Carl Orff – Metoda „SCHULVERK”

Toată lumea cunoaşte plăcerea copiilor de a scoate oalele si capacele de metal din dulap şi de a le
lovi cu lingurile, spre groaza adulţilor. Părinţii, stresaţi şi ingrijoraţi de ceea ce vor spune vecinii despre
hărmălaia pe care o produc cei mici, se grăbesc să îi oprească să mai facă zgomot sau le spun să bată mai
încet, ceea ce, întotdeauna, strică toată distracţia copiilor.
Ce se întâmplă, de fapt?
Pe lângă descoperirea faptului că pot genera sunete foarte puternice, este şi prima încercare a
copiilor de a face muzică cu ajutorul unor instrumente. Copiii aud muzica ăn jurul lor, văd că tuturor
celorlalţi le place, că parinţilor lor le place şi încearcă să imite ceea ce aud. Desigur, pentru că este vorba
de omuleţi de doi sau trei ani, primele lor compoziţii nu vor semăna deloc cu ceea ce adulţii s-au
obişnuit să numeasca “muzică”. Însă, pentru micii muzicanţi, nu este nicio diferenţă între ele şi este
normal să fie foarte uimiţi când văd că parinţilor, persoanele de la care aşteaptă bunăvoinţă şi încurajare,
nu numai că nu le place, dar se grăbesc să îi oprească. Este ca şi cum i-ai critica, unei gospodine,
mâncarea cu care se mândreşte. Cum putem împăca pasiunea pentru muzică şi bătutul la tobe a copiilor
şi dorinţa, legitimă, a adulţilor de a evita senzaţiile auditive similare celor dintr-un atelier de fierărie?
În ţara noastră, atunci când copiii au vârste mici, parinţii şi educatorii îi încurajează pe copii să
cânte cu vocea. Instrumentele muzicale, pe care copiii le văd mai mult la şcoală decât acasă, sunt orga
sau pianul (mai nou şi chitara), pe care le utilizează exclusiv profesorul de muzică pentru a acompania
corul copiilor. Metodele de educaţie muzicală utilizate în alte ţări pun accentul pe utilizarea de către
copii, încă de la vârste mici, a instrumentelor muzicale.
Primele instrumente pe care copiii reuşesc să le utilizeze sunt cele de percuţie, care presupun
mişcări simple ale mâinilor: lovirea xilofoanelor sau a tobelor cu băţul sau cu mâna, scuturarea sau
rotirea tamburinelor sau a maracas-urilor, frecarea cu un băţ a unui guiro. Acestea sunt mişcări pe care
copilul de doi, trei sau patru ani le face cu uşurinţă şi cu plăcere. Ele nu necesită un grad mare de
precizie a degetelor, ca pianul sau popularul blockflote utilizat în şcolile din ţările vestice.
Unele dintre cele mai importante elemente ale muzicii, ritmul, măsura şi tempoul, sunt
experimentate şi exersate de copii prin percuţie.
Plictisitoarele exercitii de ţinere a măsurii desenând linii prin aer cu mâna şi zicând sec ta-ta-ta,
pe care mulţi dintre noi ni le amintim din şcoala generală, pot fi inlocuite cu utilizarea instrumentelor de
percuţie, care, pentru copii, sunt foarte atrăgătoare.
In multe ţări sunt folosite metode de educaţie muzicală care sunt centrate pe utilizarea
aptitudinilor muzicale existente în fiecare copil, de la vârste mici. Una dintre metode a fost promovată
de către Carl Orff (compozitorul operei Carmina Burana, popular şi ca pedagog ). Metoda Orff
presupune crearea unei „muzici elementare” - numită astfel chiar de compozitor – care are menirea
de a trezi şi dezvolta la copii uriaşul potenţial creativ pe care aceştia îl posedă. Prioritară în această
metodă de educaţie muzicală a devenit activitatea interpretativă instrumentală combinată cu cea de
dezvoltare a creativităţii muzicale, ambele legate şi de mişcări coregrafice sugestive.
Explicată în câteva cuvinte simple, metoda constă în învăţarea copiilor să cânte, captivându-i
prin oferirea posibilităţii de a face ceea ce copiilor le place foarte mult: să-şi mişte mâinile şi chiar
picioarele pentru a cânta (şi tropăitul poate fi folosit în muzică!). La „lecţii” cântatul este asociat cu
dansul, cu recitarea unor poezii, cu crearea de „coloane sonore” pentru poveşti. În loc să stea cuminţi în
bancă şi să cânte cu vocea, li se dă posibilitatea să stea în cerc, pe jos şi să cânte cu vocea şi cu
instrumente simplu de utilizat, ba chiar să danseze. Adică, să se joace.
Carl Orff a fost un compozitor german bine cunoscut pentru muzica sa educațională și de teatru.
S-a născut la 10 iulie 1895, în München - Bavaria; a fost fiul unui ofițer de carieră. A studiat la
München muzica și a condus diverse teatre germane. În 1924, împreună cu dansatoarea Dorothea
Gunther a înființat școala „Gunther" pentru educație muzicală, dans și gimnastică. Compozitorul,
dramaturgul şi pedagogul renumit Carl Orff, a acordat o atenţie deosebită ritmului în activitatea sa
pedagogică. El este autorul unui concept de educaţie muzicală de mare răsunet şi care s-a bucurat de o
deosebită răspândire în Europa, America, Asia şi Africa.
Sistemul de educaţie muzicală Orff s-a dezvoltat pe parcursul mai multor ani pronind de la
căutările compozitorului în domeniul creaţiei muzicale. Apariţia şi dezvoltarea metodei numită de Orff
„Schulwerk” a fost condiţionată pe de o parte, de atracţia pe care o simţea Orff pentru teatru şi pentru
caracterul magic, ritual al muzicilor arhaice, a muzicilor primitive. Pe de altă parte, în primele decenii
ale secolului al XX-lea, s-a manifestat în balet un curent numit „noul dans”, printre iniţiatorii căreia s-a
numărat şi Mary Wigman (1886-1973), una dintre elevele lui Dalcroze de la „Institutul pentru Muzică
şi Ritm”, curent de care Orff s-a simţit atras. Compozitorul german a fost captivat de ideile acestei
dansatoare care căuta dansul absolut.
Termenul Schulwerk este un termen creat de Orff din cuvintele schul- (de şcoală, şcolar) şi
Werk (operă, muncă); cuvântul nu există în limba germană decât în această combinaţie, care înseamnă
„operă pedagogică”.
Modelul „Schulwerk” s-a dezvoltat dintr-o concepţie , dintr-o viziune nouă a omului de artă
asupra regenerării muzicii. Principiile modelului „Schulwerk” exprimă necesitatea reformării, nu a
pedagogiei, ci a artei muzicale însăşi.
În anii ’20 ai secolului nostru, tineretul Europei fusese cuprins de un nou simţ pentru
corporalitate, de un interes sporit pentru gimnastică, sport şi dans. Numeroşi pedagogi ai dansului şi
coreografi de renume, ca Jacques-Dalcroze, Rudolf von Laban şi Mary Wigman, au contribuit, fiecare în
felul său, la crearea „dansului de expresie” şi implicit a „noului curent în dans”, în care expresivitatea
mişcării corpului avea valoare primordială. Carl Orff, om al teatrului, cu o sensibilitate deosebit de
receptivă, s-a simţit puternic atras de această nouă manifestare a expresiei artistice. Împreună cu artista
coregrafă Dorothee Günther a fondat în anul 1924 „Şcoala pentru Gimnastică, Muzică şi Dans”.
Ideile pedagogice ale lui Carl Orff, afirmate în „Schulwerk” s-au născut la începutul secolului al
XX-lea, în mişcarea amplă de căutări îndreptate spre copil de numeroşi cercetători şi pedagogi. Copilul
şi personalitatea sa sunt în centrul cercetărilor pedagogice ale compozitorului. El enunţă foarte clar
obiectivul primordial al modelului educaţional „Schulwerk”, în prefaţa primului volum al culegerii
„Musik fur Kinder”; „Crearea unui fundament pentru orice fel de practicare sau interpretare a
muzicii, respectiv pentru înţelegerea adevărată a limbajului muzical şi a expresiei muzicale, pentru care
„Schulwerk” poate fi punctul de pornire, asemenea unui abecedar.”
 Mijloacele principale ale acestui model sunt muzica, cuvântul şi mişcarea, forme de comunicare
ale fiinţei umane. Orff doreşte o educaţie muzicală şi corporală bazată pe evoluţia copilului, o muzică
trăită. Ea trebuie să îi permită „să descopere şi să extindă potenţialul său muzical, gestual şi verbal.”
Muzica „elementară”, cum o va denumi Orff, include ritmul, corpul, limbajul, cuvintele,
instrumentele. Noţiunile de elementar şi muzică elementară sunt prezentate de Carl Orff astfel:
„ Elementar înseamnă aparţinând de elementele naturii, de materia primă, de geneză, de
incipient.......Muzica elementară nu este niciodată doar muzică, ea este contopită cu mişcarea, cu dansul
şi vorbirea, este o muzică la care trebuie să participi, nu s-o audiezi. Ea este prespirituală, nu cunoaşte
forme ample, de arhitectură complexă, ea operează cu forme mici de înlănţuire, ostinati şi forme simple
de rondo. Muzica elementară este naturală, corporală, poate fi învăţată şi trăită de oricine, este pe măsura
copilului.”1 În viziunea lui Orff, muzica elementară – prin includerea cuvântului şi a mişcării, forme
specifice de comunicare ale fiinţei umane – este de fapt o reactualizare a sincretismului originar propriu
oricărei manifestări artistice.
Urmărind perspectiva didactică „Schulwerk”, obiectivul primordial este acela de a forma o bază
pentru practicarea sau interpretarea muzicii orice tip, de descifrarea şi înţelegerea limbajului şi a
expresiei muzicale. Este deci un adevărat abecedar care stă la îndemâna oricărui individ, independent de
aptitudini, de a face muzică sau a ajunge să descifreze limbajul muzicii şi a înţelege formele muzicale în
dezvoltarealor istorică.
În cadrul metodei „Schulwerk”, educaţia muzicală se realizează în grup, prin activităţi practice,
îndeplinind astfel şi obiectivele educaţionale sociale: capacitatea de adaptare, de cedare, de ascultare, de
colaborare, de conducere sau preluare a răspunderilor etc.2
Prioritară a devenit activitatea interpretativă instrumentală, combinată cu cea de dezvoltare a
creativităţii muzicale, legată şi de mişcări coreografice, dominante devenind principiul activităţii
practice şi cel al legăturii muzicii cu mişcare şi cuvântul.
Aspecte importante în metoda aceasta sunt: luarea de contact în care exerciţiile zise senzoriale
sunt privilegiate; imitare care cu exerciţii de repetiţie favorizează concentrarea şi percepţia;
improvizaţie; corpul, expresia corporală, dansul folcloric; percuţia corporală este primul instrument al
muzicii elementare.

1?
Carl Orff, - Das Schulwerk – Ruckblick und Ausblick, în Jahrbuch des Orff-Instituts 1963, Mainz 1964, p.16, apud
Astrid Niedermaier, - Educaţie muzicală modernă. Concepţia pedagogică şi instrumentariul Carl Orff, Ed. Hora,
Sibiu, 1999, p.18.
2
A. Niedermaier – op. Cit., p.28.
 Formarea omului pentru muzică şi prin muzică este, de fapt, principiul fundamental al
modelului. Aceasta generează principiul activităţii practice. Profesorul nu are menirea de a preda, ci de
a stimula, impulsiona activitatea elevilor, astfel încât aceştia să descopere singuri, pe parcursul
exerciţiilor noţiunile necesare. Un alt principiu improtant modelului educaţional „Schulwerk”, este
principiul unităţii indisolubile între muzică, vorbire şi mişcare . Principiul are în vedere modul de
exprimare al copilului mic şi originile exprimării artistice. Experienţele cu copii şi adolescenţi l-au
convins că numai acesta poate fi baza educaţiei artistice eficiente. Principiul instrumentalismului este
unul dintre cele mai improtante pentru metoda Orff, pentru că educaţia ritmică este strâns legată la Orff
de instrumentul muzical. Acest instrument muzical reprezintă aici unul dintre mijloacele cu care se
realizează educaţia mzicală „elementară.” Instrumentul în concepţia lui Orff, înseamnă prelungirea
corpului omenesc, a mâinilor şi picioarelor. „Exerciţiul muzical elementar este o activitate colectivă, de
factură polifonică, în sensul că rolurile participanţilor sunt de egală importanţă. Nu perfecţionarea
tehnică este urmărită aici şi nici etalarea unei singure personalităţi, ci elaborarea generală a unor forţe
ritmice şi melodice...Instrumentul mediază astfel exprimarea de sine, cunoaşterea de sine şi dezvoltarea
capacităţii de a crea independent.”3
Instrumentele folosite de modelul „Schulwerk” sunt în majoritatea lor instrumente de percuţie,
ritmice, melodice şi pentru obţinerea efectelor timbrale. Mănuirea lor este foarte uşoară, nu necesită
iniţiere îndelungită. Faptul că se ajunge repede la un rezultat sonor satisfăcător atrage după sine
sentimentul de plăcere şi de curiozitate de a încerca şi cunoaşte şi alte combinaţii de sunete. Orff îl
precizează scopul pedagogic urmărit: „elevii să ajungă să-şi creeze singuri, cât de modest ar fi, o muzică
potrivită, care să le acompanieze mişcarea. Derivă de aici o tehnică de improvizaţie foarte importantă.
Mai înainte de toate, aceste exerciţii au rolul de a-l face pe elev capabil să-şi găsească spontan expresia
muzicală personală.”4 Principiul improvizatoric este cel care deosebeşte în mod esenţial modelul
Schulwerk de educaţia tradiţională. De la primele întâlniri, elevul este stimulat să îşi creeze propriile
formule ritmice sau melodice, propriile combinaţii de mişcări sau instrumentale. Improvizaţia nu este
rezultatul activităţii de învăţare, ci este învăţarea însăşi. Rolul profesorului este acela de coordonator al
activităţii, de stimulator al fanteziei creatoare a copilului. Elevii nu mai sunt obligaţi să însuşească un
anumit material muzical prevăzut de programa şcolarăm, ci îşi formează deprinderi şi însuşeşte noţiuni
prin intermediul muzicii pe care o creează. Improvizaţia, ca mijloc, ca metodă de învăţare, are drept
consecinţă dezvoltarea capacităţii creative a elevilor. Acest principiu călăuzeşte înreaga activitate la
3
Astrid Niedermaier Educaţie muzicală modernă Editura Hora Sibiu 1999, pagina 30
4
Astrid Niedermaier Educaţie muzicală modernă Editura Hora Sibiu 1999, pagina 31
independenţa gândirii. Un alt important principiu este: principiul unităţii între ascultare, reproducere şi
creare. Trebuie amintit şi principiul accesibilităţii şi individualizării ca un aspect specific în modelul
„Schulwerk”. După acest principiu, materialul muzical şi mijloacele didactice trebuie să fie, de
asemenea, pe măsura copilului, elementare. În acest sens, Orff s-a îndreptat spre însăşi creaţia copiilor,
spre folclorul lor, ca izvorul cel mai complex şi cel mai potrivit pentru scopurile sale pedagogice. Astfel,
punctul de plecare melodic este strigătul cucului, terţa mică coborâtoare, deci un spaţiu sonor de două
sunete, care apoi se lărgeşte pas cu pas, până la spaţiul pentatonic. Principiul progresivităţii este
obligatoriu pentru ca baza educaţiei să fie solidă şi să se ajungă în final la înţelegerea limbajului
muzical. Modelul Orff trasează drumul de la experienţa primară senzorială până la abstractizarea din
formele marii muzici.
Câteva dintre laturile educaţiei muzicale după modelul Orff, rezultate din ideile şi principiile
fundamentale ale sistemului, sunt sintetizate de profesoara universitară Ligia Toma-Zoicaş în următorii
termeni:
- „1. activitatea muzicală asociază strâns cuvântul şi sunetul;
- 2. activitatea ritmică pornind de la text vorbit;
- 3. participarea corporală activă la exericţii senzoriale, cu accent de gest (realizate cu
mâinile şi picioarele);
- 4. utilizarea instrumentelor de percuţie concepute ca material de lucru;
- 5. exerciţii de improvizaţie ce lasă posibilitatea de manifestare individuală;
- 6. limitarea spaţiului tonal la scara pentatonică (pe durata unui an de studiu);
- 7. exploatarea lumii poetico-muzicale a folclorului copiilor.”5
Eberhard Preussner subliniază caracterului progresiv al modelului „Schulwerk” astfel: „Este dată
aici posibilitatea trecerii fără nici o întrerupere de la pedagogia la artă, ba mai mult: arta şi educaţia
se completează, se întrepătrund într-o perfectă unitate, începând de laexerciţiile cele mai primitive în
spaţiul pentatonic şi continuând până la confirmarea lor în domeniul artistic, adică în, Carmina burana
şi Antigoane ale lui Orff. Aceeaşi arie largă se observă şi la materialul literar, care se întinde de la
versul jocului pentru copii şi de la basm până la balada veche franceză şi stilul recitat al lui Goethe şi
Hölderlin.”6
„Instrumentariul Orff”

5
Ligia Toma Zoicaş, Principii – probleme ale unui sistem de educaţie muzicală, în Cristina Sârbu, op.cit.p.233.)
6
Astrid Neidermaier, Educaţie muzicală modernă, Editura Hora Sibiu 1999, pagina 34.
 În paginile anterioare am văzut ideile pedagogice al lui Carl Orff afirmate în „Schulwerk”.
Aceste procedee moderne pot deveni eficiente prin utilazarea instrumentelor, definite prin termenul:
„instrumentarul Orff”. Este un nume colectiv care înglobează toate instrumentele concepute şi create
de Orff şi de colaboratorii săi, constructori de instrumente, în vederea realizării obiectivelor acestui
model educaţional.
În cele ce urmeză voi descrie numai instrumentele specifice ale modelului „Schulwerk”. După
concepţia lui Orff, omul posedă în afara vocii şi alte instrumente muzicale integrate corpului său, şi
anume mâinile şi picioarele sale. Potrivit acestei concepţii, instrumentariul Orff cuprinde instrumente
naturale şi instrumente confecţionate.
Instrumentele naturale se numesc în „Schulwerk” instrumente ale corpului sau gesturi sonore.
Aici le amintim: bătăi din palme, bătăi cu mâinile pe coapse, tropăituri cu picioarele, pocnituri din
degete. Gesturile sonore se execută atât şezând pe scaun, cât şi stând în picioare, într-o poziţie relaxată a
corpului. Deşi sunt gesturi ce pot părea banale, la o primă privire, acestea oferă posibilitatea realizării
unor efecte sonore variate. Mişcările trebuie să fie elastice, să înceapă şi să se termine în aer. Bătăile din
palme se obţin în două moduri: prin mişcarea de apropiere a ambelor mâini sau prin lovirea palmei
drepte de cea stânga nemişcată. Sunetul poate fi modificat în funcţie de forma palmelor (întinse sau
scobite) şi de locul care este lovit (podul palmei, degetele, încheietura mânii, dosul palmei, marginea
palmei). Bătăile de coapse se execută mai sus de genunchi, pe partea laterală, în acelaşi fel, ca şi bătăile
de palme. Tropăiturile din picioare se diferenţiază în funcţie de felul în care se execută mişcarea: cu
toată talpa, cu vârful piciorului, cu câlcâiul. Pocniturile din degete se obţin prin alunecare degetelor
mijlociu şi inelar, de la degetul mare spre palmă, cu viteză. Oricare dintre aceste gesturi se poate executa
simultan, cu ambele mâini sau picioare, dar şi alternând membrul drept cu cel stâng. Se pot combina
între ele în cadrul aceluiaşi execiţiu, obţinând efecte sonore variate şi mult îndrăgite de copii.
Instrumentele confecţionate se împart în instrumente cu înălţimea nedeterminabilă sunetului,
producătoare de „zgomote”, şi instrumente cu înălţimea determinabilă a sunetului, producătoare de
„sunete muzicale”.
 Prima categorie se numeşte „percuţia
mică” şi înglobează o sumedenie de
instrumente foarte diferite după formă,
toate cu funcţie ritmică sau cu efect
timbral.

După materialul de confecţionare, care

produce sunetul, deosebim:

instrumente din lemn, din metal şi din piele.

Dintre instrumentele din lemn amintim:
blocul de lemn dreptunghiular, blocul de
lemn cilindric, claves, castaniete, morişcă,
temple blocks, maracas, wooden agogo,
guigo. Instrumente din metal: triangulu,
talgere mari, cineli, talgere mici, crotale,
instrumente cu clopoţei, tubul cu bile metalice, cowbell, agogo bells, vibra slap, cabassa. Instrumente cu
membrane din piele: toba de mână, toba cu talgere, toba mică, toba mare, bongos, conga. A doua
categorie se numeşte: instrumente cu înălţimea sunetelor determinabilă. După materialul de
construcţie, respectiv materialul producător de sunet, în această categorie de instrumente deosebim
instrumente din piele (timpanul), din lemn, din metal şi din sticlă (paharele de sticlă). Instrumentele cu
plăcuţe sunt: xilofonul, metalofonul, jocul cu clopoţei.

Provenienţa instrumentelor propuse de Orff este variată: Asia, America Latină şi Centrală,
instrumente din orchestra de jazz; unele sunt cunoscute din antichitate, iar altele şi-au găsit locul şi în
orchestra simfonică.
Denumirea de „instrumentariu Orff”, în sensul strict al cuvântului, se referă numai la
instrumentele concepute de Orff special pentru practica modelului „Schulwerk”. Caracteristicile lor
didactice şi avantajele pentru educaţia muzicală elementară au fost expuse foarte explicit sw W.
Thomas în fraza: Instrumentariul elementar reuneşte, prin propietăţile sale naturale, domeniul muzicii
cu cel al mişcării şi cel al limbajului.7
Instrumentul joacă un rol foarte important în modelul educaţional „Schulwerk”; totuşi el are doar
funcţia de mijloc didactic şi, în acelaşi timp, de exprimare. Obiectivele domeniului instrumental pornesc
de la scopul general al modelului educaţional „Schulwerk”. Faţă de alte modele de educaţie muzicală,
care şi ele urmăresc formarea elevului în vederea înţelegerii intelectuale şi emoţionale a muzicii
mediului înconjurător. Modelul „Schulwerk” pune accentul pe ideea, că elevul să avea capacitatea de a
practica el însuşi muzica pentru ca să poată participa activ la diferite forme ale vieţii muzicale.
Obiectivele specifice în domeniul strict al folosirii instrumentelor se referă la formarea
următoarelor capacităţi: capacităţi legate de instrument: cunoaşterea instrumentelor, capacitatea de a
confecţiona instrumente muzicale simple, şi capacităţi legate de folosirea instrumentului în vederea
exprimării şi comunicării muzicale: însuşirea tehnicii de mânuire adecvată a instrumentului; capacitatea
de a studia sistematic, de a experimenta, de a improviza, de a acompania prin diferite tehnici literare,
cântece şi melodii instrumentale; capacitatea de a cânta melodii improvizate, precum şi melodii ale
cântecelor şi ale pieselor instrumentale; capacitatea de a cânta melodii improvizate; capacitatea de a
îndeplini un rol în cântatul în ansamblu; capacitatea de a instrumenta diferite proiecte muzicale.
Aplicarea acestor obiective în procesul de învăţare au ca scop dezvoltarea următoarelor facultăţi şi
capacităţi ale elevilor. Dezvoltarea gândirii logice şi a gândirii muzicale, dezvoltarea creativităţii, a
simţului ritmic, formei muzicale; dezvoltarea simţului pentru specificul diferitelor sonorităţi
instrumentale; dezvoltarea simţului pentru relaţia ritmică şi armonică a acompaniamentului faţă de
melodie; dezvoltarea coordonării mişcărilor corporale; dezvoltarea îndemânării manuale; dezvoltarea
simţului de adaptare şi de participare activă la interpretarea muzicii de ansamblu şi formare
comportamentului social.
Activităţile muzicale realizate cu ajutorul instrumentelor sunt, în ordinea dictată de dezvoltarea
posibilităţilor tehnice, următoarele; jocuri experimentale; jocuri cu sonorităţi; acompaniamente
incipiente; piese instrumentale improvizatorice, crearea unui fond muzical pentru texte recitate şi pentru
piese de teatru; interpretarea de melodii şi cântece; acompaniamente şi piese instrumentale mai
complexe. Deoarece primele activităţi nu necesită cunoaşterea notaţiei muzicale, ele au avantajul de a
putea fi folosite încă din etapa preşcolară sau cea a şcolarilor mici.

7
Astrid Niedermaier: Educaţie muzicală modernă – Concepţia pedagogică şi instrumentariul Orff, Editura Hora
Sibiu 1999, pagina 67.
 Folorirea instrumentarului Orff are avantajul de a pregăti copilul prin experienţe senzoriale
personale pentru perioada abstractizării, când el este pregătit psihic pentru a înţelege că notaţia nu
înseamnă muzică, ci doar ne permite să reprezentăm ceea ce sună.