"Miorița" - 

capodopera lumii, datorată lui Russo și Alecsandri

"Miorița" circula sub formă de baladă, colind, cântec liric sau bocet, în sute de
variante. Balada a fost culeasă de Alecu Russo de la niște păstori din munții Vrancei, pe
când se afla în exil la Soveja (anul 1846) și publicată în “Poezii poporale. Balade.
(Cântece bătrânești)” adunate de Vasile Alecsandri, antologie apăruta în 1852. Această
variantă a devenit, între timp, și cea mai cunoscută.

Russo plasează balada între capodoperele lumii, alături de operele poeţilor antici
Virgilius şi Ovidiu. ”Pe lângă aceşti doi creatori de poezie antică s-a adăugit un al treilea
poet, păstorul câmpiilor şi al munților  noștri, care a produs cea mai frumoasă epopee
pastorală din lume: Mioriţa”, scrie Alecu Russo

Publicată de Alecsandri

Fără a avea pretenția de a-şi revendica opera, mai ales că își publica sub anonimat
lucrările (n.a. vezi volumul „Cântarea României”), Alecu Russo  i-a încredințat balada
poetului Vasile Alecsandri, pe care acesta o „șlefuiește” şi o publică cu titlul „Mieoara”,
pentru prima dată în anul 1850, în secțiunea „Cântece poporale românești” din gazeta
„Bucovina” din Cernăuţi, pentru ca mai apoi, în 1852 să includă balada Miorița şi în
volumul „Poesii poporale. Balade (Cântece păstorești)” Deși Alecsandri a încercat mai
târziu să-şi aroge paternitatea baladei, el însuși mărturisește într-o scrisoare trimisă
publicistului Alexandru Hurmuzachi  că „această baladă mi-a fost adusă din Munții
Sovejii de A.Russo, care o descoperise”.

Doar la Soveja există graniţă triplă

Profesorul nonagenar Iulian Albu, din comuna Soveja, spune într-u interviu pentru
publicația ”Lumina” că singurul loc de pe pământ unde s-a descoperit „Mioriţa” este
Soveja. "Fiindcă aici există acestă (graniţă triplă) unde s-au întâlnit păstorii din Muntenia,
Ardeal şi Moldova. De altfel, şi Alecu Russo, în sejurul său forţat la Mănăstirea Soveja,
afirmă acest lucru. După ce aude cântarea de la oltenii din sat, neștiind că lăutarii
respectivi erau munteni aduşi de Matei Basarab pe moșia mănăstirii, spune că a auzit-o
cântată şi de trăitorii din văile rucărenilor şi dragoslovenilor, locuitorii celor două sate ale
Sovejei - Rucăreni şi Dragoloveni, ajunși aici din Rucărul şi Dragoslavele, de dincolo de
munți, din Țara Românească, în două-trei valuri în istorie”. 

“Miorița” este o baladă populară și aparține genului epic, în care, însă, se

îmbină armonios elemente lirice, epice și dramatice

În structura baladei se disting două mari planuri:

- unul epic în cadrul căruia autorul anonim narează faptele și construiește personajele
reale sau fabuloase
- și celalalt lirico-dramatic, ce se definește prin exprimarea gândurilor, sentimentelor și
prin atitudinea ciobănașului în fața morții, într-un dramatism impresionant.
Balada ilustrează o interpretare filozofică a destinului și a succesiunii trăirilor pământești
și astrale. De-a lungul timpului balada “Miorita” a cunoscut o larga raspandire in toate
teritoriile locuite de romani circuland in circa o mie de variante. Geneza ei se pierde in
negura timpului, fiind rodul transmiterii pe cale orala a impletirii diferitelor teme si
motive florclorice.

Exegeza lui Adrian Fochi (folclorist, născut 1920 la Cernăuţi), (exegeză -  Interpretare,

comentare, explicare din punct de vedere istoric, filologică   etc.) una dintre cele mai
complete dintre analizele acordate “Mioritei” distinge in structura epica optsprezece
teme. Aceste optsprezece teme se pot grupa in patru episoade distincte:

I. Cadrul epic inițial (versurile 1 – 21)

II. Episodul mioarei năzdravăne (versurile 22 – 46)

III. Testamentul ciobănașului (versurile 47 – 87)

IV. Episodul măicuței bătrâne (versurile 88 – 123)

Testamentul ciobanasului reprezinta in structura epica a baladei insertia unei ample

confesiuni lirice. Este cea mai importanta secventa, deoarece cuprinde ideea
poetica aoperei si are un puternic rol caracterologic in prezentarea personajului
principal.

Dispozitiile testamentare ale baciului pun in lumina atitudinea lui in fata mortii si
reliefeaza trasaturile sale caracteristice. Sentimentul de profunda dragoste fata de viata
este oglindit de atasamentul fata de indeletnicirea sa. Ciobanul nu isi poate imagina
despartirea. El vrea ca dupa moarte sa ramana alaturi de oile si cainii lui in mediul in care
si-a dus pana acum existenta deoarece despartirea de ceea ce i-a fost drag ar echivala
cu ruperea definitiva de ceea ce i-a marcat trecerea prin lume. Dorinta sa fie
inmormantat de presupusii asasini pune in evidenta atat increderea lui in semeni cat si
superioritatea sa morala fata de acestia. La fel de profund se desprind din aceasta
rugaminte dragostea de meserie, atasamentul fata de cainii credinciosi si fata de miora.
Baciul moldovean doreste ca la cap sa aiba cele trei fluierase, aceasta fiind singura
posibilitate de a comunica postum cu turma. Prin cantecul fluieraselor autorul reliefeaza
o gradare ascendenta a zbuciumului sufletesc al eroului.. Se observa ca prin epitetele
“cu drag”, “duios” se realizeaza o crestere a dramatismului pe fondul unei seninatati a
confruntarii omului cu moartea, sentiment izvorat din intelegerea profunda a alcatuirii
universului, din experienta mitica, retraita, a baciului moldovean, atingan culmile
tragismului in metafora totala, absoluta 'cu lacrimi de sange'. Folosirea paralelismului,
evidenta in pasajul fluierelor, este un procedeu caracteristic intregii poezii folclorice.
Stihurile sunt acum un fel de refrene, laitmotive ce apar la intervale egale, puse in
evidenta anaforica (repetarea unor cuvinte la inceputul versurilor) a diminutivului
'fluieras' si a adverbului 'mult'.      

 
Stilistic vorbind, nucleul central al secventei este o alegorie a carei principala
caracteristica este contiua pendulare intre cosmic si teluric, momentul de varf in
transfigurarea artistica pe care o realizeaza balada. Din punct de vedere al alcatuirii
operei acest nucleu central este partea cea mai concentrata ca substanta poetica si
reprezinta rugamintea ciobanului de a ascunde oilor moartea sa infatisand-o ca pe o
nunta. Dorinta ciobanului este ca lumea sa afle ca petrecera sa din viata a fost o nunta,
la care insa 'a cazut o stea'.  Moartea este prezentata alegoric, ca o nunta a tuturor
elementelor naturale si astrilor. Ciobanul prezinta moartea ca pe o contopire cu
elementele naturii vesnice. Moartea este sugerata de caderea stelei care semnifica
moartea fara de intoarcere. Aici se realizeaza o incarcatura poetica maxima, constand in
incifrarea alegorica a unei realitati etnografice: mortilor tineri, necasatoriti ('nelumiti') li
se organizeaza inmormantarea ca o nunta.

Apar acum si simbolorile nelipsite din ceremonialul nuptial (mireasa, nasii, preotii,
lautarii si nuntasii), ca si obiectele rituale traditionale (cununa, lumanarile) ce sunt
figurate prin elemente al cadrului natural (brazi, paltinasi, munti, pasari) si cosmic
(soarele, luna, stelele). Ciobanul isi exprima in mod indirect iubirea fata de natura dar si
dragostea de viata pe care doreste s-o traiasca dincolo de efemer in eternitate. Balada
atinge punctul culminant nu ca actiune ci ca intensitate a sentimentelor.

În structura baladei se disting două mari planuri, unul epic (narează faptele) şi celălalt
lirico-dramatic (exprimă gândurile, sentimentele şi atitudinea ciobănaşului în faţa morţii).
Pe un fir epic simplu se împletesc teme şi motive populare. Autorul anonim îşi exprimă
indirect sentimentele şi gândurile prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Ca în orice
operă epică, se precizează aici timpul şi spaţiul în care se desfăşoară acţiunea: toamna,
în timpul transhumantei, într-un peisaj mirific - „Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai”.
Ca orice creaţie populară şi această baladă are toate trăsăturile specifice: caracter
anonim, oral, colectiv şi tradiţional.

Personajele reale sau fabuloase au atitudini specifice în acţiunea baladei, în funcţie de

rolul pe care îl atribuie autorul anonim fiecăruia în parte: cei doi ciobani pun la cale un
omor, oiţa năzdrăvană este îngrijorată pentru viaţa stăpânului, ciobănaşul moldovean
priveşte moartea cu seninătate, iar măicuţa bătrână îşi caută cu înfrigurare fiul.

Semnificaţia titlului
Balada populară Mioriţa are drept titlu diminutivul animalului năzdrăvan, cu un rol
determinant în declanşarea ideii filozofice ce a eternizat opera în literatura naţională:
atitudinea înţeleaptă pe care o are ciobanul moldovean în faţa morţii. Oiţa este un
element miraculos în baladă şi argumentează esenţa mitologică a creaţiei populare,
constituind „elementul oracular” (Mircea Eliade), adică prevestitor al morţii, ca pe un
final, de neevitat, al vieţii.

Tema

Concepţia mitică a ales mioriţa înzestrată cu puteri fabuloase pentru a ilustra - în acelaşi
timp - tema folclorică a comuniunii ancestrale dintre om şi natură, simbolizată aici de
animal. Mioara năzdrăvană devine şi executor testamentar, iar tăcerea ei pare să
confirme respectarea dorinţelor stăpânului său, în perspectiva posibilei morţi. Aşadar,
titlul ilustrează un simbol al mitologiei româneşti şi o temă populară ce vine din timpuri
primordiale, comuniunea om-animal.

Momentele subiectului

Expoziţiunea

Expoziţiunea are caracter epic şi este ilustrată mai întâi de imaginea cadrului natural
feeric, un tărâm al fericirii, în care urmează să se petreacă faptele: „Pe-un picior de plai, /
Pe-o gură de rai”. Spaţiul ondulatoriu atestă motivul transhumantei, simbolizat de
relieful deal-vale - „Iată vin în cale, / Se cobor la vale” -, iar prezentarea personajelor se
face prin integrarea fiinţelor în mijlocul naturii: „Trei turme de miei / Cu trei ciobănei”.
Tema folclorică a comuniunii om-natură este, aşadar, sugestiv ilustrată încă de la
începutul baladei.

Intriga

Intriga o constituie complotul pus la cale de ciobanul ungurean şi de cel vrâncean

împotriva ciobănaşului moldovean, care „are oi mai multe, / Mândre şi cornute, / Şi cai
învăţaţi / Şi câini mai bărbaţi!...”. Cei doi ciobani „se vorbiră, / Ei se sfătuiră / Pe l-apus de
soare / Ca să mi-l omoare” pe baciul moldovean. Este prezent aici motivul complotului.

Desfăşurarea acţiunii

Desfăşurarea acţiunii începe în plin fabulos, prin descoperirea complotului de către „oiţa
bârsană”, care-şi înştiinţează stăpânul despre pericolul ce-l pândeşte: „Că l-apus de
soare / Vreau să mi te-omoare / Baciul Ungurean / Şi cu cel Vrâncean!”. Demascarea
complotului este precedată de atitudinea umanizată a oiţei, a cărei îngrijorare este
observată de stăpânul ei: „De trei zile-ncoace / Gura nu-ţi mai tace! / Ori iarba nu-ţi
place. / Ori eşti bolnăvioară, / Drăguţă Mioară?”. În această secvenţă a baladei se
manifestă motivul oiţei năzdrăvane.

Punctul culminant

Punctul culminant ocupă spaţiul cel mai larg din baladă, deoarece ciobanul priveşte
despărţirea de turma sa şi de locurile feerice cu înţelepciunea mitică a asumării morţii ca
pe un final firesc ai vieţii. Este prezentă aici ideea filozofică străveche şi credinţa
populară că existenţa omului are două manifestări concrete: viaţa şi moartea. Puternic
ancorat în natură ciobănaşul îşi exprimă dorinţa testamentară de a rămâne şi după
moarte pe meleagurile şi alături de fiinţele pe care le-a iubit atât de mult în timpul vieţii:
„Ca să mă îngroape / Aice pe-aproape / În strunga de oi, / Să fiu tot cu voi, / În dosul
stânii / Să-mi aud cânii. / Aste să le spui”.

 
Această atitudine este exprimată prin testamentul pe care ciobănaşul şi-l face în
eventualitatea morţii, prilej cu care poetul anonim accentuează condiţia omului în lume
prin motivul alegoriei moarte-nuntă, deoarece, ca orice element ce aparţine universului
şi omul se va reintegra cosmosului printr-o nuntire spirituală cu elementele simbol ale
acestuia: „Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa / Brazi şi păltinaşi / I-am avut nuntaşi; /
Preoţi munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!”.

Tragismul baladei se amplifică prin faptul că tânărul cioban îşi imaginează că va fi căutat
de măicuţa lui cu disperare: „Din ochi lăcrimând, / Pe câmpi alergând, / Pe toţi
întrebând”. Prin motivul măicuţei bătrâne, poetul anonim realizează şi un portret
emoţionant ciobănaşului, moment cu atât mai dramatic cu cât acesta este surprins în
monologul măicuţei: „Mândru ciobănel / Tras printr-un inel? / Feţişoara lui, / Spuma
laptelui; Musteţioara lui, / Spicul grâului; / Perişorul lui, / Pana corbului; / Ochişorii lui, /
Mura câmpului!...”. Rugămintea baciului exprimată în finalul baladei simbolizează
sensibilitatea lui sufletească, deoarece el presupune durerea sfâşietoare a mamei şi nu ar
vrea ca ea să ştie „Că la nunta mea / A căzut o stea”, aceasta fiind o superstiţie populară,
care sugerează moartea unui om.

Deznodământul

Deznodământul lipseşte, finalul baladei dând naştere la interpretări diferite şi

contradictorii privind atitudinea ciobanului moldovean în faţa morţii. Unii critici
consideră că ciobanul este pasiv şi resemnat în faţa morţii, fără să se revolte sau să aibă
o reacţie de salvare. Alţii interpretează această atitudine ca pe o jertfă pentru
demnitatea umană. Posibila moarte - „şi de-a fi să mor” - este imaginată de tânărul
cioban ca o nuntă fabuloasă, ce ar putea semnifica o formă de integrare a vieţii în
circuitul existenţial (viaţă-moarte-viaţă) al cosmosului.

O altă interpretare este aceea că moartea ar putea fi un alt mod de continuare a vieţii
prin contopirea cu natura veşnică, deoarece el doreşte să fie îngropat în mijlocul „stânii”,
unde „oile s-or strânge / Pe mine m-or plânge” şi se însoţeşte în această călătorie
(nuntă) a lui cu „Brazi şi păltinaşi, / Preoţi munţii mari, / Paseri, lăutari, / Parcele mii / Şi
stele făclii”.

Motivele populare

Motivele populare care compun mitul transhumantei (mioritic) în balada Mioriţa sunt, în

viziunea generală a exegeţilor (critici literari), în număr de şase:

Motivul transhumanţei
Motivul transhumanţei este ilustrat de spaţiul ondulatoriu - „vin în cale / Se cobor la
vale”- al transmutării oilor de la munte la şes şi invers, în funcţie de anotimp, de cifra
mitică „trei” şi de ciobanii care îşi însoţesc turmele, evidenţiind ancestrala
(străvechea) îndeletnicire a românilor, simbolizaţi prin cele trei mari provincii: Moldova,
Ardealul şi Muntenia.

Motivul complotului

Motivul complotului este ilustrat prin antiteza dintre cadrul natural feeric, senin - „picior
de plai”, „gură de rai” - şi invidia, meschinăria ciobanilor care pun la cale crima - „ca să
mi-l omoare”.

Motivul mioarei năzdrăvane

Motivul mioarei năzdrăvane este dat de un element fabulos, personificarea oiţei care,
neliniştită şi înfricoşată de cele auzite, îşi previne stăpânul, simbolizând sugestiv perfecta
armonie dintre om şi natură, dintre cioban şi animalele pe care le îngrijeşte cu dragoste
- „Ori eşti bolnăvioară, / Drăguţă mioară”.

Motivul testamentului

Motivul testamentului diminuează epicul baladei şi creează un dramatism liric ce se

amplifică prin seninătatea ciobanului atunci când primeşte vestea complotului,
înţelepciunea lui este înţelepciunea mitică a poporului român, aceea de a înţelege
profundele resorturi ale alcătuirii universului, în care omul se reintegrează prin moarte.
Tragismul este impresionant prin reacţia celor dragi, care, după moartea ciobanului l-or
„plânge / Cu lacrimi de sânge [...] Cine-au cunoscut / Cine mi-au văzut / Mândru
ciobănel”.

Motivul alegoriei moarte-nuntă

Motivul alegoriei moarte-nuntă are o puternică încărcătură lirică, prin câteva semnificaţii
profund mitologice şi filozofice. Între obiceiurile populare se înscrie şi acela că morţilor
tineri necăsătoriţi li se organizează înmormântarea ca un ritual de nuntă - „Să le spui
curat / Că m-am însurat”, iar ideea filozofică a contopirii nefiinţei cu fiinţa naturii veşnice
- „Cu-o mândră crăiasă / A lumei mireasă”- este exprimată prin enumerarea elementelor
esenţiale ale teluricului şi cosmicului, metaforizate sau personificate: soarele, luna, brazii,
paltinii, munţii, paserile: „Soarele şi luna / Mi-au ţinut cununa; / Brazi şi păltinaşi / I-am
avut nuntaşi; / Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii / Şi stele făclii!”.

Motivul măicuţei bătrâne

Motivul măicuţei bătrâne este construit prin protestul mamei pentru moartea prematură
şi nedreaptă a fiului ei. Cele două portrete, al măicuţei bătrâne şi al ciobănaşului -
portret realizat ca un bocet - amplifică dramatismul prin individualizarea suferinţei,
redate prin diminutivele mângâietoare prin dativul etic şt prin gerunziu care sugerează o
durere chinuitoare pentru pierderea celui drag: „Din ochi lăcrimând, / Pe câmp alergând,
/ Pe toţi întrebând / Şi la toţi zicând / Cine-au cunoscut, / Cine mi-au văzut / Mândru
ciobănel / Tras printr-un inel? / Feţişoara lui, / Spuma laptelui; / Musteţioara lui, / Spicul
grâului; / Perişorul lui, / Pana corbului; / Ochişorii lui, / Mura câmpului!...”.

Considerată de Mihail Sadoveanu „drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului
nostru”, Mioriţa concentrează profunda spiritualitate românească şi constituie sursă de
inspiraţie pentru mari scriitori ai literaturii noastre: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu,
Lucian Blaga, Nichita Stănescu şi Mircea Eliade.

Limbajul artistic

Limbajul artistic ilustrează profunda sensibilitate a românului „născut poet”, prin

varietatea figurilor de stil: metafore - „picior de plai”, „gură de rai”, „lacrimi de sânge”-,
epitete oi „mândre şi cornute”, „negru zăvoi”, „mioriţă laie, bucălaie”-, personificări -
„soarele şi luna / mi-au ţinut cununa”, „preoţi, munţii mari”, „paseri, lăutari”-, diminutive
populare - „ciobănel”, „mioriţă”, „bolnăvioară”, „fluieraş”, „măicuţă”, „feţişoara”,
„musteţioară”, „perişor”, cuvinte populare cu iz arhaic - „ortoman”, „plăviţă”, „bârsană”,
„strungă”-, precum şi formele populare ale viitorului verbelor - „de-o fi”, „s-ar strânge”,
„dacă-i întâlni”.

Mihai Eminescu îl vizualizează pe ciobanul mioritic ca pe „un păstor rătăcit pe Carpaţi,

petrecând lungile nopţi înstelate în mijlocul turmelor sale, neavând altă petrecere decât,
din timp în timp, lătratul câinilor săi sau strigătul plângător al oilor sale”.

Prozodia

Prozodia este reprezentată de ritmul trohaic, rima împerecheată şi măsura de 7-8 silabe,
care conferă versului o tonalitate melancolică, muzicalitate gravă şi sensibilitate
emoţională.

Considerată de Mihail Sadoveanu „drept cea mai nobilă manifestare poetică a neamului
nostru”, Mioriţa concentrează profunda spiritualitate românească şi dă naştere marilor
creatori ai literaturii noastre: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Nichita
Stănescu şi Mircea Eliade.