Folclorul neocazional

Folclorul copiilor : Chemat să răspundă unor împrejurări multiple, folclorul

s-a cristalizat în felurite genuri și forme cu rosturi clar conturate. Din
leagăn, însoțit de cântec, copilul își plăsmuiește universul său sonor format
din jocuri, numărători, formule pentru fermecarea melcului, a fluturelui,
pentru pornirea ploii și chemarea soarelui, cântece despre lună, albină,
pisică, cocoș, câine, arici, păpădie, etc. Astfel iau naștere cântecele de
copii care sunt cele mai simple forme de manifestare artistică, cântece cu
un ritm simplu, cu un ambitus mic (sub o octavă) în formule melodice
bazate pe două trei sunete.Ca mod de manifestare folclorul celor mici este
cântat, recitat, povestit, gesticulat sau mimat.
Transmițându-se din generație în generație, experiența artistică a copiilor
i-a condus la confecționarea unor instrumente muzicale rudimentare, cu
posibilități reduse de producere a sunetelor dar suficiente pentru
satisfacerea cerințelor artistice ale celor mici. Ei fac fluiere din tulpine de
plante și pene de păsări, cântă din fir de iarbă, hârtie, frunză, coji de
nucă, ghindă, nasturi sau își însoțesc cântecele lovind ritmic bețe sau
scândurele.
Cântecele de leagăn sunt create pentru copii având rolul de a crea
atmosfera liniștitoare și duioasă necesară somnului lor. Prin cântec mama
își exprimă cu sensibilitate și putere emoțională, speranțele și visele ei
legate de viitorul copilului pe care îl leagănă.
Cântecele propriu-zise alcătuiesc repertoriul melodic cel mai răspândit și
de o deosebită bogăție și varietate. Spre deosebire de doine și balade,

1
cântecele propriu-zise au o formă regulată (strofică) cu trăsături specifice
de la un ținut la altul al țării, alcătuind veritabile graiuiri muzicale
regionale. Ele sunt interpretate în grup sau solo, de persoane tinere sau în
vârstă, de femei sau bărbați, de copii, cu sau fără acompaniament
instrumental.Cântecul propriu-zis apare sup două aspecte – stilul vechi
sau dialectal (în care se întâlnesc caracteristici muzicale și de limbă
puternic individualizate, specifice numai anumitor zone geografice) și stilul
nou sau modern. Cântecele propriu-zise create în stilul modern au o mai
mare răspândire datorită accesibilității lor precum și tematicii actuale pe
care o abordează.
Doina sau „hora lungă”, „cântec de jale”, „de codru”, „de ducă”, „de
cătănie” este un gen muzical de o mare bogăție melodică, cu o structură
liberă, ce exprimă sentimente personale ale interpretului în care
alternează în mod improvizatoric recitative cu formule ritmice ample.
Doina este executată în „parlando rubato” (povestind liber) pentru a da
interpretului posibilitatea de a-și pune în valoare talentul și a evolua pe
măsura trăirilor sale spirituale.
Referindu-se la doină, folcloristul de renume internațional George Breazul
spunea următoarele: „Cine zice muzică românească, zice doină, cine zice
doină să înțeleagă dor, să înțeleagă restriște, mâhnire, tulburări adânci
ori numai umbre de tristețe, apoi lină mângâiere, tresăriri de bucurie,
zâmbete-n lacrimi…"
Balada sau cântecul bâtrânesc este cântecul narativ de mari dimensiuni
care exprimă atitudinea poporului în diferite perioade ale istoriei față de
natură și societate, lupta sa împotriva forțelor naturii și a dușmanilor.
Balada românească a luat naștere pe baza unor elemente autohtone
străvechi – cântecele eroice despre Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul au
avut o mare circulație în Balcanui. Cele mai importante balade din folclorul

2
nostru sunt cele eroice și haiducești: Gruia lui Novac, Badiu, Marcu
Viteazul, Pintea Viteazul, Corbea, Toma Alimoș, Radu Anghel, Bujor ș.a. Pe
lângă cele haiducești întâlnim doine cu tematică fantastică: despre soare,
lună, Meșterul Manole ș.a.„Miorița”, cea mai frumoasă baladă din folclorul
românesc este o creație păstorească.
Cântecele de joc și dansurile instrumentale sunt creații muzicale folclorice
destinate dansului și sunt folosite în cadrul unor reuniuni sătești ca hora
satului, serbările de la căminele culturale, șezătorile de iarnă, nunțile sau
petrecerile tinerești organizate cu diferite prilejuri.
Melodiile jocurilor pot fi interpretate instrumental sau vocal și adesea sunt
însoțite de strigături, chiuituri sau țipurituri. Jocurile populare pot fi
solistice, de perechi, de grup, de bărbați, de femei sau mixte și ele se
execută în cerc, în semicerc sau coloană.
După aria lor de răspândire jocurile se împart în jocuri generale (precum
hora, sârba, perinița) și jocuri regionale cum sunt cele din Banat (iedera,
de doi, brâul bănățean) din Transilvania (învârtita, hațegana, țarina,
fecioreasca și bărbuncul), din Oltenia (rustemul, alunelul, trei-păzește), din
Muntenia (mușamaua, chindia, ca la Breaza, ciuleandra), din Bucovina
(arcanul), din Moldova (corăghiasca) și din Dobrogea (geamparalele).

Vasilache Ștefania—Cls.a VII-a D