FOLCLORUL, CARTEA DE IDENTITATE A NEAMULUI ROMANESC

VLAD MARIANA DORINA

ŞCOALA GIMNAZIALĂ COŢOFENII DIN DOS - DOLJ

„Folclorul nostru…nu numai că este sublim,dar te face să înţelegi totul. E mai savant decât toată
muzica aşa-zisă savantă şi asta într-un fel cu totul inconştient,e mai melodic decât orice melodie, dar
asta fără să vrea,e duios,ironic,vesel,grav.”
George Enescu

Folclorul desemnează totalitatea creațiilor artistice ale unei culturi spirituale populare, asociate
unei etnii sau unui grup de etnii. Studiul folclorului intră în sfera mai multor discipline tinere, între care
prima apărută a fost folcloristica. Deși interesul pentru cultura poporului există dintotdeauna, orânduirea
informațiilor într-un sistem de convenții, clasificarea lor și studierea în mod științific nu s-au produs mai
devreme de a doua jumătate a secolului XIX.
Folclorul românesc reprezintă totalitatea creațiilor culturii spirituale românești. Sintagma se
referă la producțiile etniilor vorbitoare de limba română în toate dialectele ei (majoritar dacoromân, dar
și aromân, meglenoromân și istroromân), semnalate în interiorul granițelor românești. Urmărind firul
istoriei, folclorul Românilor include și creațiile atribuite etniilor premergătoare populației românești
(traco-daci și presupușii proto-români, în situația în care nu există izvoare istorice care să ateste o
populație la nord de Dunăre în Evul mediu timpuriu, până în mileniul doi al erei creștine). Cunoscut la
nivel regional mai ales în urma studiilor cu un caracter științific întreprinse în secolul XX, folclorul pe
teritoriul României a fost împărțit în numeroase zone folclorice, în funcție de regiuni, văi ale râurilor
mai importante, județe sau subregiuni ale unui județ. Folclorul ajunge să fie divizat chiar și în funcție de
sate sau comune. Acest sistem de diviziuni, aparent exagerat, evidențiază multitudinea de obiceiuri,
tradiții, datini care, însumate, relevă identitatea românilor, existența lor străveche. Principalele zone
folclorice românești sunt următoarele: Crișana, Banat, Țara Moților, Țara Oașului, Dobrogea, Moldova,
Bucovina, Oltenia, Argeș, ținutul Mehedinți, zona Harghitei, care sunt în continuare subdivizate în zone
mai mici, delimitate de un grad mai mare de particularitate în privința producțiilor folclorice.
Moldova este o zonă bogată în tradiţii culturale autentice, din păcate aproape necunoscute in
afara graniţelor României.
Din această regiune provin mulţi dintre marii poeţi, scriitori sau artişti ai României, printre
aceştia numărându-se Nicolae Iorga, istoricul care a scris peste 2000 de cărţi şi articole, compozitorul
George Enescu şi poetul naţional, Mihai Eminescu.
Muzee intresante există în fiecare dintre oraşele principale din regiune şi uneori chiar si la sat.
Unele dintre acestea păstrează mărturii din timpuri de mult apuse : epoca Neolitică, Getică şi pre-
Romană, iar altele au exponate care exemplifică tradiţiile şi cultura zonei.
Acestea sunt completate de case memoriale, galerii de artă, anticariate sau expoziţii, în fiecare dintre
oraşele mari.
Un alt punct de atracţie sunt festivalurile rurale.
Unele dintre ele sunt obiceiuri tradiţionale sau sărbători religioase care marchează viaţa rurală
din întreaga regiune, iar altele sunt activităţi locale, cu foarte puţină publicitate sau participare din
exterior.
Moldova are o bogată istorie, iar tradiţiile nu s-au pierdut, dimpotrivă, au fost îmbogăţite cu noi
calităţi, dându-le un nou colorit, formând un original conglomerat de obiceiuri, ritualuri şi folclor,
omniprezente în satele Moldovei.
Una din importantele calităţi a moldovenilor este ospitalitatea, unde fiecare oaspete este primit
cu deosebită căldură, iar gospodarul casei întotdeauna va găsi pentru el un pahar de vin bun
moldovenesc, iar gospodina, cele mai alese bucate.
Moldova se mândreşte cu o bogată tradiţie în arta populară, confecţii originale şi colorate,
produse de olari, tâmplari, şi meşteri in prelucrarea pietrei. Una dintre cele mai vechi meserii din
Meşteşugul ţesutului s-a răspândit datorită unei vechi tradiţii, conform căreia mireasa trebuia să ofere
drept zestre covoare ţesute cu mâna ei.
Sărbătorile sunt desfăşurate în “casa mare”, cea mai frumoasă odaie dintr-o casă
moldovenească, invitându-şi rudele, prietenii, vecinii şi cunoştinţele, iar pereţii acestei camere fiind
decoraţi cu fotografii ale rudelor şi cu prosoape brodate din stofă de casă.
Moldovenii sapă fântâni în stradă, în drum, sau pe câmp, dar nu în ogradă, scopul fiind de a oferi oricui
apă ca să-şi poată potoli setea.
 Ajunşi în satele Moldovei, mulţi turişti sunt încântaţi de bogăţia de obiceiuri şi de cultura zonei.
Pe aceste meleaguri sunt păstrate şi transmise din generaţie în generaţie meşteşuguri tradiţionale, iar
produsele specifice sunt realizate prin utilizarea unor tehnici străvechi.
Confecţionatul costumelor şi măştilor populare, olăritul, ţesutul, arta prelucrării lemnului sunt doar
câteva dintre acestea.
Locuitorii satelor, religioşi şi conservatori, sunt păstrătorii unor tradiţii culturale vechi de sute de
ani. O atracţie deosebită o prezintă obiceiurile din timpul Sărbătorilor Pascale, când întregul sat
sărbătoreşte Invierea Domnului, participand cu mic cu mare la slujba religioasă de la biserică, urmată
apoi de o masă cu bucate tradiţionale. Dintre acestea fac parte şi faimoasele ouă încondeiate, care sunt
specifice acestei sărbători.
Creaţia populară sau folclorul este genul de activitate literară colectivă, care circulă de la om la
om. Particularităţile de bază ale creaţiei populare orale sunt caracterul anonim, colectiv, tradiţional,
variativ, sincretic. Marii colportori ai creaţiei populare orale moş Trifan Baltă, Constantin Daraban,
Nicolai Pleşca ş. a. au contribuit considerabil la completarea patrimoniului spiritualităţii moldoveneşti.
Folclorul moldovenesc se împarte în două grupuri mari: folclor ritualic şi neritualic.
Creaţia populară ritualică cuprinde:
• poezia obiceiurilor calendarice;
• colinde, urături, teatrul popular – „Căluţul”, „Ursul”, „Capra”, „Malanca”, „Jienii”, „Irozii”,
„Novăceştii”;
• cîntece de stea, oraţii rostite la umblatul cu „semănatul” etc.
• cîntece de leagăn;
• oraţii de nuntă – conăcăria, iertăciunea, cîntecul miresei;
• poezia obiceiurilor de vară − „Paparuda”, „Drăgaica”, „Cîntecul cununii” etc.
Creaţia populară orală neritualică cuprinde cîteva genuri şi specii:
• eposul eroic („Gruia”, „Novac”, „Badiu” ş.a.),
• balada („Mioriţa”, „Meşterul Manole”, „Ilincuţa”, „Nevasta vîndută”),
• cîntecele istorice; lirica populară − doinele, cîntecele de dragoste, de dor şi jale, de ciobănie, de
haiducie, de ostăşie, de Joc, de pahar, romanţele, strigăturile şi scrisorile versificate;
• folclorul copiilor − numărători, cimilituri, frămîntări de limbă, formule versificate care însoţesc
jocurile copiilor – „Ineluş-învîrtecuş”, „Mijatca” ş.a.
Proza populară înglobează în sine:
• legende − „Ştefan cel Mare”, „Odochia”, „Legenda mărţişorului”, „Legenda rîndunicii”,
• basme − „Făt-Frumos şi Ileana Cosînzeana”, „Omul saraiman şi zmeii”, „Fata harnică şi fata leneşă”,
• poveşti cu animale − „Lupul şi vulpea”, „De ce ursul n-are coadă”,
• poveşti nuvelistice, parabole, snoave (ciclul cu Păcală şi Tîndală),
Folclorul înseamnă cultura, iar cultura înseamnă continuitate,integrare de valori-iar de aici
rezultă tradiţia. Folclorul a stimulat cântările neamului, în materie de creaţie. Marele poet Mihai
Eminescu a cercetat folclorul, l-a îndrăgit şi s-a inspirat din el.
Folclorul este pentru poporul român depozitarul a tot ceea ce înseamnă tradiţie, obicei şi artă
izvorâte din rădăcinile istoriei, cu specificul acestor meleaguri.
Pentru a ne păstra, ca români, identitatea nealterată, folclorul trebuie cultivat în inimile şi minţile
generaţiilor care se succed pe acest tărâm, ca o valoare autentică de creaţie.
Numai o cunoaştere profundă a folclorului, a conţinutului şi formei sale artistice poate asigura o
orientare ştiinţifică în activitatea de valorificare şi de prelucrare creatoare. Prin conţinutul său profund
realist şi prin valoarea etico-educativă, folclorul constituie o şcoală de patriotism, din care se poate
învăţa dragostea pentru ţară, atitudinea morală, demnă, pe care a avut-o poporul în clipele cele mai grele
din viaţă.
BIBLIOGRAFIA

 Bârlea, Ovidiu (1981, 1983). Folclorul românesc (două volume), Editura Minerva, București
 Oprea, Gheorghe (2002). Folclorul muzical românesc, Editura Muzicală, București. ISBN 978-973-
42-0304-8
 Ciuchindel, C. (1990). Folclor vechi românesc, Editura Minerva, 1990
 Chițimia, Ion Constantin, Folclorul românesc în perspectivă comparată, Editura Minerva, 1971