Miu,
posibil pretendent la tron. Sora Miului, servitoare la curte, aude şi aleargă să-şi prevină fratele.
Miu se hotărăşte să evite primejdia prin şiretenie. El schimbă hainele cu un cioban, căruia se
preface a-i păzi turma. Ştefan vodă, pornit în căutarea sa, se întâlneşte cu falsul cioban căruia îi
cere să-l conducă la ascunzătoarea lui Miu. Ciobanul Miu acceptă. Rămas singur cu vodă, Miu
îşi re-îmbracă însă veşmintele de voinic, îi trage lui vodă două plame, apoi îl lasă să fugă, umilit,
la oastea şi la boierii săi.

Toma Dalimoş (cuvinte cheie: haiducie, vitejie, credinţă)

Toma, haiduc din Ţara de Jos, zace sub un copac „de la inimioară” (bolnav). Toma se scoală şi-l
întâlneşte pe Manea, furios pentru că Toma i-a călcat moşia. Toma promite să-i „plătească”
paguba. Il oferă boierului o ploscă cu băutură, să i-o închine „ca la un frate mai mare”. Boierul
bea, îi dă plosca lui Toma, în înjunghie şi fuge. Toma se adresează calului său, rugându-l să-l
ajute la prinderea boierului. Toma îşi strânge maţele şi le bagă în burtă. Calul: „sui pe mine, ţin-
te bine...”. Il prinde pe Manea şi se răzbună. Apoi calul credincios sapă o groapă, îl înveleşte pe
Toma cu pământ şi frunze, pune capul pe mormânt şi își dă duhul.

7
 8

Cântarea lui Iovan Iorgovan

Versurile sunt extrase de pe situl internet https://www.google.ro/search?

q=iovan+iorgovan+versuri&ie=utf-8&oe=utf-8&client=firefox-
b&gws_rd=cr&ei=_kSrV66kNYKr6ASdpLWIDA.
Ele par a fi desprinse dintr-o culegere.

Păi, verde de-o mălură, Lupta viteazului cu șarpele ucigaș care

Pe-ăl vârf de măgură, devorează vaci grase și fete frumoase
De trei zile-mi cură
Ploaie şi cu bură
Şi nu să răzbună
Şi nu să răzbună

El, că s-a sculat,

Ca un blestemat
Şi Iovan Iorgovan,
Ficior de mocan
Şi de moţâlcan
Şi de molivdău
Fost-ai viteaz rău
Bată-l Dumnezeu !
( înalt ca molidul)

El, c-a-auzit
Munte ocolit
Şarpe-ncolăcit,
De-o hală de şarpe,
Scoate cap la ţară,
De-şi ia o văc’şoară,
Iar o vacă grasă
Şi-o fată frumoasă !
Cinează-ntr-o seară,
Îm’ vânează-ntr-o vară,
Lucru de mirare !
Lucru de mirare !
( dihanie, sarpe-balaur)

Iovan, ce-mi făcea?

El că-mi-ş pleca
Joi de dimineaţă,

8
 9

Pe rouă, pe ceaţă
Cu ceaţa-n spinare,
Cu roua-n picioare
Lucru de mirare
Lucru de mirare !

Cu visla-nainte,
Mul’ mergea de frunte
Ogarii-n provaz
Merge de miraz
Şoimeii pe mână,
Merge de minune
Merge de minune !
( căţeluşa isteaţă)

Căluşelul lui -
Puiul leului;
Şeuliţa lui -
Ţasta zmeului,
Frâuleţul lui -
Doi bălăurei,
De gură-ncleştaţi
De coade-nnodaţi
După oblânc daţi !
Chinguliţa lui -
Două năpârcele,
Împletite de el
Împletite de el !

El că mi s-o dus
Trei zile s-au dus
Sus pe Cerna-n sus...
El când a ajuns,
Verde mărgarit,
Cu Cerna-a vorbit:
„Cerno, Cernişoară,
De eşti vorbitoare,
Cum eşti şi-urlătoare,
Te prind, surioară !

Lasă-ţi ucetu’
Şi tot mugetu’,
Să sece vadu’,
Să văd pietrişu’,
Să trec cu murgu... Explicarea faunei din râul Cerna : peștii ciga și

9
 10

Să trec cu murgu !” postruga

Cerna-i răspundea:
„Iovane, Iovane
Frate Iorgovane
Prea ai cutezat
Cu min’ de-ai vorbit...
Vadu’ mi-o seca,
Pietrişu-oi vedea,
Cu murgu-oi trecea...
Tu mni-oi aducea
Ciga şi postrugă
În mine s-aduci,
Eu să mă prăsăsc,
C-alelalte bălţi
C-alelalte bălţi”

Iovan de-auza,
Înapoi se-ntorcea,
Ciga c-aducea,
În ea că-arunca,
Ea că să prăsa,
Vadu’ că-i seca,
Pietrişul vedea ,
Cu murgu-mi trecea...

Unde se ducea? Explicarea munteluiu Retezat : tăiat cu paloșul

În târg în Sibiu,
Îşi lua paloş de mischiu
Înapoi se-ntorcea,
În munte-l încerca,
Paloş se frângea !
Îndărăt se-ntoarcea
La maistori tomnea,
Paloş repara,
Înainte mergea,
Frică că n-avea,
În munte-l încerca,
Paloş reteza.
Muntele-l tăia,
Muntele-l tăia
( Podul de la Ponoare)

Verde viorea,
Înainte mergea, mai,

10
 11

La şarpe-ajungea,
La gaură sta,
El că mi-l pândea
Şarpele-l sîmţa
Şarpele-l sîmţa !
( Peştera „Gaura Fetei”)

Verde micşunea,
Trei zile că-mi sta,
Trei zile de vară,
Trei de primăvară,
Cari cu zi cu noapte,
Cari fac douăsprezece,
Pe Iovan să-l sece ...

Soră-sa-mi venea, Blestemul surorii : patra din mijlocul râului

La spate-l striga:
„Iovane, Iovane
Frate Iorgovane
Şi, zău, motalcane
Ficior de mocan
Şi de motâlcan
Şi de molibdău
Bată-l Dumnezeu !
Bată-l Dumnezeu...
Păi, ca de-aia, ca şoimeii ,
Frate ogarii...
Ogarii mă muşcă,
Şoimeii mă pişcă,
Fetişoara-mi strică.
Iovan nu răspunde,
Că n-are de unde...
Şi că auza,
Da nu răspundea !
Dar nu răspundea ...
Soru-să-mi graia
Ea mi-l blestema:
„Iovane, Iovane,
Frate Iorgovane,
La-ăl mijloc de apă,
Tu să te faci piatră,
Piatră năstămată,
De-ăl blestem de fată,
Că prea e curată !”

Sama nu-i lua,

11
 12

Nici că n-asculta...
Şarpe ce-mi făcea,
Foamea când răzbea?
Scotea cap la tară
Să-şi ia o văc’şoară
Iar o vacă grasă
Şi-o fată frumoasă...
Vânează-ntr-o vară,
Îm’ cinează-ntr-o seară,
Lucru de mirare !

Verde micşunea, măi, Cheile Corcoarei : șarpele urmărit de Iovan fuge

Şarpe ce-mi făcea, lăsând brazde în urma sa
Afar’ că-mi ieşea,
Iovan de-l vedea,
Pe cal că-mi sărea,
După el se lua !
După el se lua,
Şarpe când fugea,
Pe unde-mi fugea
Brazde c-arunca,
Şanturi că-mi făcea
Şanturi că-mi făcea...
( Cheile Corcoaiei)

Iovan ce-mi făcea, Moartea șarpelui

De pe cal sărea,
După el să lua,
Cu paloţu’ da
Capu-i reteza
Capu-i reteza,
Verde viorea,
Trupu-i rămânea...

Capu’ că scăpa, Peștera cu mușiță : chiar și după moarte, șarpele

În gaură intra, scapă din gură nori de muște columbace
De acolo vorbea:
„Iovane, Iovane
Frate Iorgovane
Şi, zău, moţâlcane,
Prea ai cutezat,
Pe min’ m-ai tăiat.
Pe min’ m-ai tăiat...
Ce rău am făcut pe lumea asta
Dar mai rău pe aialaltă ! ...
Musiţe-oi lăsa **

12
 13

Musiţă din gură

Să vie pe lume
Vite otrăveşte
Lumea sărăceşte
Lumea sărăceşte”
Peştera „Gaura cu muscă”
** norii de muste columbace din Clisura Dunării, care reapăreau la câţiva ani şi pustiau
gospodăriile localnicilor

Iovan de-auzea Ajuns de blestemul surorii, Iovan se preface în

Zidar că tomnea, stâncă în mijlocul apei
Ziduri că-mi zidea,
Urloaie făcea
În mare le băga,
Credea nu-a scăpa...
Şi-acuma că-m’ vine,
Muşiţă din gură,
Muşiţă pe lume
Muşiţă pe lume...

Iovan-ncăleca, Ajuns de blestemul surorii, Iovan se preface în

Ş-apăi că pleca, stâncă în mijlocul apei

Cu visla-nainte,
Mul’ mergea de frunte
Ogarii-n provaz
Merge de miraz
Şoimeii pe mână
Merge de minune !
El nu se gândea,
Nu se socotea.
La-ăl mijloc de apă,
Cum l-ajunsă-ndată,
De să făcu piatră,
Piatră năstămată,
De-al blestem de fată !
Şi-acu’ să cunoaşte:
Gheară de ogar,
Copită de cal,
Piciorus de om,
Şi gheară de şoim
Şi gheară de şoim !!

------------------------------
Pe toţi munţii unde, în baladă, Iovan Iorgovan urmăreşte balaurul, creşte sălbatic „iorgovanul”
(liliacul).

13
 14

Corbea viteazul

Balada face parte din culegerea de foclor a lui G. Dem. Teodorescu și a fost notată la Lacul
Sărat, în ziua de 9 august 1883, după lăutarul Petrea Crețu Șolcanu.

Extrasă ca atare de pe situl https://ro.wikisource.org/wiki/Corbea_Haiducul

Foicică mărăcine,
Ascultați, boieri, la mine
Să vă spun pe "Corbea" bine!
Frunză verde pelință,
Zace-mi, zace în temniță,
Pus de vodă Stefăniță,
Zace-mi Corbea viteazul,
Zace-mi corbea haiducul.
In temniță la Opriș
Unde-mi zace Corbea-nchis,
Șade-n apa
Până-n sapă
Și-n noroi
Pân la turloi,
Cu lacăte pe la ușe
Cu mâini dalbe în cătușe,
Iar la gât pecetluit
Cu cinci litri de argint,
Cum n-am văzut de când sunt.
Frunzuliță trei foi late,
De ce în temnițăa-mi șade?
Pentr-un paloș ferecat,
Numa-n aur îmbrăcat,
De nu știu cine furat;
Pentr-un roșu bidiviu,
Cal nebun, roșu zglobiu,
Ce-a fost prins de prin pustiu.
Și-n temniță de când șade?
De nouă ani jumătate
Ș-alte trei zile de vară;
Numele-i merge prin țară.
Frunza verde de cicoară,
Tot mai zace-ntemnicioară
Nouă ani și jumătate
Și alți nouă îmi mai șade:
De trei ori tot câte nouă
Îmi fac douăzeci și șapte

14
 15

De când în temniță șade.

Azi e sfânta sâmbătă,
Mâine mi-e duminică,
Chiar Dumnica cea mare
Zi de sfântă sărbătoare.
Ies din sfânta mănăstire,
De la sfânta leturghie,
Toți boierii la plibare,
Și vodă, la vânătoare.
Frunzuliță lemn uscat,
Iaca, mare s-antâmplat
Ca chiar măiculița Corbii
Fugită-n țara Moldovii,
Babă
Slabă
Și-nfocată,
Dar la minte înteleaptă,
La cuvinte
Propiată
Și-n zărăfir îmbrăcată,
Vreo trei-patru oușoare
Duce Corbii la-nchisoare.
Și-n temniță de mâncare.
Lua târgul
Tot de-a lungul
Și uliți d-a curmezișul
Pe unele se-drepta,
P-altele
Se rătăcea.
Pân' la temniț-ajungea.
Iar dacă mi-și ajungea,
Baba
Slabă
Și-nfocată
Dar la minte înteleapta,
La cuvinte
Propiată
Cu zărăfir îmbrăcată,
La fereastră s-așeză
Și din gură tot striga:
- Corbeo, maică, aici ești?
Corbeo, maică mai trăiești?
Spune-mi, maică, de ești viu,
Spune maichii, ca să știu;
Ca de-ai fi măicuța mort,
Să dau la popa de-un ort,

15
 16

Cu popa sa te citesc,
De pomeni să-ți îngrijesc!
Corbea dao auzea,
Glasul că-i înțelegea
Și din gură-i răspundea:
- Maică, măiculița mea,
Parca tot sunt viu,
Dar numai sufletu-mi țiu.
În teminiță m-am uscat,
Că-n ea, de când am intrat,
Din chica ce mi-a crescut
Mi-am făcut
De așternut,
Cu barba m-am învelit,
Cu mustăți m-am ștergărit.
Aicea, când am intrat,
Ce-am văzut când m-am uitat?
Bâjbâiau
Șerpoaicele
Și erau
Ca acele,
Broaștele -
Ca nucile,
Napârci -
Ca undrelele.
Acum sunt șerpoaicele,
Maică, sunt ca grinzile,
Broaștele -
Ca ploscile,
Și napârci -
Ca butile.
De când, maică, am intrat,
Pic de vin n-am mai gustat,
Somn nu m-a mai apucat,
Pe toate ca le-am răbdat
Și pe toate le-aș răbda
De n-ar fi una mai rea,
C-o drăcoaică de șerpoaică,
Bat-o
Maica Precistă
S-a-ncuibat în barba mea.
Ea, maică, ca mi-a ouat,
Ouăle și le-a lăsat
În fundul salvarului,
Fundul pozunarului;
În sânul meu c-a clocit;

16
 17

Și puii și-a colăcit

În sânul meu ca și-i crește
Și de coaste mă ciupește.
Unde, maică se zgârcește,
Inimioara mi-o racește!
Unde, maică, se întinde,
Inimioara mi-o coprinde!
Mă-sa, dacă-l auzea,
Mă-sa, mare, ce-mi făcea?
Nici o clipa nu pierdea,
Ci degraba că-mi pleca,
La cârciuma se ducea,
Mâna pe-o cofa punea,
Cinspreci oca vin turna,
Iute-napoi se-ntorcea
La fereastra c-o ducea
Și-n mâna Corbii c-o da.
Corbea, dacă mi-o vedea,
Tocmai din adânc ofta.
Ochii la cer îndrepta,
La Dumnezeu se gândea,
La Dumnezeu se uita.
Dumnezeu ca se-ndura,
Dumnezeu l-invrednicea
Și putere că-i dedea.
El, dacă se odihnea,
Cu ochii negri se uita,
Cofa cu mâna lua,
Într-o parte se lasa,
Cam intr-o râna se da,
Cofa la gura ducea,
Buze pe cofa Punea,
Si din cofa când sorbea,
Tocma-n fund ca-i rasufla.
Si când cofa arunca,
peste cap cofa când da,
Paisprece hoti dobora
Si pe loc ii omora.
Apoi cu ma-sa vorbea
Si din gura ce-i zicea?
Maica, maiculita mea,
Nu-i pacat de viata mea?
Stau in temnita bagat
Pentr-un palos ferecat,
De nu stiu cine furat,
Pentru Rosu bidiviu

17
 18

Pentru Rosu meu zglobiu:

Alta vina nu mai stiu.
M-am gândit,
M-am razgândit
Si iata ce-am planuit!
Azi e sfânta sâmbata,
Mâine e duminica,
Chiar Duminica cea mare,
Zi de sfânta sarbatoare
Când ies domni la vânatoare
Si boierii la plimbare.
Tu, maicuta, sa teduci
Si pe voda sa-l apuci,
De departe sa-ngenunch,
Mâna, poala sa-i saruti,
De deaproape sa te rogi
Si din gura tu sa-i zici:
"Iarta, Doamne Stefan-voda,
Iarta, Doamne, pe Corbea,
C-o da bir ca birnicii,
Galeata ca nemesii,
Banetul ca vamesii
S-o fi-n rând cu boierii!"
Du-te, maica, si te-ntoarce,
Doar mânia i s-o-ntoarce.
Baba, unde-l auzea,
Baba nu mai astepta:
Chiar atuncea se ducea,
Drumul lui voda-l tinea
De departe-ncenunchea,
Mâna, poala-i saruta,
De d-aproape se ruga
Si dsin gura mi-i zicea:
- Iarta, Iarta, Doamne Stefan-voda,
Iarta, Doamne, pe Corbea,
Saracut de maica-sa,
C-o da bir ca birnicii,
Galeata ca nemesii,
Banetul ca vamesii
S-o fi-n rând cu boierii!
Stefan-voda-ntelegea
Unde baba-l atingea,
Si-n gura mare-i zicea:
- Baba Slaba
Si-nfocata,
Dar la minte Inteleapta,

18
 19

La cuvinte Propriata,
Asculta, babo, la mine,
C-o sa-ți spui de Corbea bine.
Azi e sfânta sâmbata,
Mâine e duminica,
Chiar Duminica cea mare,
Zi de sfânta sarbatoare,
S-ai sa fii d-o soacra mare.
Lui Corbea, petceluit
Cu cinci litre de argint,
Fata mare i-am gasit,
Frumoasa cum nu e-n lume,
S-o cheama, babo, pe nume
Jupâneasa Carpena,
Adusa Din Slatina,
Numai din topor cioplita
Si din barda barduita,
Pe la vârf cam ascutita,
Pe la mijloc e strujita,
La tulpina varuita,
Pentru Corbe-al tau gatita.
Babo, am mai ingrijit
Lautari de i-am tocmit
Lautari de Bucuresti,
Pe galbeni imparatesti,
Cu papucii
Galbiori
Cu ceacsirii
Rosiori,
Când ii vezi, te infiori
Si te cutremuri sa mori!
Cât era ea de batrâna,
Sarea mai ca o copila:
Intr-o fuga alerga
Si la Corbea se ducea,
La temnita ajungea,
De fereastra se lipea,
Toate i le povestea.
Corbea, daca-mi asculta
Corbea greu se necajea
Si oftnd ii raspundea:
- Ci taci, maica, la naiba,
Ca asa e femeia:
Poale lungi si minte scurta,
Judecata mai marunta,
Cap legat, inima-ncinsa,

19
 20

Si de minte necoprinsa.
Eu ti-am zis duminica,
Tu mi te-ai dus sâmbata.
Jupâneasa Carpena,
Adusa Din Slatina
Nu mi-e, maica, sotia,
Ci-mi este, maica, teapa
Sa ma cunune cu ea,
Saracut de viata mea.
Lautarii
Cine-mi sunt?
Vulturii ce zboara-n vânt
Cu penele zugravite,
Cu boturi de pietre scumpe,
Cu picioare Galbioare
Si de sânge rosioare.
Ei pe mine s-or lasa
cu carnea-mi s-or satura,
Cu sânge s-or adapa:
Iaca, maica, nunta mea!
Ma-sa unde-l auzea,
Imi ofta Si imi plângea,
Cu pumnii-n cap se batea,
Iar Corbea ce mi-i zicea?
- Lasa, maica, bocetul,
Ca sa nu-ti pierzi cumpatul,
Ca de pacatele mele
Oi da seama eu de ele.
Vaz ca nu vrea Dumnezeu
Ca sa scape Rosul meu:
D-o scapa el, ma duc eu.
De vrei, maica, eu sa scap
Du-te iute si degrab',
Du-te-n tara Moldovii,
Du-te la grajdul Corbii,
La groapa cu sapte nuci,
Pe Rosul sa mi-l aduci,
Deselat si destolat,
Ca paunul nerotat;
Dar sa nu uiti, maica mea,
O pernita de subt sea,
Nici prea lunga,
Nici prea scurta,
Cusuta Cu pietre multeBâcsita
Cu pietre scumpe,
Si cioltarul de argint,

20
 21

Face dâra pe pamânt,

Cum n-am vazut de când sunt
Si cu el de t-ei intoarce,
Sa vii la oras incoace,
Cu Rosul Legat de frâu,
Cu frâul Legat de brâu.
Iar voda, de l-o vedea,
La suflet l-o sageta:
El pe mine m-o chema
Sa-i incalec pe Rosul,
Ca sa-i vada umbletul.
Du-te, maica, si sa vii
Ca tot oi fi printre vii.
Unde baba l-auzea
Tistimel imbrobodea,
Cararuia-si apuca
Si mergea, mare, mergea
Pâna colo-n Moldova,
Cum ii zise corbea.
Acolo de-mi ajungea,
Sapa-n mâna de lua,
Tot gunoiul rascolea,
Si, trei ceasuri de-mi sapa,
Grajd de piatra ca gasea
Si pe Rosu-l destupa.
La use când ajungea,
Lacat la use gasea,
Lacat mare cât cofa
Pe cheier, mare, chema,
Douasprece chei cata
Pa când le potrivea,
Lacatul ca-i descuia
Baba usa deschidea
Si pe Rosu când vedea,
Ochii i se-ntuneca.
Cu jaratec il hranea,
Cu apa il adapa,
Cu vinisor il spala.
Baba, mare, ca-mi lua
Si pernita de supt sea,
Cusuta Cu pietre multe,
Bâcsita Cu pietre scumpe
Si cioltarul de argint
Face dâra pe pamânt.
Rosul din gura-i zicea:
- Sterge-ma, batrâna mea,

21
 22

Ca v-o fi, babo, pacat

Aici de când m-ati bagat:
Ca mi-am intrat tretior,
S-acuma ies batrâior.
De capastru de-l lua
S-afara de mi-l scotea,
Vânt de vara
Mi-l batea,
Vânt de seara
'L-adia.
Rosul mi se-nviora,
Ochii roata ca-si facea,
Pretutindeni se uita,
Toata tara coprindea,
Si-n tafturi De se umfla,
Pamânturi Cutremura,
Si-ncepea de râncheza,
Casele a rasuna,
Casele se darâma,
Numai stâlpii ramânea.
Si se uita:
Cata, mare, pe Corbea!
Baba pe Rosu-l lua,
De capastru-l aducea,
La oras ca-mi ajungea.
Când pe ulita intra,
Rosul, mare, râncheza:
Negustori se spaimânta,
Boieri afara-mi iesea,
Toti pe Corbea ca-mi vorbea
Si din gura mi-si zicea:
- Parc-ar fi scapat Corbea!
Cine pe baba-ntâlnea,
Cine pe Rosu vedea,
Tot mereu ca-mi intreba:
- Nu ti-e Rosu de vânzare,
Sa-ti dâm galbeni si parale,
Ori sa faci d-un schimb cu noi,
Pentru unul sa-ti dam doi,
Ti-om plini pâna la trei?
Dar baba ce raspundea,
Dar baba ce le graia?
- Nu mi-e Rosu de vânzare,
Nu mi-e Rosu de schimbare,
Ci-mi este de daruiala
Cui o da pe Corbe-afara!

22
 23

Negustori, cum auzea,

Boieri, când intelegea
Babei, mare, raspundea:
Du-te, baba, la naiba,
Nu ti s-ar plini vorba!
Când era Corbea prin tara,
Ne facea Si de ocara,
Ca daca ne jafuia
Si daca ne inmuia,
Când ii mai ziceam ceva,
Maciuca ca-mi scutura
Si de spete Ne-ndoia
Si neveste Ne rapea
Si cu ele Se plimba!
Ea la temnita mergea
Si lui corbea-l arata,
Iara Corbea mi-onvata
Ce sa faca maica-sa.
Foicica s-o lalea,
Baba ici, baba colea,
Baba-mi bate ulita
Tot cu Rosu dupa ea,
Pe Rosul
Tragând de frâu,
Cu frâul Legat de brâu.
Si mergea, mare, mergea
Pân' la curte mi-ajungea.
Dar la curte ce era,
Dar la curte ce gasea?
Voda-n palme ca batea,
Divan mare c-aduna:
Toti boierii ca chema,
Toti boierii ca-mi venea
Ca sa-nsoare pe Corbea
Cu mireasa
Carpena,
Adusa
Din Slatina,
Si sa-i faca nunta mare
Ca-ntr-o zi de sarbatoare.
Iaca, mare, se-ntâmpla
Ca si baba mi-si trecea,
Pe Rosul
Tragând de frâu,
Cu frâul
Legat de brâu.

23
 24

Stefan-voda, de-l vedea,

De fereastra
Se lipea,
Barba-n gura
Sumetea,
La boieri ca-l arata,
Râvna-n suflet le intra.
Si ei, mare, ce-mi facea?
Slugulitele ce-avea,
Calarasii ce-i slujea
Ei la baba trimitea
Ca sa-ntrebe pe baba
De-i Rosu de Pe Rosul
Tragând de frâu,Cu frâul
Legat de brâu. mânzare,
Tot pe galbeni si parale,
De-i Rosu de schimbare,
pentru unul sa-i dea doi,
Sa-i plineasca pân' la trei.
Dar baba ce raspundea?
Baba una c-o tinea:
Nu mi-e Rosu de vânzare,
Nu mi-e Rosu de schimbare,
Ci-mi este de daruiala
Cui mi-o sta pe el calare.
Voda, dac-o auzea,
Boierii, daca vedea,
Pe slujbasi ca trimetea
Sa-ncalice pe Rosul,
Sa le-arate umbletul,
Ca le-a râmnit sufletul.
Slugi la Rosu se ducea,
Slugi la el navala da,
Mâna pe dârlogi punea,
Pe spate mi-l neteza,
De sea ca se sprijinea.
Rosul nimic nu facea,
Far' de numai c-astepta
Calaretul când sarea,
S-atunci bine ca-i venea,
Numa-n tafturi se umfla
Si departe-l azvârlea,
Fierea-ntr-insul catranea,
Mort pe js il asternea.
Trânti o data, de doua,
Trânti mare pân' la noua

24
 25

Când... baba daca-si vedea,

Mila ca i se facea,
La Stefan-voda mergea
Si din gura mi-i zicea:
- D-alei, Doamne Stefan-voda,
Copil esti, Ori tot mai cresti?
Nu-ti mai fereca oastea,
Ca nimeni n-o-ncalica,
Afar' numai de corbea!
El singur l-o-ncalica,
Sa v-arate umbletul
Cum n-a mai vazut omul!
Stefan-voda mi-auzea
Si din palme ca-mi batea,
Porunca la slugi dedea
Ca s-aduca pe Corbea,
Ca-l asteapta si curtea,
Si curtea si mireasa.
Slujitorii ca-mi pornea
Si pe Corbea ca-l scotea,
Si pe Corbea-l aducea
Pe doua roate de plug,
Cu lantusul pus la gât
Si la piept petceluit
Cu cinci litre de argint,
Cum n-am mai vazut de când sunt.
Corbea-n curte când intra,
Cocoane se spaimânta,
Boierii cruce-si facea
De urât ce mi-l vedea:
barba
'I bate genunchiul,
Chica ii bate calcâiul;
Barba si mustatile
'I-acopera mâinile;
Genele, Sprâncenele
'I-nfasoara bratele,
Atunci voda, de-l vedea,
Ce din gura ca-i zicea?
- Corbeo, nu mai suspina
Ca sosit si ziua ta:
Ca azi mi te-om cununa,
Ca sa joci la nunt ta.
Pan' s-o gati mireasa,
Ia-ncaleca pe Rosul,
De ne-arata umbletul,

25
 26

Ca ne-a secat sufletul.

Dar Corbea ce-i raspundea
Si din gura ce-i zicea?
- Cum o vrea maria-ta,
Dar sa-ncalic n-oi putea,
Ca mi-e legata mâna;
Iar d-ai frica c-oi scapa,
Zi sa-mi lege
Pe dreapta,
Sa-mi dezlege
Pe stânga.
Si când vorba-si ispravea,
Stefan-voda poruncea
Si pe stânga-i slobozea.
Cxorbea, mare, ce facea?
Iar la voda se-ntorcea
Si din gura mai zicea:
- Sa-ncalic, maria-ta,
Teama mi-e ca n-oi putea
cand pe Rosu-ncalicam,
Mâinile catusi n-aveam,
Nici eram petceluit
Cu cinci litre de argint
De la pipt si pân' la gât.
Stefan-voda, de-auzea,
Stefan-voda poruncea,
Pe toate le farâma.
- Incalica! ii zicea.
Corbea, mare,-i raspundea:
- De ti-e frica c-oi scapa,
Leaga-mi, Doamne, pe dreapta,
Dar sa-ncalic n-oi putea.
Când pe Rosu-ncalicam,
Frumusel ca ma tundeam:
Radeam Barba Voiniceste,
Lasam Chica Haiduceste,
Dar acum nu ma cunoaste
Si la mine nu se lasa!
Stefan-voda ce facea?
Stefan-voda poruncea
Si pe Corbea ca-l tundea
Si pe Corbea a-l radea,Ca cu minte judeca
Ca tot l-asteapta teapa.
Corbea se mai invârtea,
Corbea pe Rosul privea
Si din gura ce zicea?

26
 27

- Gata sunt, maria-ta,

Dar stii, Doamne, au nu stii,
când pe Rosu-ncalicam
Ce fel de haine purtam?
Pe Rosu, Doamne, puneam
Ast cioltar, tot de argint,
Lat si lung pân' la pamânt,
S-asta perna tescuita,
Cu pietre scumpe-mbâcsita,
Si ma armam Soldateste,
Si ma-mbracam Chip domneste:
Rosul ca ma cunostea,
Rosu singur se pleca.
Stefan-voda, d-auzea,
Si mai mult se-nfierbânta,
Si mai mult la cal poftea.
Hainele Ca-si dezbraca,
Armele ca mi-s scotea
Si lui corbea le-arunca.
- Ci-ncalica! ii zicea.
corbea, mare, se plkeca,
Corbea, mare, le-mbraca.
De Rosu s-apropria,
Cruce mare ca-si facea
Si-n minte ca mi-si zicea!
"Multamesc lui Dumnezeu
Si de bine si de rau!
De-nalic pe Rosul meu ,
Acu-mi scapa capul meu!"
El la Rosu se ducea,
Frumusel ca-l netezea,
Haiduceste-i fluiera,
Iar Rosu ca-i râncheza.
Picioru-n scara punea,
Dar piciorul
Nu-ncapea,
Si-atunci semnul
Ca-i facea:
Rosul, mare,-ngenunchea
Pâna Corbea 'Ncaica.
Toata curtea se mira!
Dar Corbea ce mai facea?
Catre voda se-ntorcea
Si din gura-i mai zicea:
- D-alei, Doamne Stefan-voda,
De ti-e frica c-oi scapa,

27
 28

Zavoreste-ti Curtile
Si inchide-ti Portile,
De la poarte cea mai mica
Pân' la poarta cea mai mare,
Fiindca Corbea e calare:
Mai armeaza-ti Slugile
Si-ntareste-ti Strajile,
Sa te lase grijile:
Pune, Doamne, dorobanti,
Mai marunti si mai inalti,
Unii Tot cu pusca Plina,
Altii Cu sabie'N mâna
Sa dau Rosului drumul,
Sa v-arate umbletul,
De ti-e drag ca sufletul!
Stefan-voda se-ntorcea,
Cu boieri se sfatuia
Si boierii ce-i zicea?
- Dac-ai face, Doamne,-asa,
N-are pe unde scapa,
Ca nu-i uciga-l crucea!
Stefan-voda i-asculta
Si porunca poruncea:
Strejile Ca intarea,
Portile mi Ca incuia,
Curtile Ca zavora
Si cu mintea cugeta:
"N-are pe unde scapa,
Ca nu-i Uciga-l crucea!"
Iata Corbea ca-ncerca
Iata Corbea ca-mi pornea.
Drumul Rosului când da,
Brazda neagra revarsa;
Când cu Rosu-l frâncuia,
Cu copita când lovea
Pietrele ca scapara,
Braza rosie varsa:
Câ e brazda plugului
Atât e a Rosului!
Odata curtea-nvârtea,
Iar când fu de-al doilea,
Printre lume se baga:
De ma-sa s-apropia
Nimeni seama nu-i baga
Iara daca s-apropia,
Mâna pe a-sa punea

28
 29

De-a-ncalare-o arunca,
Lânga el c-o aseza.
Si-mi pornea, mare, pornea,
Curtea mare de-nvârtea,
Curtea mare ocolea,
Ocolea de-a doilea.
Dar pe când se invârtea,
Ochii-si negri d-arunca,
Zid d-a curmezis imi sta.
Si, când bine ca-i venea,
Unde zidul'Nalt era,
Pe Rosul Ca-l sprijinea,
Pe Rosul ca-l repezea,
Si Rosul ca-mi sforaia,
Dincolo de zid sarea
Cu Corbea si cu ma-sa:
Toata curtea-marmurea!
Atunci Corbea se oprea,
Cu Stefan-voda vorbea
Si din gura-l judeca:
- D-alei, Doamne Stefan-voda,
Ce ti-am fost eu vinovat
De-n temnita m-ai bagat?
Telegari nu ti-am furat,
Cocoana nu ti-am luat,
Copii nu ti-am pradat:
Tu-ntemnita m-ai bagat
Si m-ai tinut nemâncat,
Nemâncat, neadăpat,
Ca p-un mare vinovat,
Sa stau cu serpoaicele
Si sa-mi cânte broastele,
Sa hranesc napârcile.
Acum, Doamne Stefan-voda,
Ai oameni Ca sa-ndrazneasca
Cu cai buni sa ma goneasca,
Ca sa ma mai logodeasca
Cu mireasa cea domneasca,
Cu mireasa Carpena,
Adusa Din Slatina?
Cum zicea Si cum vorbea,
Pinteni Rosului ca da
Si, mare, daca-mi pleca
Inc-o data-i mai zicea:
- Ramâi, Doamne, sanatos,
Ca la bune mâini ti-am fost!

29
 30

Iara voda-i raspundea:

- Nu este din vina ta,
Ci mi-e chiar greseala mea.
Umbla, Corbeo, sanatos,
ca un trandafir frumos,
Ca la bune mâini mi-ai fost!
Si când Corbea se ducea,
Corbea, mare, tot zicea:
- D-alei, Doamne Stefan-voda,
D-o da bunul Dumnezeu
Sa faca pe gândul meu,
Stiu ca bine ti-ar mai fi
si de mine-ai pomeni,
Numai eu sa mi te-apuc
De vreo doi-trei pasi la câmp!
Corbea, mare, ce-mi facea?
El p-atât nu se lasa:
La temnita se ducea,
O oca de vin umplea,
Pe vataf ca mi-l chema
Si din gura mi-i zicea:
- Poftim, vere, vin de bea,
Ca si eu m-am inbatat,
Fiindca voda m-a iertat!
Vataful, când auzea,
Vataful se bucura:
Oca din mâna-i lua
Si la gura c-o ducea.
O ducea, ori n-o ducea,
Ca Corbea nu-l adasta:
Mâna-n par ca mi-i punea,
Cu gura mi-l judeca:
- Nu ti-a fost, mai, de pacat
Ca de viu tu m-ai mâncat?
Douazeci si sapte ai
Stii cum ma mai chinuiai!
Cum din gura-l judeca,
Palosul domnesc scotea;
Sapte bucati il facea,
Si de par il apuca,
Capu-n temnita-i zvârlea,
Trupu-afara ramânea
Si la câini, mare, ca-l da,
Iar din gura-i mai zicea:
- Mai vataf, minte sa tii
L-altul de hac sa nu vii

30
 31

Si sa-nvete de la mine
Cine-o mai face ca tine!
Iar d-ai daca pornea
Si pe Rosu-ncalica,
Tot la curte se-ntorcea:
Drept pe poarta ca intra,
Ca nimeni nu-l astepta.
Stefan-voda ce-mi facea?
Cu boieri se sfatuia
Si la masa-i ospata.
Corbea, daca-mi ajungea,
De pe cal descalica,
Tocma-n casa ca-mi intra.
Stefan-voda tremura,
Boierii incremenea.
De frica ce le era,
Ei la masa ca-l poftea.
Dar Corbea ce mi-si facea?
El la masa nu sedea

'N pragul Usii se punea,

Palosul In mâini ca lua,
Mânecile-si sumetea,
Pe boieri că mi-i tăia:
Sânge la glezne era.
Apoi Corbea se scula,
Iar pe Rosu-ncălica,
Si pe Roșu-l repezea,
S-apuca de mi-și mergea
Tot în țară ungurească,
Acolo să haiducească.
Boierașii să-mi trăiască,
Pe lăutar să-l cinstească,
Că boieri s-or pomeni
Până soare-n cer o fi!

31