DOINA.

BALADA
Specii ale genului folcloric.
Definiție:
◦ Doina populară este o specie a genului liric , în versuri, cu caracter oral,
anonim și sincretic, în care sunt transmise în manieră directă sentimente
puternice de dragoste, de ură, de jale, de iubire, de dor, de înstrăinare, de
tristețe, etc. bazată pe improvizație.
◦ Doina poate fi vocală sau instrumentală.
Trăsături specifice:
 Exprimă direct, profund și intens o varietate de sentimente / o gamă largă de
sentimente idei sau aspirații (sentimente de dor, de jale, de înstrinare, de
revoltă, de troistețe, de iubire, de ură împotriva asupritorilor , de regret, de
resemnare etc)
 Principalele teme ale doinei sunt: iubirea, natura, credința, dorul, jalea,
moartea, armata, destinul, înstrăinarea.
 Se inspiră din viața poporului român , ilustrând foarte bine relația omului cu
natura, precum și atitudinea față de viață și moarte, față de scurgerea
ireversibilă a timpului.
 Oralitatea stilului este de asemenea o trăsătură relevantă a doinei: aceasta se referă la
construcția textului, care se evidențiază prin muzicalitatea versului, dar și prin suita de
elemente lexicale specific populare: arhaisme, regionalisme, cuvinte specifice mediului
rural, pastoral ori haiducesc.
 Caracterul sicretic al doinei se referă la capacitatea de a îmbina poezia cu muzica și/sau
dansul.
 Din punct de vedere al modurilor de expunere avem de a face cu un monolog liric , care se
poate îmbina cu descrierea.
 Intonaţia sa este netemperată, frazele sunt ample, bogat ornamentate, ambitusul melodic
este, de asemenea, larg, scările sunt diatonice cu/fără trepte mobile, ritmul este liber, la fel
ca şi forma.
Să audiem: Doina “Săraca copilărie”
https://www.youtube.com/watch?v=wzCljRSy8dQ
◦ Termenul a cunoscut o largă popularitate odată cu apariţia publicaţiilor de
folclor literar ale lui Vasile Alecsandri. Terminologia populară se diferenţiază
pe zone, indicând uneori forma şi caracterul cântecului, astfel:
- în nordul Transilvaniei: hore lungă, hore cu noduri, hore de jele, horea
pribeagului, horea frunzei;
- în Banat: cântecul vocal propriu-zis este numit doină, iar forma propriu-zisă de
doină este numai instrumentală;
- în
Oltenia: cântec lung, îndelungat, prelungat, prelung, de jale, de codru, de
ducă, de coastă, haiducesc;
- în Muntenia: de cuc, de frunză, de codru, de jale, de plai, haiducesc, de
dragoste;
- în Moldova: a frunzii, de jale;
Balada (cântecul bătrânesc)
este o specie a genului epic în versuri în care se prezintă o întâmplare
neobișnuită din trecutul îndepărtat, sub forma unei acțiuni simple, la care
participă un nr mic de personaje prezentate în antiteză. Ca operă populară,
balada are caracter anonim, oral, colectiv și sincretic. Este interpretată în faţa
unui auditoriu şi numai la cerere. În ziua de azi este cântată mai rar, în unele
locuri la masa mare de nuntă, genul fiind gustat mai mult de către bătrâni.
◦ Atestarea baladei pe teritoriul nostru este făcută în jurul anului 1575 de către
un cronicar polonez. Termenul a fost folosit pentru prima dată de către V.
Alecsandri în 1852, originea sa fiind în italienescul ballare = a dansa.
Vechiul termen provensal ballada desemna un poem liric popular oral, cu
destinaţie coregrafică. Forma dansată a baladei se mai întâlneşte şi astăzi la
macedoromâni şi la scandinavi. La noi, genul este unul „de ascultat”, singura
excepţie făcând-o cântecul despre Iancu Jianu ale cărui motive apar uneori în
melodia jocului Jianului.
◦ Al. Amzulescu clasifică balada astfel:
a) balada fantastică – „Iovan Iorgovan”, „Soarele şi Luna”, „Mizil crai”, în
acestea predominând elementul fabulos şi mitic .
b) balada vitejească – cuprinde cicluri precum balada antiotomană
(„Brâncoveanu”, „Aga Bălăceanu”, ciclul Novăceştilor), balada porturilor
dunărene („Chira Chiralina”, „Ilincuţa Şandrului”, „Badiul”) hoţomanii
(„Miu”, „Dobrişan”, „Corbea”, „Pintea Viteazul”, „Iancu Jianul”, „Bujor”,
„Radu Anghel”, etc.)
c) balada păstorească – „Mioriţa”
d) balada familială – „Logodnicii nefericiţi”, „Milea”, „Soacra rea”, „Nevasta
fugită”
e) jurnale orale – cântece povestite – „Focul de la Costeşti”, „Trenul de la
Balota”, „La Siret, la Nămoloasa”, etc.
Balada Miorița
◦ Miorița, considerată de Alecu Russo, care a decoperito în munții Vrancea , este “cea mai
frumoasă epopee pastorală din lume”, este o baladă populară păstorească având toate
trăsăturile speciei.
◦ Vasile Alecsandri intuindui valoarea a puso în fruntea volumului său de Poezii populare.
Cântece bătrânești în 1852. Se cunosc peste 2000 de variante literare și 200 muzicale.
◦ În balada Miorița, autorul anonim exprimă concepția poporului despre viață și moarte pe
fondul unei drame din viața păstorească, din timpul transhumanței.
◦ Subiectul este simplu având la bază conflictul dintre cei trei ciobani. Cel vrâncean și cel
ungurean invidioși, pun la cale moartea ciobanului moldovean, care-i mai vrednic , mai iscusit
pentru ai lua averea. O mioară năzdrăvană îl înștiințează pe baci de complotul urzit de cei doi.
Deznodământul nu este cunoscut nu știm dacă ciobanul este omorât dar îi cunoaștem gândurile
și atitudinea în fața morții.
Să audiem Balada Miorița.
https://www.youtube.com/watch?v=HICicvNUbUo
Tudor Gheorghe - Miorita
Să audiem: Balada miresei părăsite.
https://www.youtube.com/watch?v=jpYP9ORO8r0

Sofia Vicoveanca - Balada miresei părăsite