Reflex 1 - 6/ 2013 1

„... şi ţine-te de Banat”

(Nicolae Stoica de Haţeg)

Mircea MARTIN

Poetul deplin şi exemplar

CONSILIUL JUDEŢEAN
CARAŞ-SEVERIN
S-a scris mult şi se va scrie încă mult mai mult despre Eminescu, dar
Preşedinte:
figura poetului, aşa cum a fost ea trasată de G. Călinescu, e sortită să
dr. ing. Sorin FRUNZĂVERDE
dăinuie în memoria colectivă. Criticul îşi încheia exegeza sa cu observaţia
CENTRUL JUDEŢEAN că apariţia lui Eminescu într-o literatură ca a noastră trebuie considerată
CARAŞ-SEVERIN un „miracol”. În capitolul pe care i-l închină în Istoria literaturii române de la
pentru CONSERVAREA origini până în prezent, Călinescu susţinea, dimpotrivă, că Eminescu,
şi PROMOVAREA departe de a fi un „meteor, fără nici o legătură cu trecutul”, „e cel mai
CULTURII tradiţional poet, absorbind toate elementele şi cele mai mărunte ale literaturii
TRADIŢIONALE antecedente”.
Director: Când sau unde avea dreptate criticul, în monografie ori în Istorie?
prof. Gheorghe ŢUNEA Se contrazicea el, oare? Punctul de vedere din Istorie revizuieşte afirmaţia
anterioară, fără însă a o anula. Revizuirea însăşi nu face decât să
evidenţieze un paradox al operei eminesciene, mai precis al situării sale în
literatura română.
REFLEX Nu vom susţine că tradiţia noastră literară nu era îndeajuns de
artă • cultură • civilizaţie îndelungată, de „coaptă”, pentru a pregăti apariţia geniului eminescian,
ISSN 1582 - 361X dar vom constata că versul eminescian face dintr-odată ca întreaga poezie
anterioară să pară datată, spre a nu spune desuetă. Heliade Rădulescu,
Grigore Alexandrescu, Bolintineanu sau Alecsandri rămân nişte poeţi
importanţi, însă valoarea lor se cere – după experienţa eminesciană –
Apare sub egida măsurată dintr-o perspectivă istorică. Eminescu a schimbat criteriile de
UNIUNII SCRIITORILOR apreciere, a redefinit lirismul, trăirea sentimentală, a revoluţionat poezia
din ROMÂNIA autohtonă. El a „inventat”, a făurit şi a dăruit apoi urmaşilor săi scriitori o
nouă limbă românească.
Şi nu numai scriitorilor, ci şi cititorilor, căci mlădierile versului său n-
au rămas fără ecou în chiar limbajul de fiecare zi. În frazele noastre mai
izbutite, în cuvintele noastre mai adevărate s-ar putea recunoaşte o aluzie
Redactor şef: eminesciană. Fie că vrem, fie că nu fie că ne dăm seama, fie că nu,
Octavian DOCLIN eminescianizăm în clipele noastre privilegiate, inspirate. Căci de inspiraţie
Redactor: nu e nevoie numai în poezie.
Ada D. CRUCEANU Revoluţionar al formelor şi al sensibilităţii (dovadă că a fost revendicat
Secretariat: de simbolişti şi chiar de unii avangardişti), Eminescu a înţeles de la început
Georgeta HAVEI să pună la contribuţie moştenirea de îndemnuri a înaintaşilor pe care nu
numai i-a elogiat, dar i-a şi cunoscut în profunzime. Temele lui poetice
arată frecventarea asiduă a tradiţiei autohtone şi, în acelaşi timp, a tezaurului
universal. Tradiţional şi modern, revoluţionar şi întemeietor, naţional şi
universal, Eminescu rămâne poetul deplin şi exemplar al literaturii noastre.
Corespondenţa pe adresa:
Reşiţa Modernitatea, mai precis viabilitatea lui perenă se verifică prin
cod 320162 confruntarea cu poeţii ulteriori, de la începutul secolului nostru, de la mijlocul
str. Făgăraşului nr. 12A lui şi de astăzi. În acelaşi timp valabilitatea poeziei noi este condiţionată –
tel./fax 0255 226698 conştient sau inconştient – de marele public prin raportarea la modelul
e-mail: eminescian. Reper înalt şi sigur, menit să descurajeze imposturile de tot
revistareflex@gmail.com felul. Modelul eminescian trebuie înţeles însă în spiritul şi nu în litera lui.
tavidoclin@gmail.com Cu alte cuvinte, să scriem la fel de bine ca Eminescu, nu la fel ca Eminescu.
tel. 0740 077174
jud. Caraş-Severin (text reprodus, cu acordul autorului, din Caraş-Severinul cultural-ştiinţific, supliment al
ziarului Flamura [Reşiţa], 18 iunie 1985, p. 3)
2 Reflex 1- 6 / 2013
Ovidiu SUCIU
I. Şi iarăşi, şi iarăşi, mereu... EMINESCU...
„Dimineaţa a fost creată /ca să şoptim
Eminescu /Seara a apărut /ca să plângem Eminescu
/Noaptea s-a ivit /ca să visăm Eminescu”...
Este s uperfluu să ne mai întrebăm ce
reprezintă Eminescu pentru noi. Eminescu este
trimisul Celui de Sus să ne reprezinte chintesenţa,
dimensiunile conştiinţei de sine, demnitatea
românească, locul pe care-l avem în univers...
Eminescu este un ocrotitor al românilor, părintele
nostru spiritual. Inclusiv la demonstraţiile populare
din iarnă, în capitală, se striga „Eminescu e cu
noi!!!...”
În continuare, voi emite o idee şi anume: ziua
de naştere a unui poet este de fapt data în care a
debutat editorial... Eminescu este un lujer de stejar
răsărit în dulcea Bucovină, în ziua de graţie a lunii
Ghenar, 15... transplantat în solul mănos transilvan,
botezat ca poet de către ilustrul cărturar Iosif Vulcan,
naşul său literar – act consfinţit în nr. 6 al revistei
bihorene „Familia” din 25 februarie – 9 martie, din
Oradea. (Cf. Sarmis-Răzvana Midilli). Iosif Vulcan
descoperea un tânăr poet căruia îi prevedea un viitor
strălucit. Citiţi cu atenţie: ”Într-o dimineaţă de
februarie 1866 redacţiunea noastră primi o epistolă
din Bucureşti. Comitiva poeziilor ne mai spunea că
autorul lor este de numai 16 ani. Forma poeziilor,
considerând şi etapa tânără a autorului, ne indică
un talent adevărat care va avea un viitor frumos în
literatura română”... Aşa „s-a născut” poetul Mihai
Eminescu în Oradea lui Iosif Vulcan...
După acest debut fulminant Eminescu e
preluat, cultivat în întreaga ţară. I s-a publicat versuri,
proză, eseuri, materiale publicistice, colecţii de
poezie populară, ce i-au dimensionat, augmentat
valoarea în crescendo, cucerind nu doar literaţii ci
şi cititorii de rând, la gura sobei. Târziu au apărut şi
trepăduşii contestatari... O mare parte a liricii sale a
devenit cântece de mare audienţă, mai ales în
serbările şcolare, dar şi în sindrofii stilate, secondate
de partituri instrumentale... Am fost invitat de multe
ori la asemenea manifestări omagiale. Intenţiile
acestora au fost desigur generoase, dar mai rar la
înălţimea subiectului. Este o mare responsabilitate
în a-l aduce pe Eminescu în scenă. Se cere
profesionalitate în întocmirea scenariilor şi a regiei
spectacolelor eminesciene. Aici e o mare problemă.
Realizatorii acestora (educatoare, învăţătoare,
profesori de limba română) n-au întotdeauna
competenţe regizorale. Nu mai sunt pregătiţi în şcoli,
facultăţi, în acest sens. Răspunderea educativă a
acestora este enormă. Neajunsurile se referă în
primul rând la rostire, frazare, nuanţare, la pauza
dintre cuvinte, la suspansul necesar, în care
auditoriul este lăsat să-şi construiască singur mental,
o anume imagine subiectivă, să „vadă” virtual ceea
ce sugerează. Mai intervine aici mimica, folosirea
complementară a mâinilor, mişcarea în scenă,
relaţiile între interpreţi. Eminescu nu poate fi rostit
şezând într-un scaun. E un sacrilegiu. Actul
comunicării este unul de cuminecare cu ambrozia
şi nectarul versului eminescian. Poezia lui Eminescu
este mai aproape de zborul libelulelor, de balet, de
harphă, de flaut, de dansul suav al fluturilor peste
nuferii unui lac albastru, —— de aşezare blândă în
mintea şi sufletele celor cărora li se adreseazăduhul
poetului... Am văzut cu tristeţe spectacole exagerat
de lungi, cu momente supralicitate ce depăşesc
pragul de receptare a auditorului. Am mai văzut
abordări inadecvate, operatistice, în forţă, improprii
unor asemenea spectacole. Abordarea scenică a lui
Mihai Eminescu este una de taină, sfielnică, cu chip
feciorelnic, cu iz de parfum de salcâm, ori de cais...
Îmi revin în memorie două momente legate
de sărbătorirea Poetului Naţional... Cu câţiva ani în
urmă, primarul Bixadului-Oaş, Iacob Pop m-a invitat
de 15 ianuarie la tăietorii de lemne din Munţii Oaşului.
Am ajuns acolo în crucea amiezii cu o sanie, apoi
mărşăluind prin nămeţi per pedes. Linişte de
mormânt. Drujbele amuţiseră. Muncitorii intraseră
într-un vagon (dormitor-sală de mese). Îşi sorbeau
zeama flămânzi de lucru. Am intrat, am salutat. Ni
s-a răspuns mut cu înclinări de cap. I-am întrebat
dacă ştiu „ce zi e azi?” Ei îşi continuau mâncatul cu
lingura. Am precizat neinspirat: „15 ianuarie”. Nici o
reacţie! Atunci am scos din buzunar o carte de
versuri, din colecţia „Biblioteca pentru toţi”, şi am
citit „Ce te legeni codrule” şi alte versuri eminesciene.
Cei înfometaţi au lăsat încet lingurile în blidele cu
zeamă şi au ascultat... Îl descopereau pe Eminescu.
Era un moment iluminant... Se regăseau pe ei înşişi.
Doamne, ce moment înălţător. Oaltă întâmplare:
Aveam întâlnire cu Fănuş Neagu într-o expoziţie de
artă plastică de la Casa Armatei din capitală. La un
moment dat observ printre exponate o mască
mortuară. Era cea aurită a lui Mihai Eminescu
(proprietate a lui Vadim Tudor). M-am înfiorat de
emoţie. Am închis ochii şi făcând abstracţie de cei
prezenţi mi-am imaginat că iau masca în mână, o
întorc privind-o în interior. Simţeam porii feţei
Poetului. M-am cutremurat. Îmi dădusem seama că
chiar privind doar amprentele feţei lui Eminescu
comiteam un sacrilegiu...
Nu ajunge o viaţă de om să-l cunoşti pe
Eminescu la adevăratele sale dimensiuni. Pentru
asta dăm o şansă celor de ne vor urma. Sperăm că
o vor fructifica...
Reflex 1 - 6/ 2013 3
II. Peste tot şi în toate... EMINESCU Cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ni l-a dat
într-o clipă sublimă de inspiraţie – este MIHAI
Peste tot şi în toate duhul blînd al Eminescului. EMINESCU cel NEMURITOR...
Elev fiind în primul meu drum în Capitală, cu sufletul
înveşmântat în emoţie, am păşit cu sfială pe Aleea EMINESCU – domn al LIMBII ROMÂNE
Eminescu din Cimitirul Bellu. Linişte ca la-nceput de
lume. Linişte ca la-nceput de vremi... Căutam cu Precum Dumnezeu tatăl are un fiu – Isus
înfrigurare duhul Poetului. În faţa mea a apărut mirific Tot aşa limba română are un fiu mai presus:
chipul său cel sfânt în mantia-i solară, încremenit în Mihai Eminescu – geniul nostru deplin
bronz şi primitor în pământ. În juru-i suspinau flori Dar precum copiii îşi depăşesc cu mult părinţii
uscate crescute din lacrimile pelerinilor şi din Eminescu cel sfânt pentru noi
pocalele crinilor albi căzuţi în genunchi în faţa stă blând-luminos deasupra Limbii române
luceafărului neamului... Eminescu nu mai sălăşluia prin adâncimile gândirii sale
în chipul cioplit. Mi-ar fi plăcut să-l văd aevea şi, prin vraja metaforei
vorba lui Arghezi, să-l pipăi şi să urlu: „ESTE!!!” Mai prin harul divin
târziu, trecut prin adolescenţă l-am redescoperit pe prin care a creat o limbă modernă dar eternă
Eminescu în razele răsăritului de Soare, în cele devenind FILIUS PRINCEPS al Neamului său
nocturne de Lună, sărutând oglinda lacului albastru, –
încărcat cu flori de nufăr şi de luceferi, l-am regăsit paşaportul nostru de identitate
apoi în foşnetul codrilor, pe când copil fiind păduri pentru o românească eternitate...
cutreiera şi se oprea adesea la izvor, în zâmbetul
florilor de cireş, în unduirea holdelor de grâu, în În final, vă propun un exerciţiu de imaginaţie:
clipocitul undelor de râu, în tăcerea firului ierbii verde În data de 15 iunie, la ora 4 dimineaţa, toţi care vom
de acasă şi în iia feciorelnică de mireasă, în pâinea fi treji, să aprindem o lumânare, să închidem ochii
aburindă ieşită din cuptor şi în fructele de pe masă, şi să ne împletim gândurile împreună într-o cunună
în cântecele mierlei împletite-n salbă, în fulgii de pe c are s-o trimitem v irtual spre Steaua
zăpadă albă, sau pe deal în duiosul zvon de bucium, EMINESCU...
sub scăparea stelei polare, zâmbind în taina
albastrului de Voroneţ, în candoarea fecioarelor, în
zburdălnicia mieilor, în dulceaţa vinului de Cotnari
sorbit din pocalul slăvitului voievod Ştefan, în ploaia
mocănească a Apusenilor şi în tânguirea clopotelor
serilor, în demnitatea străjerilor valahi la hotare, de
la Carpaţi şi până la Marea cea Mare, în basmele
uitate printre străvechi hrisoave, în scrisul caligrafic
al cronicarilor moldavi – oameni de ispravă – mândri
cărturari şi bravi. L-am regăsit pe Mihai în manualele
şcolare, cinstindu-i venerabil memoria, regăsit falnic
prin istorie, Mihai I Voievod la limbii rostirii şi gândirii
româneşti – ce va stărui nemuritor în poveşti – a
intrat cândv a pe poarta Cimitirului Bellu din
Bucureşti, zăbovind o clipă în lăcaşul de lut al vetrei
strămăşeşti, apoi s-a înălţat discret în lăcaşul de
taină al veşniciei româneşti, de unde ne veghează
cu blândă dragoste şi înţelegere. S-a ivit din glia şi
stirpea nobilă daco-getică, în zi aspră de Gerar “...prin Editura Scriitorilor si, ulterior cu sprijinul calduros al
ambasadorului Viorel Isticioaia-Budura si cu sponsorizare din
bucovinean, s-a săvârşit mult prea devreme, în partea Corporatiei ZTE din Shenzhen, o noua antologie Mihai
timpul împlinirilor şi al dogorii verii, chemat de Cel Eminescu, poezii si proza literara [traducere: prof. Feng
de Sus într-un dramatic Apus, unde i s-a hărăzit o Zhichen] a vazut lumina tiparului în iulie 2003 . Cartea este
stea aleasă ca STEAUA EMINESCU, ca mireasă, prefatata de Danzeng, care si-a amintit cu multa caldura si
sinceritate impresiile deosebit de placute ale vizitei sale în
cea de veghe Neamului, Sufletului şi Hotarelor
România si Moldova, îndeosebi acelea care au trezit în inima
României Mari, cea stătătoare dincolo de moarte, sa admiratia si veneratia fata de Eminescu si opera lui. În
de la Nistru pân la Tisa unde tot românu plânsu-i- cuprinsul bilingv al cartii figureaza 65 de titluri de poezie si 4
sa. Pe toţi Poetul ne-a cuminecat cu vraja versului de proza literara din cele mai reprezentative opere
său sublim şi curat... îngenunchiem adesea sfielnici eminesciene. Majoritatea dintre ele sunt traduse pentru prima
data în limba chineza, deci în premiera absoluta. Cele patru
în faţa memoriei Domnului MIHAI I al Neamului, al proze, Fat-Frumos din lacrima, Sarmanul Dionis, La
Eternei Românii... Acum la ceas de seară eu însumi aniversara si Geniu pustiu...” [text reprodus din: Rom. lit., nr.
mă închin în Faţa Lui MIHAI I – a voievodului Divin – 42/ 2003 (Meridiane)]
4 Reflex 1- 6 / 2013

EMINESCU şi azilul românesc al anilor ’80

În anul 1988 mă aflam deja de aproapte 10 ani, împreună cu

familia, în Germania.
La Aachen, în zona de întâlnire a celor trei ţări, Germania, Olanda
şi Belgia, dar şi în marile oraşe din apropiere (Köln, Düsseldorf, Bonn)
existau asociaţii care aveau, ca prim obiectiv, păstrarea şi promovarea
culturii româneşti în ţările respective.
Un document în acest sens este monografia „O punte între
România şi Germania” care descrie activitatea de zeci de ani a
comunităţilor româneşti din zonă şi în special a Collegiului
„Byzantinum”, cor cu o veche tradiţie în Aachen, dar cunoscut şi prin
concertele susţinute în marile oraşe euopene. Personal, am făcut
parte din colectivul de redactare al acestei monografii.

Încă din anul 1988 s-au început pregătirile pentru comemorarea a 100 de ani de la moartea lui
Mihai Eminescu. O mare problemă era aceea că la dispoziţia asociaţiilor din toată Europa Occidentală
nu exista şi un film despre Eminescu şi locurile unde acesta a trăit. Eu, în calitate de cineast amator de-
acum binecunoscut şi în Germania, m-am angajat să realizez, pe Super8, un astfel de film.
Ajutat de bunii mei prieteni din Gura Humorului, Marcela şi Emil Butnaru, în toamna anului 1988
am poposit la Ipoteşti, la Muzeul memorial Mihai Eminescu. Având în vedere vicisitudinile acelor vremuri,
la muzeu m-am dat drept român pentru a mi se permite să filmez în casa memorială precum şi biserica
construită de Iorga şi pictată de Petru Remus Troteanu, cu un portret al poetului printre sfinţi. Curând
însă s-a aflat că în apropiere se află o maşină cu număr străin şi că eu nu eram din România. Cu toate
acestea, directorul muzeului, prof. Valentin Coşoreanu, şi-a luat riscul asupra lui şi mi-a mai permis să
filmez câteva cadre. Au urmat apoi filmări la Putna precum şi ilustrarea unei părţi din poezia „Despărţire”,
interpretă fiind eleva Camelia Cărăuş din Gura Humorului. În final, filmul a avut 14 minute.

În luna aprilie 1989 filmul a fost prezentat în premieră la Aachen unde a participat atât public
românesc cât şi german. Cu acest prilej, Collegium „Byzantinum” a executat melodii în limba română şi
germană inspirate din versurile lui Mihai Eminescu şi toate acestea pe fondul unor sugestive picturi
eminesciene realizate de pictorul Emil Ciocoiu, tot din Aachen. O copie a filmului a fost trimisă la Paris
unde a fost prezentată cu prilejul comemorărilor organizate de concetăţenii noştri de acolo.
În primăvara anului 1989 am întrebat primăria din Gura Humorului dacă pot veni cu filmul la ei în
localitate pentru a-l prezenta celor care au colaborat la realizarea lui, precum şi altor persoane interesate.
Aceasta deoarece filmările în regiune le-am realizat fără nici un fel de aprobare. După ce am trimis o
copie la Gura Humorului, am primit răspunsul că pot prezenta filmul în Oraş. Aceasta a avut loc în 17 iulie
1989. Ulterior am fost informat pe cale neoficială că de fapt filmul a fost văzut de şeful securităţii de la
Reflex 1 - 6/ 2013 5
Bucureşti şi acesta a spus celor prezenţi: „ar fi bine să avem cât mai
mulţi patrioţi ca acesta, lăsaţi-l să dea filmul”
În noiembrie 1989 am participat, la München, la o Sesiune
cultural-ştiinţifică prilejuită de acelaşi eveniment. Au participat
reprezentanţi ai diasporei din mai multe ţări central europene, printre
care Emil Cioran (filozof, Franţa), Iancu Bidian (dir. Bibliotecii Româneşti
de la Freiburg), Emil Hurezeanu (Europa Liberă) etc. Cu acest prilej
angajaţi de frunte ai Europei Libere au recitat poezia „Luceafărul” iar
eu am prezentat filmul „Eminescu”.
După 1990, am prezentat filmul la mai multe concursuri în
România, unde de fiecare dată a luat premiul I. Filmul nu a fost titrat
într-o limbă de circulaţie europeană. Aceasta pentru că în felul cum a
fost conceput el cu greu putea fi înţeles de alt public decât cel românesc.

Emil MATEIAŞ

Octavian DOCLIN

Gândind la Eminescu

1. „A vorbi de Poet mi se pare la fel cu a striga într-o peşteră”.

Astfel îşi începea Tudor Arghezi celebra sa conferinţă despre
Eminescu. Neîndrăznind să concurez aceste memorabile
cuvinte, îndrăznesc totuşi să spun că, pentru mine, Eminescu
are dimensiunea şi este imaginea unui alt spaţiu – pădurea.
Ori de câte ori am intrat şi mai intru şi astăzi într-o pădure,
aceasta îmi relevă nu numai frumuseţea, taina unei
profunzimi pe care o simţi, dar n-o poţi pătrunde în toată
adâncimea ei, ci şi fiorul cosmic pe care nu l-am simţit în nici
un alt „spaţiu”. Oare care Operă poetică mai are frumuseţea,
adâncimea şi cosmicitatea celei eminesciene?

2. Mai auzim şi astăzi comparaţii precum: Eminescu este un

Dante, ori un Shakespeare, sau un Goethe al românilor...
Fără emfază, dar cu un justificat orgoliu, n-am putea spune
la fel de bine că Dante, Shakespeare, Goethe sunt un
Eminescu al italienilor, englezilor, germanilor?
Desigur, geniile nu se compară. Ele spulberă orice
comparaţie, fac palide orice epitete.
Şi totuşi, prin apariţia lui Eminescu, umanitatea şi-a îmbogăţit
tipologia geniilor printr-o nouă ipostază: GENIU MÂNDRU.

3. Când, adolescent, am văzut pentru prima dată Oraviţa,

ştiam, desigur, despre trecerea poetului prin aceste locuri.
Dar mai ştiam, legendă sau nu, că relativ mult timp semnătura
lui s-ar fi păstrat în cuşca sufleurului. De atunci, ori de câte
ori păşesc pragul primului Teatru din ţară, dorul de numele
său mă copleşeşte.

4. Eminescianismul a existat şi înaintea lui Eminescu (pentru

că... toate „trebuiau să poarte un nume”). Eminescianismul Oraviţa, 15 ianuarie 2013, TE DEUM la
există. Eminescian (poet sau nu) nu devii, ci te naşti. Statuia lui Mihai Eminescu (operă a lui
[text reprodus din Flamura (Reşiţa),11 aprilie 1989, p. 2] Romul Ladea, 1939)
6 Reflex 1- 6 / 2013
Reflex 1 - 6/ 2013 7

Singurătăţi reşiţene…
8 Evocări
Dor de ducă – dor de casă războiului, deportat în Rusia, îndrăgostit de Marta,
de căsătorit, apoi văduv în lagărul sovietic. Acum el este
Edith GUIP COBILANSCHI cetăţean austriac în
I. Scriitorul Ştefan Ehling şi-a întregit
trilogia
Autorul mărturiseşte într-un impresum propriu
asupra cărţilor sale că a pornit cu 11 ani în urmă să
realizeze un „roman ciclic în 3 volume inspirat din
viaţa Banatului de pe la jumătatea veacului trecut”.
Se pare că intenţia se va concretiza într-o tetralogie
de 1700 pagini. În cele trei romane citite de noi, în
care sunt reflectate epoci de tranziţie prezentul este
camuflat în trecut, acesta revenind în prezent.
Al treilea roman „N-ai de gând, domnule, să
laşi garda jos?” (Editura ArtPress, 2012) stă aşadar
sub titlul unei întrebări retorice, care pare să nu
aştepte un răspuns până la finele său şi totuşi din
fiecare pagină, în care se tânguie sau se revoltă un
personaj, cititorul îşi dă seama că autorul nu doreşte
să lase „garda jos”. Cert este că autorul nu mai este
atât de întristat şi subtil ca în „Marta”, nici ironic,
când detaşat, când organic integrat ca în „profesorul
Hűbner – acum el priveşte şi constată, îşi aminteşte
nostalgic şi cu păreri de rău ce şi cum a fost.
Mie nu mi se mai prezintă cartea ca un roman
fluviu. Capitolele tratează teme diferite şi pot fi
publicate separat sub forma unor povestiri, chiar
nuvele.
Aşa sunt prezentate în pri mul capitol
„Frământările unui debutant bătrân”, revărsări de
păreri filozofice, arivismul conducătorilor, apariţia
unor boli nervoase, sinucideri, haos general. Se trece
de la o situaţie de caz la o constatare valabilă pentru
un secol. Vorbind despre sursele de inspiraţie şi
condiţiile de scriere ale filozofului Edward Teller,
autorul derulează erudiţia sa vorbind de Einstein
Flaubert, Vargas Lossa, Leo Tolstoi, Marcel Proust,
Camil Petrescu, George Călinescu etc. până la Raich
Ranizki. Discursul dlui Ehliug este atât de intelectual,
încât cititorului i se cere o oarecare cultură, ca să-l
înţeleagă. După ce aşadar acesta pluteşte în înalte
sfere, cade cu ambele picioare pe pământ, când face
cunoştiinţă cu profesorul Baner, critic literar şi mentor
al d-lui Hans Jung. Hans Jung este aşadar
personajul central al cărţii, cunoscut de noi din cele
două romane anterioare ca Hansi Jung, în anii
Reflex 1- 6 / 2013
Graz, însurat cu d-na Leni, o
băştinaşă. Au un fiu, Robert, un studios, prieten cu
un profesor Marchiş din România.
Foarte interesantă mi s-a părut situaţia în care
deşi autorul n-a vizitat Grazul, îl descrie, cunoscând
foarte bine mentalitatea austriecilor, când fiul sau
fiica le aduc o noră sau un ginere dintr-o ţară
răsăriteană. Aici mama soacră şi MAE sunt
nemulţumiţi de alegerea fiicei, Leni. Profesoară de
muzicä nu corespunde permanentei dorinţe de
îmbogăţire a vesticilor.
Introducerea profesorului Marchiş în peisajul
personajelor permite prezentarea vieţii unui dascăl
ambiţios dar apolitic în România socialistă, apoi în
cea postrevoluţionară. Dincolo de paginile istoriei
autorul cunoaşte prea bine intrigile din învăţământul
de altădată şi tactica de subminare a colegilor.
Capitolul „Cazul profesorului Marchiş” vădeşte
o deosebită pricepere a autorului de a dezlega
tainele securităţii, intenţiile, devenirea şi continuitatea
ei în România postdecembristă.
Fiul Robert îşi petrece vacanţele în România.
În aceste capitole autorul se află pe teritoriul natal;
posibilitate de a descrie viaţa literaţilor, a artiştilor,
nemaivorbind de ţăranii de la Giarmata, care nu au
pretenţia să li se aducă haine noi din străinătate „doar
acelea de care ei, vesticii, nu mai au nevoie” (p.87).
Vesticilor le place în România. La Giarmata îi
impresionează „câmpia întinsă, dreaptă ca tabla
mesei, lanurile nesfârşite de porumb, de grâu,
grădinile, viile, abundenţa de legume, de zarzavaturi,
de fructe (p. 86).
Cu capitolul „Camera Marthei” autorul se
întoarce parcă la romanul „Martha” vizitându-i pe
foştii socrii. Abundenţă de sentimente în camera
Marthei, dar şi o excelentă prezentare a felului cum
foşti intelectuali (adică antebelici) supravieţuiesc în
comunism. Profesorul Gröber este ajutat de evreul
Weidenbaum (fost profesor la liceul lui Gröber).
Acesta l-a ferit pe Weidenbaum de holocaustul
hitlerist, iar evreul ajuns organ de partid îl angajează
pe Gröber pe un post de corector la un ziar german.
De altfel Gröber scrie articolele şi nu reporterii scoşi
din producţie şi făcuţi peste noapte „intelectuali”.
Gröber comentează: „Weidenbaum m-a ajutat să
ies din iad, câştig câţiva bănuţi, eu şi nevasta nu
murim de foame, locuim în casa noastră, dormim în
paturile noastre”. Hilară este situaţia „reciclări
foştilor”; de exemplu a d-şoarei Rebhuhn care acum
predă bazele Darwinismului după acea elocvenţă
fascistă a ei; d-şoara Strohdecher predă tot sportul,
deşi acum are corpul „deformat”. N- a fost deportată
în Rusia, pentru că avea 36 ani, o lună şi 3 zile.
Fostul primar „SchOk” e din nou „pe cai mari”, fiind
magaziner la depozitul de cereale, unde îl prinde pe
un miliţian socialist furând...
Reflex 1 - 6/ 2013
Prin 4 capitole lungi şi foarte descriptive sunt
introduse amintiri din lagărul sovietic; despre iubirea
temporară cu o anume Anette, care îi face propuneri,
fiindu-i teamă să nu-i „ia moartea ca pe Martha”.
Traducătorul Scheer al unui lagăr este un
minunat povestitor. El îşi deapănă amintirile despre
Koniev şi Lebedev, politrucul Kersanov – paradigme
ale activiştilor noştri de partid; deasemenea tov.
directoare Olga Râbacova în antiteză cu prof.
Belaeva. Situaţiile sunt total similare cu cele trăite
de noi; vezi lucrarea „Chipul lui Stalin în folclorul rus”;
ziarul „Flamura roşie”, „Flamura dreptăţii socialiste”;
descrierea unei inspecţii la clasă; Rubrici la gazeta
şcolii „poeţii patriei îl cântă pe tov. Stalin”. „Tovarăşii”
sunt împărţiţi în buni vorbitori şi buni organizatori.
De remarcat: un ziarist (Kolea) zice: „Noi ziariştii vă
naştem pe voi conducătorii, până când nu scriem
despre dumneavoastră, nici nu existaţi”.
Autorul pare un foarte bun cunoscător al
amorurilor extraconjugale în familiile tov. comunişti,
deasemenea a racolării elevilor la meditaţii plătite;
nivelul pieselor de teatru – o savoare! Personaje
obligatorii: o blondă, un nepot pletos, care scrie piese
moderniste şi un bunic comunist: bunicul cu sfârşit
educativ.
Penultimul capitol al cărţii ar putea fi publicat
separat, sub titlul „Politici editoriale”. Editorul austriac
Flatterbusch cu „mimică de intelectual”, împarte
cărţile în „cele ce se pot vinde” şi „nu se pot vinde”.
În antiteză se află editura „Paul Zsolnay” condusă
cândva de Franz Werzel (a publicat cartea unui preot
trans ilv ănean – gândul ne duc e la Egi nald
Schlattner).
Apoi finişul cu înmormântarea directorului
Gröber, cu foşti şi prezenţi de la „Neuer Weg” ca
participanţi. Apar şi foşti colegi de-a lui Hans Jung
de ex. Eleonora Grumbach, măritată ad-hoc cu un
advocat român. Dacă au pierit 1/3 în Rusia, Jung se
bucura că Hess mai trăieşte – elevul model. El duce
viaţa tipică a intelectualului din ţara noastră în anii
postbelici. Hess are o fiică, care învaţă foarte bine,
are şi un frigider Fram, vizitează concerte; fac
excursii prin O.J.T. la Moscova. Fostul coleg
Kűbelreich – mare bătăuş cândva, obraznic ş. a. este
acum responsabil într-un mare magazin alimentar,
deci o duce bine – material.
Urmează acea retardare nostalgică în comuna
natală – Giarmata. Mama murise, tata bine îngrijit
de nora Lotte, după tradiţie svăbească. Tata şi Hans
se duc la cimitir. Pe drum bătrânul desfăşoară
consideraţii asupra agriculturii socialiste. Lipseşte
mâna de lucru pentru recoltarea culturilor bogate în
Banat (doar cu elevi, studenţi, soldaţi, puşcăriaşi).
Când moare şi tata după 6 ani, se toarnă o placă de
beton peste mormânt. Amintirea satului natal devine
„o undă dureroasă, ca un curent electric, ce trece
prin creier şi inimă”.
9
Hans Jung ajuns
la v ârsta a treia se
confesează: „de când
am trecut de 70 ani, nu
mai conduc maşina. O
plăcere cândva, ca într-
o partidă de amor, în
care voluptatea trăită se
potenţiază prin gândul
că trupul tău îi
prilejuieşte bucurie
partenerului”.
Critic ul Gh.
Secheşan observă în
„Un Soyeruţân post-modern” că romanul nu
încriminează, nu învinovăţeşte. Epicul se dezvoltă
extrem de frumos „la fel ca şi undele apei, în care ai
aruncat o piatră”. Cartea este una de excepţie şi
autorul un „veritabil Soyeruţân” post modern.
Îndrăznesc să adaug: Citind cele trei cărţi şi
luând forma unei umbre, care păşeşte cu luare
aminte pe urmele trăirilor acestui autor, mi-am dat
seama prin câte speranţe, clipe frumoase şi
indezirabile, deziluzii, situaţii victimizante, intrigi,
prietenii frumoase, cunoaştere de femei angelice dar
şi vandabile, epoci politice cu suişuri şi coborâşuri a
trăit Ştefan Ehling – ştiut fiind că secolul 1914-2014
va rămâne până la această dată „cel mai întunecat
secol al istoriei” (sintagma aparţine unui papă
sanctificat ,Papa Ioan Paul II).
(19 noiembrie 2012- la lansarea cărţii în casa A.
Műller – Guttenbraunn, Timişoara)
II. Vinovăţia generaţiei mele – taţii cu
dolman şi papion
Am fost o generaţie vitregită, fără doar şi
poate: născuţi la începutul sau în timpul marelui
război, şcoliţi, hărţuiţi şi munciţi timp de 45 de ani
(aniversaţi în decembrie 1989) şi (pe)trecuţi în tăcere
(cei mai mulţi) peste pragul democraţiei şi al
capitalismului furibund de 22 de ani.
Norocul nostru că suntem rezistenţi, spirituali,
ironici şi dornici de a vedea şi un prezumtiv viitor.
Aşadar, ne invităm de sărbătorile Crăciunului şi ale
Anului Nou şi ne spovedim unii altora, dacă mai avem
încredere în cineva.
Am o droaie de colege de profesie (în ceea ce
mă priveşte) pe care le-am stimat şi care au dat
crezare spuselor mele, încât ar fi trecut cu mine
oricând „nu Prutul” dar orice barieră a Europei, dacă
le-aş fi îndemnat: „Ordon, treceţi după mine... în
neant!”
Una din colegele care au vorbit de la catedră
până ce „le-a pierit graiul” a fost Carmen, excelentă
profesoară de fizică, venită din Arad, apoi plecată
10
de la noi la liceul (acum gimnaziu) „Avram Iancu”
din Mehala Timişorii. Slăbită de atâta învăţat, studiat,
vorbit, navetă, stat la rînduri după picioare de pui şi
hârtie igienică, alături de o existenţă de soţie şi mamă
perfectă, mă invită cu tot protocolul în a doua zi de
Crăciun. Zic „protocol” pentru că fiica Lili, fostă
ingineră chimistă, pensionată înainte de termen, mă
aşteaptă la prefectură în staţie, ca să nu rătăcesc
blocul din spatele Facultăţii de Medicină. Fiul nu mă
poate aştepta pentru că a rămas în Vest (violonist –
solist fiind) în timpul unui concert în Olanda. Se scria
anul 1987.
Soţul, profesorul universitar M. L., nu mai
trăieşte, dar de corectitudinea sa îşi amintesc multe
generaţii de studenţi de la Facultatea de medicină
veterinară. Nu cunoştea sensul cuvintelor „pilă,
şpagă, cunoştinţă, intervenţie personală”. De aceea
familia, compusă acum din mamă şi fiică, locuieşte
ca pe vremuri într-un apartament modest pe
Odobeşti la etajul IV – deci mai aproape de cer.
Lili, frumoasă, inteligentă, cu pregătire
universitară (iată, ce nu place bărbaţilor), călătorită
prin toată Europa n-a fost şi nu este căsătorită.
Ştiut fiind că eu optimizez pe toată lumea, care
mai gândeşte (lumea neştiutoare poate fi uşor
optimizată – dovadă programele de la TV), eu îmi
încep „rememberul” cu anii în care am fost peţită.
Eu, la fel ca Lili; deşteaptă, frumoasă, universitate
de 5 ani, cu dorinţa de ascensiune spre bucuria
părinţilor, care trăiau la limita de jos a posibilului,
pentru nişte bănăţeni gospodari. Aşadar – eu fără
fâneţe, grădini în paragină pe la marginea oraşului,
ce să mai vorbim de pământ. Deci mi-au lipsit 2
hectare, ca să mă căsătoresc cu alesul inimii. Lili
râde cu lacrimi la aceste mărturisiri şi Carmen L.
uită de toate durerile din şira spinării, de la rinichi,
genunchi etc.
Apoi concluzionează: Ai fost o fericită! Eu am
avut originea socială nesănătoasă: tata a fost colonel
regal – ofiţer de carieră şi mama profesoară de limba
română. Tata a fost luat de pe stradă şi n-am ştiut
de el nimic doi ani, până când l-am găsit prin prieteni
la închisoarea – detenţie politică de la Iaşi, apoi
Jilava. Norocul său că a avut dolmanul pe el, când l-
au ridicat. Aflu că dolmanul era un palton lung până
aproape de gl ezne, căptuşit tot cu o blană
călduroasă. Ofiţerii superiori au purtat toţi dolman
în timpul războiului. A făcut frontul în Rusia. Aşadar
a dormit pe dolman în puşcărie şi când a venit acasă,
cântărind 50 de kg, n-a întrebat-o pe mama de
sănătate, ci „a reuşit Carmen să intre la facultate?”.
Colonelul nu se îndoia de ştiinţa fetei, dar ştia că
trebuie să prezinte cazierul părinţilor. Oare în ce ţară
un viitor student, candidat, trebuia să prezinte
cazierul tatălui înainte de admitere, în afară de
România? Carmen povesteşte toată tărăşenia cu
cazierul, în timp ce Lili aduce două albume
voluminoase şi începe să-mi prezinte pe frumoşii
Reflex 1- 6 / 2013
săi bunici; bunicul colonel impozant şi burghez,
bunica actriţă de Hollywood, mai frumoasă decât
cele două fiice, care vor încununa familia. Dar iat-o
şi pe Carmen, mireasă fericită cu Marin al ei,
proaspăt medic veterinar, şef de promoţie, cum îi
stătea bine unui fiu de ţăran din Amara Bărăganului.
Aflu că a ştiut să-i cucerească pe viitorii socri, jucând
table cu colonelul purtător de dolman şi pe
profesoara de română – franceză sărutându-i tandru
mâna.
Speranţa de a scăpa de mizerie după intrarea
ginerelui, director de abator, în casă, s-a dovedit o
iluzie, deoarece tocmai directorul nu lua niciodată
nimic acasă spre deosebire de toţi măcelarii şi
măturătorii din curte, care furau pe rupte. Iată că
regatul nostru turco-fanariot a dat şi copii crescuţi
în credinţă şi cinste, cândva.
„N-am avut cartelă până la căsătorie şi nici
tata n-a avut servici” suspină Carmen. Eu, strig
aproape de bucuria spovadei: „nici noi n-am avut
cartelă de alimente şi nici tatăl meu n-a avut servici,
aproape 5 ani. Norocul nostru cu evreii, care ţineau
consignaţiile. Acolo s-au dus tablourile, covoarele
noastre, să nu mai vorbesc de porţelanuri şi cristale”.
La această confesiune, Carmen mă ia în braţe: „Şi
noi tot cu evreii ne-am ţinut în viaţă. Până şi cizmele
de lac, de paradă ale tatei le-a vândut mama, să nu
mai vorbesc de...” şi zice, şi zice... Carmen, de nu o
pot opri.
Pe mine mă apucă mirarea: „Cum de te-a luat
Marin, fără zestre?” „Păi, el nu avea nici atâta”
recunoaşte Carmen.
Eu iar sar în sus de bucurie: „Tânărul meu soţ
s-a mutat la noi cu o pijama, două cămăşi şi ceva
lenjerie de corp. Nu ştiu dacă avea şosete de schimb.
Dar (zic eu mândră), tata nu ieşea cu mine la
plimbare, fără papion la gât, aidoma d-lui Raţiu. Aşa
încât activiştii şi securiştii din cartier repede au luat
aminte, a cui fiică sunt. Ghinionul meu, că acest
peţitor îndrăzneţ al meu, nu era fiu de ţăran dintr-o
clasă modestă, cu mulţi fraţi şi o mamă muncită ca
în alte secole de iobăgie. Era de origine burgheză,
scăpătat, neobişnuit cu munca, nici el, nici părinţii.
Ghinionul meu cu cei doi scriitori aduşi de temerarul
Banatului Montan Erwin Tigla, de la Cernăuţi, care
au început a povesti cine au fost aceşti Cobilanschi,
cu doctori, poete, servitoare în vremurile imperiului,
aşa încât au pus pe gânduri admiratorii mei din
Caraş. Ce zic ei? „Se sărută, poeta noastră mult
iubită cu tot poporul de minieri, fruntaşi de la
combinat, forestieri, silvicultori şi cine s-a mai pripăşit
la poalele Semenicului din Croaţia, Serbia, Slovenia,
Austria, Ungaria, nemaivorbind de românii de
baştină, cu care începe sărutatul, de cum coboară
din autobuzul acela unsuros de Timişoara. Se sărută
ea, dar gândul i-a stat tot la grofi, la deţinătorii de
arbore genealogic pe piele de câine scris, cu trăsură
cu patru cai cu zurgălăi de argint”. „Şi uite aşa se
Reflex 1 - 6/ 2013
duce şi ultima mea iubire, a Banatului Montan pentru
mine” mai zic eu şi cele două doamne râd, de
răstoarnă una vinul roşu pe masă. Se taie tortul
comandat de la Codrina special pentru mine. Lili s-
a mai întors odată la cofetărie ca să se scrie „Crăciun
fericit” pe el, cf. protocolului. Lili a învăţat multă
germană la un curs intensiv şi îmi zice râzând: „das
est eine Schwarzwald-torte” (un tort din Pădurea
Neagră – specialitate germană).
În timp ce mănânc pe săturate din ciocolata
abundentă a tortului, o testez pe Lili. „Ia spune-mi tu
articolul hotărât de la Schnsucht (dor). Ea zice
prompt: „die”, dar de la Anmut (gingăşie) – Lili
repede: „die” apoi Freude (bucurie). Aud corect „die”.
Eu mă mir, cum că ştie aceste articole la substantive
abstracte. „E foarte uşor”, zice Lili „toate
substantivele de bine, de frumos sunt de gen
feminin”. „Ba, pardon” zic eu. „Ai auzit de substantivul
die Wut – ura?”
Carmen îşi aşează mâna asupra mâinii mele
şi zice: „draga mea, cu ce am fost noi vinovate, de-
11
am pătimit atâta? Or fi fost păcate ale bunicilor,
străbunicilor, de care noi n-am ştiut?”
- „N-au avut aceştia păcate la fel” întorc eu
vorba, „am pătimit pentru dolmanul de pe umerii
tatălui tău şi pentru papionul domnos de la gâtul
tatălui meu, alături de costumele sale din stofă
englezească, pe care le-am ţinut într-un geamantan
în pod, după moartea sa până ce le-au mâncat
moliile. Dacă am dat totul la demolarea casei, acele
două costume de duminică nu le-am dat, pentru că
reprezentau plimbările mele de neuitat cu tata. N-
am avut noi cartelă, ca să ne cumpărăm stambă, tu
de la UTA (Arad), eu de la UTT (Timişoara), dar cine,
dragă Carmen, au fost cele mai frumoase studente
la balurile studenţeşti, îmbrăcate în rochiile
transformate ale mamelor noastre”.
Plângeam amândouă până ce Lili se revoltă:
„Lasă trecutul, tanti Didi, că doar aţi venit la noi, ca
să mai râdem”.
(A treia zi de Sf. Crăciun 2012, Timişoara)

Vasile BOGDAN
RECURS, ÎN TIMP...

De curând am participat la o emoţionantă lansare

de carte, la Cenaclul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara.
Atmosfera obişnuită evenimentelor de acest fel, ceva între
condescendentă aşteptare, curiozitate şi caldă prietenie.
De această dat a fost ceva mai mult, doamna Edith Guip
Cobilanschi ne propunea, cu umorul dumneaei savuros,
cu observaţia fină, ca să nu zic uneori tranşantă, o
călătorie personală într-o lume pe care o ştim atât de bine Vasile Bogdan (al treilea din stânga), la Reşiţa, cu prilejul
încât nici nu o mai băgăm în seamă. Banatul montan şi lansării ediţiei a II-a a volumului Paznicul cerului, de Vasile
aşa mai departe. Citind cartea, apărută în condiţii Bogdan şi Iulian Vitalis Cojocariu (primul din stânga, în
deosebite la editura TIM Reşiţa, am avut însă revelaţia imagine), Librăria „Semn de carte”, 27 februarie 2013
acelui deja vu care te învăluie în esenţe tari, parfumul
spre prăpastie. Singura lui grijă rămăsese că nu va mai
timpului, sentimentul tonic al pasului făcut cu temei în
ajunge să culeagă cartofii pe care tocmai îi sădise în piatra
aerul rarefiat al amintirilor, în rest munţii şi acea ciudată
din preajma casei.
stare că eşti de acolo, numai de acolo, în altă parte nici
Înţelegeţi ce vreţi din ceea ce aveam să văd cu
nu ai putea să fii.
puţină vreme mai târziu: miez de duminică, clopotul bate,
Au fost câteva uşoare semne care m-au îmboldit
ieşire solemnă din biserică pe ritmul abia impetuos al orgii.
să vorbesc şi eu, în cele spuse de domnul Ţigla, în
Perechile, pas solemn, poarta curţii, ies în stradă, femeile,
cuvintele lui Ion Marin Almăjan, ale lui Jurma, ale lui Cornel
una câte una se îndreaptă spre stânga, spre casă, bărbaţii,
Ungureanu, Marika Pongracz, da, azi nemţii ne lipsesc al
unul după celălalt, în dreapta, spre crâşmă. Disciplină
naibii de tare, plecarea lor a rămas în bănăţeni ca o rană
nemţească.
nevindecată.
Şi pentru că distinsul nostru moderator Cornel
În 1990, la postul de radio numit atunci ad-hoc
Ungureanu nu avea răbdare în lupta lui permanentă cu
Radio Timişoara Liberă am făcut mai multe investigaţii la
timpul, n-am mai vorbit, n-am mai mărturisit nedumeririle
Gărâna şi Brebu despre iminenta şi grăbita plecare a
mele, deşi emoţia dezvăluirilor pe care dorisem să le fac
nemţilor, aveam chiar sentimentul că aceştia abia aşteaptă
mă mai urmărea, dar mi-a amintit, în noaptea ce avea să
să „şteargă putina”, că le e ruşine de trecutul lor pe aceste
urmeze, de un reportaj pe care îl scrisesem unei
meleaguri pe care acum le priveau ca un adevărat spaţiu
prestigioase reviste bucureştene, care de fapt îl şi
de penitenţă. Nu ştiu dacă am păstrat benzile de
comandase, probabil că se rătăcise prin redacţie,
reportofon de atunci, dar ţin minte aerul de buimăceală,
ori poate nu... Mărturiseşte o aventură, o experienţă
privirea în gol a bătrânilor, unul din Brebu privea în jur ca
a cineastului de televiziune care eram pe atunci la
într-un deşert şi spunea că nu mai înţelege nimic, sunt ca
TVR Timişoara. Un film documentar realizat în
o turmă de oi, le-a plecat păstorul şi toate se grăbesc
12
împrejurări nu tocmai prielnice, ne-a trebuit uneori
multă răbdare să depăşim ghinioanele de tot felul,
de la camera de luat vederi veche cu care fuseserăm
dotaţi, cele moderne se cuveneau altora, la casetele
unele inutilizabile care ne-au lipsit de imagini şi
mărturii memorabile. Dar, împreună cu cameramanul
Alfred Schupler, am fost acolo şi ne-am făcut cinstit
datoria. Să nu se uite. Cele aflate acolo le reproduc
aidoma, sunt lucruri pe care timpul nu le vestejeşte,
le potenţează adevărul, doar atât.
Timişoara, 2 martie 2013
OAMENI FĂRĂ ŢARĂ
Soarele mijeşte din dantela munţilor Ţarcu.
În lumina trandafirie, pe dealuri, se aprind miriarde
de luminiţe multicolore. Linişte incertă. Apoi, ca într-
o explozie, asurzitor, ciripitul păsărilor. În spate,
acoperişurile satului, turla bisericii, într-o ceaţă
uşoară. Pe troiţă, la intrare, un Hristos de tablă
rugineşte de decenii. Roua l-a asudat şi privirea lui
arde. În ochii săi trece timpul, la Darova.
Vina de a fi german
Aldingen, Germania.
— Era noapte. În 1945. Au încercuit satul.
Erau soldaţi români şi ruşi. S-au dus la Sfat şi au
luat listele cu numele noastre. Au luat femeile
născute între 1914 şi 1927 şi bărbaţii din 1899 până
în 1928. Cine a avut copii, i-au lăsat la bunici, sau la
vecini… Nu au spus nimic de ce ne iau. Ne-au luat
şi ne-au dus la Lugoj, la Şcoala Normală, apoi ne-
au mânat în vagoane de vite. Şi ne-au dus în Rusia.
Am fost 30 de persoane în vagon. Drumul a ţinut 18
zile. După cinci ani ne-au adus acasă.
Amintirile doamnei Katharina Josten dor.
Priveşte pe geam, acoperişurile de lângă casa ei
din Aldingen. Case albe, cu muşcate roşii în ferestre.
Gazonul, gardurile de lemn, şoseaua, munţii
îndepărtaţi. O altă lume.
— Noi am fost trei surori. Pe toate ne-au luat.
Cine a fost bolnav i-au dat drumul, dar noi am avut
noroc, am rămas sănătoase şi am stat cinci ani. E şi
ăsta un noroc… Când ne-au dus am fost 1.400, din
tot Banatul. Ne-am întors numai 700. Ăilalţi toţi au
murit.
Sora dumneaei, doamna Magdalena Fettich:
— Ne-au dus în Rostovski oblast, Kalitvenski
raion, gorod Buharaika. În mină, la încărcat vagoneţi.
Am încărcat şi în maşini, şi în vagoane. Vă daţi
seama, era greu. Noi, femeile, nu aveam forţă,
cădeam. Ruşii nu s-au purtat rău, dar munca era
muncă. Îi întrebam de ce ne pun să facem aşa ceva.
Că suntem nemţi şi trebuie să plătim. Nu a fost
mâncare. Abia după ’47, când pâinea s-a dat la liber,
nu mai era pe cartelă, a fost ceva mai bine. Acolo
am stat din ’45 până în 20 octombrie 1949, când am
venit acasă.
Pe masa acoperită cu un macrame lucrat de
gazdă farfurioare cu prăjituri, pahare de suc. Pendula
din perete bate ore cunoscute. Doar liniştea e
Reflex 1- 6 / 2013
apăsătoare, ca şi frământarea oamenilor. Sunt
amintirile lor, crucea lor pe care trebuie să o poarte.
Domnul Peter Fettich strînge cu putere
spătarul fotoliului.
- Pe mine m-au dus în armată. Am fost
încorporat în 1942 în armata română şi, după 18
luni, a venit o lege că toţi germanii care erau în
armata română să treacă printr-o comisie şi să treacă
în armata germană. Asta a fost la 1 iulie 1943. Noi
am fost aleşi de comandanţi, care ne-au scris pe o
listă şi ne-au dus în faţa unei comisii şi ei ne-au
recrutat. Am lăsat uniforma acolo şi ei au trimis-o
acasă, iar pe noi ne-au dus în armata germană. Apoi
am fost prizonier dar am scăpat uşor, după cinci luni
m-am întors acasă.
Povestea doamnei Katharina Josten poartă,
şi ea, semnul calvarului.
— Soţul meu a plecat cu armata germană. A
fost rănit, 80 de procente invalid. Mi-a scris în Rusia
să vin la el, în Germania, dar ruşii mi-au zis că trebuie
să plec înapoi de unde ne-au luat. Când m-am întors
acasă am cerut imediat paşaportul. De câte ori m-
am dus la Miliţie cu formularul mi s-a dat „Respins”.
Dar eu nu m-am lăsat. Iar m-am dus. Odată m-am
dus tot aşa la Miliţie şi acolo a fost una jumătate
unguroaică şi jumătate nemţoaică. Eu nu am ştiut
bine româneşte şi i-am spus în nemţeşte să-mi dea
iar formularele că eu vreau să plec. Atunci mi-a zis
răstindu-se la mine: „Ce mai vrei nemţoane!” şi m-a
înjurat. Că de ce mai vin aici. „Ai căpătat «Respins»,
du-te acasă! Şi să vorbeşti româneşte că ai trăit şi
ai mâncat pită românească!” Atunci am luat un scaun
şi m-am aşezat. Ea furioasă se repede la mine: „De
ce mai şezi?” „Că mis obosită. Dar şi eu trebuie să-
ţi spun ceva: România este o ţară cu trei naţionalităţi.
Cu români, c u unguri şi cu nemţi. Atunci
dumneavoastră să vă câştigaţi pita la masă şi să
vorbiţi tot trei limbi. Numai că eu o câştig la sapă, eu
sap cucuruz şi eu nu ştiu decât limba mamei mele”.
Atunci ea: „Dacă ai o gură aşa de mare atunci trebuie
să mergem la şeful”. M-a luat şi m-a dus sus, la
şeful. Ăla era om, mi-a mai dat un rând de formulare.
Iar le-am dat, iar am primit respins. Douăzeci de
ani. Numai bani aruncaţi de pomană.
— Mulţi şvabi au plecat atunci în Germania.
Le-a fost frică să se întoarcă, au luptat cu nemţii.
Alţii au fost deportaţi. Asta a făcut să înceapă
plecarea şvabilor. Au spus să nu se mai întâmple.
Dacă mai vine odată războiul măcar să ne ia pe toţi,
nu numai pe noi…
Privirea domnului Fettich e golită de lumină.
Ca şi istoria însăşi.
În căutarea Fericirii…
Au venit convinşi că aici, în Banat, se află
raiul pe pământ. Pe malul Dunării, la Ulm, în
Germania, se află un monument discret ce le
păstrează memoria. Peste apă, într-un parc,
reconstituită, barca pe care oameni şi animale, au
călătorit, asemenea Corabiei lui Noe, spre Pământul
Fericirii. Zile şi nopţi, săptămâni, apoi, în căruţe, ori
pe jos, pe cărări de munte, deschise cândva de
Reflex 1 - 6/ 2013
centurionii lui Traian, până au atins marea de ţărână
neagră a Banatului.
Aşa a fost între 1717 şi 1740, sub împăratul
Carol al VI – lea, apoi „marele val şvab” dintre 1763
– 1775, din timpul Mariei Terezia, şi tot astfel între
1782 – 1787, pe vremea lui Iosif al II – lea. Cu mai
micile colonizări ulteriore, în 1841 o statistică
vorbeşte de 207.720 de şvabi bănăţeni. Iar numărul
lor va creşte până la cumpăna secolului 20 la
410.629.
Imaginea pe care ne-a lăsat-o Francesco
Griselini în a sa „Încercare de istorie politică şi
naturală a Banatului Timişoarei”, publicată la Viena
în 1780, este idilică: „Tot ce era bun şi de folos din
cele oferite de Banat consta dintr-o mulţime de
pământuri, dintre care unele erau atât de întinse
încât nu puteau fi cuprinse nici de ochii cei mai ageri.
Şesul Banatului oferea imaginea unei mări liniştite
şi întinse, aşa cum ne-o putem închipui, înconjurată
de înălţimi şi dealuri, parcă tulburată de furtună.
Aceste păşuni, deşi năpădite pretutindeni de crânguri
şi stufărişuri, puteau totuşi hrăni o mulţime de
animale domestice, care – aşa ca şi astăzi – formau
încă pe atunci una din cele mai însemnate bogăţii
ale Banatului”.
„Pentru a face loc altora dintre colonişti,
românilor li s-au luat pământurile cele mai bune,
satele lor s-au strămutat şi astfel li s-au făcut multe
apăsări, când ei sunt, totuşi, cei mai vechi locuitori
ai ţării”. Incredibil, vorbele îi aparţin chiar lui Iosif al
II – lea. Strămutarea românilor, populaţie majoritară
în regiune, este astfel curmată iar şvabii aveau să-
şi construiască singuri casele, aşezările. Au venit
pentru a trăi mai bine decât în ţara lor secătuită de
nesfârşite războaie, dar, ceea ce nu ştiau, şi pentru
a apăra fruntariile de răsărit ale imperiului. Îi
aşteptau, în schimb, condiţii avantajoase, după cum
notează însuşi Griselini: „Fiecărei familii i se repartiză
o casă şi ogorul de trebuinţă. Coloniştii au fost
înzestraţi cu vitele de tracţiune, nutreţul şi cerealele
necesare pe timp de un an, împreună cu pământul
arabil şi uneltele gospodăreşti necesare. De
asemenea, li se dădură bani-gheaţă pentru aceste
cheltuieli, sume restituite după trei ani în rate mici.
Până la împlinirea acestui soroc familiile aveau
destule ocazii să se folosească de munca lor,
aducându-şi gospodăria într-o asemenea stare încât
dările obişnuite către stat să nu le fie o povară”.
Epoca imperială a fost benefică bănăţenilor.
Ţinutul de mlaştini a devenit înfloritor, germanii au
dat pilda unei hărnicii care s-a transmis localnicilor.
Aşezările s-au orânduit cu pricepere „nemţească”,
disciplina şi ordinea de asemenea. Oameni paşnici,
noii veniţi s-au împământenit cu tradiţiile şi cultura
lor, au intrat în simbioză cu cele ale românilor, ale
sârbilor, maghiarilor trăitori aici, civilizaţia bănăţeană
a primit o culoare aparte, care a rămas până astăzi.
Ei, şvabii, au fost catalizatorul care a moderat
patimile, a generat o armonie ce dă spiritului acestui
spaţiu o personalitate aparte.
Dar peste acestea avea să se prăbuşească
tăvălugul istoriei.
13
Destinul bate
la poarta Cetăţii Cocorilor
Numele Darov ei v ine de la cel al
guvernatorului regal din Timişoara, contele Ion
Iankovici de Daruvar. Aşa i s-a şi spus până în 1919,
Daruvar, în traducere „Cetatea Cocorilor”. Le va fi
plăcut, poate, această poetică numire celor care, în
1786, au aşezat aici ţăruşii viselor lor. Veneau din
Silezia şi Wűrttenberg, dar dincolo de vise, mai ştiau
o lecţie a bătrânilor lor. Mi-a desluşit-o domnul Peter
Berwanger: „Primii au venit să se aşeze aici şi apoi
să moară, urmaşii lor au ştiut că vor trăi în sărăcie,
dar convinşi, aşa cum s-a şi întâmplat, că cei de
după ei vor gusta pâinea cea rumenită”.
În 1787 existau deja aici 202 case de colonişti
şi 57 de familii colonizate. Apoi numărul lor a crescut
mereu, în 1792 erau 524 de locuitori. Patru ani mai
târziu 132 dintre ei au fost expulzaţi de către
comunitate din cauza…leneviei. Cetatea Cocorilor,
pasă-mi-te, se construia cu muncă. Pământul era
rău şi lipsea apa de băut. Cu bruma de unelte, cu
cele câteva animale, din zori şi până noaptea, şvabii
au muncit ogoarele, iar apa ploilor, câtă se îndura
să fie, era adunată în cisterne şi consumată cu
măsură. Au venit turcii, apoi holera, dar oamenii nu
s-au clintit. Aşteptau Fericirea.
În a doua jumătate a secolului trecut în sat
erau trei prăvălii, o cârciumă, o măcelărie şi o fierărie.
Pentru hrana sufletească, la 1870, avea să se
construiască biserica, pictată de pictorul vienez
Kutsch. Şcoala a fost ridicată între anii 1830 – 1832.
La 1880 Darova avea 193 de case şi 1373 de
locuitori, din care 1179 germani, 9 români, 81
maghiari, restul slovaci, sârbi, alte naţionalităţi.
Ocupaţia de bază era lucrul pământului, dar şi
meseriile, darovenii mândrindu-se că şi-au făcut
casele cu propriile lor mâini. În 1940 în comună se
aflau 16 tractoare, iar structura de clasă, în 1948,
după o statistică comunistă, vorbea despre 17
chiaburi, 268 de ţărani mijlocaşi, 119 ţărani săraci.
Îşi aminteşte doamna Josten:
— Când am fost tînără am avut întotdeauna
trei – patru vaci şi cai, întotdeauna patru, o iapă şi
trei cai cu care mergeam cu plugul. În curte porci,
oi, găini, gâşte, raţe, mă rog, ca la gospodărie. Asta
a fost că au zis că suntem bogaţi, numai că noi am
adunat încetul cu încetul şi nu am risipit ce am
adunat…
În tot acest timp tradiţiile culturale ale
strămoşilor erau păstrate cu sfinţenie.
— Tradiţiile astea le aveam de la profesoara
de la şcoală şi de la preotul satului, continuă domnul
Fettich. Ei s-au ocupat de tineret. Mai ales iarna, că
vara eram la câmp, la lucru. Iarna, două seri pe
săptămână mergeam la şcoală şi acolo cântam,
jucam dansuri, făceam teatru. În fiecare duminică
era joc, la Căminul Cultural. Eu am cântat la fanfară.
S-a înfiinţat în 1930, atunci am învăţat trei ani de
zile şi, după aceea, am cântat până în 1961. Pe urmă
m-am lăsat, că şi cu lucrul şi cu cântatul nu s-a mai
putut. Acum fanfara s-a mutat aici, la Aldingen. Tot
cu repertoriul din Darova, cum altfel!
14
Când cocorii îşi iau zborul…
Darova. Era multă lumină la ora aceea de
capăt de toamnă. Te dureau ochii. Domnul Peter
Berwanger m-a invitat să vedem satul, ce a mai
rămas din el, cu maşina lui, un „Mercedes” bej.
Comentează puţin, îi ştiu durerea. Azi nu mai e ca
ieri, străzi pavate, drumuri îngrijite, copaci roditori
în faţa caselor mereu proaspăt zugrăvite. Cei de
după ei, veniţi să umple golul, nu împărtăşesc
dragostea aproape bolnavă pentru ordine a celor
dinainte, a şvabilor.
— În 1956 am fost numit preşedintele
Sfatului. Până în ’66 s-au făcut destul de multe în
sat, trotuare, şoseaua, s-a introdus curentul electric.
Ziceam că o ducem mai bine. Dar în noi intrase o
boală. Despărţirile din timpul războiului, noile
reglementări dintre Germania şi România cu
reunirea familiilor au declanşat o reacţie în lanţ care
a făcut ca din cei 2.000 de şvabi câţi am fost să mai
rămână azi numai trei sau patru, bătrâni care vor să
fie înmormântaţi aici, lângă singurele rude pe care
le au…
Spaichingen. Înserare de duminică, în vila
domnului Franz Metz, dulgher. Stradă liniştită, peste
drum alte două vile ale unor daroveni. Coborâm
treptele şi intrăm într-un living, pe ferestrele mari se
vede gazonul verde crud al curţii. Abia în curte
înţelegem, strada a rămas undeva sus, vila are două
etaje. Spre gard, în spate, doi stupi de albine. Şi o
căsuţă, atelierul amintirilor… Dulgheria devenită
hobby. În veranda închisă bărbaţii joacă cărţi.
Mărunţişul zornăie pe tăblia metalică. Alături, în
„camera de goşti”, cum ne zice gazda, soţiile stau
de vorbă şi râd.
Într-o pauză îi întreb de ce au plecat din
România. Cred că ceea ce văd în ochii lor se
numeşte durere.
Peter Nierlich: Eu am plecat din cauza lipsei
de libertate. Nu am avut libertate şi asta a început
să mă doară. Mama, tata, socrii, fraţii, cumnaţii, toţi
erau aici, în Germania şi mie nu mi-au dat drumul.
Am făcut greva foamei şi atunci mi-au dat drumul…
Lucram, aveam de toate, dar o viaţă întreagă să nu-
ţi vezi părinţii asta nu se poate. Şi atunci am luptat…
Leonhardt Schulde: Eu am plecat din cauza
porţiei de la C.A.P. Au fost patru persoane, iar porţia
lor mi-a rămas mie şi la soţia. Adică eu singur cu
toată treaba. Asta-i dreptate ?
Franz Metz: Eu am aşteptat 23 de ani ca să
plec. În ’61 am depus prima cerere ca să plec şi în
’84 am reuşit. Câtă umilinţă am îndurat !… Nu zic
cu patimă, dar aşa a fost. Eu am avut o casă de
2.800 metri pătraţi, cu grădină cu tot. Munca mea,
am făcut-o cu mâinile mele. Socrii locuiau lângă
mine. Când am plecat am primit pe tot, şi pe casa
mea şi pe a socrilor, 24.000 lei. Înainte cu o zi am
dus bagajele la vamă, la Arad. 30 de kile de
persoană, cum am avut voie. Acolo am plătit 24.000
de lei, vamă. Aşa am plecat. Toată munca mea şi
alor mei a rămas acolo…
Femeile vorbesc despre flori şi detergenţi.
Anna Berwanger: Vremea a trecut dar nu poţi
uita. A fost greu. Am plâns când am plecat. Acuma
merge, că toată familia este întreagă.
Reflex 1- 6 / 2013
Magdalena Metz: Am plecat numai cu
valizele, am zis că mergem în concediu. După aia,
când a fost musai să ne ducem la lucru…
Theresia Nierlich: Abia atunci am simţit să
suntem acasă. Lucră toată ziua, seara fă casa cea
nouă, gospodăria până noaptea târziu, nu ai mai
avut timp să te gândeşti la România…
Anna Zetto: Nu mai îmi este dor de ce a fost.
Aveam curtea plină, găini, raţe, vaci, te sculai la 5
dimineaţa să le dai de mâncare. Acum avem totul la
magazin. Te duci şi cumperi. Aşa, în faţa vilei, sau
în spate, mai punem ceapă, ori morcovi, să nu zicem
că am uitat. Nu, nu ne mai este dor. Şi nici nu vrem
să ne mai întoarcem la ce a fost…
„Primii au venit să se aşeze aici…”
Îmi rev in în minte v orbele domnului
Berwanger. Privesc în preajmă, dealurile, munţii.
Undeva în spate izvorăşte Dunărea. În faţă, pe dealul
de la Hechingen, abia văzut, castelul de poveste al
Hohenzollern-ilor. Suflă un vânt aspru. Casele din
vale, albe, au o zvelteţe ce se decupează fantast pe
apusul incandescent. Organistul şi muzicologul
Franz Metz, darovean el însuşi, căruia îi datoram
vizita în Germania şi efortul de a ne duce pretutindeni
în lumea consătenilor săi de odinioară, ne arată
Spaichingen şi Aldingen, la un kilometru depărtare
una de alta, Cetatea Cocorilor de astăzi.
— Darovenii au în ei puterea să o ia mereu
de la capăt, ne spune. Dacă e musai, asta e, trebuie
făcut şi gata. Dar dacă aţi vedea ce e în sufletele
lor…
Opreşte maşina pe o stradă. Aceleaşi vile,
gazonul obişnuit, curăţenia de farmacie. E plină
Germania de ele. Numai că pe acestea le-au
construit darovenii.
Thomas Berwanger: Cum am venit am
început casa. Era în ’81. Atunci au venit fraţii şi, în
toamnă, am dat-o gata. Am făcut un etaj, să pot
locui în ea, după aceea celălalt etaj.
Josef Nierlich: Noi am lucrat opt ore la
serviciu şi seara am făcut la casă. Toată săptămâna,
şi sâmbăta. De la fundaţie şi până sus. Au venit şi
fraţii, vecinii, daroveni, am terminat, apoi m-am dus
să-i ajut şi pe ei. Or venit nemţii şi au zis că suntem
daţi dracului.
Peter Nierlich: Eu am luat o casă de-a gata.
300.000 de mărci. Astea sunt datorii. Mulţi vin din
România şi zic ce frumos am făcut. Dar datoriile nu
se văd, şi am 30 de ani de plătit. Nu-i uşor, dar dacă
munceşti poţi trăi şi aicea.
S-au întors acasă. Ciudat cuvântul acesta
„acasă”. Unde se află, de fapt, pentru ei, „acasă” ?
Între Mutterland, ţara mamă, din care au plecat şi la
care au revenit, şi Vaterland, ţara tată, care i-a
adoptat cu bunăvoinţă, drumul e anevoios.
— „Ubi bene ibi patria”, îmi spune ridicând
din umeri domnul Johann Georg Mojem, ales
preşedinte al Asociaţiei Şvabilor Bănăţeni din landul
Baden-Wűrttemberg. Ne-a costat scump această
constatare. Dar integrarea noastră aici a fost mai
uşoară decât a celor care au venit din Rusia sau
Polonia. Noi ne-am păstrat limba, obiceiurile, dar
Reflex 1 - 6/ 2013
am venit şi cu meseriile. Şi nu oricum, bine calificaţi.
La început, sigur, „aussländer”, ne-au privit cu
reţinere. Dar când au văzut că suntem oameni
harnici, muncim, ne facem case, nu umblăm la oficii
după ajutor social, nemţii au căutat să se apropie
de noi, să ne împrietenim.
Primii daroveni au venit aici în anii ’62 – ’63,
dar cei mai mulţi după ’90. Acum sunt 800 în
Spaichingen şi vreo 400 în Aldingen. Alţii s-au dus
la Wűrtzburg, Heilbron, în alte localităţi.
Povestea lui Peter Blauditschek.
— Înainte, acolo jos, în România, am fost
tâmplar. Şi aici sunt tot tâmplar. Când m-am dus să
mă angajez m-au întrebat de unde vin. „Acolo aţi
lucrat numai din topor”, mi-a zis patronul. I-am
replicat că sunt un meseriaş bun, că nu lucrez din
topor. Am făcut uşi, ferestre şi nu mi-e ruşine că m-
am născut în România. A pufnit din nas. Şi tot aşa
ne-a ţinut, şi pe mine şi pe alţi daroveni. După ce
ne-am obişnuit cu noile maşini, i-am arătat ce putem.
S-a mai înmuiat. Apoi am plecat, că nu am vrut să
fim batjocura lui. Acum îi pare rău.
Povestea lui Walter Blauditschek, fiul.
— Când am venit aici, cu părinţii, eu aveam
22 de ani. Mă simţeam aşa de stingher… Întâi am
fost la şcoală la Stuttgart, acum lucrez, lăcătuş.
Meseria am învăţat-o la Lugoj, iar acolo a fost o
şcoală bună. La început nu prea aveam curaj, totul
era străin. Alte peisaje, alţi oameni. Ne priveau de
sus, că cine sunt ei. Unii aveau ciudă pe noi şi cum
găseau că nu vorbeşti ca ei, cu pronunţia, ţi-o
trânteau, „a, eşti din România”. Habar n-au unde
este România. Sigur, eu câştig cât ei, nu e nici o
diferenţă, dar tot te mai întreabă unii dacă eşti din
România ce cauţi aici, de ce nu ai rămas acolo…
Eu nu mă simt însă străin aici. N-am amintirile
părinţilor, o viaţă trăită acolo, deşi, uneori, am aşa,
o nostalgie, când aud la radio sau la televizor o
melodie care îmi aminteşte de copilăria în România.
Cum mă jucam fotbal, sau de-a hoţii şi vardiştii, când
am mers la biserică, chipurile prietenilor români
rămaşi acolo… Aceste amintiri mă mai atrag. Dar şi
altceva. Am fost acolo acum trei ani, când am mers
la Marea Neagră. Satul nu mai are casele aşa de
frumoase, dar natura, pomii sunt altcum decât aici,
aerul, cerul le simt, nu ştiu de ce, mai aproape de
sufletul meu.
Şi, totuşi, nostalgia…
E seară. În parcare maşini strălucitoare, abia
găsim un loc liber. În moderna sală polivalentă de la
Spaichingen lume îmbrăcată de sărbătoare. Mese
lungi, mâncare, sucuri, bere, rumoare. Privirile sunt
îndreptate spre scenă. Acolo e o altă lume. Darovenii
au primit în ospeţie pe semenii lor, şvabi bănăţeni
risipiţi în sudul Germaniei. Le-a venit rândul să
organizeze o nouă ediţie, a III–a a Festivalului
grupelor de dans folcloric bănăţean din landul Baden
– Wűrttemberg. Iuţimea plină de „zaft” şi umor a
polcilor alternează cu graţia tandră a ländler-urilor.
Costumele vechi, din dulapurile bunicilor, nu şi-au
pierdut strălucirea. Nici căldura. Miroase a azimă şi
a ţărână, a lampă de petrol şi a câmp înflorit.
15
Odinioară, acolo jos, în ţară… Care ţară ? Mulţi
filmează cu camere „Sony”, alţii fotografiază
amintirile. Pe scenă tineri, copii.
Stop cadru. Darov a. Micul muzeu al
civilizaţiei locale. Două costume, de bărbat şi femeie.
Svăbeşti. Vechile instrumente ale fanfarei, note,
manuscrise. Oale, o lampă, fotografii, satul vechi,
case de văiugă, tineri privind peste vreme, azi plecaţi
în cimitirul satului, secvenţe din piese de teatru, de
la kirweituri… Cele două încăperi sunt pline de linişte,
doar paşii înceţi ai doamnei Viorica Epure,
directoarea Căminului Cultural, care le-a adunat aici.
„Ne e dor de ei. De când au plecat satul nu mai este
acelaşi. I-a trecut bucuria. Dacă ar veni, măcar o
dată în an, să mai încingem sărbătorile de altă
dată…”
Imaginile mi se amestecă în memorie. Revin,
poate rumoarea era aceeaşi, poate veselia, dar aici
imaginile nu se mai potrivesc. Totul pare ireal. I-am
văzut pe tinerii aceştia coborând, firesc, cu aer
bonom, din automobile, acum au priviri risipite de
vreme, undeva, departe. Vocea doamnei Katharina
Wincze mi se pare întărită de un ecou ciudat. „Noi,
darovenii din Spaichingen, avem încă o trupă mare.
Dar nu ştiu dacă o să putem să mai atragem tineretul,
sau copii mai mici. Sunt frumoase dansurile de acasă
dar timpul parcă nu ne mai dă pace”.
Sunt ei germani? Sunt ei români? Care este
patria dumneavoastră?, l-am întrebat pe domnul
Franz Aulila, preşedintele Asociaţiei Şvabilor
Bănăţeni din Darova în judeţul Tuttlingen.
— Este o întrebare grea. Vedeţi, anii trec,
fiecare îşi clădeşte un nou cămin. Nu mai ai prietenii
vechi, ai prieteni noi. Şi anii trec şi cu ei trece în
amintire şi patria care a fost… Dar ea nu dispare.
Cum avem timp şi bani mai fugim acolo… Nu ne
lasă sufletul. Nici morţii noştri. Acolo e trecutul nostru,
aici facem un viitor pentru copiii noştri.
— Eu mă duc de două ori pe an în ţară, cu
ajutoare. Când mă întorc fiecare cu care mă
întâlnesc mă întreabă: „Ce-i de nou acolo ?” Asta-i
boala noastră, nu putem să uităm…Plătim preţul
plecării…, încheie domnul Mojem.
1 noiembrie. Ziua Morţilor, la catolici. Darova,
lumina aceea translucidă ce urcă din galbenul
frunzelor, din roşul acoperişurilor, din privirile
oamenilor. Procesiunea, deschisă de prapuri şi preot
înaintând pe uliţe pustii. Murmur de rugăciune, Anul
trecut un autocar de daroveni sosise din Germania.
Acum doar câţiva. Ceilalţi au plătit unor români să
facă cele cuvenite. Cimitirul. Privirea tristă a Cristului
răstignit. Amurg. Mormintele, cutii de beton.
Fotografii de ceramică, un popor ce a fost. Multe
figuri tinere. Zâmbesc. „Mort în Rusia”. Pământ fără
oseminte. Florile, puzderie, încălzesc aerul, îl fac
să respire. Apoi irump flăcările candelelor. Tăcerea
a ruptă de vântul ce bate mai tare. Miroase a
ninsoare. Siluete singuratece străjuiesc amintiri. O
mână apără o flăcăruie ce da să se stingă. E
descărnată, tremură uşor, ca o lacrimă căzând.
Mângâie lumina puţină, care apoi dispare, se duce…
Un înger de bronz priveşte cerul. Aşteaptă.
Fericirea.
August 1999
16 Reflex 1- 6 / 2013

Doru POPOVICI

DESTĂINUIRE...

Sunt un fiu al Reşiţei... În „cetatea de foc” m-am născut, am crescut, am admirat peisajul mirific din
jurul oraşului, peisaj care îmi aminteşte de acel „ritmic suiş-coborâş”, de care vorbea genialul Lucian
Blaga, în „Trilogia culturii”, unde s-a născut eufonia „dorului dor”...
Aici am cunoscut oameni minunaţi, blânzi, cu vocaţia muncii rodnice, mereu visând la acea christică
bunăînvoire între toate popoarele, sub cerul senin al cântecului şi cuvântului plin de muzicalitate.
În compoziţiile, cărţile, eseurile şi scrierile mele literare am cântat adesea Reşiţa şi limpidul judeţ
Caraş-Severin. În curtea bisericii din Reşiţa – Română, unde am petrecut cea mai mare parte a copilăriei,
am auzit nenumărate melodii de strană, pe care, mai târziu le voi prelua, creator, în arta mea sonoră de
cult, de o grandoare austeră şi hieratică. Nu pot a-i uita pe primii mei profesori, din Reşiţa: pe organistul
Iaroslav Lang, fost absolvent al Academiei de muzică din Praga, precum şi pe celistul Eduard Pavelka,
fost solist la curtea ultimului ţar al Rusiei. Cu emoţie mi-aduc aminte de tulburătorii muzicieni Ion Românu,
Miron Soarec, Zeno Vancea, Walter Mihail Klepper, Sabin Păutza, Marius Ţeicu, Nicolae Florei, Martha
Kessler – şi câţi alţii – care au contribuit sensibil la acel enescian „mers spre mai bine” al lumii Euterpei
pe fond daco-roman.
Am compus cu o ardentă dăruire piesa „Imn închinat oraşului Reşiţa” – distinsă cu premiul Uniunii
compozitorilor şi muzicologilor şi tălmăcită, mişcător, de corul „Mioriţa”, condus de Doru Morariu.
Câte mă leagă de Reşiţa... De bunicul meu, protopopul Ioan Vida, de bunica mea, Paraschiva, de
corul bisericii din Reşiţa Română, de sărbătorile mari ale creştinătăţii ortodoxe, petrecute la poalele
dealului „gol”, de doinirile atemporale, de tatăl meu, Ion Popovici, fost chirurg, timp de mai multe decenii,
în oraşul cu marile uzine şi ucis mişeleşte în închisoarea din Gherla, de mama mea, Eugenia, de colegii
de şcoală... Atâtea s-au schimbat, după anul 1942, când am părăsit oraşul natal, încât îmi vine a spune
că... „adunarea amintirilor, nu înlătură pe aceea a anilor”...
Reflex 1 - 6/ 2013 17

În întâmpinarea
Colocviilor internaţionale ale revistei Reflex
ediţia a XIII-a, Băile Herculane, 15 – 18 mai 2013
Tema: „Despre roman” (I)

Nicolae ŢIRIOI

Proza lui Virgil Birou

Oglinda lui Moş Stăvan pune în relief trăsături psihice de vanitate refulată la un ţăran bătrân şi fără urmaşi,
dar nu şi fără imaginaţie – gratuită şi păgubitoare – pentru a voala de fapt o dramă omenească, real condiţionată
social şi economic de pauperizare. Moşul ar vrea să opună rezistenţă speriată constrângerilor, exercitate de nevastă
cu scopul de a-l face să predea nepoţilor averea spre a fi îngrijit de aceştia la vârsta neputinţei. Alarma aceasta
internă, accentuată de o durere de gingie, tratată cu răchie şi leacuri băbeşti, găseşte o supapă de evadare în
extravaganta lui pornire de a cumpăra, spre stupefacţia soţiei, la licitaţie, o oglindă de restaurant scumpă şi
nefolositoare, sfărâmată chiar înainte de a fi transportată acasă cu carul.
Aluziile la neînţelegerea mai adâncă şi mai obscură dintre cei doi consorţi, care nu s-a formulat încă din nici
o parte, dar care creşte gradat cu fiecare întâmplare nouă în bătrâna gospodărie, condamnată la o disoluţie inerentă,
din motive de ordin material, primesc o funcţie metaforică de subtilă pătrundere psihologică. Umorul provocat de
diversiunea exasperată a bătrânului ţăran îngrădit de constrângeri sociale, din care nu va putea ieşi, răbufneşte cu
o undă de umanitate nepresimţită. Participăm înduioşaţi la destinul neliniştitor al unui suflet necăjit şi comprimat o
viaţă întreagă în neputinţa de „a fi ca nimeni altul în sat”. Moş Ion va fi nevoit să-şi predea până la urmă casa şi
pământul după ce s-a convins, pentru ultima dată în viaţă, că închipuirile omului sunt tot atât de inconsistente ca şi
aburii beţiei pentru cel necăjit.
În roman, în schimb, exploatarea ocnarilor şi viaţa lor nefericită cutremură viziunea scriitorului cu perspectiva
tragică a unui destin nemeritat. Povârnişul în care omul bun se prăbuşeşte alături de cel rău, nu trage totuşi zăbranicul
negru peste viaţa multiplă şi inepuizabilă a eforturilor umane.
Văzuţi din afară, ocnarii par „manechine stricate”, condamnaţi la o singurătate cu atât mai greu de suportat
cu cât întunericul străin care îi înconjoară din toate părţile i-a despărţit definitiv de lumea frumoasă din mijlocul
naturii, dar nu şi de perspectiva lăuntrică a unei lumi esenţiale. Aici în adânc, truda şi încordarea în muncă –
înfăţişate în pagini de analiză unice în literatura română – dau alte dimensiuni realităţii, şi desigur alte semnificaţii.
Omul are conştiinţa nedreptăţilor suferite de el. Deznădejdea, scâncetul durerii comprimate nu-i desclinteşte dârzenia
şi conştiinţa dorinţelor înăbuşite, nici demnitatea unei îndelungi şi călite aşteptări.
Romancierul bănăţean intuieşte, cu forţă şi înfiorare, omului etern. Omul care trudeşte, suferă, se revoltă în
faţa nedreptăţii sociale, îşi macină şi-şi iroseşte puterile trupului; care luptă cu ispite şi nevoi neîndestulate şi totuşi
rămâne cu sensibilitatea sufletească nealterată. Omul acesta, chiar dacă altădată n-a ştiut cum, a vrut întotdeauna
să trăiască.
Personajele romanului lui Virgil Birou sunt oameni exploataţi în regimul burghez. Ei au disponibilităţi uimitoare,
neobişnuite şi din această cauză sunt uneori puţin ridicoli, din punct de vedere al comportării practice. Îi simţim
fireşti totuşi, căci sunt victime ale propriilor lor închipuiri, ale imaginaţiei lor ultragiate. Umanitatea lor e profundă,
căci e expresia unei afectivităţi deosebite, vii. Aceasta poate să fie, după cum afirma însuşi scriitorul, „un
sentimentalism exagerat, inerent firii bănăţeanului, din dragostea prea mare a tot ce-i frumos şi pompos, care-i
soră bună cu vanitatea”. Cu alte cuvinte este o tendinţă barocă, sesizabilă mai ales în formele de manifestare ale
etnografiei şi folclorului de aici. Poate să fie – aşa cum s-a mai spus şi despre latura specifică a operei lui Victor
Vlad Delamarina şi a celorlalţi creatori bănăţeni – o formă literară de gasconism al oamenilor din acest colţ de ţară.
Mobilitatea şi farmecul comportării personajelor lui Virgil Birou câştigă, după cum am mai observat, prin
oralitatea stilului întrebuinţat întotdeauna cu succes, dar mai ales prin ipocrizia neândemânatică în care ei încearcă
să-şi exprime gândirea, întotdeauna sănătoasă şi practic raportată la datele reale ale existenţei.
Intuiţia lui Virgil Birou pornea dintr-o cunoaştere directă în profunzimea umană a vieţii minerilor lipsiţi de
mângâiere şi se completa totodată cu reflecţii şi ipoteze lucide asupra unui complicat aparat economic generator
de stări sociale, specifice într-o lume în care se interfereau consecinţele morale ale două profunde transformări
istorice: schimbarea stăpânirii austro-ungare cu cea românească şi criza de adaptare a mentalităţii rustice la condiţiile
de exploatare burgheză. Virgil Birou a reuşit, cu o forţă artistică neaşteptată, să pătrundă în inima realităţii din care
se plămădeşte drama psihologică a ocnarului Gheorghi Raţă şi a tovarăşilor săi.
Eroii lui Virgil Birou nu sunt instinctuali şi cruzi, chiar dacă fac unele fapte defăimătoare. În sinea lor, mai
devreme sau mai târziu, ei au remuşcări, stări de conştiinţă sau îşi duc, ascunsă, însă neuitată, şi usturătoare, pata
compromiţătoare. Latura aceasta autozeflemitoare a caracterului lor ni-i fac extrem de convingători, de umani şi de
fireşti. Uneori vina lor îşi caută o necesară sancţiune obiectivată ca în cazul felului cum, de exemplu, se recunoaşte
vrednic de ocară Raţă înaintea nevestei:
18 Reflex 1- 6 / 2013
„Gheorghi stătea în faţa ei mutălău, ca un făcător de rele înaintea judeţului. De atâţia ani trăia cu ea şi
se înţelegea, câteodată se şi sfădeau, şi acum nu ştia ce să-i spună: auzea dar nu desluşea vorbele care
curgeau ca râul în gârla din ocnă. Cu gâlgâit trist şi fără culoare. Ridica mâinile să se explice şi iar le lăsa
neputincios. Numai de nu i-ar tremura guşa aşa de tare, se gândi oftând, asta mă mănâncă. Dar guşa
continua să tremure şi când femeia demult a încetat să mai vorbească, iar el a intrat cu capul plecat în
vârful picioarelor în casă, unde copiii dormeau încă...”
Ca orice artist adevărat, Virgil Birou ştie să surprindă, în prezentarea oamenilor şi a stărilor sufleteşti, amănuntul
revelator, neînsemnat poate din punct de vedere raţional, inutil la prima vedere, dar cu atât mai pregnant şi semnificativ
pentru conţinutul lui psihic. Evocarea „gâlgâitului trist şi fără culoare” al gârlei din ocnă într-un moment de mare
cumpănă subiectivă, ca şi pironirea ochilor pe particularitatea unui defect fizic al nevestei, care-l judeca, deci era de
presupus că-i cauza resentimente inevitabile, sunt reprezentări intuitive de puternică sugestie pentru dispoziţia
omului care şi-a închegat structura lui morală într-o mereu prezentă comunitate de valori.
Romanul Lume fără cer oglindeşte, astfel, din interior, viaţa şi destinul de altădată al minerilor din Anina.
Este primul roman românesc al ocnarilor de la minele de cărbuni şi urmăreşte evoluţia unei realităţi umane pe trei
planuri de încrucişare ale psihologiilor la sfârşitul şi apoi după primul război mondial, o dată cu prăbuşirea monarhiei
austro-ungare, într-o lume încă nestrăbătută de perspectivele marilor transformări ce vor veni.
Plasând în centrul preocupărilor sale artistice omul cu resursele lui psihice şi cu discernământul gândirii
nepervertite, Virgil Birou învălui descrierea şi comentarea artistică a faptelor eroilor săi cu un suflu generos şi cu
suavitatea caldă a unui umor cuceritor şi uimitor prin puterea de cunoaştere a caracterului. Atât comportamentul cât
şi limbajul personajelor dezvăluie structura morală a unei etici ţărăneşti în care afectivitatea şi imaginaţia irump
uneori pentru a le atribui, sub lumina trecătoare a zâmbetului, virtualitatea unui destin visat dar interzis. Complexitatea
aceasta, care sporeşte şi adânceşte individualizarea artistică a eroilor, le dă o dimensiune nebănuită şi cu totul
distincă, asigurând durabilitatea valorii creatorului lor.
Realismul lui Virgil Birou este viguros şi profund înrădăcinat în social, căci însuşi umorul său se întemeiază
pe reducerea subită a imaginaţiei omului la platitudine şi banalitate, sub sancţiunea inevitabilă a normei sociale, a
legii nescrise sub care se plămădeşte caracterul său solid ancorat în viaţa practică. Intuiţia artistică a prozatorului
a izbutit să dea strălucire nouă şi revelatoare oamenilor şi locurilor care i-au fost dragi, dar şi unei tradiţii literare
bănăţene ce nu a putut promova, decât cu două sau trei excepţii. Virgil Birou, alături de Ion Popovici Bănăţeanul şi
de Victor Vlad Delamarina, a dovedit prin arta scrisului că există un specific al sufletului bănăţean şi acesta va
inspira cu multă vigoare talentul scriitoricesc al celor ce şi l-au pus în slujba acestui ideal de artă.
[text reprodus din Caraş-Severinul. Supliment social-politic şi cultural-ştiinţific al ziarului Flamura (Reşiţa),
noiembrie 1973, p. 6)

Vasile VOIA
PRO MEMORIA*

Pe Tudor Gherman trebuie să-l privim ca pe unul dintre prozatorii bănăţeni importanţi, afirmat plenar în
ultimul deceniu al secolului XX cu patru romane apărute în intervalul 1995 – 1998, bine primite de critică. În intervalul
fr un an, 1995 – 1996, a editat nu mai puţin de trei romane: Piticii îşi puneau ţărână-n cap, Funeraliile regelui
Gheorghe, Moartea şi Rusoaica, iar în 1998 Viscolul. S-a impus ca un scriitor reprezentativ pe direcţia romanului pe
care l-aş numi apocaliptic, respectiv pe direcţia romanului politic al momentului. Cărţile s-au epuizat la câteva luni
de la apariţie.
A debutat cu versuri publicate în anul 1979 în revista “Orizont”, un număr de 13 poezii, şi în acelaşi an alte
5 poezii în “Luceafărul”. Un total prin urmare de 18 poeme, la care s-au adăugat pe parcursul anilor versuri publicate
în revistele menţionate, precum şi în altele (“România Literară”, “Astra” etc.). Editorial se pare că a debutat cu o
plachetă de versuri la Editura “Orizont” din Timişoara încă în 1978, carte despre care nu avem însă nici o ştire. În
numărul din 20 sept. 1979 al revistei “Orizont” scriitorul Ion Arieşanu prezenta poezia lui Tudor Gherman cu o
remarcabilă intuiţie a specificului acestei lirici filosofic-ironice, cu tentă existenţialistă vizibilă, sesizând “un element
frust, un gust amar ţărănesc, un scepticism filosofic de tip rural”. Intuiţia lui Ion Arieşanu anunţa deopotrivă opera
epică a viitorului prozator atunci când vorbea de ironia “născută tot pe un fond de sceptic luminat, a unei filosofii
ţărăneşti a răbdării, a reculegerii pe trecutul robust, născător de ideal, al autohtonităţii româneşti”. Evidentă în
această lirică este luciditatea care generează scepticismul bonom, calculat, reţinut, Gherman fiind nu atât un “fantast
rural”, cât, cred, constructorul unui imaginar poetic de subtilă reflexivitate care, dincolo de tonul indiferent-apatic,
este atras de marile întrebări existenţiale, de ceea ce redactorul revistei timişorene numea “gândul liric îndrăzneţ al
frumosului moral”. În versuri el cultiva, poate mai mult decât în proză, ideea, bucuria construcţiei lirice a existenţei
prin care îşi exprima credinţa în marile valori morale şi umaniste.
O poezie meditativă, lucidă, marcată nu atât de pragmatismul lucrurilor cât de credinţa în perenitatea ideii
morale şi a tradiţiei unui cod moral-filosofic nealterat. O lirică mereu egală cu ea însăşi, fără să înregistreze o

* Din volumul IMAGINARUL APOCALIPTIC. Eseu despre proza lui Tudor Gherman (în curs de apariţie la Editura Palimpsest,
Bucureşti)
Reflex 1 - 6/ 2013 19
evoluţie la nivel ideatic şi stilistic. Tudor Gherman s-a trezit dintr-odată poet, debutând la o vârstă matură, în urma
unor experienţe existenţiale decisive. În Poezie îşi defineşte substanţa poetică proprie, care este aceea a ideii, ca
şi în splendidul poem Gând:
“Ce bine-i să-ţi aprinzi ţigara/ În sângele apusurilor, vara,/ Şi să presezi cu grijă între gene/ Amiezile de iarnă
bănăţene;/ Iar ochii să-i deschizi abia când unda/ Îţi cântă ameţită cum secunda,/ Cu iulie, se culcă-ntr-un abis/
Dintre clipirea stelelor şi vis.”
O dimensiune esenţială o reprezintă satul natal de care e saturată opera lirică şi epică a lui Tudor Gherman,
a satului „Matcă de lumini”. Puncte este poemul „baladei banatice”, al „doinelor repezi / Din munţii Banatului...”, Şi
eu poemul satului poetului, ca şi Vârful sau La pescuit, aşa cum Cireş înflorit sau Prezent evocă râul Nera, prezenţă
statornică, privegheată de vulturul „Din veac în veac bătând din aripi”. Un frumos poem Banatul (1996), unul dintre
ultimele, vine ca o concluzie şi ca un cântec de lebădă: poetul vrea să surprindă istoria şi felul particular de a fi al
acestei regiuni privite sub semnul abundenţei, al omului-fântână, al poienilor şi taragotului: „Prin fagurii săpaţi de
timp în glasul/ Făinii cuminţite-n coşul morii/ Se scurge în istorie Banatul.(...)”

* * *
Tudor Gherman nu s-a definit însă atât ca poet, poet al ideii, ca observator inteligent şi rafinat al lucrurilor,
al lumii şi existenţei în general, transfigurate liric, cât îndeosebi ca autor epic de mari resurse narative, în momentul
în care şi-a descoperit adevărata vocaţie. Genul epic a fost mai adecvat naturii sale şi imaginarului său autentic.
Înclinaţia şi mai apoi decizia definitivă pentru proză am sesizat-o încă în încercările sale timpurii, într-o epocă de
căutări, de descoperire a marii literaturi a lumii, realizată pe parcursul unei vieţi, care nu a fost aceea a unui filolog
de formaţie şi nici una rezultând dintr-o educaţie umanistă în acest sens. Domeniul său predilect a fost filosofia,
studiată cu pasiune la Universitatea din Bucureşti la finele anilor 50 şi începutul anilor 60 şi care şi-a pus amprenta
asupra evoluţiei sale ulterioare. De la liceul din Oraviţa la Universitatea din Bucureşti, Tudor Gherman a parcurs
etapa fundamentală a vieţii şi formaţiei sale, însoţit în acest traseu iniţiatic de poetul Nerganelor, Vasile Versavia
(Ranga), originar din localitatea de frontieră Naidăş, nu departe de Oraviţa, ca şi Slatina-Nera, care i-a fost alături
într-o bună parte din periplurile sale.
Tot ce a urmat, cursul postuniversitar de relaţii internaţionale la Facultatea de Drept a aceleiaşi universităţi
bucureştene, animator al vieţii culturale, organizator de spectacole, redactor la Radioteleviziune, consilier la Direcţia
de Cultură şi Presă din Ministerul Afacerilor Externe, alte funcţii înalte deţinute în Bucureşti în anii totalitarismului şi
după, funcţii sau calităţi în dezacord cu ideile şi credinţele sale, dar pe care a trebuit să le exercite şi pe care mai
apoi direct sau indirect le-a deconspirat în opera epică, toate par să fi fost altceva decât aşteptarea momentului
când va fi liber să-şi exprime concepţia şi gândurile autentice. A trebuit să treacă ani, să scrie în tăcere, să ascundă
filele romanului Funeraliile regelui Gheorghe şi să se afirme ca important scriitor român pe filiera romanului politic
abia în anii 90.
Dimensiunea politică a prozei lui Tudor Gherman este, desigur, un aspect fundamental, nu singurul însă. El
este scriitorul unei geografii specifice, al unui areal geografic bine determinat, cu o natură şi umanitate particulară,
pe care le surprinde în toată întinderea şi originalitatea lor nemaiîntâlnite în literatura română: geografia literară a
Banatului de sud. O lume, o umanitate care nu se identifică cu cea prezentă la Sorin Titel bunăoară, deşi atât de
apropiată, deosebită însă printr-un specific local şi printr-o mentalitate caracteristică.
Ca nimeni altul a iubit peisajul mirific al Banatului cărăşan cu care s-a identificat până în ultima clipă a vieţii,
pândită de o boală incurabilă, l-a iubit cu fervoarea drumeţului extaziat, aflat în tandră empatie cu natura specifică,
cu armoniile firii. Traversa de fiecare dată în periplurile sale slătinărene spaţii cunoscute şi recunoscute şi de
fiecare dată cu sentimentul că le vede pentru întâia oară şi că pentru întâia oară descifrează din contemplarea lor
înţelesurile lumii şi vieţii. „Vreau să vă spun, mărturisea scriitorul, că am umblat mult pe această planetă, lucrând în
diplomaţie. În Anzi fiind, sau în pădurile Japoniei, cu toată minunăţia lor, îmi spuneam: „Doamne, cum pot unii
oameni să stea ani de zile departe de casă. Când se apropie vremea să vin în Banat intru într-un fel de transă.
Acasă îmi pun păpucii ţărăneşti de lână şi merg pe deal. Am în mine atunci o linişte specială. Nu mă gândesc
niciodată în acele clipe la ceva artistic. Mă las în voia firii, gust din dulceaţa peisajului. Mă încarc. Atât.”
Tudor Gherman s-a născut în satul Slatina-Nera din judeţul Caraş-Severin, în anul izbucnirii marii conflagraţii
, 1939. Şi-a petrecut copilăria în acest sat bănăţean binecuvântat de Dumnezeu, a învăţat la şcoala primară de aici,
primele patru clase, şi mai apoi la şcoala generală din comuna apropiată Sasca-Montană (ciclul II), ceva mai
elevată pe atunci, fostă plasă de judeţ. Distanţa de 7 km dintre cele două localităţi o străbăteam, noi elevii, de cele
mai multe ori pe jos, fie pe şosea, fie pe o „scurtătură” înfruntând un teren accidentat. Mai apoi a frecventat liceul
din Oraviţa, Liceul General Dragalina, împreună cu alţi copii din sat, pe care l-a absolvit în anul 1956. După care a
urmat experienţa bucureşteană absolută, din acest moment şi până la finele vieţii în vara anului 1998. A ales ca loc
de veci satul natal lăsând testamentar să fie îngropat în pământ şi nu în construcţii de beton. Întreaga sa experienţă
de viaţă, cât şi certitudinea valorilor morale şi general-umane le-a dobândit din existenţa circumscrisă în jurul
satului magic şi al împrejurimilor sale de care nici el şi generaţia lui şi nici generaţiile trecute sau care au urmat nu
s-au putut detaşa niciodată. Toţi poeţii originari din Slatina-Nera, Iosif Chirilă, a cărui recunoaştere nu numai regională
este indubitabilă, Gheorghe Chirilă, Ion Nicola mai apoi şi actualul poet reşiţean Gheorghe Ţepeneu, poet de mari
resurse şi posibilităţi lirice, cât şi alţii, Iancu Dogariu bunăoară, prezenţi în cadrul cenaclului din Oraviţa, condus de
profesorul Doru Ilana, şi-au configurat lirica proprie în jurul acestui axis mundi, satul natal, cu oamenii, obiceiurile,
tradiţiile şi locurile lui. Aşa încât putem vorbi de un fenomen de mitizare, chiar dacă la scară redusă. Nu numai în
20
jurul marilor oraşe s-a cristalizat această aură specială, mitică, ci şi a unor localităţi mai mici, generatoare de poezie
şi artă, date fiind posibilităţile creatoare ale unora dintre membrii săi. Toţi s-au născut şi au trăit ani mai mulţi sau
mai puţini la sat. Pentru că „A trăi la sat, reflecta Lucian Blaga în Geneza metaforei şi sensul culturii (1937),
însemnează a trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat de veşnicie”, şi pentru că „Fiecare sat se
simte, în conştiinţa colectivă a fiilor săi, un fel de centru al lumii”. Pentru toţi aceşti scriitori Slatina-Nera a reprezentat
acest „centru al lumii”, inseparabil de toate periplurile şi evenimentele vieţii lor ulterioare.
Dan Floriţa SERACIN
CHIPIUL ALB
Mergeam în rând câte doi tropăind pe pavajul de
granit, în stânga se înălţa masiv, negricios, zidul marelui
combinat reşiţean, unde fuseserăm aduşi în practică, în
dreapta se înşirau înghesuite, construite după acelaşi tipic,
case cu un singur etaj, cu pereţii mohorâţi, ce
împrumutaseră parcă, printr-un ciudat mimetism, culoarea
zidului din faţă. Se adaptaseră astfel, poate, convieţuirii
cu colosul industrial de alături, simţindu-se în siguranţă
şi apărate de primejdiile sugerate de cablurile, conductele
şi funicularele cu alură ameninţătoare suspendate
deasupra lor. Dincolo de case, adeseori prin perdele de
fum şi ceaţă, se întrezăreau spinările dealurilor, cu
vegetaţia ofilită, străpunsă pe alocuri de gurguiele
stâncilor, asemenea cocoaşelor unor dromadere
gigantice. Uniformitatea clădirilor de-a lungul cărora ne
deplasam era întreruptă de apariţia ici-colo a unor
prăvălioare improvizate prin spaţiile disponibile ale câte
unui parter, având firmele ţintuite pe canaturile uşilor.
Vâţ mergea alături, corectându-ne cadenţa, unu-
doi, unu-doi, unu-doi, rostea, aruncând mereu priviri
bănuitoare în urmă, acolo ne aflam noi, cei suspectaţi de
a nu ne supune autorităţii lui, mai ales eu eram bănuit de
nonconformism, cu chipiul meu cel alb, care atrăgea toate
privirile trecătorilor. Oricât se străduia Vâţ să iasă în
evidenţă, oricât de autoritar îşi rostea comenzile, atenţia
tuturor se îndrepta spre mine, primeam zâmbete de
simpatie, ocheade din partea fetelor, graţioase în ţinuta
lor de primăvară.
Cât nu s-a străduit Vâţ să mă deposedeze de
acel chipiu, câte nu mi-a oferit în schimbul lui! Câte
avantaje pentru simpla îngăduinţă de a-l purta şi el din
când în când. Zadarnic, ţineam la chipiu ca la ochii din
cap, purtându-l mă simţeam altul, mai plin de importanţă,
mai plin de farmec pentru fetişcanele după care şi eu
eram tentat să-mi întorc privirea, mai independent faţă
de Vâţ, care nu ne dorea altminteri decât uniformi, cu
nimic deosebiţi unul faţă de celălalt.
Mărşăluiam în rând câte doi spre cantină, unde
urma să luăm cina, dirigintele nostru, maistrul Dobrică,
rămăsese în urmă, aşa făcea seară de seară, intra în
prima bodegă întâlnită în cale, ne lăsa în seama omului
său de încredere, Vâţ, fireşte, care ne cătănea mai abitir
decât cel mai zelos dintre absolvenţii unei şcoli de gradaţi.
Chipiul îl obţinusem cu ceva timp în urmă de la
un vaporean pe o navă fluvială la Orşova, îi dădusem pe
el două sticle de răchie şparlite din cămara bunicului meu
la care mă aflam în vacanţă. Nu era el tocmai nou chipiul,
dar se ţinea bine, cum s-ar zice, avea un cozoroc rigid,
cu însemne marinăreşti deasupra, albul pânzei îi bătea
pe alocuri uşor în galben, dar lucrul acesta, evident doar
Reflex 1- 6 / 2013
la o cercetare amănunţită, se putea uşor trece cu vederea.
Fusese al nu ştiu cărui Offizier din marina germană, se
tot lăuda vaporeanul meu, în încercarea de a-mi mai
stoarce o sticlă de răchie peste celelalte două, dar asta
pentru mine nu mai avea nicio importanţă. Important era
doar că, spre disperarea lui Vâţ, purtând eu acel chipiu,
desigur, cu oarecare discreţie, numai seara în drum spre
cantină, toţi trecătorii mă socoteau şeful coloanei de elevi,
care, dintr-un capriciu, se instalase chiar la urma acesteia,
lăsându-şi cu largheţe subalternul să-şi exercite şi el
autoritatea.
Îmi aduc aminte că eram foarte încercat în seara
aceea de dorinţa cumpărării unui bloc-notes model nou,
cu file detaşabile, da la o papetărie aflată în drumul nostru,
nu departe de locul unde coloana părăsea strada
principală şi, traversând un pasaj, curând se oprea
înaintea uşilor înalte ale cantinei. Fiindcă de la bun început
alungasem ideea unei înţelegeri cu Vâţ, astfel încât să-
mi îngăduie părăsirea coloanei pentru câteva clipe în
dreptul librăriei, pentru că preţul învoirii în acele împrejurări
nu putea fi decât unul singur, chipiul, fie să-l poarte el în
continuare, fie, în cel mai bun caz, să renunţ la a-l mai
purta eu, am recurs la o stratagemă: când coloana a luat
colţul, am rămas puţin în urmă, câţiva paşi doar, apoi m-
am întors pentru a intra în micuţa papetărie. Dădusem
însă acolo şi peste alţi cumpărători, aşa că au trecut
câteva minute bune înainte de a intra în posesia râvnitului
bloc-notes. Începuseră să mă treacă năduşelile
aşteptând, fiindcă ştiam că Vâţ, în caz că îmi observa
absenţa, plin de indignare, n-ar fi ezitat să mă pârască
dirigintelui, reîntors în mijlocul nostru la internat în preajma
stingerii, cu câteva măsuri de coniac la bord, acuzându-
mă că mă abătusem de la program! Lucru care nu se
trecea nicidecum în regimul nostru semi-cazon cu
vederea!
Aflându-mă eu cu bloc-notesul în mână, am luat
startul şi, ieşind în stradă, m-am repezit cu sufletul la gură
pe urmele colegilor mei. Nu am făcut însă decât câţiva
paşi, căci, cu tot elanul dobândit de la grăbita plecare pe
uşa papetăriei, m-am izbit de un trecător ce îmi venea
dimpotrivă. Lovitura a fost cumplită! Amândoi ne-am trezit
proiectaţi la câţiva metri distanţă unul de celălalt,
prăbuşindu-ne pe dalele de beton ale trotuarului. Chipiul
mi-a zburat pe carosabil, gata să intre sub roţile celui dintâi
vehicul care ar fi trecut pe stradă. Bietul de el, cred că m-
a ferit în bună măsură de efectul şocului coliziunii, graţie
cozorocului solid, nemţesc, interpus între obrazul meu şi
al nefericitei mele victime. În schimb aceasta, sunt sigur,
a suportat impactul cu muchia lui dură exact la rădăcina
nasului. Consecinţa trebuie să fi fost dezastruoasă. De
aceea am fost primul care s-a repus pe linia de plutire şi,
înşfăcându-mi preţiosul paraşoc, am luat-o la picior,
îngrozit acum şi dintr-un al doilea motiv, încă mai abitir
decât din cauza celui dintâi.
Reflex 1 - 6/ 2013 21
Vâţ mă aştepta cu rânjetul lui bine studiat, nu prea
înfrângerii cerbiciei ultimului său oponent, Vâţ a împlinit
lăţit, pentru a dăuna cumva armoniei trăsăturilor obrazului,exact picătura care a făcut paharul să se reverse.
suficient însă pentru a-i dezveli ameninţător caninii, Unu-doi, unu-doi, unu-doi, ne-a corectat el
dovadă limpede că se simţea absolut stăpân pe situaţie, cadenţa, îndată ce am intrat încolonaţi pe strada
gata să pună în aplicare sistemul său diabolic de principală. Chipiul i se distingea la lumina becurilor
ameninţare. electrice, aprinse între timp, de departe, alb, strălucitor.
Unde ai fost? Pe ce i l-ai dat? m-a întrebat, sufocat de curiozitate colegul
Nici nu ştiam ce să-i răspund, constatam cu de alături. Ai să vezi, i-am răspuns, cercetând cu coada
uimire că mâinile îmi erau goale, bloc-notesul, cauza ochiului ungherele întunecate ale şirului de case. Atunci
nesăbuitei mele fapte, dispăruse. din umbră s-a desprins o siluetă, s-a apropiat fără ezitare
Ai fost să te baţi cu barabării! de Vâţ şi, înainte ca el să-şi dea seama de cele ce se
M-am cutremurat, era cea mai gravă acuzaţie ce întâmplă, a fost culcat sub o ploaie de lovituri pe pavajul
mi se putea aduce, dirigintele nostru era teribil de pornit drumului. Pentru a doua oară în seara aceea chipiul s-a
împotriva barabărilor. Mă, ne striga surescitat la orele rostogolit în praf, de data aceasta fără sorţi de a mai scăpa
educative, din mâna mea, să ştiţi, încă barabări n-or nevătămat, pentru că individul, mai furios decât taurul pe
ieşit!... Dacă vă prind că vă luaţi cu barabării, că ajungeţi
capa unui toreador, l-a călcat în picioare, transformându-
de-o teapă cu ei, cu mâna mea vă sucesc gâtul! ne l într-un ghemotoc inform de cârpe şi carton.
promitea de fiecare dată. Şi ca să fie cât mai convingător, Bineînţeles, nu mi-am ţinut gura. Până să
lovea cu electrodul de sudură în catedră, făcând să sară ajungem acasă, la internat adică, doi sau trei de pe lângă
în ţăndări cămaşa acestuia cenuşie din material poros. mine erau deja la curent cu dedesubturile ciudatei
Nu ne sucea gâtul, ne ardea douăzeci de electrozi la întâmplări: cu o diabolică nerăbdare abia aşteptam ca şi
palmă, încât aproape că am fi preferat să-şi ţină lui Vâţ să i se sufle la ureche motivele atacului căruia îi
promisiunea. căzuse victimă. Contrariaţi la început, ba chiar
N-am fost să mă bat cu barabării! înspăimântaţi, colegii mei n-au simţit cum trebuie bucuria
Uite cum arăţi! faptului că, cel puţin pentru un timp, şefului nostru i se
Arătam jalnic. Pantalonii, plini de praf, mi se tăiase macaroana. Curând însă o neobişnuită stare de
rupseseră în dreptul genunchilor. Pe cămaşă îmi veselie a început să se răspândească printre ei şi hohotele
apăruseră stropi de sânge, care puteau fi şi ai victimei lor de râs nu mai conteneau, în pofida faptului că, după
colaterale în conflictul meu cu Vâţ. Palmele îmi erau stingere, clădirea internatului trebuia să se cufunde
zdrelite, n-ar fi suportat douăzeci de electrozi, cu siguranţă
numaidecât într-o tăcere de mormânt.
nu! Eram silit, cum se spune, să iau loc la masa Era un internat improvizat într-o vilă masivă, cu
tratativelor. parter înalt, a cărei fundaţie supraînălţată îi dădea un aer
Ştii ce, i-am spus împăciuitor, uite, m-am gânditsumbru, de cavou. Camerele amenajate ca dormitoare
să-ţi împrumut ţie chipiul meu în astă-seară… erau imense, pătrundeai în fiecare prin nişte uşi duble cu
Vâţ a scăpat un hohot printre dinţi. oberlihturi deasupra, prin care se putea verifica din exterior
… şi în toate celelalte până la vacanţă. dacă stingerea era respectată.
Ascultă, scumpule, io pun condiţii aici, nu tu! Ai În momentul în care Vâţ a scos un răcnet, ca
ceva contra? atins cu fierul încins, s-a repezit la comutator şi a reaprins
… Nu am. lumina, am ştiut că este pe cale să săvârşească al doilea
Aşa te vreau. Chipiul mi-l dai mie!... act negândit în seara aceea. Faţa îi devenise lividă,
Vorbele lui m-au secat la inimă. Aproape că nu- clăbuci de spumă îi înfloreau în colţurile gurii.
mi venea să cred ceea ce îmi cerea. Ţi-ai bătut joc de mine?! Tu ţi-ai bătut joc? Tu,
De tot? mă?! Tu?!...
De tot! S-a repezit cu degetele încovoiate, gara să mă
Vâţ nu contenea din zâmbetul său provocator. înşface de gât. Ceilalţi se ridicaseră neliniştiţi din aşternut.
Te asigur că fără patruzeci de electrozi nu scapi Şezi blând, mă, ce dracu, hai că vă socotiţi voi
în seara asta. mâine, cu capul mai limpede!
Patruzeci?! Era în stare nemernicul! Plus umilinţa Vâţ se zvârcolea să răzbată spre mine printre cei
înfrângerii, plus toate umilinţele la care el, învingătorul,ce îi tăiaseră calea.
m-ar fi supus în continuare, abuzând de statutul de Stai, mă! Lasă!... Mâine!...
învingător, eram conştient de aceste urmări. Vorba aceea, Îi fac oasele pudrăăă!...
e destul ca o faptă nedorită să se întâmple, pentru ca Nici n-am catadicsit să mă ridic din pat, stăteam
altele asemănătoare să se înnădească de ea la nesfârşit. pe o rână şi gustam cu plăcere priveliştea zbaterii lui
Unde mai pui dispreţul cu care urma să mă aleg din partea neputincioase.
celorlalţi colegi, necunoscători ai motivelor laşităţii mele. Atras de lumină, dar mai ales de strigătele de
Pentru că, se vădea limpede acum, nu doar chipul era om descreierat ale lui Vâţ, dirigintele nostru s-a ivit curând
preţul celor patruzeci de electrozi, însăşi starea mea de cu un mănunchi de electrozi în mână.
om nesupus zbirului clasei era acest preţ. Ce faceţi aicea, ha? Vă bateţi la grămadă ca
barabării. Tu-vă mama care v-o făcut! Care ai dat primu,
…Şi totuşi, împins pe neaşteptate de un gând mă?...
perfid, i l-am dat. Trăiam acuta presimţire că deja clipele
preţioasei achiziţii în portul din Orşova, cu însemnele (din volumul A opta treaptă, antologie de nuvele
autorităţii comandantului de navă, erau numărate. Că şi povestiri, în curs de apariţie la editura Anthropos)
purtând-o în acele momente nepotrivite, ca dovadă a
22
Gheorghe ZINCESCU
Patru zile în Paradis
(fragment de roman)
Cine ştergea bilele la Nagram?, întreabă jucătorul
de la masă, ridicându-se cu întârziere de pe lovitură.
Cântăreşte, legănându-se de pe un picior pe celălalt,
tectonica mesei, dar este clar că doar de formă. ‘tie că nu
mai e singur şi a-l implica şi pe celălalt în joc este expresia
unei minime politeţi obligatorii. Nimeni nu ştergea bilele
la Nagram, râde pentru sine Jucătorul, făcând cuvenitul
pas către masă. Cine avea timp acolo pentru asemenea
mofturi?... Înghesuiţi pe băncile de lângă pereţi, oamenii
îşi vedeau fiecare de ţoiul lui de secărică, îşi fuma fiecare
naţionala sa amărâtă şi se holba sau nu la jucătorii care
se învârteau, cu tacurile în mână, în jurul mesei, tăind cu
umbrele lor felii groase de fum albăstrui, compact ca o
pâslă... Iar bilele, trei la număr, şi toate trei de aceeaşi
culoare, se rostogoleau la nesfârşit pe postavul uzat,
lucind de jeg pe buza mantinelei... De fapt, era o bilă albă
cu un punct minuscul, negru, una gălbuie-fildeş vechi şi
una roşie... Le vede rostogolindu-se împreună către unul
dintre colţurile mesei, toate trei strălucind în adevărata
lor culoare pe postavul verde, şi, brusc, îşi aduce aminte.
Chipul i se umbreşte de puterea imaginii, de parcă toată
viaţa i s-ar scurge, ca printr-o pâlnie, îndărăt în recipientul
foarte încăpător al acelei vremi. Dima, spune aproape în
şoaptă, le ştergea!... Bă, ţărane!, spunea Dima, dă-te mă
de acolo că nu-i de tine. Du-te şi ascultă Vocea Americii
şi lasă dracului biliardul, că nu-i de nasul tău, mă! Nici aia
nu-i de nasu tău, da măcar nu deranjezi! Într-un colţ bârâia
în surdină, ca uitat de stăpân, un blaupunct nemţesc cu
lămpi dinainte de război şi numai cei câţiva adunaţi claie
grămadă deasupra lui pricepeau ce anume răzbătea prin
bruiajul aiuritor... Astea-s bile, mă ţărane?!, zicea Dima.
Du-te, mă, şi zi-i lu’ Marihen că te-am trimis eu. Să-ţi dea
o cârpă curată şi una muiată-n spirt... Nu-n spirt, că n-
are. În coniac din ăsta două spice, s-o-nmoaie. Ce, mă
ţărane, asta-i cârpă muiată? Să toarne, mă, doi deţi pe
ea... Trei, mă! Două sute de grame să toarne!... Nemţii
or fost, mă, boieri! V-or lăsat şi vii şi livezi, şi masă de
biliard, şi bile de fildeş, şi tacuri, şi cretă... Iar voi?!... Nici
să curăţaţi postavul nu vi-s în stare! Nagram ăsta s-o
damblagit sau ce?, că-i zic şi lui vreo două!... Lasă să
intre toţi nespălaţii!... Pe cine faci tu nespălat, mama ta
de!..., nu rabdă careva şi se urneşte mătăhălos, cu şapca
trasă pe ochi şi cu punmii strânşi, dintr-un ungher umbros
către mijlocul încăperii. După încă doi paşi, zace lat lângă
masă, cu o mână răsucită sub el şi cu lama şişului lipită
de gât. Ce-i, bă, spune Dima, cu un genunchi pe pieptul
său, te-am făcut ţăran? Am greşit, mă, tu nu eşti ţăran!
ăranu-i un om cu minte, da’ care n-are carte. N-are carte
da’ poate să înveţe. Dacă are de la cine. ‘i dacă vrea cineva
să-i arate. Da’ tu nu poţi învăţa, că n-ai minte. Tu eşti un
lumpen jegos, mă! Dacă te mai prind pe-aici îţi fac buzunar
la burtă, să vezi şi tu ce maţe goale eşti! Aruncaţi-l afară!
Îl apucau doi de mâini şi doi de picioare şi-l aruncau pe
uşă afară. Da nu-n stradă, pe uşa din dos îl aruncau,
între case, pe zgura pistei de popice, să nu-l ploaie dacă
mai întârzie pe acolo, şi să iasă când şi-o reveni peste
grădini încolo, către arena de fotbal, să nu dea boactării
peste el pe strada mare şi să-şi facă idei... Dima rămânea
Reflex 1- 6 / 2013
singur în mijlocul încăperii, cu pantofii negrii, lustruiţi
oglindă, bine înfipţi în duşumeaua dată cu motorină. Cu
şişul într-o mână, iar cu cealaltă mână răsucită întrebător
în sus, se uita liniştit în jurul său de parcă ar fi aşteptat să
mai răsară careva şi să vină să-l întrebe de sănătate.
Apoi, fulgetător, zvârlea cuţitul. Lucea scurt oţelul prin
aerul greu şi se înfigea vibrând în tocul uşii sau în rama
vreuneia dintre ferestrele oarbe din jur. Părea mărunţel şi
fragil în lumina chioară a lămpilor cu petrol, avea însă în
el o vitalitate de felină subţire şi necruţătoare şi oamenii,
încremeniţi în umbră, aşteptau, ca la vreo altă serbare,
tot cântărindu-i silueta incertă, continuarea. Adunătură de
străini oamenii ăia, muncitori aciuiţi pe la gostat ori de pe
la drumuri... Mâine dimineaţă, cu ochii cârpiţi de somn,
neraşi, murdari, se vor duce să se caţere pe schelele
silozurilor de la gară ori ale castelul de apă, toate abia
smulse din cernoziomul câmpiei, să tragă de frânghiile
demaroarelor tractoarelor, făcând să vibreze întregul sat
de urletul micilor motoraşe cu benzină înainte ca acestea
să urnească marile şi greoaiele dieseluri... După prânz
aveau să umple clasele şcolii elementare, înghesuindu-
se, mari şi greoi, în băncile croite pentru alte măsuri şi,
cu mâinile crăpate de coada lopeţii ori de baros, să-ncerce
să ţină în frâu o ceruză... Asta în coasta bisericii catolice,
între zidurile groase ale şcolii româneşti... Pentru că
români erau cu toţii. Care de prin Regat, care de prin prin
Moldova ori cel mult din Dobrogea. Sau Basarabia. Doar
că ăştia n-aveau curajul să-şi declare sorgintea... Se
dădeau drept refugiaţi din Cadrilater... Nemţii n-aveau
nevoie de ceruză şi de tăbliţe de ceară ori de gresie, ei
ştiau să scrie şi să citească şi-şi păstrau şcoala de peste
drum de biserică, curată, în umbra teiului imens din curtea
casei parohiale... Îşi săpau puţinul teren dintre trotuar şi
şanţul dinspre drum şi plantau în ţărâna mărunţită cu grijă
irişi cu frunzele ca nişte spade şi cu flori albastre, vârstate
cu alb, ciudate ca nişte fluturi amazonieni... N-aveau ce
recupera. Dimpotrivă. Aveau chiar mai mult decât puteau
duce... ‘i stăteau cuminţi în casele lor mari, neîndrăznind
un deget să mişte ca nu cumva cineva să se răsucească
brusc către ei şi să-i întrebe: Ce vreţi mă friţilor? Caft?
Bătea soarele prin ferestrele şcolii româneşti făcându-i
să lăcrimeze pe sărmanii români, încât nici nu mai ştiau
bieţii de ei de ce le dau lacrimile: de bucurie, de ruşine,
de încordare, de teamă ori de lumina mistuitoare pe care
o bănuiau ascunsă pe undeva şi care se şi întrezărea
uneori printre liniile întortochiate, rămase în urma
degetelor strânse ca pentru rugăciune... Acuma însă erau
la ei, în noaptea lor, în zeama lor soioasă, în duhoarea
propriilor respiraţii şi şi mai era mult până să răsară
soarele şi pe strada lor... Da de convinşi erau convinşi că
a meritat să-şi lase locurile necăjite şi bordeiele sărmane
ale baştinilor, pentru ca să vină să se bucure de paradisul
ăsta nemţesc cu trotuare, cu case acoperite cu ţiglă şi
împrejmuite, ca nişte palate, cu garduri din fier forjat, şi
cu pământul ca untul, rodind din samolastră mai mult
decât bărăganele lor blestemate din cultură mare... Masa
aia solidă, cu postavul ei verde cu tot, era şi ea o
componentă a lumii acesteia noi ce le fusese promisă şi
pe care, fără să aibă habar că asta fac, se pregăteau s-o
ia în stăpânire... Mânzule, spunea Dima, luând de după
umeri un puşti ce se ţinea, fără nici un fel de teamă, umbră
după el, du-te şi spunei lu’ Marihen s-aducă un rând de
şliboviţă la copiii ăştia... Merge o şliboviţă, băieţi?, întreaba
hâtru, rotindu-şi bustul într-o parte şi-n cealaltă parte,
Reflex 1 - 6/ 2013
stârnind murmure amuzat-aprobatoare în umbra zidurilor.
‘i după aia du-te acasă, spune doar pentru urechile
puştiului. Ne vedem mâine, la arenă... Da’ el nu mergea.
Se strecura alături la Marihen şi, ascuns sub tejghea,
aştepta. A doua zi e, fără excepţie, duminică. Echipa de
fotbal a satului primeşte vizita vreunei echipe din celălalt
capăt al raionului şi toată suflarea bărbătească, în frunte
cu preotul ortodox, îmbrăcată sărbătoreşte, se înfiinţează
la arenă să rezeme două ore îngrăditura de sârmă a
terenului şi, spărgând seminţe de floarea soarelui prăjite
şi sărate, să-i încurajeze pe băieţi în marele lor meci
mare... Mi ţi dai un leu, mi ţi dau un pumn!, îmbia câte un
chindăr cu părul ca paiul, desculţ, numa-n chiloţi şi-n
maieu dar cu un cornet dintr-o jumătate de ziar, plin cu
seminţe, calde încă şi sărate, în mâini. Nu-i păsa copilului
de paie că-s dintr-ai lui cei îmbiaţi ori străini adunaţi lângă
remorca şi tractorul cu care veniseră ca să-şi susţină
propria echipă. Pentru el erau toţi muşterii plini de bani şi
de bănuţi iar aceştia, bănuţii, sunau toţi la fel... ‘i oamenii-
i dădeau... Sau nu-i dădeau, dar asta nu schimba cu nimic
lumina albastră din ochii copilului... Trântit în iarbă, sub
salcâmul roz împovărat de floare şi de albine, îşi organiza,
spărgând şi el la seminţe, comoara de bănuţi strălucitori
de aluminiu, nichel şi alamă, negociind cu propria sa
zgârcenie posibiliatea de a renunţa la câteva din piesele
acelea zimţate contra unei îngheţate aurii învârstate cu
roz cu care tante Renate ademenea chindărimea, câţiva
salcâmi mai încolo... Tot aşa, fragil şi subţire, Dima alerga
ca un iepure pe tot terenul, trăgând întreaga echipă după
el... Părintele ortodox, slab şi lung în anteriul său negru,
îşi flutura mânecile largi, lansând jucătorilor îndemnuri
dintre cele mai lumeşti. Dă-i cu sfeştocul, părinte!, îl
îmboldea în trecere, pururea în căutare de clienţi,
fotograful satului. Sfeştocu’ lu’ soacră-sa, Seriojca!,
izbucnea popa. Nu vezi cum dă-n lobtă?! Parcă-i de băgrin
gaibaracul dobitocului!... Da’ nouaru’ ăla al cui prunc îi,
că nu-l cunosc... Seriojca se proptea şi el de gard în stânga
părintelui, urmărind degetul îngălbenit de nicotină al
acestuia care-l ochea pe tot terenul pe Dima. Nouaru’?,
se dumirea în cele din urmă. Nu-i de aicea. Îi de la oraş.
Da-i bun. Nu? Părintele rămânea câteva clipe tăcut. ‘i-o fi
găsit vo mândră prin sat..., murmura apoi gânditor. Sau
vreo muiere, părinte, că-s cam multe cu bărbaţii duşi!,
ricana în şoaptă fotograful în urechea preotului. Puşchea
pă limbă, păcătosule!, îl apostrofa acesta, îmbrâncindu-l
mai în joacă mai în serios. Da’ nu pot ăia să contesteze
meciul dacă nu-i de la noi? Nu pot, părinte, explica expert
fotograful, că-i legitimat la noi şi nu joacă altunde. Că şi
Iacob Seppi joacă handbal la Tehnolemn, da fotbalist e
legitimat numa-n sat la noi!..., şi pleca legănându-şi
demonstrativ Zorki-ul. Până când rămânea înfipt cuţitul
acela de borfaş în lemnul uşii ori al frestrei oarbe?
Dumnezeu ştie, dar oridecâteori avea cineva nevoie de
unul, fie să taie un şiret de jambieră înnodat anapoda, fie
s-ascută o nuia pentru prăjit slană, noaptea-n lutărie, fierul
reapărea ca prin farmec între degetele sale subţiri şi uşor
înfrigurate... El avea un elastic dintr-ăsta lat, cu care-şi
strângea mâneca..., spune Jucătătorul, arătând stânjenit
către propria banderolă vişinie, readusă la locul potrivit
pe mâneca stângă, deasupra bicepsului. Celălalt jucător
îl priveşte fix, cu un fel de uluire risipită ca făina peste
trăsăturie ferme ale obrazului. Apoi, luându-şi seama, îi
întinde tacul. Vrei să încerci câteva bile?..., întreabă, fără
să-şi poată încă desprinde privirea de la el. ‘i creta..., mai
23
spune şi-i întinde micul cub albăstrui. Jucătorul ia creta,
freacă, reflex, cu ea capătul tacului, apoi o strecoară în
buzunarul pantalonului. Simte buzunarul umflat mai mult
decât s-ar cuveni şi-şi palpează prin stofă pulpa piciorului.
Celălalt jucător tocmai se răsuceşte pe călcâie şi pleacă
spre peretele pe care se desenează mai multe uşi, inclusiv
cea a cabinetului vizitat mai devreme de Jucător şi nu
vedea cum faţa acestuia păleşte brusc. Nu vede nici cum
îşi muşcă buzele uscate în vreme ce mută creta în
buzunăraşul vestei, deşi-l simte cum pleacă să ocolească,
cu paşi măsuraţi, masa, şi şi-l poate imagina sprijinindu-
se, la fiecare al doilea pas, cu vârful degetelor, de
mantinelă. Jucătorul ştie şi el că poziţia bilei albe impune
locul în care se opreşte, chiar dacă de acolo, aşa frânt la
nouăzeci de grade şi cu bărbia sprijiită de tac, poate
supraveghea mişcările Minotaurului. Pune mult efect
dreapta în lovitură, bila albă trebuie să intre în mănunchi
undeva la mijlocul lui şi, rotindu-se, să alunece printre
bilele roşii şi să le împrăştie, dar fără să le îndepărteze
prea mult unele de altele... Exact acest lucru se întâmplă
şi, cu spatele lipit de perete şi cu receptorul telefonului la
ureche, celălalt jucător ridică admirativ policarul deasupra
pumnului strâns. Colonele, spune între timp, dormeai?
Nu dormeai?... Cum să dormi? Cu ochii închişi, cred! Sau
nu? Ha, ha, ha! Ai o clipă pentru mine? Jucătorul scoate
bila neagră din buzunarul de plasă al mesei şi cu ea în
mână priveşte întrebător către Minotaur. Trebuie ştearsă,
vrea să spună... Da, pare să încuviinţeze acesta, dând
de mai multe ori din cap şi ridicând în direcţia Jucătorului
cealaltă mână cu arătătorul ridicat, imediat... Poţi veni
acuma?, spune în receptor. Sigur, câteva minute!... În sala
de biliard... Te aştept! Atârnă receptorul de furca aparatului
fixat pe perete şi vine fără grabă la masă. Avem şi mănuşi
albe, avem şi marcator de poziţie, spune. Cine iese din
joc face pe arbitrul... Să zicem că acum sunt eu pe tuşă...
Scoate de sub masă două perechi de mănuşi albe, două
marcatoare lucioase şi grele din oţel inoxidabil lustruit...
Apoi murmurul petrecerii ajunge din nou până în preajma
lor şi amândoi se întorc către fundul transparent al
încăperii. Două fantome Ku Klux Klan înaintează rapid
spre ei, împingând în faţa lor un scaun pe rotile din care
un bărbat cu chipul emaciat, cu mustaţa şi barbişonul
cărunte, tunse scurt, îi scrutează printre pleoapele strânse
ca de prea multă lumină. Un început de chelie îi lungeşte
mult chipul, lucru la care contribuie într-o oarecare măsură
şi părul strâns peste urechi şi legat la ceafă într-o coadă
căruntă, remarcabilă... Un polar cafeniu, cu fermoarul tras
până sub bărbie, ascunde sub el un trup firav, iar un pled
tuareg cu pătrăţele mărunte, negre şi roşii, îi acoperă
restul trupului, mulându-se pe genunchii ascuţiţi, strîns
apropiaţi, pe care noul venit îşi sprijină palmele subţiri şi
osoase, uimitor de mici, ca de copil. Domnilor!, spune
zâmbind subţire, şi se înclină pe rând în faţa lor. Mai întâi
în faţa Jucătorului, pe care-l şi priveste scurt, ascuţit, cu
nişte ochi verzi, iscoditori şi foarte limpezi, apoi în faţa
celuilalt. Acestuia însă îi întinde şi mâna şi Jucătorul îi
vede cum îşi strâng mâinile şi nu i se pare că vreunul
dintre ei, în ciuda diferenţei de gabarit, l-ar menaja pe
celălalt. Mi-am permis, Generale, spune protocolar noul
venit, să nu mă înfăţişez înaintea ta la miezul nopţii cu
mâna goală! Arată peste umăr spre una dintre fantome şi
atunci devine evident că aceasta poartă de toarte o tavă
argintie cu bordura înflorată, acoperită cu un capac înalt,
24
rotunjit, extrem de lucios. Întinde un deget către colţul
mesei de biliard. Fantoma depune cu foarte multă grijă
tava pe locul indicat şi se retrage apoi de-a-ndărătelea,
în spatele scaunului. Asta e tot ce-au mai reuşit oamenii
mei să salveze, râde colonelul, ridicând ironic din
sprâncene. Pe noi tot oamenii tăi ne-au salvat!, spune,
preluînd tonul de uşoară zeflemea al celuilalt, Generalul.
Năvăliseră asupra noastră, gata să ne facă una cu
pământul! Să nu exagerăm, Generale!, protestează moale
noul venit. Pe tine să te facă una cu pământul?! Era destul
să-l trăzneşti pe unul, hai pe doi, în moalele capului şi
mieluşei îi faceai! Oamenii mei i-au protejat mai degrabă
pe ei de mânia ta! Clar că despicai câţiva! Îi auzi cum
petrec? Cine şi când le-a cerut arătărilor să se
cărăbănească? Jucătorul urmărise atent schimbul de
replici dintre cei doi, le cântărise, ca în căutarea unor
repere, gesturile si nu surprinsese la nici unul dintre ei
vreun semn adresat ţuguiaţilor. Acum, că iarăşi ajunge
până în preajma sa vuietul petrecerii, constată şi el că
din nou s-a deschis pe undeva vreo uşă, posibil aceeaşi,
către salonul unde petrecerea continua şi că, probabil,
pe acolo s-au scurs şi ciudaţii despre care ştie acuma
că, într-un fel sau altul, sunt oamenii Colonelului. Au golanii
ăştia o foame în ei!..., continuă acesta după ce uşa
nevăzută se închide, sugrumând zvonul banchetului.
Termite, nu? Treizeci de ani de comunism!...,îl aprobă
Generalul. Rahat!, exclamă colonelul, strâmbându-se.
Câţi ani au băieţii ăştia? Douăzecişicinci? Treizeci? Mai
ştiu ăştia ce-i aia comunism? Noi i-am flămânzit, Generale.
Nu că i-am fi ţinut nemâncaţi, dar le-am băgat în cap că
totul în viaţă se rezumă la haleală, sex şi bani şi avem
ceea ce ne-am dorit. Un lumpenproletariat cu un excelent
reflex al înfulecatului, uşor de motivat şi de controlat.
Ceafă groasă, frunte îngustă şi buzunare fără fund... Iar
pentru suflet, manele! Trăiască societatea de consum!
Generalul râde. Manele, pe domeniul Keller?! Colonele!,
protestează, ridicând mustrător arătătorul mâinii stângi.
Măcar noi să nu ne amăgim!, reia, cu un aer sardonic pe
chip acesta. Demis Russo, Good bye, my love, good
bye..., nu e manea, nu? ‘i nici Lambada. În schimb avem
bile curate!, exclamă, aproape fără voia sa, Jucătorul.
Surprinşi, ceilalţi doi se răsucesc către el. Generalul cu
un început de nedumerire ori de uimire în ochi, Colonelul
cu un zâmbet ambiguu pe buzele palide. Inocent, fătat
tocmai atunci de clipa suspendată, vidă, Jucătorul ridică
din umeri şi întinde spre cei doi bila neagră, strălucitoare,
pe care încă o mai şterge, demonstrativ, cu mănuşile de
fetru. Ai... o bilă neagră, ca să zic aşa, domnule Cornel
Teodorescu!, râde molcom Colonelul cercetându-şi
mâinile. Generalul ia bila din mâinile Jucătorului şi o
aşează, aplecându-se cu grijă peste tavă, pe locul ei de
pe postavul verde. Vă cunoaşteţi?, întreabă pe un ton
neutru apoi, potrivind cu multă atenţia bila pe punct.
Colonelul îi aruncă o privire scurtă Jucătorului şi-şi pleacă
din nou privirile. Nu!, spune foarte simplu. Domnul
Teodorescu e de trei zile pe domeniu, adaugă fără să-şi
schimbe nici tonul şi nici direcţia privirilor, şi până acum
drumurile noastre nu s-au încrucişat. Dar a făcut, în timpul
acesta, tot ce a stat în puterea domniei sale pentru a ne
atrage atenţia... Jucătorul se uită ţintă la el, încercând
parcă să treacă cu privirea dincolo de fruntea osoasă,
brăzdată de cute adânci şi dincolo de obrazul supt, cu
partea neacoperită rasă la sânge. De aceea l-au încătuşat
Reflex 1- 6 / 2013
oamenii tăi?, întreabă din nou Generalul. Îl invitasem la o
partidă de snooker şi m-am pomenit cu el legat de scaunul
ăla... Nu!, răspunde foarte calm Colonelul. Se aruncase
ca un apucat asupra doamnei Veronique şi nu era foarte
clar ce vroia să facă... Se aflase deja despre moartea lui
Maximilian şi oamenii mei au considerat că e mai bine
să-l imobilizeze. Povestea cu paza bună care trece
primejdia rea... În fond vi l-au şi pus la îndemână!...
Veronica leşinase, spune cu un început de protest în glas
Jucătorul, era gata-gata să se prăbuşească... N-am făcut
altceva decât să încerc s-o susţin... Mai întâi. S-o protejez,
mai apoi..., reia, încercând să fie cât mai convingător.
Sigur, aprobă Colonelul. Aşa e!, întăreşte apoi şi dă
afirmativ din cap, privindu-l drept în ochi pe General.
Cuvânt înainte
Ioan GROŞAN
Proza românească de sorginte fantastică pare a
avea, cel puţin în ultimii ani, soarta acelui „zid părăsit şi
neisprăvit” din „Balada Meşterului Manole”. După ce a
avut, mai ales în perioada interbelică, momentele lui de
glorie, prin celebrele povestiri şi nuvele ale lui Mircea
Eliade şi Vasile Voiculescu, după ce a fertilizat scrieri de
Ion Vinea şi Gala Galaction şi după ce, în anii şaizeci şi
şaptezeci, a fost parţial resuscitat de subspecia onirică a
textelor lui Dumitru Ţepeneag, Leonid Dimov şi Vintilă
Ivănceanu, f antasticul epic n-a mai răspuns
comandamentelor post moderniste, deşi - fapt paradoxal!
- virtuţile postmodernismului fac parte din însăşi fibra, din
„ADN”-ul fantasticului. Dar specia e departe de a-şi epuiza
posibilităţile. O dovedeşte, iată, chiar cartea pe care o
am în faţă, „Iarna în rai” a prozatorului Gheorghe Zincescu.
La prima vedere, reţeta acestui gen de scrieri e
simplă: se porneşte de la un fapt şi de la nişte personaje
aproape banale pe care, treptat, autorul le duce în situaţii
şi-n locuri tot mai stranii, testându -le reacţiile,
comportamentul, trăirile. În cazul de faţă, doi profesori de
sport, mai precis de înot, dintr-un oraş de provincie, sunt
invitaţi de un personaj misterios la o reuniune într-un hotel
din acea localitate. Şi aici intervine declicul fantastic,
pentru că hotelul nu e unul obişnuit, ci unul, ca să zic aşa,
„rabatabil”, schimbându-şi mereu dimensiunile, pereţii,
etajele ş.a.m.d. Cinefilii vor putea, desigur, compara
locaţia aceasta cu imensul hotel din capodopera „horror”-
ul a lui Stanley Kubrick, „Shining”. Şi nu întâmplător am
pomenit de cinefili: „Iarna în rai” abundă de procedee
cinematografice, de travelling-uri epice, de „planuri”
americane, de flash-back-uri, de panoramări subtile etc.
Şi ca orice text ce se apropie de oniric, autorul nu
„propune” visuri, ci - cum ar zice Dumitru Ţepeneag -
„organizează” visul, îi dă o coerenţă dramatică, căci există
mereu printre rânduri, dezvăluită abia în final, sugestia
sfârşitului, a morţii. Şi chiar dacă cititorul poate recunoaşte
la un moment dat, în fugă, şi siluete reale (pictorii
Sălişteanu şi Sorin Dumitrescu, de pildă), ele sunt mereu
fantomatice, învăluite într-un flou de ceaţă.
Deşi unii i-ar putea reproşa autorului lungimea
unor dialoguri „livreşti”, lunga nuvelă ce dă titlul volumului
e bine scrisă, cu un remarcabil simţ al observaţiei, al
detaliului. Dau un singur exemplu, imaginea aglomeraţiei
Reflex 1 - 6/ 2013
dintr-un tren de noapte: „Nu ai a te teme de oameni în
trenurile de noapte de pe liniile secundare. Sunt atâta de
săraci oamenii care le folosesc, încât nici infractorii şi nici
cerşetorii n-au ce căuta acolo. Simţi uneori piciorul cuiva
atingându-ţi piciorul ori trupul cuiva lăsându-se peste tine,
dar sigur că nu e nimic promiscuu în asta. Oamenii se
prăbuşesc în somn şi trupurile lor se lăbărţează umplând
atâta loc cât le este lăsat la dispoziţie. Constaţi doar că
eşti oprelişte în calea unui corp în expansiune
somnambulă, te încordezi cât să rezişti şi adormi şi tu din
nou...”
25
A doua nuvelă, „Crizanteme pentru Irene”, are
un subiect mai „terestru” (reîntâlnirea, după cincisprezece
ani, dintre un bărbat şi fosta lui soţie), dar şi aici, pe bune
porţiuni, atmosfera ia o turnură halucinatorie - vezi
peregrinările cu taxiul printr-un oraş adormit, vezi
coşmarul cu Turnul Eiffel etc.
Scurt spus, prin cartea lui Gheorghe Zincescu
proza noastră fantastică îşi ia o binemeritată revanşă.

Mircea CAVADIA
„Iată că din adâncurile Brăilei răsare, spre ai spori apele fantastice şi a-i înălţa nisipurile în tulburător
miraj, un nou prozator, Mircea Cavadia, om dintr-un neam care a dăruit oraşului de la Dunăre fereastră
pentru scuturatul zorilor şi odihna răsăritului de flori. Cunoaşte lumea bălţilor şi trupui ei despicat, şi-şi
trăieşte visele în tărâmul fabuluos al umbrelor, rupând aur şi negură. I-am citit un volum de povestiri şi
cred, cu mâna pe inimă, că ne aflăm în faţa unui scriitor tânăr, care va continua cu strălucire drumul
deschis de Panait Istrati prin spaţiile unde se rupe sufletul ca să dea naştere stelelor şi iluzilor.
Îi doresc noroc”. (Fănuş Neagu)

COROPIŞNIŢA
(fragment)
Dunărea, îngustă, gât de copil. În mal, câţiva
puştani dădeau la peşte. Urcaţi pe nişte pietroaie, aruncau
expert undiţele şi la câteva secunde scoteau câte un caras
cât palma. Veselie de nedescris. Trecu Gică Haimana cu
barca lui cu motor, stârnind valuri lungi. Le strica joaca,
ţipară după el. Valul veni peste pietroaie, le luă cutiile cu
râme, îi făcu să ţopăie să-şi păstreze echilibrul. Abia îşi
salvară beţele. Al dracu Gică, aşa le făcea mereu. O luară
spre case, bodogănindu-l, apoi uitându-l. Ducea fiecare
punga lui cu peşti.
Gică propti pupa bărcii într-un banc de nisip, lângă
un capăt de setcă şi privi în jur. Apa scăzuse peste noapte
dintr-odată, văzu porţiuni de uscat unde ieri fusese apa,
în care se zvârcolea puzderie de puiet. De toate speciile.
O porcărie mereu întâlnită, dar cu care nu se putea
obişnui. Ştia cauza şi ştiau toţi. La Porţile de Fier se
ridicau, din când în când, stăvilarele şi, în amonte, la ei
apa scădea brusc, uscând bucăţi de pământ, până atunci
sub apă. Murea peştele mic în prostie. N-avea nici o
putere. Vorbise cu pescarii, trimiseră plângeri pe la judeţ,
degeaba. Ăia de la baraj aveau alte legi, nu le păsa. Lui
Gică, însă, îi păsa. Acolo, în malul fluviului trăise el şi ai
lui, şi toţi fuseseră pescari, din peştele prins îşi făcuseră
rosturile şi-şi crescuseră copiii.
Era august. Dunărea, şi aşa scăzută, după noaptea
aia părea de râs. Malurile se mocirliseră, iarba plutea
deasupra, plumbii plaselor stăteau pe pământ. De ce să
le mai ţină? Trase băţul, dezlegă aţele şi începu să adune
setca în barcă. De-aia venise. Să le scoată. Când scădea
apa aşa nu prindea. Se-ascundea şi peştele încercând
să scape. Înjură lung, din piept. Sărăcie lucie. Plasa
curgea chioară la picioarele lui, parcă stătuse pe gard.
Băgă lopeţile, duse barca spre alta, mai în susul apei.
Găsi în ea două plătici la juma de kil, câţiva şalăiaşi. Măcar
atât. Mai avea o sculă băgată la adânc, se gândi s-o lase.
Aruncă un ochi spre malul sârbesc şi îl văzu pe Miodrag,
dând înspre el din mâini. Zilele alea era salvat. Ştia ce
vrea. Îi făcu semn să-l aştepte, porni motorul, se îndreptă
spre sat. Împinse poarta, puse sacii cu scule rezemaţi
de-un perete, aproape trecu prin nevastă-sa, aruncându-
i din fugă traista cu peşti.
- Iar au ridicat nenorociţii ăia stăvilarele. Asta e
tot ce-am scos. Dar am dat de Miodrag. Vrea.
- Să-ţi dea banii!, îi strigă ea din urmă, dar el nu
mai stătu la discuţii, se duse grăbit în spatele grajdului.
Luă furca, începu să scormonească în bălegar.
Îi plăcea mirosul şi mai ştia că sunt acolo. Rezerva lui de
bani pentru zile negre. Mai înlătură un strat. Umezeală,
abur cald. Văzu coropişniţele foindu-se, încercând să
scape. Le culese cu repeziciune, aruncându-le în găleată.
O mână de bălegar deasupra, alt rând de coropişniţe. O
sută în cap să fie. Hai, două, trei bucăţi în plus. Să vadă
Miodrag că e domn. O sută de coropişniţe, o sută de euro.
Nu-l mai văzuse de săptămâni bune, dar acum picase la
fix. Şi nu vroia să-l scape. Făcu suta, mai puse două,
aruncă încă o mână de bălegar, o luă la goană spre barcă,
porni motorul, zbură spre malul sârbesc. Îl aştepta.
Aruncase o lansetă, îl aştepta. Coropişniţele erau pentru
somn. Miodrag nu folosea plase, nu punea vârşe, nu
arunca prostovolul, avea ambiţia aia tâmpită a pescuitului
cu lansetele şi pescuitul somnului era plăcerea lui. Se
dădea specialist. Dar nu-l văzuse niciodată cu vreun peşte
mai de doamne-ajută. Săfie sănătos ! Coropişniţa,
momeala favorită.
Îl cunoscuse în vremea embargoului, ba chiar
sârboiul ăla al dracului, care avea acasă arme cum nu
văzuse el în toată viaţa lui, îl ascunsese câteva zile când
îl fugărise poliţia. Vreme de câţiva ani, nu făcuse altceva
decât să care benzină şi Miodrag fusese omul lui. Îi luase
tot, nu se tocmise. Era bogat. Lucrase înainte douăzeci
de ani în Germania, se întorsese acasă chiar înainte de
26
embargou, luase pământ, avea toate drăcoveniile de
utilaje. Văzuse la el, al naibii, un tractor care nu pornea
dacă erai băut. Se împrieteniseră. După ce s-a terminat
cu benzina, o vreme nu s-au mai văzut. Sârbul s-a ţinut
de agricultura lui şi-i mergea, înghiţea statul tot, îi lua marfa
de pe câmp. Apoi a dat de el când bătea apa cu barca
după plase, pescuind, în mal, cu lansetele. L-a pufnit râsul.
Scutură vârşele, aruncă în barcă doi somotei la trei-patru
kile şi-un şalău frumos şi se duse la el. Miodrag se bucură
şi nu vru întâi să primească peştii. Nu se prostise, era
ultima lui plăcere. Să prindă aşa. De-aia venise acolo, să
dea de el, să-i propună o afacere. Aia cu coropişniţele.
Crezu că glumeşte, dar sârbul era pornit. Şi când i-a spus
preţul, a rămas cu gura căscată. Un euro bucata vie!
Bine, frate, acceptase iute, batem palma. Io-s pe apă toată
ziua, vii în mal, îmi zici, aduc marfa. Şi povestea asta
ţinea de luni bune. Din aprilie şi până dădea bruma, cam
la o lună, îl vedea că-i face semne. Aşa şi acum.
Să nu-i strice pescuiala, se duse la douăzeci de
metri în deal, opri motorul, curse la vale, răsuci cârma,
propti barca în mal. Apucă găleata, coborî. Se îndreptă
de spinare şi rămase drept, cu ochii spre Miodrag. Agăţase
ceva. Vârful lansetei se arcuise, vedea firul întins, sclipind
tăios în soare. Sârbul rotea greu manivela mulinetei,
înfăşura, dar din apă nici o zbatere, de parcă agăţase o
mortăciune. Ce e?
- Nu ştiu, nu-l simt. Trag, vine, dar greu. Parcă-i
plumb. Habar n-am ce scot. O fi vreo cioată. Mi-ai adus?
- Ţi-am adus, zise, şi-i puse găleata la picioare, tot
cu ochii în apă. Apoi zâmbi. Mai mult bănuise decât
văzuse, aşa, dintr-o dungă, cum privea, la vreo zece metri
de mal, o fâlfâire de coadă, făcând un val mic. E somn.
Mare. Hai, că l-ai luat. Minciogul.
- N-am. De unde ştii? E mare? Nu-i nici o mişcare.
- Aşa face ăsta mare. Intru după el. Nu-i dai drumul,
ţine-l din scurt, aruncă peste umăr şi se duse pe fir. Era
acolo. Şi era mare. Se opri, îl simţise la picioarele lui.
Până în mal, patru metri. Apă mică. Dacă trecea, rupea
tot, scăpa. Îi ştia puterea. Nu mai aşteptă.
- Stai pe loc, strigă şi Miodrag înţepeni.
Capul mare, în pielea apei, îi înfipse o mână într-
una din urechi. Pe acea mişcare, îl săltă iute, să-l sufoce.
Peştele luă aer mult prin gura căscată şi şocul îi opri
zbaterea. Momentul ăla nu trebuia pierdut. Îi trânti în
creştet un pumn şi cu peştele târât, fugi în mal. Abia atunci
îl lovi somnul cu coada peste picioare, aproape să-l
dărâme. Luă o piatră şi-l mai izbi o dată.
- Gata. Poţi să-l faci batog. Cred că are douăzeci
de kile. De ce pleci, mă, fără minciog? Pe-ăsta nu-l scoteai
în veci. Te trăgea cu sculă cu tot.
- Cum dracu? Bă, Gică, bă, cum dracu? Sunt
campionul campionilor!
- Ho, e-un peşte! Uite coropişniţele. Ai banii?
Întâi, sârbul nu-l auzi, apoi se dezmetici.
- Da, uite, şi-i vârî în mână o hârtie de-o sută.
Gică o înşfăcă, se-ntoarse să se ducă la barca.
Din urmă, Miodrag îl prinse şi-l smuci.
- Nu aşa. Ai partea ta. Fără tine...
- Lasă, mă, să-l mâncaţi sănătoşi.
- Nu. Jumate e-al tău. Nici nu discut.
Îi ştia pe sârbi încăpătânaţi, ai dracului, peştele era
frumos, prin plasele lui de mult nu mai văzuse asemenea
dihanie.
Reflex 1- 6 / 2013
- Bine, mă. Dar iau numai capul şi ficatul.
Miodrag se învoi, era bucuros de toată povestea
aia, îi întinse cuţitul. Se aplecă şi în timp ce el îl hărtănea,
trase de prin bagaje o sticlă.
- Să ne cinstim.
Se clăti în apă, luă sticla. Un rachiu parfumat, de
piersici, băutură tare, simţi maţele încălzindu-i-se. Se-
aşezară. Soarele începea să cadă, pe apă numai fâşii
lungi. Vorbiră de vremea embargoului. Fusese bine. Dar
timpurile alea se duseseră. Gică ofta şi acum după ele,
că atunci fusese cel mai mare prost. Crezuse c-or să ţină
o viaţă. Făcuse un etaj la casă de gura nevesti-si. Îşi mai
cumpărase un congelator şi un motor pentru barcă. Atât.
Restul, bani mulţi, îi aruncase prin Moldova Nouă.
Avusese o tipă acolo, o puştoaică abia ieşită din liceu. I-
a luat apartament, mobilă, maşină. Asta, spre sfârşit, când
toţi vorbeau că nu va mai ţine. Nu-i crezuse. Şi-apoi, era
limbă după puştoaica aia. Dintr-o dată, n-a mai vândut
un gram. S-a ridicat embargoul, a început să curgă
benzina oficial, din garnituri de tren, din petroliere, de la
stat, şi de la români şi de la alţii. Şi s-a trezit fără nici un
chior pus deoparte. Înghesuit, s-a dus în Moldova Nouă,
să se înţeleagă cu fata. Lui, apartamentul, ei, maşina sau
invers. Prea târziu. Vânduse tot şi-o tăiase. Unde? Nu
reuşise să afle. Se zicea că prin Italia sau Spania. Nu
conta. Pierduse jocul. Ce era să facă? Şi-a adus aminte
de plasele lui, uitate în pod. Uscate iască, încurcate,
putrezite. A muncit la ele ca un apucat, că n-avea bani
pentru altele. Sub tirul continuu al nevesti-sii. Ce-a făcut
cu mărcile, unde le-a prăpădit? Pe aia, pe aia, materiale
pentru casă, ce ştia ea cât au costat, până când femeia
s-a plictisit. A reluat pescuitul şi s-a pus pe picioare. Intrase
în legătură cu un birt din Turnu Severin, grosul îl dădea
acolo. Mai avea un om în Moldova Nouă, vindea şi ăla în
piaţă, la preţ mai bun, dar cantităţi mici. Se descurca.
Mai greu era în lunile alea cu apă scăzută şi mai mult
stătută.
Îi trecură toate aste prin cap, pe ultimele înghiţituri
de tărie. Îşi strânseră mâinile, vârî capul peştelui şi ficatul
într-un sac şi-l îndesă în prova bărcii.
O lună plină, rotundă, lumina Fluviul şi se gândi
să scuture setca din adânc. Ziua fusese bună. Suta de
euroi, căpăţâna, ficatul, poate, în plasa de adânc şi câteva
bucăţi mai ca lumea, Dacă nu găsea, o va pune la loc. Se
înfipse în rame şi se duse în capătul ei. Pe apă, linşte
adâncă, nicio adiere, nici un clipocit, în depărtare, luminile
oraşului. În malul lui, dunga neagră a sălciilor ascunzând
satul. În picioare, începu să scoată şi plasa goală, se făcea
muşuroi. Câţiva metri şi-o avea în barcă pe toată. Atunci,
simţi zvâcnitură slabă şi văzi încolăcit în aţe un prăpădit
de somotei, la vreun kil, un kil jumate. Asta fusese tot. În
momentul ăla, auzi un rateu de motor în mal, apoi motorul
pornind şi o barcă ţâşni spre el. Lumina unei lanterne
puternice, împiedicându-l să recunoască barca. Apoi, se
dumiri. În coasta lui, Stoicovici, inspector la Mediu, rânjind.
În pupa bărcii, la motor, Pătru zis Mălai, paznic, tăcut,
pată nemişcată.
- Ce faci, Gică?, îl întrebă Stoicovici.
- Pescuiesc, ce dracu să fac, nu vezi?, îi răspunse
înciudat. Stoicovici ăsta era un nenorocit. Deşi din sat,
se ţinea de tot felul de porcării pe seama pescarilor.
- Aha. Pescuieşti.
- Şi ce, nu-i voie? Am acte.
Reflex 1 - 6/ 2013 27
- Ai. Am zis eu că nu ai? Ce pescuieşti? Ionel BOTA
- Na, ăsta!, se înfurie şi-i băgă sub nas somoteiul.
Spre surprinderea lui, Stoicovici i-l smulse din
Un prozator: Mircea Cavadia
mână, îi dădu drumul în barcă şi-i puse o cizmă deasupra.
- Atâta?
Puterile de observare ale prozatorului român,
- Atâta! Eşti chior? Hai, dă-l încoa şi cară-te. Întind
spunea cineva, sunt produsul unor realităţi morale,
setca.
percepute în text, ca solidaritate a discursului auctorial
- Ia să vedem noi, mormăi sârbul. Trase apoi o
cu motivarea psihologic-comportamentală a eroilor.
ruletă din buzunar şi-l măsură. 49 de centimetri, zise tare.
Mircea Cavadia, nu-şi propune o metodă (1), notaţiile
Ai auzit, Pătrule? 49 de centimetri. Se confiscă.
tranzitive îndeplinind funcţionalitate estetică şi calitatea
- O confişti pe mă-ta, se repezi Gică spre peşte,
de a proteja impresivul. Autorul nostru trăieşte, cu o
gata să se răstoarne cu barca.
contemplativitate stenică, o succesiune de teme
- Te bag la ultraj, te-am prins, te-am prins. Bărcile
recuperate din realitatea dată. Rolul său, de narator discret
se despărţiseră vreun metru, n-avea ce face, doar să
în povestiri, este preluat de eroi volubili, activi, idealişti ori
înjure ca un apucat.
pragmatici, tipologii ale omenescului, stăpâni deodată pe
- Înjură cât vrei, îmi fac datoria, Gică. Da-to-ri-a!
o acumulare de pitoresc şi sentimente, frenetici, impulsivi,
Clar? Proces-verbal, astăzi, aşa, semnează, Pătrule,
fantezişti, posesorii unui discurs autohton, incompatibili
martor. Tu semnezi, Gică?
cu convenţiile socialului şi politicului. Discernământul
- Bă, eşti nebun complet. Ce să semnez?
autorului, în legătură cu aceste destine şi existenţe, ţine
- Procesul-verbal. Nu vrei, nu vrei, îl primeşti acasă.
de elementele de identitate, invazia realului în poveste
Hai, Pătrule.
consemnând victoria jocului, ca în poezia bănăţeanului
Şi Gică văzu uluit barca lor depărtându-se şi
Şerban Foarţă, inconformistul (2).
înfigându-se în mal. Încercă să se calmeze, dar în el,
Sinteză de viziuni radicalizate, cum s-a mai spus,
nedumerirea creştea. Ce dracu am făcut? Cu ce m-a prins
„romanul trăieşte prin cuprindere, iar genul scurt prin
jigodia asta? C-am pescuit noaptea? Pot şi ziua şi noaptea
punerea în prim-plan“ (3). Epicul romanelor lui Mircea
şi de Paşti şi de Crăciun, ce pizda mamii lui a vrut? Bine
Cavadia, Alinierea Planetelor (1999), Privighetoarea
că n-am avut mai mult, mi-l lua boul tot, se consolă,
arsă (2000) şi Gaura de vierme (2005), dincolo de o
începând să dea drumul plasei pe apă. Apoi se opri,
anume situare în istorie, îmbracă în semnificaţii amprenta
aruncă un ochi în jur. Am voie şi aici, scrie în autorizaţie.
personajelor pe o scenă unde se consumă toate fidelităţile
Mare prostălău am fost! Trebuia să văd ce-a scris în
autorului faţă cu tensionalitatea acestei lumi în derivă şi
hârţoaga aia şi să i-o dau în cap. Asta e, se lăsă păgubaş.
cu aceşti inefabili eroi-inspiratori, urcând şi coborând pe
Întinse plasa, trase în mal, încuie motorul. Nimeni. Înşfăcă
axa timpului lor, iniţiaţi ori novici, în spectacolul sublim al
sacul, se duse acasă. Nevastă-sa, bucuroasă de
existenţei. Dar povestirile din Vulpea (1990), ori Şarpele
căpăţâna aia, nici nu băgă de seamă că era întors.
gol (1995), sunt condiţionările omului locuind un ţinut
Prăjesc?, îl întrebă arătând spre ficat. Prăjeşte, spuse
ideal, într-o lume în dezagregare, alt mod al fiinţării
mecanic şi-şi puse o ţuică.
cosmice şi al gândirii lumii ca totalitate. Sensurile osmotice
A treia zi, găsi la cutie procesul-verbal de amendă.
sunt date de acumulările de sofism virtual, ţărănesc cu
Să leşine! 10 milioane amendă! Suma aia îl zăpăci
deosebire, şi de melancolizările atipice, stare obişnuită
complet. Apoi desluşi motivul şi căzu în altă buimăceală.
într-o falsă dialectică a personajului cu luciditatea
Numitul, zicea hârţoaga, în seara de..., a pescuit un peşte,
cerebrală a autorului său. Într-un imago de referinţe şi
specia somn, de 49 de centimetri, sub STAS şi nu l-a
concesivitate reciprocă, spiritul analitic al prozatorului
aruncat în apă, conform legii cutare, cutare, corpul delict
traversează mentalitatea acestor suflete eliberate, cu o
fiind găsit în barcă, motiv pentru care i-a fost confiscat de
plăcere a angajării narative supusă mereu rechizitoriului
organul de control şi predat instituţiei.
propriilor percepţii.
Spre seară se duse cu procesul-verbal a Ţvetco,
E drept că restituirile, aşa-zicând, din cotidianul
să vorbească, nu mai putea. Mai bătrân, fusese miner la
comunist, vin ca provocări la variantele
Cozla, era uns cu toate alifiile. Apăru şi fină-su, Ioţa, şi-
deconstructivismului limpid. Numai că un soi de victorii
ăsta al dracului.
asupra limitei cristalizează imaginarul, decomplexând
Ţvetco avusese taur, animal mare, rău, în afară de
intuiţiile şi atentând la re-scrierea unui cod de conştiinţă
el nu se apropia nimeni. O tăvălise însă pe nevastă-sa,
al umanităţii, ideal romantic în mai vechea interpretare
cu cîteva zile în urmă, de era s-o omoare. Cum a scăpat
lamartiniană (4). Timpul decadenţei morale şi intelectuale,
din legături, Ţvetco nu putea să priceapă. Ea intrase să-
temă polemizând în conştiinţa auctorială cu prejudecăţile
i dea de mâncare şi animalul parcă turbase. I-a auzit
artistului, care simte mereu nevoia de libertate a
strigătele, s-a repezit în grajd. O rostogolea ca pe o
exprimării, a dansului său ritualic într-o societate adesea
zdreanţă. L-a lovit peste nări, abia a tras-o afară. Atunci
ingrată, împlineşte, în sinestezia formelor epicului, rolul
s-a hotărât să-i ia gâtul. L-a legat zdravăn, dar oricât l-a
de actant al dramei omului în istorie. Dar personajele lui
lovit cu maiul în creştetul capului, nu l-a putut dovedi. S-a
Cavadia, din proza scurtă, din romanele sale, nu sunt
dus la Ioţa. Mă, ia puşca şi hai. L-a urmat nedumerit, apoi
nicidecum monumentalizate, ele sunt personaje pur şi
a înţeles. S-a rugat de Ţvetco să nu-l omoare, n-aveai cu
simplu, metalepse ale realului devorator. În acest sens,
cine discuta. Vinde-l, rămâne satul fără bic. Nu, îi replicase
limbajul, ca formă de exprimare a gândirii, desigur (5),
hotărât. Mai calcă şi pe altul în picioare, îl am pe conştiinţă.
discursul eroilor, ipostazele fiecăruia în discursul epic,
Nu mai iese viu din grajd. Arde-l!, îi ordonase şi Ioţa se
devin, în farmecul dialogului, puntea de trecere între lumi:
execută.
28 Reflex 1- 6 / 2013
lumea întemeierilor omului şi lumea întemeiată de Vasiliu, prefaţă de A. Babeţi, postfaţă de D. Şepeţean-Vasiliu,
poveste. Natura ca putere, omul ca putere, scrisul Bucureşti, Editura Univers, 1987, p. 165.
9. A mai tipărit Cine ai fost dumneata, domnule Valentin Silvestru?
potenţial delimitează în mobilitatea epicităţii, trăim în (1997), Legea lui Cavadia privind accelerarea statului (68 de
structura lingvistică, conchidea cândva şi Steiner (6), o articole), schiţe şi romane sau novelete satirice (1998), Ştiinţa
hermeneutică a vieţii şi destinelor, juxtapuse tuturor supravieţuirii, antologie de umor românesc contemporan (1998),
ambiguităţilor. Şi în proza brăileanului, acum reşiţeanului Pământ de flori, trilogia tranziţiei, teatru (2001), Epistolar cu trei
proşti, corespondenţe (2001), Comoara spânzurată, teatru (2004).
Mircea Cavadia, presiunile textului pot fi, eventual,
identificabile în germinaţiile imaginarului traversat şi de
nostalgiile autorului - pentru un topos ideal (balta, fluviul,
de pildă), mereu amânând sf ârşitul, ieşirea din POEZIA PROZATORILOR
individuaţie, paradoxul destinului.
Având, deci, curajul literaturii, Mircea Cavadia ia Matei MIRCIOANE
în stăpânire un teritoriu al prozei care-i aparţine acum şi
descoperă, cum spune Barthes, că singurul personaj viabil Testament II
rămâne doar cititorul (7). Înarmat cu deviza panteistă a
vechiul testament
lui Blake („tot ce e viaţă e sfânt!“), scriitorul diferenţiază vaca domnului s-a împerecheat cu domnul
între momentele obiective-subiective, se raportează la fiecare vrea să fugă în alt orizont
criterii din aceeaşi perspectivă de autonomizare, e atent ce dramă
la manifestarea congruenţei comunicării în stanţele hai să-i despărţim!
ontologicului, determină comportamentul personajelor şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi
sale ca instanţă de idealitate (aventură cognitivă a eu stăpânesc pământul
scrisului-martor şi judecător), cu o vulnerabilitate abia din fundul grădinii până la pat
mascată în conturarea individualităţii acestora. Or, ei, eroii iarba câinelui
povestirilor şi romanelor sale, se mişcă într-o lume pâinea domnului
dinamică, fascinaţi de mitul ruralităţii şi al citadinului regina furnicilor
o viespe m-a înţepat în obraz
deopotrivă, trăiesc dihotomic viaţa, ca sărbătoare sau plâng
suferinţă, au şi ei revelaţia lumii ca explicaţie a aderenţei ce distracţie!
lor la experimentul naratologic la care-i supune prozatorul, mi s-a umflat ochiul
se lasă monografiaţi, astfel. Iată de ce nu întâlnim mutaţii viespea tremură la piciorele mele zdrobită
brutale în carnea textelor, polifoniile temelor deconspiră ochi pentru ochi
un epic funciar, pătruns de magia amănuntului, dar şi cocoşul calcă găinile
abolind, pas cu pas, mimetismele ispititoare pentru un cocoşul e în farfurie
prozator modern. mi-e somn nu mi-e somn
Autor complex (8), Mircea Cavadia este, mai ales, mă vizitează o haită de lupi
prozatorul care a devenit, deja, o voce inconfundabilă în hauu hauu
pulsează în ritmul inimii mele
peisajul literelor române de la crugul mileniilor (9). sângele meu urcă până la
Dumnezeu
NOTE: mă mângâie pe creştet
1. Opinia lui L. Chişu, Prozator în avatar, în „Luceafărul“, nr. 4, 1995; o să mă fac inginer
Fănuş Neagu saluta entuziast, în 1984, afirm area autorului în fotbalist
constelaţia prozatorilor tineri ai momentului: „Iată că din adâncurile o să omor balaurul ascuns în pădurea adormită de la
Brăilei răsare, spre a-i spori apele fantastice şi a-i înălţa nisipurile în marginea lumii
tulburător miraj, un nou prozator, Mircea Cavadia, om dintr-un neam
prinţesa va fi a mea
care a dăruit oraşului de la Dunăre fereastră pentru scuturatul zorilor
ea o să vrea
şi odihna răsăritului din flori. Cunoaşte lumea bălţilor şi trupul ei
despicat şi-şi trăieşte visele în tărâmul fabulos al umbrelor, rupând
aur şi negură. I-am citit un volum de povestiri şi cred, cu mâna pe
am văzut revista femeia muncitoare
inimă, că ne aflăm în faţa unui scriitor tânăr, care va continua cu ce multe prinţese mă cheamă!
strălucire drumul deschis de Panait Istrati, prin spaţiile unde se rupe sunt în paginile lucioase
sufletul ca să dea naştere stelelor şi iluziei. Îi doresc noroc”. sunt undeva în oraşe
2. M. Iorgulescu, Sensul jocului, în volumul M. Iorgulescu, Critică şi
angajare, Bucureşti, Editura Em inescu, 1981, p. 86; o opinie bunicul curăţă izlazul comunal
asem ănătoare la I. M. Alm ăjan, Şarpele gol, în „Renaşterea spinii cad seceraţi
Bănăţeană“, VI, nr. 1651, 25 iulie 1995, p. 2; Dar şi C. Chincea în Doamne-Doamne fă ca bunicul să trăiască veşnic
„Timpul“, VII, 5 ianuarie 1996, p. 4. în anul două mii
3. Cf. M. Roznoveanu, Dumitru Radu Popescu, Bucureşti, Editura se va plimba pe trotuare rulante
Albatros, 1981, p. 130, capitolul Comedia existenţei. Romanul. din Lună Armstrong ne face semne cu mâna
4. Alex. Ştefănescu, Genul scurt, în volumul Alex. Ştefănescu, Jurnal mama e ocupată
de critic, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982, p. 15. frământă coca moale
5. A. de Lam artine, Philosophie et littčrature, Paris, Editions de pâine
Alphonse Lemerre, 1894, capitolul XLV, p. 112. tata ascute maşina de tuns
6. Cf. D. Cruceru, Aventura integrării spaţio-temporale a omului, lucrurile s-au ascuns
prefaţă la A. L. Gourhan, Gestul şi cuvântul, I, traducere de M. Berza, iubirea e bună
Bucureşti, Editura Meridiane, 1983, p. 27. am ridicat rochiţa rândunicii
7. G. Steiner, Cuvântul împotriva obiectului, în volumul G. Steiner, am ridicat fustiţa ţigăncii de la capătul străzii
După Babel, traducere de V. Negoiţă şi Şt. Avădanei, prefaţă de Şt. bunica a râs
Avădanei, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p. 201. ce-ai văzut?
8. Vezi R. Barthes, Vocea cititorului, în volumul R. Barthes, Romanul
nu mi-e ruşine
scriiturii, selecţie de texte şi traducere de A. Babeţi şi D. Şepeţean-
raiul e pe Pământ
Reflex 1 - 6/ 2013
Gheorghe SCHWARTZ
Eroul coborât de pe postere1
În albumul de familie, putem urmări, desigur, şi
evoluţia Celui de Al Nouăzeci şi optulea de la tradiţionala
fotografie a bebeluşului culcat gol pe burtă pe perna cu
bogate broderii şi până la imaginile cu adolescentul în
uniformă de cadet. Ruppert bălai, îmbrăcat „matelot”
împreună cu unchiul şi mătuşa sa mai tineri decât el,
Ruppert călare pe calul de lemn, Ruppert încruntat, „citind”
(spre hazul celor ce i-au pus cartea în mână cu scrisul în
jos, după cum ne este intenţionat foarte vizibil arătat titlul
coperţii), Ruppert elev la şcoala militară (mai multe poze:
într-unele singur, în altele cu câte unul sau doi colegi 2,
dar şi imagini cu întregul colectiv al clasei, având la mijloc
profesorii, unii în civil, alţii în uniformă), Ruppert călare
pe un armăsar adevărat, Ruppert în uniformă de aspirant,
Ruppert cu însemnele de sublocotenent3.
Scribul a notat: „Al Nouăzeci şi optulea, Ruppert, a
devenit cu mari eforturi şi total împotriva voinţei sale ofiţer.
Dacă după ce, la început, a fugit de câteva ori de la şcoală
a mai putut fi corectat prin intervenţii înalte, tânărul va
pleca fără permisie şi mai târziu, atunci când acel lucru
se va încadra cu adevărat în delictul de dezertare. Ca să
nu mai vorbim că un incident atât de grav s-a petrecut şi
în vreme de război. Cu atât mai surprinzătoare va fi
desfăşurarea carierei sale.”
Dar, până atunci, o piesă trebuie pusă la locul ei
pe tabla de puzzle: renghiul jucat de un tânăr ziarist
lugojean în legătură cu trecerea flotei de război austro-
ungare pe Timiş. Incredibila farsă scribul a aflat-o din trei
surse diferite: din istoria locală scrisă, dar mai ales orală,
mai putând întâlni localnici ce şi-o aminteau din povestirile
familiei, dintr-o însemnare a Madeleinei într-unul dintre
caietele albastre şi dintr-o scrisoare a lui Ruppert.
Relatările localnicilor le-a folosit scribul în
deschiderea acestei vieţi. Relatări ce nu ironizează câtuşi
de puţin credulitatea celor ce s-au lăsat duşi de nas, ci
laudă ingeniozitatea celui ce a pus la cale marea festă
jucată de un lugojean concetăţenilor săi. Care au găsit
un minunat prilej pentru a o savura în localurile deschise
până târziu în noapte. Nimeni nu s-a simţit păcălit. Cu
atât mai puţin jignit. Şi nici n-ar fi avut de ce: „Mare pişicher
cel ce a înscenat totul! Un lugojean de-al nostru!”4.
(Pentru bănăţeni, ierarhia oficială era sfântă, însă
ei o cultivau în spiritul mândriei locale. Când, în anul 1884,
împăratul s-a oprit în Arad, a fost primit cu toată reverenţa.
Majestatea Sa a planificat ca în acel popas să înnobileze
familia Neuman pentru progresul pe care l-a adus aceasta
unei regiuni a imperiului Său. Vizitând modernele hale
ale producţiei textile, precum şi Moara şi Fabrica de Spirt
şi Drojdie, Franz Iosif n-a catadicsit să spună decât „Sehr
schön!”, iar unul dintre fraţii Neuman i-ar fi răspuns: „Da,
am auzit că şi Majestatea Voastră conduce bine imperiul”.
Înnobilarea s-a amânat cu câţiva ani.)
Madeleine a notat varianta lui Rudolph despre
modul cum au aşteptat lugojenii flota K. u. K să le treacă
prin oraş, o variantă inspirată din consemnările din presă.
Numai că Al Nouăzeci şi şaptelea n-a povestit ca un om
care a citit un reportaj, ci, ca şi altădată, ca un martor
ocular al evenimentului. (Şi iată şi o notă poate inutilă:
Rual Woolf pretinde că Woody Allen s-ar fi inspirat din
29
capacitatea lui Rudolph de a pătrunde într-o altă realitate
pentru celebrul său personaj Leonard Zelig, omul care
„devenea” cel de care se temea cel mai mult. Rual Woolf,
emul al lui Bruno, celebrul psihiatru din Viena sfârşitului
de veac nouăsprezece, analizând caietele albastre, a
publicat un studiu prin care a încercat să demonstreze
că există oameni ce-şi găsesc identitatea fugind din
realitatea imediată, refugiu incomplet întrucât ajung
adesea să nimerească acolo tocmai peste himerele
înfricoşătoare de care au vrut să scape. Scribul, ca de
atâtea ori, a dat peste articolul lui Rual Woolf după ce a
pus punct biografiei Celui de Al Nouăzeci şi şaptelea, dar
şi aşa are destule dubii în legătură cu un studiu de caz
realizat pe baza unui material provenind de la o altă
persoană decât subiectul analizat. Într-adevăr, nota este
nu numai tardivă, ci poate şi inutilă…5) În plus, Rudolph a
povestit amănunte din noaptea de 29 spre 30 august,
când lumea, obosită după ziua petrecută în haine închise
în plin soare, s-a dezlănţuit în răcoarea serii şi s-a încălzit
iarăşi sub efectul alcoolului consumat. Un băiat ceva mai
tânăr decât Ruppert a exclamat că în noaptea aceea parcă
s-ar fi aflat la petrecerea de revelion, un revelion în plină
căldură, iar evenimentul a şi rămas în memoria locului
drept „revelionul fierbinte”. Rudolph a povestit nu numai
cum şi cine a lansat acea afirmaţie, ci şi ce s-a întâmplat
mai departe, pomenind şi cu cine au stat la masă
Bredicienii, cum a fost dus la secţie Moritz Spiegel pentru
că, bine afumat, a rostit măscări îngrozitoare la adresa
Alteţelor Lor Imperiale, precum şi amănuntul atât de gustat
de public când acel Moritz Spiegel a luat locul în arest
indivizilor suspecţi tocmai eliberaţi, după ce a fost sigur
că Înaltele Personaje nu vor veni cu vasul amiral al flotei
imperiale pe Timiş. Dar indivizii suspecţi, iniţial reţinuţi
doar din motive de prevedere, au făcut haz şi mai mare
de toată întâmplarea şi, îmbătându-se pe loc, au devenit
agresivi, aşa că au fost conduşi înapoi la arest, iar Moritz
Spiegel a revenit la masa de unde a fost ridicat. (Vânătaia
de sub ochiul stâng a fost socotită o corecţie tocmai
suficientă pentru vorbele acelea imprudente.) Şi a mai
povestit şi alte asemenea amănunte Rudolph, care n-a
ieşit toată ziua aceea din casă, iar soţia sa a notat totul,
cuvânt cu cuvânt, în caietele ei albastre.
A treia sursă provine de la Ruppert. Băiatul n-a avut
nici treisprezece ani la data evenimentului. Întrucât i s-a
promis că va putea petrece o vacanţă după bunu-i plac,
dacă va absolvi cu bine anul şcolar, i s-a permis să plece
cu colegul său Marcel la părinţii aceluia în Banat. Pe
Ruppert nu atât statul la familia prietenului l-a bucurat,
mai ales că acolo avea să fie de asemenea dădăcit, după
cum l-a prevenit Marcel - care se tot plângea de obiceiurile
casei sale natale -, ci perspectiva călătoriei până acolo, o
călătorie cu escale în oraşele mari aflate în drum. Mai
înainte a fost rândul prietenului să fie găzduit două
săptămâni în Palatul Kubic, pe urmă au plecat cu trenul
la Viena, unde au adăstat câteva zile pe Leopoldsberg, a
urmat halta de la Budapesta şi, în sfârşit, destinaţia la
conacul părinţilor lui Marcel de la Coşteiu Mare. Problema
mare a fost că, iniţial, s-a decis ca Fany să-i însoţească
pe cei doi adolescenţi, dar s-a nimerit ca şi Fany să se
îmbolnăvească şi, independent de aceasta, Ruppert
refuzase categoric să fie însoţit de o bonă. „Şi cum ar fi
fost să fie conduşi doi cadeţi în uniformă de către o
dădacă?”. S-a ajuns la un compromis şi cel ce i-a însoţit
a fost un „Jean”. Un „Jean” discret şi de cea mai mare
30
încredere. Un Jean pe post de valet, pardon, de
ordonanţă.
Comuna Coşteiu Mare se află la doar câţiva
kilometri de oraşul Lugoj, aşa că şi comunitatea de acolo,
inclusiv părinţii lui Marcel, n-a putut pierde prilejul de a
admira trecerea flotei imperiale austro-ungare pe sub
Podul de Fier. Şi, desigur, cei doi cadeţi i-au însoţit,
uniformele lor stârnind atenţia celor din jur: o uniformă
străină nu se vedea prea des nici la Coşteiu Mare şi nici
chiar la Lugoj! Unde Ruppert s-a îmbătat pentru prima
oară în viaţa sa. Ah, francezii ăştia! Cât stil au chiar şi
când se pilesc! Al Nouăzeci şi optulea n-a fost în nici un
caz singurul care a întrecut măsura în seara-noaptea
aceea. Doar că el nu era obişnuit s-o facă. O stare de
euforie generală a învăluit oraşul în acel „revelion fierbinte”
şi toată lumea s-a lăsat purtată de val. Ruppert nu mai
conştientiza decât că s-a lăsat servit cu mai multe – cu
prea multe – pahare. După care s-a trezit, a doua zi spre
amiază, în patul din camera sa din conacul părinţilor lui
Marcel. Aşa că şi-a întrebat gazda ce s-a întâmplat. Dar
nici Marcel nu-şi mai aducea aminte. Cel ce l-a dus acasă
şi l-a vârât în aşternut a fost Jean.
- Cum a fost? Tânărul era speriat de ce va auzi.
Dar Jean i-a răspuns sec şi pe un ton firesc:
- Aţi băut cu un pahar în plus.
- M-am îmbătat?
Ruppert nu mai ştia nimic din cele ce s-au petrecut
în seara-noaptea precedentă. (În schimb, la mii de
kilometri distanţă, tatăl său povestea amănunte…)
- Se poate spune şi aşa…
- Am făcut scandal?
- Nu.
Ruppert răsuflă uşurat.
- Dar ce am făcut?
- Aţi râs de nu v-aţi mai putut opri.
- Şi ceilalţi?
- Au râs şi ei. Totuşi, băiatul nu era deloc fericit de
cele întâmplate. Niciodată, până atunci, n-a fost în vreo
societate de beţivi. Nu trebuie să vă faceţi griji, a fost o
seară deosebită şi toată lumea s-a simţit bine, încercă
să-l liniştească Jean.
Întâlnindu-şi gazdele, tânărul dădu să se scuze,
însă află că şi ele au uitat în întregime petrecerea. „Ne-
am distrat bine!” a spus tatăl lui Marcel, iar soţia l-a
confirmat îmbujorându-se. Păi, nici ei nu-şi mai aminteau
prea multe, dar sentimentul că a fost foarte bine nu li-l
putea lua nimeni.
„Nu trebuie mers până la capăt: acum e doar
acum!” a învăţat atunci Ruppert. Dacă a fost foarte bine,
ce rost are să mai zgândări trecutul? Şi nu numai trecutul!
Să te întrebi ce? A fost o noapte ciudată noaptea
„revelionului fierbinte”, o noapte cum se întâmplă atât de
rar să trăieşti. Cineva a pretins că imediat după miezul
nopţii, zăpuşeala grea – aşa cum era de aşteptat – s-a
spart într-o furtună cu fulgere şi tunete. Poate. Cei mai
mulţi nu-şi aminteau nici asta. Dar nici hainele nu au
păstrat urme de umezeală.
Recitind cum a fost înfăţişat evenimentul în presă,
scribul a dat peste două categorii de relatări: cea a unui
jurnalist lugojean, „pişicherul” al cărui articol a declanşat
totul şi materialele preluate de celelalte jurnale. Cu
amănunte care de multe ori se contraziceau. A avut toată
tărăşenia loc cu adevărat? Să te iei după cele notate de
Madeleine? Un singur lucru pare să fi fost sigur: „revelionul
Reflex 1- 6 / 2013
fierbinte” din noaptea de 28 spre 29 (?) august – starea
de euforie ce a cuprins oraşul ca în vis.
Pentru Al Nouăzeci şi optulea, excursia la Lugoj a
lăsat şi alte consecinţe, nu numai faptul că acolo, la vârsta
de 13 ani, s-a îmbătat pentru întâi oară.
Dar, înainte de toate, trebuie lămurit ce uniformă a
purtat Ruppert şi ce uniformă a purtat, după izbucnirea
Marelui Război, tatăl său. Bunicul Celui de Al Nouăzeci şi
optulea s-a înfăţişat în tranşee - şi între tranşee - cu o
creaţie a imaginaţiei sale, ţinuta lui de „general” n-ar fi
putut fi identificată la nici o armată din lume. Oricum,
aceea nu s-a regăsit nici în armata franceză şi nici în cea
germană. Şi nici în cea cezaro-crăiască. Până la urmă, a
fost numit „Generalul de pe lună”. Şi nici măcar statutul
civil al lui Peter-Pierre (sau Pierre-Peter) n-a fost vreodată
foarte limpede. Imprevizibilul personaj îşi avea în aceeaşi
măsură reşedinţele atât în Franţa, cât şi în Austria. Fiul
său, Rudolph, a murit într-un birou al Ministerului de
Război Francez, cu două medalii prinse pe tunica de
locotenent. Medalii ale Republicii Franceze. Nepotul,
Ruppert, a fost şi el, în aceeaşi măsură francez. Numai
că debutul conflagraţiei l-a surprins în domeniul familiei
de pe Leopoldsberg. Unde şi-a scos uniforma de la şcoala
franceză de război. Dar degeaba! După ce n-a fost
deranjat timp de trei ani de nimeni, într-o dimineaţă a fost
ridicat de acasă şi dus sub escortă la Viena. N-a fost
aceea orice dimineaţă, ci chiar dimineaţa zilei sale de
naştere, când Al Nouăzeci şi optulea a devenit major.
Ruppert n-a fost internat într-un lagăr de prizonieri, ci,
mai rău, acuzat de spionaj. Ţipor, credinciosul
administrator al domeniului familiei de lângă Viena, a
alertat imediat toate vechile relaţii ale împricinatului. Care
nu numai că au reuşit să-l exonereze pe Ruppert de
acuzaţii, dar au izbutit chiar să facă erou din el. În primul
rând, i-au dovedit originile austriece cu numeroase
documente şi martori din straturi sociale imposibil de
contestat. I s-a găsit până şi un paşaport austriac şi a
reieşit că la Paris nu s-a legitimat niciodată cu acte
franceze. Da, dar vienez fiind, tânărul trebuia să-şi apere
neamul şi suveranul. Înrolat, s-a constatat că personajul
avea studii militare complete şi, astfel, s-a reuşit să fie
avansat sublocotenent. Mai mult decât atât, trimis pe front,
Ruppert s-a distins prin acte de vitejie şi a ajuns foarte
repede locotenent şi căpitan. În mai multe publicaţii,
faptele sale au fost publicate sub formă de reclamă
patriotică. Afişe cu portretul său puteau fi admirate în
diferite spaţii publice. Scribul n-a găsit nici un document
concret care să descrie despre ce acte de eroism a fost
vorba şi, întrucât Ruppert a devenit subiect de
propagandă, fiind dat mereu exemplu pentru vitejie şi
patriotism, citat de şase ori (!) pe ordinea de zi şi decorat
de patru ori, n-ar fi exclus ca legendele cu care a fost
înconjurat să nu fi fost decât rodul nevoii de stimulare a
potenţialului moral al unei armate tot mai sleite de
oboseală şi dezamăgiri. Al Nouăzeci şi optulea a devenit
eroul reprezentativ tocmai când Puterile Centrale au
început să piardă tot mai mult teren. Cine să fi bănuit că
elevul care a fugit de atâtea ori din şcoala militară
(franceză) se va remarca într-o asemenea măsură pe
câmpurile de luptă (de parte Austriei)? Iar dacă războiul
ar mai fi continuat, n-ar fi fost deloc exclus ca Ruppert să
fi repetat cariera militară strălucită a bunicului bunicului
său, Al Nouăzeci şi patrulea, Simon, „Marele General”.
Aşadar, în timpul aceleiaşi mari conflagraţii, bunicul,
provenind dintr-o familie cu numeroşi eroi succesivi, s-a
Reflex 1 - 6/ 2013
prezentat pe câmpurile de bătaie într-o uniformă de
general al unei armate inexistente, fiul său a murit la
datorie ca locotenent francez, iar nepotul s-a distins, de
partea cealaltă a frontului, în calitate de ofiţer austriac. Şi
nici măcar statutul de combatant al celor trei nu se
asemăna: Al Nouăzeci şi şaselea ar putea fi numit cu
multă bunăvoinţă drept un fel de „voluntar de manutanţă”,
Al Nouăzeci şi şaptelea drept ofiţer de stat major, iar Al
Nouăzeci şi optulea luptător cu arma în mână. „Bine că a
fost măcar aşa, bine că n-au ajuns să se împuşte reciproc.
Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi pomenit faţă în faţă în
tranşee? Nimic nu este normal în lumea asta!” se lamenta
Fany, care a ajuns să creadă că singurul om normal din
jurul ei a fost Dandy de la Paris, cel ce, în opinia ei, n-a
făcut nici un compromis de a semăna cu ceilalţi şi a fost
întotdeauna el însuşi. Ca şi conţii de la Segrate, care au
respectat cu sfinţenie deviza de a trăi cum îşi doreau şi
niciodată altfel. (Fany a preluat una dintre teoriile lui Bruno,
mândria ştiinţifică a familiei, după care cele mai multe
boli psihice se datorează dorinţei subiectului de a se
substitui unui model inaccesibil provenit din imaginile din
jur ori din scenariile sale imaginative. Ideal pentru ei
irezistibil şi motiv suficient pentru a-şi altera atât de profund
propria personalitate. „Ei nu mai sunt ei, dar nu sunt nici
cel care ar vrea să fie.”) Dandy de la Paris şi iluştri săi
strămoşi au preferat să rămână ei înşişi, indiferenţi la atât
de constrângătoarele convenţii din jur. Strămoşii de la
Segrate au dispărut de mult şi buna Fany suspina
dezamăgită că oameni asemenea lui Monsieur Pierre se
nasc tot mai puţin. Ea nu prea avea habar despre străbunii
timpurii ai Celui de Al Nouăzeci şi şaselea, nu ştia cum
au străbătut şi ei lumea aceasta, însă îi bănuia şi pe aceia
drept excepţionali, văzând că din sămânţa lor se trăgea
atât generalul armatei inexistente, conştiinciosul
locotenent francez şi ofiţerul-erou austriac. O sămânţă
binecuvântată de Dumnezeu care, iată, este viguroasă şi
în continuare, nu se dezminte nici în generaţiile următoare.
Întâmplarea a făcut ca tânărul sublocotenent să
fie trimis în Slovenia, unde armata germană a reputat
succese socotite aproape decisive împotriva italienilor.
Satisfacţia comandantului armatei austro-ungare, Conrad
von Hötzendorf, care i-a dispreţuit profund şi dintotdeauna
pe italieni şi mai ales după trădarea acestora din 1915, s-
a repercutat asupra întregii trupe. Totuşi, cu ajutorul
aliaţilor, italienii au reuşit, cu mare dificultate, să se replieze
şi să menţină frontul de-a lungul râului Piave.
Fany, memoria vie a ultimelor generaţii ai Celor O
Sută, i-a scris iubitului ei nepot6 cu amănunte despre
domeniul de la Segrate, despre procesele ce mai
lâncezeau încă de atâta amar de timp, despre „originea
latină” a strămoşilor, despre modul cum s-au purtat
imperialii când au năvălit la castel, precum şi despre o
mulţime de alte lucruri mai mult sau mai puţine reale. Cu
scrisul ei caligrafic, Fany încerca să-i inducă lui Ruppert
sentimentul de apartenenţă la istoria ailor săi şi să-i insufle
dorinţa de a revedea locurile de unde i se trăgeau
strămoşii. Ba, mai mult, Fany sugera că revenirea ca
„eliberator” la Segrate, va duce şi la sf ârşitul
interminabilelor dispute juridice şi domeniul „se va întoarce
la adevăraţii săi stăpâni”. (Povestea cu „eliberatorul” se
potrivea de minune cu situaţia contradictorie de pe front
a membrilor familiei, dacă ne amintim de modul cum s-
au purtat austriecii [şi] în Lombardia şi, în cazul nostru,
cum l-au executat pe Pip, Al Nouăzeci şi treilea din şir.
31
Cine pe cine „eliberează” rămâne pentru totdeauna doar
expresia istoricilor oficiali.)
Ruppert n-a ajuns niciodată la de acum legendarul
domeniu al familiei de la Segrate, deşi Fany i-a tot povestit
legendele eroice preluate şi modificate de generaţii
succesive. Din Italia, Al Nouăzeci şi optulea i-a trimis
„bunicii” scrisori pline de satisfacţie, spunându-i că o duce
foarte bine, că stă toată ziua cu camarazii, citeşte ziarele,
joacă tabinet şi beneficiază de un fel de concediu tihnit,
ordonanţele îngrijindu-se şi ele să le facă ofiţerilor viaţa
cât mai tihnită. Nu-i dădea de înţeles că războiul este ca
şi câştigat de Puterile Centrale pentru că buna Fany, la
Paris, trebuia să-şi împartă sentimentele între cei dragi
ei, aflaţi în tabere diferite. În realitate, după Operaţiunile
Michael, Georgette, Blücher, York şi Marne (a doua
ofensivă de la Marne), Germania şi Austro-Ungaria se
arătau pline de iniţiativă, iar rezultatele acesteia, umflate
mult de propaganda ajunsă în tranşee, a redat un
optimism puternic trupei şi ofiţerilor. Ruppert nu i-a scris
lui Fany că nu a stat toată ziua la plajă cu cărţile de tabinet
în mână, ci că, nerăbdător ca şi ofensiva din sud să
reînceapă, a luat pe cont propriu numeroase hărţuiri ale
inamicilor şi, fiindcă nu a dat niciodată greş, nu numai că
nu a fost sancţionat, dar şi-a şi consolidat renumele de
erou oficial. (Devenit comandant de companie, a fost într-
adevăr întotdeauna în fruntea oamenilor săi când au trecut
linia de demarcaţie, stârnind de fiecare dată panică prin
surpriza scurtelor atacuri.) Poate că în mod conştient ori
nu, şi dorinţa de a ajunge la Segrate l-a împins la
asemenea operaţii, care nu de puţine ori au sfidat orice
spirit de securitate personală: „italienii (?) i-au luat un
domeniu care era al său! Din moşi-strămoşi!”. Iar
comandanţii săi direcţi chiar îi apreciau ieşirile, putând
raporta şi umfla, la rândul lor, succese nesperate. Plus
că se mai spunea că bravul ofiţer acţiona în virtutea unor
ordine secrete venite direct de undeva de foarte sus. De
foarte sus! Păi, nu era el urmaşul Marelui General?
Domnul locotenent – şi apoi căpitan – nu era un simplu
locotenent – şi apoi, căpitan! Ruppert a devenit cu
adevărat eroul coborât de pe postere.
Note
1
Fragment din romanul CEI O SUTĂ – AGNUS DEI, apărut la Editura
Curtea Veche, ultimul roman din ciclu.
2
Printre ei, în special Marcel şi Paul, despre care va mai fi vorba.
3
Interesant şi cum a evoluat Al Nouăzeci şi optulea fizic: în clasele
mici a fost mai înalt decât majoritatea colegilor săi, apoi a „intrat în
rând”, pentru ca în uniformă de aspirant să fie iarăşi printre cei mai
înalţi. Şi culoarea părului i s-a schimbat, lucru vizibil până şi în
fotografiile acelea în alb-negru sau în sepia: la intrarea în şcoală a
fost blond deschis, apoi părul i s-a închis atât de tare încât pare negru.
Scribul bănuieşte că tânărul l-a şi ajutat să fie aşa, vopsindu-l, pentru
ca mai târziu să apară iarăşi blond. Doar ochii i-au rămas mereu
neschimbaţi, sclipind într-un albastru extrem.
4
Incredibil! Farsa din oraşul bănăţean a fost preluată şi de publicaţii
din alte părţi ale lumii, iar scribul a dat de ea şi într-un cotidian francez
păstrat în atotcuprinzătoarea bibliotecă de la mănăstirea Ferme zu
Chiuso... Incredibil este că din infinitatea de hârtii – e drept că extrem
de ingenios aranjate – i-a apărut în faţă şi ziarul cu ştirea de la Lugoj.
5
Rual Woolf, poate cel mai fidel urmaş al lui Bruno (pe care nu a mai
apucat să-l cunoască şi personal), a dezvoltat ideile maestrului său,
însă, mai ales, a pus în valoare moştenirea acestuia. Înzestrat, poate,
cu mai pronunţate aptitudini literare decât ştiinţifice, a scris chiar şi
o biografie romanţată a lui Bruno. Aşa a ajuns la „caietele albastre”,
care i-au fost puse la dispoziţie de către familia personajului. Din
pricina caracterului anecdotic al scrierii, scribul i-a preluat cu foarte
multă precauţie informaţiile.
6
Ruppert i s-a adresat de mic cu apelativul „bunică”.
32 Reflex 1- 6 / 2013

Gheorghe MOCUŢA şi Ecce Homo, Ed. Cartea Românească, 1993, e

continuată în Oul de aur, Ed. Allfa, 1998 cu şirul bărbaţilor
vestiţi, atraşi de mirajul mistic al ‘oului de aur’, joc iniţiatic
şi aventură a cunoaşterii, imagine a iluziei şi a perfecţiunii
Gheorghe Schwartz: viziunea Istoriei prin intangibile, pentru ca în Mâna albă (Ed. Allfa, 2000) să
anti-eroii săi (I) asistăm la istoria unei confrerii secrete implicată în
(fragment) determinarea mersului istoriei, în acapararea puterii şi în
manipularea ei ascunsă, astfel încât la suprafaţă să nu
Reabilitarea celeilalte Istorii transpară decât imaginea fragmentată a întregului. După
În urmă cu peste 25 de ani, scriitorul Gheorghe moartea lui Finio, Al Cincizecilea (personaj), secta devine
Schwartz s-a înhămat la un proiect fabulos, un pariu al « un subiect misterios » pentru urmaşi.
creatorului cu sine însuşi. Şi-a propus să scrie o epopee
a umanităţii, întinsă pe două mii cinci sute de ani, de la Anabasis
patriarhul Moise până în 2030. Prima descoperire pe care Revenind la primul volum, Anabasis (1988), într-
a făcut-o, cu stupoare, studiind istoria şi cultura popoarelor un argument cu nuanţă eseistică, scriitorul ne spune că
lumii noastre, europene, a fost că nici o generaţie nu e « Istoria omenirii rămâne un imens roman şi mobilul ei,
ocolită de oroarea războiului. Cu excepţia, desigur, a lui în ultimă instanţă, nu este, de milenii altul decât aceeaşi
Gheorghe Schwartz, născut imediat după un mare război. speranţă în nemurire » Dacă mobilul cărţii e speranţa în
Într-un „autodenunţ” publicat în presa centrală şi reluat în nemurire, atunci tema ei nu poate fi alta decât obsesia
volum (Editorialul, 2009, un studiu al universitarului, de zădărniciei şi a morţii. Căci Anabasis se vrea în acelaşi
data asta), scriitorul arădean descoperă un alt motiv timp o carte a neamului, a întemeierii dar şi un manual al
pentru care ar trebui să fie fericit: deşi a trăit până acum aşteptării şi răbdării. Al acumulării experienţei şi al
sub trei regimuri, nu a cunoscut închisorile comuniste. În înţelepciunii. O carte a Istoriei şi a contemplării ei. Pe tot
sfârşit, a treia minune din viaţa sa a fost scrisul; a avut parcursul romanului naratorul se menţine la mijlocul
condiţii pentru a-şi scrie cărţile. În acelaşi editorial, De ce distanţei dintre cunoaşterea privită ca o cucerire şi eşecul
nu mă pot bucura, scriitorul îşi dezvăluie subtil filosofia cunoaşterii, meditând asupra faptelor şi întâmplărilor
sa de viaţă: nu se poate consola cu faptul că, întotdeauna, povestite. Oricât de rigidă ar fi albia istoriei narate, oricât
i se poate întâmpla ceva mai rău:„Răul care nu mă atinge de derutante ar fi incursiunile în istoria romanescă a lui
nu mă consolează, perspectiva prea îndepărtată mă face Gh. Schwartz, sensul anabasis-ului, al ,,ieşirii din matcă”
să sufăr. Nu pot să fiu suficient de recunoscător. Vreau al celor dintâi eroi este imediat negat de coborârea în
mereu mai mult. În afară de a scrie, nu ştiu ce e de făcut.” sine a ,,ultimului” care scruteaza timpul meditând până la
saturaţie asupra ,,uzurii” speranţei. “Impotriva obsesiei
Prin natura scriiturii sale care îmbină în proporţii morţii – notează Emil Cioran – tertipurile speranţei ca şi
insolite concepţia mistică asupra creaţiei, izvorâtă din argumentele raţiunii se dovedesc ineficace: insignifianţa
hazard şi parabolă, din legendă şi imaginar, cu rigoarea lor exacerbeaza doar pofta de a muri. Pentru a triumfa
geometrică a construcţiei, Cei O Sută este o viziune asupra acestei pofte nu există decât o singură metodă:
paradoxală ce îşi dezvăluie încă o dată vraja şi opacitatea, aceea de a trăi până la capăt (...)” La polul opus al uzurii
atracţia şi respingerea, după legile gravitaţiei naraţiunii se afla ceea ce s-ar numi ‘catabasisul’ romanului, ultimul
în jurul unei teme universale: a trecerii şi a omului care (e)fort al raţiunii, şi anume al raţiunii de a te îndoi. De
face istoria. Cele o sută de personaje ale istoriei, care unde şi fobia detaliului, a enumeraţiei, a ‘principiului listei’
reprezintă tot atâtea generaţii, constituie pariul scriitorului şi a procesului-verbal. În acest sens Socrate, aşa cum îl
cu literatura şi se cuvine să vedem în ce măsură acest evocă Gheorghe Schwartz în paginile sale, este, prin lecţia
prozator aflat în plină ascensiune creatoare îşi propune exemplară pe care o administrează cetăţii, purtătorul de
să recurgă la mitul creatorului faustic sau doar să-l cuvânt al Operei care se cere trăită; refuzând să se apere
ilustreze, după puterile sale, pe coordonatele unei creaţii împotriva denunţului lui Melatos el nu face altceva decât
destul de marginalizate de critică sau cel puţin insuficient să-şi trăiască principiile. Procesul lui Socrate ia, la un
analizate. Faimosul Scrib care narează povestea celor o moment dat, aspectul alienant al confruntării dintre
sută de eroi e un alter ego al contemporanului nostru care, generaţii. S-ar zice că scribul însuşi ezită, sub influenţa
se va vedea, va încarna un ilustru rătăcitor în căutarea moralei socratice, să-l reumanizeze pe om. Ştafeta
iluziei, a misterului şi a perfecţiunii. Despre identitatea speranţei se opreşte pentru o vreme. Este momentul în
scribului ştim destul de puţin iar despre pactul său care, odată cu apariţia Philadelphului, speranţa capătă
mefistofelic pentru realizarea întregului şi a celebrităţii, a un conţinut nou.
sensului căutării, a speranţei de care este animat, Scribul ocupă în economia romanului rolul de
cunoaştem şi mai puţin. Metaforic vorbind “scribul” este ‘raisoneur’ al naratorului, decis să nu piardă chipul
chiar autorul, în efortul său de documentare şi de rescriere speranţei şi evitând cu grijă salturile în timp ; ducând o
a istoriei, “înţeleasă, deopotrivă, ca reconstituire şi existenţă secundă el operează reducţiuni menite să
redimensionare în ficţiune, urmărire a adevărului istoric evidenţieze obsesiile protagoniştilor, să îi apropie printr-o
cunoscut şi recreare a detaliului ascuns” (Ioan Holban). situaţie exemplară de adevărata lor identitate: visător,
Îndrăzneala de a regândi istoria “la scară monumentală” înţelept, vizionar, nihilist, om de acţiune, medic sau filosof.
îl determină pe criticul Caius Dobrescu să afirme că prin Personajele, (din care o parte îşi pierd identitatea în fluxul
acest gest scriitorul arădean îşi asumă “condiţia de istoriei), spaţiul (mediteraneean), culoarea locală, tempo-
european”, dar şi “condiţia omului în general”, ul povestirilor oferă o imagine caleidoscopică a lumii vechi,
administrând în felul acesta “o lecţie importantă nu doar văzută din unghiul auster al scribului care, pe măsură ce
pentru artişti şi intelectuali, dar şi pentru spiritul nostru o aproximează nu face decât să o întregească, după cum
public.” tentativa de a o prinde într-o imagine globală nu poate
Deschiderea spre istoria universală a antichităţii decât să o fragmenteze.
greceşti şi latine din volumele, Anabasis, Ed. Facla, 1988
Reflex 1 - 6/ 2013
Ion Marin ALMĂJAN
Italia, iubire şi moarte*
Dimineaţă răcoroasă de aprilie. În dudul uriaş din
curte păsările se zbenguie umplând aerul cu ciripitul lor
asurzitor. Îşi cântăreşte din ochi gemantanul greu de
culoare verzuie din vinilin înţesat cu haine de schimb şi
cu cărţi, plasa supradimensionată burduşită cu
sandviciuri, apa minerală, palinca de prună, ţigări sârbeşti
Vikend. Scoate din buzunarul hainei paşaportul şi-l admiră,
a câta oară?! Nu-i vine să creadă că el este cel care l-a
obţinut. Ii mângâie cu vârful degetelor coperţile verzi pe
care au fost imprimate cu litere argintii stema României
alcătuită dintr-o cunună de spice de grâu, razele soarelui
ce răsar peste sonde şi brazi purtând în vârful lor glorioasa
steauă roşie în cinci colţuri. În interior, pe prima pagină,
scrie în ruseşte şi franţuzeşte Pasaport, Republica
Socialistă România, numele, prenumele, data nasterii,
domiciliul şi: Acest paşaport conţine 28 de pagini. Hârtia
miroase ciudat, un miros nemaiîntâlnit, un miros de bine,
de altă lume. Undeva în interior e viza. Ambasciata D’Italia
in Bucarest: visto- ordinario durata di soggiorno; frontiera:
entrata: Trieste, uscita: Ventimiglia. Înscrisuri miraculoase
pe care le-a obţinut ca printr-un miracol stând la cozi
uriaşe, dormind prin parcuri bucureştene, suspectat de
miliţieni, de inşii aflaţi la ghişeul ambasadei, de câinii din
curtea acesteia, de ierburi şi de frunzele copacilor. De ce
pleci? Ce intenţii ai? Cine ţi-a trimis invitaţia la congresul
de la Mazara? Cu ce scop? Ce vei spune acolo? Vei aminti
de realizările minunate ale poporului nostru sub
conducerea înţeleaptă a partidului şi a tovarăşului
Ceauşescu? Securiştii îl privesc sever, scrutător. Cel mic
de statură, cu pântecul revărsat peste cureaua
pantalonilor, are înfăţişare de oltean dospit în Banat. Şi
gesturi de oltean. Repezi, bruşte, vorba iute, gâlgâită.
Celălalt, bănăţean din câmpia Banatului, vorbeşte calm,
cu indulciri ale graiului, sugându-şi din când în când
gingiile. „Îţi dăm paşaportul cu o singură condiţie, spune
bănăţeanul. Să găseşti o formulă pentru a publica acolo
nişte texte pe care ţi le vom furniza noi la momentul potrivit.
Caută printre organizatori, printre invitaţi, poate găseşti
şefi de reviste, de ziare. Cu cât te achiţi mai bine de
sarcină, cu atât vom fi noi mai amabili cu tine.Vei primi şi
altădată paşaport”. În biroul strâmt, fără ferestre, în care
abia au încăput o masă cu patru scaune, un dulap din fier
şi un cuier-pom, aerul a devenit sufocant. Promite că va
face totul pentru a-şi duce sarcina la bun sfârşit. Parcă
era singurul care făcea o asemenea mincinoasă
promisiune.
Toată ţara se baza pe această promisiune,
formală, mincinoasă.
Are o sută de dolari obţinută cu mare risc de la
un şopist. Se tot gândeşte unde s-o ascundă ca să nu-i
fie găsită. În haine? Ar putea să le scotocească şi până la
urmă ar da de ea. Mai ales dacă şopistul, care este sigur
omul securităţii, îl vinde, o vor găsi şi atunci adio plecare.
S-ar putea chiar să-l aresteze pentru deţinere de valută.
Poate că n-o vor face, îşi spune, întrucât le-a promis că
va căuta o soluţie să publice textele lor. Cine ştie ce texte?!
Ar putea să ascundă suta în chiloţi. A auzit însă că la
vamă te caută şi în chiloţi. Ba, se zice că scormonesc şi
în anus. Probabil asemenea excese fac în cazul clienţilor
* fragment dintr-un roman înlucru
33
lor, a persoanelor cunoscute că se ocupă cu
matrapazlâcuri. Priveşte bancnota verde realizată din
material tare, scorţos. Îsi descalţă gheata şi o întinde
înlăuntru, apoi se încalţă la loc. Fie ce o fi. Dumnezeu cu
mila. Îşi ridică bagajele şi porneşte spre staţia de tramvai.
E ora la care ar fi trebuit să pornească prima cursă. Aerul
tare al dimineţii ci pătrunde violent în plămâni. Intreaga
lui fiinţă este cuprinsă de un frison straniu. Dedublat de o
nerostită temere. Cum va fi? Se va descurca la graniţă?
Dar dincolo de ea? Cu o germană fragmentată din ceea
ce îşi mai aduce aminte de la facultate, cu o rusă alcătuită
din cuvinte disparate, cu o franceză nici ea mai brează
va reuşi să se facă înţeles? Rapidul de Belgrad va sosi în
câteva minute. In gară rari trecători, patrule de miliţieni
scormonind cu privirile pe cei ce aşteptau trenul. Urcă în
compartiment. Abia mai poate respira de emoţie. Îşi
aranjează bagajele în plasa de deasupra capului. Cu mare
grijă plasa cu sticlele de apă şi palinca. Biletul l-a cumpărat
de la agenţie, după obţinerea paşaportului. Este dus şi
întors până în Sicilia. Funcţionara de la ghişeu a trebuit
să caute mult pe hartă până a găsit Mazara del Vallo. L-a
cercetat cu privirea, ea curioasă să-l vadă pe cel ce
obţinuse aprobarea să plece spre o asemenea destinaţie.
Uşa compartimentului a fost dată în lături cu violenţă. A
intrat conductorul. Uniforma boţită, chipiul aşezat strâmb,
neras, duhnind a usturoi şi a alcool trezit.
– Biletul, l-a somat.
I l-a întins. L-a cercetat îndelung de parcă nu-i
venea să creadă ce vedea. L-a perforat şi a plecat
bombănind. Apoi, după un timp, a apărut un ofiţer de
miliţie. Un bărbat între două vârste, cu faţa smeadă, buzat,
cu ochii bulbucaţi. I-a cercetat actele, l-a descusut unde
merge, în ce scop, cântărind cu privirea bagajele. Se
aşezase între ei o tăcere grea, suspectă. A plecat cu
paşaportul. A revenit după câteva minute cu ofiţerul de
grăniceri. Un tip înalt, solid, cu faţa brăzdată de o cicatrice
ce se întindea de la coada ochiului la bărbie. Au întors pe
o parte şi pe alta invitaţia, paşaportul, biletul de călătorie.
S-au tras de o parte şi au şuşotit ceva, aruncându-i
ocheade suspicioase. Simţea cum îl năpădeşte
transpiraţia. Încerca din răsputeri să stăvilească frica ce
bătea la poarta minţii sale.
– Aveţi ceva de declarat? Duceţi ţigări sau alcool
cu dumneavoastră? Valută forte ?
A recunoscut că are ţigări pentru sine, un cartuş,
şi o sticlă de pălincă. Valută? Nu avea de unde.
Miliţeanul, obişnuit cu cei ce făceau micul trafic,
i-a făcut cu ochiul.
-Vă duceţi fără un dolărel, o mărcuţă? Cu ce vă
veţi cumpăra un suc, o apă? Pentru că, să ştiţi, capitaliştii
nu dau nimic pe ochi frumoşi. Acolo ai bani, eşti om. N-ai,
eşti mai rău ca un câine.
- Am să mă mulţumesc cu ce am în traistă, a
răspuns resemnat.
- Arta şi cultura se fac cu sacrificii, nu-i aşa? L-a
luat drept martor pe grănicier.
- Asta, cam aşa e, a încuviinţat acesta. La urma
urmei trebuie să va consideraţi un fericit, un ales, câţi
dintre romani au prilejul, ca dumneavoastră, să plece în
Occident, a conchis grănicerul arătându-şi doi dinţi de
aur. Văd că vă duceţi până în Sicilia? Aveţi grijă la mafioţi!
Ăia nu iartă.
Trenul a pornit în sfârşit. La Stamora vânzoleala
a cuprins compartimentele. Se auzeau strigăte, comenzi
aspre, lătrat de câini. Pe coridor treceau patrule, vârau
capul pe uşa compartimentului, iscodeau în tăcere şi
34
plecau. Înfăţişarea vameşului vorbea de la sine despre
om şi năravurile lui. Era pântecos, un pântec ce nu putea
fi cuprins nici de uniforma jegoasă, nici de cămaşa în
dungi, cu nasturii descheiaţi, lãsând să se vadă pielea
grăsulie, acoperită de peri groşi şi lungi de păr.
– Am auzit că avem un fericit în tren, a rostit cu
glas tare, strident. Vă duceţi la mafioţi.
- Mă duc în Sicilia, la un congres literar, a îndrăznit
să-l corecteze.
– He, he, nu se poate congres în Sicilia fără mafia,
a behăit el. Acolo scriitorii ca dumneavoastră nu contează.
Contează banul şi puterea lui. Apropo, aveţi ceva de
declarat? Apoi tot el, dupã o scurtă privire profesionistă.
Ce ar avea un amarât ca dumneavoastră? Mergeţi cu
bine şi aveţi grijă!
Trenul s-a pus în mişcare. S-a lăsat frânt pe
banchetă. Dar frica încă nu-l părăsise. Încă mai putea fi
oprit şi dat jos. Abia când în compartiment a intrat un
ceferist sârb însoţit de un grănicer şi a auzit „dabar dan”
a răsuflat uşurat. Păşise în Iugoslavia. Banatul oferit
statului iugoslav după Tratatul de pace de la Trianon nu
se deosebeşte cu nimic, geografic vreau să spun, de cel
rămas în România. Dar, aruncând o privire ogoarelor,
drumurilor, caselor, remarci mâna gospodarilor, puterea
lor economică. Aerul bătrânicios al caselor din Banatul
românesc, gropile din asfaltul drumurilor încărcate de
noroiul adus din câmp de tractoarele greoaie, flendurite
de atâta folosit şi de vechime, nu-şi au asemănare
dincoace. Clădirea gării din Vârşeţ e soră bună cu cea
din Anina, cu cea din Băile Herculane, cu altele. Evocă
istoria comună, gustul administraţiei dar şi al arhitecţilor
de la sfârşitul secolului al XIX-lea din imperiu. Se întrebă
ce curaj a avut bunica lui atunci, în 1916, când a pornit pe
jos din Dalboşeţ să-şi afle bărbatul tocmai la Biserica
Albă, chemat sub arme la 19 ani în ainunţvanţig
Reghement k.u.k. Pe unde o fi dormit, cine o fi îndrumat-
o să urmeze drumul cel bun peste munţi, prin păduri, prin
pustă, prin mlaştini, peste râuri. „L-am găsit pe taică-tu,
îngrijea de cai. Le punea în iesle nişte căpăţâni de ţucăr,
mari că abia le puteai cuprinde în braţe. „Dă-mi şi mie o
căpăţână să duc acasă, l-am rugat”. „Nu-ţi dau, mi-a
răspuns. Ţucărul e ghibirul cailor, nu-i pentru civili”. „Era
tare căpăţânos taică-tu! Ca el nu era nima.” Vorbea cu
ciudă, bunica. Chiar şi acum după şaizeci de ani, nu-l
iertase pe taica fiindcă nu-i dăduse o căpăţână de ţucăr.
Deşi taica murise de mult, la cincizeci şi cinci de ani. La
doi ani după Stalin, pe care îl urâse din tot sufletul. Vorbea
despre el ca despre Antihrist.
Gara Dunav. Încă îl stăpâneşte frisonul păşirii într-
o lume necunoscută. I s-a spus că trebuie să traverseze
oraşul spre cealaltă gară. De acolo se pleacă spre Italia.
Întreabă într-o sârbească aproximativă: „gde e jeleznicika
staniţa?” I se spune un număr de autobus. Belgradul sau
Beogradul îl lasă fără suflare. Străzi largi, în pantă, clădiri
mari arătoase, frumoase, magazine luminate a giorno
pline de tot ce-ţi trece şi nu-ţi trece prin cap, munţi de
lămâi şi portocale, munţi de carne, frumos tranşată, de
salamuri, dulciuri ambalate sclipitor, oameni pe bulevarde,
femei îmbrăcate elegant, maşini luxoase, vâjâind într-un
du-te-vino ameţitor. Ţară comunistă Iugoslavia şi ea! A
murit mareşalul Tito, dar Iugoslavia e în floare, cel puţin
aşa i se pare lui. Faţă de Beograd, Timişoara arată ca un
târg păduchios, clădiri cenuşii, mohorâte, tramvaie
cenuşii, hodorogite, trecători cenuşii, prost îmbrăcaţi,
lumini cât să nu-ţi bagi degetele în ochi, uneori beznă
totală, vitrine goale, prăfuite, cu doua-trei conserve de
Reflex 1- 6 / 2013
peşte. „Ima supco?” întreb de curiozitate în magazinul de
lângă gară, ştiind că supco se spune la noi la minunea
care face mâncarea bună, gustoasă, chiar şi fără carne.
„Şta e bre tai supco?” se miră vânzatoarea. Nu-mi aduc
aminte cum i se mai zice altfel. „Za ciorba, gângăvesc”.
„Vegheta?”, se dumireşte femeia. Încuviinţez. Îmi spune
cât face dar îi promit că voi cumpăra la întoarcere.
Se face seară. Urc în trenul care mă va duce
spre visul vieţii mele, Italia. Compartimente nu prea curate,
înghesuială pe coridoare încât abia poţi trece. Toţi vorbesc
tare. Şi tot la al doilea cuvânt aud „curaţ şi pizda mati”. Ba
mai aud un cuvânt folosit tot drumul de cei doi bărbaţi din
compartiment. „Novac”, pronuntat novaţ, care înseamnă
bani. Mă irită preocuparea obsesivă a acestor inşi pentru
bani. Nu vorbesc despre copii, despre femei, despre fotbal
sau despre filme, despre cultură ci numai despre bani.
Nu înţeleg prea mult, dar ceva tot pricep. Cum se câştigă
un ban şi cum se pierde. În zorii zilei ajungem în Gara
Liublianei. Cobor temător şi mă izbeşte frigul dimineţii.
Dârdâi. Dacă în gara sârbească era destulă necurăţenie,
aici poţi să lingi sare de pe jos. Ca la farmacie. Caut cu
privirea un telefon public. Îl găsesc şi sun la gospodin
Rişu Sârbu, la domnul profesor universitar. Recunosc
vocea nazalizată. „Sunt în gară”, îi spun. „Aşteaptă-mă”,
zice şi închide. Aştept singur cuc. După o jumătate de
oră apar, el şi celălalt, cel pentru care oprisem la Lubliana,
prietenul meu, profesorul Ion Neata, aşa se scria la
Padova, le era mai uşor italienilor să-l rostească. Neaţă
era de aprope cinci ani lector la universitatea din Padova.
Un privilegiat, un favorit al soartei. Se zice că a absolvit
la Universitatea din Iaşi cu diplomă roşie, care însemna
diploma de magna cum laude. La Universitatea din
Timişoara pe vremea studenţiei noastre cineva făcuse
un cântec oarecum miştocar. Nu-mi amintesc decât
versurile: „Şi-ntr-o bună dimineaţă/Ne-om trezi cu rector
Neaţă”. Ion Neaţă era de naştere din zona Mehedinţilor
din localitatea Zăgujani.Salcâmi şi argilă galbenă. Când
în glumă îl suduiam: „Firea-ţi ai dracului de olteni!”, el îmi
răspundea mucalit: “Dar ce ai vrea să fim, unguri?” Cu
un alt prilej, ca să-şi plătească poliţa îmi zicea: „În cursul
istoriei hoţii din Mehedinţi au fugit în Banat de frica
ştreangului, iar hoţii din Banat au fugit în Mehedinţi. Nu
se ştie dacă tu nu te tragi din mehedinţeni”. Domn profesor
Rişu are două fete, una de vreo 13-14 ani, cealaltă de 5-
6. În timp ce ne plimbam pe străzile elegante, curate ca
lacrima, străjuite de clădiri vechi în jugendstil, majoritatea
ridicate la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu vitrine luxoase,
o întărât pe cea mică să-i ceară tatălui să-i cumpere cubul
inteligenţei, cred că aşa se chema jucăria în mare vogă
în acel timp. Fata se pune pe un băunat, cum ar fi zis
minunatul meu prieten, poetul Marius Munteanu, folosind
un cuvânt pe care nu-l mai auzisem de când eram copil.
Adică plângea cu răcnete. Soţia lui Rişu, Anişoara, se
distrează, toţi trei îl ştim pe Rişu strâns la pungă, ca să
folosesc un eufemism. Până la urmă Rişu n-are încotro
şi-l cumpără, dând o grămadă de bani, nu fără a se uita
la mine mustrător.
După masă ne întâlnim cu doamna Katia Spur,
traducătoarea din română în slovenă. Ne plimbăm pe una
din străzile laterale şi observ surprins că pe garduri au
fost puse la aerisit covoare persane iar mercedesurile
erau lăsate cu uşile larg deschise şi cu cheile în contact.
„La dumneavoastră nu se fură?”, o întreb cu voce înaltă.
Se uită nedumerită la mine, apoi zice: „În general nu, dar
câteodată mai fură câte un sudic”. Sudic? Circuitele mele
o iau razna. Cine ar fi sudicii ăştia? Niscaiva ţigani? Sau
Reflex 1 - 6/ 2013
poate negri, dar ăia nu-s sudici!? Sunt africani. Vede că
sunt nedumerit. „Sârbii”, zice cu un zâmbet subţire.
Remarc nota de desconsiderare şi am o uşoară strângere
de inimă. Mie îmi plac sârbii, mai ales sârbii bănăţeni.
Sunt voioşi, buni cântăreţi şi jucători şi gospodari.Pentru
sârbii din Iugoslavia aveam admiraţie.Rezistaseră nemţilor
şi italienilor în al doilea război, rezistaseră lui Stalin, Tito
alesese pentru ei un drum diferit de cel al celorlalte ţări
socialiste, îi lăsase să plece în Occident şi să revină cu
bani buni şi să-şi sporească averea. Atunci nu mi-am
închipuit că va veni un timp când americanii se vor năpusti
cu avioanele peste Iugoslavia, lovind în populaţia civilă,
distrugând o economie prosperă, umilind un popor dârz.
Din acea clipă a început fărâmiţarea Iugoslaviei şi
decăderea sârbilor.
La urma-urmelor şi timişorenii vorbesc cu acelaşi
ton despre mitici. Cei ce sunt localnici, nu „veniturile”. Din
1918 încoace, Banatul a fost El Dorado pentru regăţeni,
pentru mitici, dar şi pentru moldoveni. Au venit în valuri
căutând la început trambuline politice, apoi posturi, unii
s-au încuscrit pe aici. Ultimii au fost aduşi moldovenii pe
vremea fostului prim-secretar al p.c.r., Ilie Matei, cel ce-
şi propusese, mărturisind acesta cu voce tare prin şedinţe
şi consfătuiri, să desfiinţeze şpaisurile bănăţenilor. I-au
băgat cu forţa în casele şvabilor plecaţi în Vaterland, case
făloase, cu tot ce-i trebuie unui bun gospodar. Moldovenii
au ars podelele şi parchetul din camere şi au lăsat în
paragină frumuseţe de gospodării.
Umblam nu fără să simţim fiorii spaimei printre
zidurile înnegrite de fum, sfărâmate de bombele care au
căzut în al doilea război, asupra făloasei cazarme
construită din ordinul împărătesei Maria Teresia pentru
trupele de grăniceri aparţinătoare Regimentului de graniţă
nr. 13 cu sediul în Caransebeş, dar şi pentru alte trupe
mânate în zonă de interesele imperiului. Cazarma l-a
primit cu fală pe împăratul iluminist Iosif al II-lea, coregent
cu augusta sa mamă, în drumul său prin Banat şi
Transilvania de unde a trimis tronului impresii cinstite, mai
rare pentru feţele auguste şi beamtării împărăteşti, despre
starea grea a românilor. Şcoala din Dalboşeţ, comuna
mea natală pierduse, în acel an 1953, ciclul elementar,
astfel că pentru a termina clasa a şaptea am păşit cu
destulă frică în Bozovici, unde fuseseră primiţi la internat
toţi şcolarii din satele Almăjului, cu obligaţia de a aduce
o anumită cantitate de fasole, de ouă, de făină albă de
grâu, untură şi bineînţeles aşternutul. La Bozovici mai
fusesem de câteva ori împreună cu bunica şi taica Călin.
Plecam la târg în zori, cu carul tras de cele două văcuţe,
Breza şi Mărgelata. Mă impresionaseră stelele mari, cât
palma bunicului meu, atârnând atât de jos pe bolta
cerească, încât credeam că aş putea să le culeg cu mâna,
mirosul fânului aşternut în lada carului, şi licăritul
lămpaşelor agăţate la fiecare car alcătuind în tăcerea şi
adâncimea nopţii un şir lung de semne luminoase. La
Bozovici am mâncat prima dată jumişcă, pâine albă, cu
gust de grâu cum nu mai gustasem până atunci, pe care
o puneam în strachina cu lapte şi mi se părea că nimic
nu putea fi mai bun.
Internatul în care fusesem cazaţi, departe de
şcoală, avea două săli mari, una la parter, în care fuseseră
aliniate paturile fetelor, alta la etaj unde erau cele ale
băieţilor. Alte acareturi nu erau astfel încât mâncarea era
adusă de elevi de la şcoală, unde era bucătăria.Într-una
din zile, hârjonindu-se cu cei ce îl ajutau să care vasul
mare cu mâncare, prietenul şi consăteanul meu Petrică
35
Juriţa a răsturnat căldarea cu ciorbă spre consternarea
tuturor. „Nu-i nimic, a zis Petrică, carnea a rămas”, ceea
ce a readus buna dispoziţie a tuturor.
La patrusprezece ani, câţi aveau atunci, băieţii
erau obsedaţi de propriul sex. Discuţiile se învârteau în
jurul colegelor dar şi al altor femei întâlnite pe stradă. Se
povesteau nopţi halucinante de dragoste în centrul cărora
tronau partidele de sex.Se practica onania cu imaginaţia
aprinsă de cine ştie ce modele feminine reale sau
închipuite. Era un semn de bărbăţie să-ţi măsori sexul şi
să faci în aşa fel încât dimnesiunile, umflate, să ajungă la
urechile colegelor. Pedagoga, femeie tânără, bine făcută,
slobodă la gură, voluntară, apărea după stingere în
dormitorul băieţilor. Din motive doar de ea ştiute, ridica
brusc pătura ce acoperea pe unii şcolari, iar aceştia
prefăcându-se că dormeau credeau că se bucură de ceea
ce vedea.
Drumul de la şcoală şi până la internat îl
străbăteau, în coloană, sub supravegherea aceleaşi
pedagoge sau a unuia dintre ei, numit în acest scop.
Fuseseră obligaţi să înveţe tot felul de cântece
revoluţionar- patriotice. Îi plăcea mai ales unul: „Prin păduri
adânci/ Peste aspre stânci/ Partizanul trece cântând/ Şi
prin noapte-ntunecoasă îşi croieşte drum luptând.
Flămânzit şi rupt,/Neclintit mă lupt. Asta-i soarta de
partizan/ Cântul nostru al biruinţei/ Răsuna-va peste
Ocean”. Evident, cântecul se războia, fără ca ei să
înţeleagă de ce, cu imperialiştii anglo-americani pe care
caricaturile publicate prin ziare îi înfăţişau pântecoşi, cu
feţe hidoase, strângând de gât muncitori famelici.
În anii aceia, în munţii Banatului activau grupe
de partizani conduse de colonelul Uţă şi de comandorul
Domăşneanu.Lor le erau cunoscute doar numele lui Fus
şi Sfârloagă.Umblau prin pădurile Dalboşeţului, cei patru
prieteni, Călin Anca, Petrică Juriţa, Ilie Cămpeanu şi el,
adică povestaşul, şi scrijeleau pe trunchiul copacilor
numele haiducilor Adam Neamţu, acesta hălăduise prin
zona Oraviţei şi a Vârşeţului înainte de primul război, al
lui Fus pe care şi-l alesese Juriţa, lui plăcându-i cum sună
numele de Sfârloagă. Pe Câmpianu Ilie, cel mai mic şi
mai fricos dintre noi, îl ţineau drept trupă. În acel timp, se
răspândise în Valea Almăjului un cântec pe care îl cântau
mulţi, inclusiv ei, elevii. Se zicea că era al lui Bălica, fiu
de popă din Broşteni, dat pe mâna Securităţii de săteni
din Lăpuşnicul Mare. Bălica avea o drăguţă în Lăpuşnic,
care se ţinea şi cu un miliţean căruia îi mărturisise legătura
ei cu „banditul căutat de organe”. Aflat în podul casei,
Balica auzise totul şi după plecarea miliţeanului o luase
pe fată şi o dusese sub ameninţarea armei în Pădurea
Roşchii. Acolo o judecase şi o împuşcase acoperind-o
apoi cu o lespede. „Fiind fecior de vază în sat/ Am ajuns
codrii să-i bat/ Toate-s mândro pentru tine/ Că ţi-ai bătut
joc de mine./ Să dorm în Munţii Semenic/ Cu capul pe o
rădăcină/ Şi cu automatu-n mână/ În loc de perină la cap/
Să am pat de automat/ În loc de aşternut la spate,/ Să
am sacu cu grenade”. Doina era frumoasă şi se spune
că înainte de a fi împuşcat, la Pădurea Verde din
Timişoara, Balica ceruse să-l lase s-o cânte. Lor, şcolarilor,
lucrurile nu le erau lămurite. Îi admirau pe partizani din
Munţii Banatului, dar şi pe „eroii” unor cărţi din literatura
sovietică, volume ce invadaseră librăriile, bibilotecile:
Alexander Matrozov, Zoia Kosmodemianskaia etc, ce şi-
au jertfit viaţa „în lupta cu fiara fascistă”.
36
Ioan ARDELEANU
Ion Marin Almăjan. În miezul gloriei
„În afara gloriei”, ultimul roman al lui Ion Marin postmodernă şi îşi dezvăluie propriile umori, nedumeririle,
Almăjan, are toate calităţile care să-i asigure dedesubturile scrierii, în plină acţiune.
propensiunea spre perenitate. Nu sunt Casandra să
pot şti cât de lungă va fi această postumitate, dar ea va fi. În afara gloriei e un roman al f ormaţiei, un
Există în roman atâtea premise ale dăinuirii, încât ar fi
imposibil să mă înşel. Predicţia nu cade pe un teren gol: romancierii mai serioşi (sau mai copţi). Autorul striveşte
am citit, numai în ultimii cinci ani, câteva sute de cărţi, cu
precădere roman.
Romanul (cu titlu excelent) aduce în prim plan o figură
istorică intrată în legendă încă din timpul vieţii, Eftimie
Murgu, eroul de la mijlocul secolului al XIX –lea românesc.
Faptul că Ion Marin Almăjan şi-a propus o rescriere a
vieţii marelui paşoptist este mai mult decât fericit, dar
putea fi, în acelaşi timp, plin de capcane: e plin de romane
în literatura română, cărţi plecate de la o întâmplare, un
personaj celebru, eşuate. Au fost ratate. Se ratează în
continuare cărţi pe bandă rulantă, în lipsa talentului şi a
unei extreme documentări. Ne aflăm în cazul romanului
În afara gloriei într-un caz fericit. Încărcătura istorică,
documentaţia serioasă, complexă, îl puteau strivi pe autor
în lipsa forţei lăuntrice pe care o numim talent.Totul se
putea prăbuşi în absenţa acelui dat rar, ce preia, amestecă
şi reordonează materia romanescă. Dacă dizloci părţi din
scris (din ceea ce a doua parte a jumătăţii de secol XX
numea scriitură) şi observi în detaliu trama romanului, ai
în faţă o acribie a informării care dă frisoane cititorului
avizat. În afara gloriei abundă de asemenea fenomene
ale acribiei scriitoriceşti. Evident s-ar putea să mă înşel
şi totul să nu fie, ca amănunt, ca atmosferă, culoare
istorică, atât de dragă romanticilor, decât rodul invenţiei
scriitorului. Şi nici în acest caz nu putem vorbi de o lipsă,
de un minus al romanului. Înseamnă că fantezia scriitorului
e capabilă, aptă şi datoare să zburde.
În afara gloriei e un roman în tradiţie romantică, pe care
s-a grefat realismului de tip stendhalian, fără, însă, a
epuiza circumstanţierea unei posibile încadrări a cărţii în
discuţie. Nu poţi epuiza într-o frază întreaga tipologie
romanescă a lui Ion Marin Almăjan, pentru că romanul
are intarsii de modernitate care nu poate scăpa ochiului,
mai mult sau mai puţin atent. Vocea auctorială a
naratorului departe de a fi una clasică. Ce vreau să spun,
ce e necesar să spun: romanul clasic de secol XX (Balzac)
impunea, în prim plan, un autor-demiurg, un autor
omniscient care trăgea sforile actanţilor-personaje şi nu
dădea acestora putinţa nici unei mişcări care măcar să
frizeze aleatoriul, non-tipicul, independenţa. Era imposibil,
în romanul de tip balzacian şi chiar stendhalian ca eroii
să scape din frânele obiectivităţii auctoriale (nu
întotdeauna la Stendhal, fiindcă nici Julien Sorel, nici
Fabricio del Dongo, nici Lucien Leuwen nu par să mai
simtă toate chingile pe care le simte, bunăoară,
Rastignac). Cu toate că afirmam ascendenţa realistă a
secolului al XIX-lea la Ion Marin Almăjan stăpânirea
personajului nu mai este atât de puternică. Deşi, spun
din nou, era foarte uşor să scape frânele; în fond avea de
a face cu un personaj real şi autorul trebuia să se supună
unei anumite obiectivităţi şi, până la urmă, exactităţii
istorice. Dar, de această dată, romancierul nu mai
constată doar ce face sau ce nu face un personaj,
implicarea lui nu este una necesar obiectivă, ci, cred,
deliberat subiectivă. Altfel, cum ne putem explica
intervenţiile auctoriale în text, care comentează psihologia,
Reflex 1- 6 / 2013
datele, implicările personajului central. Nu mai este în
nici un caz vocea centrală care diseminează în personaje,
ci e vocea din off, care înregistrează şi comentează. Nu
mai provoacă, ci se face cutie de rezonanţă. Numai
vorbesc că, la un moment dat, autorul intervine în manieră
bildungsroman, specie ce astăzi pare tot mai prolifică la
mitul creat în jurul şi în persoana istorică a lui Eftimie
Murgu şi îl reclădeşte pe alte baze ontologice, strict
literare, căci nu e cazul să amintesc că nu ne aflăm în
faţa unei biografii romanţate sau biografii pur şi simplu, ci
în faţa unei ficţiuni. Acţiunea porneşte dinspre realitate şi
se varsă, debordează, în istorie şi apoi în mit. Existenţa
lui Efta e a unui copil oarecare de la marginea
grănicerească a Imperiului, nu încă bicefal (tatăl său,
Sâmu Murgu, e ofiţer în armata habsburgică), ce ascultă
poveşti, are o mamă venită parcă ea însăşi din mit,
(Cumbria), un bunic venit sigur din poveste (Novac),
învaţă, are şansa instruirii, are şi o capacitate intelectuală
atipică, urmează facultatea cezaro-crăiască de la Buda-
Pesta (după ce, mai întâi, trecuse prin şcoli la Caransebeş
şi Seghedin) şi ajunge doctor în filozofie şi în jurisprudenţă.
Toate premisele reuşitei sunt de partea lui. Personajul
este însă o voinţă extraordinară. El este prins în mrejele
destinului, e predestinat, ca în mit, unei alte meniri şi
forţele de creştere ale romanului lui Ion Marin Almăjan de
aici îşi trag sevele. În termenii amintitului autor francez,
Eftimie Murgu reprezintă, istoria unei voinţe, dar şi a unei
energii care depăşeşte condiţia umană obişnuită.
Părăseşte calea aurită a reuşitei sociale, la care îi dădeau
dreptul capacitatea şi pregătirea intelectuală, profesională
şi se pune în slujba poporului său, în serviciul unei
colectivităţi umane private de unele din cele mai
importante coordonate ale fiinţării sale ca naţiune. Se află
aici voinţa de a arăta că, mai presus de orice, de
inflamarea de o clipă, de pasiuni perene sau trecătoare,
de visare, de iubire, se află acea parte a umanului care
îşi spune mereu că omul e capabil de depăşire, că e
noţiunea ultimă a f irii, că îşi poate depăşi, prin
persuasiunea dăruirii, însuşi destinul. Destinul înţeles ca
sfidare unei puteri coercitive. Din acest punct de vedere,
cred că romanul lui Ion Marin Almăjan este unul din cele
mai virile romane din literatura română.
O luptă a personajelor cu propria condiţie umană acoperă,
de fapt, întreaga tramă a romanului: Cumbria, mama, o
eroină care va face epocă, moş Novac, la fel, ca şi
personajele istorice care cuprind întreaga arie a Daciei
mari, de la Iancu, la Asachi şi Veniamin Costache, de la
Dimitrie Filipescu, la Eliade şi Nicolae Bălcescu (ucenicul
lui Murgu). E o întreagă istorie cuprinsă în acest roman al
formaţiei şi al destinului, în care sunt spulberate şi cresc
paralel mituri, se nasc şi mor legende, în care se porneşte
de la miezul istoriei mitice şi se ajunge în plină realitate
convulsionată a jumătăţii de veac XX. Este epoca
revoluţiilor europene care aduc în prim plan mitul
supravieţuirii naţiei prin limbă şi biserică, demnitate
naţională, emancipare economică şi intelectuală. Primii
paşi au fost făcuţi, personajul central e hăituit de autorităţi
şi istorie, cunoaşte sistemul concentraţionar draconic al
Imperiului şi, la terminarea romanului, se află într-o
închisoare chezaro-crăiască aşteptând execuţia. E o
premoniţie, e destinul, este implacabilul istoric al unei
naţiuni? Greu de răspuns.
Reflex 1 - 6/ 2013
Livius Petru BERCEA
Constanţă şi valoare
Noţiunea de „provincie literară” trebuie înţeleasă
doar în accepţiunea sa strict geografică, exterioară şi
neimplicată estetic.
Când, timp de peste o jumătate de veac, un scriitor,
mai ales în „provincie” trăieşte şi scrie în acelaşi oraş, el
devine – dacă se dăruieşte cu totul scrisului şi vieţii literare
– un personaj emblematic pentru locul pe care îl onorează
prin profesia de scriitor. Este, fără exagerare, situaţia lui
ION ARIEŞANU, care, de peste cincizeci de ani, trăieşte
şi creează în Timişoara, fiind, constant, în elita intelectuală
a urbei de aici.
Ardelean prin origine (născut la 8 septembrie l930,
la Ocna-Mureş, judeţul Alba), Ion Arieşanu îşi face studiile
universitare tot în spaţiul transilvan (la Cluj), dar după
absolvirea Facultăţii de Filologie devine cadru didactic la
Politehnica timişoreană, poziţie din care este înlăturat în
anul tulbure l956. Îşi leagă existenţa, totuşi, tenace, mai
departe, de Timişoara, marcând, prin personalitatea şi
opera sa, viaţa literară a acestui oraş timp de peste cinci
decenii, mai ales că între anii 1972 şi l990 este redactor-
şef al revistei Orizont , reprezentativă pentruîntreţinerea
unui spirit veritabil de cultură în vestul României. Debutul
se situează în anii studenţiei (1951), în revista clujeană
Făclia Ardealului , însă cu... poezie, deşi ulterior scriitorul
va fi cunoscut exclusiv ca prozator. Debutul editorial
(1962), cu proză scurtă, este reprezentat de Anii
adolescenţei, un volum care, depăşind sechelele etice
şi ideologice ale deceniului şase, anunţă un prozator
venind dintr-o excelentă tradiţie ardeleană (Slavici,
Rebreanu, Agârbiceanu) pe care a înţeles-o în sensul
seriozităţii tematice şi compoziţionale. Ion Arieşanu şi-a
păstrat opţiunea pentru acest tip de scriere în toate cărţile
sale, care reprezintă, cum s-a spus, o „monografie
sentimentală şi socială a provinciei Ardeal-Banat”. Proza
lui Ion Arieşanu este ilustrativă pentru trei specii epice :
reportajul literar, povestirea şi romanul, complementare
şi, concomitent, „stări” evolutive ale unei modalităţi epice
şi ale unui prozator pentru care realitatea cotidiană este
modelul cel mai apropiat al tematicii şi al realizării
personajelor. Ceea ce uneşte componentele prozei lui Ion
Arieşanu este şi opţiunea sa stilistică, apelul aproape
generalizat la mijloace simple, naraţiunea şi comentariul
descriptiv, care-i asigură, nu o dată, succesul la public.
Prin Amintiri de pe planeta pământ, Lumini peste
Apuseni şi Respiraţie liberă, Ion
Arieşanu ilustrează reportajul literar, axat însă cu
precădere pe etica relaţiilor interumane, şi nu pe
evidenţierea neapărată şi necondiţionată a unor realizări
ale epocii. De altfel, Respiraţie liberă (1979) primeşte
premiul revistei Orizont tocmai pentru calităţile literare
ale reportajelor care formează sumarul volumului.
Cele câteva volume de proză scurtă (în special Anii
adolescenţei şi Vară târzie) au comună opţiunea
scriitorului pentru teme sentimentale, în detrimentul celor
sociale, în centrul prozelor sale aflându-se indivizi obişnuiţi
în căutarea unui echilibru, oameni care pun şi îşi pun
probleme fie în interiorul unui cuplu familial, fie în relaţia
cu prietenii, fie în colectivele profesionale cărora le aparţin
aceşti indivizi.
Partea fundamentală a prozei lui Ion Arieşanu (şi
nu mă refer aici numai la numărul de volume) este
constituită de romanele sale, scrise, cu tenacitate şi
37
regularitate, timp de aproape patru decenii. Mi se pare
semnif icativ că, păstrând aceleaşi modalităţi
compoziţionale, romancierul Ion Arieşanu, de data asta,
pătrunde în medii şi spaţii diferite pe care le radiografiază
minuţios, îndemnându-ne pe noi – cititorii – cu un firesc
al gestului demn de scriitorii mari, să luăm parte la situaţii
uimitoare, extraordinare sau să ne înfundăm în banalitatea
cotidianului, care poate ascunde, la rându-i, valori
nebănuite. Surprinzător apărea criticii, în l967, romanul
O complicată stare de fericire, care-l urmăreşte pe
tânărul inginer Dan Lăzărescu în diverse medii socio-
profesionale şi în diverse circumstanţe etice. El realizează
faptul că existenţa, ca individ în relaţie cu ceilalţi, e
dominată de infinite sinuozităţi şi nuanţe (atât pe plan
social, cât şi sentimental) aşa încât « fericirea » devine,
cum o spune chiar titlul romanului o « stare complicată ».
Romanul-anchetă ulterior, Prietenul pe care-l caut
pretutindeni, este semnificativ pentru problematica etică
a naraţiunii : tânărul profesor Radu Cristea începe, pe
cont propriu, o anchetă pentru elucidarea motivelor care
au condus la sinuciderea unei profesoare, iar atunci când
ajunge în impas şi vrea să abandoneze investigaţiile, îşi
dă seama că mobilul acţiunii sale a fost unul etic şi că are
datoria rezolvării până la capăt a problemelor în care şi-a
angrenat forţele.
Romanele « de rezistenţă » ale lui Ion Arieşanu
rămân, fără îndoială, cele scrise în anii din urmă. O pasăre
în iarnă, carte în paginile căreia recunoaştem uşor
personaje şi personalităţi timişorene, este un roman de
dragoste în care, într-o manieră echilibrată şi sobră, se
dezbat dificultăţile şi implicaţiile unui divorţ şi zbaterile
sufleteşti ale eroinei (Silviana) în căutarea unui nou
echilibru. Din cu totul altă perspectivă este privită existenţa
în Cei buni mor cei dintâi , prima carte a lui Ion Arieşanu
după 1989 şi întâiul roman românesc despre
evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989. Este
romanul confruntării dintre opţiunile generaţiilor în faţa
unor momente cruciale din viaţă, romanul destinelor frânte
de cursul istoriei, dar şi al idealurilor care depăşesc clipa
istorică. Naraţiunea e obsedant intersectată de
problematizare şi de analiza opţiunilor existenţiale, ceea
ce aduce, în proza lui Ion Arieşanu, noi modalităţi de
orchestrare a planurilor epice, cu insistenţă deosebită
asupra reliefării ideii de asumare a sacrificiului. Cu Flacăra
singuratică , Ion Arieşanu se aşază şi mai solid în aria
romanului-dezbatere, căci întreaga existenţă a tânărului
jurnalist Octavian David stă sub semnul unor opţiuni, al
regăsirii unor elemente care, altădată, formau un
ansamblu în care se integrase printr-o simbioză benefică :
prietenii, oraşul, cultura, cartierul. Drama lui Octavian
David, înfrânt temporar de obtuzitatea şi rigiditatea unei
epoci (deceniul şase, cu mişcările studenţeşti din 1956)
nu-l dezarmează, ci îi dă forţa necesară pentru a-şi asuma
singurătatea propriilor răspunderi. Şi Cruci de lemn
(2001) coboară în « istorie », autorul plasând acţiunea în
timpul celui de-al doilea război mondial, eveniment
complex, văzut prin prisma unui om simplu.
Marele merit al lui Ion Arieşanu stă în ştiinţa
depăşirii faptului concret de la care porneşte o parte din
prozele sale (în special romanele), în capacitatea de a
realiza o construcţie epică în care simbolurile izvorăsc
firesc din însuşi firescul existenţei umane. Sunt sigur că
modernitatea formulelor epice din romanele din urmă va
fi doar punctul de plecare pentru o nouă etapă din creaţia
unui prozator care n-a ezitat să-şi înnoiască mereu
expresia şi care se simte conectat la realităţile timpului,
aşa cum şi-a dorit întotdeauna.
38
Ion ARIEŞANU
Mitul sufletului rătăcitor
Ion Jurca Rovina a avut, de când îl ştiu, de prin
anii 1968-1970, ca proaspăt gazetar, cultul prieteniei. Ba,
mai mult, al fidelităţii într-o prietenie, chiar când se ridicau
în faţa lui oprelişti, duşmănii sau ruperile, inevitabile, în
viaţa unor amiciţii. Dacă aş merge mai departe cu
gândurile, care ar vrea să-i dezvăluie personalitatea, aş
spune că el a fost şi a rămas o structură umană stoică şi,
în acelaşi timp, deznădăjduită, care priveşte totul – totul
prin prisma unei imense deşertăciuni. Introvertit şi solitar,
fire de învins, mai degrabă, decât de învingător, el s-a
lăsat mereu dus de curenţii mai puternici decât el, din jur,
fie aceia curenţii-oameni, curenţii-idei sau curenţii-sociali.
Căci Jurca a fost dintre acei care nu s-au opus a fi loviţi,
ba, cu resemnare, au primit loviturile, din plin şi în tăcere.
Şi nu a răspuns, răzbunător, nimănui. Ceva din stoicismul
antic, de tip Epictet sau Marcus Aurelius.
Sub masca lui aparent indiferentă sau apatică,
se mistuie, în secret, întotdeauna, o ardere chinuitoare,
care se resimte în mai toate cărţile sale, ca şi în destinul
său existenţial. Pare o combustie ce stă foarte bine
acoperită, ce nu vrea a irumpe niciodată. Dar ea, uneori,
irumpe, totuşi.
Bucuriile existenţiale ca şi cele literare, izbânzile
ca şi eşecurile i-au fost şi ele reţinute şi resemnate, mai
întotdeauna, când nu şi le-a reprimat, cu totul, fără nimic
spectaculos, şocant, sau tapaj, consumate în tăcere şi
taină. Mai degrabă a ştiut el, ca artist, ca om, să tacă,
decât să-l cuprindă logoreea sau impertinenţa. Dar, din
tăcerile lui, adesea, s-au copt nişte cărţi.
Scrisul lui Jurca s-a impus, de fiecare dată, sub
forţa unei poetici. Şi a unor simboluri aparte, dragi lui. Ba,
mai mult. El a fost, în cel puţin două dintre romanele
sale, un experimentator, nu atât în temă, cât în formă, în
stil, şi, mai ales, în poetica specială, cum spuneam, sub
care se impunea formula sa romanescă. Astfel s-a înscris
şi el printre prozatorii experimentalişti ai anilor ‚70. Ceea
ce mi s-a părut dintotdeauna straniu la el a fost faptul că
scrisul său artist nu a fost contaminat niciodată de cel
reportericesc, fugitiv şi schematic. Parcă ar fi fost două
fiinţe diametral opuse. Şi cred că sunt două fiinţe opuse,
în el, în gândirea sa creatoare, ca şi cum gazetarul trăieşte
şi scrie şi supravieţuieşte din scrisul cotidian jurnalier, iar
poetul-prozatorul e situat undeva într-o altă sferă, străină
faţă de prima, animat de idei, fantasme şi o gândire
artistică opuse primeia, complet în afara universului viu,
terifiant şi terestru, în care gazetarul trăieşte, dar pe care
nu îl transpune în artă decât, eventual, printr-un proces
elaborat şi ascuns.
Căci Jurca e unul dintre scriitorii care elaborează
greu, cu dificultăţi, cu reveniri, cu o anume lentoare
temperamental ardelenească, ce pare a fi chiar pecetea
artistului care caută, uneori bâjbâie, dar, mai întotdeauna,
reuşeşte, până la urmă.
Purgatoriul acesta al scrisului său îl regăsim,
concentrat şi în cele mai bune file publicate în ultimele
sale volume. Volume în care scriitorul îşi pune întrebarea
fundamentală: „Cum mi-am dus viaţa şi cine sunt eu?”
Iar răspunsul tot el îl dă, într-un ultim roman, de dată
recentă, „Moştenitorii iadului „ sau „Cartea bolnavă”, scris,
acum, la apusul tinereţii sale. În acest op, prozatorul
îmbină răsfrângerea tragică a aspiraţiilor unei vieţi prin
căutarea idealului pierdut. Căci romanul „Moştenitorii
iadului” ascunde, în sine, germenii infernului social-uman,
Reflex 1- 6 / 2013
pustietatea din noi şi din generaţiile trăitoare sub anii
dictaturii, depresiile, frica, îndoielile, neîncrederea,
melancoliile celor care şi-au pierdut axul fiinţei, în
vânzolelile şi schimbările sociale de după Revoluţie, din
adânc, până la zi. Şi toate aceste atitudini şi simţăminte
străbat conştiinţa vulnerabilă a eroului cărţii şi-i provoacă
starea de veghe, trama şi întrebările capitale, unele
rămase fără de răspuns. Căci ceea ce caută eroul lui Jurca
este libertatea şi adevărul interior ale fiinţei. Şi ceea ce el
găseşte este doar vidul social şi istoric, golul puterii
lumeşti. Ca şi golul puterii spirituale. Astfel, deziluzia,
sarcasmul, din ultimul său roman, ca şi din piesele sale
de teatru, „Piscina”, „Fiul vameşului”, „Râzi, nebunule, şi
pentru mine” şi „Atacul bacantelor”, vădesc o maturizare
fără precedent a scrisului său, prin implicarea autorului
în politic, dar şi în etic. Scriitorul a dat la iveală, de vreo
25 de ani încoace, o seamă de cărţi ale deziluziei, ale
eşecului intelectualului, dezrădăcinat şi măcinat de
contradicţii, fără a găsi însă răspunsuri la întrebările
capitale ale eroilor săi.
Textele recente, romanul, piesele dau la iveală,
acum, un strat al conştiinţei personajelor sale, atinse de
un gen de mânie salvatoare, dar şi de un sentiment
eliberator de frica atavică, dominatoare, avută în
societatea totalitară. Şi, toate acestea, adunate în
profunditatea eroilor săi angoasaţi izbucnesc acum la
suprafaţă, ca un ghem întunecat al unei vini faţă de
complicitatea noastră, în totalitate, ca neam, faţă de
puterea totalitară, vreme de câteva decenii. Laşităţi, trădări
de ideal, complicităţi, delaţiuni care au dus, toate, la Iadul
interior, din care nu am ieşit încă, nici astăzi, ca popor, şi
nici nu ştim când vom ieşi. Doar suferinţele eroilor, din
aceste ultime texte dramaturgice şi epice, pot fi mărturiile
.... ale scrisului unui autor, în faţa judecăţii viitoare, şi unica
sa mângâiere faţă de marea vină generală, a noastră, ca
neam, înaintea istoriei.
După o primă lectură a pieselor din volumul
„Piscina” al lui Ion Jurca Rovina, scrisesem că universul
imaginar al acestor texte dramatice se instalează, în
scenă, nu atât prin personaje, cât prin idei. Piesele de
teatru ale autorului, fie cele din „Piscina”, „Fiul vameşului”
sau „Atacul bacantelor”, operă a ultimilor ani de după
revoluţia din 89, pot fi luate cu drept nişte parabole
(Biblice?) spuse, însă, unele, în tonul clevetelilor, chiar
dacă, sub pojghiţa lor, ironic-cinică şi absurdă, se
insinuează adevăruri şi idei la zi, ale veacului. Idei care
ţin de descumpănirea fiinţei în lumea violentă şi oarbă,
de irosirea revoltei omului în zadar, de lehamitea faţă de
pălăvrăgeala (Puterii?), de ipocrizia ultragiantă a societăţii,
în locul adevărurilor tăioase, de sentimentul sfârşitului
(Apocalipsa?), care domină omul de azi, de Revoluţia care
a înghiţit revoluţionarii şi idealul aceleiaşi Revoluţii, de
sentimentul de a fi liber, în societate, dar prizonier al
propriei tale fiinţe, deoarece suntem conduşi de o libertate
iluzorie, de sentimentul izolării şi solitudinei în propria-ne
ţară, de refuzul visceral de a mai rămâne lipit de ea,
dorindu-ne exilul benevol, chiar dacă disperat ş.a.m.d.
Mai din plin şi mai hotărât decât în proza sa, Ion
Jurca Rovina expune o nouă şi atrăgătoare paletă a
scrisului său, prin câmpul acesta teatral, atât de asaltat
de noii dramaturgi, sădit după 1989. Şi, aceasta, nu numai
pentru că el abordează un gen mai complex, mai incitant
şi mai iradiant, teatral, ci deoarece ideile sale au devenit,
şi ele, mult mai îndrăzneţe, ca să nu zic mai disperate, în
plan social-uman, spre a se cere să fie dezvoltate,
eventual, pe o scenă.
Eroii pieselor lui Jurca, precum şi ideile, au devenit
şi acestea mai incitante, mai perseverente, în a ocupa
prim planul scrisului dramaturgic, faţă de scrisul prozelor
Reflex 1 - 6/ 2013
sale din trecut. Astăzi, aceşti eroi sunt conduşi, parcă, de
o furie şi o exaltare ale unor adevăruri contaminante,
atinse de o limpezime a unei gândiri noi, pare-se mai
profunde, care le conturează mai ferm chiar axul lor
existenţial, ca şi puterea reflexivităţii abisale, ca şi acţiunile
lor, devenite, brusc, mai decise decât ale personajelor
tradiţionale din epica sa. Aceste noi date, ale eroilor
pieselor sale, determină chiar elanul lor interior obsesiv
şi exploziv, fără reproş, care-i conduce drept la ţintă, în
ciuda, uneori, a unor hotărâri de moment, a unor căderi
de gândire, a unor noi oportunităţi sau a unei laşităţi
distructive.
În aceste texte dramaturgice, ale ultimilor ani, din
volumele anunţate, se insinuează, cum semnalam, o
irepresibilă tentaţie spre teatrul de idei, ca şi spre conflictul
atitudinal, în care nu încap decizii piezişe sau renunţări
care să ducă preopinenţii pieselor spre opoziţii
ireconciliabile în ideile lor personale. În filosofiile lor de
viaţă. Sau a nostalgiei după inocenţă. Sau a fugii de
adevăr.
Toate aceste idei-teme sau fulgurante reflexive,
care străbat întinsul ideatic al eroilor sau textelor şi
subtextelor pieselor sale, nu sunt şi nu rămân doar nişte
detalii de fundal, ci ele hrănesc chiar seva iradiantă a
pieselor scriitorului, devenind, până la urmă, chiar
fermentul dramelor sale, insuflându-le adevăr, frăgezime,
capacitate afectivă, timbru dramatic personal.
39
Dar mergând mai departe cu piesele lui Ion Jurca
Rovina, putem descifra şi ceea ce conferă acestor texte
veridicitatea şi modernitatea lor. Aceasta este o tensiune
secretă, aproape viscerală, a dramaturgului, care impune
un tempo animat exprimării, dar şi ideilor dramatice. Idei
care apar şi contaminează eroii. Care îi încarcă de o
frenezie fără oprire. Şi nu numai în planul vocabularului,
ci într-o zonă profund interioară, susţinută printr-o
expunere care pune eroii în situaţii-limită. Prin acest mod
şi tempo, adesea paroxistic, dramaturgul îşi creează
stările tensionale, imagini tulburătoare de viaţă, confruntări
fără de ieşire, stări de posibile dezastre, sau de iluminări
orbitoare în finaluri, de un crescendo care irumpe odată
cu respiraţia sau expiaţia eroilor din final.
Simţi şi crezi că, dacă textele acestea dramatice,
ale ultimilor ani de creaţie, ar fi lipsit, panoplia, existenţa
şi arta scriitorului de azi, ca şi personalitatea lui, ar fi rămas
neîmplinite. Pe când, acum, Ion Jurca Rovina, prin certa
originalitate a viziunii sale poetice, epice şi teatrale, dar şi
printr-o remarcabilă filosofie, apăsat morală şi justiţiar-
critică faţă de prezent, dar şi prin frumuseţea tragică a
eroilor săi, un tragism substanţial, ţâşnind din profunzimea
unor conştiinţe învinse şi dominate de deznădejde şi eşec,
a reuşit să se impună, revelator, în creaţia generaţiei sale,
’70-’80, ca şi a unor scriitori mai tineri, de dată recentă,
şi să se înscrie, într-o lumină nouă şi fericită, splendidei
pleiade de scriitori timişoreni români afirmaţi azi, între
care locul şi numele scriitorului sunt de acum revelatoare,
bine definite.

Virgil Birou, Lume fără cer. Ediţie îngrijită şi postfaţă de

Viorel Marineasa şi Daniel Vighi. Prefaţă de Cornel
Ungureanu, Timişoara, Editura Diacritic, 2011.

„Carte a unui oraş (care oglindeşte/ defineşte agonia

unui Imperiu), carte a unei colectivităţi proletare (aflată,
după război, în pragul exploziei), carte a unor destine
individuale care particularizează maladiile unui timp şi
ale unui spaţiu istoric, Lume fără cer este un roman
inaugural care vrea să fixeze identitatea unei regiuni
abandonate.” (Cornel Ungureanu).

„Substanţa epică a romanului Lume fără cer se naşte,

aşadar, din lumea proletară pe care o radiografiază
realist, cu accente naturaliste car amintesc de Emil Zola.
Viaţa aspră a minerilor este laitmotiv în arhitectura epică,
revine obsesiv şi consistent. Cu toate acestea, sursele
mai adînci ale imaginarului romanesc par să crească
mai ales din universul ţărănesc. În chiar această situare problematică stă una dintre sursele de originalitate a
cărţii.” (Viorel Marineasa, Daniel Vighi)

„Gazele au închis la urmă toate coborârile. Cei de dinăuntru nici n-au prins de
veste să privească în jurul lor, s-au prăbuşit cu mirarea în ochi, izbăvind sorocul
stingerii încete dintr-odată, cu blestem pe buze. Au trecut prin toate cârtogurile
scotocind şi colţurile ascunse; au străbătut mina în lungimea ei, fluviu ale cărui unde
roşii ajungeau până-n tavan. Galeriile se zvârcoleau ca un şarpe cu maţele otrăvite.
Horcăiturile de moarte au fost scurte, ca şi gemetele care veneau de la cei prinşi de
din jos, în grămezile de cadavre. Când au sosit la puţurile de la capăt, nu a mai
rămas nici şobolan viu sub pământ. După aceea bezna şi liniştea au cuprins în
domnia lor galeriile .”
(Virgil Birou, Lume fără cer, Cartea a cincea, În lumea noastră nu avem cer)
40
Dana Nicoleta POPESCU
UN PORTRET AL NOII LUMI
Demonul discret este o carte întunecată, bântuită de
obsesia morţii şi decăderii – o carte tristă pentru o
despărţire. Moartea şi declinul se dovedesc personaje
omniprezente în romanul lui Paul Eugen Banciu ce
încheie ciclul consacrat altui personaj, Burna: „o nouă
Cartagina, un labirint sorbindu-şi eroii cu voluptate sau o
matrice de care burnenii, oriunde ar fi, nu pot scăpa.
Pentru unii, după câteva decenii de mari schimbări, Burna
nici nu mai există, fiindcă a fost ocupată de neliniştiţii care
merg la lucru încă la patru dimineaţa. Pentru alţii, oraşul
rămâne suspendat în timp, apoi de neevitat. O mie de
pagini pentru un chip. Pentru un model existenţial.”1
Încheierea unui ciclu înseamnă, în acelaşi timp,
prefigurarea celuilalt: Traversarea cercului, un portret al
noii lumi, care înlocuieşte aşezarea într-o tihnită orânduire
cu haosul ce pune sub semnul întrebării valorile. În
Demonul discret, Lumea nouă dobândeşte o conotaţie
sensibil diferită de orânduirea care invada tradiţia în
Reciful: este vorba despre continentul descoperit de
Cristofor Columb. „Recunoaştem personaje din Burna,
ţinutul lui Paul Eugen Banciu, cartografiat de el în celelalte
romane. Burna trăieşte [...] şi, dacă vrem să înţelegem
căile şi geografia personajelor, trebuie să recitim alte cărţi.
Dar personajele Burnei ies în afara Burnei, fug, evadează.
Pleacă în altă lume. Se hotărăsc să se despartă de spaţiul
lor originar...”2 Exodul grupului de burneni spre eldorado
aminteşte, pe lângă aventura conquistador-ilor spanioli,
de pelerinajul spre Ţara Sfântă şi de mitul eternei
reîntoarceri: apusul într-o lume precede renaşterea în alta.
Înainte de Primul Război Mondial, şapte personaje –
cifră magică – au părăsit „nenorocita aia de Burnă
habsburgică” (Demonul discret, Timişoara, Editura
Excelsior, 1996, pp. 7-8), aflată în pragul extincţiei –
asemeni civilizaţiei amerindiene înainte de sosirea
spaniolilor. Lasă în urmă Burna „Alexandru Ştefelea, fost
căpitan de husari cu studii militare la Budapesta” (p. 91);
Iv Beligar, profesor de caligrafie şi desen, autor al unui
bust de bronz al împăratului Franz Josef; soţia lui Beligar,
Clody; „Dimitrie Saftiu, medicul despre care se vorbeşte
că poate să lecuiască, fără părtinire, tot ce mişcă pe faţa
pământului” (p. 91); Mathilda, văduva baronului „von Löwe,
un bătrân întors din colonii să-şi caute o albă, tânără,
pură” (p. 92); Matei Pânzariu, absolvent de bacalaureat,
înstrăinat de părinţi şi tânjind după baroană; Murran, fostul
grădinar şi, pentru scurt timp, amant al Mathildei.
Abia întrezărit în Reciful şi Sărbătorile, demult apus
în Zigguratul, Imperiul poartă acum un nume şi determinări
istorice precise. Defunctul von Löwe prinde viaţă în tabloul
ce-l reprezintă pentru a prevesti soarta Europei: „Peste
două zile are să se petreacă atentatul de la Sarajevo,
sărmanul Ferdinand!... peste trei zile, armatele imperiale
vor intra în Serbia, peste o lună, Germania va declara
război Rusiei, iar două zile mai târziu, Franţei... asta pe
21 ale lui Iulius, căci pe 22 Anglia are să declare război
Germaniei...” (p.109) Baronul, reprezentat „cu mâna pe
capătul argintat al unei săbii, înfiretat până la nivelul
barbişonului crăiesc” (p. 109), se aseamănă cu Franz
Josef al Austro-Ungariei şi cu Wilhelm al II-lea, ultimul
Kaiser german – amândoi suverani emblematici ai unor
imperii care şi-au aflat sfârşitul odată cu încheierea
Primului Război Mondial. Apocalipsa Imperiului este
presimţită şi de Beligar, dezgustat de limacşii în care vede
invazia informului, larvarului şi chinuit de coşmarul cu
Reflex 1- 6 / 2013
femeia gigantică, monstruoasă, ce stă pe capul statuii
Kaiserului şi ucide oamenii din piaţă, în timp ce Alexander-
Paingul, funambulul ce suscita interesul burnenilor, îşi
continuă simbolicul mers pe sârmă.
Ofiţer fascinat de aventură, Ştefelea trăieşte mirajul
exodului şi al unui eldorado care îi aşteaptă pe ei şapte:
„Terralba este oraşul unde primeşti casa care ţi se cuvine,
femeia care ţi se potriveşte şi munca în care poţi da
maximum de randament... Aşa ar trebui să fie.” (p. 126);
„Vei sta într-un fotoliu şi vei privi spre un perete pe care-
ţi vor apărea imaginile dorite: ce face vecinul, ce face
cunoscutul tău din cartierul X? Cum se munceşte în
întreprinderea Y?... [...] Ţi se face foame? Nu trebuie să
te ridici, pentru că fotoliul în care stai ştie totul despre tine
şi, fără să-ţi dai seama, te hrăneşte cu tot ceea ce-ţi
doreşti... apoi continui să-l urmăreşti pe atavic cum se
retrage singur spre o zonă verde, parcă buimac de ceea
ce a făcut [...]... în clipa aceea centrul hotărăşte să-l scoată
din oraş şi ieşirea este numai una singură: cimitirul... “(p.
128) Preconizata eliminare a pornirilor atavice seamănă
a dezumanizare, conturând un fel de rai impus, aseptic,
iar ecranele de urmărire amintesc de romanul lui George
Orwel, 1984.
„Construcţie poliedrică, cu reflexe diverse, în tuşă şi
nuanţe, Demonul discret se configurează ca un roman
bine construit, cu personaje care se mişcă în medii diferite,
cu timpuri interferente, cu glisări de planuri temporale.
Relativismul pare să fie starea proximă, ideea ce adună
sensul discursului epic.”3, însumează Alexandru Ruja.
Dorin Murariu arată că, deşi povestea implică perspective
diferite – subiectivismul persoanei întâi în prima şi ultima
parte, obiectivismul persoanei a treia în partea centrală –
Matei este producătorul textului, filtrul trecerii realităţii în
ficţiune fiind impregnat de privirea sa. 4
Însingurat şi predispus la contemplaţie, Matei se
declară autodidact, lectura reprezintă pentru el o pasiune,
dar şi o necesitate. Primeşte invitaţia la încorporare ca
pe o şansă de-a fi acceptat în lumea strămutării sale, cu
toate că se apropie al Doilea Război Mondial: „îi dădea
un sens [...] la nivelul tuturor oamenilor normali din oraş,
din ţară, din lume, chiar dacă în primele zile de front ar fi
să se ducă dracului sau să rămână fără mâini sau picioare.
A muri i se părea un lucru normal, iar a muri pentru o
cauză dreaptă i se părea o adevărată şansă a
destinului.”(Demonul discret, p. 231) Într-adevăr,
premoniţia schilodirii se va adeveri, fără să fie însoţită de
vreo compensaţie morală; din contră, îi sporeşte senzaţia
de inadecvare. Dorin Murariu atrage atenţia asupra
construcţiei romaneşti care, paradoxal, se sprijină pe
fragilitatea fizică a ologului ce trăieşte în mansarda sa ca
pe o insulă, puterea imaginativă a personajului
compensând puţinătatea sa fizică.5 Protagonistul rămâne
un înţelept, estropierea trupului şi izolarea la mansardă –
deasupra celorlalţi – i-a conferit o altă înţelegere a lumii.
Orgoliul de om ciuntit, care vede lumea „din dreptul
genunchilor” (Demonul discret, p. 9), dar nu doreşte nici
bani, nici iubire de pomană, îl determină să emită sentinţe
contradictorii la adresa fetei frumoase care i-a devenit
colocatară şi amantă: „Dar e târfă, şi pe deasupra mai
poartă în pântec şi un pui. În definitiv, şi al meu. [...]
Comunicăm ca nişte gâze, femela paingului şi mascului
apod, care va fi devorat la sfârşit, ca primă hrană pentru
viitoarele fiinţe. Nimic pervers, în afară poate că în acest
fel Beti îşi plăteşte găzduirea...” (pp. 27-28)
După dispariţia misterioasă a lui Beti, îl vizitează, în
repetate rânduri, un străin cu fulgarin îmblănit şi pălărie,
pe care îl numeşte, în absenţa unei identităţi clare, Ulrich.
Bărbatul a cărui meserie nu se cunoaşte – ar putea fi
agent secret sau jurnalist – devine „singurul punct
Reflex 1 - 6/ 2013
consistent” (p. 48) din viaţa infirmului. Ulrich, vocea
autorităţii opresive, îl sfătuieşte: „Ar trebui să-ţi foloseşti
talentul. Scrie, bunăoară, o relatare completă despre
oamenii lui Ştefelea, caută-ţi un sens, poate iese o carte
şi pentru cititorul marelui nostru oraş, din ce în ce mai
dornic de poveşti...” (p. 74) Lui Matei îi devine necesară
prezenţa celui învestit cu titlul de cititor al său într-o viciere
a nobilelor acţiuni a citi şi a scrie – raport de subordonare
inversat faţă de cartea lui Bernhard Schlink, unde cititorul
este victima sau inocentul sedus. Imaginaţia înlocuieşte
realitatea în jocul declaraţiilor, în cele din urmă convertite
în artă, relevând rolul soteriologic al literaturii. Cu toate
acestea, protagonistul nu se recunoaşte în cartea
redactată după declaraţiile sale, date lui Ulrich, şi tipărită
sub numele Mathias Pantzer – o altă aluzie la cel de al
Doilea Război Mondial.
„Într-un fel sau altul, mutilarea îi ajunge pe toţi cei
şapte burneni ajunşi dincolo de ocean” 6 . Ceilalţi
transplantaţi vor suferi, de asemenea, transformări
dureroase şi umilitoare.
Alexandru Ştefelea îşi va trăda concitadinii în efortul
de-a parveni, trădându-şi, în acelaşi timp, impulsurile
idealiste, care îl animau în Burna. Într-un „portret de
guvernator” (Demonul discret, p. 175) pictat de Beligar,
tablou ce seamănă cu statuia ecvestră Gattamelata a lui
Donatello, „Ştefelea stătea drept, cu mâna pe capătul
argintat al sabiei, cu bărbia uşor împinsă înainte şi
sprâncenele împreunate ca de obicei, cu ochii
întredeschişi scrutând sau sfidând spre cei ce-l admirau,
fără să fi trădat prin nimic o biografie confuză pe Vechiul
Continent, biografie care stătuse la baza «expulzării» ca
guvernator în nişte insule de aiurea.” (pp.175-176)
Bibliotecarul Karintis, reprezentant destul de binevoitor
al localnicilor, îi recomandă lui Ştefelea, ca lectură utilă în
guvernare, Principele lui Machiavelli. „Măruntul
administrator al unei pieţe-fantomă” (p. 238) decade la
statutul de simplu locatar în Piaţa Florilor, apoi se
adăposteşte într-o casă părăsită. În cele din urmă, în rol
de funambul, se prezintă ca fiu al celebrului Alexander,
acrobatul din Burna şi urmaşul nelegitim al ofiţerului –
Lumea nouă se dovedeşte, încă o dată, reversul Lumii
vechi. Clody, fosta soţie a lui Beligar, devenită dansatoare
ambulantă, îl acuză pe Ştefelea de involuţia ei, dar îi
rămâne alături din ură, îndeplinind funcţia de asistentă;
va fi martoră la accidentul ce va curma viaţa lui Ştefelea.
Menţionarea trecătoare a zodiilor Leul şi Fecioara
trimite la von Löwe şi tânăra lui mireasă, pe care a luat-o
în căsătorie pentru că îi amintea de picturile lui Botticelli,
Venus şi Primăvara; moartea baronului, două luni mai
târziu, o lasă „văduvă fecioară” (p. 145). După o scurtă
aventură cu grădinarul Murran, Mathilda îl acuză de furt
şi pune să fie biciuit – nu Beti, ci tânăra văduvă întrupează
insecta f emelă ce-şi devorează partenerul după
împerechere. În călătoria pe care o întreprinde separat
de ceilalţi, Mathilda îşi păstrează aparenţa virginală;
locuitorii din satele întâlnite în cale o numesc „fecioara în
negru” (p.146) sau „fecioara de pe cal, cu câine” (p. 147).
Plecarea celor şapte din Burna s-a petrecut sub pretextul
unei vânători. Totuşi, apropierea personajului feminin de
Artemis se poate realiza doar în registru ironic: căsătorită
cu Saftiu din calcul, Mathilda şi-a încercat apoi norocul
cu o casă de modă falimentară şi va eşua ca dansatoare
de striptease, aflând în Ştefelea un amant, un protector
şi un proxenet.
„Ca în Sărbătorile, ca în Zigguratul, Paul Eugen
Banciu e interesat în Demonul discret de ceremoniile,
ritualurile, impasurile grupului, de criza de identitate a
omului modern, ins fragmentar, ca şi grupul social pe care
îl exprimă.”, observă Cornel Ungureanu. „Romanul
41
antropologic al lui Banciu mişcă mereu pânze alegorice,
greu de înţeles dincolo de cheile mai mult sau mai puţin
folosite de literatura de azi.”7 În pofida dezbinărilor dintre
burnenii din America, Saftiu pretinde: „ei, adică întregul
clan, sunt o familie care ar fi normal să se întâlnească
ceva mai des.” (Demonul discret, p. 182) Mathilda însă
vede clanul din Burna ca pe o claustrare sufocantă: „nu
mai putem să rezistăm în acvariul acesta, o să înnebunim,
o să ne mâncăm de vii unul pe altul...” (p. 183) Cercul
închis al celor şapte şi permutările amoroase din interior
sunt semnificate de plăcile de patefon, ce trec de la unul
la celălalt pentru a se întoarce de unde au plecat. Mathilda
însăşi are un destin asemănător; cu excepţia lui Beligar,
toţi bărbaţii din grup sunt legaţi de ea într-un fel sau
altul.[....]
Note:
1 Dorin Murariu, Umbra scribului. Eseu asupra prozei lui Paul
Eugen Banciu, Timişoara, Hestia & Anthropos, 2008, p. 102
2 Cornel Ungureanu, Romanul alegoric şi personajele sale
neascultătoare, „Orizont”, nr. 5, 1996, p. 10
3 Alexandru Ruja, Dicţionar al scriitorilor din Banat, Timişoara,
Editura Universităţii de Vest, 2005, pp. 74-75
4 Cf. Dorin Murariu, op. cit., p. 89
5 Cf. Dorin Murariu, op. cit., pp. 87-88
6 Dorin Murariu, op. cit., p. 87
7 Cornel Ungureanu, op. cit., p. 10
Dorin MURARIU
ÎNCHIDEREA CERCULUI
Seria romanescă Traversarea cercului, începută de
Paul Eugen Banciu în 1996, cu Noaptea strigoilor
(Martorul), se încheie şaisprezece ani mai târziu,
îmbogăţită prin volumele al şaselea şi al şaptelea: Piranha
(Judecătorul), respectiv Singurătatea luminii (Călăuza).
Două cărţi ce pot fi aşezate în antiteză dacă luăm în
considerare aspectele focalizate: prima, imagine de
ansamblu cu numeroase personaje, unele colective,
surprinse în momente de transformări şi redefiniri, a doua
ilustrând retragerea în sine, cu periodice întoarceri în
decorul ce poartă semnificaţia valorilor esenţiale.
Aflată la graniţa dintre proză memorialistică şi
naraţiune alegorică, meditaţie existenţialistă şi incursiune
în lumea creaţiei, Singurătatea luminii ar putea fi citită ca
o carte a pelerinajelor: munţii reprezintă singura evadare
posibilă dintr-o lume opresivă, marcată de legi absurde,
un parcurs iniţiatic, şi, nu în ultimul rând, cea mai
neconvenţională dintre terapii, dar cu rezultate
miraculoase. „Cât sunt munţii, merită să trăim!”
(Singurătatea luminii (Călăuza), Timişoara, Editura
Anthropos, 2012, p. 14) este deviza mărturisită la începutul
relatării.
Pasiunea autorului pentru poveste aşează
rememorarea ascensiunilor montane între două coperte
ficţionale, ce descriu un destin tragic: fostul alpinist, acum
aproape lipsit de vedere, s-a retras în vecinătatea munţilor
săi iubiţi, ce „deveniseră un fel de amintire dintr-o altă
viaţă, a unui tânăr care reuşise să facă dintr-o familie
obişnuită o echipă iubitoare de riscuri şi de natură.” (Ibid.,
p. 9) Are alături un hamster ce urcă şi coboară pe o scăriţă,
într-un borcan – microcosmosul reia, la altă scară,
atributele macrocosmosului. În acelaşi timp, avem de-a
42
face cu o punere în abis a aventurilor de montaniard care
urmează a fi relatate: „Se vedea adeseori ca fiind el însuşi
la vremea tinereţii, închis în borcanul unui spaţiu de pe
glob, urcând şi coborând o scăriţă cu vigoarea unui animal
tânăr. Adeseori îşi plimba degetul peste sticla borcanului
şi se bucura văzând cum micul animal urcă şi coboară în
urma degetului său, fără să dea greş vreuneia dintre
treptele scăriţei. Era jocul lor de singuratici, la lumina unui
bec de veioză pus pe una din laturile mesei unde-şi avea
micul animal.” (Singurătatea luminii, p. 9)
Odată eliberat, hamsterul se pierde în necunoscut,
anticipând dispariţia stăpânului său în timpul unei vânători
fără valenţe întemeietoare sau iniţiatice. Actul violent,
rămas neexplicat şi nepedepsit, păstrează, totuşi, o aură
apoteozantă: cel ucis va reînvia în altă dimensiune,
dispersându-se în natură. Protagonistul devine astfel
asemeni unuia dintre eroii mitologi, capabil în tinereţe de
realizări inaccesibile oamenilor obişnuiţi, triumfând apoi
chiar asupra bătrâneţii şi morţii. Pe de altă parte, orbirea
fizică dezvăluie clarviziunea interioară, personajul se
apropie de imaginea lui Homer, povestitorul de aventuri
excepţionale.
Paul Eugen Banciu dedică Singurătatea luminii
muntelui şi oamenilor demni de a-l străbate, temă ce a
fost întrezărită şi în scrierile anterioare, cu precădere în
Somonul roşu: „În munte devin o fiară, cu toate simţurile
deschise, gata să descopăr urmele lăsate de cineva,
pentru a mă scoate în drumul cel bun, să descifrez voinţa
cerului după fuioarele lăsate în urma unor vânturi de
înălţime ce anunţă schimbarea bruscă a vremii, pietrele
care mişcă, pietrele care ţin. [...] Un om al muntelui e
uscat, blând, tăcut, gata să primească fericirea pe care
numai el o poate avea privind peste creştetul lumii, spre
limbile de zăpadă, spre cleanţuri, spre piscurile înalte,
dincolo de care nu mai e decât cerul. Un om de munte se
împacă de minune cu singurătatea, ştie să piardă, să dea
o mână de ajutor, să se sacrifice, dacă e nevoie. Între el
şi Dumnezeu nu mai e decât o peliculă subţire de ozon,
pe care o dă la o parte firesc, cu un gest simplu, de
eliberare. El nu mai aparţine lumii de jos decât prin
credinţa în Dumnezeu. Acolo, în munte, totul e tranşant,
nimic nu e negociabil. Viaţa şi moartea stau pe talerele
unei balanţe sensibile, ce poate înclina când într-o parte,
când în alta.” (Somonul roşu, Timişoara, Editura Hestia,
2007, pp. 126-127)
Asemeni lui Ştefan Itu, protagonistul din Somonul
roşu, naratorul din Singurătatea luminii şi-a definit
personalitatea şi destinul datorită învestiturii de om al
muntelui. Expediţiile de montaniard din Singurătatea
luminii sunt istorisite de vocea auctorială cunoscută din
volumele de eseuri. Scriitorul şi omul de cultură este
dublat, de această dată, de călăuză, calitate superioară
unui simplu ghid: după cum autorul mărturiseşte, în
repetate rânduri, misiunea sa este să-i scoată pe ceilalţi
la liman, să-i ştie în siguranţă. Personajul din stirpea
iniţiaţilor, asemeni călăuzelor din filmul lui Tarkovki şi
romanul fraţilor Strugaţki, Picnic la marginea drumului,
păstrează şi celălalt sens al termenului: conducător,
îndrumător, educându-i pe ceilalţi, cele mai apropiate fiinţe
sau, dimpotrivă, necunoscuţi: „Călăuza e doar un duh
[...].[...] Un străin, un duh al muntelui, care ghiceşte vremea
după forma norilor sau după mirosul aerului de peste
creste.” (Singurătatea luminii, p. 261) Mai mult, profilul
său se suprapune peste cel al întemeietorului mitologic:
„Căutăm mereu călăuza dezinteresată, anonimul care să
ne scoată la liman din pustiu. Un fel de copie a lui Moise,
incapabil să vorbească lui Dumnezeu, cu nişte table de
legi învăţate de el din drumurile lui prin Apuseni, Lotru,
Parâng, Poiana Ruscă, Rodna, Hăşmaş, în limba unică
Reflex 1- 6 / 2013
a umanului, a fraternităţii, a binelui, indiferent de
dumnezeul căruia i se roagă pentru încă o clipă de viaţă.”
(Singurătatea luminii, pp. 260-261)
Călătorie în care drumul rămâne la fel de important
ca ajungerea la destinaţie, ascensiunea montană
înseamnă o recuperare a cosmicităţii pierdute.
Identificându-te cu muntele, „ideal al purităţii”, şi
deprinzând urcuşul, „blândul purgatoriu” (Singurătatea
luminii, p. 41), eul se manifestă în momentele limită şi
primeşti, în cele din urmă, răsplăta prin revelarea unei
frumuseţi cu însemnele armoniei universale: „Mă
gândeam la acel Dumnezeu al tuturor oamenilor şi
încercam să-i ghicesc chipul undeva în cerul năucitor de
albastru de deasupra sau în formele albe ale ultimilor nori
ce coborau spre vale. La un Dumnezeu al tuturor fiinţelor,
pe care doar oamenii nu sunt capabili să-l vadă, să-i simtă
prezenţa decât arar, în momentele de grea cumpănă.”
(Singurătatea luminii, p. 34)
Accesul la misterele rezervate iniţiaţilor se plăteşte
prin solitudine: „Lumina e de o singurătate cumplită, ca şi
prieteniile. Suntem capabili să fim împreună atâta timp
cât cineva ne arată calea, ne dă siguranţa că vom ajunge
teferi la capătul drumului, că vom vedea ceva ce nu vom
ajunge să revedem vreodată.” (Singurătatea luminii, p.
260) Cu toate acestea, o necesitate imperiosă îi îndeamnă
pe cei sortiţi căutării înspre acele „felii de lumină pe care
le povestesc în această carte, felii ce durau uneori între
câteva zile şi câteva săptămâni” (Singurătatea luminii, p.
80).
După ce siluetele le-au fost fixate în fotografii sau
capturate pe pelicula filmelor, persoanele reale devin
adevăraţi eroi, iar aventurile lor de vacanţă se transformă
în ficţiune. Metamorfoza se datorează, pe de-o parte,
mutaţiilor operate de trecerea timpului: „Eram eroii color
în mişcări oprite pe peliculă, cu gânduri de bine, cu
memoria unor evenimente mai întotdeauna ieşite din
obişnuitul zilelor.” (Singurătatea luminii, p. 15) Pe de alta,
deplasarea într-un alt plan se explică prin experienţele
cu totul diferite faţă de existenţa cotidiană: o viaţă paralelă,
înghesuită în doar câteva săptămâni dintr-un an: „ne
agăţam de aceste mici bucurii de o lună pentru a ieşi din
lumea imediată, undeva deasupra ei [...]. Unsprezece luni
trăiam pentru cea de a douăsprezecea”. (Singurătatea
luminii, p. 15).
A-ţi transcende limitele umane şi a plăsmui lumi
pe hârtie se dovedesc a fi feţe ale aceleiaşi monede iar
prin identificarea cu muntele devii Moise sau Homer:
„Structural, poate, destinul şi trăirile mele se aseamănă
extrem de mult cu peisajul complex al muntelui şi nu ele
mi-au format un anume fel de a gândi şi simţi. M-am
descoperit prin el. Mi-am revenit la condiţia de normalitate
prin el, cum o condiţie de normalitate mi-o creează scrisul,
imaginarea unei lumi paralele [...].[...]. Imaginarul a devenit
viaţă. Iar scriind, viaţa a devenit imaginar.” (Singurătatea
luminii, p. 84-85) Ascensiunea montană şi scrisul se
revelează, în cele din urmă, ca două variante ale aceluiaşi
ritual soteriologic: „Să zicem că aceasta este lumea mea,
pentru că doar acolo mă simt bine [...]. Şi aici, în faţa
maşinii de scris, mă simt tot ca pe munte. [...] Rucsacul e
cutia maşinii de scris, înăuntrul căreia sunt toate literele
gândurilor mele, ale sentimentelor ce le aşez într-o ordine
sau dezordine dictată de o dispoziţie sau alta, de un gând
rebel.” (Somonul roşu, p. 128); „Cordelina de siguranţă e
pagina bătută la maşină care mă scoate din viroagele
expuse ale lumii” (Singurătatea luminii, p. 264).
Reflex 1 - 6/ 2013
Titus SUCIU
VISUL – ŞI CIOBUL DIN EL
(fragment)
Să reluăm mărturisirea de unde am întrerupt-o.
Copilul era în clasa a cincea, după lecţia de dirigenţie
oficiată de tatăl lui. La finele ei, în vacanţă, poate pentru
că dirigintele va fi observat vreo ameliorare a situaţiei la
învăţătură, nefiind exclus ca favoarea să se fi datorat
originii sănătoase a părinţilor – nu vei fi uitat că, după
război, copiii muncitorilor beneficiau de anumite avantaje
–, mai mult ca sigur însă pentru că aşa trebuia să fie,
copilul de care vorbim a fost trimis în tabăra de pionieri
din Bobda.
Printre activităţile obligatorii prevăzute pentru
şcolari în acest tip de sejururi, cea mai frecventă era
întîlnirea cu un activist de partid. Acarul, frînarul, ruşinea
satului ori ce va fi fost înainte de sfîrşitul războiului, trebuia
să le vorbească elevilor despre valorile socialismului, ale
comunismului, ce aveau să ne ducă pe culmile… Mă rog,
ştii ce-ar urma să spun.
Din fericire, în seria aceea a fost trimis, în locul
unui astfel de nenorocit de papagal comunist, un fotbalist.
Un fost internaţional, pe atunci la sfîrşit de carieră,
component al echipei CFR Timişoara ce activa, la fel ca
Ştiinţa, în prima divizie a ţării.
Iosif Ritter avea nume nemţesc, era ungur şi vorbea
prost româneşte. Vasi… ce poţi spune despre naivitate?
– Noroc că nu sunt la volan. De unde pînă unde…
– Vei vedea şi de unde, şi pînă unde. Răspunde te
rog întrebării: ce poţi spune despre naivitate?
– Ce să spun?!... E o atitudine, o trăsătură, în fine,
ceva ce ne e propriu pînă ne dăm seama că Moş Crăciun
e tata, vecinul ori un prieten al familiei.
– Copilul care mi-a lăsat moştenire comoara
afectivă, avuţie ce reprezintă atît de mult pentru mine, şi-
a dat seama ce era cu Moş Crăciun cînd avea patru ani
dar, din fericire a rămas pe mai departe naiv. Vasi, cînd
pierzi naivitatea, pierzi un Univers. Să-ţi spun cum arăta
copilul la finele clasei a cincea? Scund, gras şi crăcănat.
Să-ţi spun ce şi-a zis? Că o să ajungă mare fotbalist. Eşti
amabil să-mi spui cum era, vizavi de felul în care arăta şi
ce visa?
– Cu capul în nori.
– Nu puteai să nu mă-nţepi. Dar să ne întoarcem
la Iosif Ritter şi tabăra din Bobda. Ziceam că Ritter vorbea
prost româneşte, la vremea aceea nici copilul nu avea un
vocabular bogat, cu toate astea comunicarea lor a fost
nemaipomenită. În fotbalist vibra pasiunea, în copil nu se
stinsese naivitatea. Ăştia sunt polii între care s-a făcut
comunicarea, înflăcărarea fotbalistului şi candoarea
copilului. Stare de fapt pe care, sunt convins, că n-ai
perceput-o, încă, îndeajuns de bine. Te ajut. Componenţa
clasei din care făcea parte: 14 băieţi, 19 fete. Cînd Nelu –
Rusu Ioan, cu care a fost coleg şi la liceu şi la juniori la
Ştiinţa, pe atunci fiind căpitan al echipei de pitici a clubului
– cînd făcea echipa pentru vreun meci cu altă clasă, zicea,
arătînd cu degetul, tu… tu… tu… Dacă, întîmplător, copilul
se găsea prin preajmă, sărea cu degetul peste el ca peste
un bolovan, după care continua tu… tu… tu… Mai mult
de-atît, dacă nu erau destui băieţi, introducea în echipă o
fată. Chiar de era şchioapă, dar nu pe el. Ce-i drept, pîna
la întîlnirea cu Iosif Ritter, ignorarea cu care îl trata Nelu
cînd era vorba de fotbal, nu îl deranja cîtuşi de puţin. Or,
în pofida acestei situaţii, cu tot acest trecut, atunci, la 12
ani, îmbătat de cuvintele fostului internaţional român, şi-
a promis o carieră de excepţie în fotbal.
43
Vasi, ceea ce urmează se găseşte sub bolta unei
naivităţi poate improprii unui băiat de aproape 12 ani, la
baza căreia se găsea însă un vis ademenitor, frumos.
Locuia acum pe Porumbescu, destul de aproape
de stadionul clubului Ştiinţa, Rusu Ioan, ştii cine era, activa
la această bază sportivă. Cu toate astea, copilul a mers
la arena de lîngă gară. Opţiunea a fost determinată de
două motive: tatăl lui lucra la Atelierele CFR, Iosif Ritter
juca la echipa patronată de instituţie.
Dar hai, dacă am ajuns aici, să-ţi dezvălui date pe
care nu le găseşti oriunde. Şi care spun ceva despre
dimensiunile noii iubiri a copilului. Franciscovici, Corbuş,
Androvici, Rodeanu, Ritter, Ferenczi, Ţigăniuc,
Avasilichioaie, Iosif Covaci, Adalbert Covaci, Bădeanţu.
Sunt numele jucătorilor puternicei formaţii feroviare din
anii aceia, ce i se păreau copilului semizei.
– După cum mi i-ai recitat, parcă mitraliindu-le
numele, mi se pare că ţi-au stat prea mult în memorie şi
acum ai simţit nevoia să-i eliberezi. Te înţeleg, unele
amintiri trebuie spuse cu orice preţ...
– În luna aceea, august, copilul a trăit trei zile de
excepţie. Ziua de luni în care a intrat prima dată pe un
stadion, alta în care l-a abordat pe antrenor şi, în fine,
cea în care antrenorul a acceptat să-l primească la
antrenamente.
La calităţile precizate nu cu mult timp în urmă,
adaug încă una. Şi aceasta de excepţie. Timiditatea. Ar fi
putut cunoaşte zilele de antrenament ale echipei de pitici
punînd o întrebare portarului, îngrijitorului terenului,
magazinerului, oricărui ins ce intra şi ieşea din clădirea
unde se găseau vestiarele şi magazia cu echipamente.
N-a avut însă îndrăzneala să-l abordeze pe nici unul din
ei, S-a descurcat în felul său, singur. Începînd cu lunea
aceea a venit, zi de zi pînă sîmbătă, la stadion. Pleca de
acasă sub un motiv ori altul, se aşeza pe ultimul rînd al
tribunei ce avea în spate terenul de antrenament, pentru
a avea sub observaţie ambele suprafeţe. Ăştia – cei de
pe terenul oficial – erau divizionarii A, echipa mare nu-l
interesa… ăştia tineretul, nici ei… În fine, a aflat ce dorea.
Piticii aveau antrenament marţi şi joi de la orele 16.
Odată cunoscut acest detaliu, a urmat acomodarea.
Să-ţi explic acest termen, poate altora impropriu, pentru
mine caracteristic şi acum.
În general, cînd iau o hotărîre, oamenii acţionează
în cel mai scurt timp. În cazul meu lucrurile stau altfel.
După ce stabilesc ce-ar trebui să fac, e nevoie de un timp,
uneori şi de manevre, pentru a ajunge în situaţia de a mă
implica cu adevărat în acţiunea respectivă. O să-ţi
dezvălui, de altfel, un exemplu concludent de protocol
personal – dacă îmi voi aminti de el – trăit cînd l-am
abordat pe primul-secretar judeţean, Cornel Pacoste –
în anii în care acesta a îndeplinit această funcţie în judeţul
nostru –, pentru o problemă personală. Or asta avea să
mi se întîmple la vîrsta de 43 de ani, nu la cea a copilului
care eram atunci!
Acomodarea a însemnat participarea pasivă, timp
de două săptămîni, la antrenamentele domnului Oprean,
mare fotbalist şi dînsul, fost component al celebrei echipe
Ripensia. Marţi nu s-a simţit capabil să-l abordeze, nici
joi, nici marţea, nici joia din cealaltă săptămînă, însă în
marţea următoare i s-a părut că scăpase, în fine, de nodul
din gît şi fluturii din stomac.
Asta a fost a doua zi importantă din perioada aceea,
cea mai grea, peste ceea ce i s-a întîmplat reuşind să
treacă, sigur că deja vei fi intuit cum, datorită naivităţii lui.
A urmărit antrenamentul piticilor din locul lui de la tribună
şi, cînd programul s-a încheiat, s-a plasat astfel, încît să
aibă sectorul vestiarelor sub observaţie. Domnul Oprean
44
a ieşit însoţit de doi băieţi. S-a luat după ei. Copiii, cînd
au ajuns în apropierea locuinţelor, l-au părăsit. Din acel
moment copilul a mai mers în spatele lui vreo cîţiva metri,
după care a mărit pasul. Cînd a ajuns în rînd cu dînsul, a
tuşit. Îi cam pierise glasul, a încercat să-şi revină. În fine,
l-a abordat. Sărut măna, domnu’ antrenor. Nu vă supăraţi,
pot să vă întreb ceva? Bărbatul nu s-a oprit. E drept, s-a
întors spre el, însă a continuat să meargă în ritmul de
pînă atunci. Cum-necum, copilului i s-a părut că omul era
dispus să asculte. De altfel, i s-a şi adresat. Da. Spune.
Şi i-a spus. S-a exprimat aproximativ astfel: Sărut mîna,
domnu’ antrenor, de marea viitoare pot să vin şi eu la
antrenament?
De data asta domnul Oprean s-a oprit. Chiar s-a
oprit, l-a privit lung, vorba aceea, l-a preţăluit, după care
i-a înşirat cuvinte pe care nu le-a uitat niciodată deşi de
atunci au trecut atîţia ani. La antrenament? Păi de ce,
copile. Pentru minge eşti prea mare, ca fotbalist prea mic.
Aşa că vezi-ţi de carte ori şotron, că fotbalul nu-i de tine.
Vasi, astfel de vorbe pot ucide. Distrug universul
unei fiinţe, iar prin asta – fiinţa însăşi. Ştii ce l-a salvat pe
puştan?
– Cred că da.
– Naivitatea! Nu i-a fost totuna, dar s-a zbătut într-
atît, încît frazele acelea nu i-au ucis Visul. Nu se
îndepărtase antrenorul cu mai mult de douăzeci de paşi
cînd, pentru că în mare măsură îşi revenise, copilul a zis.
E drept, nu îndeajuns de tare ca să fie auzit, suficient
însă de apăsat pentru a se mobiliza, pentru a se re-
mobilza; o să-ţi arăt eu, o să-ţi demonstrez eu, nene
Oprene, cum va fi cu calificativele acelea… mare… şi
mic!
– Stop. Intervin deoarece mi se pare că acum te
cam umfli în pene. Formularea e prea prenţioasă pentru
copilul de care vorbeşti.
– Eu credeam că eşti cu gîndurile în altă parte,
cînd acolo... Sigur, atunci piciul n-a avut cum să formuleze
fraza asta, dar sensul vorbelor sale a fost destul de
apropiat de cel al formulării de sus.
– Dă-mi voie să ghicesc. Ce-şi va fi spus nu se va
fi redus doar la, lasă, că-ţi arăt eu ţie. Aşa-i?
– Acum intri în amănunte pe care, dacă le divulg,
pe obraji îmi vor apărea uşoare nuanţe de roşu… foarte
intens. Nu mă ascund, prima parte a frazei a fost o
înjurătură de top! Prima din Top zece! N-o pot reproduce.
Pe care am completat-o, civilizat, cu vorbele lasă că-ţi
arăt eu ţie, încheind cu epitetul umflatule! M-am răcorit
spunîndu-i umflatule, pentru că era destul de rotunjor. Dar
să revenim la relatare.
Ce urmează de-acum e ceva ce trebuie privit cu
îngăduinţă, cu înţelegere largă, cu un pui de zîmbet
asemeni celui de pe chipul Bunului Dumnezeu cînd
priveşte un copil ce spune cuvinte teribile.
Din ziua aceea copilul n-a mai dat pe la stadionul
CFR timp de două săptămîni. Un ins ce-ar fi trecut pe-
acolo şi nu l-ar fi văzut în tribună, ar fi tras concluzia că
dolofanul îşi abandonase visul; unul, dintr-un elicopter în
survol deasupra Timişoarei ar fi înţeles, însă, că lucrurile
stăteau cu totul altfel.
Imobilul din Porumbescu 17 – între timp ne
mutaserăm la adresa asta, nu ştiu dacă am făcut pînă
acum precizarea – deţinea o grădină imensă. Îţi poţi da
seama cît de mare era din moment ce, după cîţiva ani,
au fost construite acolo patru duplexuri. Spaţiul acela
reprezuintă prima arenă, pe care copilul a început să
execute mişcări ’i fente de fotbalist. În echipament nu
stas dar acceptabil, cu minge neoficială dar nu din cîrpe.
Obiectul era din gumă. Nu avusese bani pentru una din
piele, iar tenişii, şortul şi tricoul, erau garnitura pe care o
Reflex 1- 6 / 2013
folosea la orele de educaţie fizică. Şi alergări, sprinturi,
condusul mingii printre pomi, şuturi, duble, tot ce văzuse
la antrenamentele piticilor dar, fireşte, execuţii nu atît de
bine executate. Însă cum piticii de la club lucrau de două
ori pe săptămînă, el opt – duminică mergea în grădină şi
dimineaţa şi după-amiază – de la un anumit moment
mişcările sale au început să semene, cît de cît, cu ale lor,
să pară proprii unui mic fotbalist.
Vasi, în ce făcea nu era loc pentru formalism ori
tertipuri. Îşi întocmise un grafic, îşi stabilise obiective. Cu
partea fizică a fost mai uşor, cu celelalte, nu. Îşi impusese
să slăbească minimum cinci kilograme, să facă zece
duble, vorba aceea, cu ochii închişi, urmînd ca doar după
aceea să apară din nou la stadion.
Dacă îţi închipui că revenirea lui însemna
abordarea pentru a doua oară a antrenorului, greşeşti.
Mic-mic, dar avea orgoliul – sau cum se spune în popor,
rînza – lui. Că doar ţi-am spus, ajunsese să facă zece
duble în timp ce citea ziarul ţinîndu-l invers.
Pentru că-mi produce o imensă plăcere, îţi precizez
pretenţiile copilului. Voia să-l determine pe antrenor să-l
privească, să-l impresionaze într-atît, încît să facă un pas,
doi, să-l vadă venind spre el fără să-l scape din priviri, să
se oprească în preajmă-i, să-i ceară să execute jonglerii
cu mingea, după care să-i spună, cu glas tremurînd… ei,
nu chiar aşa, însă oricum undeva pe acolo, să-i spună
că, începînd de atunci, îl primea la antrenamente.
Pentru a percepe mai uşor ce s-a întîmplat atunci,
o să apelez, iar, la imagini. La o succesiune de instantanee
executate cu ajutorul cuvintelor, nu a soluţiilor fotografice.
Pentru asta abandonăm Xsara Picasso, maşina în care
îţi reamintesc că ne aflăm, o lăsăm de capul ei, urcăm în
elicopterul nostru imaginar, staţionăm deasupra
Timişoarei sus, sus de tot, apoi survolăm stadionul echipei
feroviare, pentru a vedea, de aproape, ce fac piticii şi
naivul de aproape 13 ani. Componenţii echipei părăsesc
apartamentele – copilul iese din casă; ei se apropie de
stadion – el de viaduct; ei intră în vestiar – el trece de
porţile stadionului şi se opreşte pe teren în colţul opus
celui în care lucrau, de obicei, băieţii domnului Oprean;
ei se echipează – el îşi scoate cămaşa, pantalonii, le
împătureşte şi le aşază, grijuliu, lîngă gard; ei apar în
echipament cu cîteva mingii din piele – el, acolo unde se
afla, în garnitura de la orele de educaţie fizică, e cu mingea
de gumă la picior; ei încep antrenamentul – el execută,
în colţul lui, aceleaşi mişcări; ei încheie şedinţa de
pregătire şi antrenorul îi trimite la vestiar – el se opreşte,
de asemenea; domnul Oprean rămîne în urmă, se
întoarce spre copil – el, deşi îl urmăreşte cu coada ochilor,
se face că-şi vede de treburile sale, se îmbracă cu mişcări
sigure, dar lente, de parcă ar fi fost singur în tot oraşul;
domnul Oprean se îndreaptă spre vestiar – el apucă,
mulţumit de ce s-a întîmplat, spre ieşirea din arenă, se
îndreaptă spre casă.
Zîmbeşti, Vasi. Zîmbe’ti. Copilul, deşi m-a făcut
moştenitor a mai tuturor trăirilor sale, pe unele n-a apucat,
totuşi, să mi le încredinţeze. Şi din păcate eu nu sunt în
stare să le înţeleg, cu atît mai puţin să le explic. Mă întreb
şi acum: ce-o fi fost în capul lui în ziua aceea?
Ce mi-a transmis, în legătură cu întîmplarea
relatată, e satisfacţia ce l-a copleşit pe drumul spre casă.
Şi încă două zile după aceea, pînă la următorul
antrenament. Fiindcă şi atunci, la sfîrşit, domnul Oprean
s-a oprit şi l-a privit preţ de cîteva momente. Deci prima
dintre pretenţii, ţi-aminteşti, stabilise patru – era
satisfăcută!
Celelalte trei i s-au împlinit în aceeaşi zi! În a cincea
de cînd revenise după prima şi ultima discuţie cu domnul
Oprean.
Reflex 1 - 6/ 2013
Atunci, la sfîrşitul şedinţei de pregătire, după ce şi-
a trimis jucătorii la vestiar, antrenorul a rămas pe loc, de
data asta întorcîndu-se spre copil oarecum altfel decît în
celelalte rînduri. De altfel, aproape imediat, a păşit spre
el. Copilul l-a salutat cu tot respectul – era binecrescut,
au această părere toţi cei care l-au cunoscut, nu mă poţi
acuza de subiectivitate. Sărut mâna, domnu antrenor.
Înclinări scurte din cap ale fostului fotbalist, urmate de un
singur cuvînt: zece!
Nu e vorba de calificativ, de nota acordată pentru
prestaţiile din ziua aceea. Antrenorul îi cerea să facă zece
duble.
Vasi, în moştenirea despre care am amintit de atîtea
ori am dat, din păcate, şi de situaii în care m-am trezit faă
în faă cu o gorgonă. De fapt nu o singură dată. Asta dacă
vorbesc doar de cele ce-au apărut, în două situaţii în care
pentru mine ar fi trebuit să strălucească pe cer curcubeul.
Reuşitele mele s-au conturat totdeauna greu, mai mult
decît atît, nu atunci cînd era firesc să se împlinească.
Anticipez două episoade, pe care ţi le voi prezenta la
momentul potrivit: debutul în revistă s-a produs cu
întîrziere de aproape opt luni din cauza doamnei Sânziana
Pop, cel editorial cu mai mult de cinci ani datorită doamnei
Georgeta Naidin Dimisianu de la editura Cartea
Românească!
Dar să revenim la copil şi fluturii ce-i zburau prin
cap.
Antrenorul îi ceruse să execute zece duble. În sinea
lui piciul îşi zisese că avea să-l uimească făcînd cel puţin
unsprezece ’i ’i-a început recitalul. Numai că pe la a
şaptea, fiindcă pe undeva prin cosmos se va fi produs o
catastrofă, se vor fi ciocnit două astre, poate chiar două
galaxii, gravitaţia a fost dată peste cap şi, cu toate că, în
ciuda acestor seisme, a reuşit-o şi pe-a opta şi pe-a noua,
pe a zecea a ratat-o. Or cu asta…
Dar cînd un copil plînge – şi-n sinea lui plîngea,
lăsase capul în pămînt şi în sinea lui hohotea sfîşietor –,
Dumnezeu întinde mîna ’i aduce alinare. Copilul mi-a
transmis că nu ştie dacă Bunul Dumnezeu vizase inima
ori mintea antrenorului, dacă îi înmuiase sufletul ori îl
zăpăcise mintea într-atît, încît să-i iasă la numărătoare
zece, nu nouă duble. Fapt e că, atunci cînd copilul,
resemnat, a apucat spre grămăjoara de haine de lîngă
gard, vorbele domnului Oprean l-au blocat. Joi să fii la
patru fără un sfert în vestiar, ieşim pe gazon la patru fix!
Vasi, nu pot să nu-ţi pun o întrebare. Ştii cum îşi
manifestă omul fericirea în cel mai intens mod?
– Ca să vezi! Păi cine e cu întrebările? Tu, nu eu?
– Ăsta nu e interviu. E confidenţă. Întrebările tale,
dispoziţia mea, nu-mi cere să precizez ce, au transformat
o chestie rutinieră în cu totul altceva. În spovedanie totală,
sinceră. Ştii de ce?
– Nu pretind că ştiu, îţi pot dezvălui, însă, ce simt.
– Nu e nevoie. Cum deja ţi-am spus, Bocşa are
loc aparte în inima mea pentru două răni, pe care nu le
voi uita niciodată din cauza cicatricelor, în acelaşi timp
pentru că acolo am trăit o revelaţie în interiorul căreia
trăiesc mai mult decît mulţumit de atunci încoace. Vasi,
să revenim la momentul în care am ieşit din matca
mărturisirilor. Încerci să formulezi un răspuns întrebării
de atunci?
– Să ne întoarcem şi mai mult. Bunăoară pînă
înainte de clipele în care ai formulat propoziţia respectivă.
– Bine… Cred că modalitatea în care ne exprimăm
cel mai profund şi durerea sfîşietoare şi fericirea intensă,
este lacrima. Aceasta acoperă registrul trăirilor umane în
orice situaţie şi în cel mai intens mod. Există chiotul de
bucurie, înjurătura, rîsul în hohote, paharul de palincă,
extazul, vorbitul de unul singur. Dar în aceste moduri
45
reacţionezi într-o situaţie, ori alta, nu în toate. Bunăoară
nu rîzi cînd te-ai tăiat din greşeală, nu înjuri cînd iei un
examen ratat de două-trei ori. Dar ai lacrimi în ochi şi la
căpătîiul părintelui ce-a părăsit această lume, şi cînd se
intonează imnul ţării, tu găsindu-te pe cea mai înaltă
treaptă a podiumului olimpic, şi când ai scăpat dintr-o
situaţie dramatică în mod miraculos, şi cînd o somitate
artistică îţi înmînează Oscarul.
Atunci, la vorbele domnului Oprean, copilul a plîns.
A reuşit să îngîne patru cuvinte, sărut mîna, domnu’
antrenor, după care s-a întors, să nu i se vadă lacrimile,
lîngă gard s-a îmbrăcat aşa, plîngînd în voie, privind spre
antrenor doar cînd, după zgomotele paşilor, şi-a dat
seama că se îndepărtase îndeajuns de mult.
Copilul s-a uitat în urma lui ca după Dumnezeu.
Ca după Bunul Dumnezeu. La urma urmei poate că
lucrurile aşa şi stăteau. Poate că silueta ce se îndepărta
nu era a antrenorului, poate că reprezenta o plăsmuire
ce trebuia să-l liniştească, o generoasă virtualitate a cărei
menire era să facă în aşa fel, încît ceea ce zisese să se
împlinească peste două zile.
Observaţia ce urmează nu e a copilului. Ar fi
formulat-o, însă, oricine l-ar fi privit atunci. În panoplia
universală a picturilor din toate timpurile, se pare că
lipseşte un tablou de excepie: chipul unui copil topit de
fericire, pe obrajii căruia lacrimile curg în voie. Vasi, ai
văzut prin muzee aşa ceva?
– Nu.
– Eram sigur. Şi e păcat. Mărturisesc că nu înţeleg
de ce nu a abordat acest subiect nici un artist plastic. Din
păcate eu, tu… noi nu avem acest talent. După mine e o
provocare de-a dreptul incitantă. Îţi descriu tabloul în
cuvinte, atît cît se poate face în acest mod. Ochi senini,
jucăuşi, în ei unduirile irizărilor unei fericiri fără margini,
din care pe obraji se preling, peste zîmbetul ce prinde
contur în colţurile gurii, mărgeluţe de rouă sufletească!
Doamne! Doamne ce tablou aş realiza, de mi-ar fi dat
Bunul Dumnezeu harul mînuirii pensulei.
– Titus, de un timp…
– Încă nu, Vasi. Încă nu. În aceste clipe de tăcere,
fără să pot preciza de ce şi cum, mi s-a clarificat o situaţie
căreia nu i-am acordat prea multă atenţie niciodată. Acum
pot explica, bunăoară, de ce, cînd se consideră că
persoana nu trebuie identificată, fotografia e prezentată,
în ziare ori la televizor, într-un anumit mod. Ochii, Vasi,
spun despre om totul. Datorită lor realizezi că e trist, vesel,
decis, indolent, raţional, ilogic, speriat, dispus să comită
o agresiune ori un gest uman copleşitor…
– Aş mai adăuga, ca om de televiziune, că în acea
privire se poate cunatifica şi gradul de cultură al
respectivului ins. Oh, şi câte priviri inexpresive ne privesc
de pe micile ecrane!
– Fireşte. Dar pentru că sunt profesor de
matematică, o să aduc un argument imposibil de
interpretat în alt mod. Importanţa privirii se poate deduce
din faptul că, persoanele a căror identitate nu se cade să
fie dezvăluită, sunt prezentate cu bentiţă neagră pe ochi!
– Da, însă…
– Ştiu ce vrei să adaugi. Numai că ochii mascaţilor
nu au ce comunica. Cînd îndeplinesc un ordin, sunt
mecanisme. Roboţi, dacă e să folosim un cuvînt mai
colţuros. În privirile lor nu se disting iniţiativa, opţiunea,
emoţia, e vizibilă doar intransigena gîdelui. Sigur că în
afara serviciului se comportă altfel: sunt soţi, fii, părinţi…
Însă în timpul intervenţiilor sunt altceva. Bentiţa protejează
o fiinţă umană sensibilă, de regulă un copil, cagula un
executant inflexibil.
46
Ionel BOTA
Scrisul, Scriitura – un proiect
continuu. „Ereziile” romancierului
Marcu Mihail Deleanu
Alternativa temelor e un act de curaj pentru
scriitorul care şi propune disocieri radicale în fluenţele
epicităţii. Asupra conştiinţei scriitoare, presiunea modei
literare n a acţionat, Marcu Mihail Deleanu fiind încă
unul din argumentele noastre că, în această privinţă,
provincia şi a demonstrat dintotdeauna rolul unui
„protector” al valorii adevărate. Situaţie verificată de
specialistul filolog. Iată ce scrie Marcu Mihail Deleanu:
„Poate că este bine să ne referim aici la statutul
cercetătorului neîncadrat în institute de specialitate, al
cărui destin este ilustrat, la Reşiţa, într un mod specific
tocmai pentru că filologii de aici şi au asumat conştient
riscurile acestei chemări, fiind pregătiţi să depăşească
toate vicisitudinile”1 . S-a spus, de altfel, că în Zodia
berbecului avem un „univers romanesc f erit de
prejudecăţi”2
Un optimism ancestral domină atmosfera prozelor
lui Deleanu. În povestiri, înscrierea în „ordinea cosmică”
se datorează acelor vitalităţi nevrozate în contextul
„înnoirii” realităţii social-istorice. Iar în cele două romane,
faţa ascunsă a lucrurilor va fi înlocuită de optimismul
melancolizărilor forţate în tonusul ironic-parodic al scriiturii.
Însă de-retorizarea textului, prin abuzul (şi el mimat) de
setenţios, îl apropie, firesc, pe Marcu Mihail Deleanu, de
acei „profeţi ai etosului”, cum numea Jaspers pe creatorii
autentici. În adevăr, aparenţele unui divertisment ludic
îngăduie autorului dinamitarea în registru parodic a
realului: „Oferă manuscrisul prietenilor şi se bucură de
impresiile mai mult sau mai puţin avizate ale acestora,
declarându le, serios, cât se simte de capabil şi predestinat
să scrie capodopera generaţiei sale băgându şi satul în
literatură «un sat într o carte, să l pun între, de la primar
până la porc», cum spunea că a vrut să facă Jules Renard,
se vântură prin redacţii loco şi în deplasare, dă
reprezentaţii la cenaclu sau alte locande vorbind ca
personajele sale, cu accent şi ritm uşor dialectal, se plânge
că cel mai greu este să le găsească nume [...], îşi flutură
pletele prin edituri, trimite flori, telegrame, dă telefoane la
anumite prilejuri onomastice, se interesează de planuri şi
comenzi pentru aniversări plin de importanţă...”. (Zodia
berbecului, p. 118)
Demontarea circuitului de producere al cărţii, cum
afirma un comentator3, nu presupune o acţiune selectivă,
nici excesul de cenzură/autocenzură anticalofilă. Mai
degrabă, în Baraj spre exemplu, afectaţiile vin dintr un
radicalism al autorului dual, teoreticianul filolog Deleanu
însoţind scriitorul de literatură Marcu Mihail Deleanu în
actul edificării epicului: „… m a adus copilu până la gară
şi s a dus în treaba lui, de ce să mai stea şi el, că cine ştie
când ne dă drumu? Oi găsi cine să mă suie în tren,
continuă femeia, îngrijorată. – Vă ajut eu. Aveţi bilet? –
Mi-a cumpărat, şi scoate din sân batista cu banii de drum,
desface un nod, încă unul, alege biletul dintre hârtiile
făcute sul şi din felul cum îl întoarce pe o parte, apoi pe
alta, se observă o uşoară teamă… Oare n- o fi bai că nu
i cumpărat din gară? Parcă avea altă culoare când am
venit, fii bun şi vezi dumneata… – E pentru clasa întâi,
dar femeia nu pricepe despre ce este vorba, cu biletul
acesta puteţi sta în sala cealaltă, pe fotolii, nu e aşa multă
lume… – Nu i rău nici aici, se mişcă ea pe banca de lemn,
atentă să nu incomodeze pe cineva...“ (Baraj, p. 114).
Translaţiile epicităţii au loc în plină iradiere a unor
„prohibiţii”. La confluenţa fragmentului cu întregul, utopia
autorului înseamnă circumscriere, iar mutaţiile privesc mai
Reflex 1- 6 / 2013
ales universul moral. Cele două romane sunt pledoarii
pentru căutarea echilibrului interior al omului, construite
pe o solidă osatură culturală. Scriitorul-personaj, în
ambele cărţi, îşi redescoperă umanitatea între celelalte
personaje. El vrea, altfel, să scrie un jurnal de campanie
al acestor transformări care se întâmplă cu zestrea lui
egotică: „Nu mai termini capitolul ăsta, că mi s a pus pe
suflet!” „M am săturat şi eu de el, dar mai am de spus
câteva lucruri, mi se pare că nu i suficient de închegat…”
„Să nu ţi reproşeze că e proză scurtă, dacă îl faci prea
rotund”. „Am păţit şi aşa ceva…” „Mai bine lasă l ca un
cârnat alungit spre ceea ce urmează…” „Am ajuns la capăt
şi nu mi iese nodul”. „Nu ai aţă… Fă l ca o stea cu coadă:
nucleul în mijloc, iar colţurile fac trimiteri încoace şi încolo,
în timp ce coada intră în capitolul următor!” „Tu ai chef de
glumă şi eu nu ştiu pe unde să scot cămaşa!” „Te ajut eu,
nici o grijă!” „Nu mă gândeam la dezbrăcat”. „Nici eu. Hai
să începem: tu povesteşti şi eu înregistrez… am pornit
aparatul… merge banda… unde ai rămas?” (Baraj, p.
252); „– De unde vine şi demitizarea care a invadat
literatura, din complicarea destinului individual în aşa
măsură încât nu mai izbuteşti operând cu parametri
convenţionali, trebuie să ţi pui mintea pe bigudiuri ca să
nu te sufoce îmbârligăturile existenţiale, vrute şi nevrute,
zbătându se cu disperare să rămână la suprafaţă ca unul
ce nu ştie să înoate, divaghează înlocuind adevărul dramei
sale prin teorii cu pretenţie de generalizare...“ (Zodia
berbecului, p. 116).
Dialogurile cu lumea se „documentează” în
arhivele omului sentimental. Transcrierea (re-scrierea) are
sursa documentelor în realitatea manifestă. O funcţie
cathartică a scrisului poate fi şi autenticismul, scrisul ca
emanaţie a realului. Scrisul e depozitarul obsesiilor,
automatismelor vieţii, se interpune, între ostilitatea timpului
şi funcţiile de autoapărare ale individului. Ascunde drama,
inventariază evenimente şi indivizi, catalizează revelaţii,
revolte personale, trăiri, disperări. „Ereziile” prozatorului
sunt ocurenţele, replica esteticianului la ostentativul
carnavalului mundan cu actanţii personaje4. Supus acelor
presiuni ale convenţiilor fade (ori absurdului ideologic
deliberat), scriitorul simulează „ezitări” şi atunci
înscenează cu o devorantă foame de identitate. O
idealitate cerebrală suprapusă „realului” butaforiei
socialist-comuniste, paravan împotriva contaminărilor
stereotipe care blochează orice alţi stimulenţi în creaţia
artistică. Un eroism camuflat în cuvintele personajelor
ajută şi scriitorului la fortificarea propriei perspective. Or,
se scriau acestea şi la începutul veacului XX în cultura
noastră, „Stilul este oglinda sufletului”5. La Marcu Mihail
Deleanu sintaxa scriiturii e concentrată, dialogul iradiant
are un rol important în centralitatea atmosferei. Investite
cu reflexivitate, personajele sale au, ca şi autorul, curajul
actualităţii, dincolo de comodele înşirări de lozinci. În cazul
unora, emoţia curată a fiinţei răzbate chiar şi în mrejele
parodiei, strategie a naratorului: „… Îţi place cum visez,
dragă Ariana, cu ochii deschişi? Am câştigat experienţă,
deşi, recunosc, sunt încă departe de performanţele tale!
Totdeauna te am invidiat pentru imaginaţia ta bogată şi
pentru capacitatea de a visa, acest teritoriu secret în care
de la început m ai sfătuit să nu intru, ca să nu am
surprize… – Dacă vrei să nu ai griji, nu forţa uşile viselor
mele… – Nu le forţez, dar exersez şi eu, poate adorm în
iarbă cu ochii la geamul gării… Îţi mulţumesc fiindcă exişti,
şi pentru asta ochii mei nu mai sunt trişti, cântă undeva
un radio… că mi ai permis să mă gândesc la tine şi să te
port în vis… M o trezi cineva când pleacă trenul...“ (Baraj,
p. 137).
Absurdul, bizarul şi ridicolul, paradigma şi
confesivul „personalizat” se amestecă ritualic, dar scrisul
nu va ieşi din zona esteticului. Ironia (textuală, subtextuală)
întemeiază o latură a fanteziei creatoare, real înlocuit de
real, precum în proza optzecistă 6. Tehnicile citatului
Reflex 1 - 6/ 2013
subversiv construiesc, în interiorul fragmentat al epicităţii,
structuri pulsatile, ecouri ale intimităţii (reflexii ale aceluiaşi
mit-cuvânt). Ele dau sens, însă, comicului suveran, mereu
ascendent (ironie combativă, savantă) precum tupeul
spiritului „înjosit” în epoca de acum apusă: „… când
inaugurează Moş Goicu trustul cultural româno-american
te invităm să dai un concert… o să se găsească un pian
în castelul ăsta şi poate închei un angajament şi rămâi la
dispoziţia unchiului Sam pentru Plângerea şi melancolia
Firii, aranjament pentru pian solo de compozitorul ţăran
Nicolae Pera...“ (Baraj, p. 247). Râsul – un răspuns social,
zice Jauss7 - transformă aici şarja ironică în metodă
epistemologică, stare de urgenţă a scriiturii. Ductul epic,
esenţializat, redus prin desprindere de real la levitaţii
dialogale între eroi, augmentează comunicări mediate.
Ştiind, ca şi generaţia lui D. Ţepeneag, că jurnalul e un
loc de autotortură8, prozatorul nostru e uşor histrionic,
asamblând efecte şi nu cauzalităţi, dirijând o solemnitate
a rostirii personajelor. Cadenţele timpului se află în
recluziuni sentimentale. De aceea, Marcu Mihail Deleanu
cultivă norme morale dintr o convingere, cuvintele
„sărace”, „umile” au bogăţia lor de semnificaţii. Nu lipsesc
nici pudibonderii feministe (Fulvia din Zodia berbecului,
secretarele din varii birouri, ţaţele, apoi Ariana, emblema
langurosului feminin), înţelesurile scientiste strecurate mai
ales de scriitorul-personaj, intruziuni voit superficiale,
arătând că prozatorul nu cedează sentimentul temelor.
Uneori el fotografiază, alteori e tentat de o teorie a
romanului: refugiul compensator al scriitorului în
dezordinea acestei lumi, un compendiu de oameni şi idei,
de oameni „îngrijoraţi” ai evenimentului social-istoric, îl
izolează, de fapt, în propria poveste. Romanul, ca gen,
nu e mult îndepărtat de atmosfera din Baraj ori din Zodia
berbecului, dar mai degrabă intuim un retorism metodic
în edificarea acestei panorame de urbe proletară, bâlci
contaminant unde un Esop contemporan bravează
demonstraţia unui scris fără de servituţi. Funcţia autorului,
ca şi în cazul romanelor lui Livius Ciocârlie, de pildă, se
reduce la textul „fermecător”, demonstrând modalităţi
parodice de a învia realul din obsesiile personajului
melancolizat, cu o imagistică debordantă într un spaţiu,
totuşi, al contragerilor.
În miezul reflecţiei semantice eclozează translări
ale recongnoscibilului. Limbajul figurativ denivelează realul
în zonele unde relatarea, urmând „teza regresiunilor” a
lui J. Piaget, nu mai poate susţine structura compozită a
discursului epic. Are loc o schimbare de stări, jocul
personajelor continuă disimetric în jocurile naratologice,
centrul se mută, spunea cineva, într un sat din zodia
Vărsătorului9: „– Deoarece nu pot accepta abandonarea
în sex ca soluţie a supravieţuirii în condiţiile apariţiei unor
modele de vieţuire în gaşcă, se înmulţesc birtangiii, –
Probabil birtaşii, – Nu birtaşii, insist, birtangiii, trăitorii sub
zodia vărsătorului, a sticlei în jurul căreia se rezolvă totul
pe bănci de lemn în scunda tavernă mohorâtă sau în cel
mai elegant separeu, diferenţă de anvergură, nu şi de
procedură...“ (Zodia berbecului, p. 116).
Implicând continuităţi, dar şi sincope de epicitate,
proza lui Marcu Mihail Deleanu dobândeşte volute de
misionarism epic. Or, tocmai vitalitatea parodică aduce
izbânzile multiple ale esteticului într o scriitură a
diseminărilor diacronice. Imaginar contrastiv, atunci când
„programul” autorului nu îngăduie bivalenţa configurărilor,
imaginar f luctuând în izomorf isme, atunci când
originaritatea este un gest meliorist, în vreme ce toate
conjuncţiile eului auctorial (cu durata, cu timpul
convenţional) restituie forţa interioară a discursului.
Nostalgia e „deformată” intenţionat sau scindată între
experienţa confesivă a personajelor şi luciditatea
naratorului. Jocurile narative au rolul de a paraliza
efuziunile povestitorului (şi a povestitorilor-personaje), de
a evita căderile melancolice. De aceea, eroii sunt lăsaţi
să spună ce gândesc, să învingă rutina şi clişeul. Este
47
una din ereziile autorului.
Scriitorul îşi asumă capriciile personajelor sale,
orgoliul de a pleda în favoarea exemplarităţii destinului.
De aceea nu are cum să procedeze discriminator. Altfel
zis, el se deschide existenţial spre o realitate nefabricată
şi, în acelaşi timp, se delimitează de propensiunile
provocărilor din meta-real. Iată de ce subiectele prozelor
lui Marcu Mihail Deleanu nu se ndepărtează de
actualitatea cotidianului. Ternul citadin, narativul
secvenţial, teritoriu al realităţii imediate, ţine, ca tehnici
ale tematizării, de romanul ideaţiei empirice. Autorul, un
personaj, e interesat de „arheologia sufletului”, de oameni,
sentimente şi idei risipite în timp, de viziuni plasate în
meta-text. Scrisul lui Deleanu aduce cu textul celui mai
radical dintre reprezentanţii şcolii autoreferenţialului din
proza contemporană românească, Radu Petrescu10. S a
vorbit, într un comentariu la Baraj, de cele trei nivele ale
unui „roman al romanului”: autorul fictiv, naratorul,
acţiunea11. Cartea, altfel, e un menuet ironic interpretat la
patefonul amintirilor.
Prin personajele sale, autorul se vădeşte un critic
inclement al „epocii de aur”, nonconformist din nevoia de
a refuza clişee clasice, de a nu se supune condiţiei de
scriitor de linie. De aceea, scrie netimorat, fără prejudecăţi.
Prozatorul priveşte parcă ascuns între cărţi, de unde
regizează ritmurile epicităţii. Din acest post de comandă,
judecă mai prudent. Aceleaşi prudenţe le are, în epocă
(1986), Livius Ciocârlie: „Într o lume anormală, nu poţi să
ai relaţii normale cu oamenii. Toţi, sau aproape, trăim cum
n ar trebui şi asta ne închide în tristeţea noastră” 12 .
Legitimarea scrisului din perspectiva istoriei consacră
eliberarea de conţinut a timpului convenţional.
Coincidenţele devin teme ale „visării” lumii în imaterialitate,
ale construcţiei discursului. Majoritatea procedeelor
stilistice ale autorului ne duc în zona grav-comicului, dar
toate resursele ingenuităţii creatoare sunt deghizate în
respiraţie a amintirilor, memoriei. Abilităţile „tehnice” sunt
marcate de ideea unor delimitări, de directeţea expunerii.
Fără această eleganţă a subversivităţilor, multe din
povestiri, dar mai ales romanele, n ar fi apărut la nicio
editură din perioada comunistă. Proza lui Marcu Mihail
Deleanu e, deci, un veritabil montaj al fervorilor vieţii din
provincia de odinioară.
(Preluat din: Ionel Bota, În căutarea timpului poveste – eseu
despre proza lui Marcu Mihail Deleanu, Reşiţa, Editura
Timpul, 2004)
Note
1
M.M. Deleanu, Reşiţa filologică, Reşiţa, Editura „Timpul”, 1999,
p. 15
2
D. Murariu, Zodia berbecului, în „Flamura”, XL, nr. 3660, 5
ian. 1988, p. 2.
3
D. Murariu, Art. cit.
4
G. della Volpe, Critica gustului, Bucureşti, Editura „Univers“,
1975, p. 23-24.
5
Cf. G.T. Niculescu-Varone, Elogiul frumuseţii, ed. a II-a,
Bucureşti, Editura „Cartea românească”, f.a., p. 8.
6
Vezi la L. Truţă, Texistenţa sau despre scriitorul necatalogabil,
în „Echinox”, XXV, nr. 4-5, 1993, p. 6.
7
Cf. H.R. Jauss, Experienţă esteticăşi hermeneutică literară,
traducere şi prefaţă de A. Corbea, Bucureşti, Editura „Univers”,
1983, capitolul Schiţă pentru o teorie şi o istorie a experienţei
estetice,
p. 213.
8
Vezi la E. Simion, Exhibiţionist şi sartrian, în „Literatorul”, IV,
nr. 6 (126), 11-18 februarie 1994, p. 3.
9
D. Murariu, art. cit.
10
Cf. I. Buduca, De la Marin Preda la Radu Petrescu, în
„Orizont”, nr. 25, 22 iunie 1984, p. 11.
11
T. Urian, Romanul romanului, în „Orizont”, nr. 10, 7 martie
1986, p. 3.
12
Vezi L. Ciocârlie, Fragmente despre vid, Bucureşti, Editura
„Cartea românească”, 1992, p. 5.
48
Livius Petru BERCEA
Romanul unui roman
Bogdan Mihai Dascălu este deţinătorul unui
palmares literar de invidiat pentru un tânăr scriitor. Un
premiu pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara,
în 1995, răsplătea meritele unui experiment inedit, o carte
de proză şi teatru intitulată Opus nr. 1 pentru hârtie şi
creion, pentru ca, trei ani mai târziu, tot o piesă de teatru
să-i aducă un alt premiu. La Concursul Naţional de
Dramaturgie a participat cu un scenariu dramatic care s-
a bucurat de aprecierea specialiştilor: Un tort pentru un
mort (titlu nonconformist şi...incitant). Volumele ulterioare,
Lovitura de teatru (2000) şi Păcală (2002), ambele
apărute la Editura Mirton din Timişoara, definesc, la rându-
le profilul unui posibil dramaturg de succes, care
deocamdată abordează teatrul (piesa, ca text) de pe
poziţia unui rebel lingvistic, care renunţă la canoanele
compoziţionale clasice, apropriindu-şi formule mai greu
realizabile în „practică”, adică în reprezentarea scenică.
Faptul că scriu acum despre tânărul cercetător
timişorean (devenit, între timp bucureştean get-beget)
este determinat de cealaltă componentă a preocupărilor
sale literare: naraţiunea. După debut, ilustrat, alături de
teatru, şì prin acest gen de literatură, Bogdan Mihai
Dascălu a revenit constant la proză, aproape anual
semnând fie traduceri din scriitori (prozatori) germani
(Alexandru Tietz, Joseph Roth), fie volume personale de
proză (Minunata viaţă de câine a lui Adam). Cu romanul
Iarna îngerilor, apărut la Editura Augusta din Timişoara,
în 2002, tânărul scriitor îşi dovedeşte mai întâi sieşi, dar
şi criticii literare, că direcţia în care poate evolua temeinic
şi cu succes, alături de teatru, este şi proza.
Nu pot bănui câte formule compoziţionale ne va oferi
spre lectură proza viitorului. Cert este că ele derivă mereu
din cele care şi-au câştigat „demnitatea” de a se numi
„clasice”, dar că, neînsoţite de talent şi nerăspunzând
exigenţelor esteticii literare, aceste noi, posibile, formule
nu vor avea viabilitatea necesară supravieţuirii ca
literatură. Acest „preambul” nu este deloc descurajant
pentru destinul romanului lui Bogdan Mihai Dascălu. El
abordează subiectul apelând la o formulă devenită
oarecum „clasică” , cea a intercalării a două naraţiuni (a
autorului şi a personajului), alături de care apar comentarii
destul de sumare, parcă pentru a nu înăbuşi confesiunile
directe, soluţie compoziţională care creează un echilibru
funcţional între planurile astfel rezultate şi reliefează mai
ales personajul, ceea ce, în proză, este esenţial. De altfel,
personajul, un tânăr ziarist, Barbu, aflat într-o situaţie -
limită , începe să-şi scrie propriul roman, cu o constatare
deloc optimistă : „Când afară ninge, se poate întâmpla
orice...” Trimis la spital de către redactorul-şef al ziarului
la care lucra, „domnul Mateescu”, Barbu află (de fapt, i
se sugerează) că boala lui e incurabilă şi galopantă şi că
nu mai poate părăsi spitalul. Devine dependent de mediul
spitalicesc (un spaţiu „concentraţionar”!), mai întâi prin
perfuziile continue, apoi prin faptul că uşa rezervei în care
fusese plasat rămâne tot timpul încuiată (două situaţii care
par a-l ţine „prizonier”). Hrana i se aduce din ce în ce mai
rar (!), nu-l vizitează nimeni. E, aşadar, un prizonier dublu:
al propriei situaţii, generate de maladia de care suferă,
şi al mediului care, oricând şi oricum, este unul recluziv
şi angoasant. Om inteligent, încearcă să-şi rememoreze
existenţa, să pună ordine, pentru sine îndeosebi, în
gândurile şi trăirile generate, timp de doi ani, de relaţia
maritală cu Andreea, sora redactorului-şef Mateescu. Se
căsătorise cu o femeie ciudată, pe care nu avea s-o
* Bogdan Mihai Dascălu, Iarna îngerilor, Timişoara, Editura
Augusta, 2002.
Reflex 1- 6 / 2013
înţeleagă în totalitate nici înaintea morţii. Între ei există
mereu o barieră, un zid pe care Andreea nu poate, nu
ştie sau nu vrea să le treacă, în timp ce Barbu glosează
mereu pe marginea căsătoriei eşuate, fie găsindu-i scuze
Andreei, fie imaginându-şi scene, conjuncturi şi reacţii
care ar avea-o ca protagonistă pe soţia sa, fie aducându-
şi acuze sieşi pentru eşecul relaţiei.
Barbu scrie febril, cu gândul la sfârşitul său iminent,
povestind, amintindu-şi, analizând şi întrebându-se, cu o
rapiditate care pare a creşte pe măsură ce spectrul
sfârşitului e mai apropiat, dar care scade în intensitate
odată cu instalarea semnelor iminentului final. Ziaristul
supune analizei un eşec, dar nu mai caută, nici măcar nu
mai doreşte soluţii ; e târziu pentru orice remediu; analiza
rămâne la nivelul supoziţiilor (oare l-a iubit Andreea ? ; de
ce n-au putut comunica normal ? ; i-a apreciat oare corect
comportamentul ? etc.). Spre finalul însemnărilor, ziaristul
„găseşte” (dar, e din nou, târziu !) motivul (pretextul ?)
eşecului :”Niciodată n-am înţeles-o pe Andreea, niciodată
nu ne-am înţeles, atunci eram de altă părere, credeam
că ştiu totul despre ea, credeam că nu-mi mai poate spune
nimic nou, aici nu mă înşelam, nu-mi mai putea spune
nimic altceva, nu pentru că n-ar fi vrut, poate că dacă aş
fi întrebat-o, ar fi făcut-o, uneori aveam sentimentul că
asta e tot ce-aşteaptă, să-şi dea drumul, am tăcut, mi-
era frică de ceea ce aş fi putut auzi, nu mai putea spune
nimic pentru că nu mai trăise...” Avem, în fragmentul
anterior citat, o excelentă descriere a unei crize de
comunicare, o posibilă cauză a eşecului unei relaţii, care
poate fi considerată „tipică” pentru destrămarea unui
cuplu.
Iarna îngerilor este, după cum am mai spus, o
poveste despre o iubire ratată, dar care ar fi putut fi
(iubirea) una „totală”, ideală, pentru că orice comparaţie
făcută de Barbu între aventurile sale amoroase anterioare
(probabil mai „împlinite” din unele perspective) şi
convieţuirea cu Andreea, cea de-a doua relaţie îi rămâne
în memorie cu puterea lucrurilor şi a gesturilor definitive
şi de neînlocuit. Ne-o confirmă „finalul”, intervenit odată
cu moartea lui Barbu, când scrisul, fraza ca atare trebuie
reconstituit(ă) : „Ioana nu fusese niciodată nimic pentru
mine, doar Andreea (s.n.), nu apucasem să i-o spun
niciodată, era întotdeauna prea târziu...”
Romanul acestui roman îl scrie Bogdan Mihai
Dascălu. Autorului îi aparţin textele „intercalate” naraţiunii
şi introspecţiilor lui Barbu, texte care devin din ce în ce
mai scurte pe măsură ce eroul romanului se stinge fizic.
Doar fragmentele care deschid şi încheie romanul au o
consistenţă palpabilă; celelalte sunt marcate şi grafic,
drept „intruse” în textul febril al ziaristului, fiind plasate
între croşete, culese cu alt corp de literă şi cuprinzând,
de obicei, notaţii ale atmosferei în care ziaristul îşi scrie
confesiunile [...Muşchiul mâinii drepte reuşi să se
decontracte, nu-l mai simţea ca înainte, începu din nou
să scrie, scria doar pentru a-şi aminti totul, pentru a retrăi
totul, pentru a încerca să regrete, încă nu era prea târziu,
încă mai putea să o facă...] Bogdan Mihai Dascălu pare
„a regiza” rememorările scrise ale lui Barbu,
nedezminţindu-şi şi preferinţele pentru dramaturgie. Este,
de fapt, trăsătura romanului care reţine cel mai mult
atenţia cititorului (criticului) şi cea care m-a determinat
să scriu despre această naraţiune.
După lectura romanului am avut certitudinea că
autorul ştie să construiască un edificiu epic, să-i
gândească relaţiile fireşti şi necesare pentru articularea
şi armonizarea componentelor şi, mai ales, să dea
impresia absolutei normalităţi a acestei construcţii
narative.
Cele două tipuri de text din care se compune romanul
îi definesc perfect pe „autorii” lor: scrisul alert, febril,
continuu, cu avalanşe de amănunte este al ziaristului, care
nu vrea să-şi încheie existenţa pământească fără să facă
Reflex 1 - 6/ 2013
lumină, cel puţin pentru sine, asupra relaţiei cu Andreea.
Dimpotrivă, Bogdan Mihai Dascălu îşi urmăreşte
personajul prin creionări neutre sau aparent neutre,
esenţializate, prin sugezări ale atmosferei exterioare (o
ninsoare care se înteţeşte de la zi la zi, anunţând, prin
abundenţa ei, un final catastrofic, ca o avalanşă, dar şi
sugerând o purificare, o izbăvire a chinului fizic şi
interogativ al ziaristului). O regie subtilă, logică, dar
edificatoare, însoţeşte „romanul”, o povestire mai
deosebită ca dimensiuni, scris(ă) de Barbu. În ce priveşte
textul ziaristului, cititorul e sufocat aproape de pagina
conf esivă, fără alineate şi paragraf e, cu f raza
arborescentă, uneori imensă, ca semn al dorinţei lui Barbu
de a spune totul dintr-o suflare (poate din ultima suflare),
confesiune întreruptă delicat de autor, care se retrage
într-un fundal de unde îşi urmăreşte eroul care încearcă
mereu să-şi refacă forţele pentru a încerca să se apropie
de înţelegerea unei poveşti de dragoste pe care pare a o
retrăi sufleteşte până în ultima clipă.
Iarna îngerilor e „romanul unui roman”, formulă
devenită, în timp, „clasică”, dar pe care Bogdan Mihai
Dascălu ştie să o onoreze cu deplin profesionalism şi cu
talent veritabil de prozator.
Lucia CUCIUREANU
Scrisul ca terapie de gradul I
N-am scris până acum despre cărţile lui Andrei
Mocuţa. Nu din cauza lor, ci din a mea. Tânărul autor e
deja la a treia carte şi iată, acum mi-a sunat şi mie ora.
De „trezire”.
În general, prozatorii de azi ţin morţiş să şocheze.
Prin ficţiuni chinuite de barochisme, de conţinut şi de
limbaj. Ce înţeleg cititorii din aceste creaţii sofisticate,
rămâne de văzut. În acest peisaj, prozatorul nostru face
figură aparte. Nu în sensul că se livrează unor proze
banale, infantile ca stil. Dimpotrivă, textele sale sunt atent
construite, autorul fiind de pe acum stăpân absolut pe
tehnicile narative. Deşi surprind evenimente şi non-
evenimente obişnuite, ascund tâlcuri şi înţelesuri adânci,
ca textele zen. Nu se constituie în egografii, dar nu
tăinuiesc destul de abil o anume dramă personală. Căci
demersul narativ e unul voluntar, explicitat uneori în text,
chiar dacă prin delegaţie: „Vezi, dacă două sau trei cuvinte
te pot face să explodezi, de ce alte, la fel de puţine cuvinte
nu ar avea puterea să vindece ?” (p.76)
Stilistica prozatorului stabileşte relaţii misterioase
între diferite planuri ale realităţii, între personaje, chiar
între poveşti:„l-aş ruga pe înţelegătorul meu cititor să
revizuiască sau măcar să-şi aducă aminte, în linii mari,
conflictul unei creaţii personale anterioare...” (p.35). Altfel
spus: „Pui două poveşti una lângă alta şi, până la urmă,
ele vor duce la un înţeles comun. O filiaţie comună, pe
care nici măcar n-o bănuiai iniţial. De fapt, aşa se scrie
proza.” (Sorin Stoica în „Jurnal”)
Naratorul povesteşte cu plăcere despre alţii.
Personajele sale, deşi succint relizate, au forţă şi se reţin.
Bunicul e, incontestabil, eroul său preferat. Bunicul care
se hotăreşte să trăiască altfel, după ce se confruntă cu o
situaţie limită: „Singurul lucru despre care voia să discute
era viaţa lui spirituală. Nu îl mai interesa ce făcuse sau
ce construise până atunci(...). După vreo zece minute de
tăcere, a zis: poate că am vorbit destul până astăzi, de
acum înainte voi asculta doar.” (p.75)
Vorbim prea mult, ne înstrăinăm, uităm de sine:
„Vorbim, ascultăm, dar nu suntem prea conştienţi de asta.
Ignorăm că până şi rostirea trebuie tratată ca parte a trezirii
*Andrei Mocuţa, Trei povestiri, Editura „Mirador”, Arad
49
noastre.” (p.75). Nu mă pot, acum, abţine să repovestesc
o întâmplare din acelaşi Sorin Stoica, care se pliază pe
subiect. Intrând într-o farmacie, tatăl său cere un
microscop. Se enervează cînd vânzătoarea îi spune că
nu ţin aşa ceva. Într-un târziu îşi aude cuvintele şi
realizează că nu-şi poate lua temperatura cu un
microscop. E vorba aici, ca la Andrei Mocuţa, de ruptura
dintre gând şi cuvânt şi de responsabilitatea faţă de cel
din urmă.
Nici inversa nu e benefică. Excesele strică. Lipsa
de comunicare naşte agresiune şi violenţă: „Tom şi Jery
nu schimbă niciodată cuvinte între ei şi comunică prin
gesturi şi semne în rarele momente când nu se fugăresc.”
(p.64)
Andrei Mocuţa propune în texte şi un alt fel de
terapie, terapie prin credinţă. Credinţa moştenită de la
celebrul său bunic, evocat în text: „Copleşit de melancolie,
îmi aminteam cum bunicul mă învăţase încă de mic să
desenez cruci pe pereţi, pentru a alunga spiritele rele şi
blestemele din casă cu ajutorul uleiului tămăduitor.” (p.19)
Cu obiceiurile sale străvechi, cu „ţesătura din lâna”
scara sa către cer, un corespondent al acelui Tung din
budismul tailandez sau al miraculosului Evil eye de la
orientali. Purtători de noroc şi viaţă lungă şi ocrotitori de
blesteme şi deochi.
Credinţa care l-a ajutat pe narator/prozator să
revină la realitatea imediată, în viaţă: „Personal, tind să
cred că şi Iisus este la fel de prezent, aici şi acum. Avem
în vieţile noastre şi în societatea noastră tendinţa unei
asigurări subconştiente că tot ceea ce este bun se va
întâmpla cândva, cât de curând, în viitorul apropiat, dar
niciodată acum.” (p.67)
Încăperea plină de coşciuge din „Tom şi Jery” face
parte din arsenalul unui alt tip de exorcizare. Ca un Ivan
Turbincă postmodern, Andrei Mocuţa ia în derâdere
moartea. Pe un palier de interpretare, textul e şi un eseu
filozofic despre o experienţă spirituală care, pentru a fi
performantă, are nevoie de un „element perturbator”: „Eu
i-am găsit echivalentul într-o muscă, Jery şi l-a găsit în
Tom”. E aceasta şi un leac contra agresiunii cotidiene.
Altfel spus, un gând dus până la capăt. A propos, episodul
acesta mi-a amintit de bătălia dintre muscă şi Pisicuţa,
dintr-un text al bătrânului profesor de latină, pe nume
Calistrat Hogaş.
Cât despre aplecarea spre f ilm, această
Cenuşăreasă din templul artelor, nu mă miră. Căci ştiu
că Andrei Mocuţa e cinefil pasionat, dovadă rubrica de
cinema pe care o bifa cândva, număr de număr, în revista
„Arca”.
Fără doar şi poate, Andrei Mocuţa scrie cu peniţă
înmuiată în cerneală sacră. Divina aripă, ocrotitoare, îi
dă puteri urieşeşti, din moment ce aderă la formula
revoluţionară „Il faut détruire Montmartre!!”. Prin această
carte*, el demonstrează, deocamdată, că vrea să pună
umărul la temerara reconstrucţie.
50
Cristian GHINEA
„Mare nostrum” , fantasticul luxuriant
şi marea de chipuri
Cartea scriitorului lugojean Mihai Murariu, pe care
am primit-o în plic fără altă explicaţie decât “carte
surpriză”, a fost într-adevăr o surpriză. Una plăcută pentru
că, dincolo de momentul debutului în volum (“Mare
nostrum” – Editura Hestia Timişoara, 2012), Mihai Murariu
nu cade în capcanele ce întârzie devenirea tinerilor
condeieri. El se afirmă din capul locului ca un scriitor
matur, care refuză derizoriul şi temele superficiale, aflate
la ordinea zilei, dar care vor lăsa indiferente generaţiile
viitoare.
Naraţiune solemnă, luxuriantă. În “Mare
nostrum”, naraţiunea este lăsată să curgă solemn, precum
timpul, iar naratorul nu are nimic din uimirea ori
entuziasmul unui aventurier sau descoperitor al lumilor
pierdute ale istoriei. Mai degrabă, el este un iniţiat situat
dincolo de timp, care împrumută ceva din imobilitatea
măştii lui Perun, cea care ne priveşte de pe copertă,
acoperind cu chip de Sfinx tărâmurile euxine. Imobilitatea
Măştii universale, aceeaşi după care se ascund zei diferiţi,
ca şi mulţimea neamurilor adunate în jurul Mare Nostrum,
căci „măştile îşi au rostul lor. Chiar de ar putea crede într-
o singură idee sau într-un singur zeu, seminţiile nu pot
crede într-un singur nume. Nu este cu putinţă, aşa e scris
în legea oamenilor” (p. 111), divinul Perun, bunăoară,
tradus şi multiplicat la nesfârşit. Aflat deasupra tuturor
lucrurilor, autorul pare uneori că se detaşează de poveştile
sale, ştiind că nimic nu este nou sub soare, iar cele trecute
vor fi şi cele viitoare. În consonanţă cu această abordare,
Mihai Murariu pare că nu simte nevoia să pună în mod
special „semne de exclamare” care să atragă atenţia
asupra vreunui personaj anume, fragmentând în schimb
lectura. Deşi împărţită în şase capitole, corespunzând
unor contexte istorice diferite (Corbulo, Ofranda, Foc şi
apă, Foamea, Cei singuri şi Mujicul şi îngerul), cartea lui
Mihai Murariu trebuie citită ca un întreg.
Fantasticul. Naraţiunea are fast, este barocă,
fantastică pe alocuri, iar opulenţa enumerării este
inteligent folosită: „Doar crocodili de smarald mişunau în
apele ei străvezii, însă aceştia erau buni cu oamenii şi
adeseori îi povăţuiau cum să scape de primejdiile ce-i
aşteptau mai departe, pe drumul spre Opone. Căci se
puteau găsi prin acele locuri, printre sălbaticii cu dinţii de
cleştar şi argint, pânză şi mantii din Arsinoe, sticlă colorată,
foiţe de cupru, tămâie şi mir, carapace de ţestoase
nemuritoare şi cornuri de rinoceri nătângi şi masivi ascunşi
între pietrele cenuşii ale tărâmurilor de la capătul regatului
numit Askure” (p. 23). Tonul alunecă uneori spre poveste,
alteori împrumută câte ceva din amprenta mistică a
vremurilor de demult: „monştri molatici şi leneşi zac în
mâlul plin de alge care cresc din străfunduri, pândind pe
cei care au greşit prea multora în viaţă, gata să-i înghită
pe de-a întregul (...)” etc.
Fiinţele mitice. Animalele, fiinţele mitice, sunt
uneori mai pregnante, mai puternic reliefate decât
personajele „dintre” şi „dinspre” barbari. Apariţii de acest
gen sunt pescăruşii care-i călăuzesc spre libertate pe
sclavii scăpaţi pe mare, păsările cenuşii de pradă, cu
zborul lor prevestitor de rele, Peştele cel mare – cap şi
coadă a lumii, cocoşul – demon şi ofrandă, Kimera – bestia
nenumăratelor feţe sau dragonul de răchită, care se poate
trezi oricând, pentru a se întrupa în Şarpele cel mare al
vremurilor adormite. Li se adaugă caii din stepă, „animale
scunde şi pletoase”, care-i duc pe barbari „uşori şi repezi
ca strigoii pe ape” şi chiar capul de dragon al corăbiilor
care călăuzeşte până pe Volga şi Don seminţiile rătăcite
ale Scandinaviei, întemeietoare ale poporului rrhus.
Găsim referiri la fiinţele mitice pomenite şi în Scripturi, ce
stau în apropierea tronului Domnului, iar Wada, „bătrâna
apelor stătute şi adânci”, cu trupul acoperit de alge şi părul
negru, lung, îl întâmpină pe Regele Sviatoslav, ca într-un
ritual creştin, cu formula „vrednic să fii”, rezervată doar
arhiereilor.
Marea de chipuri. Într-o lume în care astfel de
creaturi reale ori imaginare au darul de a aduce cu ele
Reflex 1- 6 / 2013
sau să amâne Apocalipsa, se regăsesc poveşti întretăiate,
cu foarte multe personaje. Este historia tuturora şi, în
acelaşi timp, a niciunuia dintre ei, ci doar a chipului de
Sfinx, a măştii de aur, ce domină Mare Nostrum de milenii.
De-a lungul veacurilor, regăsim aceeaşi temă a graniţei,
a limesului, limita dintre barbarie şi civilizaţie, dintre lumea
„noastră” şi lumea „lor” – Uniunea versus „inamicul
invizibil, şuvoiul fără culoare care venea dinspre
Barbaricum, de dincolo de marginile hărţii”. Soarta celor
care şi-au făurit bogăţia pentru a se putea bucura de
desfătările ei, retraşi în spatele zidurilor, este pusă în
contrast cu setea de putere a celor care trec călare, în
goană, peste vastele câmpii sălbatice, pentru a răsturna
lumi, civilizaţii, religii, reaşezându-le într-un caleidoscop
cu aceleaşi culori, dar care nu va mai fi nicodată la fel.
Conducătorii celor două tabere, cu nume mereu
schimbate în veacurile „Nopţii celei lungi”, sunt nişte
bărbaţi singuri, îngânduraţi, scrutând fruntariile lumilor lor
din înălţimea turnurilor de pază sau a celor de asalt, mereu
în aşteptarea a ceva grav, nedefinit. Nici nu le mai
desluşim chipurile în marea de nume cuprinse între
copertele cărţii „Mare Nostrum”, le întrevedem doar în
lumina focurilor de tabără, cu mâna încleştată pe fierul
sfinţit al săbiilor, jinduind cu toţii la „masca de fier a
nemuririi”. Încastraţi precum basorelieful călăreţului trac
în nişele lor de timp, marii oameni ai momentului, amantele
împăraţilor, mamele viitorilor regi, marii conspiratori şi
mărunţii trădători se pierd în depărtare, se dizolvă în
imensitatea peisajului, ca şi cetăţile lor formidabile,
rămase astăzi simple „unghii” în deşert.
Femeile, balsam şi seducţie. Mai degrabă,
memorabile sunt portretele femeilor „care poartă
întotdeauna vina pentru soarta neferictă a omului”, de la
malefica Valeria, la Eva, Alexandra, Maria, Theodora
Comnena sau Olga, „cea cu mâinile mirosind a ceară şi
tămâie”. Ca o paranteză, interesant este episodul
romanului Corbulo care, aflat între barbari, o reneagă pe
adevărata Valeria şi îşi făureşte propria sa Valerie, dintr-
o frumoasă sclavă a unui rege barbar, un Goliat pe care-
l nimicise printr-o norocoasă lovitură de pumnal, înfipt
adânc în canalul urechii.
Vremurile fiarei sau „Noaptea cea lungă”. Tema
care leagă ca un fir roşu cele şase capitole ale cărţii de
debut a lui Mihai Murariu este vremea fiarei - „Noaptea
cea lungă”. Teama, negura din Barbaricum, înconjoară
iarăşi şi iarăşi insulele civilizaţiei, ale unei Uniuni vlăguite,
asediate şi pândite de năpasta dincolo de ziduri. Dar
adevăratul pericol vine din interior. Consoarta imperială
Valeria Iulia Philipa - Veneră şi simbol al răzbunării, al
dorinţei de putere, nu este decât „un cadavru învestmântat
în purpură imperială”. Despre Consiliul „Celor zece”,
diriguitorii mândrului Cherson, Mihai Murariu spune că
sunt „arătări înfăşurate în carne moartă, care preferă să
îşi vadă de negoţ, nepăsătoare faţă de ora în care totul s-
ar fi prăvălit asupra lor”. Oare Uniunea zilelor noastre va
fi la fel? Soarta civilizaţiei, soarta Uniunii, prima, a doua
şi a treia Romă, soarta Chersonului, invită la reflecţii
asupra lumii actuale, asupra roţii istoriei care se
rostogoleşte la nesfârşit, precum şarpele mitic care şi-a
înghiţit coada.
Referinţe culturale şi istorice. Mai trebuie spus
că „Mare Nostrum” abundă în referinţe culturale, dar
autorul a renunţat la notele de subsol lămuritoare, tocmai
pentru a evita fragmentarea lecturii. Cartea lui Mihai
Murariu este ca un fişier cu foarte multe sertare, care nu
se lasă deschise prea uşor. Povestea lui Alexianus, „fost
centurion roman cuprins de delir”, care s-a înconjurat de
barbarii care-i devin armată şi popor, se opune cu
inconştienţă, în garnizoana sa, marşului triumfal al lui
Aurelian - poate duce cu gândul la tema tulburătorului
film american, „Apocalipse Now”, o cutremurătoare
parabolă asupra războiului. Geneza poporului rrhus,
referirile la Kazaria sau la regate mitice construite pe
coordonate istorice reale sunt doar câteva exemple.
Scriitor al limesului. Salutăm, aşadar, debutul în
volum al tânărului literat lugojean Mihai Murariu, care se
afirmă încă de la început ca un scriitor al graniţei, al
limesului, al întrepătrunderii culturilor, într-un cuvânt, ca
un scriitor al Banatului.
Reflex 1 - 6/ 2013 51

EMINESCÂNDU-NE...

prof. univ. dr. Liviu SPĂTARU

LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL...

1. Acum, în postul Sfintelor Paşti, îmi fuge gândul la Cruciadele secolelor X, XI, XII, XIII... XX! Poate şi XXI!
Până la urmă, rosturile lor esenţiale, lăuntrice, au stat în a reda omenirii simbolul Golgotei redescoperite şi de a găsi mormântul
şi Crucea lui Cristos!

***

2. Şi ce s-a grăbit omenirea să facă? În loc să aplice un „noli me tangere” divin, s-a găsit să taie crucea în aşchii tot
mai mici şi s-o vândă! Ba, mai mult, să multiplice aşchiile vândute, de parcă Sfânta Cruce ar fi fost făcută din continente de
păduri de cedri...

***

3. Brusc, oamenii au început să creadă că, dacă pot atinge ceva ce a fost atins de Mântuitor, se vor mântui! Au
năvălit pe aşchiile Crucii şi pe Giulgiu, pe Pâine şi Vin! Despre spini se vorbeşte, însă, mai puţin. Înţeapă!

***

4. Răstignirea lui Isus a fost şi rămâne cea mai importantă şi răsunătoare crimă politică din istoria omenirii. Şi
originală! Pentru că, dintre toţi regii şi împăraţii istoriei omenirii, asasinaţi din motive politice, doar Isus a avut frumoasa
„aroganţă” de a se fi lăsat încoronat cu spini!
Poate că e singura coroană valabilă!

***

5. Pe treptele Universului, deasupra regilor şi împăraţilor stau Iluminaţii. Printre ei este şi Cristos Omul. Poate că
Iluminaţi ca Pitagora şi Thales or fi avut „aichiuuri” mai mari decât Cristos, dar el le-a fost superior pentru că lor le lipsea
Dumnezeirea.

***

6. Oamenilor inteligenţi nu le este hărăzita politica. Ea este pentru sfertodocţi sau, cel mult, semidocţi. Când
Inteligenţii, Regii sau Iluminaţii intră în politică, totul sfârşeşte în crimă. Isus răstignit, Pitagora ars de viu...

***

7. ... sau Eminescu! A murit pentru că a scris urât despre politruci. Toată admiraţia (chiar adoraţia!) mea pentru
Carol I, acest cu adevărat Sfânt al neamului nostru, păleşte când îmi amintesc, trist, că i-a permis lui Maiorescu asasinatul
politic prin care a dispărut Eminescu!
Atunci au fost ucise o mare parte din Cuvinte!

Reşiţa,
12 martie 2013
52 Reflex 1- 6 / 2013

RESPIRÂND LIBER
CU NIETZSCHE
de
Simion DĂNILĂ

FRIEDRICH NIETZSCHE

Ecce homo

Cum devii ceea ce eşti

Prefaţă

1
Surâzându-mi şansa de-a adresa obligatoriu omenirii, peste puţin timp, cea mai gravă cerinţă care i-a fost
pusă vreodată în faţă, mi se pare absolut necesar să spun cine sunt eu. În definitiv, ar trebui să se ştie: căci eu am
“făcut proba” existenţei mele. Dar disproporţia dintre mărimea sarcinii mele şi micimea contemporanilor mei se
manifestă prin aceea că ei nu m-au ascultat şi nici măcar nu m-au văzut. Trăiesc datorită propriului meu credit, nu-
i cumva doar o prejudecată că trăiesc?... N-am decât să intru-n vorbă cu nu ştiu care “om instruit” ce vine vara în
Engadina de Sus, ca să mă conving că nu exist... În aceste circumstanţe am o obligaţie faţă de care obişnuinţa
mea, ba mai mult, mândria instinctelor mele se revoltă în fond, anume aceea de a spune: Ascultaţi-mă! căci eu sunt
cutare şi cutare. Mai întâi şi-ntâi să nu mă confundaţi!

2
Nu sunt, bunăoară, în niciun caz o momâie, un monstru de morală, – sunt chiar o natură antitetică acelei
speţe de om pe care-l veneram până acum ca virtuos. Între noi fie vorba, mi se pare că tocmai acest lucru ţine de
mândria mea. Eu sunt un învăţăcel al filozofului Dionysos, aş prefera să fiu mai degrabă un satir decât un sfânt. Dar
să se citească numai această scriere. Poate am reuşit, poate că această scriere n-a avut nicidecum alt rost decât
să exprime această antiteză într-un mod senin şi amabil. Ultimul lucru pe care eu l-aş făgădui ar fi să “ameliorez”
omenirea. De mine nu vor fi instituiţi noi idoli; cei vechi să poftească a învăţa ce însemnătate are să fii cu picioare
de lut. Să detronez idoli (cuvântul meu pentru “idealuri”) – iată ce ţine mai degrabă de meseria mea. Realitatea a
fost privată de valoarea ei, de sensul ei, de veracitatea ei în măsura în care s-a născocit* o lume ideală... “Lumea
adevărată” şi “lumea aparentă” – pe şleau spus: “lumea născocită” şi realitatea... Minciuna** idealului era până
acum blestemul asupra realităţii, omenirea însăşi a ajuns prin ea să fie mincinoasă şi falsă până în cele mai
atelurice instincte ale sale – până la adorarea valorilor inverse faţă de cele cu care i-ar fi garantate în primul rând
prosperitatea, viitorul, dreptul suveran la viitor.

3
Cel ce ştie să respire aerul scrierilor mele ştie că acesta este un aer al înălţimilor, un aer tare. Trebuie să fii
creat pentru el, altminteri, riscul de-a răci aici nu este unul mic. Gheaţa e pe-aproape, singurătatea e imensă – dar
cât de liniştite sunt toate lucrurile în lumină! cât de liber respiri! câte nu simţi dedesubtul tău! – Filozofia, aşa cum
am înţeles-o şi trăit-o eu până acum, este viaţa aleasă de bunăvoie printre gheţuri şi-n munţii ‘nalţi – căutarea a tot
ce e neobişnuit şi discutabil în existenţă, a tot ce până acum a fost proscris de morală. Printr-o lungă experienţă pe
care a oferit-o o asemenea incursiune în cele oprite, m-am deprins a vedea, cu totul diferit decât este poate indicat,
cauzele din care s-a moralizat şi idealizat până acum: mi s-a descoperit istoria ocultă a filozofilor, psihologia marilor
ei nume. – Cât adevăr suportă, cât adevăr cutează un spirit? acesta a devenit tot mai mult pentru mine criteriul
valoric propriu-zis. Eroarea (– credinţa în ideal –) nu este orbire, eroarea este laşitate... orice cucerire, orice pas
înainte în cunoaştere rezultă din curaj, din severitate faţă de tine, din curăţie în ce te priveşte... Nu contest idealurile,
doar îmi pun mănuşi în faţa lor... Nitimur in vetitum***: sub acest semn învinge odată filozofia mea, căci până acum
nu se interzicea din principiu decât adevărul. –

4
În cadrul scrierilor mele, un loc aparte îl ocupă Zarathustra. Prin el, eu am făcut omenirii cel mai mare dar
ce i-a fost făcut până acum. Această carte, cu o voce străbătând prin milenii, nu este numai suprema carte ce
există, adevărata carte a aerului înălţimilor – întreaga entitate om se află la o distanţă uriaşă dedesubtul ei –, este
şi cea mai profundă, născută din cea mai intimă bogăţie a adevărului, un izvor inepuizabil, în care nicio găleată nu
Reflex 1 - 6/ 2013 53
se scufundă fără a ieşi sus plină de aur şi de bunătate. Aici nu vorbeşte niciun “profet”, nicio corcitură din acelea
oribile dintre boală şi voinţă de putere pe care le numim întemeietori de religii. Trebuie, înainte de toate, să auzi bine
tonul scos de gura aceasta, tonul acesta alcionic, pentru a nu impieta în mod deplorabil asupra sensului înţelepciunii
sale. “Vorbele cele mai domoale sunt acelea ce aduc furtuna, gândurile care vin cu paşi de porumbel vor sta la
cârma lumii –”
Smochinele pică din pomi, sunt bune şi dulci: căzând, de crapă coaja roşie. Un vânt de miazănoapte
sunt eu pentru coaptele smochine.
Aşa, ca nişte smochine, vă pică-nvăţăturile-acestea, prieteni: acum bucuraţi-vă de zeama şi de dulcea
lor carne! Toamnă-i împrejur, şi cer curat şi după-amiază –
Aici nu vorbeşte niciun fanatic, aici nu se “predică”, aici nu se cere credinţă: dintr-o infinită luminozitate şi
dintr-o gravitate a tonului de fericire cade picătură cu picătură, cuvânt cu cuvânt – o duioasă tărăgănare e tempoul
acestor cuvântări. Ceva asemănător nu ajunge decât la cei mai aleşi; este un privilegiu fără pereche să fii auditor
aici; nu oricui i-e dat să aibă urechi pentru Zarathustra... Ţinând seama de taote acestea, nu-i oare Zarathustra un
seducător?... Dar ce spune el însuşi când se reîntoarce prima dată în sihăstria lui? Exact contrariul a ceea ce ar
spune într-un astfel de caz nu ştiu care “înţelept”, “sfânt”, “mântuitor al lumii” şi alt décadent****... El nu numai
vorbeşte altfel, ci şi este altfel...
Singur umblu de-acum, ucenicii mei! Acum şi voi plecaţi de-aici, şi singuri! Aşa vreau eu.
Depărtaţi-vă de mine şi-apăraţi-vă de Zarathustra! Ba chiar mai mult: ruşinaţi-vă de el! Poate v-a-nşelat.
Omul cunoaşterii nu trebuie doar să-şi iubească vrăjmaşii, el trebuie şi să-i poată urî pe prieteni.
Prost îţi răsplăteşti învăţătorul, dacă-i rămâi mereu doar ucenic. Şi de ce nu vreţi să-mi smulgeţi din coroană?
Îmi daţi cinstire: dar dacă într-o zi cinstirea voastră cade la pământ? Păziţi-vă să nu vă răpună o statuie!
Spuneţi că voi credeţi în Zarathustra? Dar ce înseamnă Zarathustra! Voi sunteţi credincioşii mei, dar ce
înseamnă toţi credincioşii!
Încă nu vă căutaserăţi pe voi: atunci m-aţi găsit pe mine. Aşa fac toţi credincioşii; de-aceea nicio credinţă
nu-i cine ştie ce.
Acum vă poruncesc să mă pierdeţi pe mine şi să vă găsiţi pe voi; şi numai când vă veţi fi lepădat cu toţii de
mine, m-oi întoarce iarăşi la voi...

_______
*erlog, de la verbul erlügen, acesta de la lügen “a minţi”. (N.t.)
**Die Lüge
***În lat. în text: “Năzuim la ceea ce este interzis”. (N.t.)
****În fr. în text. (N.t.)
În româneşte de
Simion DĂNILĂ

A fost lansat noul număr al revistei Reflex

Publicaţia editată de Consiliului Judeţean Caraş-Severin, prin Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea
Culturii Tradiţionale (CJCPCT) a fost lansată, miercuri, 5 decembrie 2012, în prezenţa colaboratorilor săi. Moderatorul
întâlnirii a fost poetul Octavian Doclin, omul care în anul 2000, alături de Gheorghe Ţunea, directorul CJCPCT,
punea bazele acestei reviste, între ale cărei pagini cititorii găsesc informaţii referitoare la artă, cultură şi civilizaţie.

Publicaţia, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, îşi păstrează structura conform programului început
acum 12 ani, sub îndemnul ultimului mare cronicar al românilor, Nicolae Stoica de Haţeg. Întâlnim rubrici deja
consacrate, precum „Aniversări“, „Evocări“, „Eseuri“, „Poezia“, „Filologica“, „Ora de istorie“, sau „Viaţa spirituală şi
culturală“. (Roxana Bălan Nafiru; foto şi text preluate din Jurnalul de Caraş-Severin)
54 ESEU Reflex 1- 6 / 2013

Prof. dr. Diana Maria ROTARU prezenţa. Ovidiu Cotruş are în vedere şi eseistica lui Pillat
care, după părerea sa, confirmă structura sufletească a
acestuia, deşi diletantismul pare a predomina nu în modul
Ovidiu Cotruş şi Cercul Literar de la Sibiu cel mai favorabil pentru poet. Finalul aminteşte că Ion Pillat
şi-a înţeles menirea într-un sens larg, sporind valoarea
creaţiei sale lirice cu râvna şi devotamentul tălmăcitorului,
cu pasiunea studiosului şi rafinamentul omului de mare
Atât în ipostaza de elev la liceele din Oradea şi Arad
cultură.
cât şi ca student al Facultăţii de Filosofie din Cluj, Ovidiu
Ovidiu Cotruş participă la cenaclul Cercului Literar
Cotruş a fost strălucit, respectiv excepţional, ca să-l cităm
de pe la începutul anului 1945. Prima consemnare este la
pe bunul său prieten, Ştefan Aug. Doinaş. Cunoştinţele
cenaclul din 25 februarie 1945 când s-a citit nota despre
de filosofie, filosofia culturii, estetică, literatură erau
Pavel Dan de Cornel Regman, nuvela Persida de Deliu
evidente iar prin mijlocirea unor dascăli eminenţi precum
Petroiu, versuri de Tudor Bogdan, cenaclu la care au
Lucian Blaga, D. D. Roşca sau Liviu Rusu, el a avut şansa
participat Lucian Blaga, Ovidiu Drimba, Ion Negoiţescu,
de a le aprofunda.
Henri Jacquier, I.D. Sârbu ş.a.
Statutul de student al Facultăţii de Filosofie din Cluj
Înainte de a publica poeziile în revistă, Ovidiu Cotruş
(mutată provizoriu la Sibiu) şi prietenia strânsă cu Ştefan
le-a citit în cenaclul Cercului Literar. Publicaţia „Naţiunea
Aug. Doinaş şi Deliu Petroiu încă din timpul liceului îi
Română“ din Sibiu consemnează cu destulă regularitate
prilejuieşte contactul cu binecunoscuta mişcare literară a
activitatea cenaclului. „La cenaclul din 18 martie 1945 s-
vremii – Cercul Literar de la Sibiu – (aşa cum el însuşi o
au citit versurile d-lui Ovidiu Cotruş (subl. n. D.R.), Virgil
mărturiseşte într-un interviu acordat de pe patul de spital
Nistor şi Ştefan Aug. Doinaş, nuvela d-lui Deliu Petroiu,
lui Nicolae Prelipceanu): „Naşterea mea spirituală, ca
precum şi traducerile din Rimbaud şi Samain ale d-lui B.
scriitor, e legată de întâlnirea cu Cercul Literar de la Sibiu.
Marian.“2
Ea a avut loc încă de pe vremea când eram elev de liceu,
În aceeaşi cronică se menţionează că la cenaclu au
din 1943, dar activitatea mea în cadrul Cercului n-a început
participat Lucian Blaga, Nicolae Balotă, Victor Iancu,
decât în perioada 1944-1945, când eram student la
Eugen Todoran, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Negoiţescu, Radu
Facultatea de Filosofie din Sibiu. Legătura mea cu Cercul
Stanca, Umberto Cianciolo, Ion Lungu, Henri Jacquier, Al.
Literar s-a făcut prin Ştefan Aug. Doinaş, pe care îl
Cucu, I.D. Sârbu, Dorin Speranţia, Eta Cianciolo, Lia
cunoşteam încă de la Arad şi printr-un alt coleg de-al meu
Jacquier, Ileana Pintilie, Dorli Blaga, Viorica Guy, Fana
Deliu Petroiu, care a desfăşurat o activitate de istoric al
Kernbach ş.a.
artelor şi a predat istoria artelor, o vreme, la Facultatea
Cele trei texte publicate în paginile „Revistei Cercului
din Timişoara. Prin ei am ajuns să-i cunosc pe profesorul
Literar“ subscriu programului estetic al cerchiştilor de a
Victor Iancu, pe Radu Stanca şi pe Ion Negoiţescu, iar
revitaliza balada, prin armonizarea în liric a epicului şi
ceva mai târziu pe profesorul Henri Jaquier, Cornel
dramaticului, prin sondarea în imaginar şi fabulos. Mărturie
Regman, Eugen Todoran, Ioanichie Olteanu, Wolf
în acest sens stă textul lui Nicolae Balotă din care cităm:
Aichelburg şi pe ceilalţi tineri care au alcătuit această
„Îl întâlnisem (pe Ovidiu Cotruş) la Sibiu, în refugiu, în anii
grupare prietenească care, înainte de a fi o grupare literară,
începuturilor studenţiei noastre, ca şi ale Cercului literar.
era o grupare prietenească...“
Făceam parte amândoi dintre cei nou veniţi în Cercul ce
Aici este cooptat şi adoptat fără rezerve. Mai mult îi
se coagulase, cu un an în urmă, în 1943, definindu-se
va uimi pe ceilalţi (mai puţini interesaţi de existenţialism)
prin scrisoarea-manifest adresată lui E. Lovinescu. La
cu câte un filosof care îl pasiona cum ar fi Kierkegaard.
cenaclurile noastre citea din poeziile sale, din care avea
Prezentându-l cu patimă si entuziasm va fi chiar numit la
în curând să publice câteva în «Revista Cercului Literar»,
un moment dat Kotruschkegaard.
sub pseudonimul Ovidiu Sabin. Cu o infuzie de patos în
Colaborarea lui Ovidiu Cotruş la revistă a fost destul
dicţiunea sa, dramatic în accentele sale retorice, poemele
de neînsemnată, de altfel revista însăşi nu a avut decât
sale (ca şi ale altora din uriaşul repertoriu liric pe care-l
câteva apariţii pe parcursul lunilor ianuarie-august 1945.
reţinea prodigioasa sa memorie) recitate de el erau
Mai exact au existat 6 numere câte unul aferent fiecărei
delectabile la audiţie. Asemenea poeţilor seniori ai Cercului
luni, excepţie făcând ultimul care însumează lunile iunie-
– Radu Stanca, Doinaş, dar şi Ioanichie Olteanu – Cotruş
august. Ovidiu Cotruş semnează sub pseudonimul Ovidiu
contribuia prin primele sale producţii la resurecţia baladei
Sabin, fiind în acel an cea mai tânără achiziţie a grupului.
programată şi practicată de aceştia.“3 Ca poet însă, el a
Este vorba de o notă la moartea poetului Ion Pillat (an I,
fost total diferit de ceilalţi cerchişti, pe care Doinaş îi
nr.4, aprilie 1945), care prezintă un bilanţ foarte sumar al
considera, incluzându-se, „baladişti melancolici ori ironici,
activitãþii lui ºi trei texte poetice Parcul scufundat (an I,
adepţi ai versului riguros, filtrat.“ Chiar dacă va alege altă
nr.4, aprilie 1945), Muzica lucrurilor (an I, nr.5, mai 1945)
direcţie, aparent, Ovidiu Cotruş urma să devină poet: „un
şi Întâiul poem al singurătăţii (an I, nr.6-8, iunie-august
poet al patosului şi torentului verbal, al prezenţei în şi al
1945), poeme care „nu depãºesc treapta diletantismului.”1
comuniunii cu lumea.“4
De la începutul articolului despre Ion Pillat, autorul
El reuşeşte în acest sens să ne introducă prin poemul
îşi anunţă intenţia de a poposi asupra momentului Ion Pillat
Parcul scufundat în teritoriul cufundat în ape al împăratului,
în literatura română printr-o scurtă caracterizare a profilului
pretext pentru meditaţie la ideea de purificare, de dezicere
spiritual al poetului. Prezentarea operei acestuia este
de material şi transcendere spre spiritual. Nicolae Balotă
schiţată doar, pornindu-se de la influenţele diverse din
explică că recitind poemul de debut a lui Ovidiu Cotruş „în
opera lui Pillat şi analizându-se evoluţia creaţiei sale
care recunoşti ecouri din baladele confraţilor săi, înţelegi
artistice de la debut la maturitate. Sunt enumerate
atracţia sa din acea epocă pentru balada numinoasă,
realizările majore ale poetului (Grădina între ziduri, Pe
tainic-înfricoşătoare, străbătută de un fior originar. O
Argeş în sus, Biserica de altădată, Caietul verde, Poeme
închipuire a misterului, o trimitere spre taine ce nu mai
într-un vers ) în care modernismul, impresionismul şi
sunt sacrale, ci se reduc la fantastic.“
influenţa marilor nume ale poeticii universale îşi fac simţită
Reflex 1 - 6/ 2013
Titlul celui de-al doilea poem Muzica lucrurilor a fost
probabil bine ales pentru a reveni la o veche idee de care
Ovidiu Cotruş se pare că a fost obsedat încă de pe vremea
când era licean. Această sintagmă este una des folosită
de tânărul poet, aşa cum aflăm de la unul dintre cei care
au petrecut timpul cu el în special în perioada liceană.
Într-una din mărturisirile sale, Viorel Gheorghiţă spunea:
„E perioada în care am cunoscut lume nouă: pe Aurel
Suciu, pe Ovidiu Cotruş, pe Ilie Măduţa, pe Ilisie Cosmet,
pe Ionel Moldovan, pe Ilie Mustea [...] Citeam filosofie,
[...] ascultam poezie recitată cu totul aparte de Puiu Cotruş,
care credea în muzica lucrurilor [...] Ne cunoşteam mai
demult, eram chiar prieteni. Mergeam împreună, adesea,
pe strada Episcopiei la Biblioteca Institutului Francez. Pe
drum îmi recita versuri, ba din Claudel, ba din propria-i
creaţie, poeme lungi, subsumabile unui singur titlu: muzica
lucrurilor [...] “Amplul poem invită la meditaţie metafizică
într-un cadru fantastic, nocturn, învăluit de o aură de mis-
ter, generată de lăsarea întunericului.
Nu în ultimul rând, Întâiul poem al singurătăţii, este
un text care abundă în simboluri şi antinomii. De-a lungul
lui, urmărim din nou lupta sufletului pur ce-şi caută drumul
în mijlocul unei lumi dezlănţuite. Asemănarea dintre acest
poem şi Astăzi ne despărţim a lui Doinaş este evidentă.
„Sufletul lui Cotruş nu se desfăşoară altfel decât starea
de iubire a lui Doinaº.“5
Din fotografia de grup a Cercului Literar din vara
anului 1945, „realizată după toate canoanele atelierelor
foto de tradiţie“, Ovidiu Cotruş, cel mai tânăr membru şi
proaspăt debutant în revistă, pare „înalt, smead, oleacă
semeţ“ aşa cum de altfel îl descrie şi Cornel Regman pe
junele cerchist: „Colocvial şi chiar convivial, un pic boem,
înzestrat cu o memorie fenomenală care putea înregistra
nu versuri, ci volume întregi“, cu o vădită preferinţă pentru
reflecţia orală; punea mâna pe condei doar împins de o
nevoie stringentă, altfel avea lehamite de scris.
Din perioada sibiană, Ştefan Aug. Doinaş şi-l
aminteşte pe prietenul său ca „un tânăr fulgos şi plin de
entuziasm“, ca un intelectual „cu mult mai matur decât îl
recomanda noviciatul său în studenţie“, ca un „mare
îndrăgostit de literatură.“ Ceea ce l-a impresionat cel mai
mult însă la el a fost intuiţia directă a spiritului unui text
sau esenţialului unei situaţii. „O pronunţată propensiune
spre sfera ideilor generale, în care se mişca cu o rară
voiciune, o mare capacitate de analiză şi sinteză în acelaşi
timp, o vocaţie pentru dezbaterile intelectuale şi artistice,
o replică promptă şi directă care atingea întotdeauna
miezul chestiunii, – toate acestea se conjugau la el cu o
cultură temeinică, filosofică, estetică, literară [...] Odată
cu el, – explică Doinaş – pătrundea în micul nostru grup
literar un mai pronunţat spirit al disputei, un raţionalism
patetic, o seriozitate– ce-i drept, încă agilă– care se
alimenta din metafizică şi morală, nu numai din estetică şi
istoria artelor.”
Pentru Ovidiu Cotruş ca şi pentru membrii Cercului,
Sibiul însemna farmecul vechiului burg prin care a rătăcit
noaptea, „zăbovind în faţa unor ziduri ruinate de vreme, în
faţa unor scări coborâte în istorie“, „o ideogramă care se
cere veşnic descifrată, având o vrajă ireductibilă, care-l
singularizează.“6 Pasiunea pentru un anumit tip de baladă
romantică regăsită la majoritatea cerchiştior este pusă tot
pe seama dialogului cu sufletul acestei cetăţi spirituale,
pentru că nu există oraş mai plin de poezie sau mai potrivit
pentru a se face poezie ca Sibiul.
Deşi părăseşte Sibiul în toamna anului 1945 odată
cu întoarcerea Universităţii la Cluj, Ovidiu Cotruş va reveni
55
adesea în vizite nostalgice. Episodul sibian va influenţa
decisiv soarta operei sale. Ce ar fi fost acesta fără aportul
Sibiului şi contactul cu Cercul Literar este greu de imaginat.
Aici, alături de alţi cerchişti, s-a creat o atmosferă prielnică
de lucru aşa cum o mărturisea şi Ştefan Aug. Doinaş într-
o scrisoare din 7 aprilie 1945: „Ne-am făcut totuşi un cuib
în această atmosferă şi am lucrat cu rod.“
Cu toate că a debutat ca poet în „Sibiul tinereţii şi
visurilor“ cerchiştilor, Ovidiu Cotruş a revenit rar la poezie,
„pentru care avea o înzestrare absolut remarcabilă.
Neastâmpărul inteligenţei, luciditatea nemulţumită, vasta
şi temeinica pregătire în ştiinţele omului l-au condus firesc
spre critica şi istoria literară, unde s-a afirmat cu
strălucire.”6 Ideile preluate prin contactul cu Cercul Literar
vizează în primul rând autonomia esteticului – un principiu
de existenţă al Cercului, concept care rămâne o obsesie
a literaturii române chiar şi în prezent; complexitatea
axiologică a operei de artă; libertatea de creaţie a spiritului
critic. Însă spre deosebire de Ion Negoiţescu, care rămâne
un lovinescian convins, Ovidiu Cotruş este un maiorescian,
obsedat de fundamentarea filosofică a unui discurs critic
strict obiectiv. Raportul tradiţie-modernitate, provincial-
naţional, autohton-universal, vor fi abordate de critic tot
din prisma concepţiei cerchiste.
Dacă ar fi să relaţionăm momentul Sibiu cu
desfăşurarea evenimentelor ulterioare din viaţa criticului,
am putea spune că aici au apărut cele dintâi semne
prevestitoare ale celei mai negre perioade din viaţa sa.
După cum este bine ştiut, gruparea s-a considerat apolitică,
dar adoptându-l pe Lovinescu ca mentor principal,
cerchiştii erau conştienţi „că se situează în dezacord cu
anti-occidentalismul autohtonismului. Tocmai de aceea ei
au fost catalogaţi drept comunişti şi au fost suspectaţi de
tendinţe extremiste. Aşa cum am precizat anterior,
instaurarea regimului comunist duce la destrămarea
grupării – ultima şedinţă a Cercului a avut loc în 1949,
membrii ei fiind fie deferiţi justiţiei, fie marginalizaţi.
Urmărit de securitate, Ovidiu Cotruş a reuşit un timp
să se ascundă prin sate, să-şi schimbe actele de identitate.
Nefiind găsit, organele de urmărire au crezut că este plecat
peste graniţă, în Franţa; i s-a deschis un dosar de urmărire
locală de către Direcţia regională M.A.I Oradea.7 „Hotărâre.
Pentru deschiderea dosarului de urmărire locală asupra
trădătorului de patrie Cotruş Ovidiu, originar din oraşul
Oradea, care în prezent se află fugit din ţară la Paris,
Franţa.“ Interesul pentru a-l găsi şi a-l aresta pe Ovidiu
Cotruş era mare de aceea se elaborează un plan de măsuri
„în vederea obţinerii materialului necesar pentru a întocmi
dosarul de urmărire locală şi încadrarea informativă a
rudelor şi cunoscuţilor trădătorului de Patrie Cotruş Ovidiu
din oraşul Oradea, cu ultimul domiciliu în Oradea, str. Horia,
nr.7.“ Sunt precizate sarcinile de executat, data şi cine să
le execute. „1. Se va strânge date biografice şi materialul
necesar în vederea întocmirii dosarului de urmărire locală.
2. Se va identifica şi stabili precis unde se află rudele şi
legăturile fugarului. 3. Se va lua măsuri pentru încadrarea
informativă a rudelor şi legăturilor fugarului. 4. Se va
întocmi dosar de urmărire locală conform directivei şi se
va înainta la M.A.I. Bucureşti, Dir.[ecţia] II-a. 5. Se va lua
măsuri pentru interceptarea corespondenţei fugarului cu
rudele şi legăturile sale din ţară.“
Ovidiu Cotruş era căutat în toată ţara, după cum
rezultă din adresele existente la dosar trimise către
serviciile de Securitate. Până la urmă a fost arestat şi
condamnat după cum reiese dintr-un Raport „strict se-
cret“ (2 ianuarie 1956) către Ministerul Afacerilor Interne,
56
Direcţia a-II-a, Bucureşti. „Fiind descoperit de către
Organele noastre de Securitate reuşeşte să scape de
arestare şi cu acte false se ascunde în ţară până în 1951
când este arestat şi depus la penitenciarul din Jilava-
Bucureşti pentru ispăşirea pedepsei de 7 ani închisoare
corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinei
sociale, condamnare ce a fost pronunţată în contumacie
de către Tribunalul Militar Cluj, prin sentinţa nr. 715, 18
aprilie 1949. După arestare, Tribunalul Militar Bucureşti
sub sentinţa nr. 1257 din 17 noiembrie 1953 l-a mai
condamnat încă la un an de închisoare corecţională pentru
falsificarea de acte şi întrebuinţarea lor. În timpul când
era închis în penitenciarul Jilava, a contestat asupra
sentinţei care a fost pronunţată în lipsă, astfel că este din
nou judecat de Tribunalul Militar Oradea, care prin sentinţa
nr. 1954 îi reduce pedeapsa de la şapte la cinci ani.
Pe data de 19 noiembrie 1954 este transferat de la
penitenciarul Jilava la penitenciarul Oradea, de unde este
pus în liberatate la data de 15 septembrie 1955, în virtutea
Decretului de amnistiere din septembrie 1955.”
Şi după eliberarea din închisoare şi stabilirea sa la
Timişoara, Ovidiu Cotruş a fost urmărit. La CNSAS nu se
găseşte un asemenea dosar, dar prin cercetarea altor
dosare se poate ajunge la această concluzie.8Anii de
claustrare în regim de supraveghere de la Timişoara sunt
ani de lecturi lacome. Ahtiat de cultură, el încearcă să se
pună la curent cu epocile de creaţie şi să asimileze tot ce
contemporaneitatea, mai aproape de oraşul din vest putea
să-i pună la dispoziţie.
provincia cronicarului
de
Ionel BOTA
Devoţiuni, mituri ale cotidianului…
Poezia lui Ion Beldeanu
În ţara marilor deprimări, cultura nu mai pare de
mult o stare. Ea este domeniul pe canavaua căruia, abil
ţesută de samsarii produsului editorial, se răsfaţă non-
valoarea, mimetismul grobian, abcesele şi excesele
culturii subterane. E greu să înţelegi ce s-a întâmplat şi e
greu să te supui altor înâelesuri decât acesta, însoţind
gestul de a privi, impasibil, cum religia demolării valorii
câtigă noi adepţi.
Propensiunile poesiei au loc în astfel de condiţii
maştere şi nu întotdeauna poeţii valoroşi au şansa relaţiei
mai bune cu sponsorii, publicând mai rar, în vreme ce
agramaţii, grafomanii dau buzna constant de des în arena
literaturii. Un poet valoros, care publică rar, un veritabil
emul la marea şcoală a ideilor „generaţiei pierdute” este
Ion Beldeanu. Decadentismul lui Geo Dumitrescu,
enunţiativul resorbţiei realului, din poemul lui Constant
Tonnegaru, sentimentul liberalizării tipologiilor de
legitimare a prezentului, din poemul generaţiei lui Nichita
Stănescu, se regăsesc în lirica unor desidii ale spiritului
demitizant şi volumul Dimineţi fără glorie (Iaşi, Editura
Opera Magna, 2011, 116 p.) reflectă acest complex al
discursului tranzitiv.
Sunt şase părţi, şase puseuri, şase respiraţii ale
acestui demers. Pecetea nostalgicului conferă starea de
reversibilitate, fiecare întoarcere aparţine instinctului, tema
Reflex 1- 6 / 2013
Reintegrarea în viaţa literară va avea loc după anul
1964, când scriitorii, reabilitaţi, încep să publice. Este şi
cazul lui Ovidiu Cotruş care îşi reia activitatea literară în
1965, devenind redactor la revista „Familia“, din Oradea.
Cum autonomia esteticului este acceptată în ideologia
politică oficială, în critica literară de după cel de-al Doilea
Război Mondial, se declanşează prima polemică de
substanţă, aceea dintre călinescieni şi anti-călinescieni,
cei din urmă fiind reprezentaţi aproape în întregime de
cerchişti – Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruş, Cornel Regman
(parţial). Dintre ei, Ovidiu Cotruş va formula în deceniul al
şaptelea orientarea teoretică a criticii de la Cercul Literar,
prin susţinerea autonomiei criticii, a obiectivităţii actului
critic şi a judecăţii estetice de valoare.
1. Ovid. S. Crohmălniceanu şi Klaus Heitmann, Cercul literar
de la Sibiu şi influenţa catalitică a culturii germane, Editura
Universalia, Bucureşti, 2000, p.52
2. „Naţiunea Română“, Sibiu, an II, nr. 13, 25 martie, 1945.
Colecţia publicaţiei a fost consultată la Biblioteca Academiei
Române.
3. Nicolae Balotă, Evocări, În amintirea lui Ovidiu Cotruş (în)
„România literară“, Bucureşti, nr 9, martie, 2006
4. Ştefan Aug. Doinaş, Entuziasmul melancoliei, (în) „Orizont“,
Timişoara, nr.6, iunie, 1999, p.2
5. Cornel Ungureanu, Despre Cercul Literar de la Sibiu. Intervalul
timişorean, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, p.74
6. Cercul literar şi faţa mitică a Sibiului, interviu cu Ovidiu Cotruş
(de Titu Popescu), (în) „Tribuna Sibiului” Sibiu, an I, nr.76, mai,
1968, p.3
7. Arhiva CNSAS. Dosar Ovidiu Cotruş
8. Cf. Alexandru Ruja, Alte meditaţii critice, (în) „Orizont“,
Timişoara, nr.9, septembrie, 2012, p.12
unităţii are greutatea cuvântului de întâmpinare, pledoaria
biruitoare o aduce pateticul. Poetul e fascinat de festinul
reconstituirilor, metafora e substanţa dar adesea ficţiunea
şi pitorescul gestual nu pot curma deschiderile şi poemul
cade în capcanele expresionismului sever, esenţial, temă
frecventată de orgoliul de postmodernitate al unor lirici ai
zilelor noastre: „Doar trenuri mohorâte/izbesc dimineaţa/
se duce alt anotimp/golit de emoţii/precum o ploaie de
vară//Eu singur tai piatră/la scările nevăzutei uimiri/în
formă de zbor//sau poate în formă de respiraţie.” (Carte
poştală, p. 91) Altminteri concreteţea compensează
absorbţiile spiritului evocator/evocativ, dramatismul
încarcă gama reprezentărilor, poezia stă sub semnul
maximalist al devoţiunilor, poetul venerează tot, are
conştiinţa destinului şi al revelaţiei electivului: „Nimic nu
mai sună în frunza de plop/ e un gol pe care şi voi îl ştiţi
ori îl ştiaţi/dar ce rost ar avea să vă povestesc/despre
ploaia de bufniţe/în care şi ziua se împiedică?//Dezarmant
curge neliniştea dimineţii/mi-e teamă că nu-ţi voi povesti/
ce aştepţi/acum ascultă seminţele ploii/mai târziu s-ar
putea să le auzi scâncind.” (Neliniştea dimineţii, p. 24)
Mai multe scenarii ceremoniale se of eră
descifrărilor. Dar poezia lui Ion Beldeanu are o mentalitate
a ei, deschiderea spre tragic şi semanticile graţiosului
încadrează vraja demantelării frenetice. Orice jubilaţii aduc
în memoria acestei poezii fanta marilor transcenderi şi
beneficiara ornărilor e arhitectura melancoliei, proiecţie
şi ea graţios-subversivă a miturilor cotidianului.
Reflex 1 - 6/ 2013
LECTURI ŞI
PRIVELIŞTI
de
Radu CIOBANU
Eterna şi fascinanta...
Nu mă aflu în ţară şi cărţile noi îmi parvin cu
întârziere. Aşa se face că, de obicei, citesc întâi
comentariile care le-au însoţit apariţia. În cazul recentei
cărţi a istoricului Lucian Boia, De ce e România altfel?,
m-a surprins abundenţa articolelor „de escortă”, mai
numeroase, se pare, şi mai critice decât la oricare din
celelalte, deloc puţine, cărţi ale sale. Cu atât mai
surprinzător acest interes cu cât tot ce spune aici dl. Lucian
Boia, spusese deja pe larg, cu sistemă, argumentat şi cu
teoretică armătură, în scrierile sale de bază, Istorie şi mit
în conştiinţa românească, România, ţară de frontieră a
Europei, Germanofilii..., Capcanele istoriei... Fapt pe care
d-sa însuşi îl semnalează în Nota bibliografică de la finele
recentei apariţii, pe care o consideră, ceea ce şi este, „un
eseu” exprimând în cea mai mare parte „o viziune
personală”. Interesul sporit, inclusiv al „publicului larg”,
cred că e, pe de o parte, rezultatul unei tactici editoriale
inteligente, profesioniste, de marketing - cartea a fost
lansată cu mult suport publicitar la Târgul Gaudeamus
din toamna trecută, - iar pe de altă parte reputaţiei de
nonconformist a autorului şi faptului că noua apariţie e
concisă (124 de pagini), scrisă alert, într-un limbaj aproape
colocvial, „pe înţeles”, nu pare a da bătăi de cap, nu trebuie
citită cu creionul în mână, adică e, în toate, pe placul
românului isteţ, care pricepe iute, dacă i le spui „pe scurt”.
Cu atât mai pe plac, când e vorba de noi şi ai noştri, iar
autorul „combate bine”.
Unul dintre comentatori, dl. Horia Pătraşcu (Obs.
cult., 657), observa că în această carte, „Lucian Boia
atinge ultimele limite ale demersului de demitizare care l-
a consacrat în spaţiul românesc.” Dar „ultimele limite”,
care scandalizaseră, le atinsese deja în cercetările mai
sus amintite, însoţite, acolo, de aparatul de rigoare în orice
studiu academic. Aici doar îşi regrupează demersurile în
vederea abordării, în ultima parte a cărţii, a unor probleme
de acută actualitate. Adevărul este că De ce e România
altfel? e ea însăşi altfel decât celelalte lucrări ale lui Lucian
Boia. În primul rând prin evidenta încărcătură umorală.
După toate aparenţele, n-a fost concepută în timp, în
temeiul unui proiect elaborat dintr-o anume perspectivă,
precum toate celelalte cărţi ale sale, ci spontan, sub
imperiul unor stări de spirit. Criticul Cristian Ghinea, într-
o cronică foarte severă (Dilema Veche, 464), identifică
corect acest punct vulnerabil, când observă că Lucian
Boia „A scris o carte la nervi, se vede că a fost furios, că
a simţit nevoia să se descarce.” Aşa este: prestigiosul şi
controversatul istoric şi-a scris toate cărţile anterioare cu
un admirabil calm, cu o evidentă bună dispoziţie şi plăcere
a cercetării, descoperirii şi demonstraţiei. Cu o constantă
Lucian Boia, De ce este România altfel?, Bucureşti,
Humanitas, 2012.
57
detaşare ideologică, rece şi echidistant faţă de părţile
aflate sub investigaţia sa. Lucian Boia este un istoric
neangajat, care ţine la independenţa sa, refractar la
obşteştile inflamări patriotice, preocupat doar de adevărul
fenomenului cercetat, oricât disconfort ar produce acesta
unor colegi sau în rândurile cititorului obişnuit cu o istorie
eminamente eroizantă. De data aceasta însă, fără a-şi
pierde independenţa, istoricul şi-a pierdut seninătatea şi
calmul. Discretul simţ al umorului, care-i agrementa stilul,
a împrumutat acum nuanţele ironiei şi sarcasmului.
Evident, ceva l-a exasperat. „Cărţile - scrie Cristian Ghinea
- nu se scriu la nervi dacă eşti Lucian Boia.” Aşa ar fi
bine, dar istoricul este şi el om şi, odată prins în gheara
exasperării, simte nevoia „să se descarce”. Ceea ce nu
poate face decât pe calea pe care o bate de-o viaţă:
scriind. Astfel presupun că s-a născut şi De ce este
România altfel?, carte care se citeşte dintr-o suflare, cu
delectare şi iritare, şi care în cele din urmă te pune pe
gânduri. Or, care altul ar putea fi rostul unui scriitor decât
acela de a te pune pe gânduri, scoţându-te din băltirea
ideilor „de gata”?
O problemă s-a pus în legătură cu titlul: de ce
„altfel”? Altfel în raport cu ce? Care ar fi al doilea termen
al comparaţiei? Întrebarea şi-a mai pus-o şi Tony Judt, în
eseul România, între istorie şi Europa*): „De ce ar fi
România diferită?” Doar că la Tony Judt de ce înseamnă
de fapt prin ce e România diferită, dovadă că şi reuşeşte
să răspundă punctual: e diferită prin faptul că „se numără
printre codaşii Europei la toate capitolele”, prin faptul că
e singurul loc unde căderea comunismului s-a produs în
forme violente, prin tranziţia sui generis, în care au
proliferat „mafiile născute din sânul vechilor structuri de
partid şi fostelor servicii de securitate” ş.a.m.d. Pe când
Lucian Boia, ştiind prea bine prin ce e România diferită
de restul Europei, se întreabă de ce, din ce cauză e ea
atât de... altfel. Cât despre aparenta ambiguitate a acestui
altfel, tot d-sa o clarifică printr-o întrebare retorică rostită
chiar în Prolog-ul cărţii: „[...] nu se situează oare [România]
mai “excentric”, sub tot felul de aspecte [subl. RC], în
raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate
europeană?” Aşadar, ca şi Tony Judt, tot la Evropa se
raportează şi istoricul român, dar ceea ce, la Tony Judt
poate fi considerat un derapaj conjunctural, la Lucian Boia,
care caută cauzele, apare ca blestemul unei eterne
retardări. „Totul începe cu o întârziere impresionantă” -
aceasta este întâia propoziţie a primului capitol, de fapt,
propoziţia inaugurală a cărţii. Ce vom fi făcut oare vreme
*) Vd. eseul România între istorie şi Europa, în vol. Tony Judt,
Reflecţii asupra unui secol XX uitat. Reevaluări. Traducere de
Lucia Dos şi Doris Mironescu. Iaşi. Polirom, 2011, pp. 207-
222.
58
de o mie de ani?! se întreba exasperat şi Cioran în
Schimbarea la faţă a României. Se întreabă şi Lucian
Boia. Ştim ce au făcut toţi ceilalţi europeni; nu ştim nimic
despre ascendenţii noştri, n-au produs nici un text, nici
un vestigiu, lăsându-ne doar perplexitatea în faţa unei
„uluitoare absenţe”. De aici, de la întârzierea politică,
instituţională, culturală, decurge totul. De aici şi de la
situarea marginală, dar totodată de răscruce, într-un loc
realmente blestemat, pe care unul dintre marii noştri poeţi
- Blaga sau Vasile Voiculescu? - îl numea „bataliştea
noroadelor”. Iar Lucian Boia rememorează în secvenţe
scurte, concise, nervoase, toate consecinţele pe care le
analizase pe larg şi argumentat în lucrările anterioare:
disponibilitatea egală spre închidere şi deschidere,
melanjul etnic, modul de adoptare şi adaptare a modelelor
(slavo-bizantin, turco-fanariot, occidental...), slăbiciunea
statului, instabilitatea politică, complexul de inferioritate
cu derapaje tot atât de penibile în complexul de
superioritate, contribuţia decisivă a străinilor la
emancipare şi, concomitent, tensiunile în relaţiile cu
străinii, formele fără fond etc. etc. Printre toate acestea,
Lucian Boia mai subminează şi mitul recent configurat
din idealizarea „interbelicului”: „Epoca de aur dintre cele
două războaie mondiale este o elaborare mitologică de
după 1989 [...] România de astăzi, departe de a se
prezenta excelent, se află totuşi în progres faţă de
perioada interbelică. Mitul însă nu s-a născut din nimic.”
Şi istoricul identifică aici realităţi care justifică naşterea
mitului: o clasă de mijloc de o mult mai bună calitate decât
cea de azi, o situaţie economică de o prosperitate fără
precedent (totuşi sub nivelul celorlalte ţări europene), o
viaţă culturală efervescentă graţie unei elite intelectuale
excepţionale, dar viciată de un incurabil oportunism politic,
categorie tratată pe larg în Capcanele istoriei... şi
reamintită acum printr-un exemplu eclatant: „Este ironic
să alăturăm două volume masive ale Revistei Fundaţiilor
Regale; primul, din iunie 1940, îl omagiază pe Carol; al
doilea, din august-septembrie 1941, pe Ion Antonescu.
Adesea, sub aceleaşi semnături.” O remarcă importantă
a autorului în legătură cu „interbelicul” este aceea a
prezenţei semnificative şi productive a evreilor în viaţa
intelectuală a României, evreul tip fiind cosmopolit,
orientat îndeobşte spre stânga şi deschis experienţelor.
În contextul acestei ultime caracteristici, referindu-se la
deschiderea spre suprarealism, Lucian Boia emite şi una
dintre ironiile subtile care contribuie şi ele la puterea de
seducţie a acestei cărţi: „La capitolul “suprarealism”,
românii se simt la ei acasă, stimulaţi, se vede, de
suprarealismul ambiant al formelor fără fond autohtone
şi prinşi într-un joc social şi politic care frizează absurdul.”
Astfel, pornind din mileniul întunecat, cu pas alert
şi din aproape în aproape, dl Lucian Boia ne aduce în
prezent, unde se află motivul imediat al exasperării sale,
cel care a declanşat probabil această precipitată scriere.
Iar picătura care a umplut paharul este „Modul
extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din
vara anului 2012.” Psihodramă realmente suprarealistă,
frizând absurdul, lăsând „impresia de neautenticitate”, în
absenţa unor „scrupule de corectitudine [din care] n-au
mai rămas prea multe în urma comunismului.” Fără a-şi
pierde echidistanţa printre protagoniştii „psihodramei” -
atitudine care i s-a şi imputat - Lucian Boia nu rezistă
invaziei asociative a absurdităţilor colaterale pe care
aceasta o declanşează: de la năucitoarea confuzie a
valorilor până la incapacitatea selectării unui „brand” de
Reflex 1- 6 / 2013
ţară, actualul - „o frunză, adică nimic...” - fiind absolut
derizoriu. De la plagiatul mereu escamotat al premierului
până la „găselniţa” denumirii de rrom, menită a crea
confuzii, fiind bine ştiut că „Pentru occidentali, distincţia
dintre români şi romi e mult prea subtilă.” Şi altele, desigur.
Exasperarea pe care o provoacă aceste mizerii invazive,
aparent mărunte, dar cu efecte insidioase şi profunde, îl
duc pe Lucian Boia la interogaţii dramatice, cu răspunsuri
pe măsură: „Mai sunt românii o naţiune? [...] România e
o ţară fragmentată atomizată şi care nu izbuteşte să-şi
identifice profilul. Poate fiindcă nici nu-l are [...] România
e o ţară extrem de eclectică, făcută din bucăţi de tot felul
[...] Poate că acesta e “brandul” autentic al României:
faptul că nu are nici unul.” Sentinţă gravă, traumatizantă
pentru patrioţii de bună-credinţă. Nu există oare - ne
putem întreba - şi o jumătate plină a paharului? Există
fără îndoială şi o Românie onestă, lucrătoare, creatoare,
dar e tăcută şi excedată de realitatea de necontrazis de a
se şti şi a se vedea mereu pe ultimele locuri în toate
domeniile. Absenţa intransigenţei în susţinerea iniţiativelor
constructive, atunci când ele totuşi apar, duce la absenţa
continuităţii, una dintre maladiile până acum intratabilă, a
societăţii româneşti. „Românii - scrie Lucian Boia,
referindu-se la perioada interbelică - nu reuşeau să îmbine
democraţia cu ordinea şi stabilitatea.” Dar acelaşi lucru
se întâmplă şi azi într-o zonă în care comportamentul civic,
responsabil, e decisiv. Aici e însă vorba şi de educaţie.
Alt domeniu aflat în cruntă suferinţă, pe care istoricul îl ia
în considerare cu seriozitatea cuvenită: „Românii, în
medie, nu sunt probabil mai puţin instruiţi decât
occidentalii. Sunt însă cu siguranţă mai puţin educaţi.
Instrucţia înseamnă asimilarea unui sistem de cunoştinţe,
educaţia, asumarea unui sistem de reguli [...] Absenţa
comportamentului civic este uluitoare la români.”
Dincolo de toate aceste cauze ale ex-centricităţii
româneşti inventariate de dl Lucian Boia, cred însă că
trebuie - în pofida căderii în desuetudine a etnopsihologiei
- să ţinem seama şi de configuraţia psihologică profundă,
organică a acestui popor. Mi se pare îmbucurător că o
astfel de necesitate e semnalată cât se poate de explicit
de dl Horia Pătraşcu în comentariul amintit mai sus: „[...]
e nevoie - scrie d-sa - de o cercetare cât se poate de
serioasă a structurilor psihologice profunde ale naţiunii,
a “matricei stilistice”, a predispoziţiilor ei mentale, a
“spiritului” ei.” Sub acest aspect însă, De ce este România
altfel? e o carte care abia deschide perspectiva asupra
unui nou câmp de cercetare. Profesorul Lucian Boia e
istoric, descoperă, constată, comentează, dar evită să
dea soluţii, greu de aflat tocmai din cauza implicaţiilor
psihologiei colective. Cartea d-sale rămâne de aceea cu
final deschis: istoricul ştie de ce ar fi nevoie pentru a
accede la soluţii, dar soluţiile încă nu le cunoaşte: „Avem
nevoie mai presus de toate de o privire critică şi cât mai
puţin îngăduitoare: să ajungem să separăm odată
mediocritatea şi impostura de valoare. În lături!, exclama
Titu Maiorescu, la 1886. E un demers care ar trebui
actualizat. Va reuşi România s-o facă? / În ce mă priveşte,
n-am nici o soluţie şi nu ştiu dacă există vreuna, în afară
de aşezarea lucrurilor în timp.”
O soluţie de durată, aşadar, de lungă perspectivă,
care nu poate fi scoasă din contextul momentului de
răscruce a lumii contemporane, aflată pe calea ireversibilă
spre un alt tip de societate, încă greu de imaginat, aşa
cum tot profesorul Lucian Boia observa cu alt prilej.
Reflex 1 - 6/ 2013 lecturi
STUDII DE LITERATURĂ ŞI ESTETICĂ şi poeta-doctus) vesteşte un nou tip de om: omul total,
Drd. Nicoleta MAZAR
Volumul Studii de Literatură şi Estetică (Editura
Universităţii de Vest, Timişoara, 2010; ediţie îngrijită,
selecţia studiilor, notă asupra ediţiei şi indice de nume
de Sorina Nevodenszki) reuneşte o parte din studiile şi
eseurile lui Victor Iancu, ce conturează o viziune de
deschidere a literaturii române spre literatura europeană.
Ediţia oferă cititorului o imagine amplă a gândirii omului
de cultură care a fost Victor Iancu, întemeietor al Filologiei
timişorene, estetician, critic, teoretician şi istoric literar
cu o vastă activitate.
Activitatea publicistică a lui Victor Iancu a fost una
însemnată, fiind redactor la „Patria”, „Ţară nouă” şi
„Symposion” din Cluj, precum şi la „Scrisul bănăţean” din
Timişoara (intitulată ulterior „Orizont”). A mai colaborat
cu „Revista Fundaţiilor Regale” (Bucureşti), „Curentul
literar” (Bucureşti), „Societatea de mâine” (Cluj),
„Saeculum” (Sibiu), „Vremea” (Bucureşti), „Ethos” (Iaşi),
după cum reiese din Notă asupra ediţiei. Cele douăzeci
şi două de eseuri au fost alese de Sorina Nevodenski cu
scopul de a ilustra talentul de comparatist şi de estetician
literar al cunoscutului profesor timişorean.
Preocupat de situarea şi locul literaturii române în
cultura europeană, Victor Iancu apelează de cele mai
multe ori la literatura germană, pe care o cunoştea foarte
bine încă din anii studenţiei müncheneze, după cum
afirmă Alexandru Ruja în Postfaţa volumului. Modalitatea
cea mai potrivită de lecturare a prezentei ediţii este
începând cu postfaţa, deoarece ne ajută să pătrundem
în esenţa gândirii lui Victor Iancu şi să înţelegem desele
referiri la artiţtii europeni, creionând totodată climatul
dezvoltării acestei personalităţi culturale.
Privirea asupra expresionismului e filtrată de Victor
Iancu prin prisma teatrului german reprezentat de
Wedekind. Studiul Frank Wedekind, precursor al
expresionismului dramatic debutează cu o scurtă istorie
a evoluţiei dramei, esteticianul insistând asupra unui „fond
existenţial, în care problematica etică a vieţii deţine
interesul covârşitor”. Pentru Victor Iancu, Wedekind este
„un caz”, dramaturgul având o personalitate „neobişnuit
de complexă”. De aceea, f ace apel la opiniile
cercetătorului Artur Kutscher, biograful său, care îl
considera „un adept patetic al moralei”. Spirit justiţiar şi
moralizator al cutumelor contemporane, „noutatea
estetică a artei sale nu este totuşi un simplu rezultat al
atitudinii etice, ambele aspecte înregistrându-se în mod
reciproc”. Victor Iancu îl vedea ca pe un „precursor al
expresionismului dramatic” pentru „concepţia artistică,
tehnica construcţiei, cât şi idealurile morale ale dramei
expresioniste germane1", în centrul cărora predomină
omul „în esenţa sa” şi „raportul său cu omenirea”. Adept
al negativismului şi rival al filistinismului, Wedekind are o
gândire ce se apropie de cea a lui Nietzsche.
Stef an George este un alt reprezentant al
expresionismului german, de această dată din sfera
poeziei. Eseul Stefan George şi depăşirea estetismului
confirmă tehnica contextualizării şi abordarea analogică,
pe care le putem observa în multe din studiile lui Victor
Iancu. Desele relaţionări cu celelalte domenii ale artei
conturează vasta cultură a esteticianului român, care
socotea că arta „este strâns legată de viaţă, răsare
întotdeauna din ea, din luptele şi frământările ei”.
Fragmentarismul secolului al XIX-lea l-a
transformat pe Stefan George într-un salvator al poporului
său, trasându-i drumul către „sensul existenţei. De aceea
el, artistul, vizionarul, poeta-vates (şi vai, cât de mult era
59
eliberat de contingenţele unei trăiri fragmentare”. În plan
antropologic, Victor Iancu înrudeşte opera lui Stefan
George cu creaţia lui Goethe, situându-i pe amândoi într-
un umanism „fructuos”.
Goethe şi etica timpului nostru este eseul ce pune
în evidenţă un aspect mai puţin abordat de criticii literari,
şi anume caracterul educativ al operei lui Goethe. Ideea
înaintată de Friedrich Gundolf porneşte de la preocuparea
pentru cultură, văzută în strânsă legătură cu educaţia,
„concepută fireşte într-un înţeles mai înalt, apropiat mult
de conceptul lui paitheia al vechilor greci, al lui humanitas
ciceronian, apoi de umanismul Renaşterii. În limba
germană noţiunea aceasta se exprimă prin termenul greu
traductibil de «Bildung», însemnând deopotrivă cultură,
educaţie, instrucie, manieră şi mai ales formaţie”. Victor
Iancu îmbrăţişează această latură a operei lui Goethe,
considerând-o „cheia de boltă a personalităţii şi vieţii
marelui poet.”
„Nebănuitele trepte” de Lucian Blaga a fost un prilej
pentru Victor Iancu de a trece succint în revistă volumele
lui Blaga. Mai întâi, accentuează spiritul „deplin unitar” al
creaţiei blagiene, ea rămânând omogenă în pofida celor
trei aspecte (liric, dramatic şi filosofic). Încă din volumul
Poemele luminii a început să se manifeste dimensiunea
metafizică şi caracterul filosofic ce învăluie întreaga operă.
Primele „conflicte metafizice” se desfăşoară în Paşii
Profetului, dezvăluind începutul unei crize spirituale. Pe
de altă parte, acest volum se lasă întrepătruns de armonia
antică „sub semnul zeului Pan”. Sentimentul singurătăţii
este accentuat în poeziile volumului În marea trecere,
pentru ca Lauda somnului să aducă o „aparentă liniştire”.
Imaginile „proaspete, de o frapantă noutate, închegate în
figuri de o rară frăgezime, au dat forme poetice unor
sentimente de inspiraţie metafizică”. Aceste imagini noi
le-am numi chiar viziuni, în sensul lor expresionist, ţinând
cont şi de dimensiunea mitică, arhaică a operei lui Blaga.
Foarte util chiar şi pentru actualii critici literari este
studiul Rolul şi perspectivele criticii literare. Victor Iancu
distinge mai întâi funcţia „de îndrumare” a criticii literare
româneşti, oferindu-i drept exemple pe M. Kogălniceanu
şi Titu Maiorescu. Apoi critica s-a diversificat, devenind
„mai complexă şi mai variată”, Perpessicius ocupând un
loc important în această fază. În opinia lui Victor Iancu,
„critica trebuie să însemne interpretare. Critica înlesneşte
înţelegerea operei literare; ea-i descoperă faţetele mereu
noi, potenţele ascunse, le pune de acord cu spiritul vremii,
contemporaneitatea cu trecutul, aruncând îndrăzneţe
punţi uneori peste veacuri.” Lucrările cele mai
reprezentative pentru critica literară românească pot fi
considerate Poezia lui Eminescu de Tudor Vianu, Balzac
de Ernst Robert Curtius şi Pentru o artă literară de Paul
Zarifopol.
Studiul Eminescu în perspectiva literaturii
universale are două problematici care se întrepătrund:
pe de o parte, receptarea operei sale în străinătate, pe
de altă parte, influenţa romantismului francez şi german
în creaţia eminesciană. Încă din 1881 s-au scris articole
despre Eminescu în publicaţiile germane Literarische
Beilage der Montagsrevue şi Neue preussiche Kreuz-
Zeitung. Cam în aceeaşi perioadă intelectualii maghiari
din Transilvania l-au făcut cunoscut prin publicaţiile
maghiare. Un merit deosebit l-a avut profesorul de la Sibiu
Szöcs Gčza, autorul studiului Viaţa şi operele lui Eminescu
(1895). În sfera influenţelor, Victor Iancu susţine că
Eminescu a cunoscut mai întâi romantismul francez, citind
operele lui Lamartine, Victor Hugo şi Musset, în timp ce
contactul cu „spiritul culturii germane va începe prin anii
de studenţie de la Viena”. Tieck, Novalis, Lenau, Hölderlin
şi Schopenhauer au fost autorii „din partea cărora va
recepta cele mai multe înrâuriri”. Sentimentul dorului,
60 Reflex 1- 6 / 2013
specific poporului român, amplasează creaţia lui Lovinescu e devoalată
Eminescu în sf era unui romantism autohtonizat, în articolul Eug en
modificând „sentimentul de viaţă depresiv al romanticilor Lovinescu, critic literar.
germani”. Victor Iancu subliniază
Zona de interes major pentru Victor Iancu este tehnica unei critici
estetica literară. La noi, Simion Bărnuţiu ar fi „autorul bazate pe „exigenţe de
primului tratat românesc de estetică”, urmat de Iosif Blaga. ordin literar”,
Însă prima lucrare „cuprinzătoare” este Filosofia stilului asemănându-l, din
scrisă de Lucian Blaga. Alte eseuri, publicate în revistele acest punct de vedere,
vremii au pregătit apariţia volumului Feţele unui veac. cu Titu Maiorescu.
Lucian Blaga a integrat cercetările din domeniul esteticii Indiferent dacă este
în concepţia sa filosofică. Trebuie amintite eseurile Spaţiul vorba de Critice,
mioritic şi Artă şi valoare. Rămânând în spaţiul Memorii sau Istoria
transilvănean, Victor Iancu menţionează contribuţiile lui literaturii române
Emil Isac, D.D. Roşca (Linii şi figuri), Liviu Rusu (eseuri contemporane, autorul
publicate în reviste renumite din Paris), Al. Dima (Gândirea remarcă la Eugen
românească în estetică). Lovinescu talentul
Prezentul volum reuneşte câteva studii de estetică scriitoricesc, printr-un
literară semnate de Victor Iancu, precum Obiectivitatea stil mereu „captivant”
esteticei şi sensibilitatea artistică, Funcţiunea estetică a pentru lectorii cărţilor sale.
formei. Locul formei în realitatea estetică, Problema formei Meritul tinerei cercetătoare Sorina Nevodenski este
în estetică, Opera de artă şi forma artistică, Idei şi atitudini de a aduce în lumină studii şi articole scrise de un
estetice în Ardeal, Structura conştiinţei estetice. „Potrivit intelectual preocupat de legăturile formei / structurii cu
concepţiei sale formată pe structură culturală germană, fondul, concepţii argumentate de autor prin teorii şi
Victor Iancu distingea în domeniul esteticii trei părţi corelaţii de ordin estetic şi filosofic, aşa cum au fost
componente: valorile estetice, structura operei de artă şi expuse şi în teza de doctorat a lui Victor Iancu intitulată
diviziunea artelor.” Însemnătatea formei în estetică (Die Bedeutung der Form
Membru al Cercului Literar de la Sibiu, Victor Iancu in der Ästhetik). Oferind o perspectivă integratoare a
a fost unul dintre semnatarii scrisorii trimise lui Eugen literaturii române în contextul european, ediţia Studii de
Lovinescu, considerată Manifestul Cercului Literar de la Literatură şi Estetică se adresează celor preocupaţi de
Sibiu, vădindu-şi preocuparea pentru estetica literară şi artă ca „expresie a sufletului uman”.
promovarea adevăratelor valori în cultură. Preţuirea pentru

MODERNITATE ŞI CLASICITATE ÎN POEZIA biografice, cât şi cele legate de formaţia intelectuală ori
de activitatea poetică a lui Ştefan Aug. Doinaş.
LUI ŞTEFAN AUG. DOINAŞ Diana Ioana Ureche urmăreşte traseul poetului, prin
diferite perioade şi locuri, precum şi influenţele unor poeţi
Drd. Sorina NEVODENSZKI care şi-au lăsat amprenta asupra poeziei sale, Lucian
Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu. Apropierea de spaţiul
literaturii germane s-a petrecut în timpul perioadei sibiene.
Volumul Poezia lui Ştefan Augustin Doinaş - Autoarea aduce informaţii inedite referitoare la anii
Modernitate şi Clasicitate (Editura Universităţii de Vest, petrecuţi la Liceul “Moise Nicoară” din Arad, dar şi date
Timişoara, 2010)de Diana Ioana Ureche realizează o importante legate de începuturile creaţiei sale poetice
încadrare a poeziei lui Ştefan Aug. Doinaş, între clasicitate împodobită de ,,vibraţie, melodicitate, exuberanţă,
şi modernitate. Volumul a fost distins cu Diploma Juriului rafinament, ordine, duioşie, pasiune.Ø
Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timi’oara. Dacă o Nu este omisă nici perioada sibiană, a Cercului
parte a liricii lui Doinaş este cunoscută publicului larg din Literar de la Sibiu, în care un rol deosebit de important l-
volumele publicate de poet, meritul autoarei este acela a deţinut personalitatea lui Lucian Blaga. Tăcerea şi
de a descoperi în revista arădeană ,,Tribuna românăØ o nemişcarea reprezintă ,,pilonii gândirii blagiene Ø
serie de poezii nepublicate în volum: Nimeni, nimeni, identificaţi în poeziile lui Ştefan Aug. Doinaş. Diana Ioana
Nouăsprezece ani…, Noaptea florilor, Seară de toamnă, Ureche analizează în paralel lirica celor doi poeţi cu scopul
Echinox de toamnă, Murmur, publicate între anii 1943- identificării individualităţii liricii lui Doinaş ,,în sensul unei
1944. îndepărtări de model şi chiar ridicări deasupra acestuiaØ.
Baladele şi psalmii sunt cele două specii literare Chiar dacă cerchiştii s-au îndepărtat de poet şi s-au
cultivate de poet, poezii prin care a revigorat literatura îndreptat spre un alt model al literaturii române, criticul
română în acea perioadă, deoarece se distanţează atât Eugen Lovinescu, ei nu au putut uita rolul catalitic
de balada clasică, tradiţională, cât şi de psalmii biblici. În manifestat asupra lor, prin deschiderea orizontului spre
ceea ce priveşte balada, poetul împleteşte armonios prin literatura germană şi, prin aceasta, spre întreg spaţiul
ea dramaticul, liricul si epicul, iar psalmii, spre deosebire literar european.
de psalmii biblici, sunt ai unui răzvrătit, care încalcă limitele Un merit deosebit al poeţilor cerchişti Ştefan Aug.
dialogului politicos cu Divinitatea, folosind reproşul: ,,Cum Doinaş, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Ovidiu Cotruş
să Te-ntâmpin, Doamne, - cu ce rugă?/ Ai fost copac acum a fost cultivarea baladei, pe care au îmbrăcat-o ,, în haine
eşti buturugă./ Vrei să mă scol eu însumi din genunchi/ moderneØ . Deşi poetul nu a debutat cu acest gen de
Să-Ţi fiu coroană verde, să-Ţi fiu trunchi?Ø poezie, a rămas cunoscut în literatură pentru balada
În cele cinci capitole: Modernitate şi clasicitate, Mistreţul cu colţi de argint, dar şi cu alte balade, greco-
Ştefan Aug. Doinaş – Context cultural şi formaţie latine, mitizante sau abstracte, în care predomină
intelectuală, Poezia sub semn orfic, Ştefan Aug. Doinaş atmosfera medievală, încărcată cu prinţi, castele, regi,
– Baladele, modernitate şi tradiţie activă, Poezia psalmilor cavaleri, domniţe.” Ştefan Aug. Doinaş a avut pe parcursul
între clasicitate şi modernitate sunt prezentate atât date întregii sale creaţii, o afinitate pentru baladă, specie literară
Reflex 1 - 6/ 2013 61
regăsită în volumele : Alfabet poetic, Omul cu compasul, Alter ego, Papirus,
Anotimpul discret, Hesperia, Vânătoare de şoim.
Urmărind evoluţia baladei româneşti cultivate de poeţii Ion Heliade Rădulescu,
George Coşbuc, Dimitrie Bolintineanu, George Topîrceanu, Diana Ioana Ureche
se opreşte asupra elementelor de noutate aduse de baladele lui Radu Stanca -
motivul lamentaţiei, sau baladele sarcastic- ironice cultivate de Ioanichie Olteanu.
Autoarea nu se limitează doar la poeţii români, care au tradus baladele germane şi
au creat acest gen de poezie împrumutând teme şi motive germane, ci observă
unele asemănări între baladele lui Ştefan Aug. Doinaş şi baladele poeţilor germani
Johann Wolfgang Goethe, Friedrich Schiller sau Ludwig Uhland. Este de apreciat
efortul autoarei de a traduce din limba germană în limba română câteva balade
scrise de Ludwig Uhland, pe care mai apoi le compară cu baladele lui Doinaş.
Substratul cavaleresc, iubirea, prinţii şi prinţesele, interesul pentru cultura greco-
latină, îi apropie în planul baladescului pe Ştefan Aug. Doinaş şi Johann Wolfgang
Goethe. Afinităţi de structură, scenariu epic, natura duală a individului, elementul
dramatic, replica, conflictul, ispitirea neiniţiatului, jocul cu imaginaţia sunt câteva
elemente prin care se aseamănă baladele Mistreţul cu colţi de argint şi Regele
ielelor de Goethe. Atmosfera lumii medievale cu tema iubirii imposibile, aruncă
punţi de legătură între baladele lui Fr. Schiller ( balada Cavalerul Toggenburg) şi
baladele lui Ştefan Aug. Doinaş.
Nu numai baladele sunt în atenţia autoarei, ci şi poezia psalmilor, întrucât Ştefan Aug. Doinaş a compus o
sută de psalmi prin care şi-a exprimat reproşul faţă de Divinitatea indiferentă ,,sentimentele transmise prin intermediul
psalmilor nu sunt de mulţumire sau de exprimare a iubirii faţă de Cel de Sus, ci sunt cu totul diferite, luând chiar
forme extreme.Ø
Cartea scrisă de Diana Ioana Ureche, de o importanţă deosebită pentru lirica lui Ştefan Aug. Doinaş, întrucât
aduce elemente inedite, informaţii noi referitoare le activitatea poetică. Scrisă într-un ton lin, ideile se succed unele
după celelalte alcătuind puzzle-ul de la sfârşitul fiecărui capitol, concluziile, atat de bine evidenţiate, ce vin să
întregească portretul literar al lui Ştefan Aug. Doinaş, din perspectiva unui tânăr cercetător.

Ioan KALEVE

VOCAŢIA MONUMENTALITĂŢII

1. Sub semnul cuprinderii

Gândurile noastre se supun unor constrângeri de raţionalitate, pe cât de
spontane, pe atât de relevante. Aşa, lecturând: Marcu Mihail Deleanu, 2012,
Izvoare şi preocupări dialectale în Banat, Editura David Press Print, Timişoara,
primul meu gând a fost evocativ, corelativ unui titlu de carte din literatura
praxiologică: Tratat despre lucrul bine făcut (vezi Tadeus Kotarbinsky).
Preocuparea de cuprindere analitico-evocatoare a lui M. M. Deleanu,
îmi era cunoscută din Memorial etnofolcloric, vol I-III, însă de data aceasta m-
am aflat în situaţia de a regăsi şi „sistematica”, trăsătură ce lipsea operei
Memorial... Mai mult, cu obiectivitate şi pertinenţă trebuie să constatăm că ne
aflăm în faţa unei sistematici de o asemenea elaborare şi cuprindere asupra
fenomenului cultural corelativ subdialectului bănăţean, cum nu a existat în cultura română până în acest moment.
Valorificând un efort investigativ măsurabil cu deceniul, autorul produce o lucrare fără de care, din acest
moment, nu se mai poate face ştiinţă pe tema considerată. Amplitudinea investigată situează opera de faţă ca
„punct obligatoriu de trecere” şi cap de listă al bibliografiilor fundamentale în domeniu.
2. ... „mai prieten îmi este Adevărul”
Respectul pentru munca titanică m-a pus, prin vreme, în situaţia unei prietenii literare cu dr. Marcu Mihail
Deleanu. Numai că... un cititor ca mine nu-i poate trece autorului cu vederea exclusivismul criterial filologic, în
proiecţia metateoretică a operei de faţă.
Eu consider, pragmatic, faptul că excesiva preocupare pentru rigoare şi probitate, pentru scrupulozitate,
duce la nonintervenţie ori la o slabă intervenţie critică pe opera predecesorilor, diminuând sever şansa ca demersul
investigativ să fie şi o valorificare critică a operei autorilor consideraţi.
Este drept că demersul criticist, drag hermeneuticii filosofice, poate irita desăvârşita şi academica rigoare,
însă hermeneutul nu admite să trecem fără crâcnire pe lângă unele erori de clasificare sau de interpretare, ori
clasificări fără criteriu ferm, aşa cum găsim la Simeon Mangiuca, de exemplu, ori la Sofronie Liuba. Asumând riscul
criticist-pragmatic al productivităţii, îl diminuăm pe cel formalist, al sterilităţii monografice.
Însă obiecţiile noastre ţin mai mult de proprietăţile metateoretice ale intenţiilor auctoriale. Sub aspectul
realizării teoretice nu avem ce obiecta. Aproape că nici nu am fi spus aceste lucruri dacă nu am şti exact că autorul
pregăteşte al doilea volum al tratatului pe tema dată.
Noi am dori ca cititorul (marcat actualmente de lipsa timpului disponibil) după lectura lucrării să nu resimtă
nevoia de a mai consulta şi alte izvoare. Însă, şi acest demers este dificil, supus riscurilor şi erorii, însă răspunde
mai bine trebuinţei (şi condiţiilor) de lectură ale cititorului modern. Desigur, aceste puncte de vedere pot fi considerate
şi ca neavenite. Totuşi, ele izvorăsc din criterii la care ţinem.
62 Reflex 1- 6 / 2013

Gheorghe SECHEŞAN

(1.) Protestul poetului

Constantin Mărăscu: Strigând într-un oraş mare, Timişoara, Editura Eubeea,

2012

Nu există scriitor să nu viseze ca, măcar o dată în carieră, să scrie o carte

importantă, care să reprezinte ceva, aparte, în contextul general al literaturii. Un
astfel de volum scrie astăzi Constantin Mărăscu, Strigând într-un oraş mare,
Timişoara, Editura Eubeea, 2012. Generaţia optzecistă, din care Constantin
Mărăscu face, fără îndoială, parte, s-a născut din protest, cel puţin în prima parte
a fiinţării sale. Ostentaţia, ironia, ricanarea, narativitatea, temele noi, precum asfaltul,
troleibuzul, sârmele etc. sunt tot atâtea modalităţi poetice de a se opune unui regim
care călca în picioare cultura, demnitatea etc.
După „Revoluţie”, protestele încep să se ostoiască, nu de tot, însă cei care
au fost pe baricadele protestului literar-artisitic începeau să opteze pentru alte
forme estetice de exprimare, mai atenuate. Trebuie să spunem însă că posibilitatea
de a rosti lucrurile în mod direct, fără ocolişuri, a pus probleme de natură estetică
autorilor generaţiei. Cei mai mulţi dintre ei au găsit formulele menite să pună de acord forma cu gândirea rebarbativă.
Constantin Mărăscu ne oferă, acum, tocmai un astfel de volum, în care protestul poetic poate fi comparat, ca
impact (păstrând proporţiile, desigur), cu celebrul volum al lui Alvin Toffler, Şocul viitorului, ce vorbea despre alienarea
lumii moderne. Cartea lui Constantin Mărăscu ne spune, răspicat, într-o manieră ce ţine de mijloacele poeziei, cât
de prost stăm în ziua de azi. Cu alte cuvinte, dacă sociologul american ne atrăgea atenţia asupra alienării care
pândeşte omenirea (capitalistă) datorită avalanşei de bunuri, poetul român ne ilustrează, poetic vorbind, modul în
care semenii noştri români sunt îngropaţi în dezbinare, mizerie şi sărăcie.
Putem spune, astfel, că Mărăscu Constantin este „un poet al zilelor noastre”, în sensul că ilustrează fidel
modul în care visele, idealurile şi iluziile noastre au fost spulberate: Bună dimineaţa urbe cu obiceiuri de femeie, / cu
blocuri şi maşini vândute la cheie, / cu muzicanţii tăi care mai cântă / imnuri de slavă în canalizarea oraşului sfântă”.
Cu mintea în lumea de odinioară a comunismului şi cu ochii la capra vecinului, dezobişnuit să muncească de tot
felul de himere lansate de cei interesaţi să ne transforme în piaţă de consum, locuitorul acestor meleaguri se simte
strivit de o realitate care îl striveşte, pe care nu o înţelege, şi împotriva căreia ar vrea să se revolte.
Întregul volum recent al lui Constantin Mărăscu este, aşadar, un imens strigăt de protest la adresa lumii deloc
normale în care trăim: Te-aş cânta, iubită doamnă (sau domn) / dacă aş fi în somnul cel mai somn / dar sunt pregătit
de plecare, / m-aud strigând singur printr-un oraş mare.

(2.) Între poezie, iubire şi intelect

în faţa unei poietici alambicate, elaborate, trecute printr-
Silvia Negru, Pe plan exprimat, Turnu-Severin, Ed. un ciur livresc şi cultural extrem de dens: Omul este
„Profin”, 2012 invadat de zădărnicii; / i-a scăpat din mână perfecţiunea /
şi chiar inima Mântuitorului a plecat. / Dar pământenii simt
Noul volum al Silviei Negru, Pe plan exprimat, este că inima lor e acolo / şi bate mereu, beatificând, / trăind
unul închinat zeităţii iubirii, poeziei şi intelectului. Tematica prin el. Şi totuşi, dincolo de această barieră a intelectului
dominantă a cărţii este, fireşte, dragostea: Am strălucit, răzbat ecourile unei simţiri profunde, autentice: După cât
în risipă, pentru tine / crezând că te vei opri / lângă l-am iubit, sunt foarte tânără / După cât l-aş fi putut iubi,
primăvară / sau lângă anemonele presate / condamnate sunt adolescentă. / Şi cât ar fi putut trăi el din iubirea
la tăcere, / ca toate încercările de a călători / la Paris. aceasta? / Pentru el, exprimarea şi simţul iubirii murise
Există aici un interesant joc poematic „ţesut” între „inimă demult.
şi minte”, între sentimentalismul (bine temperat) al florilor Se spune, în schimb, adesea, că simplitatea este
presate între filele cărţilor (neapărat franţuzeşti, pour les apanajul celor mari. Atunci când poţi vorbi, chiar dacă
connaisseurs, şi obligatoriu din telquelişti) şi visul prin intermediul poeziei, tuturor oamenilor, situaţi la toate
intelectualizat până în vârful unghiilor al oricărui om român nivelurile posibile, înseamnă că ai ajuns la un grad de
de spirit de a vedea, măcar o dată în viaţă, Parisul (dacă stăpânire al unor domenii care se apropie cu paşi mari
era vorba de dragoste, în oraşul îndrăgostiţilor, era şi mai de Divinitate. Silvia Negru simte, dintr-un real instinct
bine). Sau, un alt exemplu: Uitasem din amiezi Soarele poetic, că melosul popular este o adevărată mină de aur
pătat de norii călători; / uitasem de ploaia ce se-aşternuse în ceea ce priveşte relaţia omului cu sinele, cu semenii şi
pe umerii mei goi; / dar n-am uitat buzele tale, / sărutând cu Dumnezeu: Mi-a bătut în poartă zi, / cu ninsori de poezii;
stropii ploii ca pe nişte struguri albi, / dorindu-mă doar [...]. Este exprimată aici o veritabilă ars poetica, şi aceasta
pentru tine. Aparenţele merg, până la un punct, înspre un deoarece, în fond, Silvia Negru este o sentimentală (în
discurs liric direct, necenzurat de nimic şi mai ales, de sensul bun şi înalt al cuvântului, fireşte). Dilema ei poetică
nimeni. Dar el este dinamitat, punctual, de secvenţe care şi sufletească este acest prezent, care schimbă ordinea
desfac acest cod, îl pun între paranteze, îl ironizează, multimilenară a cosmosului, „rânduiala iubirii”.
chiar: Doream să te reaşezi, / fără să spargi / sau să ucizi Şi totuşi, chiar folosind acest „regim al simplităţii
ordinea cristalului. absolute”, prozodia versului popular, Silvia Negru ştie să
Trebuie să spunem faptul că Silvia Negru nu scrie fie adâncă, profundă, criptică, pe alocuri, chiar: Nopţile
poezie de ieri, alaltăieri. Ea este autoare a şase volume ne-au sigilat, / cu amar şi aşteptat; / soarele ni l-au luat /
de versuri, incluzându-l şi pe acesta, unele dintre ele fiind şi minciuni au înălţat [...]
traduse în engleză, franceză ori germană. Ea a scris Căci, „mimând naivitatea”, rostirea scurtă, repezită,
mereu, aşadar, am spune într-un stil propriu, directă şi fără ocolişuri a melosului popular, Silvia Negru
inconfundabil, care îi aparţine fără nici un fel de dubiu. încifrează în vers adâncimi nebănuite, aşa cum se află
Raritatea şi stranietatea acestui tip de discurs poetic ele ascunse, de pildă, şi în descântec (ale cărui accente,
constă în faptul că, într-un prim nivel de analiză, ne aflăm pe alocuri, le împrumută şi unele poezii).
Reflex 1 - 6/ 2013
Nicolae SÂRBU
Pe ruinuri creşte cartea neuitării
Memoria ca o minune. Viu monument, ofrandă
zeului cărbune
Există un risc în plus în aprecierea unei cărţi de
felul antologiei-album „Anina - Steierdorf. Viziuni /
Visionen”, pentru cititor în general şi pentru mine in
special. Pe lângă subiectivismul accentuat şi justificat de
faptul că debutul meu editorial este indisolubil legat de
acest oraş, criticul literar Cornel Ungureanu scriind în
„Flamura”, din 28 aprilie 1987, despre „Aurul din aripi“,
tipărit în 1986: „ŞI fără să emit un paradox, cred că,
deocamdată, autorul cel mai calificat spre a scrie un nou
reportaj despre Anina este chiar Nicolae Sârbu“.
Asemenea cuvinte te onorează şi te emoţionează. În
aceeaşi măsură, te frământă şi te inhibă. Vin întrebări şi
vinovăţii. Constatând tu însuţi, cu sinceritate, că nu prea
te-ai ridicat la înălţimea încrederii şi mizei puse în joc pe
capul tău atunci.
Dar la un alt risc mă refeream la început.
Albumul-carte, antologie a unei meserii, a unei localităţi
şi a unei umanităţi, dedicat Aninei de Gheorghe Jurma şi
Erwin Josef igla, este, cum spuneam şi la lansarea de la
Biblioteca Germană, o bijuterie. Aceasta-i senzaţia
puternică pe care o ai atunci când ţii în mână o astfel de
tipăritură elegantă. Riscul la care mă refer constă în faptul
că te poţi mulţumi cu admiraţia, cu plăcuta surpriză a
răsfoirii celor 142 de pagini. Fiecare întoarcere de filă
respiră eleganţă, un aer de bine făcut, de adevărată artă
tipografică, pe care ziariştii mai vechi ai Reşiţei nici nu-
ndrăzneam s-o visăm prin ograda noastră. Rezultat
strălucit al bunei colaborări între cei doi antologatori (care
au deja la activ cartea-album a Reşiţei) şi Editura „Banatul
Montan”, alias familia Kolati. O bijuterie o priveşti, o admiri,
îţi umpli sufletul de frumuseţea ei şi… o pui la păstrare!
Ceea ce ar fi o apreciere superficială şi, din partea noastră,
a cititorilor, o greşeală.
Nu putem rămâne la nivelul de admiraţie faţă de
paginaţie. Textele (în limbile română, germană, maghiară),
fotografiile (de o mare diversitate tehnică), grafica, toate
îşi dezvăluie mulţimea de frumuseţi şi semnificaţii abia
privite ca un ansamblu bine gândit şi articulate pentru a
ilustra, cu senzaţia vieţii palpitânde, 240 de ani de istorie
bogată a unor locuri şi a unor oameni, care-au trecut prin
atâtea şi atâtea încercări. Iată că Anina are deja o nouă
carte de referinţă, la care sunt mândru de a fi contribuit şi
eu consistent, alături de cunoscute nume de scriitori,
reporteri, plasticieni. Care împreună au creat, putem
spune, această antologie bijuterie.
Mai există însă un risc, ce nu ţine de
subiectivitate. O asemenea carte pare la noi (dar nu şi în
străinătate!) prea scumpă, dacă ne referim la nivelul
nostru de trai, la veniturile noastre. Nu se plătesc drepturi
de autor, dar hârtia şi tiparul policolor (mă refer şi la
reproducerile artistice) sunt scumpe. Editorii nu pot
suporta din subvenţii cheltuielile foarte mari. Îşi va permite
s-o cumpere un şomer din Anina de azi, ai cărui strămoşi
i-au adus zeului cărbune ofranda de lacrimi, sânge şi
sudoare? Ea ar trebui s-ajungă şi la germanii care s-au
expatriat între timp, dar şi la cei care, indiferent de etnie,
au rămas şi caută, cu greutăţi, sacrificii mari şi speranţe
mici, un alt cer pentru Anina de mâine. Pentru că „Anina
- Steierdorf. Viziuni / Visionen” ar trebui, după părerea
mea, s-ajungă la cât mai multă lume. Ea nu este doar un
monument viu, ofrandă adusă zeului cărbune. Nu este
doar memoria ca o minune, în care palpită prin vremuri o
atât de caldă umanitate. Această antologie-album este
63
chiar cartea neuitării, care creşte aproape natural, ca un
curcubeu, peste ruinurile de azi, eu preferând cuvântul
vechi ruinuri.
Acestea şi încă multe altele se cer a fi spuse de
mine despre o carte în care mă simt în multe feluri
implicat. Dacă nu putem pierde din vedere semnificaţia
întregului, nu-i putem omite, bineînţeles, nici pe autorii
de fapt, din care antologatorii au avut ce alege şi cu care
au putut construi acest eveniment editorial. Evident,
numărul unu rămâne Virgil Birou, cu şase prezenţe. Sunt
fragmente sugestive, alese din romanul „Lume fără cer“,
din volumul de reportaje „Oameni şi locuri din Caraş” şi
din revista „Scrisul bănăţean”. Este scriitorul etalon al
cărţii.
Patru prezenţe numără şi semnatarul acestor
rânduri, Nicolae Sârbu: două reportaje din „Aurul din aripi”,
două pagini de poezie din „Şantier în creier” şi un articol
scris anume. Ion Arieşanu are şi el trei semnături: din
volumul „O complicată stare de fericire“ şi din volumul
„Glasul Cetăţii“. Ion Marin Almăjan aduce câteva file de
jurnal şi autenticitatea trăirii pe viu a subteranului, de care
a avut parte în tinereţea sa.
La capitolul contribuţii excepţionale trebuie
amintit Cristian Liviu Mosoroceanu, care, dincolo de cele
trei semnături (una despre catastrofa din 7 iunie 1920,
una despre vizita regelui Ferdinand, din 1926 şi una
despre închiderea definitivă a minei în 2006) a pus la
dispoziţie multe documente şi ilustraţii. Unele din acestea
se regăsesc şi în volumul său de autor „Steierdorf - Anina.
Minerul într-al sorţii joc!”, dar şi în bogata sa arhivă
personală. O raritate cumva exotică este Carol Ardeleanu,
al cărui roman „Viermii pământului“ este de negăsit.
Muzicologul Doru Popovici este şi el prezent cu un
fragment de proză, din volumul „Prea târziu”.
Cum era de
aşteptat, partea de
rezistenţă o asigură,
în afara celor amintiţi
deja, reporterii,
începând cu Pop
Simion şi continuând
cu Vasile Bogdan,
Nicolae Irimia,
Adrian Crânganu,
Sorin Preda. Texte în
limba germană
s e m n e a z ă :
Alexander Tietz,
Franz Kontur (l-am
întâlnit între constructorii de la Crivina), Franz Stanglica,
Dani Vlad, Karl Zelinka, Wilhelm Slovig, Luise Weber
(poezie, din America), Edith Guip-Cobilanschi, Waldemar
Günter König (care asigură şi corectura).
Să spunem neapărat că ilustraţia (mai veche sau
mai nouă), Cântecul minerului (cunoscut ca şi imn, este
reluat şi pe strofe) şi Rugăciunea minerului dau ritm,
frumuseţe, informaţie şi semnificaţie, adesea simbolică.
Sunt un fel de factor coagulant. Statuia minerului (de
Ovidiu Maitec), ilustraţiile din colecţiile Cristian Graure
(şi grafică), Cristian Mosoroceanu şi Mihai Chiper (din
actualitate), de la Muzeul Banatului Montan, grafica de
Julius Podlipny, Catul Bogdan, Gustav Hlinka, fotografiile
lui Gheorghe Jurma şi Erwin Josef Ţigla întregesc şi pun
în valoare textele, aduc un plus de informaţie şi de
frumuseţe. Ceea ce fac şi poeziile, când sunt semnate
de Aron Cotruş, Lucian Valea, Al. Jebeleanu, dar şi de
Horia Guia (regretatul poet localnic), Nicolae Preda (miner
din Marga), sau cipriotul Giorgios Petoussis, în traducerea
64
lugojencei Ela Jakab. Regăsim şi o fotografie a poeţilor
prezenţi la Festivalul „Porţile Poeziei“, care pe vechea
linie de cale ferată au parcurs un fel de drum iniţiatic.
Desigur, nu ne-am propus să epuizăm aici
sumarul unei cărţi, care comportă multe comentarii şi pe
care trebuie s-o descopere cititorul.
Meritele acestei antologii-album sunt însă
evidente şi covârşitoare. Tandemul Jurma - Ţigla n-a scris,
dar a alcătuit, cu ştiinţă şi talent editorial, o carte
eveniment, a selectat şi pus în valoare texte şi alte
documente despre Anina. Care pledează implicit pentru
nevoia ei de nou cer. El se poate sprijini, ca prin minune,
şi pe monumentul numit memorie, pe această carte a
neuitării.
Reşiţa, 21 ianuarie 2013
Psihoticul (ne)aşteptat al poeticului la Raul
Bribete în Sărutul Iudei
Petru HAMAT
Volumul lui Raul Bribete, Sărutul Iudei, publicat la
Editura Marineasa, Timişoara, 2011, se articulează pe un
scenariu clasic-estetizant al proiecţiei în ludicitatea şi luciditatea-
violentă a configuraţiei imaginilor. Răspunsul tânărului poet este
cel al transparenţei, care distinge atât forma biblizării esteticului,
a indiscreţiei prin care modelează imaginarul, cât şi coagularea
unui sentiment prefabricat al scindării fiinţei, într-un algoritm al
psihozei. Identitatea bribetiană nu se analizează prin figuri de
stil, ci acest discurs al poeticului, autofinanţat şi definit prin
intermediul unei agonii a predispoziţiei scenice, se subsumează
unei viziuni a macabrului potolit, sistematic şi figurativ, astfel,
modalitatea de autocontrol a fiinţei, ce se caută în urletul diabolic-
divin, se construieşte în vocalismul genezei (ne)aşteptate.
Eroticul se concentrează, nu orbeşte ochiul gigant al
minotaurului dintr-un Levant al obsesiei, fapt care se denunţă
într-o atingere discretă, aproape perplexă a organicului
desfigurării, al acelei (re)căderi în iluzia Centrului organic al
psihozei. Mâna femeii ce poartă capul nu este act al rupturii de
androgin, de figura complexă a unei caverne susceptibile de
non-prezenţă, ci se justifică o anume redistribuire a discursului
realităţii ardente, decupate în obiecte-imagini ale exteriorului
vulgar, ale identităţilor jocului hamletian, cu descumpăniri şi
aşteptări: „De mână de femeie capul mi-a fost purtat/busuioc,
tipsie rece arămie/nu terminasem încă lumina de arat/aveam
prin păr lăcuste şi tămâie” (Prolog).
Lumina din acest pseudo-prolog nu argumentează o
geneză, fie organică, fie a cuplului erotic, ci se manifestă, cu
predilecţie, un monolog al fiinţei psihotice, al modelului masculin-
feminin care cade în himera post-umanităţii absconse, a unei
indecizii prin care se rupe identitatea, născându-se acel ou
dogmatic al transcendenţei. A ara lumina transcendenţei
înseamnă la Raul Bribete o anume matrice a himericului, a
acuplării în sensul purgatoriului divin, căutarea, ce va descoperi
elemente ale cristicului, va deveni abrutizare a focarului de
simboluri. Scenariul înregistrat în camera filmografiei
descompunerii începe, în acest prim text al poeticului bribetian,
prin noutatea golului, posibil existenţial!, în care „capul meu în
loc de drug de fier” se asimilează unei sforţări a sinelui, într-o
condiţie sine qua non a mutualităţii absolute: „cum printr-a luminii
văpaie arămie/se vede deodată vag, diamantin,/sângele meu –
otravă preţioasă/regelui să-l toarne-n loc de vin”. Tentaţia
genuinului pare a distinge un limbaj al nepotrivirii, al unei
indisponibilităţi afective, care nu aplanează conflictul agoniei, ci
se mortifică într-un gest elocvent, asemenea unui surogat ce
se supune transmiterii mesajului divin, pe care îl caută şi îl
împărtăşeşte unei reveniri la nava unui argonaut al spaţiului şi
timpului clepsidric: „izvor surpat tainic şi-nchis în cuvânt/tăiş
născut din patru mări de sunet/vinovat secate, tremurând/scrise
pe cer. de cei născuţi din tunet.”
Reflex 1- 6 / 2013
Psihoza poetică nu se
rezumă la o simplă activitatea
edenică, cu abilitate se vizează
şi duplicitatea adamică, poemul
Gheara scindează şi sondează
matricea unei arcuiri în
contemplaţie a arderii, flacăra
începutului, a vocaţiei genezei în
descompunere, devine un spaţiu
ermetic, astfel, subtilitatea
fenomenului artistic a purificării
se sustrage iluziei, propunând
justeţea unei fugitive
descumpăniri: „Începutul/
neîncăpător în sine şarpele-i de
lut/mi-ar fi de aer reazem […]”.
Există şi o proiecţie în geografie
mitologică, prin intermediul
căreia se încearcă o explozie estetică în spaţiul şi timpul poeziei,
istoria nu face decât să cartografieze succesiunea unei nobile
inutilităţi a semnificaţiei, lupta reprezentată este obscură figuraţie
a unor „soldaţi de teracotă”, inefabili şi strămutaţi din alegoria
proiecţiei dramatice greceşti în toposul alarmant al morţii şi al
revenirii în aria neîmpăcării cu destinul, o acalmie şi un filon
conductor prin tranzistorii ficţiunii: „ies de sub rădăcini soldaţi
de teracotă/ară sub ei o mare ce-a secat/din carotide sângele
lor putred/are miros de moarte de bărbat”. Concentrarea în
tumultul existenţial mit-istorie aplanează complexul unei
dispuneri în poezie a figurilor care se nasc din himeră, din marea
himeră vedică a celor care trăiesc dincolo de orgia grotescului
aplanat, a posibilei fracturări a jocului cu duplicitatea real-ireal,
într-un imaginar al fecundităţii naturale, a personajului de hârtie,
erou al lucidităţii marcate: „perseu şi-aruncă scutul pentru o clipă/
retezând capul unui soldat de lut/dar nu ştiu că gheara ascuţită/
de vultur scormoneşte-n trup tăcut//fulgerător soldaţii-l atacară/
dar se-ntoarseră-n glie prea curând/când împietriţi de chipul de
pe scutu-i/sfărâmicioşi se destrămau pe rând”.
Discursul lui Raul Bribete se concentrează într-un
gestus al transgresării spaţiului şi timpului, prin asceza limbajului
destructurat, astfel, demersul său estetic videază ochiul-obiect
printr-o succesiune de imagini, cântarea sa este una ce tinde
spre orgiasticul (ne)asumării, al acelei implozii a sinelui în
anticamera unui „je est un autre”, pentru că viaţa şi moartea
devin complexităţi auditive şi senzoriale ale unui continuum ce
desface firul Ariadnei în plăsmuiri fictive. Imaginarul uşor violent,
oul-naştere şi şarpele-amăgire, se delimitează printr-o asumare
aproape (i)raţională a fatalităţii acţiunilor eroilor, totul într-o
decelare a trăirilor spectaculoase, neacordate cu mobilitatea
acelui „fugit ireparabile tempus” din subterfugiul dialogului cu
lumea modernă, a justificării deciziilor în actul ispitei cuplului
erotic imaginat, carnal şi carnavalesc. Eul bribetian este focarul
himeriadelor, al sensurilor care se demască în activitatea
necenzurată a posibilităţii înscenării căderii din acel mundus al
fericirii primare, purificare a tempo-spaţiului divin, în post-
traumatismul recuperator: „Cântecul meu de viaţă şi moarte/
despicătură-a limbii de şarpe în pocal/în care stors veninul pentru
cel ce vine/aşteaptă să-l înghită ca valul un alt val//cântecul
meu – mormânt vertical/în care ou şi şarpe se desăvârşiră/
veninul lui din începuturi/nebănuiţii solzi pe trup i se iviră”
(Muşcătura de şarpe).
„Setea de cuvânt” se aplică dispoziţiei de a coagula,
în morfemul artistic, o plurivalenţă a limbajului, o ispită a ludicului
ce transpare din fatalitatea incapacităţii de a se adapta unui
arghezianism fecund, transparent şi artificial. Nevoia de dialog
este concentrată într-o dorinţă „neostoită” pentru că validarea
„pseudo-rugăciunii”, din strategiile lirismului lui Raul Bribete, nu
înseamnă, neapărat, o valorificare a nimbului, a cântării susţinute
de curgere spre vidul existenţial, ci se produce o paralizie
temporară/temporală a atitudinii în faţa vicisitudinilor fiinţei
umane de a reveni întotdeauna la modelul propus de gestul, de
fiecare dată actual şi paralitic, al divinităţii. Arghezian, discursul
căutării, în tenebrele ascensiunii în doxa incapacităţii, e adaptare
la starea iniţială, organică, a sincerităţii, devenind comprehensibil
prin însăşi starea de aderare la identitatea nominală a
argonautului-pustnic, care ascunde în lumea lui suferinţa unei
ermetizări prezente, de fiecare dată improbabile: „Mă-nfăşur în
Reflex 1 - 6/ 2013
greşeală ca-ntr-un nimb,/dar Doamne, oricât aş vrea, nu pot să
schimb,/mereu tăgăduita formă ce o port,/ca pe un ort pe ochiul
ne-ndeajuns de mort//ce-apasă greu cu stema celeilalte vieţi./
mă tot ascund; Ca taina de profeţi./şi o sporesc la nesfârşit cu
altceva;” (Mă-nfăşur în greşeală ca-ntr-un nimb).
Cheia este textul care propune o viziune mai largă a
amortizării căderii în (i)realitatea imediatului viitor, anume se
denunţă, în filonul poetic, acea imprecizie a actului neclar, prin
care se realizează activitatea unui scenariu al filmărilor, din
interior spre exterior, într-o lume în care gurile flămânde ale
neînţelegerii jocului cu himericul sunt prezente pentru a defini
(ne)mărginirea unui „instabil contur”. Căutarea vidului în spaţiile
numite înseamnă un alt stadiu al evoluţiei spre Centrul ficţiunii/
fatalismului, astfel mobilitatea paralaxei estetice este element
al dualităţii eului, un eu nevoit să-şi asume utilitatea gesturilor
altuia („când nu se sapă-n mine fântâni de ură”), într-un clişeu-
argument de subtilitate anorganică a realităţii unei traume
nestăpânite: „eu caut acolo vidul cel mai rece,/la fel, în sine –
ferecat răspuns/se-ncuie noaptea într-o entelehie,/răsucită
cheie, pe bolţi, în nepătruns.” „Lacătul atins de-a ei dureroasă
răsucire” este ambivalenţă a punerii în abis, pentru că violarea
artistică a unui spaţiu înseamnă coagulare de ermetizări.
Discursul propus poet conduce spre împlinire, în matricea
acţiunilor eului, a viziunii despre extincţie, însă una care
programează o curgere liniştită, nimbică, spre o cercetare
amănunţită a ceva inexistent, vulgarizarea albului, a purităţii,
este însăşi redescoperire de „corăbii clătinate – valuri de magnet/
vârteje negre fundul genunii” din Edict. Atitudinea din acest poem
se justifică prin derizoriu, prin complicitate la exerciţiul reducerii
la sângerare/impuritate carnală prin implicarea cuvântului,
scrisoarea este încifrarea antumă a mesajului transmis: „cântă
requiemul vinovat/o zăpadă nevăzută peste scrisoare e/dictată
cu fierbere/de sânge nevinovat.”
Fragmentarea stării tensionale, prin care se modelează
vidul existenţial al probabilei prezenţe divine se configurează
prin interogaţia melodramatică din poemul Sunt, Doamne,
pârâşul…, discurs al unei poetizări atipice, printr-o sondare a
statutului eului în relaţia sa cu proiecţia, în interiorul frământat
de gânduri/suferinţe aparente, unui Dumnezeu convenţional,
abstract şi ipotetic. Tăcerea produce şi denaturează, mai apoi,
cu siguranţă, aşteptarea, motivaţia violenţei tânguirii lirice ţine
de acea nesiguranţă a gesturilor, a cauzei şi intenţiei, pentru
care este luat numele sfântului pentru o procesare captivantă,
fără răspuns/soluţie, a imaginarului diluării activităţii psihicului-
carceră: „Sunt, Doamne, pârâşul/deget ce-acuză?/sau numai
târâşul,/de scorpii, pe buză?//al gurii cu care/al Iuzii sărut,/cu
desfătare,/Te-a fost vândut?”
Inima care se deschide „ca un dric cu flori de aur” se
instalează în structura amorfă a fascicolului de lumină/a luminii
înseşi, particulară şi translucidă, care, inevitabil, după ce duce
spre pierzanie şi camuflare în utopia imaginii, macabre şi
sterilizate, „cimitirul lunecă peste ponoare/peste grădini străine
şi peste vii”, se fantasmazează într-o percepţie suficientă sinelui
prăbuşit peste aproapele său, jumătatea aşteptată şi regăsită
în actul carnal al judecăţii reflexive, iubita ritualizării neaşteptate,
iubita putregaiului şi a locurilor străine, astfel: „[…] din spiră-n
spiră,//s-a ajuns la marea roată./e neştiutul drum – harta din
piatră/şi harta din gând./câteodată aud lumina respirând” (Marea
Roată). Universul păcătuirii, al imensităţii imediate ce transpare
din geneza miniaturală a extincţiei în naştere, este închiderea
în arca dogmatică a viitoarei cunoaşteri în reflexivitatea
nebănuită a actului artistic, abstract şi inflexibil, „Oul din ou.
Cercurile-n cercuri de copac/păsări în păsări şi atât”, pentru ca
desluşirea identităţii piramidale a viziunii spre lumea imaginarului
prezent să se topească în „miezul soarelui”, iar „omul din mine
adormit”, închipuirea nezdruncinată a mesajului din cealaltă
carceră-utopie, să se zbată în zadar, să acţioneze în şi prin
ondularea fiinţei neprezente peste: „răsuflare-ai otrăvită, în
zadar/mă zbat – fluture în crisalidă/bob în păstaie. Întunericul
să-l ar” (Metamorfoză).
Anamorfoză produce efectul întârziat al despicării fiinţei
tragice în care eul este gol, vidat de percepţie şi actul creaţiei,
ceea ce trebuia să fie suplinire a absenţei, devine argument al
încifrării unui spectacol, volens-nolens, a sfârşitului, a înţelegerii,
pentru prima dată, după mult timp, dar şi a decăderii din
fantastele jocuri, ilogice şi indecise, în toposul formei şi
65
conţinutului, a cărui lipsă de reacţie/mobilitate este resimţită
„aproape nedurut”: „de la-nceput Golul e marea roată/e
mecanismul pur, e albia secată/suprapunerea perfectă peste
orice Conţinut.” În poemul Cana Galileii, curiozitatea estetică
este subsumată unei încercări de a reda peisajul fragmentat al
derulării evenimentelor biblice printr-o introspecţie
spectaculoasă, sprijinită pe o percepţie subiectivă a jocului în
care „inelul cu piatră de rubin” cade în vraja focului divin, iar
curgerea spre templul cunoaşterii este impetuos valorificată de
imaginea femeii şi a strugurelui de piatră ce anunţă înfăptuirea
minunii, o minune a fecundităţii, o neaşteptată progresie în furcile
caudine ale miraculosului şi fantazării: „e prima Ta minune –
receptacul/au scos cristalul râsului divin/în potire dintr-un fel de
aur/apa-nlocuită e cu vin”.
„Umbrele” ritmice ale discursului lui Raul Bribete din
poezia Sărutul Iudei I se metamorfozează şi se acumulează
într-un corpus transcendent din care se apreciază o scindare a
umanului prin actul lepădării de condiţia cristică, soluţia fiind
aprobarea elementului biblic de realitate, de imediatul viitor care
rămâne izolat, nebănuit şi nejustificat, pentru că: „în crângul
pierdut simt coatele vinii/şi umerii lumii cum ghiontesc”. Sărutul
lui Iuda devine sărutul diabolic al nenumitului, al actului
înşelătoriei demiurgice, obiectul acestei decăderi, prin atracţia
spiritului, se face numai prin încetarea existenţei, a firii naturale,
organice, a morţii şi învierii, prin purificare carnală: „şi vin, şi se
duc, şi se-ntorc umbrele moarte/pe faţa cealaltă, nevăzuta, a
lunii;/sărutul Iudei îmi pândeşte obrazul,/din negura-ngheţată a
păcatului lumii.” Prezenţa eului poetic este simplă, oarecum
banală, pentru că imboldul de care are nevoie lirismul poemului
ţine de natura abstractă a împlinirii actului biblic, sugerat prin
exerciţiu al toarcerii în interior a organicului, a acelei prezenţe
improbabile în viziune sacră, noaptea „se descoamează” de dor
şi grea ispită, astfel întregul artificiu al efectului înscenării se
sustrage ideii de concentrare într-un arhetip al aşteptării/dorinţei
de a purcede în călătoria spre orizontul efemer al edenicului,
acolo unde: „mă leapădă cântarea de cocoş,/şi-n piept inima de
trei ori tace”.
Trădarea este co-prezenţă în artificiul complex al
irealităţii discursive, „vinetele buze ale trădării” ascund arma
modelării subiective în spaţiul liric al religiosului, acesta devine
în poezia bribetiană un fel de act al implicării în strategia finală
a extincţiei şi a rolului ce pare a definitiva, pentru totdeauna,
condiţia argonautului, aflat în căutare şi înţelegere de gesturi
logice „sub brazdele mării/de nepătruns a gândului şi ochiului
meu”. Nimic nu rămâne neexplicat în Sărutul Iudei II, zborul
spre eternitate şi ardere neîntreruptă este realizat prin „icarii
care zboară inversat spre cer”, revenind, mai apoi, la imaginea
vizuală a aratului, prin imaginea cerului a cărui greutate este
asemănătoare fierului unui plug. Iluzia gropii universale, imense
şi lipsite de coordonate, se concepe din insistenţa în înşelătorie
a aşteptărilor umane, ceea ce nu este numit devine arcă a rupturii
ce se produce în cuvântul primordial, în lumina dintâi, este vorba
despre un dialog iniţiat, nu în sensul trădării din Sărutul Iudei I,
ci, acum, se realizează o întoarcere spre restituire a umanului
prin masca „îmbălsămării” divinului, prin refularea trăirilor şi
plasarea acestora „cu tot cu rădăcini” în nestrămutatul Centru
al lumilor din cer: „desţelenind cuvinte cu tot cu rădăcini/bază a
nestrămutatei, Întâiei, Lumini//m-am dezbrăcat de cer şi parcă
m-au uitat/primii pe-obrazul drept sărutul îngheţat.”
Poeticul din Sărutul Iudei primează prin acordul cu
accentul uneori violent al imaginilor, alteori macabru, într-o
spiritualitate a deconstrucţiei estetice, pentru că afirmarea unei
existenţe în spaţiul carceral este demonstrată de lupta cu îngerul
nonexistenţei, sau negarea acesteia înseamnă, în fapt, aplecare
asupra unui sistem de valori pe care Raul Bribete îl înţelege
prin acuplarea ce se produce în texte tocmai între eroul de hârtie
şi plasticitatea imaginarului, individual şi particularizator.
Experimentală, psihoza care însoţeşte discursul poetic ţine de
o anume parcurgere a caracterului interior de nimb al desfătării
ochiului cu problematica universului/paralaxei artistic/artistice,
astfel puritatea şi senzorii lirismului rămân să justifice acurateţea
şi veridicitatea unei înscenări motivate de raţiune, de modele
sculptate în „ingeniosul (a)temperat” al organicităţii
contemplatoare şi sfidătoare: „lumina de acum e pur amăgitoare/
din stele de sare, în smucet, tresare,/să se reînchidă-n mări de
tăceri/care la rându-le redevin mări.” (Epilog)
66 FILOLOGICA Reflex 1- 6 / 2013

Alexandru RUJA

MARI LINGVIŞTI ÎN CORESPONDENŢĂ CU LUCIAN COSTIN

— AL.ROSETTI, SEXTIL PUŞCARIU, CARLO TAGLIAVINI —

I. SCURTE DATE BIOGRAFICE ŞI DE ACTIVITATE LITERARĂ/CULTURALĂ. Lucian Costin (pseudonimul

literar al lui Ioan Ghe. Costinescu [Costeniuc]) s-a născut în 1887 în localitatea Lisaura. Nu sunt multe date biografice
consemnate despre Lucian Costin în diverse lucrări, dar sunt contradictorii atât în privinţa datei de naştere, cât şi a
numelui de familie (Costeniuc sau Costiniuc), înainte de a şi-l schimba şi româniza în Costinescu. Lucian Costin şi-
a făcut genealogia într-o lucrare despre satul Lisaura şi adevăratele informaţii vin chiar de la el: - Gheorghe Mihuţa
şi Prof. Lucian Costin, Monografia satului Lisaura (Jud. Suceava), 1939, septembrie; Editura Noatră, Suburbia
Militari, Bucureşti, 149 p. Citez din această monografie, de la cap. Familiile. Locuitorii Lisaurei: „FAMILIA COSTENIUC.
[…] Matei (născut 1783, cununat 11 noieb.[rie] 1806, † 1831) a avut ca fii pe Vasile (1809 – 1866) şi pe Ştefan;
Vasile a avut ca fii pe Ioan, Gheorghe şi Toader; Gheorghe (fiul lui Vasile, născut 1852, căsătorit cu Marioara Curcă
din Tişăuţi şi † 1920) a avut 2 fii: Ioan (Lucian Costin) născut 1887, căsătorit în 1916 cu Eugenia Mateiciuc din
Suceava, născută 1893) şi Vasile (născut 1889, agricultor fruntaş din Lisaura...)”.
După absolvirea liceului la Suceava (unde l-a avut ca profesor, între alţii, pe Simeon Florea Marian) a urmat
cursurile Facultăţii de Geografie de la Universitatea din Cernăuţi. A activat puţin timp ca profesor în Suceava, după
care s-a transferat la Oraviţa şi, apoi, la Liceul „Traian Doda” din Caransebeş, oraş de care se leagă cea mai mare
parte a activităţii culturale şi didactice a lui Lucian Costin. A trăit în Caransebeş până la sfârşitul vieţii (1951). Fără
a avea vreo rezonanţă profundă în vreun domeniu, activitatea sa culturală este importantă prin întinderea ei şi prin
încărcătura documentară pe care trecerea timpului i-o dă. Deşi nu avea prin studii o formaţie filologică, de literat, nu
i se poate trece cu vederea interesul constant manifestat faţă de fapte de cultură care au rămas. Ca director al
revistei Banatul literar a coagulat în jurul acesteia forţe literare existente atunci în spaţiul banatic. Nu este în
intenţia noastră de a discuta acum nivelul axiologic al textelor publicate, ci de a remarca o iniţiativă şi un demers
cultural, care trebuie consemnate în derularea unei istorii culturale/literare.
Lucian Costin este autorul mai multor volume de poezie, inegale valoric, dar interesante pentru o anumită
modalitate de a crea versuri, dintre care citez trei volume – Privelişti şi reverii (Institutul de Arte Grafice “Cartea
Românească”, Sucursala Timişoara,1929), Astrale (Tipografia “Tiparniţa” Craiova, 1931), Peisagii şi simfonii
(Tipografie “Eminescu”, Craiova, 1935). A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români, al Societăţii Regale de
Geografie şi al Academiei Germane din München. Despre demersul de primire în Societatea Scriitorilor Români
date importante se găsesc în corespondenţa cu Liviu Rebreanu, publicată de noi în volumul Printre cărţi – Prin ani
(Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009). În acelaşi volum am publicat scrisorile trimise de Cora Irineu,
autoarea inegalabilei cărţi Scrisori bănăţene, în care întâlnim, pe lângă talentul scriitoricesc, un mod subtil şi inedit
de a percepe, descrie şi prezenta Banatul. Lucian Costin l-a cunoscut şi pe poetul Aron Cotruş în perioada când
acesta era directorul revistei Banatul (corespondenţa a fost publicată de noi în volumul Aron Cotruş. Corespondenţă.
Scrisori trimise. (Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005).
Glosarul de cuvinte — Graiul bănăţean, I - II — din Banat şi culegerile de creaţii populare din Banat (Doine şi
romanţe, - Colecţia Lucian Costin, Biblioteca Folcloristică a Banatului sub direcţia: Lucian Costin, nr. 1, Atelierele
“Cartea Românească”, Sucursala Timişoara, 1927; Balade bănăţene, - Colecţia Lucian Costin, Biblioteca Folcloristică
a Banatului, nr.11, Tipografia “Unirea”, Craiova, f.a.; Mărgăritarele Banatului, Din popor adunate şi poporului redate,
Institut[ul] de Arte Grafice “Cartea Românească”, Sucursala Timişoara, f.a. ) rămân importante prin valoarea lor
documentară, de conservare şi depozitare a creaţiilor folclorice, chiar dacă nu au girul specialistului – filolog sau
folclorist – iar acest lucru se observă în transcrierile fonetice, în deficienţe privind accentul, în faptul că nu a preluat
totdeauna direct de la informatori, ci se baza pe elevii săi de la liceu.
Dar chiar interesul pe care i-l acordă specialişti în domeniu – ca Al. Rosetti, Sextil Puşcariu, Carlo Tagliavini,
Ovidiu Bîrlea ş.a. -, faptul că-i răspund la scrisori, că îi apreciază munca, arată valoarea activităţii lui sub aspect
documentar. Profesorul nostru de Folclor de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara – Ovidiu Bîrlea
– îl include în ampla sa lucrare de sinteză, Istoria folcloristicii româneşti. Sextil Puşcariu, deşi are unele rezerve,
consideră că glosarul dialectal ar trebui publicat, posibil sub auspicii academice.
Chiar dacă nu este de acord în totalitate cu Lucian Costin, politicos, Carlo Tagliavini consideră “Glosarul o
adevărată comoară de cuvinte rare, puţin cunoscute, ba chiar necunoscute filologilor care v-au precedat. Voiu scrie
bucuros recenzia ce-mi aţi cerut.”

II. DESCRIEREA SCRISORILOR.

A. Scrisori de la Al. Rosetti. Al. Rosetti (20 octombrie 1895, Bucureşti – 27 februarie 1990, Bucureşti) a fost
un eminent lingvist, editor, profesor universitar, întemeietor şi conducător de reviste (Bulletin linguistique, Studii şi
cercetări lingvistice, Revue roumaine de linguistique ş.a.). A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi membru
al Academiei Române. În calitate de director al Editurii Fundaţiilor Regale a publicat în ediţii exemplare majoritatea
scriitorilor din perioada interbelică.
În scrisoarea datată Paris, 1 dec.[embrie] 1926, Al. Rosetti îi mulţumeşte pentru volumul despre graiul
bănăţean. Rosetti îi promite că lucrarea despre graiul bănăţean va fi recenzată în Revue de linguistique romane şi
îl pune în legătură cu directorul revistei Romania. Mario Roques (1 iulie 1875, Callao, Peru – 8 martie 1961, Paris)
a fost un reputat romanist/românist, bun cunoscător al limbii române. Profesor la École Pratique des Hautes
Études ţi Collčge de France, unde a predat ţi cursuri de limba română. Scrisoarea este trimisă din Paris, deoarece
Al. Rosetti se afla la specializare în capitala Franţei, urmând cursuri la École Pratique des Hautes Études, în
perioada când aici era profesor, între alţi specialişti în lingvistică şi romanistică chiar Mario Rocques.
A doua scrisoare, datată 56, str. Dionisie, Bucureşti, 20 aprilie 1927, temperează uşoara nemulţumire prin
aşteptare a lui Lucian Costin privind publicarea recenziei la cartea sa. Probleme de tot felul, inclusiv financiare (se
Reflex 1 - 6/ 2013 67

va vedea acest lucru şi din scrisorile lui Sextil Puşcariu) şi atunci, ca şi acum, au îngreunat apariţia revistelor de
specialitate.
Din scrisoarea datată Bucureşti, 10 – 2, 1928 rezultă că era deja încadrat, în urma promovării examenului de
docenţă, ca şi conferenţiar la Universitatea din Bucureşti. Îi confirmă lui Lucian Costin apariţia recenziei în Revue
de linguistique romane. Face referire la atacurile lui Pascu, dar aminteşte de studiile lui Bogrea din Dacoromania, în
care acesta îl combate cu argumente ştiinţifice, afirmând că autorul insultelor s-a descalificat singur. “Insultele lui
Pascu nu importă; omul e descalficat şi ştiinţificeşte (vezi articolele lui Bogrea din Dacoromania) şi moralmente.”
Vasile Bogrea (1881 – 1926) este licenţiat al Facultăţii de Litere de la Universitatea din Iaşi, cu specializări în
Filologie clasică la Universităţi din Germania. Devine profesor la Catedra de Limbi Clasice de la Universitatea din
Cluj, la a cărei întemeiere şi consolidare a contribuit. Din păcate, se îmbolnăveşte grav, cu ajutorul lui Nicolae Iorga
reuşeşte să meargă pentru tratament la Viena, dar se stinge din viaţă în capitala Austriei, la o vârstă la care putea
să dea lucrări fundamentale. Studiile sale au fost adunate şi publicate postum. Giorge Pascu (1882 – 1951) a fost
cadru didactic la Universitatea din Iaşi, studiile sale de dialectologie şi lexicografie, de lingvistică în general, au fost
întâmpinate cu rezerve de alţi lingvişti.
Toate scrisorile lui Al. Rosetti sunt scrise de mână, cu cerneală neagră. În transcriere am păstrat trăsăturile
de scriere ale autorului scrisorii; acestea dau seama despre caracteristicile limbii, dar şi despre situaţia ortografiei.
Al. Rosetti scris cu “î” – “romînă”, “cîteva rînduri”, “atît”, “cîteva zile”, “cărţei”, “grije”, “de sigur”, “april”.

B. Scrisori de la Sextil Puşcariu.

Sextil Puşcariu (1877, Braşov – 1948, Bran) a fost un lingvist de talie europeană, un savant recunoscut în
mediile academice europene de specialitate. La Universitatea din Lepzig a urmat cursurile lui Gustav Weigand,
făcând specializări şi la Viena, cu W. Meyer-Lübke, iar la Paris la École Pratique des Hautes Études. Membru al
Academiei Române. Profesor la Universitatea din Cernăuţi, apoi la Universitatea din Cluj.
Prima scrisoare de la Sextil Puşcariu, datată Cluj: Bran, jud. Făgăraş, 13.7.24, are antetul revistei Cultura.
Înfiinţată de Sextil Puşcariu, Cultura a fost o revistă prestigiosă, multilingvă şi multiculturală. Sextl Puşcariu îi
comunică lui Nicolae Iorga intenţia sa de a înfiinţa un asemenea tip de revistă şi îi solicită colaborarea. „La 1
ianuarie scot o revistă care va fi terenul de întâlnire al nostru cu minorităţile din ţară. Am intrat în legătură cu savanţi
şi literaţi nemţi şi unguri şi am promisiunea lor de colaborare. D[umi]tale nu trebuie să-ţi spun tot binele ce ni-l poate
face, la noi şi în streinătate, revista aceasta. Îmi voi da toată silinţa să iasă un lucru bun. În acest scop îţi cer
colaborarea şi ţin foarte mult să o am chiar din primul număr. Te-aş ruga adecă să ne dai un articol de 4-6 pagini de
tipar (format 10ş) despre cei trei bărbaţi mari pe care i-am sărbătorit în 1923: Cantemir – Lazăr - Şaguna. Voiesc
mai ales să nu scap nici o ocazie de a arăta minorităţilor şi streinilor că în trecutul nostru nu ne-au lipsit nici capetele
luminate, nici inimile mari. Nimeni nu va putea face mai bine ca d[umnea]ta acest articol.” — Scrisoare datată,
Muzeul Limbei Române, Cluj, 23, str. Elisabeta, 15.XI.1923. (Pentru amănunte vedeţi studiul Universitatea în
corespondenţă (în) volumul nostru Printre cărţi – Prin ani, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009). Îi transmite
lui Lucian Costin modul în care ar fi posibil publicarea materialului lingvistic al acestuia, dar şi dificultăţile existente
în publicare. “L-aş publica – după ce voi fi văzut manuscrisul – în Biblioteca Dacoromaniei, îndată ce mijloacele
materiale ale Muzeului Limbei Române ar permite-o.” În demnitatea de Rector al Universităţii din Cluj, dar şi prin
68 Reflex 1- 6 / 2013
activitatea sa ca un ilustru lingvist, Sextil Puşcariu a
înfiinţat la Cluj Muzeul Limbii Române şi publicaţia
academică Dacoromania (1920 – 1948).
În a doua scrisoare, datată Cluj, 17.X.24,
Sextil Puşcariu îi mulţumeşte pentru că i-a trimis
Arhivele Olteniei, în care a publicat glosarul
cuprinzând cuvinte din Banat. În acelaşi timp îi atrage
atenţia asupra unor inadvertenţe de transcriere –
“Ar fi bine dacă ai nota şi accentul cuvintelor şi ai
reproduce şi propoziţia în care ai auzit cuvântul
dialectal (cum o faci în cuvintele din cântece
populare).” Are dificultăţi cu apariţia publicaţiei
Dacoromania, de aceea nu-i poate promite
publicarea. “Din nenorocire n-o pot face, căci toţi
cei ce mi-au promis ajutoare pentru ca să pot
continua publicaţia mă poartă cu vorba.” În finalul
scrisorii, după expresia “Al D[umnea]tale” urmează
un cuvânt greu lizibil, pe care nu l-am putut descifra.
A treia scrisoare poartă antetul Muzeul Limbei
Române şi este datată Cluj, 25.X.[19]25. Sextil
puşcariu îl sfătuieşte să se adreseze lui Ion Bianu,
la Academia Română, pentru publicarea lucrării sale
despre graiul bănăţean. “Ar fi bine să scrii la
Academia Română d[omnu]lui I. Bianu, spunându-
i că ai terminat o lucrare privitoare la dialectul
bănăţean şi întrebându-l dacă s-ar putea publica din
fondul A. Cosma.” Ion Bianu (1856, Făget, jud. Alba
– 1935, Bucureşti) a fost mulţi ani director al
Bibliotecii Academiei Române, ajungând şi la
demnitatea de preşedinte al instituţiei academice.
A realizat Bibliografia românească veche şi ediţii din
Predicele lui Antim Ivireanu şi Psaltirea lui Dosoftei,
considerate lucrări de referinţă în domeniu. Sextil
Puşcariu manifestă o deosebită solicitudine faţă de
Lucian Costin. Nu se ştie ce raport ar fi făcut Sextil
Puşcariu asupra lucrării lui Lucian Costin, dar nu
elimină de la început acestă posibilitate. Până la
urmă lucrarea privitoare la graiul bănăţean a apărut
în altă parte, în două volume. (Graiul bănăţean, vol.
I, Editura Cartea Românească, 1926; Graiul
bănăţean, vol. II, Turnu – Severin, Tipografia Luiza
I. Niculescu şi Ion N. Bojneagu, 1934).

C. Scrisori de la Carlo Tagliavini.

Carlo Tagliavini (1903 – 1982) – lingvist, romanist/românist – a fost profesor la Universităţile din Padova şi
Bologna. Carlo Tagliavini cunoştea foarte bine cultura şi limba română, istoria limbii române, tratată în una din
lucrările sale fundamentale – Origini delle lingue neolatine/Originea limbilor neolatine. A fost o relativ lungă perioadă
de timp directorul revistei Studi Rumeni, în care a publicat multe studii despre limba şi cultura română. Este autorul
lucrării Grammatica Rumeni şi a unei culegeri de texte, Antologia Rumeni.
În prima scrisoare reprodusă aici (nedatată), Carlo Tagliavini îi scrie şi despre proiectele sale, despre faptul
că lucrează la editarea „ unui Dicţionar latin – român – maghiar de la sec. XVII (mai vechiu [ori contemporan] decât
al Anonimului din Caransebeş. Dicţionarul, păstrat în Bibl.[ioteca] Universităţii noastre printre M[anuscri]ss-ele Marsigli
a fost scris în Ardeal pe lângă graniţă între Ardealul şi Banatul şi conţine prea multe cuvinte dialectale. Câteva din
ele le-am găsit acum şi în cartea D[umnea]voastră.” Glosarul lui Lucian Costin îl ajută să clarifice unele cuvinte
dialectale. Dicţionarul a apărut (1930), cunoscut sub denumirea Lexiconul marsiglian.
Epistola este scrisă de mână cu cerneală neagră, pe o carte poştală (Cartolina postale italiana). Adresa
destinatarului: D[omniei]sale D[omnu]lui Prof.[esor] Ion Gh. Costinescu (Lucian Costin), Liceul „Traian Doda”,
Caransebeş, Banat, Rumania. Am respectat grafia şi sublinierile expeditorului. Carlo Tagliavini scrie cu „â”. Am
păstrat grafia autorului: „am întărziat”, „doriam”, „o am citit”, „voiu”, „vechiu”.
În scrisoarea datată Bologna, 20/III/[19]27, Baraccano 5, îl anunţă că a scris recenzia la Graiul bănăţean, pe
care intenţiona să o publice în Revista de Studii române. Nu ştim încă dacă dorinţa lui Carlo Tagliavini de a veni la
Caransebeş s-a şi materializat. Dar dorea să viziteze Caransebeşul, după Congresul de Bizantinologie de la Belgrad,
şi să-şi clarifice anumite probleme de dialectologie, inclusiv referitoare la graiul bănăţean. “...vă rog deci să-mi
comunicaţi adresa D[umnea]voastră, căci de la gară aş putea veni direct acasă [la] D[umnea]voastră, unde am
putea discuta câteva probleme de dialectologie bănăţeană cu care un [cuvânt indescifrabil] foarte mult pentru ediţia
Lexiconului Marsigli.”
În scrisoare apare numele Isopescu – “Pe Isopescu îl cunosc formal” afirmă Carlo Tagliavini. Este vorba de
Claudiu Isopescu (1894 – 1956). A contribuit la mai buna cunoaştere şi consolidare a relaţiilor româno –italiene. A
făcut cercetări la Accademia di Romania din Roma, a predat cursuri de limbă şi literatură română, de civilizaţie
românească la Universitatea din Roma, rămânând definitiv în Italia.
Reflex 1 - 6/ 2013 69

Epistola este scrisă de mână pe o carte poştală (Cartolino postale), având antetul „Instituto per L´Europa
Orientale”. Adresa destinatarului: D[omniei]sale D[omnu]lui Prof.[esor] Lucian Costin, Liceul „Traian Doda”,
Caransebeş (Banat), Rumania.

III. TRANSCRIEREA SCRISORILOR.

Scrisorile reproduse în continuare sunt transcrise după originalele existente la Arhivele Naţionale.

1.

Paris, 1 dec.[embrie] 1926

Mult stimate Domnule Costin,

mă grăbesc să vă mulţumesc pentru trimiterea cărţei D[umnea]voastră asupra graiului bănăţean: am parcurs-
o cu plăcere şi mult interes; cartea D[umnea]voastră va fi recenzată în viitoarea cronică romînă din “Revue de
linguistique romane” (voi avea grije să vă trimet un tiraj separat).
Volumul D[umnea]voastră va interesa, de sigur, şi pe D. Roques (directorul revistei “Romania”). Adresa:
Mario Roques, rue de Poissy, Paris (5).
Primiţi, Vă rog, Domnule Costin, odată cu felicitărle mele, cele mai bune salutări.

Al Rosetti (semnătura olografă)

2.
56, str. Dionisie
Bucureşti, 20 april 1927

Stimate Domnule Costin,

Scrisoarea D[umnea]voastră mă regăseşte la Bucureşti. Nici D. Roques, nici eu n-am uitat cartea
D[umnea]voastră. Cît mă priveşte, n-am trimes încă redacţiei cronica în care e cuprinsă nota privitoare la cartea
D[umnea]voastră; Romania apare cu mare înrîrziere, din cauze multiple. De aceea, cred că recenziile vor apărea
de abia la toamnă.
Primiţi, Vă rog, Domnule Costin, distinsele mele salutări.

Al. Rosetti (semnătura olografă)

70 Reflex 1- 6 / 2013

3.

Bucureşti, 10 – 2, 1928

Mult stimate Domnule Costin,

vă mulţumesc pentru bunele D[umnea]voastreă felicitări privitoare la examenul de docenţă: în urmă, am

fost numit conferenţiar la Facultatea de litere din Bucureşti şi nu demult am început cursul.
Cîteva rînduri privitoare la cartea D[umnea]voastră au apărut în Revue de linguistique romane, vol. 3, p.
248; am primit fasciculul acum cîteva zile; imediat ce voi avea extrasele comandate, vă voi trimite un exemplar.
Insultele lui Pascu nu importă; omul e descalficat şi ştiinţificeşte (vezi articolele lui Bogrea din Dacoromania)
şi moralmente.

Cu distinse salutări,
Al. Rosetti (semnătura olografă)

4.

EDITURA CULTURA NAŢIONALĂ

SOCIETATE ANONIMĂ
Capital social lei 5.000.000 deplin vărsat

Bucurerşti, 28 oct.[ombrie] 1931

Pasajul Macca, 2
Telefon 382/24

Stimate Domnule Costin,

mă grăbesc să vă felicit pentru frumoasa distincţie, atît de meritată.

Am primit interesantul volum ce aţi binevoit să mi-l trimiteţi şi l-am parcurs cu viu interes.

Cu distinse salutări şi mulţumiri,

Rosetti (semnătura olografă)

5.

Revista „Cultura” Cluj: Bran, jud. Făgăraş, 13.7.24

Stimate Domnule Costin,

Mă grăbesc a răspunde scrisorii D[umneat]ale din 5 Iulie, care mi-a sosit azi aici, unde petrec vacanţele.

Publicarea materialului lexical din Banat cules de d[umnea]ta ar fi de mare folos atât pentru Dicţionarul
Academiei, cât şi pentru studii filologice. L-aş publica – după ce voi fi văzut manuscrisul – în Biblioteca Dacoromaniei,
îndată ce mijloacele materiale ale Muzeului Limbii Române ar permite-o. Când? Momentan nu pot s-o spun, deoarece
am avut cheltuieli atât de mari cu vol. III al Dacoromaniei, încât nu ştiu dacă la anul viitor mai putem continua cu
publicarea ei. La toamnă însă cred că voiu şti dacă pot tipări lucrări nouă. În tot cazul formatul nu poate fi altul decât
al publicaţiilor Muzeului Limbii Române.
Academia Română, de asemenea, ar putea publica volumul D[umnea]tale. Înainte de un an desigur n-ar
ajunge la tipar, căci vreo 6 alte lucrări aşteaptă să le vină rândul a fi tipărite. Formatul ar fi şi la Academie cel în 8ş,
iar nu cel în 4ş, ca glosarul lui Viciu.
Îmi pare rău că astăzi nu-ţi pot da un răspuns mai precis. Nădăjduiesc, însă, s-o pot face prin octombrie,
după întoarcerea mea la Cluj.

Cu deosebită stimă,
Sextil Puşcariu
Reflex 1 - 6/ 2013 71
6

Cluj, 17.X.24
Str. Elisabeta 23

Stimate Domnule Costin,

Îţi mulţumesc pentru numărul din sept.[embrie] – oct.[ombrie] din Arhivele Olteniei cu proba din Glosarul
D[umnea]tale, pe care am cetit-o cu plăcere. Ar fi bine dacă ai nota şi accentul cuvintelor şi ai reproduce şi propoziţia
în care ai auzit cuvîntul dialectal (cum o faci în cuvintele din cântece populare).
Nădăjduiesc că până la mijlocul lui octombrie să-ţi pot da un răspuns despre posibilitatea publicării glosarului
în Dacoromania. Din nenorocire n-o pot face, căci toţi cei ce mi-au promis ajutoare pentru ca să pot continua
publicaţia mă poartă cu vorba. Până nu voiu plăti datoriile contractate la tipografie cu volumul III nu pot să mă
gândesc la publicarea volumului IV. Dacă eşti grăbit să-ţi publici glosarul, trimite-l Academiei Române, unde îl voiu
recomanda spre publicare.

Al D[umnea]tale (lecţiune dificilă; cuvânt neidentificat)

Sextil Puşcariu

7.

MUZEUL LIMBEI ROMÂNE Cluj, 25.X.25

Str. Elisabeta 23

Stimate D[omnu]le Costin,

Întors din străinătate, aflu scrisoarea D[umnea]tale din 23.IX.25, la care mă grăbesc a răspunde următoarele:

Ar fi bine să scrii la Academia Română d[omnu]lui I. Bianu, spunându-i că ai terminat o lucrare privitoare la
dialectul bănăţean şi întrebându-l dacă s-ar putea publica din fondul A. Cosma. Pe cât ştiu eu acest fond este
destinat pentru lucrări istorice, deci având menire specială, cu greu s-ar putea premia lucrarea D[umnea]tale.
Secţiunea literară publică astfel de lucrări, dar fondurile ei sânt angajate pe doi ani înainte cu alte lucrări
primite, care aşteaptă a fi tipărite.
Academia plăteşte, dacă nu mă înşel, 400 lei coala de tipar.
Dacă dl. Bianu îţi va răspunde că să-i trimiţi lucrarea, atunci aceasta mi se va trimite din partea Academiei
mie ca să fac raport asupra ei, încât e inutil a mi-o expedia dinainte, mai ale că până după Crăciun nu aş ajunge s-
o citesc, fiindu-mi tot timpul dus pentru alte lucrări.

Cu deosebită stimă,
Sextil Puşcariu

8.

Prea Stimate Coleg,

Vă mulţumesc din inimă pentru frumosul volum “Graiul bănăţean” pe care aţi binevoit să mi-l trimiteţi.
Cunoşteam deja acele două-trei studii asupra graiului băn.[năţean] pe care D[umnea]v.[oastră] le-aveaţi publicate
în Arhivele Olteniei al prietenului Fortunescu. Am întărziat câteva zile ca să vă răspund, căci doriam să citesc cu
mare băgare de seama cartea D[umnea]v.[oastră] Acum o am citit şi pot să vă spun că o găsesc foarte bună şi
folositoare. Cu toate că eu nu pot să fiu totdeauna de aceeaşi părere cu D[umnea]v.[oastră], în câteva puncte ale
Introducţiei, găsesc Glosarul o adevărată comoară de cuvinte rare, puţin cunoscute, ba chiar necunoscute filologilor
care v-au precedat. Voiu scrie bucuros recenzia ce-mi aţi cerut. Cartea D[umnea]v.[oastră] îmi este acum atât mai
folositoare încât pregătesc în zilele acestea ediţiunea (precedată de un studiu filologic) unui Dicţionar latin – român
– maghiar de la sec. XVII (mai vechiu [ori contemporan] decât al Anonimului din Caransebeş. Dicţionarul, păstrat în
Bibl.[ioteca] Universităţii noastre printre M[anuscri]ss-ele Marsigli a fost scris în Ardeal pe lângă graniţă între Ardealul
şi Banatul şi conţine prea multe cuvinte dialectale. Câteva din ele le-am găsit acum şi în cartea D[umnea]voastră.
Dacă publicaţi ceva (filologie, folklor, literatură rom.[ână] mă rog să nu uitaţi săracul românist italian
subsemnat...
Cu cele mai bune salutări colegiale,
al. D[umnea]v.[oastră] Prof. Dr. Carlo Tagliavini
de la Universitatea din Bologna
72 Reflex 1- 6 / 2013
Bologna, 10 ianuarie 1927
Barracano 5

9.

Prea stimate D[omnu]le Coleg!

Mulţumesc călduros pentru cartea post.[ală] a D[umnea]voastră. Pe Isopescu îl cunosc formal. Recenzia
cărţii D[umnea]v.[oastră] am deja pregătit-o, dar se va tipări numai în iunie în întâiul număr al Noui Reviste de Studii
române condusă de mine.
După congresul bizantinologilor de la Belgrad voiu veni câteva zile în România. Poate că trecând pe la
Caransebeş voiu avea plăcerea să Vă cunosc şi pe D[umnea]voastră; nu ştiu dacă va fi cu putinţă să mă opresc
timp de două-trei ceasuri în Caransebeş: vă rog deci să-mi comunicaţi adresa D[umnea]voastră, căci de la gară aş
putea veni direct acasă [la] D[umnea]voastră, unde am putea discuta câteva probleme de dialectologie bănăţeană
cu care un [cuvânt indescifrabil] foarte mult pentru ediţia Lexiconului Marsigli.

Cu salutări colegiale,
Al D[umnea]v[oastră]
C. Tagliavini

Bologna, 20/III/27
Baraccano 5

Simion TODORESCU
DEFINIRI

Cuvântul, dincolo de modul exprimării, are şi o faţă nevăzută a înţelesului.

*
Entuziasmul; vai ce flacără minunată ar fi de nu s-ar stinge atât de repede.

*
Norocul şi ghinionul nu seamănă la înfăţişare, însă, formează în comun iraţionalul vocaţiei.

*
Uneori somnul este mai adânc decât oceanul, iar gândul mai adânc decât amândouă.

*
Gândul nu are dimensiune, precum nu poate exista o dimensiune a metaforei.

*
Lacrima este picătura de sevă cristalină izvorâtă din adâncul trist al sufletului, învăluită de lumina ochilor, ce cade
pe obrazul nefericit.
*
Fiecare lacrimă prelinsă pe obrazul întristat te eliberează de o durere sufletească, însă, câteodată avem mai multe
dureri decât lacrimi.
*
Speranţa încă mai are orizont, pe când resemnarea l-a pierdut de mult.

*
Dorinţa generează speranţe, însă, într-un orizont năruit e posibil să genereze şi spaime.

*
Este adevărat şi trist că unii pierd nopţile, însă e chiar dramatic pentru cei ce pierd şi zilele.

*
Imaginaţia omului este nemărginită; păcat că simţurile-i sunt mărginite.

*
Nimic nu e mai luminat decât strălucirea minţii.
Reflex 1 - 6/ 2013 VIAŢA MUZICALĂ 73

Marcu Mihail DELEANU

Laudatio
DUMITRU JOMPAN
- la 75 de ani -

Cu domnul Dumitru Jompan ne ştim de-o viaţă. Aflasem despre dânsul încă din tinereţe, înainte să ne
cunoaştem personal. Era pe vremea regiunii Banat, prin 1967, când i-am citit, în revista „Orizont”, studiul despre
Cântecul lui Mantu. M-a impresionat documentarea temeinică, stăpânirea tehnicilor de cercetare (arhivistică, de
teren) şi delimitarea convingătoare între haiducul Mantu din Bolvaşniţa şi omonimul său, hoţul Mantu de la Căvărani.
În acelaşi an publicase, împreună cu Nichifor Mihuţa, Balade din Valea Bistrei - Banat, în primul volum din seria
Folclor literar, Timişoara, 1967.

Date fiind cele de mai sus, domnul Dumitru
Jompan a fost invitat la constituirea Comitetului pentru
Cultură şi Artă al judeţului Caraş-Severin, în februarie
1968. Vizitându-l, apoi, la Marga, în martie, i-am
descoperit laboratorul de lucru: nenumărate plicuri cu fişe,
biblioteca de specialitate şi, mai ales, proiectele de
cercetare folclorică.
În temeiul acestora, a devenit unul dintre
principalii colaboratori la volumul Tradiţie şi
contemporaneitate (1969), prima culegere de articole
despre trecutul şi prezentul culturii în tânărul judeţ Caraş-
Severin. Tot atunci a debutat cu poezii în antologiile
Împliniri (1969) şi în Ritmuri din ţara lui Iovan Iorgovan
(1970). Mai târziu, peste trei decenii, şi-a adunat versurile
în placheta Fântână de hotar – poeme (Timişoara, 2002),
fiecare poezie având o dedicaţie de suflet.
A publicat constant în culegerea Studii de limbă,
literatură şi folclor, de la primul număr (1969) până la al
cincilea (2007), susţinând rubrica de specialitate şi, mai
ales, bibliografia (în serial) Folclorul şi etnografia în „Foaia
diecezană” (începând cu deceniul 1892-1902).
• Cu aceeaşi râvnă a colaborat la periodicul Tibiscum din Caransebeş
(unde a şi locuit, o vreme, după 1996): din volumul XII (2005), spre
exemplu, am primit nu mai puţin de cinci extrase.
De altfel, bibliografiile au constituit o preocupare
permanentă a domnului Jompan, ilustrată şi prin
dicţionarul-anexă la teza de doctorat publicată în 2003:
Coruri şi fanfare din Banat. Caraş-Severin. În acelaşi
domeniu a scris, cu Costa Roşu din Serbia, Coruri din
Banat.
După câte îmi aduc aminte, au fost ani plini de
vise şi avânturi publicistice, din care s-au născut primele
volume de autor: Timotei Popovici (1970), Găteala capului
la femei în Valea Bistrei (1972; coautor: Aurelia Jompan),
Corul din Marga (1973 – după ce, în 1972, se împliniseră
şapte decenii de la înfiinţare).
• În 1992, la nouă decenii, a publicat cronologia culturală Marga 1902
-1992, o cronică documentată a fenomenului cultural mai ales din anii
de glorie ai corului.
Conlucrarea noastră în plan editorial a culminat
cu monumentala monografie Folclor din Marga (1979).
Despre cât de multe a scris domnul Dumitru
Jompan, cât de variate i-au fost preocupările culturale şi
de cercetare pot afla, cei care încă nu ştiu, din
documentarul Un muzician sexagenar (1998), ce cuprinde
date biografice şi o bibliografie selectivă: volume, articole,
studii, comunicări ştiinţifice, culegeri de folclor, recenzii,
bibliografii, interviuri, poezii, compoziţii corale achiţizionate
de Uniunea compozitorilor ş. a. O bună parte a textelor
inedite menţionate aici vor fi publicate în volumul antologic
Etnografie, artă populară şi folclor în Banat (2006), alături
de lucrări edite începând cu primul articol, apărut în
„Drapelul roşu” (1964). Cuvinte de laudă binemeritată
scrie, în cunoştinţă de cauză, dr. Constantin Catrina din
Braşov, în prefaţa cărţii.
Dar câte n-ar fi încă de spus despre dascălul de
muzică Dumitru Jompan, dirijorul, membru al Uniunii
Compozitorilor, doctor în muzicologie şi prof esor
universitar. Sunt citate, în documentarul din 1998 amintit
mai sus, 175 de referinţe critice, trimiteri la scrierile şi
74
înfăptuirile sale cultural-artistice. Dintre iniţiativele de
răsunet naţional şi internaţional amintim doar două:
înfiinţarea şi creşterea Corului de copii Canon (povestite
în: Suită corală pentru copiii din Marga, 2001) şi Festivalul
„Timotei Popovici”, monografiat exhaustiv într-un caiet
aniversar: Festivalul corurilor de copii şi tineret „Timotei
Popovici” în 25 de secvenţe (2007).
Născut la Marga (în 13 mai 1938), unde a copilărit
şi, apoi, a dăscălit mulţi ani, Dumitru Jompan a simţit,
faţă de satul natal, datoria să-i laude şi să-i salveze valorile
în multe din cărţile şi studiile sale. A trăit şi trăieşte având
conştiinţa fiului... adunător de comori ale locului. Simte
permanent nevoia să depună mărturie despre obiceiuri
ale satului bănăţean de la munte, deplângând ignorarea,
poluarea şi dispariţia unei lumi fără de care, ca naţie, vom
fi mult mai săraci. (Vezi: Poluarea folclorului muzical din
Banat, 1994).
Format, între anii 1952-1956, la Şcoala Normală
din Caransebeş, cu dascăli vrednici rămaşi din perioada
interbelică, şi-a desăvârşit pregătirea didactică şi de
specialitate la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din
Bucureşti. A deprins gustul şi tehnica cercetării ştiinţifice
de la profesorii Florin Georgescu, Ion Şerfezi ş. a. Iar în
culegerea folclorului model i-a fost şi Nicolae Ursu, pe
care nu l-a uitat, publicând, în 1994, un corpus masiv:
Nicolae Ursu corespondenţă:395 de epistole trimise şi
primite în perioada 1927-1968, însoţite de catalogul
scrierilor (editate, inedite) şi o postfaţă.
Sub acelaşi imperativ al salvării unor valori
culturale pierdute prin arhive, se plasează volumele
despre Timotei Popovici, Corespondenţă, 1 (1997) şi 2.
Corespondenţă. Studii de pedagogie muzicală (2002),
precedate de o antologie din compoziţiile acestuia:
Înfloresc grădinile, (Editura Muzicală, 1989). A urmat
Preot Romulus-Vasile NOVACOVICI
CORUL ORTODOX ORAVIŢA-ROMÂNĂ
(Din „Monografia Bisericii Ortodoxe
Oraviţa-Română”)
- în curs de elaborare –
CLIMATUL CULTURAL BĂNĂŢEAN
Analizând climatul cultural bănăţean din ultimele
două decenii ale secolului al XIX-lea şi din primele două
decenii ale secolului al XX-lea, remarcăm caracterul prin
excelenţă angajat al culturii bănăţene. Constatarea trebuie
întregită cu observaţia că sarcinile obiective ale mişcării
culturale din Banat – ca de altfel din întreaga Transilvanie,
s-au înscris în perimetrul luptei pentru emanciparea
naţională şi socială a românilor.
Viaţa spirituală din Oraviţa-Română la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea s-a
desfăşurat pe coordonatele cunoscute ale culturii
bănăţene, Oraviţa fiind un centru cultural model pentru
satele din Valea Caraşului.
Înainte de primele decenii ale secolului al XIX-lea
documentele scrise sunt puţine - afară de cele care încă
n-au ieşit la iveală din arhive – care să vorbească despre
manifestările muzicale ale bănăţenilor.
Prin urmare, în Banat întotdeauna „s-a cântat cu
drag şi s-a cântat frumos”, chiar dacă până în secolul al
XIX-lea dovezile scrise despre viaţa muzicală a
Reflex 1- 6 / 2013
monografia Antoniu Sequens (2003) şi Codrule, codruţule
(2005), culegere din corurile acestuia. A reeditat, în 2010,
Ohaba-Bistra (cercetările Institutului Social Banat-Crişana
din 1938).
Sunt, volumele de mai sus, dovezi ale muncii
stăruitoare de-o viaţă pentru salvarea memoriei unor
înaintaşi de toată lauda. Măcar de s-ar ocupa cineva, cu
aceeaşi râvnă, de viaţa şi scrierile colegului Dumitru
Jompan. Fie această laudatio un îndemn pentru
contemporani şi pentru urmaşi!
Dar, întrucât nu suntem stăpânii destinului nostru
postum, prietenul Dumitru Jompan a început publicarea
Corespondenţei primite, în mai multe volume: primul (A-
C) apărut în 2008, al doilea (D-I) în 2009. Asemenea
restituiri antume sunt de preferat volumelor de memorii/
amintiri, ce pot fi suspectate de subiectivism, de mistificare
a trecutului, din diverse motive. Scrisorile rămân
documente obiective, mărturii neutre despre oameni şi
vremuri. Cu condiţia să fie editate cu acurateţe ştiinţifică,
f ără paranteze, respectând strict originalul.
Corespondenţa primită de domnul Dumitru Jompan
mărturiseşte, indirect, despre căutările, devenirea şi
succesele destinatarului.
În încheiere, să adăugăm , la frumoasa
aniversare, că lăudatul nostru şi-a împlinit cariera didactică
la Seminarul Teologic „Ioan Popasu” din Caransebeş, cu
ai cărui elevi a publicat culegerea Colindăm noi, colindăm,
(2002), repertoriu folcloric specific sărbătorilor de iarnă.
Şi, Finit coronat opus!, ca profesor universitar. Publicarea
cursurilor predate studenţilor teologi la Caransebeş va
rotunji imaginea omului de cultură şi a dascălului de la
Marga.
La mulţi ani, domnule Dumitru Jompan!
bănăţenilor nu puteau fi prea numeroase. Faptul este
explicabil pentru cei care cunosc măsurile de oprimare
politică şi culturală a bănăţenilor în perioada dualismului
austro-ungar. Ar fi suficient doar să amintim legile atât de
drastice ale contelui Appony, care nu admiteau nici un fel
de activitate culturală şi artistică a românilor, prin instituţii
şi organizaţii de masă, urmărind sistematic
deznaţionalizarea lor făţişă şi violentă.
„Corurile bănăţene au proliferat nu numai în mediul
urban, ci şi mai ales la sate – o bucurie mare ne cuprinde,
însă, când vedem ca şi tăranul român, care ziua ţine în
mână plugul şi zbiciul, iar seara nota şi bagheta, se ridică
şi progresează. În numeroase localităţi, fie rurale, fie
urbane, existau chiar şi două formaţii corale (numai între
1880–1900 se creează 140 de coruri, dacă nu mai multe),
după cum consemnează V. Vărădeanu în lucrarea sa
„Cântecul la el acasă”, Timişoara, 1985, pag. 89.
Ceea ce este interesant de ştiut în legătură cu
apariţia corurilor săteşti din Banat este faptul că ele nu
au luat fiinţă din vreo iniţiativă particulară şi cu atât mai
puţin din vrerea oficială, ci din entiziasmul colectiv şi
bucuria pentru cântare a satului întreg. Se poate spune
chiar că în multe cazuri întâi a apărut corul şi apoi dirijorul,
pe care coriştii dintr-un sat îl aduceau dintr-un alt sat,
plătindu-l şi omenindu-l după cuviinţă şi considerându-l
ca pe un oaspete de seamă. Întâi s-au adunat oamenii la
biserică, la şcoală sau în unele cazuri chiar în casa
vreunuia dintre ei, hotărând să facă cor; apoi dacă preotul,
învăţătorul sau vreunul dintre ei „nu se pricepeau la note”
– cum ziceau ei -, îşi aduceau dirijor din alt sat, ţinându-l
Reflex 1 - 6/ 2013
o iarnă sau două până când corul îşi pregătea propriul
„conducător” sau diriginte, cum se zicea pe atunci. Învăţau
liturghie pe patru voci, bărbăteşti sau mixte, şi îşi
întocmeau un repertoriu de cântece „lumeşti” pentru
„petreceri”, adică pentru concerte, în majoritatea cazurilor
compus din cântece patriotice şi populare.
Se ştie că majoritatea corurilor bănăţene au avut
la început caracter bisericesc, pentru simplu motiv că
autorităţile austro-ungare de atunci nu le permiteau să
funcţioneze altfel, considerând că un repertoriu de muzică
religioasă nu poate fi dăunător intereselor şovine ale
statului lor, cum ar putea fi un repertoriu naţional şi
patriotic. Abia după ani de zile de interminabile intervenţii
la autorităţile de stat, adică după ce izbuteau să obţină
personalitate juridică şi aprobarea unor statute, corurile
bănăţene au putut să cânte şi alte cântece decât cele
religioase.
ORGANIZAREA CORURILOR DIN ORAVIŢA-
ROMÂNĂ
Instructori şi dirijori
Corul din Oraviţa-Română a fost recunoscut oficial
la data de 11 august 1887, instructor şi dirijor fiind
învăţătorul Gheorghe Jianu din Oraviţa, un învăţător de
elită nu numai prin educaţia lui artistică ci şi prin gustul lui
rafinat în alegerea pieselor corale, cu care a surprins
publicul auditor. Corul din Oraviţa-Română funcţiona fără
statute cu mult înainte de 1887, dovada este fotografia
corului mixt în mijlocul căruia se afla învăţătorul Gheorghe
Jianu.
Calendarul „Minerva” din anul 1907, pag. 156-167,
arată nominal 76 de coruri existente în Banat până în
anul 1906, şi aici este specificat că în Oraviţa-Română
existau două coruri, unul cel ortodox român şi altul al
„Reuniunii Greco-catolice de cântare Concordia”. Pe lângă
cele 76 de coruri sau Reuniuni de cântare, cu siguranţă
au mai existat şi altele care n-au fost cuprinse în table
probabil pentru că nu au răspuns la chestionarul solicitat,
întrucât Oraviţa-Montană nu apare în table cu toate că
activitatea corală şi teatrală exista din 1863. În 1893
Reuniunea de cântări dă spectacolul cu opera „Forfecarii”
(colecţia V. Nicola).
Multe din corurile cuprinse în acest tablou au
depăşit 100-150 de ani de activitate corală, acolo unde
membrii corului au învăţat să fie oameni de omenie,
coristul deosebindu-se de consătenii lui, nu numai pentru
că ştia să cânte ci şi pentru că era considerat de toţi „un
om de vază”, bucurându-se de stima şi preţuirea tuturora.
A fi corist însemna deci a fi om de omenie, de cinste şi de
încredere.
Învăţătorul Gheorghe Jianu se transferă la şcoala
din Ciclova Montană de unde iese la pensie, iar locul de
instructor şi dirijor îl ia învăţătorul Karol Lazăr, născut în
Oraviţa în anul 1882 şi decedat la 17 noiembrie 1932.
După învăţătorul Karol se ocupă de instruirea
corului fiul său, preot Ionel Lazăr, originar din Oraviţa,
decedat la 4 noiembrie 1979. Acesta instruieşte şi conduce
corul până în anul 1935. Dintr-un proces-verbal al
Reuniunii din data de 20 octombrie 1935, când este ales
preşedinte al Reuniunii Gheorghe Fara – avocat şi
secretar general al Primăriei Oraviţa -, reiese faptul că
preotul Ionel Lazăr îşi anunţă demisia din funcţia de
instructor cor întrucât trebuie să slujească la sfântul altar,
iar starea sănătăţii nu-i permite eforturi deosebite. Demisia
este aprobată în adunarea Generală a Reuniunii în data
de 20 decembrie 1935. În cadrul acestei şedinţe, preotul
Ionel Lazăr propune şi adunarea aprobă în unanimitate
ca instructor şi dirijor pe Moise Cernescu, funcţionar la
Revizoratul Şcolar Oraviţa. Membrii adunării Reuniunii îl
roagă pe Ionel Lazăr, ca pe un vrednic urmaş al tatălui
său Karol Lazăr, să „nu se depărteze de corişti ci să
rămână în mijlocul lor” (proces-verbal, 20 decembrie
75
1935). Moise Cernescu, după o îndelungată activitate,
se retrage la pensie în Bucureşti.
În 1946 se schimba comitetul reuniunii, având ca
preşedinte pe Silviu Drăghici, comerciant, iar dirijorul
corului este ales Itu Octavian, dirijor şi de fanfare, care
se angajează să menţină tradiţia corului şi să
impulsioneze activitatea (proces-verbal, 6 iulie 1946). La
6 august Adunarea Generală a Reuniunii alege din cei
trei dirijori pe învăţătorul Dorobanţu, iar după ieşirea
acestuia la pensie, Ionel Lazăr, care era preot la Parohia
Oraviţa-Română, formează din rândul coriştilor noi dirijori.
Aşa bunăoară îl formează pe Ilie Neda (Persida), care
conduce corul la liturghie, înmormântări şi alte servicii
religioase. Ion Braia, născut în Vrăniuţ şi cântăreţ
bisericesc la Oraviţa-Română, conduce corul bisericesc
după retragerea lui Ilie Neda (Persida), decedat la 4
august 1949 în vârstă de 75 de ani.
În anul 1976, preotul paroh Romulus Novacovici
aduce din Slatina Nera pe cântăreţul de strană Ianoş
Chirilă, care instruieşte corul şi formează un cor mixt cu
45 de persoane. Corul este instruit cu o nouă liturghie de
mai mulţi autori, pregăteşte cu coriştii 14 colinde şi
numeroase priceste. După retragerea sa la pensie, reia
dirijoratul Ion Braia. Datorită faptului că melodiile învăţate
au început să se deregleze de la nota autentică prin
cooptarea unor noi corişti, se simte nevoia stringentă a
unui instructor calificat, şi astfel vine în fruntea corului în
1997 profesorul Cornel Pancarişteanu de la Şcoala de
Muzică din Oraviţa, absolvent al Conservatorului, care
instruieşte corul cu o nouă liturghie în stil bizantin.
REPERTORIUL CORULUI
Cor, teatru şi jocuri populare
Apariţia corurilor bănăţene în număr mare, mai ales
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primii ani ai
secolului al XX-lea a impus un repertoriu bogat şi variat,
potrivit preferinţelor şi posibilităţilor tehnice ale fiecărui
cor. A şti ce şi cum s-a cântat în Banat înainte de epoca
de o adevărată proliferare este o întrebare la care nu se
poate răspunde uşor, mai ales ştiind că majoritatea
arhivelor celor mai multe coruri s-au pierdut, îndeosebi
în anii celor două războaie mondiale. Oricât de puţine
documente ar exista răspândite prin arhive particulare
pe care nu am reuşit să le consultăm, este clar că în
Oraviţa-Română a existat o bogată activitate culturală.
Corul activând sub Reuniunea de cetire şi cântări avea şi
echipe de teatru şi jocuri populare. După piesele corale
executate se prezentau publicului piese de teatru şi jocuri
populare.
Ion Crişan prezintă în lucrarea sa „Teatrul din
Oraviţa”, apărută la Reşiţa în 1968, faptul că „anul 1877
a marcat începutul teatrului de amatori românesc din
Oraviţa. După un turneu în luna mai a trupei lui Constantin
Petrescu din Bucureşti, cu piesele „Don Cezar de Bazan”
şi „Bandiţii din Londra”, în scopul strângerii de fonduri
pentru soldaţii răniţi în Războiul de Independenţă a
României, Reuniunea română de cântări din Oraviţa a
dat o reprezentaţie teatrală la 15 iulie”. „Diletanii” din
Oraviţa-Română, sub îndrumarea învăţătorului Gheorghe
Jianu, joacă în anul 1893 o piesă de Iosif Vulcan – „Ruga
de la Chizătău” -, precum şi „Baba Harca” de Matei Millo.
Cu acest prilej au fost convocaţi noi actori amatori: Ioan
Dure, Costa Voda, Gheorghe Cotarlă, Pavel Neda, Maria
Măgurean, Ecaterina Bogdan, Ilie Gheorghina şi
Gheorghe Cucu.
Se observa un început de interes pentru un gen
deosebit de apreciat de publicul spectator: tabloul vivant.
În iulie 1893, corul românesc din Oraviţa-Română au pus
în scenă „Tabloul viu”, „Mihai Bravu şi calul”, tema reluând
într-o altă modalitate scenică faptele de eroism ale lui
Mihai Viteazu, evocate la Oraviţa şi de trupa lui Pascaly
76
cu un sf ert de veac înainte. Continuând tradiţia
încetăţenită de a reprezenta repertoriul lui Alecsandri,
„diletanţii” din Oraviţa au început anul teatral 1895 cu
savuroasa comedie „Iorgul de la Sagadura”, spectacolul
din 3 februarie fiind găzduit de sala hotelului „Împăratul
Austriei”. Pe lângă piesa, corul Greco-catolic din Oraviţa-
Română a executat cântece de Vidu, Vorobchevici şi
Musicescu. Spectacolul a avut ecou, „Gazeta
Transilvaniei” înregistrându-l ca pe un început de bun
augur. A urmat tot în februarie un spectacol al „diletanţilor”
conduşi de Gheorghe Jianu, cu comedia într-un act
„Legea pentru beţivi” de Bancov. Este reluată piesa
„Bărbaţii fermecaţi” de Pascaly, care după cum scria
„Dreptatea”, a f ost „predată cu o dexteritate
nemaipomenită la diletanţi”, corespondentul
manifestându-şi uimirea şi admiraţia pentru nivelul
interpretării actoriceşti a ţăranilor din Oraviţa: „nu ştiam
că oare sunt în teatrul din Bucureşti ori în Iaşi, şi nu voiam
să cred că pe bină sunt ţărani, care toată ziua sapă şi
acum joacă aşa de cu foc, aşa de fidel?” Aprecieri pozitive
a întrunit şi echipa sătească de teatru din Mercina, care a
prezentat în aceeaşi reprezentaţie piesa „Germanii în
Africa” de S. Wenzel.
Amploarea şi frecvenţa spectacolelor de teatru
prezentate de echipele de diletanţi din Oraviţa au
determinat creşterea măiestriei interpretative, lucru de
care a început să scrie tot mai mult presa din Transilvania,
cea care oglindea viaţa culturală şi artistică a Banatului.
Observaţii numeroase privind arta actorilor orăviţeni
întâlnim în corespondenţele din „Familia”, „Gazeta
Transilvaniei” şi „Tribuna” din Arad şi îndeosebi în
„Dreptatea” din Timişoara. Sunt concludente în acest sens
cele scrise în „Dreptatea” asupra spectacolelor „Coupe”,
„Crâsnicul întors de la pomană” de Millo şi „Noaptea de
SF. George” de Teohari Alexi, însemnările
corespondentului orăviţean având valoarea unor
începuturi de critică teatrală:
1 – „Crâsnicul întors de la pomană” a fost executată
de vrednicul Plugariu Ioachim Iana, acest ţăran de vreo
12 ani se produce cu diferite roluri teatrale cu un succes
admirabil.
2 – „Noaptea de Sf. George”.
Doamna Iana Cotarlă a jucat rolul Floricăi foarte
frumos. Producea minunat naivitatea fetei mari.
Asemenea, domnişoara Maria Craşovan, ca întotdeauna,
aşa şi acuma în rolul Lelea Stana s-a produs foarte
frumos.
George Cotarlă, jucând rolul lui Nicula ţiganul atât
de perfect şi neforţat, a produs mult haz şi râs, a fost
admirat şi aplaudat de nenumărate ori. Au mai interpretat:
Costa Voda, George Măgureanu, Ioan Dure şi Avram Iana,
care ca începător în rolul Ruchelei a arătat talent şi s-a
produs bine.”
Corul din Oraviţa Română participă la emularea
organizată la Lugoj în august 1896 cu prilejul Adunării
Generale a Astrei. De pe Valea Caraşului au participat
corurile din Oraviţa-Română, Oraviţa-Montană, Ticvaniul
Mare, Comorâşte şi Grădinari, alături de alte prestigioase
coruri bănăţene.
Concertul-concurs s-a desfăşurat la o cotă artistică
foarte ridicată. Din presa vremii rezultă că toate corurile
„au prestat peste măsură în aşa fel încât au entuziasmat
pe toţi”. La sfârşitul concertului, la ora 11 noaptea, în lumini
de foc bengalic, corurile reunite sub bagheta lui Ion Vidu
au intonat „Deşteaptă-te române”, după cum scria
„Dreptatea”: „închipuiţi-vă, onoraţi cititori, un cor de 700
de voci, de tineri şi tinere, cântând cu foc şi însufleţire...
faţă cu el sta o lume întreagă... în picioare şi ascultând
cu pietate, cu pălăriile în mână”. În „Familia” era de
asemenea elogiat acest „moment sublim”, care a zguduit
toate inimile. În „Controla” se poate citi „îndelungate
aplauze şi aclamări furtunoase au fost deocamdată
răspunsul miilor de români adunaţi”.
Reflex 1- 6 / 2013
După acest concert, corul din Grădinari şi Oraviţa-
Română au fost la mormântul lui Aurel Maniu, fost notar
public în Oraviţa şi destoinic conducător al românilor din
albia Caraşului. Ambele coruri au cântat câte un cântec
potrivit împrejurării. Cu aceasta s-a încheiat deplasarea
la Lugoj.
În august 1897 s-a jucat la Oraviţa, cu mult succes
piesa „Rusaliile”, de „diletanţii” îndrumaţi de Gheorghe
Jianu, emularea artistică dând roade în sporirea activităţii
teatrale din Oraviţa.
Ceea ce este necesar de reţinut este faptul că până
la Marea Unire din 1918 repertoriul muzical al corurilor
din Banat şi implicit din Oraviţa-Română s-a caracterizat
printr-un patriotism de cea mai pură factură. În mod
special corurile bisericeşti au fost factori de afirmare a
dreptului poporului nostru la existenţă şi de sine
stătătoare, de cultivare a limbii româneşti, de păstrare a
identităţii proprii şi de apărare a fiinţei naţionale.
Adunând aceste câteva date despre repertoriul
corurilor bănăţene în perioada lor de început - repertoriul
lor de mai târziu, mai ales cel de la Unire încoace, fiind
bine cunoscut – nu am urmărit întocmirea unui „inventar”
complet al acestuia, lucru de altfel cu neputinţă de realizat,
după ce atâtea din arhivele lor în care s-au păstrat
procesele-verbale, dări de seamă, afişe, programe,
invitaţii, fotografii, extrase din diferite publicaţii etc., s-au
pierdut, aşa cum s-au răvăşit valorile adunate în colecţia
particulară a colecţionarului Ion Jivcovici din Oraviţa
(decedat la 7 noiembrie 1977), un autodidact cu râvnă
pentru cultură. După moartea sa, valorile colecţionate,
pe care le-am văzut personal, au intrat pe mâna altor
persoane şi puţine au ajuns să fie în muzeele din Oraviţa
sau Reşiţa.
Din repertoriul corului până la Marea Unire erau
pregătite piese care trezeau sentimental demnităţi
româneşti enumerăm câteva: „Deşteaptă-te române”,
„Tricolorul”, „Pui de lei”, „Ştefan cel Mare”, „Arcaşul lui
Ştefan Vodă”, „Dorul Străinatului”, „Marşul lui Iancu”,
„Marşul lui Mihai Viteazul”, „Marşul libertăţii”, „Marşul
român”, „Marşul cântăreţilor din Oraviţa”, „Hora Unirii”,
„Hora noastră” etc. „Marşul cântăreţilor din Oraviţa” a fost
cântat de aproape toate corurile din Banat. Se spune că
acest marş ar fi fost compus în drum spre Anina în semn
de admiraţie pentru cântăreţii orăviţeni, cărora C.
Porumbescu le trimitea compoziţiile sale tocmai din
îndepărtata Bucovină, după cum reise din corespondenţa
purtată între eratele Porumbescu, tatăl lui Ciprian, şi corul
orăviţean. Aproape nu există lucrare a lui Ciprian
Porumbescu abia ieşită de sub pana lui pe care orăviţenii
să nu o fi cântat.
Ascultându-le, unele din aceste cântări ar putea
să pară astăzi anacronice. Pe vremea aceea însă prin
ele s-a întreţinut focul sacru al iubirii de neam, acestea
se cântau după partituri copiate de mână circulând de la
un capăt la altul al pământului românesc.
Corul ortodox din Oraviţa-Română a fost înzestrat
cu numeroase partituri, note şi cărţi pentru Biblioteca
Reuniunii, dar nu se cunoaşte perioada de achiziţionare
a lor. Din datele prezentate se poate vedea că acest cor
a avut o bogată activitate.
Epoca eroică a corurilor bănăţene, epoca lor de
luptă cu autorităţile şovine ale Imperiului Habsburgic, cu
jandarmii, cu solgăbirău, cu judecătorii, ci toţi cei care
aplicau draconic legile, s-a încheiat odată cu Marea Unire
de la 1918. De la această dată corurile bănăţene au intrat
într-o epocă de organizare paşnică. Dacă acum nu mai
luptau cu şovinismul violent al unor pretenţii politice,
îndurau în schimb indiferentismul şi miopia culturală a
oficialităţilor guvernamentale „la putere”, pentru care satul
nu prezenta nici un interes, afară de cel electoral. Astfel,
în 1921 a luat fiinţă „Asociaţia Corurilor şi Fanfarelor
Reflex 1 - 6/ 2013
Române din Banat” cu sediul la Timişoara, organizaţie
specific bănăţeană unică în ţara noastră. Meritul pentru
înfiinţarea acestei asociaţii a fost al lui Ion Vidu. În această
asociaţie a fost înscris şi corul din Oraviţa-Română.
În 1924 se organizează la Timişoara „serbarea
cântecului românesc”, urmând ca „produsul bănesc să
fie dat în întregime pentru marea operă de umanitate” a
Crucii Roşii a României, cum a decis conducerea
asociaţiei, realizând un îndoit scop cultural şi naţional.
Programul „Serbării cântecului românesc” la care au
participat 34 de coruri şi peste 1000 de corişti s-a
desfăşurat în zilele de 27 şi 28 septembrie 1924. Piesele
de concurs au fost „Deşteaptă-te române”, pentru corurile
mixte, şi „S-a deşteptat românul”, pentru corurile
bărbăteşti, ambele de Ion Vidu, fiecare cor având dreptul
să cânte şi o piesă aleasă liber. Juriul a acordat corului
ortodox din Oraviţa-Română premiul I în sumă de 3,500
de lei cu cunună de lauri şi o diplomă (nu se mai păstrează
această diplomă).
Corul ortodox din Oraviţa-Română participă la
concursul de coruri şi fanfare la Oraviţa în 1927. Corul
este condus de distinsul învăţător Carol Lazăr, care
deschide emularea corurilor cu cântările „La Tisa” şi „Între
piatra detunată” de Gheorghe Dima, care au electrizat pe
toţi românii. Ropotul de aplauze nu mai avea să
contenească şi acest cor avea să renunţe la premiu în
favoarea coriştilor din alte părţi.
Din darea de seamă a corurilor pe anii 1933-1934
reiese alegerea noului comitet al Reuniunii, preşedinte
fiind ales Carol Guga şi vicepreşedinte Traian Milea. În
11 iulie 1933 Reuniunea înfiinţează „Fundaţia Carol Lazăr”
unde se pot depune bani în folos umanitar. Cu prilejul
sfinţirii steagului reuniunii de muzică din Oraviţa-Montană,
corul din Oraviţa participă alături de alte coruri împreună
cu preotul Ioan Lazăr-dirijor şi prezintă piesa corală „Iată
ziua triumfală”, iar solistul Carol Guga a performat
excelent.
Episcopia Unită din Lugoj organizează un congres
al „Agrului” la Oraviţa în 29 iunie 1936, preşedinte fiind
dr. Bolboca. Din partea Episcopiei greco-catolice Lugoj
participă episcopul Niculescu, care a sosit în după-amiaza
zilei de 28 iunie. În amurg de seară, după cina ospitalieră
din Piaţa Primăriei Oraviţa au fost programate 3 coruri
care să prezinte o serenadă. Aici se află şi corul ortodox
din Oraviţa-Română care interpretează piesa „Mama”. În
numele celor 5 coruri prezente preşedintele Reuniunii,
Gheorghe Fara, salută prezenţa la Oraviţa a episcopului
Niculescu şi arată printre altele frumuseţea unităţii
sufleteşti a tuturor românilor şi rolul Bisericii de a promova
această unitate spirituală, la care răspunsul episcopului
este: „cântarea este floarea cea mai frumoasă a sufletului,
fraţi orăviţeni, înaintaşii voştri au mari merite şi au format
numeroase valori... „(vezi Sionul românesc, nr. 12 din 15
iunie 1936, pag. 44).
În anul 1936 la Timişoara s-a ţinut în zilele de
duminică şi luni, 13 şi 14 septembrie, „Marea sărbătoare
a cântecului românesc” unde participă şi corul ortodox
din Oraviţa-Română, dirijor fiind Moise Cernescu. Juriul
artistic a fost format din 11 personalităţi muzicale din
Bucureşti, Braşov, Cluj, Iaşi, Arad şi Timişoara, dintre care
îl amintim pe Sabin V. Drăgoi. În ziua întâi s-a desfăşurat
primul concurs de selecţionare a tuturor corurilor şi
fanfarelor admise de cele 3 conduceri judeţene să
participe la serbare. Corurile şi fanfarele au fost împărţite
pe mai multe secţii. Corul din Oraviţa-Română a făcut
parte din secţia rurală nr.1. Juriul a notat cu „notă
excepţională” Corul Vidu din Lugoj, corul bărbătesc
„Doinitorii Caraşului” din comuna Mercina şi fanfara „Doina
Almăjului” şi cu „notă foarte bine” alte formaţiuni corale.
Potrivit clasificării făcute, Corul Vidu din Lugoj a fost
declarat cel mai bun cor din Banat, corul bărbătesc
„Doinitorii Caraşului” din comuna Mercina cel mai bun
cor rural din Banat, iar fanfara din Bozovici cea mai bună
77
fanfară din Banat. Coriştii din Oraviţa, aflând de acest
rezultat, au fost foarte revoltaţi, spunând că „s-a făcut o
nedreptate strigătoare la ceruri, fie din neglijenţă sau rea
voinţă a comisiei, întrucât corul a cântat excepţional
piesele „Bănăţeanca” şi „Detunata”, cu aplauze
prelungite”. Coriştii orăviţeni trimit un protest Asociaţiei
Corurilor şi Fanfarelor din Banat şi cer ieşirea din
asociaţie. S. V. Drăgoi, printr-un schimb de corespondenţă
cu dirijorul Cornel Pancan din Bocşa Română îşi exprimă
regretul că nu a fost premiat corul din Oraviţa, pentru că
el a notat cu excepţional acest cor. La protestul făcut,
Drăgoi trimite o carte poştaşă lui Moise Cernescu-dirijorul
corului din Oraviţa, în care îşi exprimă regretul.
Preşedintele corului din Oraviţa-Română, animat
de succesul de până acum al corului, insistă pentru
învăţarea altor cântări noi şi împrospătarea celor vechi
pentru a întreprinde un turneu în judeţ, pentru că în acest
fel se vor impulsiona şi alte reuniuni frăţeşti să facă acelaşi
lucru. Din 1936-1937, cu hărnicia lui Moise Cernescu şi a
coriştilor, s-au pregătit 20 de cântări şi au plecat în turneu
la Ciclova Montană, Moldova Nouă şi Veche, Ilidia,
Boşteni, Ticvaniu Mare etc. La Ciclova Montană au fost
întâmpinaţi de „Reuniunea de cetire şi cântări” printr-un
cuvânt de bun venit rostit de dl. Creţu Ion la care a răspuns
Gheorghe Fara din partea coriştilor. S-au cântat 18 cântări
însoţite de aplauze furtunoase. Acelaşi succes l-au avut
şi în alte localităţi, după program urmând jocuri populare.
Potrivit procesului verbal din 31 iulie 1939, Corul
C.F.R. din Oraviţa solicită unificarea cu cel al Reuniunii,
dar se refuză această ofertă. În 1946, cu ocazia hramului
Sf. Ilie, corul dă un concert cu următorul program: „Măriţi
pe Domnul”, „Cântecul broaştelor”, „Îmi place, nu-mi
place” de Vidu şi „România” de Sătescu. Se mai fac apoi
deplasări la Boşteni, Iertof, Ticvaniul Mare şi Mic. La 1948,
în şedinţa generală se hotărăşte un nou proiect de
regulament al corului care să se supună aprobării adunării
generale. Adunarea generală nu s-a mai ţinut, urmând
să ia fiinţă corul Casei de Cultură Oraviţa.
Peste 3 ani de la grandioasele demonstraţii de viaţă
muzicală bănăţeană din 1937 a început al doilea război
mondial, aproape toate corurile întrerupându-şi activitatea
cât au durat urgiile lui. A urmat după război, după cum se
cunoaşte, urgia comunistă, când majoritatea corurilor s-
au retras în Biserică executând ritualul liturgic, iar altele
s-au încadrat la căminele culturale sau casele de cultură,
unde au executat alte cântări de folclor nou şi slăvirea
„cultului personalităţii conducătorului ţării”.
Acest cor mixt din Oraviţa-Română cântă şi în
prezent în Biserică, de peste 150 de ani, încercându-se
totodată să se sporească numărul coriştilor şi să se înveţe
cântări patriotice şi populare pentru a reîncadra acest cor
în vechea lui tradiţie.
Oraviţa (cartier Ciclova Montană) – Mănăstirea
Călugăra (1859) – monument istoric
78 VIAŢA SPIRITUALĂ şi CULTURALĂ Reflex 1- 6 / 2013

LUCRUL CARE TREBUIE

Corneliu CHISELIŢĂ

45. STAŢI TARI ÎN CREDINŢĂ

Nepoţilor CLAUDIA şi MIHAI-AURELIAN URSU

„Rămâneţi tari în Domnul... Pot totul în HRISTOS, care mă întăreşte” [FILIPENI 4:1,13]

A rămâne tari în Domnul înseamnă a sta tari în credinţă indiferent de situaţii şi împrejurări.
A rămâne tari în Domnul înseamnă a sta tari în credinţa că Dumnezeu îşi împlineşte toate făgăduinţele Sale.
A rămâne tari în Domnul înseamnă a sta tari în credinţa că cei mântuiţi vor avea parte de o viaţă eternă binecuvântată
în prezenţa lui Dumnezeu şi a lui ISUS HRISTOS.
Sunt tari în Domnul:
a. cei în inimile cărora HRISTOS locuieşte prin credinţă, ca DOMN
- „HRISTOS să locuiască în inimile voastre prin credinţă” [EF. 3:17]
- „Sfinţiţi în inimile voastre pe HRISTOS ca DOMN” [1 PETRU 3:15]
b. cei care îl iubesc, ascultă de EL şi trăiesc ca ISUS
- „Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” [In. 14:15]
- „Oile mele ascultă glasul Meu; EU le cunosc şi ele vin după Mine” [In.10:27]
- „Cine zice că rămâne în EL, trebuie să trăiască şi el cum a trăit ISUS” [1 In. 2:6].

„Sameni un gând, culegi o faptă;

sameni o faptă, culegi un obicei;
sameni un obicei, culegi un caracter;
sameni un caracter, culegi un destin”.

Pentru a trăi ca ISUS, trebuie

a. să influenţăm gândurile noastre
- „Noi avem gândul lui HRISTOS” [1 COR. 2:16]
- „Orice gând îl facem rob ascultării de HRISTOS” [2 COR. 10:5]
b. să influenţăm mintea noastră
- „Învăţaţi de la Mine [ISUS], căci EU sunt blând şi smerit cu inima” [Mt. 11:29].
- „Cuvântul lui HRISTOS să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu
psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră” [COL.
3:16]
c. să influenţăm faptele noastre
- „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la
Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului HRISTOS” [COL. 3:23-24].
- „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai sus de el
însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora” [FILIP. 2:3-4].
-„Să nu obosim în facerea binelui ... să facem bine la toţi” [Gal. 6:9-10]
d. să influenţăm obiceiurile noastre
- „Cercetaţi Scripturile... în ele aveţi viaţa veşnică... ele mărturisesc despre ISUS” [In. 5:39].
- „Rugaţi-vă neîncetat” [1 TES. 5:17].
- Să „avem părtăşie unii cu alţii” [1 In. 1:7].
- Să „stăruim în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”
[F. A. 2:42].
e. să influenţăm caracterul nostru
- „Dumnezeu v-a chemat la pătăşia cu Fiul Său ISUS HRISTOS, Domnul nostru” [1 COR. 1:9].
- „Îmbrăcaţi-vă în Domnul ISUS HRISTOS” [Rom. 13:14].
- „Dacă este cineva în HRISTOS, este o făptură nouă” [2 COR. 5:17].
- „Călcaţi pe urmele lui HRISTOS” [1 COR. 11:1].
- „Umblaţi cârmuiţi de Duhul” [Gal. 5:16].
- „Fiţi plini de DUH” [EF. 5:18].
„Ce aţi auzit de la început [CUVÂNTUL VIEŢII], aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la
început, şi voi veţi rămâne în FIUL şi în TATĂL. Şi făgăduinţa pe care ne-a făcut-o EL, este aceasta: VIAŢA VEŞNICĂ”
[1 In. 2:24-25].

*
Reflex 1 - 6/ 2013 79
Prin ce se caracterizează în viaţa de pe pământ cei ce sunt „TARI ÎN DOMNUL”.
1. CEI CE SUNT „TARI ÎN DOMNUL” AU „GÂNDUL LUI HRISTOS”.
Ei au „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” [IUDA 3], pentru că sunt „cu un gând în Domnul”
[FILIP. 4:2].
Cei ce au „gândul lui HRISTOS” trăiesc în adevăr, în lumină, în părtăşie.
ISUS HRISTOS este ADEVĂRUL, este LUMINA LUMII.
„Dacă umblăm în lumină, după cum EL însuş este lumină, avem părtăşie unii cu alţii” [1 In. 1:7].
Unde există acelaş gând în Domnul, există părtăşie, există aceeaşi umblare, acelaş mod de viaţă.
Unde există acelaş gând în Domnul există armonie, există unitate. Unde este unitate este şi putere în a respinge
orice ispită, orice învăţătură falsă, străină de învăţătura Bibliei.
Unde există acelaş gând în Domnul există biruinţă pentru că Cel ce câştigă biruinţa este Domnul.
2. CEI CE SUNT „TARI ÎN DOMNUL” AU BUCURIE ÎNTOTDEAUNA; INDIFERENT DE ÎMPREJURĂRI
„Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul” [FILIPENI 4:4].
Cei ce sunt „tari în Domnul” se pot bucura întotdeauna indiferent de împrejurări pentru că numele lor este scris în
cartea lui Dumnezeu, în „cartea vieţii Mielului”.
Cei ce sunt „tari în Domnul” se pot bucura întotdeauna indiferent de împrejurări şi situaţii pentru că ei au viaţă
veşnică ceea ce îi situiază deasupra vremurilor, deasupra împrejurărilor, deasupra a ceea ce este trecător.
Pentru orice om, ceea ce este veşnic este important, nu ceea ce este trecător.
Noi suntem „străini şi călători” pe acest pământ. Viaţa noastră pe pământ este trecătoare şi trecătoare sunt şi
suferinţele şi necazurile pentru cel mântuit.
Important pentru cei „tari în Domnul” nu sunt suferinţele şi necazurile de pe pământ, ci important este faptul că ei au
veşnicia asigurată în prezenţa lui Dumnezeu şi a Mântuitorului ISUS HRISTOS, „EL va şterge orice lacrimă din ochii
lor” [Ap.21:4].
Pentru cei „tari în Domnul” chiar şi suferinţa lucrează spre binele lor.
„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări” [IACOV 1:2].
„Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” [Rom. 8:28].
Suferinţa ne atenţionează că noi suntem dependenţi de Dumnezeu ca nu cumva să nu veghem, să aţipim, să
adormim şi diavolul să ne abată de pe calea către cer.
Suferinţa pentru cei „tari în Domnul” este dovada dragostei lui Dumnezeu faţă de ei.
Suferinţa, necazurile nu trebuie să producă întristare celui credincios, ci bucurie ca unul care ştie că Dumnezeu a
trimis suferinţa pentru că îl iubeşte şi Îl vrea cu gelozie pentru Sine, vrea să rămână în braţele Lui, dependent de EL,
o veşnicie cu EL.
Cei „tari în Domnul” sunt cetăţeni ai cerului, acolo vor fi veşnic cu ISUS HRISTOS, regele lor pe care Îl aşteaptă.
Acolo nu va mai fi nici necaz, nici suferinţă, nici întristare.
Perspectiva vieţii veşnice cu ISUS HRISTOS pentru cei „tari în Domnul” este ceea ce determină bucuria lor
întotdeauna, indiferent de împrejurări.
3. CEI CE SUNT „TARI ÎN DOMNUL” AU BLÂNDEŢEA LUI HRISTOS
„Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii. Domnul este aproape” [FILIPENI 4:5].
Blândeţea este trăsătura de caracter a lui ISUS HRISTOS [Mt. 11:29], este roada Duhului Sfânt [GAL. 5:23], este
caracteristica celor mântuiţi [EF. 4:2], este semnul celor înţelepţi [IAC. 3:17].
Blândeţe există acolo unde există smerenie. Fără smerenie nu există blândeţe.
Cel blând nu priveşte de sus, nu dispreţuieşte pe semenul, pe fratele său [Rom. 14:10].
Cel blând nu insultă, nu jigneşte, „vorbirea lui este totdeauna cu har, dreasă cu sare” [COL. 4:6].
Cel blând nu este iute la mânie [Ef. 4:31].
Cel blând este tolerant, iartă, este paşnic, trăieşte în pace cu toţi oamenii, nu se răzbună, face bine şi celor ce îi fac
rău, binecuvântează pe cei ce-l blastămă, are o îndelungă răbdare.
Cel blând nu se revoltă împotriva lui Dumnezeu pentru situaţii grele prin care trece, acceptă decizia lui Dumnezeu
pentru el ştiind că aceasta este voia lui Dumnezeu pentru el spre binele lui; el mulţumeşte lui Dumnezeu pentru
toate lucrurile. [1 TES. 5:18].
Cel blând calcă pe urmele lui HRISTOS.
4. CEI CE SUNT „TARI ÎN DOMNUL” NU SE ÎNGRIJOREAZĂ
„Nu vă îngrijoraţi de nimic” [FILIPENI 4:6].
Cei ce sunt „tari în Domnul”nu se îngrijorează de nimic pentru că ei au pe Dumnezeu ca Tată.
Cei „tari în Domnul” „au primit un duh de înfiere, care îi face să strige: AVA! Adică TATĂ! Însuşi DUHUL adevereşte
împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”. [Rom. 8:15-16].
„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. [1 In. 3:1].
Cei ce sunt „tari în Domnul” nu se îngrijorează pentru că ei au încredere deplină în împlinirea făgăduinţelor lui
Dumnezeu.
Iată câteva:
- făgăduinţa purtării de grijă:
„Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca, sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu
ce vă veţi îmbrăca. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi
neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”
[Mt. 6:25,32-33]. - făgăduinţa ascultării rugăciunilor
„Orice veţi cere în Numele Meu [ISUS], voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în
Numele Meu, voi face” [In. 14:13-14].
A cere în Numele lui ISUS însemnează a cere în conformitate cu CINE este EL, însemnează a cere călăuzit de
Duhul Sfânt.
- făgăduinţa prezenţei SALE cu cei credincioşi
„EU sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” [Mt. 28:20].
- făgăduinţa vieţii veşnice
„Oile Mele ascultă glasul Meu; EU le cunosc, şi ele vin după Mine. EU le dau viaţă veşnică, în veac nu vor pieri, şi
nimeni nu le va smulge din mâna Mea”. [In. 10:27-28].
80 Reflex 1- 6 / 2013
- făgăduinţa moştenirii cerului împreună cu HRISTOS
„Suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună
moştenitori cu HRISTOS” [Rom. 8:16-17].
Avînd încredere în împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu, cei ce sunt „tari în Domnul” nu se îngrijorează de nimic,
ci „aduc cererile lor la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri” şi-I şi mulţumesc pentru ascultarea acestora.
De menţionat că Dumnezeu răspunde cererilor şi rugăciunilor noastre, dar nu când dorim noi, ci la timpul potrivit,
stabilit de EL şi nu ne dă ceea ce ne place nouă, ci ceea ce este spre binele nostru.
Cei ce sunt „tari în Domnul” cer ceea ce este în concordanţă cu voia lui Dumnezeu.
Cei ce sunt „tari în Domnul” aruncă asupra Lui toate îngrijorările ca unii care ştiu că „EL însuşi îngrijeşte de ei” [1
PETRU 5:7].
5. CEI CE SUNT „TARI ÎN DOMNUL” au pace în inimă.
Pacea este roada Duhului [Gal. 5:22].
Cei ce sunt „tari în Domnul” au ca DOMN pe HRISTOS. EL este DOMN al păcii. EL stăpâneşte în inimile lor. EL este
pacea lor. [EF. 2:14]
În inimile în care locuieşte HRISTOS ca DOMN există siguranţă. [In. 10:28-29].
Siguranţa datorită prezenţei lui HRISTOS, determină pacea interioară.
„ISUS HRISTOS este acelaşi ieri şi azi şi în veci!” [EVREI 13:8].
„Voi [cei tari în Domnul] sunteţi ai lui HRISTOS, iar HRISTOS este al lui Dumnezeu” [1 COR. 3:23].
„Viaţa voastră este ascunsă cu HRISTOS în Dumnezeu” [COL. 3:3]. Siguranţă deplină.
6. CEI CE SUNT „TARI ÎN DOMNUL” AU GÂNDURILE ŞI INIMA PĂZITE
„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în ISUS HRISTOS” [FILIP. 4:7].
Pacea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt care locuieşte în cei „tari în Domnul” le păzeşte gândurile şi inima de:
- neîncrederea în existenţa lui Dumnezeu
- îndoiala că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi acesta este adevărul
- nesiguranţa că Dumnezeu îşi împlineşte făgăduinţele, că există viaţă după moarte
- teamă pentru prezent şi viitor
- învăţături false
DUH + SUFLET (gând, sentimente, voinţă) = INIMA SPIRITUALĂ
Orice gând (minte) poartă amprenta unui duh, a unei învăţături care poate fi adevărată sau falsă.
Cei „tari în Domnul” au Duhul lui HRISTOS, Duhul adevărului.
Cei „tari în Domnul” au învăţat şi învaţă de la ISUS.
Gândurile, mintea le sunt călăuzite de adevăr. Gândurile şi inima spirituală le sunt păzite de învăţături false prin
Cuvântul lui Dumnezeu care este ADEVĂRUL, prin lumina Evangheliei.
Cei „tari în Domnul” au Duhul lui HRISTOS care-i călăuzeşte în tot adevărul, de aceea ei au încredere în Cuvântul
lui Dumnezeu, în împlinirea promisiunilor Sale, au siguranţa prezenţei Lui şi a implicării Lui în problemele lor spre
binele lor, de aceea ei nu se tem, ci au pace interioară.
„Chiar dacă ar fi să trec prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine”.
[Ps. 23:4].
7. CEI CE SUNT „TARI ÎN DOMNUL” POT TOTUL ÎN EL
„Pot totul în HRISTOS, care mă întăreşte” [FILIP. 4:13].
Aceasta este consecinţa trăirii în părtăşie, în ascultare deplină de HRISTOS.
„Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” [Mt. 28:18] spune Domnul ISUS.
Cei ce sunt „tari în Domnul” pot totul, căci ei sunt în HRISTOS, şi EL poate totul.
Cei ce l-au primit pe HRISTOS în inimile lor au primit o putere – au primit puterea Duhului Sfânt
[F. A. 1:8].
Cei „tari în Domnul” pot face faţă oricărei situaţii, căci HRISTOS îi întăreşte.
Cei „tari în Domnul” sunt în totală dependenţă de HRISTOS, mulţumiţi cu ce le dă HRISTOS şi cu cât le dă EL. Ei
sunt ai lui HRISTOS, situaţiile şi împrejurările oricare ar fi ele nu-i tulbură.

46. PREŢUIŢI SCRIPTURILE

NATALIEI şi părinţilor ei MIHAELA şi IOAN-NARCIS CHISĂLIŢĂ

„APOLO dovedea din Scripturi că ISUS este HRISTOSUL” [F. A. 18:28].

„Cercetaţi Scripturile, ele mărturisesc despre ISUS HRISTOS” [In. 5:39].
„Îmbrăcaţi-vă în Domnul ISUS HRISTOS” [ROM. 13:14].
„Dacă este cineva în HRISTOS este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi” [2
COR. 5:17].
„ISUS HRISTOS a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire, răscumpărare” [1 COR.
1:30].
„ Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune
în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” [2 TIM.
3:16-17].
„ Nu orişicine-Mi zice: Doamne, Doamne! Va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în
ceruri” [Mt. 7:21].
„Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în EL, să aibă viaţă veşnică; şi EU îl voi învia în ziua de apoi”
[In. 6:40].

*
Reflex 1 - 6/ 2013 81
Viaţa noastră este o călătorie în care trebuie să luăm cu noi doar lucrurile absolut necesare, altfel călătoria devine
grea şi anevoioasă. Trăim un timp al „goanei după vânt”, în care mulţi creştini „au uitat” lucrurile de mare preţ şi
aleargă la acelaşi potop de desfrâu cu ceilalţi, ca să rămână în topul vremii.
Sunt unii care denigrează Biserica. Denigrarea Bisericii înseamnă denigrarea lui HRISTOS, Capul Bisericii, iar
denigrarea lui HRISTOS înseamnă insultă la adresa lui Dumnezeu – Tatăl. „Cine urăşte pe Fiul, urăşte şi pe Tatăl”
[In. 15:23].
Acolo unde Dumnezeu, prin ISUS HRISTOS, nu este iubit, preţuit şi ascultat, acolo nu este binecuvântare. „Dumnezeu
nu se lasă să fie batjocorit. Ce samănă omul, aceea va şi secera” [GAL. 6:7].
Mulţi se poartă ca şi „vrăjmaşi ai crucii lui HRISTOS”, deşi se numesc creştini. „A fi creştin înseamnă a fi o făptură
nouă”, a avea o viaţă nouă, a trăi sub autoritatea lui HRISTOS, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum îl găsim
în Sfintele Scripturi.

NEEMIA în cap. 8 din cartea sa, descrie un eveniment semnificativ din istoria poporului evreu şi anume luarea unei
hotărâri care i-a dus la schimbarea situaţiei lor, la ridicarea din starea de decădere în care se aflau. Hotărârea luată
a fost: întoarcerea la Dumnezeu, la ascultare de EL, de Cuvântul Său.
Criza materială este în primul rând rezultatul crizei spirituale, a NEascultării de Dumnezeu. A fost o vreme când
poporul evreu s-a depărtat de Dumnezeu, a neglijat Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu şi a ajuns „în cea mai mare
nenorocire şi ocară” [NEEMIA 1:3], dar când evreii au început să preţuiască Scriptura, viaţa lor a luat o întorsătură
radicală: „şi a fost mare veselie” [NEEMIA 8:17].
Drumul spre o viaţă nouă trece prin acelaşi proces prin care a trecut şi poporul evreu în vremea lui NEEMIA, drum
pe care trebuie să-l acceptăm cu convingere şi dragoste, şi anume:
- cercetarea şi înţelegerea Scripturii, Cuvântul lui Dumnezeu
- preţuirea Scripturii, iubirea Cuvântului lui Dumnezeu
- împlinirea cuvintelor Scripturii, ascultarea de Dumnezeu, de Cuvântul Său.

PRIMUL PAS în drumul spre viaţa cea nouă este CERCETAREA ŞI ÎNŢELEGEREA SCRIPTURII.
Scriptura trebuie citită şi înţeleasă, ca apoi intrând în inimă să dezvolte puterea ei de transformare a vieţii.
Nu-i suficient s-avem Biblia, să citim în ea, ci trebuie s-o înţelegem.
Nevoia de a înţelege Scriptura este subliniată în însăşi cuvintele ei.
„EZRA a adus LEGEA înaintea adunării, alcătuită din bărbaţi şi femei şi din toţi cei ce erau în stare s-o înţeleagă” ...
„lămureau poporului Legea” ... şi-i arătau înţelesul, ca să-i facă să înţeleagă ce citiseră”... CAPII de familie din tot
poporul, preoţii şi leviţii, s-au strâns la cărturarul EZRA, ca să audă tâlcuirea cuvintelor Legii” [NEEMIA 8:2, 7, 8,
13].
Famenul etiopian din F. A. Cap. 8, avea în mână Scriptura, citea în ea, dar totul era străin pentru el. Până nu a
înţeles Scriptura, nu a încolţit în inima famenului nevoia împlinirii ei.

În pilda semănătorului, Domnul IISUS subliniază nevoia înţelegerii Cuvântului lui Dumnezeu. Fără o înţelegere şi o
primire în inimă, el nu poate să aducă roadă: „Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul şi-l
înţelege; el aduce rod: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci” [Mt. 13:23].

EZRA, cărturarul, era omul chemat de Dumnezeu, înzestrat de Dumnezeu, de aceea potrivit pentru slujba de
slujire, de explicare a Scripturii, pentru că era gata s-o înţeleagă el însuşi şi s-o împlinească: „EZRA îşi pusese
inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui ISRAEL legile şi
poruncile” [EZRA 7:10].
Cel ce nu este gata să pătrundă mai întâi pentru sine tainele Scripturii şi să împlinească Cuvântul lui Dumnezeu
este un izvor fără apă ce nu poate da învăţătură care respectă adevărul. Exemplu lui EZRA trebuie să motiveze pe
toţi cei ce învaţă pe alţii Cuvântul lui Dumnezeu, să se întoarcă la un studiu serios şi consecvent al Scripturii pentru
a creşte spre desăvârşire.

Alegerea locului de desfăşurare a întâlnirii între EZRA şi popor este foarte semnificativ, şi anume pe locul deschis
dinaintea Porţii apelor.
În Scriptură APA pentru spălare simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu: „Acum voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului,
pe care vi l-am spus” [In. 15:8] sau „a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt”
[EF. 5:26].
Apa folosită pentru băut este o imagine a Duhului Sfânt: „În ziua cea mare a praznicului, IISUS a stat în picioare şi
a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă
vie, cum zice Scriptura”. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-l primească cei ce vor crede în
EL. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă IISUS nu fusese proslăvit” [In. 7:37-39].
Când Cuvântul lui Dumnezeu este înţeles şi aplicat în viaţa noastră, atunci Duhul Sfânt începe în noi procesul de
curăţire, de zidire şi creştere spirituală.

*
82 Reflex 1- 6 / 2013
Este semnificativă atât atitudinea lui EZRA, cât şi a poporului în faţa Scripturii.
Pe locul deschis dinaintea porţii apelor o mare mulţime s-a strâns cu dorinţa de a auzi Cuvântul Domnului. Poporul
avea dorinţa de a auzi şi cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi trebuie să ne apropiem în mod personal de Scriptură, să credem că ea este cuvântul lui Dumnezeu prin care
Dumnezeu ne vorbeşte nouă, ne descoperă voia Sa pentru binele nostru.
EZRA a luat cartea, a deschis-o, a binecuvântat pe Domnul şi a desluşit Cuvântul.
Pentru momentul acesta, Dumnezeu îl avea deja pregătit pe EZRA ca să desluşească Scriptura.
Dumnezeu are pregătit pentru orice loc, pentru orice situaţie, pentru orice persoană o modalitate de împlinire a
dorinţei de a cunoaşte Scriptura.
EZRA a deschis cartea lui Dumnezeu, a început să citească şi în felul acesta mesajul lui Dumnezeu a ajuns la
popor.
Este de remarcat atitudinea oamenilor adunaţi la poarta apelor, care s-au ridicat în picioare conştienţi fiind că acum
Dumnezeu le vorbeşte.
Oamenii au ascultat cu luare aminte toată dimineaţa. Au repetat procesul acesta şapte zile, fără să murmure că e
prea mult sau prea greu.
S-au închinat cu faţa la pământ înaintea Domnului, cinstindu-l în felul acesta pe Dumnezeu care li S-a descoperit
prin Cuvântul din Scriptură. Dar ca să-L descoperi pe Dumnezeu, trebuie să te adânceşti în Scriptură.
EZRA a binecuvântat pe Domnul. Când EZRA a binecuvântat pe Domnul, tot poporul a răspuns AMIN! AMIN!
Poporul a început să răspundă mesajului pentru că EZRA citea şi desluşea corect Cuvântul lui Dumnezeu. Scopul
lui era ca oamenii să înţeleagă voia lui Dumnezeu şi să aplice în viaţa lor Cuvântul lui Dumnezeu.

*
AL DOILEA PAS în drumul spre o viaţă nouă, după voia lui Dumnezeu este:
PREŢUIREA SCRIPTURII, IUBIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU.
Când poporul a auzit cuvintele Legii, a început să plângă. Reacţia poporului era una de durere pentru păcatul lor.
Cuvântul lui Dumnezeu convinge şi conduce la pocăinţă, apoi aduce bucuria iertării în suflet.
„Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele” [IER. 15.16].
Nu este suficient doar să citeşti Scriptura, Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să-l primeşti în inima ta şi să te bucuri de
el.
Când Scriptura îţi vesteşte iertarea, trebuie să te bucuri.
În fiecare creştin trebuie să se formeze o atitudine de preţuire, de iubire a Cuvântului lui Dumnezeu, un sentiment
de convingere că el trebuie împlinit, pentru că el conţine revelaţia lui Dumnezeu.
Creştinul care se bucură de Cuvântul lui Dumnezeu, descoperă zilnic comori nebănuite de mângâiere, de călăuzire,
de sfătuire, de mustrare, de avertizare, de asigurare etc.
„Mă bucur de Cuvântul Tău, ca cel ce găseşte o mare pradă” [Ps. 119:162].
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie hrana noastră spirituală, trebuie să fie comoara noastră.
AL TREILEA PAS în drumul spre o viaţă nouă, după voia lui Dumnezeu este:
ÎMPLINIREA CUVINTELOR SCRIPTURII, ASCULTAREA DE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU.
„Când urmez învăţăturile Tale, mă bucur de parcă aş avea toate comorile” [Ps. 119:14].
Nu este suficient să auzi Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să asculţi de el, să te supui lui, să-l împlineşti.
„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-
l împlineşti cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi după ce s-a privit, pleacă şi
uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în
ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui” [IACOV 1:22-25].
Ascultarea de cuvintele Scripturii aduce bucurie şi încredere. Nu o bucurie trecătoare, ci o bucurie permanentă.
„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, după cum şi EU am păzit poruncile Tatălui Meu şi
rămân în dragostea LUI. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie
deplină”. [In. 15:10-11].
Dumnezeu nu înlocuieşte lacrimile, durerea sau tristeţea cu bucurie; EL le transformă pe acestea în bucurie arătând
tot ce urmează dincolo de lacrimi, durere şi tristeţe, aşteptând cu răbdare, cu încredere, în ascultare de EL. Dumnezeu
transformă lacrimile noastre în bucurie dacă rămânem în ascultare de Cuvântul Său.
Bucuria evreilor s-a manifestat din plin în momentul ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu din toată inima.
Dumnezeu este ACELAŞI IERI; AZI ŞI ÎN VEAC.
EL vrea să producă în noi aceeaşi transformare pe care a produs-o în timpul lui EZRA.

Poate că te numeşti creştin. Dar aceasta nu este suficient. Eşti creştin numai dacă prin credinţă HRISTOS locuieşte
în inima ta. Lui trebuie să i te predai cu tot ce ai, cu gloriile sau prăbuşirile tale, cu virtuţile sau cu eşecurile tale, cu
fiinţa ta întreagă, să-i ceri iertare pentru viaţa ta, să-L laşi pe EL, să fie DOMN în viaţa ta şi atunci viaţa ta va fi
transformată, iar caracterul tău va fi un caracter divin, atunci vei fi un om după „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”
şi EL îţi va binecuvânta viaţa.

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu” [In. 1:1].
„Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava LUI, o slavă întocmai
ca slava singurului născut din Tatăl” [In. 1:14].
„Acesta este FIUL MEU preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea MEA: de EL să ascultaţi!” [Mt. 17:5].

CINE ESTE IISUS HRISTOS PENTRU NOI?

„Atunci [IISUS] le-a deschis mintea, ca să înţeleagă Scripturile” [Lc. 24:45].

Reflex 1 - 6/ 2013 83
- pentru arhitect: IISUS HRISTOS ESTE PIATRA DIN CAPUL UNGHIULUI
- pentru astronom: EL ESTE SOARELE DREPTĂŢII
- pentru avocat: EL ESTE LEGISLATOR
- pentru bancher: EL ESTE COMOARA ASCUNSĂ
- pentru biolog: EL ESTE VIAŢA
- pentru brutar: EL ESTE PÂINEA VIEŢII
- pentru constructor: EL ESTE TEMELIA TARE
- pentru doctor: EL ESTE MEDICUL CEL MARE
- pentru profesor: EL ESTE MARELE ÎNVĂŢĂTOR
- pentru inginer: EL ESTE CALEA CEA DREAPTĂ
- pentru agricultor: EL ESTE SEMĂNĂTORUL ŞI DOMNUL SECERIŞULUI
- pentru geolog: EL ESTE STÂNCA CEA VEŞNICĂ
- pentru vier: EL ESTE VIŢA CEA ADEVĂRATĂ
- pentru judecător: EL ESTE JUDECĂTORUL CEL DREPT
- pentru explorator: EL ESTE CĂLĂUZĂ
- pentru jurnalist: EL ESTE VESTEA CEA BUNĂ
- pentru oftalmolog: EL ESTE LUMINA OCHILOR
- pentru pastor, preot: EL ESTE CUVÂNTUL DOMNULUI
- pentru sculptor: EL ESTE PIATRA VIE
- pentru servitor: EL ESTE STĂPÂN, DOMN
- pentru lucrător: EL ESTE CEL CE DĂ ODIHNĂ
- pentru păcătos: EL ESTE MIELUL LUI DUMNEZEU
- pentru creştin: EL ESTE FIUL LUI DUMNEZEU, MÂNTUITORUL.

Cine este IISUS?

„Cercetaţi Scripturile” şi veţi înţelege că EL este:
„CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA” [In. 14:6]
„EL este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea. Pentru că prin EL au fost făcute toate
lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie
domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin EL şi pentru EL. EL este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin
prin EL. EL este CAPUL TRUPULUI, al BISERICII. EL este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în
toate lucrurile să aibă întâietatea” [COL. 1:15-18].
„EL ESTE MÂNTUITORUL LUMII” [1 In. 4:14].

„Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi LUI” [Lc. 2:14].

Prezentare la Reşiţa a cărţii „Ecumenismul - drumul spre unitatea creştină”

În data de 19 martie a.c. a avut loc la Biblioteca Judeţeană „Paul Iorgovici” -

secţia germană „Alexander Tietz” din Reşiţa, lansarea cărţii „Ecumenismul - drumul
către unitatea creştină” a Prea Sfinţitului Alexandru Mesian - Episcop de Lugoj.
Primirea Prea Sfinţitului Alexandru s-a făcut la Biserica Română Unită, Greco-
Catolică din Reşita, unde a fost întâmpinat cu flori şi a primit cadou o poză a bustului
Episcopului Martir Dr. Valeriu Traian Frenţiu înrămată.
După câteva momente de rugăciune ne-am deplasat la Biblioteca Judeţeană,
secţia germană, unde P.S. Alexandru a fost întâmpinat de Erwin Josef Ţigla, preşedintele
Forumului Democratic al Germanilor din judeul Caraş-Severin.
Prezentarea cărţii a fost precedată de o rugăciune. Erwin Josef Ţigla a început
expunerea acestui moment. Pe rând au vorbit pr. Marian Ştefănescu - Protopop de
Reşita, mons. Angelo Narcis Pop, Vicar General, pr. arhidiacon József Csaba Pál, dl
teol. Raimondo-Mario Rupp, pr. Aurel Bendariu - paroh la Doman, pr. Petru Berbentia
- protopop ortodox de Reşita şi prof. dr. Elena Ştefănescu.
La final a vorbit despre carte P.S. Alexandru Mesian, care ne-a prezentat-o ca
fiind scrisă dintr-un ecumenism autentic. Prea Sfinţia Sa a făcut o comparaţie între
evenimentul lansării acestei cărţi la Biblioteca Judeţeană din Baia Mare din 12 martie
şi cel de la Reşiţa, arătând diferenţa de spirit ecumenic. Dacă la Baia Mare au participat
doar reprezentanţi ai cultului greco-catolic, la Reşiţa au luat parte reprezentanţi şi din
partea altor culte: Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă Română şi Biserica
Reformată (pastorul emerit Makay Botond).
P.S. Alexandru a mulţumit dlui Erwin Josef Ţigla pentru organizarea acestui eveniment. Dl. Erwin Josef
Ţigla a dăruit P.S. Alexandru o icoană cu Maica Sfântă de la Mariapócs (Ungaria). La rândul Său, P.S. Alexandru a
dăruit lui Erwin Josef Tigla, „Biblia de la Blaj”, Ediţia Jubiliară 2000. La final P.S. Alexandru a oferit autografe.
Toţi cei prezenţi au fost invitaţi la o agapă, pregătită cu dăruire de femeile de la Forumul German. De
asemenea şi credincioasele parohiei greco-catolice Reşiţa II au pregătit câteva prăjituri, cornuleţe etc.
La final ne-am deplasat la biserica „Sfântul Ilie Tesviteanul” de lângă cartierul Doman, unde P.S. Alexandru
a văzut pentru prima oară biserica de la reîntoarcerea la Sfânta Unire. Prea Sfinţia Sa a rămas profund impresionat
de lucrările efectuate la altarul de vară şi la biserică în interior-exterior.
Au fost momente înălţătoare, binecuvântate de Dumnezeu. Mulţumim Prea Sfinţiei Sale pentru aceste
momente profunde de ecumenism autentic.
Bogdan Andrei MIHELE
84 Reflex 1- 6 / 2013

Erwin Josef ŢIGLA

Preşedinte Forumul Democratic al Germanilor din judeţul Caraş-Severin

(1). De 20 de ani octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor, la Reşiţa

Citind DEX-ul, vom găsi pentru cuvântul ecumenism următoarea explicaţie: Mişcare de refacere a unităţii
universale a Bisericilor creştine, cu respectarea autonomiei lor, pe calea acordurilor şi a dialogului teologic. Pentru
reşiţeni, cuvântul ecumenism a primit un sens nou de 20 de ani.
Acum 20 de ani, la Reşiţa, din iniţiativa unui grup de preoţi de diferite confesiuni din Reşiţa, s-a purces la un
nou drum de apropiere a bisericilor creştine istorice. Astfel, în perioada 18 - 25 ianuarie 1993 se organiza în
municipiul de pe Bârzava pentru prima oară octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor.
În cartea în patru limbi „Spălaţi-vă picioarele unul altuia. Ecumenism, între istorie şi prezent la Reşiţa =
Waschet Euch gegenseitig die Füße. Ökumene zwischen Geschichte und Gegenwart in Reschitza = Mossátok
meg egymás lábát. Az ökumenizmus története és jelene Resicabányán“, apărută la 10 ani de ecumenism sub
semnătura părintelui Pál şi a mea, dânsul amintea de aceste prime zile: „Când am ajuns la Reşiţa, o dorinţă trăia în
mine: să îi iubesc pe toţi, pe fiecare om, să mă întorc spre fiecare cu iubire. E normal că în mod special am încercat
să fiu atent la preoţi şi pastori de oricare confesiune, căci ei sunt aceia cu care lucrăm în via Domnului aici în Reşiţa.
… Din 1993 încoace, Săptămâna ecumenică de rugăciune pentru unitatea creştinilor se desfăşoară cu regularitate
şi în oraşul nostru, în fiecare an între 18 şi 25 ianuarie. Mai ales din 1999 încoace, de când participarea este
deosebit de largă, cred că putem vorbi despre o săptămână de sărbătoare creştinească pentru întregul oraş.”
În prima seara din octava 2013, care s-a desfăşurat la Biserica Ortodoxă Română „Pogorârea Sfântului
Duh” din cartierul Govândari în data de 18 ianuarie, predica a fost susţinută de către iniţiatorul acestei mişcări la
Reşiţa, arhidiaconul romano-catolic József Csaba Pál. Printre alte cuvinte de învăţătură, dânsul a trecut în revistă
cei 20 de ani de rugăciuni în comun în diferitele biserici creştine istorice reşiţene, care au generat şi o multitudine de
alte iniţiative în acest sens.
Doresc în continuare să accentuez cele amintite de
păr. Pál , adăugând şi altele pe care le consider de asemenea
importante pentru ultimii 20 de ani de trăire în comun la Reşiţa:
- Participarea creştinilor de diferite confesiuni din
Reşiţa la diferite evenimente din programul vizitei Papei Ioan
Paul al II-lea la Bucureşti, în 7 - 9 mai 1999, când a ieşit din
sufletul miilor de credincioşi acel strigăt de neuitat, „Unitate!”;
- Participarea tinerilor reşiţeni de diferite confesiuni
creştine, alături de preoţii lor, la a treia Adunare Ecumenică
Europeană care a avut loc la Sibiu între 4 şi 9 septembrie
2007;
- Participarea unor episcopi ai bisericilor istorice din
România la octavele organizate la Reşiţa;
- Întâlnirile ecumenice anuale şi lunare ale femeilor
în diferitele biserici istorice creştine reşiţene;
- Manifestarea anuală ecumenică în Postul mare ECUMENICA
desfăşurată la Centrul Social „Frédéric Ozanam” din Reşiţa, Biserica Ortodoxă Română, Reşiţa,
„Iubindu-L pe cel Răstignit, ne îndreptăm spre Sărbătoarea 13 ianuarie 2013
Luminii” aflată anul acesta la cea de a VIII-a ediţie;
- Manifestarea din 14 ianuarie 2007 de la Reşiţa, cu participarea celor trei episcopi, PS Lucian Mic (ortodox),
PS Alexandru Mesian (greco-catolic) şi PS Martin Roos (romano-catolic), cu prilejul înmânării oficiale a titlurilor de
Cetăţean de Onoare al municipiului Reşiţa preoţilor dr. Vasile Petrica, József Csaba Pál, Marian Ilie Ştefănescu şi
Makay Botond, un gest unic în ţara noastră, poate şi pe plan european;
- Cartea mai înainte amintită şi apărută la Reşiţa în anul 2003, cu prilejul împlinirii a 10 ani de octavă de
rugăciune pentru unitatea creştinilor, editată de Asociaţia Germană de Cultură şi Educaţie a Adulţilor din Reşiţa;
- Organizarea timp de doi ani a Procesiunii ecumenice de Florii la Reşiţa, în 28.03.2010 şi 16.04.2011;
- Participarea la octava din Reşiţa a unor preoţi şi laici din Italia şi întoarcerea vizitei acestora, prin
reprezentanţi din Reşiţa la manifestări ecumenice din această ţară;
- Diferite manifestări spirituale şi culturale, la care au participat în frăţietate reprezentanţi ai diferitelor
confesiuni creştine;
- Apariţii în massmedia scrisă, vorbită şi văzută locală, naţională şi internaţională.
Anul acesta, octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor se desfăşoară în mai multe biserici reşiţene
sub moto-ul „Ceea ce Dumnezeu cere de la noi” (cf. Miheia 6,6-8).
Să ne bucurăm împreună de cei 20 de ani de octavă şi să încercăm, fiecare după puterea noastră, să
contribuim prin rugăciune la unitatea creştinilor, indiferent de confesiune sau limbă maternă, să participăm împreună
ori de câte ori ni se oferă prilejul la manifestări spirituale sau culturale care promovează unitatea creştină la Reşiţa!
Reflex 1 - 6/ 2013 85
(2). La Reşiţa, comemorarea deportaţilor

Miercuri, 16 ianuarie 2013, comunitatea germană

din judeţele Timiş, Hunedoara şi Caraş-Severin şi-au adus
aminte de începuturile deportării în fosta URSS prin
intermediul unei manifestări comemorative pe plan
interjudeţean, care s-a desfăşurat la Reşiţa.
În urmă cu 68 de ani, bărbaţi între 16 şi 45 de ani
şi femei între 18 şi 30 de ani, apţi de muncă, de pe întreg
teritoriul României, din Transilvania, Banat, Satu Mare,
Crişana, Bucovina, Bucureşti şi Dobrogea, au fost luaţi
din sânul familiei şi transportaţi, în vagoane pentru
transportul animalelor, până departe, în teritoriul actualei
Ucraine (zona Doneţk) şi al Rusiei (Munţii Ural). Nu puţini
au fost aceia care şi-au pierdut viaţa acolo datorită
condiţiilor vitrege de muncă şi viaţă. Ultimii deportaţi s-au
reîntors acasă după cinci ani de muncă depuşi pentru
„reconstrucţia” statului sovietic, în decembrie 1949.
Din numărul aproximativ de 75.000 de deportaţi
din România, se estimează că un număr de 10.000 şi-au
pierdut viaţa acolo.
Din judeţul Caraş-Severin au fost deportaţi
aproximativ 10.000 de etnici germani. Actualmente mai
sunt în viaţă în Banatul Montan 92 de foşti deportaţi, din
care 42 reşiţeni.
Comemorarea a debutat la Biserica romano- Manifestările s-au încheiat cu prânzul care s-a
catolică „Maria Zăpezii” din municipiul Reşiţa, unde a fost servit în Centrul Social „Frédéric Ozanam“ al Asociaţiei
concelebrat un recviem pentru cei care au părăsit această Caritative „Sfântul Vincenţiu de Paul” din Reşiţa, fiind
lume în timpul deportării sau drept urmare a acesteia. pregătit de membrii acestei asociaţii.
Slujitorii altarului au fost pr. József Csaba Pál, părintele Cea de a doua zi de comemorare, desfăşurată
arhidiacon al Banatului Montan, precum şi parohul bisericii la Reşiţa în 17 ianuarie, a reunit după-amiaza la Biblioteca
romano-catolice din Slatina Timiş, pr. Virgil Fechetă. În Germană „Alexander Tietz” foarte mulţi interesaţi de
spiritul ecumensimului practicat în Banatul Montan, la subiect. În program se putea citi următoarele: prezentarea
celebrare a participat şi pr. Egon Wonner, pastorul filmului documentar „Reşiţa - memoria deportării”, o
evanghelic luteran al Banatului Montan. producţie Cornelia Dunăreanu, redactor şef al postului
Requiem-ul a fost înfrumuseţat muzical la orgă de televiziune „Banat TV”, Reşiţa. Incursiuni muzicale au
de prof. Christine Maria Surdu. Două piese au fost venit din partea corului „Franz Stürmer” din Reşiţa (dirijor:
interpretate pe un ferăstrău muzical de către Nikolaus prof. Elena Cozâltea; la orgă: Walter Carol Fleck).
Rudolf Pilly, preşedintele Forumului German din Călan / După introducerea asigurată de preşedintele
judeţul Hunedoara. În final s-a interpretat de întreaga Forumului Democratic al Germanilor din judeţul Caraş-
asistenţă cântecul deportaţilor „Tief in Russland bei Severin, a vorbit Cornelia Dunăreanu despre proiectul în
Stalino” („Departe în Rusia, la Stalino”). cadrul căruia a fost realizat filmul, „Memoria muncii forţate
La Monumentul deportaţilor ridicat în Parcul a etnicilor germani din România deportaţi în URSS”,
„Cărăşana” în anul 1995, la vremea aceea primul astfel finanţat prin programul EACEA - P7 - Europe for Citziens
de monument din România, a avut loc apoi un moment Programme - Action 4 - Decision 2011 - 3342 / 001 - 001.
de reculegere cu rugăciuni specifice momentului şi cu Managerul de proiect a fost prof. univ. dr. Lavinia Betea,
depunere de coroane de flori. Universitatea „Aurel Vlaicu” din Arad.
După intervenţia preşedintelui Forumului Pentru această după-amiază a fost pregătită şi o
Democratic al Germanilor din judeţul Caraş-Severin, miniexpoziţie de artă plastică a artiştilor plastici amatori
Erwin Josef igla, a urmat rostirea rugăciunilor de către pr. Anton Ferenschütz şi Franz Binder, cu reprezentări ale
József Csaba Pál şi pr. Egon Wonner, după care, în perioadei deportării trăite de ambii pe pielea lor.
acordurile cântecului deportaţilor, care a adus pe obrajii Corul „Franz Stürmer” a interpretat două melodii
celor prezenţi lacrimi, nu puţine la număr, au fost depuse ale deportaţilor, acestea mişcând până la lacrimi întreaga
coroane de flori de către delegaţiile prezente, printre care asistenţă venită la evenimentul comemorativ şi care a
şi cea a Consiliului Judeţean Caraş-Severin, condusă de umplut până la refuz sala de manifestări a bibliotecii
către secretarul general al judeţului, Ion Imbrescu. germane. Au fost prezenţi deportaţi, născuţi în perioada
La comemorarea de anul acesta de la Reşiţa au deportării, membri ai familiilor acestora, prieteni, cadre
luat parte reprezentanţi din comunităţile din Călan, Deva, didactice, politicieni, directori şi reprezentanţi ai unor
Dognecea, Hunedoara, Lugoj, Nădrag, Oţelu Roşu, instituţii culturale judeţene.
Steierdorf - Anina şi Reşiţa.
86 Reflex 1- 6 / 2013

„Zilele Lumină Lină / Gracious Light’s Days“

În zilele de 15 şi 16 martie 2013 la Reşiţa s-au desfăşurat „Zilele Lumină Lină / Gracious Light’s Days“. A fost a
XVIII-a ediţie de când, anual, revista de spiritualitate şi cultură românească Lumină Lină / Gracious Light care
apare la New York, prin preşedinte pr. prof. dr. Theodor Damian şi echipa de redacţie, coalizează jurnalişti,
scriitori, oameni de cultură de dincolo de ocean şi din România, aducând lumina lină a culturii mai aproape de
cititori, păstrând viu spiritul românesc, alinând dorul de casă, scurtând distanţe între oameni, închegând prietenii,
ducând cuvântul scris acolo unde-i este locul: în sufletul cititorilor. Manifestarea, organizată de Uniunea Ziariştilor
Profesionişti din România cu sprijinul Consiliului Judeţean Caraş-Severin şi în colaborare cu Societatea pentru
Cultură Metarsis şi Asociaţia Radio Semenic a debutat vineri, 15 martie 2013, orele 17:00, în Sala de Conferinţe
a Administraţiei Judeţene, în prezenţa unui public select. După cuvântul de bun venit adresat oaspeţilor de
Doru Dinu Glăvan, preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Ionesie Gheorghioni a salutat, în
numele preşedintelui Consiliului Judeţean Caraş-Severin, dr. ing. Sorin Frunzăverde şi al său personal “elevata
şi distinsa adunare”, punctând sensibilitatea titlului generic “Lumină Lină” şi urând bună desfăşurare
evenimentului. (reprodus după http://semndecarte.metarsis.ro/?p=7680; text: Camelia Duca; foto: Lucian Duca)

Titus CRIŞCIU

Ancheta REFLEX

Cu prilejul întâlnirii unor personalităţi marcante ale presei culturale româneşti, din ţară şi din străinătate,
la Zilele “Lumină Lină”, am adresat conducătorilor de reviste culturale următoarele întrebări:

1. Un scurt istoric al revistei (an apariţie, tiraj, periodicitate, colaboratori).

2. Intenţiile de început, ca genuri literare şi ce schimbări au intervenit pe parcurs.

3. Cărui public vă adresaţi (ca vârstă şi preocupări), aria lui de cuprindere (locală, zonală, naţională)?

4. Cine şi în ce condiţii vă susţine din punct de vedere material?

Aurel Pop, redactor-şef al revistei „Citadela”, din Satu Mare: 1. - 2. Revista apare de şapte ani,
trimestrial, în 300 de exemplare, în formă clasică, pe hârtie, iar în format PDF, la 3000 de adrese de e-
mail. Cuprinde toate genurile literare. M-am orientat spre literatura diasporei, dar şi spre tinerii care bat
la porţile afirmării. 3. Se adresează tururor cititorilor din ţară, dar şi a celor din diasporă. 4. Revista e
finanţată de Consiliul Judeţean Satu Mare. De menţionat că la noi mai apar trei reviste literare: „Poesis”.
„Poesis Internaţional” şi „Acolada”, toate finanţate de Consiliul Judeţean, dar noi acceptăm şi sponsorizări.

Florentin Popescu, redactor şef al revistei „Bucureştiul literar şi artistic”: 1. Revista apare de la 1
octombrie 2011 şi am fondat-o împreună cu colegul Coman Şova. Apare lunar şi cum eu mă învârt prin
lumea scriitorilor de vreo 40 de ani, am mulţi prieteni. Dintre colaboratori îi amintesc pe criticul de artă
Cornel Ostahie (cronica plastică), cronica de film e susţinută de Candid Stănculescu, cronica de teatru
de actorul Candid Stoica ş. a. 2. Nu este o revistă strict literară, ci vrea să fie un fel de ateneu al artelor.
Are literatură propriu-zisă: poezie, proză, critică şi istorie literară, eseu, dar are şi istoria Bucureştiului şi
Reflex 1 - 6/ 2013 87
rubricile de care am amintit, susţinute de profesionişti. 3. Se adresează unui public larg, atât literaţilor şi
ziariştilor, cât şi cititorilor obişnuiţi, care o cumpără şi au ce să citească în ea. Încercăm să venim în
întâmpinarea cât mai multor oameni şi de diferite vârste. 4. Revista este susţinută de Fundaţia „Hurmuz
Aznadorian”. Acesta a fost un jurist cunoscut în perioada interbelică, închis în perioada comunistă, care
a şi murit în închisoare. Se pare că a lăsat o moştenire destul de importantă, din care o parte a intrat pe
mâna soţiei lui Coman Şova, cunoscuta juristă Ana Niculescu. Fondurile vin de la această fundaţie şi
după cum se cunoaşte, orice instituţie sau societate comercială poate dona 2% din venituri.

Anca–Doina Sîrghie, redactor şef al revistei „Lumina slovei scrise”, din Sibiu: 1 - 4. Revista noastră
s-a născut legată de activitatea tinerilor cercetători şi studenţi din universităţile sibiene. Din anul 2000
apare anual această publicaţie, în care valorificăm cercetarea studenţilor din sesiunea anuală, din luna
mai. Alături de acestea, publicăm cercetările unor profesionişti de marcă ai domeniilor, cum ar fi: istoria,
literatura, arhivistică şi biblioteconomie, istoria pedagogiei învăţământului şcolar şi preşcolar, dar şi diverse
eseuri ale unor colaboratori români şi străini. În 2005 am editat un număr numai în limba engleză. În
general ne adresăm publicului din ţară, dar avem rezumate
în limbile engleză şi franceză, iar cuprinsul este şi în engleză,
pentru ca toţi cei interesaţi să ia legătura cu autorii respectivi.
Finanţarea este dramatică. Rar rectoratul Universităţii ”Alma
Mater” ne dă bani să putem edita 2-300 de exemplare, pe
care le distribuim gratuit autorilor şi le trimitem spre
majoritatea bibliotecilor judeţene din ţară”.

Mariana Pândaru – Bârgău, redactor şef al revistei

„Ardealul literar”, din Deva. 1. Am publicat primul număr
al revistei în 1994, din iniţiativa scriitorului Valeriu Bârgău,
soţul meu. De la început ne-am dorit să avem cât mai mulţi
colaboratori şi până la urmă am realizat o punte de legătură
Poetul pr. dr. Theodor Damian, citind revista
între scriitori din ţară cu cei din afara ţării. Apare trimestrial REFLEX (15 martie 2013)
şi avem colaboratori permanenţi din ţară, precum Liviu Ioan
Stoiciu, Grigore Grigurcu, Marian Barbu (Craiova) şi Raluca
Pavel (Bucureşti). După cum se observă, ei sunt din zone diferite, pentru că ne ferim de a fi o revistă
zonală. 2. Publicăm toate genurile literare şi pe lângă acestea în fiecare număr avem şi o rubrică de artă
plastică şi întregul număr este ilustrat cu creaţia artistului respectiv. 3. Ne place să credem că este citită
de toţi iubitorii de literatură, care vor să simtă pulsul vieţii literare din momentul apariţiei revistei. Avem
cititori şi colaboratori (M. N. Rusu, Aurel Sasu, Theodor Damian) din zona New York, din zona Colorado,
din Canada, din Suedia, din Madrid. 4. La început, câţiva ani buni, am fost finanţaţi de Ministerul Culturii,
apoi de Consiliul Judeţean Hunedoara. În ultimii ani suntem ajutaţi de Asociaţia Scriitorilor din Judeţul
Hunedoara, iar din 2012 suntem din nou finanţaţi de Consiliul nostru Judeţean.

Pr. prof. dr. Theodor Damian, director al revistei „Lumină lină”, din New York. : 1. Revita apare din
1996, ca o continuare a Buletinului Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate din New York, care
apărea săptămânal din 1993. Doar în primul an a apărut lunar, iar din 1997 ea apare trimestrial. 2.
Revista cuprinde rubrica teologică, unde apare editorialul meu, o secţie de studii umaniste, unde promovăm
doctoranzii şi profesorii din România, care au nevoie să publice în străinătate, dar şi românii din diasporă.
Avem secţia de eseuri, materiale cu caracter literar academic, rubrica de istorie, de opinii, de critică
literară, de cenaclu, rubrica eminesceană şi de cenaclu, foto-album, iar poezia e presărată peste tot. 3.
Se adresează românilor din SUA, dar şi din România şi alte 20 de ţări unde o distribuim. Ca urmare, ea
reflectă atât viaţa literară din ţară cât şi din diasporă. Avem şi o secţie în limba engleză, pentru că unele
materiale sunt scrise în engleză. 4. Nu ne finanţează nimeni. Doar un an şi jumătate şi atunci ne-au plătit
doar tiparul, Departamentul Românilor de Pretutindeni. Cheltuielile le suportă Biserica „Sfinţii Petru şi
Pavel” din New York, al cărei paroh sunt, şi din banii mei, de câte ori e cazul. Mai trebuie spus că nimeni
din Redacţia revistei nu primeşte nici un fel de contribuţie.
88
În întâmpinarea
Colocviilor internaţionale ale revistei Reflex
ediţia a XIII-a, Băile Herculane, 15 – 18 mai 2013
Tema: „Despre roman”
INVITAŢI DE ONOARE
NICOLAE BREBAN
LEGĂTURILE PRIMEJDIOASE
ALE LUI DON JUAN
Dana Nicoleta POPESCU
Scelerat şi seducător, Don Juan apare în
literatură, prima dată, în comedia spaniolă El Burlador de
Sevilla, de reţinut, în primul rând, pentru că mortul
batjocorit se întoarce să-şi îndeplinească răzbunarea. Din
secolul al XV-lea iradiază tema tragică a culpabilităţii şi a
pedepsei însă „există de la început, chiar în fondul
caracterului lui Don Juan, o ruptură între această
senzualitate neînfrânată care îl caracterizează pe de o
parte şi, pe de altă parte, sentimentul de culpabilitate şi
de teamă de pedeapsă.” (RANK 1997, p. 149)
Nicolae Breban a creat un Don Juan atipic, ce
şochează, la prima vedere, prin înfăţişare. Rogulski îi
apare Toniei ca „un găligan înalt, solid, cam puhav,
negricios şi care îşi întreţinea o mică mustăcioară
«parşivă» care nu se mai purta, à la Amedeo Nazzari”,
fizic mai degrabă respulsiv, decât ademenitor, completat
cu „o cămaşă oribilă, de la confecţii, cu pantofii săi de
serie, cu tocurile cam scâlciate.” (BREBAN 1981, pp. 13,
23) Vocea insinuantă constituie un veritabil instrument
de seducţie, dar se înscrie tot în arsenalul cuceritorului
de mahala. Rogulski a fost definit ca om kitch: „Aici, în
aceste teritorii kitsch pe care cotidianul cel mai frivol cu
putinţă îşi risipeşte semnele prezenţei sale, personajul
kitch poate să-şi amintească, să atingă adevărurile sale
«adânci». Poate să-şi realizeze fiinţa sa adâncă. Să se
conecteze la istoriile «dintotdeauna» ale spiritului
omenesc. Să se realizeze sub semnul său arhetipal.
Devenind, de pildă, Don Juan. Trăind realitatea lui Don
Juan.” (UNGUREANU 1985, p. 605)
O parte din asalturile lui Rogulski asupra Toniei
se petrec la telefon, astf el că vocea joacă rolul
determinant, chipul fiind ascuns. În plus, şi când
personajele se întâlnesc faţă în faţă, vocea rămâne
esenţială – deopotrivă cu tiradele neruşinate, folosite
pentru a o intimida: „Încet-încet, cuvintele lui ajunseră
până la ea, ea le simţi respiraţia. Respiraţia cuvintelor,
respiraţia câinilor. O înconjurau, o amuşinau, îi dădeau
ocol…” (BREBAN 1981, p. 32)
Dacă vorbele lui Rogulski se metamorfozează în
câini, Tonia aplică „mârlanului”, „huliganului” (BREBAN
1981, pp. 107, 129), diverse măşti animaliere: lup, câine
vagabond, ogar, cocoş, motan, om virus, om lăcustă,
bestie. Pentru fetele pe care le urmăreşte pe stradă,
Rogulski se întrupează în peşte mare sau rechin albastru.
Cerebralei Cici îi apare sub chipul nobil al centaurului,
dar şi ca mistreţ care o îngenunchează. Cel mai adesea,
Tonia îl aseamănă cu „un lup nenorocit, un lup împuţit”,
„lup hămesit, cu blana roasă” (BREBAN 1981, p. 118), în
timp ce ea, victima, neprihănita, devine pradă: căprioară
sau porumbiţă, „un animal atât de scump, de rasat, de
mândru” (BREBAN 1981, p. 59). Simbolistica lupului
alătură elemente lunare şi solare, chtoniene şi celeste.
Pe lângă faţa malefică, devoratoare de astre şi chipul
războinicului, lupul apare, uneori, înnobilat cu însemnele
forţei protectoare şi ale originii divine. De asemenea, el
Reflex 1- 6 / 2013
semnifică f ugarul, proscrisul (CHEVALIER,
GHEERBRANT 1995, vol. II (E-O), pp. 250-252).
Rogulski se dovedeşte un proscris, pentru că
ameninţă, ca intrus, instinctul de castă politică al Toniei,
„religia clanului ei” (BREBAN 1981, p. 87). Pentru Tonia,
legătura, chiar inocentă, cu un asemenea individ nu poate
fi decât primejdioasă! Soţii Sergiu şi Tonia Vasiliu, cuplu
monden, bine integrat în lumea lor, practică disimularea
şi salvarea aparenţelor unei perechi ideale. Căsnicia
Vasiliu înseamnă, de fapt, o plictiseală în doi, în care Tonia
îşi priveşte soţul absentă, deşi supusă, „cu ochi ei enormi,
goi, atât de sclipitori şi de goi” (BREBAN 1981, p. 17) iar
soţul recurge la schimbul de perechi cu nişte necunoscuţi
pentru a salva cuplul. Într-adevăr, „nimic nu poate
reprezenta kitschul social mai bine decât familia mic-
burgheză.” (UNGUREANU 1985, p. 597) În schimb,
Rogulski, proclamându-se Don Juan, devine Don Juan şi
„Notre Seigneur don Quijote […], Cristul care ne
mântuieşte de imensul nostru prost-gust burghez.”
(BREBAN 1981, p. 243)
Autoarea unei monografii dedicate romancierului
scria că miturile lui Don Juan şi Don Quijote apar
îngemănate, donquijotismul reprezentând un ax de
referinţă al genezei şi construcţiei narative. Donquijotismul
presupune denunţarea şi validarea resorturilor
imaginarului ca-ntr-un exorcism efectuat pentru alungarea
prozaicei realităţi. „În opera brebaniană,
complementaritatea dintre narcisiac şi teatral este
exprimată sintetic într-o portretizare a lui Rogulski, cel
despre care aflăm că joacă «pe scena unică a orgoliului
său» diverse roluri.” (PAVEL 1997, p.114)
(Anti)eroul imaginat de Nicolae Breban opune
tipurile Romeo şi Don Juan; pentru prima dată Romeo
ascunde o conotaţie negativă: individ steril, incapabil de
iubire, ce trezeşte doar iubirea celorlalţi. În schimb, Don
Juan este un „supravital al iubirii”, „egal cu viaţa şi creaţia”
(BREBAN 1981, p. 424), sculptorul ce îndepărtează
marmura şi dă la iveală trupul de femeie. Don Juan se
dezvăluie în final, după ce s-a întrevăzut de-a lungul
întregului roman, ca un creator sinonim cu Pygmalion.
Centaurul descoperit de Cici poartă acum un nume:
Chiron, învăţătorul, maestrul lui Achile.
Analizând mitul lui Don Juan şi implicaţiile sale,
RANK 1997, p. 187 insistă asupra trăsăturilor diabolice:
„Personificarea diavolului sub trăsăturile unuia ce se
bucură de plăcerile sexuale nu ne poate surprinde,
deoarece Diavolul este prototipul eroului neidealizat, în
timp ce eroul idealizat ne este prezentat ca un zeu ce ia
forma unui om. […] Faptul că diavolul a fost considerat
dintotdeauna seducătorul sexual al femeilor a incitat
probabil câţiva autori rari ca, de exemplu, Barbey
d’Aurevilly, să-l confunde direct pe Don Juan cu Diavolul.”
Pericolul exercitat de Rogulski nu rezultă doar
din caracterul scandalos al apariţiei şi acţiunilor sale. Deşi
punctul slab al Toniei se află în teama de vulgaritate,
agresorul exact pe vulgaritate mizează. Ceea ce îi uneşte
pare a fi dezgustul femeii, atracţia provenită din
respingere, atracţie pentru „noroiul lui” (BREBAN 1981,
p. 110). Rogulski o umileşte aducând-o într-o speluncă
şi, alternând declaraţiile cu impunerea forţei, joacă scena
cea mare a pasiunii şi sincerităţii. Don Juan este
primejdios pentru că, oricum ar părea la prima vedere
Reflex 1 - 6/ 2013
(chiar şi) potenţialei victime, până la urmă ajunge
atrăgător!
PAVEL 1997, pp. 80-90 dedică o mare parte din
monografie creaţiei prin oglindire: posesia descriptivă de
tip rogulskian înseamnă invenţie şi creaţie anamnetică a
sinelui proiectat, oglindit în altul, într-o femeie-oglindă:
„Cici se dovedeşte cea mai inspirată oglindă umană a lui
Rogulski, pe care-l identifică în figura de o ermetică
ambivalenţă structurală a centaurului. […] «Micuţa» Tonia
se lasă, în schimb, oglindită şi, astfel, creată de către
Rogulski-Don Juan. Abulia ei «virginală», aparenta-i
indolenţă şi pierderea de sine din finalul romanului (prin
renunţarea, sub influenţa «pedagogului» într-ale libertăţii
care e Rogulski, la toate ticurile şi prejudecăţile prudenţei
ei mic-burgheze) o fac să se obiectiveze într-o oglindă
impersonală ca a naturii înseşi.” Luarea în posesie a Toniei
se realizează prin cuvânt: Don Juan îi face femeii o
descriere-analiză prin care o desenează explorând-o şi
agresându-i mereu dorinţa de normalitate, adică de
platitudine.
Identificând farsa (spontană sau histrionică) prin
care Rogulski se oglindeşte deliberat în propria-i creaţie
feminină, PAVEL 1997, p. 116 semnalează postura
emblematică, dar nu peiorativă, de saltimbanc a
personajului: „«singuraticul actor ambulant medieval»
regizează în faţa Toniei, în scopuri… pedagogice, un
veritabil spectacol narativ. Odată cu crearea matricei
afective a jocului teatral, Don Juan îşi „«devoră»
spectatoarea, împreună cu toate inerţiile ei mic-burgheze,
pentru a o reînvia reinventându-i, de fapt, feminitatea şi
libertatea.”
Don Juan-ul brebanian se îndepărtează astfel de
Diavol, pentru a se apropia de Nefârtate, agentul activ al
creaţiei: Rogulski îşi propune s-o transforme pe Tonia,
„porumbiţa” (BREBAN 1981, p. 153), în femeie, rolul său,
de iniţiator în sexualitate, presupunând şi autodescoperire
din partea Toniei. Lui Rogulski i se atribuie o nouă mască,
de Orfeu, masca prin excelenţă a creatorului: „e atât de
aproape Orpheu de acest aer, de aceste tuburi umane,
perpendiculare, care aşteaptă buza divină să sufle, să
împingă coloana aceea de aer prin arterele şi oasele lor
cuminţi, să le dea viaţă…” (BREBAN 1981, p. 308)
Don Juan are nevoie de o pluralitate a femininului,
tulbură minţile a două prietene: Tonia, fiina cu vise casnice,
banale şi Cici, femeia care şi-a interzis să viseze. În
duplicitatea sa, Rogulski îi oferă lui Cici gândurile şi trupul,
iar Toniei „prezenţa din care ea să se hrănească”
(BREBAN 1981, p. 363). Tonia se schimbă, se întoarce
în timp devenind o tânără fată, iar Cici se deschide, se
transfigurează prin dragoste: „cunoaşterea mea se
apropie sau seamănă cu iubirea, cu cunoaşterea extazului
mistic al Terezei d’Avila” (BREBAN 1981, p. 388). Posesia
mereu amânată a Toniei constituie o posesie a spiritului,
nu a trupului şi nu înrobeşte, ci oferă eliberarea: ea pleacă
de lângă Rogulski lăsând în urmă bandajele simbolice
de mumie.
Rogulski îndeplineşte, aşadar, o acţiune
creatoare, ce-l pune la adăpost de culpabilitate. Nu este
un Don Juan obişnuit, care s-ar mulţumi cu plăcerea şi
orgoliul său – ignorând inerentele efecte distructive.
Culpabilitatea se poate descoperi la un alt Don Juan,
vicontele de Valmont, eroul din Legături primejdioase de
Choderlos de Laclos – deşi, se va vedea, nici acestui
personaj nu-i lipsesc calităţile de Pygmalion.
Spre deosebire de Rogulski, Valmont reprezintă
Don Juan-ul clasic: frumos, inteligent, elegant, amoral.
Odată ce se îndrăgosteşte, apar şi calităţile sale sufleteşti,
rapid înăbuşite. În deznodământ îşi primeşte pedeapsa
şi, înainte de a se prăbuşi în Infern, denunţă manipulările
marchizei de Merteuil deopotrivă răzbunare şi act de
penitenţă.
Legături primejdioase şi-a câştigat imediat
notorietatea fiind „un roman care e altceva decât tot ceea
ce se mai scrisese sau se scria pe atunci în Franţa, care-
l impune ca pe autorul cel mai celebru al zilei, cel mai citit
şi cel mai hulit totodată.” (MAVRODIN 1969, p. V) În
89
imaginaţia cititorilor autorul s-a suprapus peste eroii săi,
vicontele de Valmont şi marchiza de Merteuil, şi a fost
receptat ca un Don Juan cinic, intrigant şi perfid. Legături
primejdioase îşi păstrează azi interesul datorită
complexităţii sale: roman de analiză de tip clasic,
document de istorie şi psihologie, ars amoris, meditaţie
asupra condiţiei umane, dezbatere asupra binelui şi răului.
Alcătuit din epistole, romanul mizează pe o anumită
ambiguitate, rezultată din relatările din perspective diferite,
ce prezintă aceleaşi fapte. (MAVRODIN 1969, pp. VII-
XII).
Vocea auctorială din prefaţă şi subsol recurge la
artificii metatextuale. Choderlos de Laclos se ascunde
sub masca editorului şi a redactorului: oferă explicaţii
despre o scrisoare care n-a mai fost găsită sau despre
unele personaje episodice, prezentate aluziv în epistole;
afirmă că a selectat, dintr-o corespondenţă voluminoasă,
doar scrisorile ce servesc conflictului. Există şi scrisori
trimise în interiorul altora sau pasaje suprimate pentru a
evita repetiţia. Totul în slujba creării unei iluzii de
autenticitate.
Dacă jurnalul a înlocuit confesionalul ca loc al
mărturisirilor, epistolele presupun însă purtarea unor măşti
chiar între cei doi complici: Valmont şi doamna de Merteuil,
aflaţi în competiţie, încearcă să-şi stârnească unul altuia
gelozia. În conversaţiile telefonice dintre Rogulski şi Tonia
se percepeau vocile, chipurile rămânând ascunse. În
scrisori legătura este încă şi mai slabă: se vede doar
scrisul, există o mai mare posibilitate de contrafăcut, de
artificial.
La marchiză şi viconte totul se reduce la
perversitate şi calcul rece, pasiunea mereu pomenită nu
provine din simţuri, ci din vanitatea de animal de pradă.
Prietenia dintre ei are ca origine răzbunarea: amândoi au
fost părăsiţi; în plus, doamna de Volanges l-a ponegrit pe
Valmont într-o scrisoare către doamna de Tourvel. Dacă
răzbunarea pare a ocupa primul loc, vicontele este
impulsionat şi de ambiţia de-a câştiga un pariu
redobândind favorurile doamnei de Merteuil. În trecut cei
doi au avut o relaie încheiată în condiţii neclare, se pare
că de Valmont. Bărbatul ar vrea să reia legătura, femeia
se apără cât poate, deşi se declară zâna bună a vicontelui,
pentru că îi înlesneşte răzbunările. Marchiza îi fixează lui
Valmont ca victimă pe Cécile Volanges, copilă proaspăt
ieşită de la mănăstire, animată de visuri romantice.
Tentarea diabolică a fetei se exercită din două părţi,
corupţia morală a doamnei de Merteuil este mai
periculoasă decât aceea fizică, din partea lui Valmont, pe
care o pregăteşte. Pentru acţiunea lui solitară vicontele
îşi alege un ţel şi mai greu de atins: frumoasa şi virtuoasa
doamnă de Tourvel – o altă Tonia.
Rogulski nu a încercat s-o cucerească pe Tonia
când murdăria era completă şi primise chiar acordul
soţului prin pactul de schimbare a perechilor. Don Juan-
Rogulski consideră că imoral nu e desfrâul, ci desfrâul
fără plăcere. El preferă calea complicată şi de lungă durată
a asediului din orgoliul de a-şi ajuta inamicul. De
asemenea, Valmont pune la cale o strategie complicată,
gândită ca un joc de şah, până în cele mai mici amănunte;
deseori îşi complică singur drumul pentru a-şi asigura o
viitoare victorie cu atât mai spectaculoasă. Cucerirea
„frumoasei mironosiţe” (LACLOS 1969, I, p. 222)
reprezintă, de asemenea, o răzbunare, pentru că femeia
a îndrăznit să-i reziste. Încercarea dificilă îl stimulează
pe Valmont, mândru că nu e un seducător comun, ci unul
abil, cu metodă şi putere de disimulare.
Pe lângă plăcerea cuceririi, poate chiar mai
incitantă decât aceasta, Valmont savurează înşelăciunea,
interpretarea unui rol. Prima mască folosită pentru a o
mistifica pe doamna de Tourvel apelează la spiritual ei
caritabil. După ce s-a prezentat ca binefăcător al unei
familii sărmane, Valmont descrie cu imensă încântare
prefăcătoria şi se amuză comparându-se cu un erou de
dramă. Când începe să-i scrie presupusei adorate,
mimează spontaneitatea, umilinţa şi lipsa de nădejde,
90
pretinde că nu-şi poate înfrânge sentimentele, recurge la
manipulare şi şantaj: „Când îmi făgăduiesc împlinirea
dorinţei de a vă face mai compătimitoare, văd în
scrisoarea dumneavoastră că mai degrabă decât să
consimţiţi la aşa ceva aţi fugi sute de poşte de mine; când
toată fiinţa dumneavoastră sporeşte şi îndreptăţeşte
dragostea mea, tot scrisoarea îmi repetă că dragostea
mea vă batjocoreşte; şi, dacă, privindu-vă, dragostea
aceasta îmi pare binele suprem, am nevoie să vă citesc
ca să-mi dau seama că nu-i decât un chin îngrozitor.
Recunoaşteţi acum că fericirea mea cea mai mare ar fi
să vă pot înapoia această scrisoare fatală: stăruind să
mi-o cereţi ar însemna că mă autorizaţi să nu mai cred în
cuprinsul ei; sper că nu vă îndoiţi de graba mea de-a v-o
înmâna.” (LACLOS 1969, I, pp. 112-113)
Cu extrem cinism, gratuit în fond, Valmont
redactează o scrisoare de dor şi suferinţă când se află în
compania unei amante ocazionale, ce îi serveşte şi drept
masă de scris. Don Juan menţionează doamnei de
Tourvel masa pe care compune scrisoarea şi pe care o
va considera sacră, pentru ca apoi să se distreze pe
seama scrisorii împreună cu demimondena.
Peroraţiile lui Rogulski, alimentate de alcool,
denotă aceeaşi nevoie de public feminin, căruia să-i
stârnească reacţii puternice, indiferent dacă de groază
sau dezgust. Nu se disting graniţele între beţie şi trezie,
adevăr şi minciună. În epistolele lui Valmont totul este
mască, joc lucid; chiar atunci când se adresează
marchizei, vicontele joacă un rol: trebuie să se arate la
înălţimea reputaţiei sale de Don Juan. Doamna de
Volanges scria: „el însuşi este o legătură primejdioasă”.
(LACLOS 1969, I, p. 99) La fel îl vede Tonia pe Rogulski.
Acceptându-l ca Don Juan, Cici îi cere lui Rogulski
povestea unei cuceriri. Protagonistul i-a spus Toniei o
poveste, apoi alta lui Cici: seducţia se realizează (şi) prin
istoriile împărtăşite femeilor. În Legături primejdioase
cuceririle marchizei şi ale vicontelui devin, la rândul lor,
poveşti cu rolul de a-şi fascina şi supune adversarul. La
Choderlos de Laclos, ca şi la Breban, dragostea e o
vânătoare, un război, un duel, astfel că folosirea unor
termeni de strategie şi de tactică militară vădeşte formaţia
ofiţerului. (MAVRODIN 1969, p. XIII)
Tactica marchizei se bazează pe amânare şi pe
şantaj ca autoprotecţie împotriva unui adversar la fel de
lipsit de scrupule ca ea. Choderlos de Laclos prezintă o
veritabilă bătălie a sexelor, în care membrii unui (posibil)
cuplu apar ca adversari – o situaţie similară se recunoaşte
la Breban. În Legături primejdioase războiul se anunţă
oficial: marchiza şi vicontele sunt, de fapt, duşmani vechi;
Valmont declară, pe ton polemic, război; răspunsul femeii
soseşte imediat, scris pe ultima pagină a scrisorii
vicontelui: „Bine! Să ne războim!” (LACLOS 1969, II, p.
246) Romanul poate fi citit ca duel a două orgolii, urmat
de dublul lor dezastru. (MAVRODIN 1969, p. XVII)
Atât marchiza, cât şi doamna de Tourvel
consideră iubirea şi relaţiile amoroase sinonime cu
sclavia. Doamna de Merteuil se ştie puternică doar când
e liberă. „Mă tratezi cu atâta uşurinţă ca şi cum aş fi
amanta dumitale.” (LACLOS 1969, I, p. 163), scrie ea
cunoscându-şi bine adversarul, ce preţuieşte o femeie
doar înainte de seducere: „înjosită de căderea ei, nu va
mai fi pentru mine decât o femeie obişnuită.” (LACLOS
1969, II, p. 28) Valmont simte dispreţ pentru femeile care
i-au cedat şi ură pentru cele care îi rezistă de parcă i-ar
aduce un afront personal. Ura îl îndeamnă la cucerire
mai mult decât iubirea. Despre Rogulski nu se ştie nimic
clar, gândurile şi sentimentele sale rămân o enigmă. Deşi
personajele din Legături primejdioase poartă mai tot timpul
mască, sentimentele şi trăirile lor sunt evidente cititorului.
În romanul lui Breban totul pluteşte în ceaţa indeterminării.
Doamna de Tourvel, burgheză evlavioasă şi
cuminte, se teme de iubire, dar dragostea pentru Valmont
o va schimba. La fel ca Tonia, ea cedează în faţa
insistenţelor bărbatului – Don Juan este înzestrat cu
răbdare şi perseverenţă – şi va trăi, de fapt, o iniţiere. La
început Valmont se pretinde metamorfozat de iubirea
Reflex 1- 6 / 2013
pentru doamna de Tourvel: „Abia când v-am întâlnit pe
dumneavoastră, am început să văd limpede: am
recunoscut curând că farmecul dragostei se datora
calităţilor sufleteşti: că numai ele puteau să-i pricinuiască
excesul şi să-l justifice. În sfârşit, am înţeles că nu puteam
nici să nu vă iubesc, nici să iubesc pe alta.” (LACLOS
1969, I, p. 169) Minciuna devine, mai târziu, adevăr,
masca învinge esenţa. În timp ce Rogulski o transformă
pe Tonia, transfigurarea cea mare o trăieşte Valmont, care
trebuie să facă eforturi pentru a mai rămâne, din mândrie,
un Don Juan.
Capitularea doamnei de Tourvel înseamnă şi
capitularea lui Valmont, care nu acceptă că ar putea să
iubească, dar recunoaşte că nu a mai simţit niciodată un
astfel de sentiment. Pentru a se apăra de acuzaţia
marchizei că îşi iubeşte victima Valmont pune în scenă o
despărţire necruţătoare. Totuşi, dezvăluind adevărul în
ultimele sale clipe de viaţă, vicontele determină
îndeplinirea justiţiei, chiar dacă motivele sale pot fi egoiste.
Marchiza de Merteuil constituie replica feminină
a lui Valmont şi dublul său negativ, ce a respins iniţial
proiectul de cucerire a doamnei de Tourvel intuind probabil
schimbarea prin care va trece Valmont: umanizat de iubire.
Păpuşară într-un scenariu crud, doamna de
Merteuil nu are niciun pic de milă pentru marionetele sale:
„Proştii sunt aduşi pe lume pentru desfătarea noastră.”
(LACLOS 1969, I, p. 192) Încă din copilărie s-a comportat
ca un Don Juan feminin: programul ei de autoinstrucţie
în slăbiciunile umane; cerebralitatea-i amorală;
incapacitatea de a se îndrăgosti – talent sau infirmitate?
I se asociază motivul Dalilei, în pofida afirmaţiei că
Valmont a fost singura ei pasiune. Pe de altă parte, poate
fi considerată ca primă feministă: atrage şi goneşte
bărbaţii după bunul ei plac păstrându-şi reputaţia
neştirbită, căci marea ei forţă în societate provine din
aparenţa de văduvă inabordabilă. Dacă pentru bărbaţi
faima de mari seducători constituie un motiv de mândrie,
marchiza ştie că are mai mult de câştigat dacă poartă
masca virtuţii. Scopul ei declarat este revanşa femeilor:
„născută să-mi răzbun sexul şi să-l stăpânesc pe al
dumitale” (LACLOS 1969, I, p. 270).
Protagonista se ia la întrecere cu Valmont, se
laudă că va sfârşi iniţierea-corupere a lui Cécile înainte
ca el s-o cucerească pe doamna de Tourvel. Marchiza
are nevoie de o discipolă, de aceea vrea s-o formeze pe
tânără fiind, în acelaşi timp, prietena respectabilei mame.
„Divinitate rea” (LACLOS 1969, I, p. 199), doamna de
Merteuil primeşte rugăciuni contradictorii din partea
muritorilor şi foloseşte măşti diferite pentru mamă şi fiică.
După ce Cécile a cedat vicontelui, marchiza îşi dă seama
că fata nu ar fi potrivită pentru rolul de intrigantă, pe care
i-l pregătise: lipsită de inteligenţă, a ajuns o femeie uşoară,
ce poate fi folosită doar ca unealtă.
La fel ca Valmont, marchiza preferă să-şi
sporească dificultatea cuceririlor; nu manifestă sportivitate
faţă de adversar, ci apreciază o victorie dificilă. Doamna
de Merteuil îi pregăteşte lui Prévan o farsă cu urmări grave
– din plictiseală, pentru că îi plac provocările şi pentru a-
l pedepsi că a îndrăznit să facă din ea obiectul unui pariu.
Pentru cele mai mici ofense, reale sau imaginare, deseori
doar din invidie şi gelozie, marchiza şi vicontele
imaginează răzbunări pline de cruzime, „sunt ipostaze
încarnate ale orgoliosului Lucifer, generând răul
pretutindeni în jurul lor, sau […] ei devin cauză a cauzelor
răului exercitându-şi acţiunea demonică asupra unor fiinţe
inocente…” (MAVRODIN 1969, p. XVII)
Victoria lui Don Juan-Valmont şi a marchizei
asupra victimelor este cu atât mai mare, cu cât îi aruncă
în orbire sentimentală. Chiar după ce a ajuns amanta lui
Valmont, Cécile rămâne încredinţată de dragostea ei
sinceră pentru Danceny. Danceny, oftând după Cécile,
se îndrăgosteşte treptat de marchiza ce se pretinde o
prietenă virtuoasă.
Pluralitatea relaţiilor îl caracterizează pe Don
Juan: Valmont le atacă simultan pe Cécile şi Doamna de
Tourvel, Rogulski îşi împarte atenţia între Tonia şi Cici.
Reflex 1 - 6/ 2013
Prévan, al treilea Don Juan din Legături primejdioase, are
ambiţia de a seduce, în acelaşi timp, trei prietene
nedespărţite. Mai mult, Prévan izbuteşte să-i atragă de
partea sa pe cei trei amanţi oficiali, înşelaţi. Valmont se
teme de el ca de un concurent şi o implică pe marchiză
într-un proiect de a-l compromite: doi Don Juan-i se aliază
împotriva celui de-al treilea.
Metamorfoze neaşteptate apar şi în romanul scris
de Nicolae Breban. Cici declară cu trufie: „Nu sunt o vacă
de harem, o oiţă parfumată pe care o tunde oricine. Blana
mea mi-o dau singură jos, ha, când vreau să mă arăt.”
Cu f rumuseţea ei de „starletă de Hollywood ” şi
temperamentul de „luptătoare singuratică” (BREBAN
1981, p. 177), eroina seamănă, prin independenţă şi
mândrie, cu marchiza de Merteuil. „Camerista
sentimentală a Toniei”, „sacul existenţial” (BREBAN 1981,
p. 118) în care Tonia îşi deşerta viaţa, Cici îl acceptă,
iniţial, pe Rogulski doar de dragul prietenei, dar întâlnirea
cu el o va schimba şi o va despărţi de intelectualul Dan
Andrei. Legătura dintre Cici şi Dan, „bărbatul orgolios şi
curat, ce i se dedicase fără rezerve, până la ridicol”
(BREBAN 1981, p. 377), are psihologia unei căsnicii, se
bazează pe prietenie şi afinitate spirituală. Rogulski,
contestatarul, nu poate fi un raţionalist: pentru el contează
inima sau instinctele, alături de el Cici trăieşte aventura.
„Nicolae Breban nu zugrăveşte propriu-zis tipuri,
cât energii şi moliciuni umane. Pentru el indivizii sunt de
două feluri: puternici şi slabi. Evenimentele pot provoca
treceri dintr-o categorie în alta.” (SIMION 1978, p. 469) În
numele fascinaţiei forţei, existentă în romanele brebaniene
(cf. SIMION 1978, p. 268), Rogulski îşi exercită acţiunea
modelatoare asupra Toniei: cel puternic supune pe cel
slab. Cici, aparent aparţinând celor puternici, se dovedeşte
slabă sau, mai degrabă, devine slabă sub influenţa lui
Rogulski şi în comparaţie cu el.
Cici evoluează (sau involuează?) spre Cécile,
fata ce se lasă modelată de bărbatul care a luat-o în
posesie. Cici s-a îmbolnăvit de „febra Rogulski” (BREBAN
1981, p. 195), iar Dan se află în postura de „infirmier
responsabil” (BREBAN 1981, p. 201), de soţ-victimă,
înşelat fără vină sau vinovat de acumularea atâtor calităţi
ce-l fac aproape ireal. Cici este, la rându-i, „femeia ideală”,
„dona Alba”, „Beatrice”, „dona din turn” (BREBAN 1981,
p. 222-223).
Perdantul Dan Andrei aminteşte de Danceny,
iubitul timid şi sincer, fără şansă în faţa lui Don Juan,
chiar dacă Rogulski rămâne „eroul nostru antipatic”
(BREBAN 1981, p. 231), adică un antierou. Danceny are
naivitatea de a căuta un prieten şi un aliat chiar în Valmont.
În schimb, Dan simte instinctiv pericolul reprezentat de
Rogulski.
Soul Toniei îmbină aparenţa de responsabilitate
burgheză cu mentalitatea unui Don Juan. Sergiu Vasiliu
trebuie să-şi plătească amoralitatea din anul precedent,
când l-a adus pe Rogulski în preajma lor. Nicolae Breban
rescrie mitul: Don Juan apare ca statuie a Comandorului,
pedepsind soţul nedemn. În Legături primejdioase, rolul
de justiţiar al Comeseanului îl preia Danceny, iar
pedepsitul rămâne Don Juan-Valmont. La rândul său,
Valmont o pedepseşte pe marchiză făcând publice
scrisorile care îi divulgă intrigile.
Ca imagine în oglindă a lui Don Juan, cavaler
frivol şi fără respect pentru nimic, a fost creat valetul
Leporello, cu menirea de a întruchipa conştiinţa eroului:
„Ne găsim aici în prezenţa mecanismului dedublării eului,
pe care l-am definit ca reprezentarea sau proiecţia părţii
străine a personalităţii noastre, ori contrare eului nostru
conştient. Ceea ce caracterizează subiectul lui Don Juan
şi îl face aproape unic în genul său este faptul că, în
opoziţie cu eroul antic, el nu întâlneşte principiul rău în
afară, de exemplu, sub forma unui monstru, ci chiar în el
însuşi. Principiul rău se încarnează în Don Juan. Putem
spune chiar că Don Juan este o personificare a Diavolului./
Scrupulele, principiile binelui proprii eroului, sunt
personificate de Leporello, dublul opus lui Don Juan.”
(RANK 1997, p. 158)
91
În romanul brebanian, Don Juan se avântă singur
la luptă, lipsit de Leporello, iar în Legături primejdioase,
nu există niciun Leporello care să joace rolul de dublu
pozitiv. Servitorul lui Valmont este definit de stăpânul său
ca „o comoară de intrigi şi veritabil valet de comedie”
(LACLOS, I, p. 52), complice şi chiar sfătuitor. Prévan îl
are pe Leporello al lui, valetul de nădejde. În replică,
marchiza se bizuieşte pe Victoire, camerista credincioasă,
care, în plus, poate fi şantajabilă.
Tonia şi Cici se emancipează de sub tutela
bărbaţilor. La fel, Cécile se emancipează de sub dominaţia
iubirii ideale cu şi către Danceny. Doamna de Tourvel se
eliberează din constrângerile căsniciei sale burgheze,
unde nu există loc de pasiune, urmând iniţierea în iubire,
cu toate pericolele inerente. Rogulski le-a despărţit pe
cele două prietene nu doar prin legăturile sale
primejdioase cu amândouă, ci şi prin independenţa Toniei,
care nu mai are nevoie să lanseze confidenţe şi să fie
ajutată.
Tema lui Amfitrion, preluată din mitologia greacă,
îl prezintă pe amant ca fiinţă superioară, zeu sigur de
victoria sa în faţa soţului muritor: „Să fecundeze înainte
de căsătorie femeile ce aparţin altor bărbaţi nu mai
înseamnă deci să joace rolul tatălui zeu dominator, ci
dimpotrivă, înseamnă a lua rolul Totemului animator, al
zeului care nu numai că este capabil de a procrea, ci îşi
poate da şi sufletul. […] …soţul se abţine în mod voluntar
de la orice raporturi sexuale cu soţia sa încă virgină, cu
intenţia de a se feri astfel de pericolul de a-şi pierde sufletul
în favoarea soţiei sau mai curând a copilului său. Acesta
este motivul pentru care soţul sacrifică primele nopţi: la
început Totemului, apoi zeului şi în cele din urmă unuia
dintre stăpânii pământului (rege, preot), obicei care s-a
menţinut sub numele de jus primae noctis. Într-un anumit
sens, Don Juan este suveranul căruia ţărancele de pe
domeniul său îi aparţin în noaptea nunţii…” (RANK 1997,
pp. 185-189)
În finalul romanului Legături primejdioase, sunt
pedepsiţi cei răi: Danceny îl ucide în duel pe Valmont,
marchiza este desfigurată de vărsat şi ruinată, chiar dacă
reuşeşte să fugă cu bijuteriile care nu-i mai aparţineau.
Personajele pozitive nu primesc însă nicio răsplată: Cécile
se călugăreşte, doamna de Tourvel moare fără să afle că
a fost iubită, Danceny se autoexilează.
Valmont spunea în glumă: „dacă am talentul de
a pierde femeile, am, când vreau, şi pe acela de-a le salva”
(LACLOS 1969, I, p. 224). Salvarea adusă de Rogulski
se află mai presus de ironie. Dincolo de substratul
moralizator al romanului scris de Choderlos de Laclos,
Don Juan-Valmont aduce şi el o dublă eliberare: o iniţiază
pe doamna de Tourvel şi se iniţiază, la rându-i, în trăirea
unor sentimente necunoscute. Eroina cunoaşte
dragostea, chiar dacă îndrăzneala de a fi altfel o va
îndrepta apoi spre dezastru. Ea se arată diferită de femeile
lumii ei, care îşi cultivau virtutea în căsnicii reci şi banale
sau se bucurau pe ascuns de senzuale legături
primejdioase.
Referinţe:
BREBAN 1981 = Nic olae Breban, Don J uan,
Bucureşti, Editura Cartea Românească
CHEVALIER, GHEERBRANT 1995 = Jean Chevalier,
Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri,
gesturi, forme, figuri, culori, numere, Bucureşti, Editura Artemis
LACLOS 1969 = Choderlos de Laclos, Legături
primejdioase, vol. I-II, Bucureşti, Editura Minerva
MAVRODIN 1969 = Irina Mavrodin, Legăturile
primejdioase – o operă deschisă în LACLOS 1969, pp. V-XX
PAVEL 1997 = Laura Pavel, Antimemoriile lui Grobei.
Eseu monografic despre opera lui Nicolae Breban, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică
RANK 1997 = Otto Rank, Dublul. Don Juan, Iaşi,
Institutul European
SIMION 1978 = Eugen Simion, Nicolae Breban,
Scriitori români de azi , I, Buc ureş ti, Editura Cartea
Românească, pp. 466-484
UNGUREANU 1985 = Cornel Ungureanu, Nicolae
Breban, Proza românească de azi, vol. I (Cucerirea tradiţiei),
Bucureşti, Editura Cartea Românească, pp. 579-610
92
DUMITRU RADU POPESCU
Extinderea în onto-fanic a cronotopului scriptural,
urmare a multi-etajării semantice – la D. R. Popescu
(Câteva reflecţii introductive)
Trought e un cuvânt oarecum „ocult”, ce nu face
parte din arsenalul conceptual al teoriei literare. El a fost
găsit pentru a-i indica putinţa, capacitatea unora de a
putea vedea în acelaşi timp ceea ce se petrece aici, în
lumea noastră tridimensională, dar şi în lumea realităţilor
„subtile” ce pare să o căptuşească pe prima. Dacă mi-
am amintit acest cuvânt citindu-l din nou pe D. R. Popescu
e pentru că acea copleşitoare prolificitate a scriitorului
(ca dramaturg, cred că a depăşit suta pieselor de teatru
pe care le-a semnat), acea copleşitoare, aşadar,
prolificitate, se conjugă cu prolixitatea orizonturilor
interioare ale fiecărei opere. Faptul acestei cumplite
încărcături se ascunde cititorului obişnuit – şi chiar
criticului care interceptează literalitatea operei prin metode
bătătorite. El se revelă în schimb hermeneuticii
simbologice. Din acest punct de vedere, al trunchiatei
receptări, deşi se recunoaşte că în aria literaturii române
D. R. Popescu e un scriitor mare (judecata semnatarei
plasându-l însă ca foarte mare pentru aria literaturii
universale), acest fapt se recunoaşte în virtutea unor intuiţii
mai degrabă obscure, nedefrişate. ‘i scriitorul în cauză
rămâne (neperceput fiind în semantica lui ultimă) un
sacrificat.
* „poliţist” a memoriei personajelor – romaneşti sau
Dumitru Radu Popescu ieşea pe piaţa literară
de ex., către sfârşitul verii 2008 cu un volum de
dramaturgie provocator încă de la titlu: Diavolul
aproximativ. Parodiind parcă un post-modernism sui-
generis, prima din cele trei piese care oferă chiar titlul
volumului – mai beneficiază, după cum ne informează
coperta interioară de încă două titluri: Ora de metafizică
şi Dumnezeu cel mic. Cu o structură polietajată: parodică,
minuţios-realistă, ludic-fantezistă şi, în plan simbolic,
profund eschatologică – povestea are, după cum ne indică
autorul „15 acte într-un act”, plus „Prolog” şi „Epilog”.
Pe întinderea ei de 211 pagini, Diavolul
aproximativ ar putea fi o piesă-roman. Imposibil de
reprezentat în tot cursivul său într-un spectacol, este un
text dens în dramaticitate şi teatralitate (truculenţă
concretă şi vizuală), departe de caracteristica pieselor-
literatură. Există o dramaticitate, atât la nivelul de
suprafaţă (al subiectului) – dar şi o dramaticitate trans-
textuală, implicând poli-semantismul nivelelor de interfaţă
semantică – fixate apoi (lucru cel mai greu de detectat
pentru critica literară/teatrală nef amiliarizată cu
simbologia) în bornele semanticii şi semiozei simbolice.
Simbologia derepopeştiană aparţine ofertei imaginarului
subconştient, aflat în alertă în absolut toate scrierile
acestui scriitor. În postmodernismul neprogramat al lui
D. R. Popescu intră, însă, şi lecţia shakespeariană a
„croşetărilor” plurimorfe ale aspectelor de viaţă în toată
„pestriţăraia” lor. E un preaplin, un hibris de împletiri/
Reflex 1- 6 / 2013
Jeana MORĂRESCU
interferări ce însoţesc banalul cu insolitul şi în care găseşti
„de toate”, pe traiectele dintre ridicul şi tragic, abjecţie şi
sublimitate, cotidian şi proiecţie mitică.
*
Într-un editorial din România literară Nicolae
Manolescu emitea afirmaţia că spre deosebire de alte
naţii europene (în fruntea cărora s-a situa Franţa),
literatura română – respectiv scriitorii şi cititorii săi –
dovedeşte un interes foarte marginal pentru genul!
„poliţist”. Criticului îi scăpa din vedere un versant covârşitor
al literaturii autohtone: o „excepţie de la regulă”, care –
printr-un mare scriitor – ridică trama „policierului” – care
e una de „intrigă” – prin personaje-simbol cu aparenţă
socială realistă, la altitudinea transfigurantă a interogării
misterului ontologic al existenţei, reamplasând-o în acelaşi
timp pe palierul descendent, al interogării morale şi
„auctoriale” a Timpului ca Istorie umană – şi implicit pe
palierul investigării naturii subiective a Conştiinţei
(conştiinţelor). Criticul clujan Sorin Crişan, poate cel mai
subtil, până acum, comentator al dramaturgiei lui D. R.
Popescu, intervievat în contextul integrator al operei:
proză-dramaturgie – subliniase deja „anchetarea” de tip
„dramatice” – memorie care prin poli-subiectivarea sa
intervenea întotdeauna cu probe relativizante, sau
contrazise de alte probe „congenere” – lăsând deschisă
într-o perpetuare „sine die” „Marea Anchetă”. Trebuie
precizat însă, că „Marea Anchetă” nu priveşte doar spaţiul
psihologic al memoriei (memoriilor) care edifică Istoria.
Neelucidarea misterelor puse în joc la acest nivel al
scriiturii, pare să comunice cu o elucidare cel puţin
ipotetică a lor în planul simbolic (hermetic) al textului
(textelor), care captează ideea Constructului meta-uman
al „Lumii ca Logos”. Ontologie obiectivă (demiurgie
cosmică existenţială) – ontologie planetară (Istorie) –
ontologie psihoindividuală – sunt trei niveluri ale
Existentului integrator care în textele lui D. R. Popescu
intră – cu toată panta lor de degradare avatarică; pantă
menită însă reconstituirii holistice a unei „Fundaţii
sistemice”, întemeiate pe calculul „supra-raţional” al curbei
dintre etiologic şi eschatologic – într-o aceeaşi scăpărare
de „blitz” vizionar. Textele lui D. R. Popescu au penetraţie
instantaneu-palimpsestică a lumii. În trama unei „anchete
poliţiste” a ontologicului vom regăsi altitudinea unui
rechizitoriu al legilor arhitectural-antinomice ale lui
Dumnezeu. În faţa unui atare obiectiv ne aflăm în
fantastica, cu aspect de minuţie realistă, a textelor de
proză şi dramaturgie, ale lui D.R.Popescu. Imaginarul
prolific al scriitorului reconstituie de fiecare dată prin alte
„unghiuri de filmare”, prin alte „coduri” sociale sau politice
„personalizate”, triplul strat palimpsestic al situării omului
în „existent”.
*
Reflex 1 - 6/ 2013
semantică” –, ponderea ei f iind, desigur, proza
romanescă. În general, se confundă sistemul qvasi-vizibil,
de semne, pe care îl deschide la suprafaţa scriiturii – prin
erupţie nedirijată, subconştientul auctorial (sistem ce
aparţine nivelului de creaţie cel mai profund-posibil, al
omului – încadrabil simbologicului sau „logicii lui Hermes”)
– cu etalarea, de obicei mai vădită, a simbolicului, care
nu are directeţe scripturală nemijlocită, ce ţine de o
semioză a figuratului. De pildă, în Prefaţa – de altfel
deosebit de doctă – la reeditarea, în 2012 (Ed.
Contemporanul) a romanului cu un titlu ce înglobează un
autor fictiv: Simonetta Berlusconi – Călugărul Filippo Lippi
şi călugăriţa Lucrezia Buti – Maria Ana Tupan ia în
considerare numai aspectul simbolic (şi – precizez – nu
simbologic) – pe care îl consideră doar o aspectologie
stilistică: „D. R. Popescu amestecă stilurile cu grija
fabricantului de vopsele: meta-discursul postmodern în
versiune parodică, coexistă cu stilul renascentist
caracterizat prin predilecţia pentru alegorie, simbol sau
emblemă, tropii având rolul de a travesti sensurile unei
înţelepciuni iniţiatice”. Simbologia hermetică nu ţine însă
de travestire, ci plantează bornele unei alte trame narative,
care se întreţese în trama narativă de suprafaţă,
ocultându-se, la o primă lectură, într-aceasta. E un nivel
de scriitură volens-nolens abscons, pentru că e mult mai
profund ca informaţie ontologică de palier existenţial: ţine
de informaţia subconştientă cu care e înzestrată memoria
umană. (Căci această memorie umană inconştientă
depozitează fapte de „întemeiere” şi raţiune cosmică ce
ţin de o etiologie sacră a „Lumii ca Logos”). Această
memorie se exprimă într-adevăr, aparent travestit: prin
micro-elemente ale realului tridimensional – dar ea se
exprimă în felul acesta în mod inconştient, pe bază de
anumite echivalenţe vibraţionale dintre nivelurile ontice
şi cuvinte sau... efecte senzoriale, – pe când o alegorie,
o emblemă sau un simbol care e dihotomic faţă de aria
semantică pe care o „reprezintă”, sunt travestiuri
conştiente. Ele „reprezintă” şi nu revelă. Au, deci, ca
origină, o matrice metaforizantă.
Aşa cum s-a întâmplat în cele mai multe cazuri,
în lipsa unei „prize” la reţeaua subconştientă a scriiturii,
demersul critic se înfundă – şi scriitura rămâne evaluată
doar ca o proză psihologică, socială sau istorică. Or, opera
unui scriitor creşte în valoare direct proporţional cu
înmagazinarea subtextuală de informaţie subconştientă.
Îngrădită într-o valorare care desprinde textul de etajul
(sau subsolul) cronotopului cosmic al depozitului memorial
subconştient, prefaţatoarea relevă doar aparenţa de
excelentă scriitură postmodernistă – fără să-şi dea seama
că în cazul de faţă e vorba doar de o stratagemă
scripturală şi deci, de o aparenţă: „Identităţile şi rolurile
narative devin fluide, instabile, comutabile”; „portretul
istoric este lipsit de univocitate”; „timpul curge instabil,
înainte şi înapoi, pierde direcţia”; „personajele lunecă
printr-o năucitoare paradigmă de roluri, identificându-se,
cameleonic, cu scenarii pre-existente, de la „Geneza”,
gândită mai curând apoftagmatic, decât doctrinar...” În
toată această aspectologie de suprafaţă – repet: de
suprafaţă – nu se ţine seama de către operatorul critic,
de stratificarea şi intricarea nivelurilor de informaţie
existenţială - şi de mutaţia identitară a semantismului
fiecărui nivel. Operatorul critic urmăreşte o sustenabilitate
doar pe „orizontala” nivelului „realist” al textului, ce s-ar
93
vrea coerent-anecdotic. ‘i, bineînţeles, ajunge la o
concluzie derutantă: „Efortul hermeneutic declanşat de
jocul detectivist e sortit frustrării, căci rămâne să
penduleze între structura sensului literal, ea însăşi
imprecisă, datorită alăturării de episoade fără legătură
aparentă şi jocul figurilor ce o amplifică şi distorsionează
/.../ Cine e făptaşul? Clasica întrebare nu mai primeşte
un singur răspuns”.
E adevărat: D. R. Popescu intră – ca stratagemă
scripturală – într-un registru postmodernist – în care
autorul nu se mai vrea omniscient. Dar acest detectivism
îşi limpezeşte perfect răspunsul dacă pătrundem în
palierul... simbologic! Aici – în acest palier, toate
personajele îşi refac identitatea – tot ce a apărut ca „real”
dovedindu-se „mască” epifanică a stratului ultim care e
unul... onto-fanic! Acolo, e o schemă ontică, ce nu poate
fi trişată de jocurile relativităţii! Schemă ontică ce se află
în strânsă legătură şi cu izomorfismul schemei mitice –
fără excepţie propuse în fiecare operă romanescă sau
dramaturgică. Izomorfism al miticului – atât faţă de
ontofanie – cât şi faţă de nivelul „realist” (fie, uneori, chiar
minimalist). Deci: tot ce a fost fragmentarism de aparenţă
postmodernă, sau fluidizare identitară la primul nivel
lecturant, se recompune – dincolo de istoric, psihologic,
social, ca o revelare fiinţială onto-fanică!
Aşa stând lucrurile, înseamnă că şi tematica
romanelor lui D. R. Popescu e una supraetajată per
roman, ea devenind alta pentru fiecare palier semantic al
tramei scripturale integratoare. Ceea ce pe un anumit
palier al scriiturii s-ar contura, de exemplu, ca o tematică
socială sau politică, în final s-ar dovedi că a fost doar o
tematică subsidiară, un simplu circuit integrat – de viaţă
– tematica primă şi ultimă ţinând – fără excepţie – de o
revelare „sacrală” sau ontofanică a existentului „macro-
sistemic” al Universului!
În consecinţa acestei structuri palimpsestice a
fiecărei opere, cronotopul istoric şi cronotopul cultural pot
deveni, holomeric, „pereţii” proiectivi în meta-Timp ai
„sutrei”, care vizează izomorfic (la scară reductibilă), prin
intermediul participaţiei factologice a omului – o trecută
sau viitoare cosmogonie. În situaţia aceasta extrem-
privilegiată, imaginarul unui scriitor intră sub incidenţa unui
cronotop gravitaţional trans-terestru – cronotop real, care
extinde până la propria lui înglobare, cronotopul cultural
– iar textele sale, cer cheia – ascunsă – a micro-
morfemelor lor cărămidale...
Codex Aureus
94
EUGEN URICARU
Romanul secolului XX
Ioan HOLBAN
În 2006, Eugen Uricaru începea un nou ciclu
romanesc, din care au apărut până acum trei cărţi,
Supunerea, Cît ar cîntări un înger şi Plan de rezervă,
constituind deja ceea ce se cheamă un „roman total”; oricine
urmăreşte un anume „interes al lecturii” – cum îi spune
Wayne C. Booth în Retorica romanului –, va găsi în
cărţile lui Eugen Uricaru un roman după cum vrea:
psihologic, de dragoste, politic, social, simbolic, istoric,
realist, parabolic, al „obsedantului deceniu” şi al tuturor
obsedantelor cinci decenii din a doua jumătate a secolului
trecut. În ordinea operei lui Eugen Uricaru, Supunerea,
Cît ar cîntări un înger şi Plan de rezervă, adună
(modalităţi, teme, construcţie, motive literare, arhitectură,
stil) tot ce va fi fost esenţial în Despre purpură, Antonia.
O poveste de dragoste, Rug şi flacără, Mierea,
Aşteptându-i pe învingători, Aşteptându-i pe barbari,
Vladia, 1784 – Vreme în schimbare, Stăpânirea de sine,
Glorie, La anii treizeci…, Pentimento, Navigare.
Într-un roman din 1989, La anii treizeci…, era o
propoziţie profetică pentru lumea din Supunerea şi pentru
cititorul său de azi: „O altă viaţă în aceeaşi lume este
imposibilă”. Tot acolo, cu alte ţinte, se poate găsi un
fragment care spune ce şi cum se întâmplă cu cele două
revoluţii – bolşevică şi democratică – la care trebuie să facă
faţă Petra Maier, personajul central al romanului Supunerea:
iată ce zicea, în urmă cu ani, un „revoluţionar de profesie”
unui tânăr arivist (şi ce simplu e să-i treci, pe ambii pe
scena politică de azi): „Aţi venit pe lume la de-a gata,
cine a trebuit să moară, a murit, cine a trebuit să zacă în
puşcărie a zăcut, cine şi-a cheltuit viaţa luând în piept
toate greutăţile şi nenorocirile începutului, şi-a făcut doar
datoria. Acum veniţi voi, cu norocul vostru că v-aţi născut
la vremea potrivită şi singurul lucru de care sunteţi în stare
este să vă suiţi cât mai sus, în frunte, ca păduchele. Şi
pentru că nici nu trebuie să staţi la puşcărie, cum am stat
noi, şi pentru că nici nu trebuie să vă daţi viaţa, să vă
vărsaţi sângele, cum au făcut-o alţii, mai buni sau mai răi
decât mine, cu care am fost în acelaşi rând, şi pentru că
nu trebuie să vă roadă foamea, să dormiţi în birouri, să
faceţi colectivizare, să bateţi stâlpii cu mâna goală, să vă
plesnească ţeasta de gânduri pentru ziua de mâine, să
vă ţineţi cu ghearele şi cu dinţii să nu greşiţi şi să pierdeţi
tot ce s-a câştigat în revoluţie pentru că nu ştiţi cum
evoluează o revoluţie care se face pentru prima dată aşa
şi aici, pentru că n-a trebuit să înduraţi nimic din toate
astea, vi se urcă sângele în cap şi faceţi crize de isterie,
de personalitate”. Câtă istorie şi cât prezent închide acest
fragment?
Mai ales, pentru un anume palier din Supunerea,
acela al tipologiilor, epocii şi revoluţiilor succesive prin
care vor fi trecut societatea şi oamenii de aici, din 1945
până astăzi. În Supunerea, Eugen Uricaru scrie o istorie a
Estului, unind Gulag-ul de la Dall’stroi, din Rusia sovietică,
cu Peta, de lângă Timişoara, aproape de graniţa cu Serbia,
„coloniile” pentru reeducare şi anumite personaje din
revoluţia de la 1989 de pe străzile oraşului martir. Printr-o
femeie se petrece tot acest traiect; o lectură sumară ar
putea întreba – ce bine ar fi, în beneficiul cărţii de bună
calitate – câtă umilinţă şi câtă suferinţă se pot, totuşi,
suporta? Petra Maier din Peta este deportată într-un lagăr
sovietic pentru că nu are un act de identitate; astfel, învaţă
repede ce înseamnă să-ţi pierzi identitatea şi să devii un
număr: în călătoria spre lagărul de la Dall’stroi, aşa: „Din
acel moment numărătoarea a urmărit-o în fiecare seară
Reflex 1- 6 / 2013
şi în fiecare dimineaţă. Când au urcat-o în camion, i-a auzit
numărând. Când au fost date jos, într-un loc necunoscut, o
gară de mărfuri, înconjurată de soldaţi, nu putea să-şi
dea seama dacă erau români sau sovietici din cauza
prafului ridicat de picioarele tălpilor femeilor care traversau
arătura uscată până la calea ferată: au fost numărate
iarăşi, de astădată în ruseşte. Când au ajuns la destinaţie,
un loc oarecare în imensitatea pădurii siberiene, nu mai
erau decât cel mult jumătate din câte plecaseră. Acolo, lângă
linia de tren, a început din nou numărătoarea”. Apoi, în lagărul
din pădurea siberiană, primeşte, desigur, un număr:
„ZKO1437". Despre tipologiile, decorul, organizarea,
atmosfera şi tipurile de discurs într-un univers carceral din
Supunerea se poate scrie o analiză specială; Eugen
Uricaru face dovada aici, ca peste tot în acest admirabil
roman, a unei documentări severe, dublată de intuiţie şi
construcţie romanescă, fără a face apel explicit la imaginar:
totul funcţionează conform unui pact al verosimilităţii,
uneori, al adevărului istoric, nicidecum doar sub cel al
ficţiunii; iată şefa lagărului: „O cicatrice neregulată începea
de la colţul gurii şi se termina la baza urechii. Era în
uniformă sovietică, fără însemne de grad, purta cizme
scurte cu carâmbi din pânză de cort, bluza era uşor albită
de sudoare. Era uscată şi din privirea ei cenuşie, ochii
aveau culoarea oţelului şi te derutau din cauza aşezării
lor nefireşti”; şi discursul său la primirea noilor deţinute:
„Sunteţi norocoase. Întâi că aţi ajuns până aici. Apoi că
nu sunteţi cele dintâi. Cele care au venit primele au trebuit
să construiască lagărul. Voi trebuie doar să-l îngrijiţi. Aţi
venit aici ca să munciţi şi prin muncă să vă răscumpăraţi
viaţa. Dacă nu veţi munci, veţi pieri”. Apoi frica şi foamea,
cei doi ochi ai lagărului: „Femeile lucrau în pădure sub o
pază atât de aproximativă încât s-ar fi putut simţi în
libertate. Dar primul ochi care veghea era acela al fricii.
Apoi venea ochiul al doilea, al foamei. Cât priveşte ochii
paznicilor, poate că ei nici nu mai contau în faţa spaimei
dinlăuntru. Lagărul Dall’stroi 27 se păzea singur”.
În acest cadru – cât de departe de siropul romantic
– se întâmplă „violul” sau povestea de dragoste sau ficţiunea
acesteia între Petra Maier şi Alik Berkutov; deţinuta află că
nu poate scăpa de la Dall’stroi decât dacă face dovada
că e însărcinată. „Puterea sovietică nu se răfuieşte cu
copiii! Puterea sovietică pedepseşte aspru pe cei care
încalcă regulamentele, dar ea este cea mai omenească
putere din lume”, spune Mariam Bek, stăpâna lagărului –
, unul din păzitorii lagărului o salvează pe Petra Maier (cu
gândul? Cu fapta?): sunt pagini ale unor psihologii
investigate cu subtilitate şi o excepţională priză la realul
lor: totul e într-o zonă a nesiguranţei, a lipsei gesturilor,
dar a prezenţei obsedante a iluziei şi forţei acesteia (ca
în romanele din ciclul Vladiei): în realitate, totuşi, pentru
că, iată, copilul există, îl va chema Cezar şi e un simbol
al lumii noi pe care o găseşte şi trebuie să şi-o asume,
pentru a se salva încă o dată, Petra Maier în Gulag-ul de
acasă, de la Peta. Eliberată din lagărul sovietic, Petra
Maier întâlneşte, în locul tuturor speranţelor sale, oameni
„terciuiţi” de frică, refugiaţi din Basarabia, trăind sub
teroarea „tovarăşilor”, sub zodia suspiciunii; e vremea unor
instituţii precum „Apărarea Patriotică” şi a unor reguli
precum: „Viitorul nostru este cu atât mai previzibil cu cât
trecutul nostru este mai cunoscut”; sau: „Viitorul nu este
altceva decât un trecut bine planificat”: în fiecare din
aceste fraze se află oameni, cu soarta jucată la ruleta
unor diversiuni şi a unor discursuri care se schimbă în
cascadă. Azi, aşa: „Cu cât creşte numărul celor
condamnaţi, cu atât creşte numărul celor care ne
duşmănesc în libertate”; mâine, altfel: „Mai bine să
arestezi nouă nevinovaţi, dar să imobilizezi şi un vinovat
(chiar acesta era cuvântul – a imobiliza) decât să te temi
Reflex 1 - 6/ 2013
de nevinovăţia unora şi criminalul să profite de ea şi să
acţioneze mai departe”. Aceasta era epoca primilor ani ai
revoluţiei bolşevice: „«Trebuie să trecem hotărâţi la
distru-gerea amintirilor despre societatea burghezo-
moşierească» spunea Marcencu şi explica pe îndelete
cum. Luaţi măsuri de schimbare a numelor de străzi, luaţi
măsuri de evacuare urgentă a tuturor familiilor burgheze
care stau în casele impunătoare din străzile centrale. Să
fie aduşi în locul lor săracii de la mahala, familiile cu mulţi
copii, nu contează dacă-s ţigani, dimpotrivă, mai ales ei,
să fie distruse locurile de întâlnire ale burgheziei, cafenele,
cluburi, chioşcurile din parcuri, restaurantele care au
perdele la geamuri să fie închise sau să se scoată
draperiile – oamenii trebuie să fie văzuţi, nu au nimic de
ascuns, dacă se distrează în vreme ce poporul munceşte,
să fie văzuţi, dacă înăuntru e chiar poporul, atunci să fie
văzut cum se bucură”.
Astfel încât colonia de lângă Peta şi reeducarea
care se petrece acolo nu mai miră pe nimeni; dimpotrivă,
ne asigură naratorul, atent la efectele psihologice ale
acestora: ameninţarea trebuie să fie perpetuă pentru ca
groaza să devină eficientă şi, în final, oamenilor să li se
fure viaţa: „De fapt era o metodă foarte eficientă şi subtilă
de a li se fura viaţa, aşa amărâtă cum era ea, aşteptarea
emoţionantă a citirii listei din acea lună le toca existenţa
şi poate era cea mai nedreaptă şi mai neomenească
pedeapsă care li se dăduse. Aşteptarea zilei în care erau
anunţate numele celor ce urmau să fie trimişi la
«reeducare» le istovea viaţa, şi îi lipsea chiar de trecerea
timpului care era singura dovadă a faptului că existau, că
nu muriseră cu totul”. Pe acest palier al roma-nului se pot
întâlni toate simbolurile, imaginile, şabloanele,
documentele epocii, citite în cărţi (în „romanele politice”
ale lui Marin Preda, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu,
Dumitru Radu Popescu; sau în literatura penitenciară,
publicată după 1990) ori auzite din povestirile celor bătrâni,
părinţi şi bunici: duba neagră, oameni care se ascund în
pivniţe pentru a găsi acolo „liniştea binecuvântată”, „teoria
sionistă” (prin Mira), „tovarăşa” Antonela Furdu pe care o
urmăreşte trecutul său de „burjui”, de la Caransebeş,
tehnica zvonului şi manipularea maselor, „tovarăşul”
Grancea ca o copie a lui Stalin, speranţa care trebuie să
vină dinlăuntru (dacă speranţă nu e, nimic nu e, pare să ne
spună naratorul, ca o replică la celebra sintagmă a lui Marin
Preda din Cel mai iubit dintre pământeni), lagărul de
acasă care e ca şi cochilia melcului: astfel se rosteşte un
colonel dintre cuceritori: „Frica de Armata Sovietică va fi
mai puternică decât chiar Armata Sovietică. Iar de frica
noastră o să vă chinuiţi, o să vă faceţi mai mult rău decât
am fi putut să vi-l facem. Tu ai fost la noi în lagăr, nu?
Petra Maier a încuviinţat, n-avea rost să spună că nu fusese,
colonelul ştia bine ce ştia. — Dacă ai fost acolo o zi, un
ceas numai, toată viaţa ta vei purta lagărul cu tine. Facem
parte din aceeaşi lume şi tu şi eu. Eu care am păzit şi
păzesc, pentru că dau ordine, iar tu pentru că ai fost păzită
sau mai eşti şi asculţi ordinele. Şi nu suntem singuri,
jumătate din lume îşi duce lagărul cu sine oriunde s-ar
afla, ca melcul casa. Casa ta e lagărul, dacă ţi se va lua,
vei muri. Iar dacă vei muri fără să ţi se ia, casa asta a
noastră va rămâne, va împietri şi va rămâne veşnic. Poate
o să te mai căutăm, fă-ţi treburile tale, creşte-ţi copilul şi
aşteaptă-ne. Într-o zi vom veni. Şi te vom căuta. Niciodată
nu-i uităm pe ai noştri. Niciodată”.
Lumea neagră suportată, la limită, îşi creează
simbolul supravieţuirii în copilul Cezar, conceput, cum s-a
văzut, într-un lagăr sovietic din pădurile siberiene, trăitor în
Peta, lângă Timişoara, rezultat al „marelui viol care s-a
petrecut la sfârşitul celui de al doilea război mondial şi ai
cărui urmaşi suntem cu toţii, indivizi şi naţiuni, în această
parte a Europei”, cum spune Eugen Uricaru pe coperta
interioară a romanului Supunerea. La naştere, „un băieţel
slab ca o mâţă”, apoi, mereu bolnav, purtându-se ciudat,
rostind aceleaşi vorbe, aparent, fără înţeles („tu te uiţi,
95
dar nu vezi”). Cezar al Petrei Maier (pre)vede viitorul, e
un avertizor pentru fiecare, un prunc; şi aici, semnificaţia
christică e evidentă: „Ştia de la începutul începutului că
era un copil deosebit, era de fapt un prunc nu un copil,
dar tot atât de bine ştia că darul pe care îl primise,
eliberarea din lagăr, va trebui plătit într-un fel. Ceea ce
dorea să ştie, ceea ce o chinuia cu adevărat, era cum şi
ce avea de plătit. Viaţa era plină de înşelătorii, de capcane
şi nu voia să plătească greşit. Ar fi fost cel mai fericit om
din lume dacă ar visa, ori dacă o voce i ar spune din
senin – pentru viaţa ta ai de plătit asta şi asta. Şi ar fi
plătit. Cu orice preţ. Dar nu era aşa. Trebuia să-l crească
pe Cezar, îi era datoare cu viaţa ei dar nu avea de unde să
ştie dacă toate necazurile, suferinţele, umilinţele,
compromisurile pe care le făcea ori prin care trecea
veneau din acea datorie pe care o avea de achitat. Din
această cauză povara care o strivea era şi mai mare decât
şi-o putea închipui”: lumii Petrei Maier şi a lui Cezar –
Fecioara şi Pruncul, pe palierul simbolic al romanului –
nu i se lasă nici măcar această şansă: poate prin Basarab,
un personaj de plan secund, în care se ascunde o potenţială
continuare a Supunerii. Excepţională este aici forţa de
istorizare, de epicizare a simbolului, investit cu o biografie
verosimilă: venit de nicăieri (dintr-un Gulag concret/
iluzoriu), simbolul capătă o istorie şi o biografie, al căror
miez este valoarea luminii şi puterea de a-şi da drumul în
întunericul său: „Pe măsură ce-şi dădea drumul în
întunericul său, în pivniţa neştiută de nimeni, avea din ce
în ce mai limpede senzaţia că se scufundă într-o mlaştină
care îl înghite fără nici un efort, încet dar sigur”: o altă
coborâre în iad, ca pentru a descoperi regulile care
gestionează lumea de unde vine şi unde se va întoarce
şi, altfel, pentru a da o ordine romanului însuşi. Părţile
sale se cheamă Zero (când povestea începe, cu lagărul),
Prima („să nu vorbeşti”), A doua (o minciună: „multă vreme
nu se va întâmpla nimic rău”), A treia („să nu minţi”), A
patra („să nu iubeşti anume pe cineva”), A cincea („să
nu te împotriveşti”): tot atâtea părţi ale romanului câte
porunci primeşte Cezar şi, de la el, lumea pe care o
simbolizează prin concepţia, naşterea, viaţa, spusele şi
moartea sa.
Cezar iese din simbolistica jertfei christice pentru
că, iată, istoria şi viaţa oame-nilor le fac alţi oameni: de
exemplu Pantelei Marcencu, alt personaj care traversează
romanul lui Eugen Uricaru ca o metaforă obsedantă: o
trimite pe Petra Maier în lagăr, o reprimeşte, îi urmăreşte
destinul şi, la sfârşitul/începutul romanului, Petra îl regăseşte
printre cei mai înflăcăraţi revoluţionari din Timişoara anului
1989; mereu pe val, astfel, de pildă, consilierul Marcencu
Pantelei, la început, când reprezintă „noua ordine”, cu drept
„de viaţă şi de moarte peste toţi trăitorii din acea parte de
lume”; apoi, în imaginea („da, să trăiţi!”) comisarului
Grancea: „Uite, mie mi-a spus tova-răşu’ Marcencu,
Pantelei Marcencu de la Timişoara, că lucrul cel mai
important este să câştigăm încrederea. Nu neapărat
simpatia ci încrederea maselor largi, populare!”; în fine,
ieri, la revoluţia din Timişoara anului 1989: „În acel moment
a auzit o voce care i s-a părut cunoscută, n-o mai auzise de
zeci de ani, era vocea care o trimisese de-a dreptul în
Dall’stroi, în taiga, o voce sigură pe sine, cu toate că era mai
hârâită, mai lipsită de inflexiuni. Dar era aceeaşi voce
metalică marcată de accentul didactic şi moale,
dintotdeauna. «Dar asta ce caută, ce caută aici? Toată
viaţa n-a făcut decât să-i slujească, ba la Garnizoana
sovietică, ba la sindicate, ba la partid… o ştiu eu, e de-a lor,
nu-i de-a noastră. Vigilenţă domnilor, vigilenţă, să nu ne
lăsăm infiltraţi, aţi auzit, tancuri, elicoptere, terorişti, să fim
uniţi şi vigilenţi». N-a îndrăznit să întoarcă privirea, ştia
că era el, Pantelei Marcencu. Era la mare preţ, făcuse şi
puşcărie în vremea lui Dej, nu mult dar atât cât trebuia ca
acum să fie ascultat cu sfinţenie. N-a aşteptat să-i spună
cineva să plece. A plecat singură, strecurându-se pe lângă
96
zidul Operei, piaţa era plină, lumea aştepta primul discurs
liber într-un oraş care dacă nu era încă, urma să fie şi el
liber”.
Biografii, istorii, oameni, Estul cu revoluţiile, lagărele,
închisorile, coloniile, reeducările, simbolurile sale. O lumină
într-o lume surpată? Neculai Crăciun, omul care face daruri
de două ori: conform (pre)numelui său. Cezar ştie viitorul;
Neculai Crăciun „are darul să cunoască trecutul”. Sau, cum
spunea Eugen Uricaru însuşi, „Supunerea a început din
clipa în care tot mai mulţi oameni au fost de acord că
impor-tant este «să treci puntea», chiar dacă ar trebui să
faci o înţelegere cu el, administratorul Infernului. De cele
mai multe ori, nici nu-ţi dai seama că, de fapt, îl ajuţi pe el
să o treacă. Singur n-ar fi reuşit niciodată. De multe ori
nici tu”.
Cît ar cîntări un înger este al doilea roman din
ciclul epic început de Eugen Uricaru, în 2006, cu
Supunerea, conturând un vast proiect narativ unde se
cuprind secolul, personajul principal al textelor, timpul şi
vremea celei de-a doua jumătăţi a unui veac în cel mai
înalt grad problematic; timpul-epocă e al României dintre
cel de-al doilea război mondial şi revoluţia din decembrie
’89, dar conexiunile temelor privesc mentalităţi,
comportamente, structuri sociale şi istorice, realităţi
politice şi profiluri umane care depăşesc limitele vremii şi
locului, desemnând ceea ce aş numi portretul-robot al
epocii şi omului întregului secol XX; romanele respiră pe
spaţii largi, Rusia lagărelor bolşevice, Peta, satele Acăţaţi
şi Sântimbru de lîngă Timişoara, Cernăuţi, Tibet, cu lumea
sa nevăzută şi complicată, plină de mesaje, semne
ascunse şi taine, Germania lui Hitler, agitată de „conceptul
rasial”, Takla Makan, deşertul de la poalele Pamirului,
Timişoara, Teiuş, Bucureşti, în fond, toată România
postbelică reprezintă „harta” pe care se desenează
traseele protagoniştilor dintr-o realitate a ficţiunii mai
concretă încă decît orice schiţă a topografilor.
Secolul şi oamenii sunt pe deplin ai fricii, astfel încît
Cît ar cîntări un înger poate fi citit ca un roman al unei
lumi „prinse în strînsoarea de oţel a fricii”, cum spune
protagonistul naraţiunii, Basarab Zapa, „adus” dintre
personajele secundare ale Supunerii în cartea recentă,
alături de Neculai Crăciun, Todor Grancea, Petra Maier
şi Cezar, personaje-simbol ale torţionarului şi victimelor
sale. Viaţa lor se împarte înainte şi după momentul
spaimei, e o permanentă fugă şi o continuă căutare a
unui loc „bun să te ascunzi dacă te caută cineva”,
încercând să scape de acţiunea fatală a societăţii totalitare
care, în cele două forme esenţiale de exprimare în veacul
trecut – fascism şi comunism –, în vreme de pace sau de
război, a avut acelaşi resort: „secretul este să ştii să întreţii
teama, frica”, spune Neculai Crăciun, torţionarul lui
Basarab Zapa din România anilor ’50, anulând memoria
(„de frică oamenii uită”, zice acelaşi) şi credinţa („dacă
într-adevăr crezi, restul e o problemă de răbdare”, află
Basarab Zapa de la tibetanii din Gyatzo, la Dorji Lama);
fără memorie şi fără credinţă, protagonistul secolului XX
este omul hăituit, al cărui prototip se regăseşte atât în
figura inginerului topograf din Cernăuţi, Basarab Zapa,
cât şi în profilul personajelor, în această carte, secundare
(Petra Maier, Leon Schwartz). Epoca e a războiului,
refugiului (cât mai departe de ruşi, aceasta este ţinta
basarabenilor şi bucovinenilor) şi a instalării comunismului
cu toate abuzurile ştiute, pe care noua putere le numeşte
„detensionări de pericole potenţiale”; astfel scrie în „fişa
postului” lui Neculai Crăciun şi a şefilor săi din noua
Instituţie, denumirea kafkiană a poliţiei politice; regula lor
e aceea a lui Stalin: „decît să scape un vinovat din zece
bănuiţi mai bine să piară toţi, vinovaţi şi nevinovaţi”, iar
modul de recrutare e simplu şi eficient: „Nu puteai intra
atunci, prin ’46-’47 între cei care băgau pe alţii la puşcărie,
nu între cei care intrau, fără să nu fi făcut ceva de care,
cu vremea, să nu-ţi fie frică, fără să te temi. ”
Reflex 1- 6 / 2013
Ce vor Neculai Crăciun şi Todor Grancea,
exponenţii noii puteri şi ai noii Instituţii pe care aceasta a
creat-o? Să crească, mai întâi, pretutindeni, la Peta,
Acăţaţi, Sântimbru, Timişoara şi Bucureşti, imaginea
Rusiei bolşevice: „Peta nu era singurul loc unde din pămînt
creştea Rusia. Mai văzuse şi la Timişoara dar mai cu
seamă în Bucureşti. Nu doar în pîlcurile de mesteceni
amestecaţi cu brazi de pe străzile cu nume de capitală
ori din zona protocolului de lîngă Herăstrău ci în birouri,
pe culoarele îmbrăcate în lemn, o vreme s-a auzit rostirea
palatalizată a românilor care studiaseră la Moscova ori la
Pskov sau Odessa dar mai ales a celor care le erau
subordonaţi. Chiar dacă nu venea din adînc, Rusia asta
s-a răspîndit ca apa într-un perete. Chiar aşa şi era, o
igrasie”. Apoi, să şteargă, să îngroape pentru a fi uitată
lumea dinainte, într-o acţiune desfăşurată, parcă, între
oglinzi paralele: Germania lui Hitler în ascensiune şi
România re(de)formată de Instituţie sunt expresiile
aceluiaşi mecanism care impune naşterea unei lumi noi
şi doar două căi de a supravieţui: fiecare trebuie să
accepte că e un duşman al noii orânduiri sau să-şi piardă
urma în refugiu, să se ascundă: ori capete plecate ori
capete tăiate. Această mecanică a raportului individului
cu istoria iveşte omul nou, o (anti)utopie specifică tuturor
spaţiilor concentraţionare; iar acesta, dacă vrea să treacă
prin viaţă, trebuie să fie asemeni umbrei, văzut dar fără
să fie ţinut minte, nu omul fără calităţi al lui Musil, ci acela
fără expresie, fără chip, fără trecut („puţin interesa cum
va arăta cu adevărat viitorul, important era să dispară
termenul de comparaţie”), fără credinţă (să dea jos
icoanele şi să le ascundă în pod sau prin magazia de
lemne) şi, mai ales, fără personalitate (chiar şi meseria
de fotograf ambulant a lui Basarab Zapa e periculoasă
pentru că poate trezi persoanele din turma cenuşie, fără
chip, fără istorie şi cu viitorul programat în birourile
Instituţiei).
Cu totul remarcabilă, în romanele acestei serii
epice, ca şi în ciclul anterior, din anii ’80, al Vladiei
(Aşteptîndu-i pe învingători, Vladia, Memoria,
Stăpînirea de sine) este ştiinţa identificării epocii prin
profilul interior al personajului. Totul într-o lume militarizată
– puşcăria, lagărul, deportarea şi execuţiile –, în Germania
fascistă, Rusia bolşevică şi România noii Instituţii, începe
cu o demascare şi cu stabilirea unei noi identităţi, a cartelei
care salvează pentru că, iată, descoperirea numelui real
e periculoasă, e un delict în faţa autorităţilor: „Totul se
baza pe stabilirea identităţii – cartelele de pîine se dădeau
conform identităţii, dacă erai angajat la mină aveai o
cartelă roşie, ceea ce îţi dădea voie să cumperi un kil şi
jumătate de pîine pe zi iar dacă era galbenă însemna că
eşti un pîrlit de intelectual, adică profesoraş ori conţopist
la vreo instituţie. Aceasta era o identitate. Dar mai exista
încă o identitate care se lega de numele pe care îl purtai,
de felul în care vorbeai, de gesturi şi chiar de un fel de a
fi care de cele mai multe ori enerva. Această identitate
nu putea fi ascunsă. Răzbătea ca uleiul prin apă ori ca
apa prin zid. Şi întotdeauna se întîmpla aşa, cineva
descoperea că nu eşti ceea ce vrei să pari. Iar în această
descoperire se afla întotdeauna un delict, acela de a fi
avut intenţia să înşeli pe cineva, mai cu seamă
autorităţile”. Cărţile lui Eugen Uricaru sunt, în primul rând,
ale unor teme explorate prin pactul verosimilităţii
româneşti; şi, pentru că un asemenea demers îşi caută
totdeauna pivoţii în istorie, în aceea scrisă, incontestabilă,
romanul „narativizează”, integrează în „intriga” sa, numele
unor personaje istorice: Foriş, Pătrăşcanu, Gheorghiu-
Dej, Ana Pauker („un intelectual şi o persoană care ştia
că viaţa e mai complicată şi de aceea nu-i plăceau nici
chefurile cu lăutari şi nu credea că prostiile sau greşelile
se şterg la un praznic cu sarmale şi la un borş de cocoş,
dres cu smîntînă”) conferă verosimilitate şi credibilitate
personajelor romanului, care se extrag din esenţele
distilate de personajul istoric. Când Todor Grancea şi
Reflex 1 - 6/ 2013
subalternul său, Neculai Crăciun – generalul şi
locotenentul Instituţiei – spun „orice epocă îşi are sfîrşitul
pe care îl merită” sau „de un gîndac nu trebuie să te temi,
dar o mulţime te mănîncă de viu” şi „în tot ceea ce faci, ai
grijă să poţi da vina pe cineva” trebuie crezuţi întrucât
personajele romanului figurează un sistem şi o lume
create de persoanele (istorice) ce le-au dat viaţă; mai mult
încă, acest mod de relaţionare şi regulile codului de
procedură sunt ale unei viziuni în istorie pentru că, iată,
de la f eudalism până la f ascism şi comunism,
funcţionează un singur principiu de construcţie a societăţii:
să fii credincios, să fii devotat celui pe care îl ajuţi să
câştige. Astfel se poate stăpâni chiar şi „un popor arţăgos
şi cu memorie slabă”, oameni care trăiesc mereu cu teama
de a fi prinşi, luaţi din casă sau de pe stradă: „În România,
devotamentul e mai tare decît legea, singurul lucru bun
de pe vremea boierilor, a feudalismului întunecat, cum îi
plăcea lui Grancea să spună, care nu suferise atingere.
Nu doar că nu suferise dar era singurul principiu care
funcţiona. Nimic altceva decît devotamentul faţă de
persoana aflată într-o stare de putere nu conta. Nici
şcoala, nici inteligenţa ori experienţa, nici competenţa şi
cu atît mai puţin caracterul. Tot sis-te-mul se construise
pe o ramificaţie de fi-delităţi şi pe teama de a pierde lucruri
ce nu ţi s-ar fi cuvenit altfel. Orice funcţie de comandă
oricît de măruntă, de la şeful unei echipe de zidari la cea
de magaziner era nemeritată, legal nemeritată. În orice
moment şefuleţii ăştia puteau fi daţi afară cu o perfectă
motivaţie legală dar nu erau înlăturaţi atîta vreme cît
respectau cu stricteţe obligaţiile de devotament faţă de
cei care i-au numit. Iar numirea se făcea întotdeauna
ştiindu-se că omul nu e potrivit ori nu merită”: sună bine,
exact în România Instituţiei lui Grancea şi Crăciun, ca şi
în aceea de azi, nu-i aşa?
În fapt, unul dintre nivelele cele mai rezistente ale
romanelor lui Eugen Uricaru, din ciclul început cu
Su-pu-ne-rea şi continuat apoi cu Cît ar cîntări un înger
şi Plan de rezervă, rămâne tocmai această proiecţie în
trecutul îndepărtat (explorat în cărţi precum Rug şi flacără
ori 1784. Vreme în schimbare), în cel de ieri (din Despre
purpură, ciclul Vladiei, Mierea, Glorie, La anii treizeci...,
Pentimento, Navigare), ca şi viziunea viitorului apropiat,
al României de azi, adică. În interiorul structurii romaneşti,
fiecare personaj constituie trecutul celuilalt; pentru Todor
Grancea, de pildă, pericolul mortal e Petra Maier (martorul
tăcut al trecutului său de „revoluţionar”, din anii ’50, în
satul Peta, ca şi din 1989, pe străzile Timişoarei) şi de
aceea trebuie eliminată: când victima Petra Maier nu va
mai fi, călăul nu va mai avea trecut: „Tovarăşu’ Grancea,
totul e sub control, pentru dumneavoastră nu mai există
decît viitor. V-aţi născut ieri”, raportează Neculai Crăciun,
însărcinat cu operaţia de curăţire a trecutului lui Grancea,
de eliminare a omului din acel trecut. Victima se răzbună,
însă; personajul umil, tăcut – o umbră – devine re-
prezentarea lumii înseşi; Petra Maier, în încremenirea şi
umilitatea ei e chiar lumea românească postbelică, Cezar,
copilul născut iar nu făcut într-un lagăr sovietic (din
Supunerea), e un Mesia al vremurilor tulburi, simbolul
christic al unei lumi răstignite („Dumnezeu nu vine pe
pămînt. Are trimişi”, spune Petra Maier): ei sunt alternativa
surpării şi pierderii identităţii pentru că, experimentând
suferinţa „în stare pură”, nu mai au frică, deci nu mai pot
fi controlaţi. „Femeia trecuse prin atîtea, cunoscuse
suferinţa în stare pură, ajunse în adîncul mizeriei,
răzbătuse prin foame, supravieţuise frigului din jur şi al
celui dinăuntrul oamenilor aşa încît era inutil să te apropii
de ea pe calea fricii, pe calea spaimei că ar pierde ceva.
Nu avea nimic, nu avea ce să piardă, nu-şi dorea să fie
nimic mai mult decît era (…). Adevărul era că Petra Maier
nu putea fi controlată. Dar nici nu era sigur că ar exista
vreun motiv serios ca să necesite controlul. Petra Maier
era simplă şi naturală ca apa. Nu puteai nici măcar să o
faci să dispară, o împrăştiai, o risipeai, o evaporai dar
97
mai devreme sau mai tîrziu se va întoarce, pe căi
misterioase, pe căi invizibile, pe căi incredibile, dar se va
întoarce. Era atît de simplă încît nu mai putea fi
degradată”; şi tot astfel e Basarab Zapa, „o umbră, o pată
de ulei pe apă, un nor pe cer, în mişcare dar fără
consistenţă”. Aceasta e alternativa – termenul opozant
unei lumi (re)organizate în frică şi supunere, de Todor
Grancea şi Neculai Crăciun, de Efim Bergman, care
anchetează oamenii cu pistolul pe masă, pomenind
numele lui Karl Marx şi al „marelui Stalin”, de Iovan Milici,
notarul „titoist”, de Viorel Tănăsie, miliţian şi şef de post
în satul Sântimbru: lumii noi îi trebuie forme noi şi acestea
sunt şapca şi bascul, oamenii-şapcă şi oamenii-basc,
adică: „Noua formă începuse să se arate. Erau şepcile.
Şepcile de postav cenuşiu, şepcile din piele cu cozoroc
scurt, acestea arătau o anumită putere pe care o deţinea
purtătorul, iar dacă omul mai purta şi o scurtă din acelaşi
material, chestiunea devenea serioasă, mai bine să nu ai
de a face cu persoana, şepci din pînză de doc albastru
pe care le purtau cei de la noile sindicate, şepci banale,
de birjari ori caraghioase, găsite prin lăzile din poduri sub
care încercau să se adapteze purtătorii pălăriilor de fetru
de altădată ori ai celor din pai cu panglică lată. Singurele
pălării care mai îndrăzneau să se iţească erau cele de
vînător. Verzi, cu şnur, mai degrabă un soi de capelă, dar
acestea erau îngăduite dacă aveai veston şi pantaloni
pană. Nu era o modă ci o uniformă. Iar între şepci
răsăreau din ce în ce mai multe bascuri, numite de
purtători «băşti», trase pe frunte, cu moţ. Erau singurele
semne că undeva, pe sus, mai rămăsese în circulaţie o
idee desuetă, comunismul nu vine doar din Uniunea
Sovietică, el este pe cale să triumfe şi în Franţa, patria
acestui fistichiu fel de a-ţi acoperi creştetul. Cu vremea a
observat că basca s-a transformat într-un fel de
acoperămînt de protecţie la fabrică. Strungarii, frezorii şi
toţi meseriaşii ăştia scoşi din cutie îţi zîmbeau din afişe,
din ziare, din jurnalele «Sahia», purtînd bască. Păreau a
fi o categorie privilegiată dar nimeni, nici măcar ei, nu
erau foarte convinşi de asta”.
Forţa epică dovedită de Eugen Uricaru în toată
proza sa nu stă doar în ştiinţa construcţiei narative, a
explorării timpului-epocă şi a analizei raporturilor
tensionale, toate cu miez, între individ şi istorie, victimă
şi călău, omul fără suflet şi sufletul însuşi (Neculai Crăciun
şi Cezar, de pildă), ci şi în identificarea mecanismelor
psihologiei oamenilor şi comunităţilor pe care aceştia le
constituie oricând în istorie şi oriunde în societăţile
totalitare, trecute şi viitoare; cei din politică sunt la fel („de
ce este în sufletul lor e mai bine să te temi, să te fereşti”,
spune un personaj care a avut de-a face cu Instituţia),
şefii de peste tot se regăsesc în aceleaşi amănunte
semnificative (preferă, de exemplu, camere fără ferestre
sau cu ferestre acoperite de draperii groase şi nu becul
de plafon, ci lampa de pe birou), tipologia activiştilor e
unică (sunt cu cei care nu cred decât în steluţa de pe
Kremlin, dar şi cu cei care vor veni după aceea, care o
vor scoate la capăt, pe româneşte). Ca într-un film,
personajele lui Eugen Uricaru lucrează cu lumina sau cu
întunericul, după tehnica budistă din Tibetul vizitat de
protagonistul romanului; unii, asemeni călugărilor lui Dorji
Lama, absorb lumina din jur şi se înconjoară cu
întunericul, dispar pentru a supravieţui, alţii se întorc
mereu în trecut din credinţa că întotdeauna o zi care a
trecut e mai bună decît ziua care vine, pentru că, iată,
trecutul e plin de lumină, iar viitorul e al întunericului, spune
personajul în România anilor ’50. Aici se joacă una din
temele romanului Cît ar cîntări un înger şi aici, între
lumină şi întuneric, se decid istoria şi destinul personajului.
Într-un alt timp era, la Editura „Univers”, o colecţie numită
a Romanului secolului XX: acesta e titlul potrivit pentru
ciclul epic al lui Eugen Uricaru, impresionant prin vastitate
şi valoare literară.
98
În întâmpinarea
Colocviilor internaţionale ale revistei Reflex
ediţia a XIII-a, Băile Herculane, 15 – 18 mai 2013
Tema: „Despre roman” (II)
Livius Petru BERCEA
Blestemul triunghiului
Titus Suciu a devenit, de câteva decenii, un reper
important pentru proza de mari dimensiuni din această
parte a ţării. Este un romancier de succes şi un „reporter
cu sufletul la gură”, gata oricând să surprindă în orice
amănunt un aspect major al realităţii care îl înconjoară.
La aniversarea a 60 de ani, a oferit publicului (cititorilor)
un răscolitor şi singular roman de dragoste, dacă îl
raportăm la literatura sa de până acum. Îşi obişnuise
cititorii cu pertinente şi ample investigaţii caracterologice
şi sociale, care formează substanţa romanelor sale
anterioare acestui moment. În Drumul, Ceaţa, Pragul,
Pânda Titus Suciu ne prezintă o lume transilvană, cu
precădere un spaţiu rural, marcată de raporturi ciudate,
unele ancestrale, în orice caz bine cunoscută de scriitor.
Investigarea socialului, a raporturilor dintre colectivitate
şi individ se face cu profesionalismul reporterului în
Reportaj cu sufletul la gură sau Lumea bună a
balconului, cărţi dedicate evenimentelor timişorene din
decembrie 1989.
Romanul Ana (Editura „Amarcord”) este surprinzător
nu atât (dar şi !) prin construcţie, nici prin aria în care
naratorul plasează acţiunea, cât mai ales prin
dimensiunea originală pe care o propune pentru o „temă”
rămasă oarecum pe un plan secund (nu totuşi, neapărat,
secundar) în romanele anterioare. Iubirea schimbă
radical, prin umanizare, o societate ce părea anchilozată
în cutume tradiţionale şi transformă un spaţiu, la început
aspru şi ostil, cu oameni severi, taciturni, aproape
duşmănoşi, într-un posibil eden, în care totul e determinat
şi dominat de puritatea sentimentelor.
Editorul – prozator, şi el, stăpân pe arhitectonica
naraţiunii de proporţii mari, Ion Nicolae Anghel – numea
romanul un love-story exemplar. Povestea de dragoste
dintre Valentin şi Ana are toate elementele unei trăiri
profunde, totale, ale confundării existenţei personajelor
cu iubirea însăşi. Prozatorul îşi salvează, inteligent şi
prudent, cartea de ceea ce, de multe ori, o asemenea
poveste e ameninţată: atmosfera dulceagă, dialogurile
siropoase, scenele ieftin-înduioşătoare, pericolul
personajelor de a cădea în banalitate şi ridicol, tocmai
prin insistenţa asupra mediului în care îşi dirijează
personajele.
Romanul îmbracă forma unei destăinuiri – cea a lui
Valentin, studentul care e nevoit să lucreze ca şofer pe
un şantier, în urma faptului că i se descoperă originea
socială „nesănătoasă”. Aici, îl cunoaşte, mai întâi, pe
bătrânul pădurar Iulus, apoi pe fiica acestuia, Ana, de care
se îndrăgosteşte şi cu care trăieşte o totală poveste de
iubire, timp de patru luni. Gravidă, Ana dispare, la un
moment dat, din această relaţie. Orice încercare a lui
Reflex 1- 6 / 2013
Valentin de a primi o explicaţie (motivaţie) pentru gestul
Anei se loveşte de refuzul încrâncenat al celor doi – Iulus
şi Ana – de a oferi lămuririle pe care tânărul se crede
îndreptăţit să le ceară şi să le afle. La puţin timp după
naşterea copilului, Ana moare, iar după înmormântare
Iulus îi dezvăluie lui Valentin teribilul şi ineditul motiv al
comportamentului mai puţin obişnuit, legat de absenţa
pre-natală a Anei: familia lor a fost blestemată să nu poată
avea niciodată trei membri: unul din ei, parte feminină,
trebuia să dispară. Aşa a murit Ruxandra, soţia lui Iulus,
după ce o înfiaseră pe Ana. Fata, care suferea de
leucemie şi se ştia condamnată la dispariţie, i-a promis
tatălui adoptiv că, înainte de a se stinge din viaţă, îi va
dărui un nepot, pentru continuitatea familiei. Blestemul s-
a împlinit încă o dată, inexorabil: Ana moare când familia,
după naşterea copilului, are din nou trei membri.
Citit cu atenţie, romanul lui Titus Suciu e mai mult
decât o frumoasă (şi inedită, ca punct de plecare) poveste
de dragoste. Este o carte despre destinul care-şi „caută
de treabă” implacabil, despre încercarea oamenilor de a
se împotrivi la ceea ce le e sortit. Destinul „loveşte”
întotdeauna într-un mod aparte: îi face să sufere pe cei
care încearcă să-l înfrunte, răpindu-le ce au mai drag.
Bătrânul Iulus a crezut că poate păcăli soarta, că
blestemul poate fi evitat, chiar înfrânt. El este personajul
care trebuie să îndure, rând pe rând, consecinţele
nesupunerii, pentru că destinului neutru, aflat dincolo de
limitele umanului şi oponent al firii omeneşti, îi contrapune
o iubire profund marcată de frumuseţea ei cotidiană.
În proza lui Titus Suciu, romanul Ana se reliefează şi
printr-o construcţie aparte. Naraţiunea confesivă îl are în
prim plan doar pe Valentin, care reconstituie, din
nenumărate amănunte, gesturi, priviri, gânduri dezvăluite
trunchiat sau chiar nerostite, întreaga poveste. Celelalte
personaje, departe de a fi împinse „în plan îndepărtat”,
sunt proiectate tot timpul spre cititor prin percepţia lui
Valentin, dar nu una subiectivă, deoarece studentul are
capacitatea de a reproduce exact dialoguri, gesturi, replici,
atitudini. Personajul căruia i se confesează Valentin (un
alter ego al autorului-narator) poate fi la fel de bine şi un
partener real de dialog, cu rol de catalizator al naraţiunii.
Privit dintr-un alt unghi, romanul de faţă este povestea
constituirii, ruperii şi reconstituirii cuplurilor.
Final imprevizibil, scriitură obiectivă (deşi naraţiunea
la persoana întâi ar exclude-o), personaje exemplare (care
nu pot rămâne decât două, sugerând ideea generală de
cuplu), limbaj care nu are (în ciuda transpunerii întocmai
a unor pronunţii regionale) asperităţi şi inadecvări la situaţii
– iată tot atâtea specificităţi / calităţi care fac din Ana un
roman de referinţă pentru actualitatea narativă din
România.
Reflex 1 - 6/ 2013 99
Dumitru Augustin DOMAN celălalt. Din aceeaşi generaţie ’80 s-au mai afirmat şi i-
am comentat aici pe Aurel Antonie (cultivând romanul-
parabolă), Leo Butnaru (bildungsromanul), Isidor Chicet
(romanul document), Gellu Dorian (romanul realist cu
Cuvânt lămuritor accente erotice), Ioan Groşan, abia acum abordând genul
– cu Un om din Est – după ce s-a afirmat ca strălucit
Cartea aceasta nu este una de critică, nici măcar nuvelist, Valeriu Stancu (romanul realist al „epocii de aur”),
o culegere de recenzii şi cronici. Ea este, pur şi simplu, Valentin Talpalaru (romanul sentimental-realist), Şerban
un fragment dintr-un jurnal de cititor – printre altele – de Tomşa (romanul realismului magic), Gheorghe Truţă
romane. Din acest amplu jurnal, am ales romanele scrise (romanul-parabolă), Radu Ulmeanu (romanul revoluţiei
îndeobşte în anii 2000, aşadar cele de strictă actualitate. din 1989), Dumitru Ungureanu (romanul erotic), Varujan
Nici nu le-am grupat pe teme, pe generaţiile cărora le Vosganian (romanul anului 2009, romanul amestecului
aparţin autorii, pe eventuale curente şi mişcări, după care de document şi ficţiune despre neamul armenilor). A nu
n-am avut în vedere un tablou complet al romanelor din se înţelege că am avut în vedere doar generaţia ’80. am
ultimii zece ani şi ierarhizarea lor. Rostul cărţii este acelacitit şi scris despre romanele mai vârstnicilor Fănuş
decent, modest, de a releva varietatea de stiluri, de teme, Neagu, Dumitru M. Ion, Valentin Ta şcu, Nicolae
de scriituri şi compoziţii ale romanului românesc Calomfirescu, Ilie Sălceanu, Nicolae Turtureanu, Marin
contemporan: de la cel neorealist la cel parabolic, de la Ioniţă, dar şi ale noului val de prozatori, aflaţi la primele
cel crud erotic sau de iubire la cel ludic, de la fresca social-
titluri: Ioana Bradea, Corina Sabău, Doina Ruşti, Catia
politică la romanul document, de la romanul alegoric la Maxim, Claudiu Vârsilă, Nira Costaleco…
romanul preponderent şi explicit politic, de la cel cu Este limpede că lipsesc din carte atâtea nume
tematică creştină la cel fantastic, şi aşa mai departe. Câte importante de romancieri care au scris în acest ultim
stiluri atâtea tendinţe, câte teme atâtea influenţe… Pentru deceniu, e greu de ţinut pasul, pe multe dintre cele
acest lucru nu se impune un studiu amplu, ci prezentarea neconsemnate aici le-am citit, despre mult mai multe am
scurtă, la obiect. citit, am în minte o anume ierarhie personală a
De treizeci de ani se bat clopotele: romanul moare, romancierilor actuali, dar – repet – nu aceasta este intenţia
el se află mereu în moarte clinică. Ei bine, nu doar că nu acestei cărţi care dă seamă doar de un raft din vasta
moare, dar el înfloreşte, se diversifică, suferă nenumărate bibliotecă de roman românesc contemporan.
transformări. Prozatorii generaţiei ’80 optaseră iniţial Undeva, Adrian Alui Gheorghe scria că istoricul
pentru proza scurtă, dând tonul că romanului i-a trecut literar este avocatul unei întregi literaturi. Ei bine, eu aici
vremea. Ulterior, optzeciştii au trecut la abordarea mă fac cu toată modestia avocatul doar al câtorva
romanului (Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, romancieri din zilele noastre.
Constantin Stan, Ioan Lăcustă, Cristian Teodorescu, Petru
Cimpoieşu, Dan Stanca, Dan Perşa…) şi nu doar Cititorul de roman
prozatorii, dar mai ales poeţii, unii dintre ei devenind (din volumul Dumitru Augustin Doman,
maeştri ai genului: Nichita Danilov, Caius Dobrescu, Gellu Cititorul de roman, ediţia a 2-a, Piteşti,
Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Editura Pământul, 2010, p. 5-7)
Cărtărescu. Dar, în aceşti ani 2000, continuă să scrie
romane şi şaizeciştii D. R. Popescu, Augustin Buzura,
Radu Mareş, Nicolae Breban etc.
Dacă în poezie, de pildă, veleitarismul este un
fenomen, în ceea ce priveşte romanul, aici el nu se
manif estă. Romanul presupune cultură, ştiinţa
compoziţiei, experienţă de viaţă şi de scris. Asta nu
înseamnă că nu există şi romane ratate sau, oricum, de
un mai slab nivel artistic. Dar, faţă de poezie, gen în care
grafomania şi diletantismul sunt la ordinea zilei, în roman
există totuşi un spirit selectiv.
Speranţa autorului este aceea de a oferi – prin cele
câteva zeci de prezentări de romane – o imagine deloc
exhaustivă, dar cât mai fidelă, a diversităţii romanului
românesc actual. Poate că marele câştig pentru gen din
perioada postrevoluţionară este apariţia lui Radu
Aldulescu, romancier d forţă, care a acumulat foarte mult
în anii ’80, dar n-a putut publica din cauza cenzurii,
recuperând după aceea cu romane despre viaţa umiliţilor
şi obidiţilor, a lumii de la marginea oraşului, dar şi de la
marginea societăţii, a periferiei umane, romane crud-
realiste. Tot în această perioadă s-a descoperit ca
romancier poetul Nichita Danilov, care cultivă o proză
venind pe axa rusă Gogol-Dostoievski-Bulgakov, iniţial Jeana Morărescu, Orizonturi
făcându-şi mâna cu proză scurtă, apoi trecând la critice, vol. 2, Bucureşti,
construcţii romaneşti şi crescând vădit de la un titlu la Editura Palimpsest, 2011
100 Reflex 1- 6 / 2013
Gheorghe Jurma, Cartea care Adrian Dinu Rachieru, Ion
deschide lumea. Note Creangă. Spectacolul
eminesciene, ediţia a 2-a adăugită, disimulării, Timişoara,
Reşiţa, Editura Tim, 2012 Editura David Press Print,
2012

Dorina Sgaverdia, Jurnalul Mihai Vintilă, Din însemnările

unei căut ări. Prefaţă d e unui medic veterinar, Ploieşti,
Gheorghe J urma, Reş iţa, Editura LVS Crepuscul, 2012
Editura Tim, 2012

CUPRINS
Mircea Martin, Poetul deplin... / 1
Ovidiu Suciu, I. Şi iarăşi, şi iarăşi... / 2
Emil Mateiaş, EMINESCU şi azilul... / 4
Octavian Doclin, Gândind la... / 5
Nicolae Sârbu, Un idol.../ 6
Edith Guip Cobilanschi, Dor de ... / 8
Vasile Bogdan, Recurs.../ 11
Doru Popovici, Destäinuire / 16
Nicolae Ţirioi, Proza lui Virgil Birou / 17
Vasile Voia, Pro memoria / 18
Dan Floriţa Seracin, Chipiul alb / 20
Gheorghe Zincescu, Patru zile.../ 22
Ioan Groşan, Cuvânt înainte / 24
Mircea Cavadia, Coropişniţa / 25
Ionel Bota, Un prozator... / 27
Matei Mircioane, Testament II .../ 28
Gheorghe Schwartz, Eroul coborât.../ 29
Gheorghe Mocuţa, Gheorghe Schwartz... / 32
Ion Marin Almäjan, Italia, iubire... / 33
Ioan Ardeleanu, Ion Marin Almăjan ... / 36
Livius Petru Bercea, Constanţă şi valoare / 37
Ion Arieşanu, Mitul sufletului.../ 38
Dana Nicoleta Popescu, Un portret.../ 40
Dorin Murariu, Închiderea cercului / 41
Titus Suciu, Visul şi ciobul.../ 41
Ionel Bota, Scrisul, Scriitura.../ 46
Livius Petru Bercea, Romanul... / 48
Lucia Cuciureanu, Scrisul... / 49
Cristian Ghinea, “Mare nostrum...” / 50
Liviu Spătaru, Eminescându-ne / 51
Simion Dănilă, Respirând liber... / 52
Diana Maria Rotaru, Ovidiu Cotru ş... / 54
Ionel Bota, Provincia cronicarului / 56
Radu Ciobanu, Lecturi şi privelişti / 57
Nicoleta Mazar, Studii de literatură... / 59
Sorina Nevodenszki, Modernitate şi... / 60
Ioan Kaleve, Vocaţia monumentalităţii / 61
Gheorghe Secheşan, [Lecturi] / 62
Nicolae Sârbu, Pe ruinuri creşte... / 63
Petru Hamat, Psihoticul... / 64
Alexandru Ruja, Mari lingvişti... / 66
Simion Todorescu, Definiri / 72
M. M. Deleanu, Laudatio. Dumitru Jompan / 73
Romulus-Vasile Novacovici, Corul Ortodox... / 74
Corneliu Chiseliţă, Lucrul care trebuie / 78
B. A. Mihele, Prezentarea la... / 83
Erwin Josef Ţigla, de 20 deani ... / 84
Titus Crişciu, Ancheta „Reflex” / 86
Dana Nicoleta Popescu, Legăturile primejdioase.../ 88
Jeana Morărescu, Extinderea în onto-fanic... / 92
Ioan Holban, Romanul secolului XX / 94
Livius Petru Bercea, Blestemul triunghiului / 98
Dumitru Augustin Doman, Cuvânt lämuritor/ 99

Concepţia şi realizarea numărului: Octavian DOCLIN

Macheta: Ada D. Cruceanu
Culegere texte: Georgeta Havei
Foto: Josef Erwin Ţigla, Bujorel Purice, Lucian Duca; arhiva Octavian Doclin

Paginile referitoare la scriitorii timişeni şi arădeni (din grupajele dedicate Colocviilor Reflex) au fost realizate de
criticul literar Lucian Alexiu, director adjunct al Filialei Banat-Crişana a Institutului Cultural Român.
Redacţia îi aduce şi pe această cale cuvenitele mulţumiri.