Monastirea Argeșului

"Monastirea Argeșului" face parte din miturile fundamentale ale poporului român, ea
continand atat o componenta estetică, tema jertfei pentru creație, cât și pe aceea
eliberatoare de rău, de forțe ascunse, oprimante (chiar în plan istoric), valorificată de
Lucian Blaga în drama "Meșterul Manole". în felul acesta, fondului mitic al baladei i se
adaugă un fond istoric, care o înscrie în spațiul românesc, particularizând prin cateva
detalii extrem de semnificative: acțiunea este localizată "pe Argeș în gios", în căutarea
locului zidirii, ea insasi conditionata de găsirea unui "zid părăsit/ Și neispravit"; în
drumul lor, meșterii și voievodul ctitor întâlnesc "Un biet ciobănaș/ Din fluier doinas",
sugerand o interferență certa cu celălalt mit definitoriu, cel mioritic; meșterul se
numește Manole, în buna traditie romaneasca, apreciază unii cercetători, ca și numele
feminin, Ana sau, în variante, Caplea; în fine, construcția este cunoscută manastire de
la Curtea de Argeș, monument medieval din Muntenia. Prin aceste trăsături, dacă
vanatoarea rituala a lui Dragoș este considerată mitul intemeierii Moldovei, legenda
monastirea Argesului, pe care tradiția o atribuie unui nu mai puțin legendar
Negru-Voda, poate fi privită, cum spune Horia Bădescu, "nu numai ca un mit al creației,
ci și ca unul al Descalecarii, al întemeierii Țării Românești".
Structura textului și a motivelor baladei ilustrează din plin complexitatea ideilor și
valoarea artistică a creației românești. Mai înainte de toate, se impune ideea de
balada cu conținut legendar, sinteza a doua specii literare cu bogată ilustrare în
folclorul literar românesc, pe langa substratul de mit al creației și al jertfei, "Monastirea
Argesului" având și un fond legendar autohton: se justifica, prin elemente de fantastic
și de miraculos, un fapt real, contractia si frumusețea unei capodopere arhitectonice.
Pe de alta parte, textul îndeplinește toate condițiile structurale ale unei balade, cu
momente ale subiectului bine determinate. Motivele baladei (în varianta cea mai
cunoscută, din culegerea lui Vasile Alecsandri) se includ perfect în traditionalele
momente ale subiectului: motivul căutării, care implica locul inițial al actiunii si
personajele, motivul zidului parasit (expozitiune), motivul surparii zidurilor (intriga),
motivul visului, al juramantului, femeia destinata zidirii, zidirea treptată (desfasurarea
actiunii), motivul extazului voievodului și al orgoliului feudal (punctul culminant),
motivul prabusirii sau al lui Icar și motivul fantanii (deznodamantul). Acestea dau atat
o continuitate firească și logica firului epic al textului, cu momente de maximă
tensiune psihică atinse de personajul creator, cât și semnificațiile ample pe care le
dobandeste scenariul mitic al baladei, datorită unui nivel expresiv de incontestabilă
valoare artistică.
Ca în orice balada, spațiul literar se deschide cu prezentarea locului acțiunii și a
personajelor: "Pe Argeș în gios,/ Pe un mal frumos,/ Negru Voda trece/ Cu tovarasi
zece:/ Nouă meșteri mari,/ Calfe și zidari/ Și Manoli, zece,/ Care-i și întrece." Cortegiul
acesta insolit reediteaza o adevărată carte rituala a locului intemeierii, diversificata în
atat de multe modalitati in istoria multimilenara a omenirii. Este aproape inutil să
insistăm asupra acestui detaliu. Peste tot în lume, căutarea locului unei intemeieri,
oraș, cetate, locaș de cult, presupunea ritualuri si ceremonialuri complicate, de cele
mai multe ori cu implicații divine, vanatori sacre, urmărirea unui cerb, zimbru, taur, a
zborului unor păsări, a traseelor unor șerpi prin desert, zborul unei săgeți, care, prin
cădere, indica spațiul sacru predestinat construcției.
în "Monastirea Argesului" ritualul căutării se petrece într-un spațiu românesc veritabil,
pe Argeș în gios, pe vremea unui legendar Negru-Voda, asimilat lui Neagoe Basarab,
stabilind astfel un reper topic și istoric incontestabil, fără însă ca implicarea forțelor
divine sa lipseasca. Perioada creștină aleasă pentru aceasta mai tarzie intemeiere nu
înseamnă nicidecum absența unor tradiții pagane mai îndepărtate, pentru ca întregul
cere continuitate, nu poate exista numai intr-o anumita secventialitate temporala.
Arhaitatea pagana si creștinismul sunt doar forme de manifestare ale aceluiași
potențial divin, ce nu se divide în perioade istorice distincte. Numărul mesterilor este,
de asemenea, ales simbolic nouă meșteri, împreuna cu Manole, care este
conducatorul. Asistam aici la o simbolistica tot de natura divina a numerelor, zece fiind
si numărul brațelor pe unele cruci mai vechi, cand simbolismul religios nu se stabilise
definitiv.
Specific spațiului românesc este și ciobanasul intalnit in cale, simbol al transhumantei
eterne practicate pe plaiurile mioritice. intrucat in balada românească lipsește

1
agentul calauzitor, intalnit peste tot în ritualurile intemeierii, ciobanasul poate fi
considerat un mesager al destinului, detinator al unor mesaje din afara spațiului
profan. Mult umblat pe căile transhumantei ("Pe Arges in sus/ Cu turma te-ai dus,/ Pe
Argeș în gios/ Cu turma ai fost"), el poate detecta, printr-un insolit simt al sacrului,
locurile cu o anumită potențialitate magică, unde construcția se poate împlini, se
poate intemeia. Nu orice loc se poate manifesta magic; pentru ca magicul sa existe,
sunt necesare persoane menite să il cultive, sa se increada in el, altfel mințile comune,
incapabile de revelatie, nu fac decat sa elimine forțele magice, sa le indeparteze din
lumea reala. Astfel, simbolistica locului este foarte importantă, așa cum altădată
imortalizarea persoanei se producea prin ocultatie, metoda prin care magicul era
stabilizat, actionand prin forțe ascunse la stabilizarea matrixului ființei candidate la
nemurire. Prin urmare, zidul ales pentru construcție este marcat de însemne magice,
poate chiar de o potențială agresiune și intruziune a răului, este părăsit și neispravit,
iar cainii "La el se rapad/ Și latra-a pustiu/ Si urla a mortiu", dovada a existentei
forțelor sacre intr-un spatiu de așteptare, gata sa fie revelate, sa fie puse in miscare.
Zidul "părăsit și neispravit" poate avea și alte semnificații conexe, cu rezonanță în cele
doua sfere semantice ale interpretării mitului: în plan istoric, reluarea unei construcții
eșuate din vicisitudini diverse poate însemna reluarea eforturilor înaintașilor,
împlinirea unei nazuinte seculare; în plan estetic, ideea ca orice opera artistică viabilă,
cu atat mai mult o capodoperă, își hrănește sevele creatoare din traditie, din reluarea
unor teme și motive pe care le duce la perfecțiune.
De altfel, oscilația aceasta intre sacru si profan, intre arta autentică și simplu
mestesug, intre artist capabil de sacrificii supreme si ctitor banal, obsedat numai de
orgolioasa "pomenire", strabate, ca o antiteza esentiala, tot textul baladei. Răsplata
voievodului pentru realizarea construcției, pentru împlinirea intemporalitatii ei, se
înscrie firesc în aceasta relatie, tine de perisabilitatea destinului uman: "Ca v-oi da
averi,/ V-oi face boieri.", ca de altfel și amenințarea brutală "Iar de nu, apoi/ V-oi zidi pe
voi,/ V-oi zidi de vii/ Chiar în temelii!", fără nici o legătură cu sacrificiul ritual cerut de
mareata construcție.
Motivul surparii zidurilor dinamizează acțiunea și amplifica tensiunea dramatică a
baladei, fiind intens sustinuta de mijloace artistice, mai ales prozodice, armonizate
perfect cu mișcarea ideatica. Masura dominanta de cinci silabe, ritmul trohaic,
monorima extinsă pe un număr mare de versuri, rezultată mai ales din verbe, unele la
gerunziu, repetițiile obsedante ("A doua zi iar,/ A treia zi iar,/ A patra zi iar"; "Tremura
lucrand,/ Lucra tremurand") redau la început ritmurile muncii, perfecțiunea mișcărilor
unor "meșteri mari,/ Calfe și zidari" iscusiți, apoi, treptat, printr-o gradatie savanta,
atat dezolarea cumplita a insuccesului, a limitelor umane în fața misterului insondabil,
cat și iritarea crescândă a voievodului: "Domnul se mira/ S-apoi îi mustra,/ Ș-apoi
se-ncrunta/ Si-i ameninta/ Să-i puie de vii/ Chiar în temelii!" in acest vertij al realului,
datorat involburarii unor forte oculte, Manole este singurul care are o percepție vaga
a ieșirii din impas ("Iar Manoli sta,/ Nici ca mai lucra").
Manole nu înțelege însă de la început ca, de fapt, totul se înscrie în etapele unui ritual
magic, a cărui explicație nu se relevă oricui și nu poate fi ușor inteleasa. Zidurile care
se surpa reprezinta o dovada certa ca intemeierea nu se poate împlini, dacă nu exista
un impuls din afara lumii comune, spațiul de dincolo, multidimensional, controland
mica sfera a deznadejdii și a neînțelegerii ființei umane. Revelatia împlinirii survine
chiar în vis: meșterul Manole afla ca monastirea nu poate fi construită cata vreme nu
este jertfită prima femeie venită pe șantier. Motivul visului este plin de semnificații
profunde, fiind tradus in text printr-o metafora sublima, "o soapta de sus", expresie ce
presupune incidența creației pământene cu vointa divina, continuand-o de fapt pe
cea eternă, primordială. De altfel, sensul arhaic al harului, al inspirației este de natura
divina si Manole chiar trăiește un astfel de moment, care îi dezvăluie calea de împlinire
a vocației creatoare. în acest fel, se deschide în balada filonul ideatic cel mai adanc,
amplu ramificat în magma primordială a mitului, reprezentat de motivul jertfei pentru
durabilitatea creației. Orice constructie trebuie să dețină o energie capabilă a o
propulsa de-a lungul timpului, forța care nu poate proveni decât dintr-o jertfa umană.
Este sugerată aici ideea de proiecție a divinului pe pamant, prin intermediul sufletului.
Textul cules de Vasile Alecsandri nu insista asupra motivului juramantului, mai ales
asupra incalcarii lui, detaliat în varianta lui G. Dem. Teodorescu. Faptul este numai
presupus, subliniind însă diferenta esentiala dintre meșterii simpli, fără vocatie
creatoare, și artistul autentic, capabil de sacrificiul suprem pentru împlinirea visului de
emanatie divina. De aceea, balada se concentrează în continuare asupra

2
protagoniștilor jertfei, Manole și Ana, în special asupra zbuciumului launtric al
artistului care nu poate oferi durata construcției decât prin sacrificiul femeii iubite.
Femeia destinata zidirii trebuie sa atingă pragul de exemplaritate a ființei care
stabilește filiația cu energia divina, fiind supusa, ca și în mitologia dacă a celui
destinat să meargă la Zalmoxis, la încercări grele și la mari dovezi ale devotamentului
conjugal fără limite. Manole invoca forțele divine sa se puna stavila în fata Anei,
"S-o-ntoarca din cale", intrega secventa stand sub semnul hiperbolei, al stihiilor
dezlantuite, mai intai o "ploaie spumegata", apoi un vant devastator, "Brazii să-i
despoaie,/ Paltini sa indoaie,/ Munții sa răstoarne,/ Mandra să-mi intoarne". Dihotomia
sau multitomia forțelor divine este impresionantă, acestea actionand infasurate unele
în altele, într-o dezlănțuire de proporții cosmice. Desi indeplineste un ritual de sorginte
divina, Manole ii cere Domnului, intr-o ruga sublimă, ca Ana sa fie oprită, iar lucrul
acesta, surprinzător, pare chiar sa se implineasca. Forțele stihiale se conjugă, se
compun și se recompun, pentru a da la iveala insa un singur imperativ, care intareste
ideea sacrificiului: manastirea trebuie construită cu orice preț, indiferent de
consecințe. Ca aceasta este o porunca divina, o arata obstinația femeii de a ajunge la
locul stabilit: forța ei supraomeneasca este tot de natura stihiala, pură, și duce la
jertfa. Prin determinarea supraeului, ea trebuie să-și joace rolul încredințat.
Odata ajunsa acolo, Manole o jertfeste intr-o dramatica uitare de sine, absolut
necesara implinirii creatiei, iar imolarea fiintei este treptată, redata prin paralelisme și
repetitii mereu amplificate, copleșitoare sub raport estetic ("Zidul se suia/ Și o
cuprindea/ Pan la costisoare.../ Pan la buzisoare,/ Pan la ochisori/ incat, vai de ea!/ Nu
se mai videa,/ Ci se auzea/ Din zid că zicea: «Manoli, Manoli/ Mestere Manoli!/ Zidul
rău mă strange,/ Viața mi se stinge!»"), ruga si bocet deopotriva, intr-o atmosfera de
cor antic pe scena unei mari tragedii, a însăși condiției umane, care nu-si poate
dobandi eternitatea decat prin transferul sufletului în structura materială a edificiului
arhitectonic. Creația se implineste prin jertfa creatorului uman; acest lucru reprezinta
constanta universului terestru. Fiecare om se jertfeste mai mult sau mai puțin pe
scena lumii, fiind incapabil de supraviețuire.
Ultima parte a baladei amplifica sacrificiul, adaugand chiar jertfa ziditorilor, nu atat
datorata orgoliului feudal, al voievodului, de a fi singurul beneficiar al creației, cat
scenariului divin la care ei, intuitiv, în cazul lui Manole, dar mai ales inconștienți,
participa. Ei au fost numai niște pioni pe eșichierul destinului, iar întrebarea domnului,
dacă pot construi "Alta monastire,/ Mult mai luminoasa/ Si mult mai frumoasa", este
retorica, voievodul fiind și el un personaj care împlinește voia acelorași forte stihiale
ce vor fi revelate în spațiul profan, al oamenilor. Soarta mesterilor fusese stabilita
aprioric, ei trebuind să dispară, pentru ca au îndeplinit mesajul lumii de dincolo.
Complexul meșterului care, atingand sublimul, s-a apropiat prea mult de cer și a căzut,
pentru ca aripile lui erau prea moi, dar și cutezanță prea mare, motivul lui Icar cu alte
cuvinte, este prezent și aici: meșterii vor încerca sa zboare de pe acoperiș pentru a-si
salva viața, dar ea li se va frange o data cu aripile, actul morții fiind ultima piesa de
domino a jocului pus în scena de forțele divine. în felul acesta, jertfa s-a împlinit ce
manastirea este durabilă, frumusețea ei strabatand veacurile. Manole, care a
construit-o, nu a putut reitera eternitatea decât prin dublu sacrificiu, pasind,
împreuna cu femeia iubită, dătătoare de suflet noului edificiu, în sferele înalte ale
sacrului. Elanul ascensiv al Anei lui Manole semnifica tocmai refuzul de a rămâne "în
vale", in lumea comuna, in pofida fortelor naturii dezlănțuite, urcarea ei "mai sus, pe
schele", în lumea sacrului și a nimbului acestuia, eternitatea. Lacrimile fantanii în care
se metamorfozează meșterul Manole sunt simbolice: ele sunt metafore ale divinului, ce
se infiltrează, din cand in cand, în lumea terestra, rămasă indeobste fără revelatia
sacrului, devenita si rămasă astfel o vale a plângerii.

Vasilache Maria — cls.a VII-a D