Circul, dar pâinea?

 
Show must go since relache?
Ne batem şi dezbatem. Războaie şi ideologii, toate numai
gălă-gii, irosiri, amăgiri.
Viaţa nu e doar lupta ci şi dragostea şi lepădarea de ambele.
Desigur că e şi ceva pâine pe lângă abundenţa de circ. Cornul
belicos nu-l dovedeşte de tot pe cel alimentos, dar maţele i
le-a cam scos?
Cultura nu se pleacă socio-istoriei, evoluţiei şi modernităţii.
Acestea se repliază ei. Mai mult. Cultura ţine de tradiţie şi
abia secund de modern. Acesta nu e conservatorism, fie şi
generic, ci virtualism. Cultura are în spate devenirea ca
matcă, socio-is-toria doar ca debit!!
Societatea e vasala culturii. Dar nici cultura nu e tiran.
Cultura e masca insului salvat (persona!), aici ca pixel
înglobat.
 
Există o decenţă a crimei?
Injecţia letală n-ar fi ideo-etic oricum barbară faţă de cât de
fatală?
Este decapitarea doar barbarie, nu şi o (fină) ironie la adresa
supremaţiei raţiunii?
Este execuţia prin ştreang ori glonţ medio-civilizată?
Să nu ne îmbătăm cu apă chioară.
Omorul de orice fel, oricât de legal–justificat în vreun sens, e
un nonsens. Fiinţa umană e cheia indefinirii.
Orice atac la bio-fizicul ei e doar ofensă formei, dimensiunii.
Tehnicile medieval-barbare ale omorului şi schingiurii fizice
sunt depăşite. Dar practica lor azi, la terorişti şi aiurea, nu
ţine numai de valoarea…simbolică. Sunt şi culturi cu
asemenea ta-re! Nu doar feudale!
Capul face, capul trage! Atât? Şi n-ar fi destul?! Decapitarea
ar fi chiar faptul rezumativ al pedepsei la nivel uman. Restul
de-formărilor fizice ar fi mai mult secundare. Ar mai sta în top
tă-ierea mâinilor, a limbii, înjunghierea, violul…
La nivel inclusiv civilizator, vorba vine, tot violul ar fi lider.
In- clusiv homo-lesbi.
Crima este odioasă de orice fel, oricât de parţială cumva. Por-
nind de la cea totală, omorul, până la cea minimală, rănirea.
 
Francacofonia
Sau adulaţia de paralel
A simpatiza etnic alt neam e oricum faptă de vot de blam. E
ca- cofonie de etos. Nici măcar cosmopolitism, unde ar mai fi
scuza de centralizare în cultură-civilitate. Deşi cam tot pe
acolo sun-tem. Ne trebuie doze juste din toate, dar nutritiv-
medicamen-tos, nu malign-snobicos!
Să nu mai miroasă plăcut latinitatea? Să se fi tiranizat un
vasal al ei altfel? Peste surorile gintei? Ce-ar spune
Alecsandri?
Vrem cerc para-lingvo-cultural? Se simte inferioară
francofonia anglofoniei? Ce ne facem cu spaniolofonia,
arabofonia, şamd.
Limbile de mare circulaţie să fie în solda câte unui grup, pluri-
etnic, în mare graţie? Culturile occidentale se pretează la re-
grupări etno-valorice? Cele orientale nu? Continentele de sud
să aibe şi ele aderent, consistent şi ne-utopic?
 
Timpul sau nespaţiul, inarealul
Realul-viaţa ca matcă şi timpul-imaginarul ca izvor
Nu cumva e invers?
Dimensiunea e parte a noastră ca şi nondimensiunea!
Întregul ce suntem se cheamă virtualitate.
În care orice dimensiune ne este…imersiune
Intru sinele nostru salvat potopul a toate rămâne…
nerezolvat.
Dar noi ne suntem ţărmul şi valul mereu. Asta contează.
Nu ieşirea din timp ne preocupă cât stăpânirea şi a lui, precât
ni se pare a domina spaţiul. Uitând că şi modalul e pe
podiumul existenţialului…rotund.
Mai ales ne derutează socotirea liniară a timpului. Dar bucla,
pe care nu doar amintirea o face? Dar reveria de sine şi
trăirea ar- tisticului, timp re-stors şi tors?
Iniţierea ca regressus ad uterum sau descensus ad inferos.
Vezi şi Eliade.
Dar nu e orice demers un tur-retur între tot şi nimic, înşine nu
doar câlător, ci şi călăuză, şi chiar vehicol? Ba şi una cu
drumul cam devenim!
Credinţa ca mono sau polivalenţă de supranatural nu ţine de
is- torie sau cultură. Ci de natura bifrons a dumnezeirii.
Divinitatea este nefiinţa-rea oricăror-niciunei fiinţe-ări!! Deci
unul multiplu şi implicit toţi-niciunul!
A trata doar istoric fenomenele e o deformare de maluri şi
chiar o forjare nefirească şi pentru debit. Malurile fac nu doar
con-turul ci şi re-turul, iar împreună mai mult decât…turul!
(bazon)
Ce ar merge doar drept înainte, mai întâi pre sine se minte.
Se înnămoleşte mai întâi în sine şi curând în nesine,
curăţindu-se nefiresc şi de co-sine, nu doar de aspectele
proprii şi ne-fire, în sensul ei negativ, de anihilare.
Istori(citate)a nu trebuie înţeleasă ca substitut al devenirii
sau
o cheie a ei, ci doar ca albie imersă nonistoricităţii-
virtualităţii.
O atlantidă. Noi suntem însă perpetuu atlanţii! Entitatea nu
doar amfibie.
Religia - un coechipier mereu mai avansat al socialului? Sau
un avocat al…diavolului pan-primordialului?
Pan-primordialul, din noi mai degrabă, decât din jurul univer-
sal, ar fi partea care ne atrage spre abisal-anihilare-apresare.
Spre nefiinţa ca sens negativ. Cea cu sens pozitiv suntem tot
noi, partea nelucrată, nedevenită.
Com-primaţia – sau devenirea ca finalitate, desigur tot
virtuală, e partea-întreg din care nu plecăm, nu suntem nici
dislocaţi, re-alocaţi, dar în care avem şi originea, proprie
desigur. Nu cea in-dusă din umbra ce o reflectă pan-
primordialul.
Ancestralitatea e latură a pan-primordialului, vizându-l
dinspre fiinţarea bio-terriană.   
 
Creaţie şi dumnezeire
A creea e dumnezeire, virtualitate.
Creaţia e de fel în dimensiune. Iar mai mult drept comsiune.
Comsie – creaţia comdimensională, între-peste dimensiune.
Comsie - comsiune.
Creaţia poate fi de la cel mai mic nivel, combinaţie între sens
şi nonsens, rost şi nerost, până la cea depăşind dimensiunea,
de fapt răsucind-o până la îmbinarea în rezonanţă cu
nondimensi-unea!
Indefinirea e intangibilă externamente. Şi oricât de
maleabilă, modelabilă, modulantă interior.
Commateria nu are decât interioritate.
Commateria – cosmos şi logos para-haos.
 
Money talks?
Sau simţurile, trăirea?!
Trăirea e totul, fie din plăcere, libere nevoi, ori din necesar.
Să nu uităm mereu că firescul e datul ca şi necondiţionat
liber, la voia noastră. Deci cumva tot contra-ne. dar şi indatul
presea-ză. Ne situăm mereu între dar şi peste. Asta trebuie să
soluţio-năm, interacţia lor!
Banii sunt o nevoie socio-economică şi atât. Plăcerea vine
doar din trăire. Condiţionată bio-socio sau semi-liberă,
aleasă.
Nu ne putem însă lăsa la voia plăcerii ca atare, de orice
natură chiar. Trupească, sufletească, spirituală! Hedonism
pur e tot o sclavie, nu doar a simţurilor şi a esteticii.
Avem de construit un algoritmatrice! Un ego interact cu alter
ego şi non ego!            
Sinestezia trebuie rezolvată în toate registrele fiinţării spre a
împlini virtualul. Spre a lega umanul de universal şi divin, unu
întreit!
Unu multiplu sieşi tot suplu!!
 
Religie şi istorie
Dimensiune şi devenire
Istoria e axată oricum pe dimensiune. Socio-culturală. Etno-
bio. Şamd.
Religia vizează devenirea, între supranatural şi natural, omul
mereu cerut virtual. Dar împlinit doar de sine-jur. Alfel spus
cu şi fără aport absolut şi de la credinţă. Dar de la ştiinţă? Aici
e cu dichis. Odată sistemul redeschis-închis, omul se salvează
şi din condiţia strictă, de ştiinţa realelor just pendintă.
Să nu uităm că ştiinţele reale nu sunt mai puţin relative-
proprii pe cât de absolute-figurativ sunt-par cele umaniste!
Totul e între relativ şi absolut.
Dar numai marele tot, abisal-ancestralul, materia de orice fel
şi energiile cu ea în intern-continuu răzbel, e absolut,
teoretic-de-monstrativ rezolut!
 
Legile comdeterminării
Legile cu adevărat absolute
 
Totul e absolut luat în sine şi relativ luat pe orice parte, din
orice punct, de la orice cotă, în orice dimensiune.
Totul este egal cu nimic.
Tot-nimicul are numai interior, dar acolo cuprinde orice
exterio-ritate, exteriorizare.
Orice entitate este cuprinsă în nonentitate.
Dumnezeu este nonentitate ca absolut.
Nonentitatea conţine orice entitate.
Entităţile se creează între ele stm (spaţio-tempo-modal), con-
cret şi abstract, natural şi artificial.
Omul este entitatea zis neutră, dar care se poate salva,
accesa virtualitatea, se poate îndumnezeii.
A fost creat sau nu? Contează dacă se salvează. Dacă nu, fie
că
alt zeu îl făcu? Dacă da, el era!! Va fi, dacă îndestul o va dori! 
Şi dacă va ştii a se dezrosti-rostui-institui. A-şi scrie codul
final, care să corespundă şi cu cel iniţial!
Codul codurilor însă, unind materii, mase şi energii, trăiri şi
fan tezii!!
Nu scrie şi în scripturi că cine numele (codul total!!!)
domnului îl poate ştii, asemeni va deveni!?     
Istoria e mereu în dificultate de la raportul ins-comunitate. Ea
ocupându-se în speţă de societate, nu de fiecare membru,
chiar şi generic! Pentru ins şi supra-comunitate există de fel
cultura, marea anistoricitate. Altfel procustată tot de istorie!
Dar parţi-al. Religia pare şi ea refractară istoriei, dar tot inso-
relaţional.
Un sistem e dinamic-viu până la acoperirea tuturor funcţiilor-
formelor sale dpv fenomenologic. Altfel e mort-inerţial.
Entropia vizează static-dinamica oricărui topos-model-
entitate
Atât în sine, cât şi co-referenţial celorlalte, într-un sistem în-
chis, dar şi pentru orice sistem, grup-sisteme raportate
dimen- sionalului.
Singurele sisteme care scapă stricteţei entropiei, dar sunt ra-
portabile rentropiei, sunt nonsistemul generic, numit comma-
terie sau dumnezeire sau nonentitate, şi cel numit rentitate,
omul actual de salvat, sau şi cel devenit.
Mito-religiosul e o sistematizare activă a asistemicului de fel,
dar şi corelat cu sistemicul socio-individual. De unde  şi disto-
nanţele. Întrucât socialul, speciosul şi orice sub- şi supra- u-
man sistem e doar secundar omului de salvat! Religia dpv so-
cial e chiar dăunătoare omului întru justa purificare,
catharsis. Îl poate îmbâcsi de prea mult absolut abisal, de
bigotism gene-ric. Credinţa fără neîncredere, deci fără ateism
(sic!) e aluneca- re pe pantă. Nu e un paradox!
Crede şi nu cerceta! De ce nu înţelegem corect? Asta
înseamnă că a cerceta ca şi a crede e tot relativ, dar împreună
fac absolu-tul! Adică o credinţă mediată de cercetare,
probare, înjumătăţi-re!    
Fenomenologia se ţine mai aproape de dialectică, statico-
dina-mica lucrurilor, funcţionalitate de genere, dar prin asta o
diho-tomizează ipso facto!
Alte metodici pedalează pe formă, structură, static. Dar au
scu- za şi pozitivitatea implicită a dimensionalităţii
preponderente nouă, mai tuturor lucrurilor.
Este eul o fructieră sau un mixer al durerilor-plăcerilor de
orice natură, afectiv-senzo-spirituală? Sau o balanţă cu trei
talere, terţa fiind a neutrului??
Dihotomic spus balansăm între plus-minus, real-ideal,
concret- abstract, trupesc-sufletesc. Dialectic spus le
îmbinăm. Deci neu trul, sau joncţiunea lor e un dat ca şi egal.
Facem istorie nu doar furaţi de cursul evenimemtelor ce ne
in- cită la o descifrare peste logica lor, fie şi dură-brută, ci şi
pen-tru că avem în ancestralul memorie şi mai departe-
aproape  transcondiţia, nu doar a umanului ci şi a divin-
uman-universa-lului!! O istorie deschisă! De aceea şi naraţia
s-a descătuşat la un momendat şi a inventat finalul deschis.
De aceea există happy end, nu doar ca fericire implicită, ca
finalitate benignă, ci drept virtualitate. Fatalitatea e tot
relativitate.
Fructul cunoaşterii-penetrante de fel e creaţia-cultura. Omul
e părinte-factor activ, iar societatea-specia-natura factorul
male-ant, coca.
Moda ar fi după Barthes un produs al corelaţiilor statice de
ac-cesorii.
O capsulare a finalităţii poate. O idealitate de moment
oricum.
O morfizare-întrupare a informului-imaginarului mai degrabă.
Un trend, un duct, al voalităţii, volatilului.
Voalitate – forma difuză ca incipienţă şi în dat, în formele
con-sacrate.
Culianu credea în obiecte ideale. Ca şi cum dialogul form-in-
form ar putea avea remiză doar benignă!! Noi modulăm
mereu un ideal, morfosintactic, concret-abstract, real-
imaginar, şamd. Dar el rămâne relativ, medio-absolutiv
oricum.
Şamanismul sau pre-biserica drept socializarea
supranaturalu-lui. Vrăjitoria modernă sau peri-biserica
individualului.
Iisus – unde sunt adunaţi trei oameni sunt şi eu prezent.
Vom salva toate tot prin noi. Nu atât pe ele ca daturi în dat,
cât pe ele şi ca părţi ale datului nostru, al unui dat de redat
între dat şi indat!
 
Pământul uman cultivat să fie fanat, pângărit? Natura virgină
nu e divină vină?
Axis mundis să nu fie doar masculin de profundis?
Să fie formele ideale, modelele perfecte eternul în dat doar…
acordat?
Să nu putem cunoaşte fără mereu indatul de-a dreptul a-l
paş-te? Împărţeala ţine consistentă întregeala?
Mitificarea femininului de către mascul în speţă e cam
trinitară.
El vede amorul ca puritare, incipienţă şi romantism, odată. Al
doilea ca stabilitate casnico-amantlâcă. Al treilea, dar mai
din-tâi în fapt, ca protecţie-îngrijire, maternul. Venus şi
bacante, apoi-dintâi Geea.
Apollinicul ca masculinitate deschis-creativ-luminoasă. Şi dio-
nisiana feminitate închis-indistinctiv-nebuloasă. Soarele şi
luna de-şi cam…vânează cununa??
Apollinicul presupune individualitate, definire, iluminare,
elită. Dionisiacul ţine de grup, indefinire, neclar…
Luminata sihăstrire şi tulbureala de muierească gaşcă.
Redefi-nire utrenică para frivolă reindefinire, fie şi liturgică.
Desigur mama reprezintă originea, întregul, pre-, ne-
fiinţarea. Nesinele. Non-ego-ul. Iubita e co-sinele, celălalt-a,
parteneria-tul, alter-ego-ul. Co-fiinţa. Jumătatea.
 
 
 
Damian Luz