FUGA

Fuga barocă
 lucrare polifonică imitativă la 2 sau mai multe voci
 nu este o formă de sine stătătoare, ci mai degrabă un gen polifonic,
o tehnică contrapunctică
 3 secţiuni (zone): expozitivă, evolutivă şi de revenire tonală sau
repriză tematică
 secţiunile aflate la extreme sunt stabile tonal, în timp ce secţiunea
mediană este instabilă tonal (în sensul că debutează în altă
tonalitate şi în general evită utilizarea pe parcurs a tonalităţii de
bază)
 în cadrul unei fugi, tema (intrarea tematică) poartă denumirea de
subiect sau răspuns, după caz

GENERALITĂŢI
 Subiect: prima intrare tematică, tratată de regulă monodic. De cele mai multe ori, lungimea
acestuia este până la apariţia celei de-a doua intrări tematice (obligatoriu răspuns).
 Răspuns: intrarea tematică ce succede prima intrare. Acesta poate fi real sau tonal
 Răspunsul real este cel ce nu prezintă nicio modificare intervalică (în sens cantitativ şi nu
calitativ) în raport cu subiectul. Practic este o transpunere a subiectului, pe tr. a V-a.
 Răspunsul tonal prezintă minim o modificare intervalică (mutaţie), cu scopul de a se menţine în
sfera tonalităţii de bază.
 Cauzele ce determină utilizarea răspunsului tonal sunt:
 a) subiectul începe pe tr. a V-a;
 b) subiectul începe cu salt I-V;
 c) subiectul este modulant (cadenţează într-o altă tonalitate decât cea în care a debutat).
 Codetta – este un segment foarte scurt de legătură dintre primul subiect şi primul răspuns,
respectiv dintre primul subiect şi contrasubiectul răspunsului. Aceasta nu se mai regăseşte în
următoarele intrări tematice (fie ele subiect sau răspuns). De regulă, ea are un rol cadenţial,
remodulant sau de legătură.

SECŢIUNEA EXPOZITIVĂ
CIFRAJUL RĂSPUNSULUI TONAL
 Orice intrare, cu funcţie de subiect sau de răspuns, poate fi adusă în una din
următoarele ipostaze:
 normală
 inversată (păstrarea intervalelor dar inversarea sensului, „în oglindă”, spre ex.
din 5-tă ascendentă în 5-tă descendentă)
 recurentă (prezentarea acesteia de la final către început)
 inversarea recurenţei (utilizarea procedeului de inversare „în oglindă” a
recurenţei)
 diminuată ritmic – intrare tematică cu valori ritmice diminuate la jumătatea
celor normale (ex. 3 pătrimi = 3 optimi)
 augmentată ritmic - intrare tematică cu valori ritmice augmentate la
jumătate în raport cu cele normale (ex. 3 pătrimi = 3 doimi)
N.B. diminuarea şi augmentarea ritmică poate fi asupra oricăruia din cele patru forme de
intrări amintite mai sus.

INVERSARE, RECURENŢĂ, INVERSAREA

RECURENŢEI, DIMINUARE ŞI AUGMENTARE
RITMICĂ
 Contrasubiectul – generic, este vocea care însoţeşte primul subiect. Acesta
este adus la vocea care a expus anterior o intrare tematică (există şi
excepţii, dar care doar confirmă regula de bază)
 Contrasubiectul poate fi:
 a) liber – contrapunct liber.
 b) obligat – când se constată că intrările ulterioare primului răspuns sunt
însoţite de acelaşi constrasubiect. În unele situaţii, când şi contrasubiectul
obligat suferă modificări intervalice (mutaţii), se poate vorbi de
contrasubiect şi contrarăspuns. În acest caz, contrasubiectul însoţeşte
subiectul, în timp ce contrarăspunsul însoţeşte răspunsul (tonal).
 N.B. Există fugi în care contrasubiectul obligat se întâlneşte pe aproape tot
parcursul acestora şi fugi unde contrasubiectul obligat este întâlnit numai în
una sau două secţiuni. Recurgerea la intrări în stretto anulează posibilitatea
utilizării contrasubiectului obligat.
 Interludiul – generic, este segmentul care separă finalul unei intrări tematice de
începutul următoareia.
 Rolul interludiului este de a modula la o altă tonalitate sau de a remodula la
tonalitatea intrării tematice ce îl precedă.
 El poate fi:
 a) secvenţial (situaţia cea mai frecventă, bazat pe un model si 2-3 secvenţe
armonice, de regulă ultima fiind mai liberă)
 b) liber (nesecvenţial)
 c) cadenţial – foarte scurt şi cu rol strict cadenţial
N.B. După unii teoreticieni, interludiul (denumit şi episod – cf. lui Dan Voiculescu) este numai
acela care modulează de la o tonalitate la alta, în timp ce interludiile remodulante, ce survin de
regulă între o intrare cu funcţie de răspuns şi una cu funcţie de subiect şi care nu modulează la terţe
tonalităţi, este considerat a fi episod fals – cf. lui D. Voiculescu sau episod remodulant expozitiv – cf.
lui Sigismund Toduţă)

INTERLUDIUL
 Stretto-ul – juxtapunerea sau suprapunerea oblică a minim două intrări tematice. Ea
presupune apariţia celei de-a doua intrări înainte ca prima să se fi încheiat.
 Stretto-ul poate fi la 8-vă sau la 5-tă
 Nu este obligatoriu în cadrul unei fugi.
 Este caracteristic secţiunii evolutive şi reprizei (tonale sau tematice), dar poate fi întâlnit şi
în cadrul primei secţiuni, expoziţive, mai ales sub forma de intrare suplimentară.
 Stretto-ul poate fi:
 a) simplu – două intrări ce utilizează procedeul contrapunctic;
 b) lanţ de intrări în stretto – trei sau mai multe intrări în stretto.
 Din punctul de vedere al numărării intrărilor, un stretto simplu sau un lanţ de intrări în stretto
este de preferat a fi considerat ca o singură intrare.
N.B. Unii teoreticieni sunt de părere că fiecare intrare în stretto ar trebui contabilizată separat. În această
situaţie, dacă am avea spre exemplu o secţiune cu o intrare normală si două intrări în lanţ de stretto a câte 3
intrări fiecare, se poate ajunge la concluzia că secţiunea respectivă nu are 3 intrări (una normală şi două în lanţ)
ci 7 intrări.

STRETTO
 contrapunct ranversabil – procedeu de scriitură contrapunctică, frecvent întâlnit în cadrul fugii,
prin care suprapunerea vocilor este astfel elaborată încât, chiar dacă acestea își schimbă
poziţia, relațiile stabilite între ele să nu contravină regulilor practicii contrapunctice.
 Contrapunctul ranversabil poate fi:
 a) dublu (fugă la două voci cu contrasubiect obligat);
 b) triplu (fugă la trei voci cu două contrasubiecte obligate);
 c) cvadruplu (fugă la patru voci, cu trei constrasubiecte obligate).
 Contrapunctul ranversabil poate fi la octavă, decimă sau duodecimă.
 Spre exemplu, la trei voci, acesta presupune ca una sau două voci să rămână neschimbate în
timp ce două sau respectiv una să se răstoarne la unul din intervalele menţionate anterior.
 Formula proporţiei răsturnării intervalice este:
 la octavă: 1=8, 2=7, 3=6, 4=5, 5=4, 6=3, 7=2, 8=1.
 la decimă: 1=10, 2=9, 3=8, 4=7, 5=6, 6=5, 7=4, 8=3, 9=2, 10=1.
 la duodecimă: 1=12, 2=11, 3=10, 4=9, 5=8, 6=7, 7=6, 8=5, 9=4, 10=3, 11=2, 12=1.

CONTRAPUNCTUL RANVERSABIL
 Orice secţiune debutează cu o intrare tematică.
 O expoziţie de fugă are în alcătuirea sa minim atâtea intrări tematice ca cel al numărului de voci la care fuga
este scrisă.
 Lungimea unei expoziţii de fugă este determinată de stabilitatea planului tonal al secţiunii. În cadrul expoziţiei,
toate intrările tematice trebuie să se situeze în cadrul tonalităţii de bază. Apariţia unei intrări tematice în altă
tonalitate (de ex. la relativă, aduce după sine începutul secţiunii mediene, evolutive).
 Ordinea de succedere a vocilor sau tipului de intră tematice este liberă. Singurele reguli obligatorii de
construcţie sunt:
 a) primele două intrări tematice sunt obligatoriu în succesiunea subiect – răspuns;
 b) intrările tematice obligatorii apar la toate vocile pentru care fuga este scrisă
 Expoziţie simplă – nr. intrărilor tematice este egal cu cel al vocilor (fugă la 4 voci – expoziţie cu patru intrări
tematice)
 Expoziţie cu una sau mai multe intrări suplimentare – nr. intrărilor tematice este mai mare decât cel al nr. de
voci, însă nu ajunge la dublul acestora (ex.: fugă la 4 voci – cinci, şase sau şapte intrări tematice)
 Contraexpoziţie – numărul intrărilor este dublu sau mai mare în raport cu nr. vocilor (fugă la 4 voci – opt sau
mai multe intrări tematice)

TIPURI DE EXPOZIŢIE
 începe prin apariţia pentru prima dată a unei intrări tematice (cel mai
adesea cu funcţie de subiect) într-o altă tonalitate, apropiată (de regulă a
dominantei sau a relativei majore).
 poate aduce o intrare tematică în tonalitatea de bază, cu condiţia ca
aceasta să fie succedată de o intrare în altă tonalitate.
 planul tonal al intrărilor tematice poate fi mai bogat sau mai sărac.
 poate utiliza intrări succesive şi/sau intrări în stretto/lanţuri de stretto

SECŢIUNEA EVOLUTIVĂ (MEDIANĂ)

 se fundamentează pe revenirea la tonalitatea de bază şi nepărăsirea acesteia
(cu excepţia apariţiei unei intrări în tonalitatea subdominantei), permiţând
readucerea intrărilor tematice, cu sau fără contrasubiecte, într-un moment
concluziv.
 tipul secţiunii a III-a (Repriză) este dependent de numărul intrărilor tematice. Ea
poate fi privită ca:
 a) Secţiune de revenire tonală – o singură intrare tematică
 b) Repriză tematică – mai multe intrări tematice
 poate fi bazată pe intrări succesive, delimitate, sau pe intrări/lanţ de stretto

SECŢIUNEA FINALĂ (REPRIZĂ TEMATICĂ SAU DE

REVENIRE TONALĂ)
 În funcţie de nr. subiectelor:
 Fugă simplă – fugă cu un singur subiect
 Dublă, triplă, etc. – fugă cu două respectiv trei subiecte, etc.
 În funcţie de nr. contrasubiectelor:
 Fugă cu două sau mai multe contrasubiecte obligate (cu contrapunct ranversabil).
N.B. Unii teoreticieni, fuga poate fi catalogată spre exemplu astfel:
după conţinut:
fugă simplă (1 subiect şi contrasubiect liber, de tip contrapunct liber)
fugă dublă (1 subiect şi 1 contrasubiect obligat)
fugă triplă (1 subiect şi două contrasubiecte obligate)
fugă cvadruplă (1 subiect şi 3 contrasubiecte obligate)
fugă cu două subiecte (2 subiecte şi 1 contrasubiect obligat)
fugă cu trei subiecte
fugă cu patru subiecte
după caracteristicile de construcţie ale fugii:
fugă în stretto
fugă canonică
fugă în oglingă (fuga contraria)

TIPURI DE FUGĂ
 Este o secţiune foarte scurtă (de regulă 2-4 măsuri), neobligatorie,
ce se poate găsi după ultima intrare tematică şi cu care se încheie
fuga.

POSTLUDIUL TONAL (CODA)

SCHEMA FUGII NR. 2/DO MINOR, C.B.T. VOL. 1, BWV 847