Epica metrificată.

Aplicație Balada Meșterului Manole

Conf. univ. dr. Sorin Mazilescu

CENTRUL UNIVERSITAR PITEȘTI

Cântecul epic formează un capitol foarte bogat al folclorului românesc. Termenul de

baladă, consacrat de folclorişti, este un termen împrumutat, care vine de la latinul medieval
ballare şi înseamnă „a dansa”.
Termenul de baladă a circulat mai întâi în literatura cultă şi a fost folosit folcloric întâi de
Vasile Alecsandri, finalitatea sa fiind aceea de a defini cântecele bătrâneşti. George Coşbuc şi
Barbu Delavrancea au numit acest cântec „baladă” şi „rapsodie”. De-a lungul timpului, toate
definiţiile restrictive se rezumă la a aminti de cântecul eroic, semnalare justificată de altfel de
ancorare a baladei în contextul istoric si social. Deşi majoritatea exegeţilor susţin originea prin
excelentă ţărănească a baladei, alţi critici (N. Iorga, G. Călinescu) contraargumentează prin ideea
naşterii acestei specii în mediul curţilor domneşti şi boiereşti.
Baladele sunt creaţii ale cântăreţilor anonimi neinstruiţi, simpli dar nu şi simplişti. E un
drum al creaţiei, al firescului, neimpunând nici o convenţie în privinţa ritmului, rimei.
Balada este o povestire versificată (şi cântată) despre figuri şi fapte de seamă din trecut,
demne de a fi mereu amintite, foarte probabil venite să explice nimbul strămoşilor veneraţi într-o
epocă mai îndepărtată, greu de precizat, iar în vremurile mai noi pentru valoarea lor pilduitoare
prin opunerea contrastantă a celor buni faţă de cei răi şi cumpliţi.
Termenul care denumeşte „cântecul povestitor de ascultare, cântec prin excelenţă eroic şi
amplu, despre acţiuni vitejeşti sau senzaţionale, cu personaje înfăţişate în desfăşurarea vie a unui
subiect adecvat” (Al. Amzulescu) considerat de V.I. Propp unul dintre factorii cei mai importanţi
ai unei culturi cu adevărat populare, a primit diverse denumiri: „baladă” sau „cântec bătrânesc”
(V. Alecsandri), „cântec epic versificat” (Al. Amzulescu) sau „cântec povestitor de ascultare”
(V.I. Propp). Deşi ultimul este cel mai complex, subliniind caracterul sincretic şi momentul
declamator, nu s-a fixat datorită legii „minimului efort”.
Atrăgând atenţia cercetătorilor prin excepţionala valoare a unor exemplare, ca Mioriţa sau
Meşterul Manole baladele au fost considerate «mici poemuri asupra întâmplărilor eroice şi
asupra faptelor măreţe» (V. Alecsandri), «celebrează faptele şi viaţa generaţiilor de mai multe

1
secole în urmă» (G. Dem. Teodorescu), sunt un «ecou al actualităţii, o întâmplare pusă în cântec
şi publicată prin lăutari» (George Călinescu). Textele epice sunt adaptate mai multor stiluri
muzicale: «recitativ epic» (Brăiloiu), doină sau cântec. Unele teme (Mioriţa, Pintea, Meşterul
Manole, Soacra rea, Şarpele, Ilincuţa) se asociază şi melodiilor de colindă, caz în care au o
funcţie diferită, de urare, iar desfăşurarea epică este mult redusă.
Pe cuprinsul judeţului Argeş balada este o specie cu o pondere substanţială în creaţia
tradiţională literară şi muzicală. Profesorul Mihail M. Robea este autorul celei mai bogate şi
unitare culegeri de folclor literar şi poetic din Argeş, un investigator atent la toate detaliile
cercetării pe teren şi la corecta încadrare a poeziilor în speciile proprii. În lucrarea Cântece şi
poezii populare româneşti1, baladele culese, grupate în balade fantastice (2), balade haiduceşti
(13), balade păstoreşti (10), balade familiale (43), jurnale orale (10), sunt în număr de 78.
„Adevărate poeme de structură complexă”2, baladele au reprezentat partea consistentă a
repertoriului de la petrecerile sătenilor sau la anumite întâlniri legate de munca în comun.
Din statistica de mai sus şi din studiul comparat cu celelalte zone ale ţării, baladele argeşene
cele mai numeroase au ca temă întâmplările familiale, cu toate că cele mai cunoscute sunt
baladele păstoreşti, haiduceşti şi despre curtea feudală3.
Valoarea baladelor argeşene este inestimabilă pentru că atât textele cât şi melodiile provin
din marea zestre orală, moştenită din generaţie în generaţie, în condiţii severe de conservare.
Autenticul baladelor se datorează intuiţiei muzicale a rapsozilor şi a lăutarilor locali, dar şi a
mândriei de a nu se lăsa influenţaţi de folclorul altor zone.
Rolul de păstrători ai moştenirii folclorice l-au avut sătenii (obştea), dar şi învăţătorul şi
preotul din fiecare sat. Este o şansă pentru cultura naţională, pentru etnografia şi folclorul
acesteia de a fi avut în intelectualitatea satului un sprijinitor şi un susţinător al obiceiurilor, aşa
cum au fost învăţătorii şi preoţii români, cei care i-au încurajat pe păstrătorii tradiţiilor să se
manifeste, fiindu-le alături.
Rapsozii care entuziasmau ascultătorii cu baladele lor au fost dintotdeauna, pe întregul
cuprins al judeţului, de la munte până la vale, aceia din Stroeşti, din Mălureni-Argeş sau din

1
Robea, 2004, passim.
2
Chiţimia, 1971, p. 79.
3
În ceea ce ne priveşte, suntem mai mult decât surprinşi de faptul că profesorul Mihail M. Robea,
autorul celei mai cuprinzătoare cărţi de versuri populare ale Cântecelor şi poeziilor populare româneşti,
încadrate pe genuri şi specii - texte „reţinute direct din teren de la diferiţi şi talentaţi cântăreţi” (M. M.
Robea - Notă asupra ediţiei, pag. XXX) - nu transcrie nici o variantă a baladei Meşterul Manole.

2
Valea Mărului. În aceste locuri se mai găsesc şi astăzi urme ale marilor poeme epice care erau
cântate odinioară de Costel Şerban, Nicolae Oprea, Ghiţă Petre, Gheorghe Fieraru, Cristina
Erfulescu sau neîntrecuta Maria Cârstoiu - zisă „Piţuleasa” -, păstrătoare a zestrei folclorice
orale din Nucşoara musceleană, astăzi fiind doar trecute amintiri ale vremurilor de glorie ale
genului.
Desigur că nu toate subiectele de baladă au ca temă fapte şi eroi locali; unele sunt
împrumutate şi adaptate la culoarea locală.
Balada argeşeană, asemeni genului din întregul spaţiu carpatin, se află în treptată
dispariţie, nu pentru că n-ar avea suficientă consistenţă, ci pentru că fenomenul folcloric este
împins către o nefirească restrângere. Textele baladelor, uşor de cules şi transcris, sunt în mare
parte salvate de la uitare datorită harnicilor învăţători, profesori şi etnomuzicologi - de la
Constantin Brăiloiu la Harry Brauner, Paul Carp, Alexandru Amzulescu, Tiberiu Alexandru,
Ghizela Suliţeanu, Lucilia Stănculescu-Georgescu, Adrian Vicol sau profesorii Mihail M. Robea,
Constantin Cârstoiu, Moise Mitulescu. În schimb, partea muzicală a baladelor a început să se
estompeze din cauza lipsei de reacţie a culegătorilor de folclor şi a prea puţinilor continuatori ai
rapsozilor de altădată.
Genul acesta povestitor, al baladei, a promovat o întreagă literatură muzicală şi o
sumedenie de variante, unele dintre ele fiind încă prezente în repertoriul unor interpreţi de
muzică populară sau al câtorva instrumentişti profesionişti.
În perioada actuală, ponderea interpreţilor de balade este deţinută de lăutari.
Cercetătorii în folcloristica românească emit ipoteza că doina şi balada s-au născut cam în
acelaşi timp, într-o fază în care muzica încă se afla sub imperiul libertăţii formei şi a
improvizaţiei. Aceste două caracteristici sunt extrem de importante pentru cele două genuri, cu
toate că doina se exprimă în limbaj liric iar balada în cel epic, însă, ca substrat tehnico-expresiv,
libertatea formei şi improvizaţia inspirată exprimă esenţa acestor două genuri.
Diferenţele între ele sunt binecunoscute întrucât balada presupune o „simfonizare” a
discursului sonor aşezat pe solide temeiuri tematice: o introducere (vocală sau instrumentală),
partea expozitivă, configurarea conflictului şi punctul culminant urmat de deznodământ.

3
 Balade despre curtea feudală

Am lăsat la sfârşit prezentarea baladelor despre Curtea feudală întrucât, dacă vrâncenii sunt
consideraţi autorii Mioriţei, pentru argeşeni este indubitabil că mândria le este îndreptăţită prin a
afirma că una dintre cele mai frumoase balade despre Curtea feudală este cea a Meşterului
Manole, a cărei istorie începe minunat:
Verde chiparos,
Pe Argeş în jos,
Pe un mal frumos,
Verde şi stufos,
Prin des cărpiniş,
Prin mândru hăţiş
Şi prin aluniş etc.4
Alexandru Amzulescu vorbeşte despre acest gen de balade „a căror acţiune se petrece în
cadrul curţii feudale domneşti-boiereşti şi ale căror personaje sunt domni şi boieri ... Am situat în
acest capitol, şi la început, balada Meşterul Manole, deoarece nici prin motivul jertfei, poetizarea
unei credinţe străvechi, şi nici prin caracterul ei de «legendă» nu poate aparţine (ca şi Mioriţa)
grupei baladelor fantastice propriu-zise. Ea înfăţişează mai curând o dramă «de curte», întreaga
desfăşurare a subiectului epic fiind legată de drama «de familie» a meşterului ce îşi pierde soţia
iubită”5.
În volumele sale de Balade româneşti - capodoperă a culegerilor de până în 1964 -
subiectul este prezentat în mod succint şi revelator: „Domnul Negru vodă, însoţit de Meşterul
Manole cu ceata sa de zidari, caută pe malul Argeşului vechi temelii ruinate şi părăsite, locul de
ridicare a unei noi mănăstiri. Purcăraşul care le iese în cale le poate arăta locul căutat, căci o
scroafă, scurmând pământul pentru a-şi adăposti purceii, a dezgropat urma vechii zidiri. Zidarii
încep lucrul, dar munca lor nu are spor, pentru că ceea ce înalţă ziua, se dărâmă noaptea. Un vis
miraculos descoperă meşterului că Mănăstirea va putea fi înălţată numai dacă în temelii se va
zidi un trup viu. Manole propune atunci tovarăşilor săi, cu jurământ de a păstra taina, ca cea
dintâi soţie ce va veni să fie clădită în zid. Trădarea celorlalţi, sau numai nenorocul ce îl
ameninţă pe meşter, face să vină soţia acestuia. Implorând forţele naturii, vânt, ploaie, apoi jivine
4
Udrescu, 1974, p. 84.
5
Amzulescu, 1964, p. 98.

4
sălbatice, Manole face ca femeia să zăbovească sau să se întoarcă din drum, dar ea revine cu tot
mai multă hotărâre şi curaj pentru a ajunge la soţul ei.
Manole se vede silit să clădească cu propria-i mână pe iubita lui soţie în zid. Zadarnice
rămân rugăminţile ei înduioşătoare, ea rămâne adânc îngropată în zid, de unde glasu-i plângător
continuă a cere îndurare pentru ea şi pruncul orfan de acasă. Domnul, încântat de frumuseţea
construcţiei terminate cu această jertfă, temându-se că meşterul ar mai putea face încă un
monument asemănător, porunceşte să se dărâme schelele, pentru ca meşterul şi oamenii săi să
piară pe acoperiş odată cu secretul zidirii. Făcându-i aripi din şindrilă, zidarii încearcă să coboare
în zbor dar mor căzând din înalt” 6.
Această temă arhaică, sesizată în mai toate culturile, începând de la construcţia Templului
din Ierusalim - în care sunt implicate sacrificiile umane pentru a se întemeia un lăcaş - se pare că
a inspirat creatorii populari argeşeni prin povestirile aduse în Ţara Românească de către
constructorii greci, mai exact aromânii din Pind. Vocaţia de constructori a muscelenilor şi a
argeşenilor este bine cunoscută de secole, astfel că era firesc să existe relaţii între meşterii locali
şi cei aduşi din străinătate pentru a înălţa sau a lărgi construcţiile domneşti şi boiereşti. Textele
acestea despre Mănăstirea Argeşului, Zidirea Argeşului sau despre Meşterul Manole sunt
documente indubitabile ale măiestriei artizanilor români încă din vremurile de demult şi o
dovadă că la temelia marilor ctitorii se aflau meşteri autohtoni invidiaţi pentru măiestria lor
artistică.
În opinia lui Mircea Eliade7 numai mitologia morţii - prezentă în toate culturile omenirii -
numai tradiţia jertfei umane face ca o construcţie să devină model şi centru de admiraţie pentru
secole de-a rândul. În opinia autorului, sacrificiile umane sunt preluate din sistemul cosmologic
de la care s-a născut o străveche teorie a creaţiei şi a repetiţiei actelor primordiale.
Despre cât de înaltă era măiestria constructorilor români vorbeşte Mircea Eliade în capitolul
VIII, destinat alegerii locului şi consacrării „centrului” lăcaşului sfânt. „Alegerea locului pe care
se vor ridica Biserica, oraşul sau casa se face cu deosebită grijă. O seamă de legi şi protocoale
geometrice trebuiesc îndestulate. Astfel, începutul baladei noastre aminteşte că: Pe Argeş în jos,
Pe un mal frumos, Negru vodă trece, cu tovarăşi zece ... Merg cu toţi pe cale, Să aleagă-n vale,
Loc de mănăstire Şi de pomenire ... Locurile nu se aleg la întâmplare, nici după motive profane -
frumuseţe, sanitare, strategie etc. Pretutindeni se ţine seama de un canon geometric sau magic
6
Ibidem, p. 184.
7
Eliade, 2004, p. 35.

5
(după cum «teoria» implicată în acel canon este coerent păstrată sau degradată prin infantilismele
atât de frecvente la popoarele «primitive»)”8.
În continuare, marele istoric al religiilor, savant al motivelor mitologice, asociază povestea
meşterilor de la Curtea de Argeş cu cosmologia şi alchimia babiloneană, cu personajele lui
Socrate, cu dramele shakespeareane sau Faustul lui Goethe. Aceste trimiteri sunt grăitoare pentru
simbolismul puternic pe care l-au avut faptele istorice sau cotidiene în conştiinţa populară a
argeşenilor şi resursele excepţionale ale acestora de a transfigura artistic o experienţă umană într-
o operă nemuritoare.
Despre acelaşi aspect Stelian Cârstean ne spune următoarele: „Cercetătorii au descoperit
documente care confirmă existenţa obiceiului de a sacrifica fiinţe vii în temeliile unor clădiri încă
în mileniul al III-lea î.e.n., ceea ce ar situa balada Meşterul Manole printre primele mituri ale
umanităţii. Frecvenţa deosebită a variantei-colind a baladei sugerează, de asemenea, persistenţa
unor sensuri primordiale mitico-rituale: «Dar dacă textul a fost un scenariu mitico-ritual», iar azi,
în Transilvania se colindă alături de alte texte cu conţinut tragic şi în Grecia e cântat la
înmormântări, ni se pare posibil de a susţine că, într-o perioadă îndepărtată, el trebuie să fi fost
bocet sau colind de doliu. Atâtea sacrificii săvârşite şi «plânse» în decursul veacurilor pe
teritoriul Balcanic au dat naştere unuia dintre cele mai mişcătoare cântece ale tuturor timpurilor
şi popoarelor”9.
Balada Meșterului Manole are ca temă jertfa zidirii, motivaţia mitică este complexă. Omul
doreşte să construiască un edificiu măreţ pe un loc dominat de o forţă difuză, mitică şi supus
interdicţiei. Zidul părăsit pe care constructorii îl găsesc aici semnalează confruntări anterioare
între om şi „duhul” locului virgin, simbol al conflictului dintre cultură şi natură, în care omul
fusese învins. Surparea nocturnă a zidului ridicat ziua, dezvăluirea misterului prin vis sau
mesageri fabuloşi, jertfirea unei fiinţe umane pentru a da trăinicie construcţiei sunt, la nivelul
naraţiunii, consecinţe ale conflictului mitic primar.
Printre cei dintâi care au arătat interes faţă de balada Meşterului Manole a fost P. A.
Syrcu, K. Schladebach şi L. Şăineanu. În studiile acestora, pe lângă prezentarea rezumativă a
unor variante fie greceşti, bulgare sau româneşti, apar şi preocupări care vor fi reluate mereu în
discuţie: ca cea a originii şi circulaţiei baladei în spaţiul sud-est european sau a raporturilor dintre
un tip şi altul. Astfel Syrcu crede că balada ar fi o rămăşiţă dintr-o alta mai mare, în încrengătura
8
Ibidem, p. 66.
9
Cârstean, 2003, p. 11.

6
căreia ar apărea cele câteva versiuni sud şi nord dunărene. Punând accentul pe valoarea artistică a
acestor creaţii, cercetătorul dă o mai mare importanţă variantelor sârbe şi româneşti, ca fiind mai
realizate sub acest aspect.
Observaţia făcută de George Coşbuc: “fapte inedite nu cântă şi nici nu poate cânta
poporul şi astfel nu avem în toată literatura lui nici o rapsodie al cărui subiect să fie curată
născocire a fanteziei…” ne apare plină de înţeles pentru balada legendară a Meşterului Manole.
Din câte va rezulta din analiza de faţă a acestui motiv, poporul român, ca şi cele din sud-estul
european, nu au “inventat” nici un episod la frumoasa baladă, totul fiind găsit în mitologia lor
milenară. Secretul talentului autorilor anonimi a stat doar în capacitatea lor de a alege acele
materiale legendare potrivite temei, a le descoperi semnificaţii umane adânci, ca apoi, printr-o
artă simplă să împletească episod de episod, să creeze o acţiune şi un conflict, să caracterizeze
eroi şi situaţii, ca să ajungă astfel la o capodoperă a literaturii populare.
De aceea este greu de conceput că balada Meşterul Manole ar fi putut lua naştere în altă
epocă decât în cea a construcţiei măreţe de la Argeş. În epoca lui Neagoe, – cavaler îmbrăcat în
purpură şi zale, domnitor cu faimă europeană, care întreţinea legături cu dogii veneţieni, autor al
celebrelor Invăţături către fiul său Teodosie şi fondator al strălucitoarei biserici – se va fi cântat
balada legendară a Meşterului Manole care avea faimă de mare zidar. Desigur, nu este exclus ca
vreun cântec despre “jertfa zidirii” să fi circulat mai înainte de construirea mănăstirii, ca ecou al
unor cântece mai vechi greceşti sau sârbeşti. Dar balada sub forma ei poematică, de naraţiune
amplă, zisă, poate la început, de guslari sârbi – care aveau obiceiul să rătăcească din ţară în ţară,
dar şi de lăutari munteni, acum, în preajma târnosirii ei, va fi circulat mai intens. Cât de mare
ecou a avut evenimentul zidirii Mănăstirii de la Argeş, se vede şi din faptul că el a fost cântat şi
de cântăreţi din alte părţi ori aceştia vor fi primit motivul şi-l vor fi difuzat în forme
asemănătoare celor nord-dunărene.
Cu timpul balada a fost inclusă în repertoriul tradiţional al eposului naţional, fiind zisă în
timpuri şi locuri diferite, până ce a ajuns la barzii ascultaţi în secolul trecut de Alecsandri şi G.
Dem. Teodorescu ori alţi culegători. Tema şi idea epică le apăreau cât se poate de limpede,
fiindu-le oferite de însăşi tradiţia seculară. Celelalte verigi ale acţiunii nu au trebuit să fie
inventate ori prea mult căutate.
Sunt foarte numeroase legendele în legătură cu jertfele umane necesare noilor construcţii,
fie ele cetăţi, oraşe, mănăstiri, fie poduri sau orice monument public, ca şi casă particulară. Din

7
mulţimea materialelor de asemenea natură, rezultă că din epoci îndepărtate şi până aproape de
epoca noastră, la toate popoarele, au existat anumite practici şi ritualuri prilejuite de noile
construcţii. Însăşi unele aspecte proprii acestor creaţii în versuri, care capătă semnificaţii
deosebite pentru caracterizarea eroilor, sunt întâlnite frecvent în legendele şi practicile folclorice.
Asfel, este îngropat de viu cel dintâi trecător; în alte părţi, la japonezi, jertfa este oferită de
bunăvoie, constituind o cinste. Cel hărăzit îndeplinirii acestui act se culcă în fundamentul
clădirii, ca apoi să fie aruncate peste el grămezi întregi de pietre.
În legendele germane crescute din riturile de construcţie, accentul dramatic nu cade pe
femeie sau mama zidită de vie, ci pe copil. Astfel, o legendă turingiană, culeasă în a doua
jumătate a secolului trecut, povesteşte că atunci când primul prinţ de Liebenstein a clădit castelul
care trebuia să fie reşedinţa familiei sale, a cumpărat fetiţa unei cerşetoare şi a poruncit să fie
zidită la temelie. Copilul mânca o prăjitură – căci, aşa cum vom vedea îndată, victima trebuia să
accepte jertfa de bună-voie, sau, măcar să fie păcălită în aşa fel încât să nu se sperie şi să nu
reziste; copilul nu înţelegea prea bine ce se întâmplă cu el. Numai când zidul îi ajunse la umăr, se
rugă să i se lase o mică crăpătură. Mişcat până la lacrimi, maistorul refuză să continue şi prinţul
porunci calfei să-i ia locul. Dar nici acesta nu avu curajul să ducă la sfârşit jertfirea. Atunci se
oferi ucenicul s-o facă şi se apucă s-o zidească. Indată ce se înălţă zidul copilul strigă: “Mamă
încă te văd!” După aceea se ridică în vârful picioarelor şi strigă din nou: “Mamă, în curând n-am
să te mai văd!” Iar când ucenicul puse ultima piatră, se auzi: “Mamă, acum nu te mai văd deloc!”
Legenda arată că nici ucenicul, nici mama fără inimă n-au trăit destul ca să se bucure de răsplata
dobândită.
Un prinţ georgian îşi construia zidul de apărare al castelului, dar tot ce se clădea ziua se
dărâma noaptea. Preotul persan chemat să lămureacsă neobişnuita întâmplare declară că lucrarea
nu va putea înainta decât dacă unicul copil al unei văduve va fi îngropat dedesubt.
Cercetătorul Sartori, afirmă că “spiritele” copiilor sunt mai puternice şi mai eficiente şi
de aceea paza noilor construcţii li se încredinţează lor.
Copilul e un simbol ecumenic al începuturilor, al lucrului nou, al vieţii totale, al
evenimentelor excepţionale, al trăiniciei, al eternităţii. Trebuie amintit că asemenea sacrificii
aveau loc şi în alte împrejurări. Bunăoară, un copil era jertfit pentru a însănătoşi pe rege. Este
vorba aici numai de o “transfuzie” magică de sânge proaspăt, pentru a-i reda sănătatea şi a-i
asigura viaţa.

8
 Cu timpul, sacrificiul uman la construcţii şi lucruri fabricate a fost înlocuit cu
sacrificii animale. Este faimoasa mişcare de translaţie către “substituire”, care
marchează o etapă în evoluţia mentală a omenirii. O fază intermediară o găsim în
luarea umbrei obicei răspândit încă în zilele noastre, mai ales în Balcani. Celui care i
s-a măsurat umbra şi măsura a fost zidită în temelie moare curând. E mai puţin vorba
aici de un substitut al sacrificiului uman, cât de un eufemism .
Toate acestea converg către aceeaşi explicaţie: construcţia nu poate dura dacă nu e
“însufleţită”, dacă nu i se conferă un suflet – fie el de om sau animal. Există credinţa că o casă
aduce numai nenorociri celor ce o locuiesc, de n-au sacrificat nici măcar o pasăre, o fiinţă
oarecare, la români un miel, un cocoş.
În privinţa sensului acordat jertfei zidirii, părerile sunt împărţite. Astfel, Tylor crede că
sacrificiile pentru construcţii se făceau pentru ca sufletul victimei să se transforme într-un spirit
protector. Dar acest mod de interpretare este respins de alţi cercetători, care susţin că fantoma
celui sacrificat cu greu s-ar putea transforma într-un geniu tutelar al propriilor săi asasini. De
aceea ei cred că sacrificiul se datoreşte mai degrabă spaimei de ceva nou, care însemna foarte
multe pentru omul culturilor arhaice; o construcţie nouă ar supăra duhul locului şi de aceea s-ar
crede că ea cere un sacrificiu, ca acesta să fie împăcat. Atrag atenţia în mod deosebit menţiunile
că ar fi fost jertfit un copil ori o mamă cu copil aproape să-l nacsă, fiinţe nevinovate, toate
capabile să reînnoiască viaţa.
Locurile nu se aleg la întâmplare, nici după motive profane frumuseţe, sanitare, strategie.
Pretutindeni se ţine seamă de un canon geomantic sau magic. Vietăţi de tot felul împlinesc rolul
de a valida alegerea locului destinat unei anumite construcţii. Astfel, estonienii pun pe aria unde
voiesc să ridice un grajd, ierburi şi zdrenţe; dacă se adună furnici negre, e semn bun; dacă
dimpotrivă, vin furnici roşii, e semn rău, iar dacă în trei zile se găsesc sub ele viermi, e semn
bun. In Ucraina se pune pâine şi apă; dacă rămân intacte până a doua zi, locul e bine nimerit.
Elementul dramatic al legendei Meşterului Manole – zidirea propriei sale soţii – îl
regăsim, e drept, sporadic şi cu o scăzută intensitate şi în alte regiuni. Meşterul din Winneburg îşi
clădeşte în zid propria fiică. În cazul Meşterului Manole, soţia nu e osândită să fie jertfită.
Oricine s-ar fi apropiat în acea dimineaţă de zidărie trebuia să fie sacrificat. În ceea ce priveşte
celălalt amănunt al baladei româneşti – pedepsirea meşterului de către domn, pentru că s-a lăudat
că e în stzare să ridice o mănăstire mult mai frumoasă, îl întâlnim în legenda cavalerului de

9
Uchtenhagen, care ameninţă de la început pe meşter că-l va zidi dacă nu va face cel mai frumos
castel ce-i stă în putinţă. După ce meşterul îi sfârşeşte castelul, cavalerul îl întreabă dacă nu l-ar
fi putut face mai frumos. Pe jumătate în glumă, meşterul răspunde afirmativ şi atunci, ţinându-se
de cuvânt, cavalerul îl zideşte de viu. D. Popescu-Telega aminteşte legenda palatului din Madrid,
care cuprinde şi ea un final tragic al meşterului; de teama ca nu cumva să mai construiască ceva
asemănător, regele dă ordin să fie orbit, să i se taie braţele şi limba, dar îl ţine lângă el în palat şi-
l aduce la masă, unde îi dau slujitorii de mâncare, pentru că nu poate apuca nimic. Dar şi în alte
tradiţii se păstrează, sub o formă alterată, motivul jertfirii celui care zideşte. Credinţa că meşterul
moare îndată ce termină lucrarea e destul de răspândită. În Polonia cel care clădeşte ceva se teme
să sfârşească şi, de aceea lasă întotdeauna o mică crăpătură, ca să nu se poată spune că lucrul e
desăvârşit. Căci după ce o construcţie e gata, meşterul nu trăieşte un an. Ca orice credinţă
folclorică modernă, şi aceasta poate avea mai multe înţelesuri şi mai multe explicaţii.
Cea mai comună ar fi ca meşterul să moară, el fiind cel dintâi care intră într-o
clădire abia terminată. Dar regăsim totdeauna aici teama omului de lucrul mâinilor sale,
pe care nu se cade să-l facă desăvârşit, pentru că desăvârşit nu poate crea decât
Dumnezeu. Omul fiind făptură, fiind el însuşi creat, este steril atât rtimp cât nu-şi
însufleţeşte creaţ ia mâinilor sale cu jertfirea sa sau a aproapelui. De aceea un lucru nou
făcut este primejdios; este o formă a morţii, este ceva care încă nu trăieşte şi nu va putea
trăi decât absorbindu-şi un suflet – al primei fiinţe care intră în contact cu el. Numai după
ce a fost “cunoscut”, adică însufleţit de cineva, el devine inofensiv; trece în rândul
lucrărilor vii sau, în orice caz, încetează de a mai fi o formă a morţii.
În legătură cu rolul breslelor zidăreşti, D. Caracostea dezvăluie un fapt care n-a fost încă
relevat: datorită anumitor proprietăţi chimice, sângele, întâmplător căzut în var, dă acestuia o
cimentare puternică. Astfel, printr-un ciudat joc al întâmplării, magia mentalităţii primitive îşi
găsea oarecum o confirmare menită să uimească pe meşterii care constatau că într-adevăr sângele
întăreşte clădirea.

10
 Bibliografie:
1. Amzulescu, Alexandru I., Balade populare româneşti, vol. I, București, Editura pentru
Literatura, 1964.
2. Cârstean, Stelian, Creația populară românească, București, Ed. Semne, 2003.
3. Chiţimia, Ion Constantin, „Balada populară românească în context european”, în
Folclorul românesc în perspectivă comparată, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971.
4. Eliade, Mircea, Comentarii la legenda Meşterului Manole, Bucureşti, Ed. Humanitas,
2004.
5. Mazilescu, Sorin, Râul Doamnei – habitat si identitate, Editura Universităţii din Piteşti,
2009.
6. Robea, Mihail M., Cântece şi poezii populare româneşti, Casa Editorială Muntenia,
Bucureşti, 2004.
7. Udrescu, Dumitru, De pe plaiuri argeşene, Piteşti, Centrul de Îndrumare a Creaţiei
Populare, 1974.

11