Eseurice

Religo-leme
 
Predici real-virtuale
Personala cale
Para-non-credinţa
 
Creştinism. Ascultarea domnului.
Dumnezeirea toate le cuprinde. A urma doar cele sfinte? Şi cu
rostul lui Satan cum rămâne? Atenţie la extreme!
Dumnezeu este iubirea. Dar nu doar. El este totul şi nimic, binele şi
răul, cuprinsurile şi necuprinsurile, facerea şi haosul...
Vreunul înafara lor ar fi doar un zeu acolo, eventual...tartorul lor,
hi!
Creştinismul corelează extremele prin vectorul uman-cristic. Care îl
va rezolva pe zeul bi-ens Binele-Răul. Alte credinţe îl ţin separat.
Sau multiplicat sever! Până la-sub cifra trei?
Bătălia rămâne între fiinţă-fiinţare şi nefiinţă-nefiinţare. Fârtate şi
nefârtate. Soluţia nu poate fi decât una. Entitatea care şi cu nonen-
titatea se poate împărţi-reuni!!!
Zică oricine altceva!
Mitologii şi religii, ştiinţe şi filozofii nu văd altă cale. Rejuncţia
dintre tot şi nimic prin re-ceva-cineva. Com-ens. Comentitatea.
Abia aceea va reprezenta în real-virtual ideală entitatea.
Nu credinţa ne întăreşte. Poate că ne călăuzeşte. Dar nu urmată
orbeşte. Ca calul! Ne va devia oricum.
Credinţa forjată cu îndoiala-cercetarea ne ţine deschisă calea.
Cred pentru că mă îndoiesc, şi invers - deci exist-rezist.
Credinţa duce la bigotism. Ateismul la nihilism-auto-indiferentism...
Vom fi ca zeii şi mai presus decât ei.
Atenţie la nuanţă?!
Dumnezeu e monada absolută, conceptul virtual.
Omul salvat e acceptul ideal, monada reală.
Noi dăm chip dumnezeirii. Fără noi altele ar mai fi, dumnezeu cu
mila pentru celelalte, dovadă marea gaură care va înghiţi
universul!?...
De zis ce ar mai fi?
Şi atunci? Muncă pe brânci! În a ne salva. Cu şi fără voia sa! A părţii
sale întoarse. Talpa iadului.
A ne re-edifica drept fiinţe-fiinţări peste şi sub orice...zări.
Dimensiune cu nondimensiune pe noi a le su(b)pune!
Nu lămuri totul! Faci ceaţă!
Nu bălmăji en gros! Iese gemul nepăstos!
Dezordinea ne învaţă ordinea. Ordinea ne readuce, repune pe de zi
ordinea...dezordinea.
Referirea, adresarea la divin-itate.
Nu are sens a discuta despre dumnezeu. Şi mai ales despre Dumne-
zeu. Putem însă corela fiinţa noatră cu noi, ce celelalte fiinţe şi fiin-
ţări concrete şi abstracte şi afective. Astfel tratăm just însuşi
dumne- zeierea. Discutând-lucrând la devenire-desăvârşire-
armonie.
Toate sunt la domnul şi de la domnul.
Anomia cere şi exclude orice armonie.
Nonsensul ascunde tot-sensul.
 
 
 
Morală. Dreptate, socialitate. Umanitate. Existenţă.
Nu să fim ori nu ceva-cumva oarece e problema. Ci cât-cum-de ce.
Mereu între plus-minus infinit avem totul de redefinit.
Orice şi nimic, între toate mă edific.
 
 
Coji sau sâmburi ne pe-trecem morţii?
Important e dacă reuşim undeva între dimensiuni
E ne rescrie logos-haos ca strict com-persoanal ego-cosmos!!
Ca fruct dorit-recucerit!!!
 
Să ne dăruim caii verzi-multicolori ai fanteziei rescrierii hergheliei
de trăiri ce ne poartă pe calea realităţii întru virtualitate, unindu-le
cât se-nu se poate.
 
Lacrimile mele
Crime din rimele unui incolor rimel
Cu ofuscări fele de ne-fel
Mustăcirile lui
Răciri-rătăciri puse în cui
 
Sudoarea e sângele efortului???
Ptt
Sângele e scrierea trupului, ca şi directă, pe hârtia vieţii.
Ptt
 
Numai tâcând poţi asculta totul.
Numai vorbind+dialogând-întrebând poţi desluşi şi
nonsensului-...potul?!
Vorbele umplu ciorbele, dar ce gust ornează-le, le dau?
 
Suntem ne-rodul a orice întru salvarea noastră ca sâmbure – ideal?
-măcar.
 
Faci şi desfaci – posibil să le împaci.
Numai din părţi – ies doar pătate...hărţi.
Căci nefăcut dintot rămâne tot ce desfaci chiar de are urme.
Şi-i deconstruct nu doar un rebut.
Construct e şi haosul brut.
 
În van Saussure ne-a demonstrat că haosul verbal e pur. So? Sure!!
Şi la vale şi la deal. Fie orice ideal. 
În van Derrida grăpat-a grădina de metafore – arida!?
Ecleziastul nu fericirii e balastul. El încinge, nu stinge entuziasmul
şi de lehamite, pasămite?!
 
Din prea mult tehnicism-pragmatism de secol 20 riscăm în cest 21
a ne întoarce la medivalism-bigotism-religiomanie.
De ce nu putem ţine frâiele?
Doar între putem fi pe!
Val şi mal – cum alt normal?
 
Religie
Relegare – Cicero
Religare – Lactantiu şi Tertulian
 
Iertarea perverteşte repararea?
Pedeapsa poate fi chiar pe furate leapşa!
Prevenţia nu e chiar justă corecţia?
 
 
Habent sua fata libelli
Au a lor ssoartă (şi) cărţile.
Dar numai cartea ce suntem noi-fiecare-toţi-niciunul e Cartea
Sfântă.
Destinul e ceea ce ursim-scriem-cenuşăm.
Fiinţa e ceea ce des-fiinţăm.
 
Placuit animae omnia scripta
Place-i firii orice rând
 
Meditatorul la nici un rând nu dă...cu piciorul.
Şi de n-aduce ideei sporul
E în lucrare. Între clar şi tulbur-are...
 
Ce ar mai fi de aflat
Este cunoaşterea pe undeva pe la margini?
Este incognoscibilul o himeră?
Nu tocmai ştiinţa de orice fel ne e de maya model?
Putem şti totul barem la modul sintetic?
Este cunoaşterea convertibilă unui simplu set de sentinţe?
Logico-paradoxale?
Desigur!
Şi nu e o nerozie.
Fie orice nivel algoritmic-matriceal cu vârful de lance în chiar
centrul arcului. De cerc. În sfera abstractului filozofic este asigurat
maximul
de sentenţionare al esenţei.
Cunoaştere para incognoscibil egal omnia posibil?
 
Sufletul este cheia universului – Edouard Schure’
R-ego omnia centrazant.
Eul salvat tot-nimicul a centrazat, restaurat.
Ce facem cu mistica?
Să o acordăm cu ştiinţa concret-abstractă şi cu eterna artă.
De ce ne-am adânci în zisa netă cunoaştere?
Care e praf şi ceaţă în marea de haos, în indefinire.
Hăis ori cea nu e soluţia. Nici drumul pe mijloc nu e mereu sigur.
Dar medierea a toate cu orice prin ce-ceva-cineva e cheia.
Faţa-ne reală e povestea, magicul net.
Putem pune la dos restul, realele. Ne sunt variante, ciorne.
Nu irealul-imaginarul concurează realul, ori invers. Ci idealul le
scurtcircuitează laolaltă.
 
Haos – petrecerea dintot.
Cosmos – luxul clipei la bot
Logos – duhurile duhnind de pur nonsens
 
Eul e singura lucrare
Restul e alter a(era)re
 
Devenire – o îndetot învelire, învăluire şi iară la sine întru re-
venire.
Nu înstrăinare, nu egolatrizare. Nu alterizare.
Unu cu doi şi restul de noi – dar totul ca unu.
Nu şi unu ca toţi.
A nu se confunda cu celebra formulă a muşchetarilor.
Corectă de fel.
Toţi pentru unul şi unul pentru toţi.
Devenirea ideală nu poate fi decât una în care eul salvează totnimic
sine inclusiv, la sine iar!
Suntem absolut-relativ singuri în orice univers.
Suntem începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, fiecare şi toţi
grăma-dă, fiinţă ori fiinţare, concreteţe sau abstracteţe, spirit sau
materie.
 
Şcoala vieţii e nimic pe lângă necesarul zilnic examen de sine.
Fie şi câteva minute înainte de a pune capul jos.
Recapitulând ziua cu ale ei. Plănuind următoarea. Revizuind firea.
Toate şcolile au acelaşi magister şi ucenic – eul.
Eul ca entitate movens.
Impulsul dintotnimic nu poate fi decât eul, scrierea lui.
 
Valul ca statornicie dinamică.
Valul lui Traian ca făptuire evolutiv-istorică.
Valul ca apă de mal.
 
Noica
Toate miturile ţin, poate, de mitul căderii.
Dacă n-ar fi o fiinţă căzută, omul n-ar avea nevoie de mituri.
 
Nu avem nevoie de mit-religii-ideologii şi toate-oricelelalte.
Suntem propria-ne poveste.
O cădere ca scriere. O înalţare ca recitare. Aezi şi zei laolaltă. Iezi
şi..diezi. Bemoli şi becari ai firului indefinirii.
Noi suntem sunetul muzicii universale.
Iar sound-distonia anomiei ne este portativ.
Ritmul ne e eul, nota final-primară din diapazonul firii.
 
Adevărul
Definiţia din Evul mediu
Adequatio rei et intellectu
Adecvare, adeverire în fapt-lucru şi logică-spirit laolaltă.
Potrivire real-ireală, concret-abstractă.
Armonie material-spirituală.
 
Sistemul ca opresiune
Oamenii ca masă.
Nu şi lumea?
Este lumea o pastă?
Este omul peria-oglindă? Uneltele estetizării.
Anarhia ce tendinţă de la vârf mai mult decât de la bază.
Nu prostimea atrage haosul. Ci dăştepţii, şmecherii.
Nivelarea poate fi negativă şi de pe la mijloc. 
Dacă bate spre democraţia neajustată la liberalism.
Bate şi iapa, să nu se...trufească şaua!?
 
Malraux
Condiţia umană
Anul 2000 sau secolul 21 va fi religios sau nu va mai fi?
Care e esenţa, secretul, şpilul?
Condiţia umană depinde de credinţă?
Câtă falsă modestie-umilire ar fi atunci?
Dacă nu putem fi peste-sub toate, ce mai contează?
Nu e clar că singura idee care ne poate anima este super-condiţia?
Peste-sub, intern-extern cea umană!
Adică divin-uman-universală!!!
Restul e tăcere, înglobare în sisteme, entropie, dimensiune...
Birocraţia – nobi-burghezia, tirania artificială continuă?
Puterea banului, ideologiei, birocraţiei?
Sau atotputernicia prostiei?
Prostia de bază a umanităţii este dată de ignorarea unei armonii
suficiente. De fel înscrisă în lucruri.
Vrem prea mult, sau deloc, sau puţin! Pare un nonsens?
Depinde cine-ce, cum şi de ce, pentru ce-cine...
Nesocotim ori supraevaluăm nuanţele, proporţiile...
 
Viaţa ca moarte toată
O moarte ca o viaţă eroică
Moartea nu mai bate viaţa
A muri nu e doar datorie ci şi afacere
Câştigă o moarte în eternitate
Viaţa e a muri zilnic
Să se plângă de viaţă trăitorii ei fideli, nu sinucigaşii.
 
Malraux sau Heminguay în romane?
Aventuroşii unor existenţialităţi (mult mai) aparte?
Deinde vivendi? Deinde philoshophare?
Omnia ego scripa.
Orice se scrie (crează) este chiar eul omenesc.
Firea umană scrie-crează totul.
Cum ne citim egal cum ne vom scrie
Borges. Borgesizare.
Maya. Mayanizare.
Totul e în capul nostru. Povestea în lucru.
Doar scrisul e etern. Lectura e trecătoare.
Dar împreună de virtual creatoare.
Dacă ne vom cunoaşte-citi bine, ne vom putea scrie-crea perfect.
Vom fi în cartea cărţilor, atotmateria, dumnezeirea.
Logos e pana ce scrie-crează. Cosmos-haos e cartea care se deschi-
de-schimbă-crează şi se închide-distruge-transformă.
Totul e indirecteţe-
Orice substantiv e nici pandantiv. O improvizaţie de semnificaţie.
Orice verb e doar un mincinos Narcis, fie şi imperb.
Orice adjectivare sau adverbizare ceva mai clară pare.
Dar sunt tot aproximare.
Nu ne exprimăm ci bâlbâim în continuare.
Trăim confuzia cea mare.
Suculenţă sau aglutinare?
A explica înseamnă a tot complica, colateraliza, amesteca.
Nu poţi face fără a şi desface, reface... Complace?
 
Muţii Po-vestitori
Neactanţii povăţuitori
Acolo şed şi plâng.
Stabant pateris dolorisensis...
Stau părinţii deplângând...
 
Iluzia creaţiei
Nimeni nu crează nimic.
Toţi crează totul.
Fiecare ceva crează.
A vorbi despre creaţia divină – ce bolboroseală!
Marele Anonim crează totul deci nimic.
Haos-logos-cosmos sunt una şi niciuna.
Nu poate exista dumnezeu ca atare.
Ci doar ca generică nestare.
Orice stare a sa suntem noi, cei care ne vom salva.
Important nu e ce există, ar putea exista, ori ba.
Ci doar ce se leagă, se pune în echilibru oarecare între plus-minus
infinit.
Ce e re-definit cu şi întru indefinit.
Aberaţia cu forma umanoidă
Nici că se poate mai mare nerozie a crede în forma perfectă.
Ca om? Dar animalele? Dar plantele? Dar mineralele?
E clar! Forma perfectă, de fapt perfectibilă liber dimensional, nu
poate fi decât un fel de string-fulger globular, o undă, o energie
care poate balansa raportul masă-energie astfel încât să se poate
plia-de-plia pe unda indefinirii.
Fentând spaţiu-timp-modalul obţinem nemuririi..pocalul.
Potirul sfânt, sângele-energie şi pâinea-materie a veşniciei.
Umanoiditatea nu e bună decât pentru un areal de tip terrian sau a-
semenea. În rest e o cuşcă, un handicap.
Toate poveştile despre creativitatea divină sau de altă natură nu
spun decât tot...maya.
Totul este poveste. Po-veste.
Vieţuieşti? Po-veşti. Buna-vestire e dumnezeiasca in-vestire.
Suntem capabili de a ne salva. Atât poate conta.
Făptuire, gândire, simţire? Simple componente ale fiinţei
imperfecte.
Care suntem. Viaţa nu sunt acestea.
Doar entităţile entropice trăiesc. Fapte-gândiri-simţiri.
Entitatea salvată e în com-acţie cursată-rulată pe axa indefinirii.
E existenţă şi nonexistenţă activ-reflexivă cu pasivul infinirii în
deri-vă!!!
 
Nemişcaţii Povestitori.
Care din gură nu dau. Care gânduri nu emit. Care tăcând spun totul.
Ei sunt eternitatea mobilă.
Ei sunt nemişcarea dinamică.
Ei fac continuu imobilizând facerea oricare.
Ei scriu cartea cărţilor.
Cartea Cărţilor îi scrie pe ei.
Ei sunt singurii vii virtual.
Ei nu gândesc dar emit luminarea numită po-veste.
Veste pentru că in-vesteşte, exprimă-sădeşte tâlcuire, cod-sîmânţă.
Po-, de la ponere, pentru de-punând contracarează mişcarea
relativă, entropică.
Este gândul mai rapid decât lumina?
Gândul uman nu e decât o scânteiere neuronală prin sinapse.
Ideea, legea, principiul sunt accepţii, feţe ale logosului.
Ele nu cunosc timpul separat de spaţiu şi modal. Deci sunt oricât de
rapide sau de încete. Ha.
Este lumina cea mai rapidă în univers? În acesta, poate. Şi nici.
Fotonii sunt forme ale materiei. Dar care e ultima, cea mai mică?
 
Palingenesia
Renaşterea continuă, ciclică.
Altă clonaro-aberaţie?
Ce se naşte identic nu poate fi decât relativ asemenea. Nicidecum
absolut.
 
Existenţialism, pragmatism, liberalism, jemanfişism...?
Ce atitudine să adopţi în faţa-dosul vieţii-lumii?
Orice şi nimic cu noi între.
A ţine frâiele include şi a face tumbe. Şi tot aşa.
Totul e cu dus şi întors. Avemu-ne de stors. Cu indefinirea odată.
Cum ar fi posibilă o altă soartă?
C-o dai cotită, c-o dai sucită... Tot trebuie potrivită, potcovită...
Numai cu măsura putem controla incomensurabilul.
Care ar fi?
Filozoful a spus-o.
Omul e măsura tuturor lucrurilor.
Sine inclusiv.
Aici e cheia.
 
Renard – dacă s-ar construi casa fericirii cea mai mare încăpere ar
fi sala de aşteptare.
Aşa de fraieri să fim? Tot stăm cu mâna întinsă la zeiţa norocului?
Fericirea este echilibrul activ dintre putinţe şi dorinţe. Şi mai ales
degustarea lucrurilor. Oricare, cu măsuri adecvate. Mai şi
exagerate.
Suntem de fel insaţiabili. Nu asta e drama. Sau fatalitatea. Ci
necali-tatea suficientă a eului faţă cu tot-nimicul. Dar şi în raport
cu cantita-tea. Toate anume întru al nostru sens, menire, re- nume.
 
Heidegger – mai presus de realitate stă posibilitatea.
Orice e vax dacă nu are eul ca ax.
Numai fiinţa umană indefinirea ca rost...emană.
Dat şi indat sunt de pripas de nu sunt măsurate de uman compas.
 
 
Religia pură – virtuală
A crede în alt ce, altcineva e alteritate şi subordonare.
A crede în tine drept ce-cine-cineva între alt-e oricâte-niciunul-a e
justa ordonare şi insubordonare.
A orice de altfel.
Admite orice-toate-nimic, ia în act ceva-unele-anume.
A crede în supranatural nu înseamnă a fi credincios, mito-religios,
etc.
Supranatura este partea în răspăr, diferenţa la infinit-indefinit a
oricărui finit. Indatul faţă de orice dat.
Nefiinţa şi fiinţa sunt fraţi de...cruce, hi!
Fârtate şi nefârtate.
Făt-Frumos şi balaurul.
Crist şi anticrist.
Omul e cheia.
Omul este măsura tuturor lucrurilor. Logos!
Omul este armonia dintre toate. Şi peste regnuri. Şi ca fiinţă cu
nefiinţa şi dumnezeirea. Pe care o reface. Reinventează.
Omul îl crează pe dumnezeul real-virtual, fiinţa salvată.
Ce-i drept, e cale cam lungă până acolo.
Deci el e potenţialul tată şi fiu, auto-creator, auto-re-generator.
Am refăcut trinitatea?
Şi maniheitatea. Crist şi anticrist.
Ce monoteism? Nu e egal cu ego-teism? Deci a-teism! Deocamdată?
Căci vom fi ca zeii şi mai mari decât ei!
Culmea. Îl putem întrece pe atotputernicul fără să şi vrem să îi
luăm locul. Care fiind pretutindeni nu ne mai...cuprinde!
Vom deveni egali nouă continuu! Asta vânăm!
Nu există nesaţiu alt. Decât confruntarea la infinit cu sine!
Nu cu altul! Acela e tot un eu. Nu ne interesează dacă ne este, căci
ne va fi, egal! Nu cu tot-nimic, căci ne-am risipi chiar în ne-re-sine.
El Domnul, fiind totul nu mai e nimic, deşi peste-sub toate marele...
cric! 
Noi putem fi însă mereu şi cricul şi Buikul. Marcă de maşină. N-am
găsit altă rimă.
Noi putem fi tot-ceva-cineva. Ceea ce e mai mult!!
Numai astfel egali lui!
Supuşi şi totuşi superiori!!
Avem acest avantaj.
Credinţa şi ştiinţa vor deveni ceva superfluu.
Auto-creaţia de sine-jur e imbatabilă din orice dimensiune.
Este credinţa religioasă o dovadă de primitivism?
Este practica bisericoasă o birocratizare-robotizare de cler-mireni?
O ocupaţie cam fetişizantă?
Dar a crede în teorii de tot felul, mai mult sau mai puţin ştiinţifice şi
rezistente în timp? O idolatrie, o adeziune cam după ureche?
Suntem vinovaţi dacă ne plecăm urechea, inima, cugetul la cunoş-
tinţe de orice gen – filozofice, ideologice, religioase, ştiinţifice...?
Ignorând taina prim-ultimă ce o deţinem.
Şi care i se va revela fiecăruia la momentul potrivit?
Dacă o merită, dacă mai apucă?
Să fim încredinţaţi din start că nimic nu poate fi mai real-virtual de-
cât eul care se scrie între definire şi indefinire.
Scriind materia de orice natură.
Acela e dumnezeu, eu, tu, el, orice şi nimic.
Altceva – chic.
 
Secolul 21 şi următoarele vor fi bine mersi şi religios-bigote şi
scien-tifico-fantastico-fantasmagorice! Şi vor fi!
Malraux nu a avut dreptate. Din păcate?
Ba mai mult. Ne vom dezbăra şi de acest maniheism.
Vom începe să credem firesc în ordinea justă. Real-virtuală a
lucruri-lor.
Orice există prin raportare de sine-jur. Creaţie şi evoluţie laolaltă.
Fiecare entitate precât poate. Intern-extern la infinit.
Perfecţionând un ego anumit. O identitate. O armonie orice-nimic
prin sine.
 
 
Nous sommes aux portes de l’orient ou tout est pris avec la legere.
v. ce avocat străin
Suntem la portile orientului unde totul e luat cu uşurinţă.
 
Balcanii sunt un teritoriu al real-virtualului neaoşist.
Unde naturaleţea face casă comună cu sine chiar, dar şi cu artifi-
cialul. Seriosul cu hazliul, şamd.
În alte euro-zone ele sunt cam alternante.
Pragmatismul şi idealismul est-nord-vestic european sunt cam
scor- ţoase.
Placa turnantă a spiritului uman idealisto-pragmatic e în balcani.
 
Consum
Idei, melo-ritmuri, şi feminitate...
Mai e altă idealitate?
Sunt eul soft-deep devorator de esenţă virtuală.
Ce trece prin simţuri - de aur unelte ale fiinţei.
Fiinţa e superioară entitate prin uneltele ei minunate.
Văzul şi auzul – ca mijlocitori ai indirectului, depărtatului.
Pipăitul, gustatul, mirositul – ca şi comutatori în directeţe.
Imaginar-irealul şi realul prin cele cinci simţuri re-aduc datul în
indat şi invers.
Ele nu reprezintă doar receptarea jurului.
Ele sunt andrelele virtualului.
Pânza Penelopei, veşnicia persoanei solitare care suntem întru
inde-finire, o ţes simţurile.
Trăim clipa. Dar să ţină şi peste trecut şi peste viitor aripa.
Poate? Da! Dacă ştim a le alia. Eul a forja.
Ce este cu ce a fost şi va fi se împlineşte.
Vibraţia nod-punctului de re-de-in-com-finire ce suntem pe axa-
dreapta-aţa-coarda in(de)finirii reface unitatea fiinţei-fiinţării cu
nefiinţa-nefiinţarea.
A haosului şi cosmosului cu logosul.
A realului cu virtualul. A datului cu indatul.
 
Românism
Marea etnie a spiritului nu atât universal şi sau local cât virtual.
Mica etnie geo-politică. În calea multor mari cu fireşti piedici.
Cultura eului etern virtual. Eminamente transcedental.
Implicamente imanent.
 
A sorta, a diseca, a sintetiza, a prăşi...
A selecta prin audiţie o masă de piese de vreo şase giga!
O prea...operă unui manelist! Ce chin de gânditor-artist!
Ce se mai consideră şi academist.
Mai ştim asemene şi un mare fotbalist.
Şi de ce nu?
Să lucrezi pe două fronturi.
Unul. Lecturi de specialitate şi studiu-observaţii-notaţii. Eseizări.
Doi. Să audiezi nu ca fundal ci sortimental piese de anumite-orice
valori întru selectarea celor bune-acceptabile-sustenabile.
Şi obiectiv şi subiectiv.
Nu-i treabă uşoară.
 
Nietzsche – germanii nu sunt nimic, dar devin ceva.
Die deutschen sind nichts, sie werden edwas.
 
Omul e oarece, dar mai şi creşte-descreşte.
Important e cum se re-pliază sine-jur pe tot-nimic.
Ceva-cineva re-creat între orice-totul-nimic.
 
Românism
Suntem nu doar de două mii de ani şi.
Suntem statornici precum vecia şi în mişcările ei.
Măsura e în nemăsurat. La român. Noica dixit.
Eminescu – ca un vis încremenit, ca o spaimă împietrită.
Infinitul la scară umană ca la Brâncuşi.
Nu cel nătângotic (ptt exp) la coloane de catedrale. La zgârâie-nori.
Idee noicasiană.
 
Măi bădiţă Onule
Semăna-ţi-aş numele
În toate grădinile
S-ajungă miroasele
La toate frumoasele
 
Omul
fruct rădăcinos
toarce
lut şi cer
din
indefinit areal de lucifer
creşte
copacul lumii
lumină şi humii
 
pământ cu ochi – expresie feminin-populară
ochioase lutuoase – expr ptt pt partea feminină
focoşi burtoşi – exp ptt pt p bbt
 
Rolul modelului, tutorelui, antrenorului?
Şutul în spate e mai cu spor decât datul singur din coate?
Ne vine peste mână dacă sinele singur se îndrumă?
Oricum sunt trei factori. Dinamizatori. Ca şi inhibitori.
Sinele, jurul, reculul infinitului.
Flux-refluxul indefinirii la ţărmul infinirii.
Iată final-primar impulsul evolutiv-creativ.
Asta şi nimic altceva e dumnezeirea.
Big bang şi black hole – nojiţele mărţişor ale comateriei.
 
Idee
Eidos
---
Aspect
Gândire
Vedere
 
Cort – cochilie la pachet-şold.
 
Antropie
Ce...mizantropie! Ce lipsă de dioptrie!
Cum să fie această golemie fiinţa supremă?
Omul e un produs oarecare al indefinirii.
Dar o cheie posibilă a raportului infinire-indefinire.
O real-virtuală devenire cu adevărat supremă.
Veşnică dar şi efemeră.
Paradox ori nonsens?
Nu, ci adevărul...imens!
Adică şi peste dimensiune.
Universul nu se crează cu finalitatea umanitate.
Oricum, ele sunt părţi ale unei definiri numită de oameni materie.
Dar această materie, pe care noi o rezumăm aiurea la un cuprins
oarecare, este totul?
Cum ne putem înşela în acest hal?
Materia bio-atomică e doar parte a comateriei.
Comateria e şi concretă, bio-atomică şi abstractă, eidetico-legică, şi
afectivă, sentimente-emoţii-stări-trăiri.
Ca formă şi funcţii cunoscute. Dar restul e necunoscut.
La infinit ne paşte indefinitul.
Până nu le vom forja la sine-jur nu vom obţine esenţa-etalonul eu,
entitatea supremă, fiinţa salvată.
Ce e mai departe?
Desigur eul mântuit. Sine re-branduit.
După blocuri suntem noi care te facem pe tine.
Dumnezeirea atot-creativ-distructivă.
 
Propter nos homines? Vezi formula de la Niceea.
Descins-întrupat pentru noi oamenii să fie dumnezeu?
Propter se ipsum – John Duns Scotus, teolog
Întrupat liber, sineşi.
Iată iară nişte aberaţii.
Dumnezeirea simplă-pură nu are treabă cu vreo creaţie anume.
Numai dumnezeirea subscrisă, fiinţa salvată relaţionează.
E întru infinire-indefinire prin propria definire.
 
Antropie sau anomie?
Comateria are orice sens şi niciunul.
Orice poate exista în sensul de a regzista.
Între plus-minus infinit-indefinit există sau poate exista orice de-
finit, orice entitate.
Sindrofie sau sintropie!!!
Sintropia ar fi cheia. Cu condiţia să aibă...personalitate!
Şi aunci este implicit şi...pluritate!
Suntem aici-acum-cumva! Esenţă.
Şi ne mişcăm înainte-înapoi, sus-jos, intern-extern. Formă-conţinut
şi funcţii.
Suntem tot-ceva-cineva.
Şi ne creăm la infinit.
Slalom în indefinit, indat.
 
Scripto-genesis
Scriitura generatoare.
Codex onticus
Putem scrie fiinţa?
A crea nu este cumva a scrie neuro-adn-zic?
Dar oare doar atât?
Ce facem cu trăirile?
Ce dimensiuni înglobează fiinţa salvată?
 
Lumea ca vis al nefiinţei. Romantism eidetic.
Anomia nu creativă. Nici atotnegativă.
Nefiinţa e cumva bălăcirea oricărei fiinţe.
Ea se recuperează tot prin ceea ce fiinţa re-inventează.
 
Mileniul rătăcirii
Trăim epoca bigotizării de orice natură?
Cam da.
Rătăcirea nu pe bordură ori pe arătură.
Cât chiar la răscruce.
Suntem la răscruce.
Lăsat-am şi cea cruce.
Unde ne vom mai duce?
Am umblat toate căile?
Am cercetat toate odăile?
Cam da.
De fapt abia acum urmează.
A intra în a-real, în virtual.
Întotdeauna faţă de necuprins se foloseşte foarte puţin şi rezultă
infim. Folosirea tot-nimicului e interzisă ipso facto. E un nonsens.
Orice cuprins este căderea necuprinsului.
Necuprinsul este înălţarea în infinire a oricărui-tuturor cuprins-
urilor.
 
Troţki Leon – revoluţia permanentă
Revoluţionarul de profesie – Ceauşescu
Desigur că mişcarea, funcţia pare de fel permanentă. Nu şi masa,
for-ma? Dar esenţa?
Este statul continuu de reformat? Desigur. Dar nu musai pe repede
înainte. Şi individul e mereu de perfecţionat.
Important e de păstrat un echilibru.
Între progres şi conservare.
Inevitabil să scrie istoria şi cu roşu în calendar?
Expresie argheziană.
Nu prea ar trebui, dar...
Suntem cam necopţi încă.
 
Virtualitate pură.
E destul. Un capăt de fir.
Apucat şi intrăm în indat.
Universul se desfăşoară.
Cu el ne înfăşurăm pe indefinire.
Cu nouă împlinire.
Finirea local-individuală cu lumea unitar-duală.
Băgaţi în ce oală?
Condimentaţi cu ce pasiuni?
Nesaţ de in-dimensiuni?
De ce ne pasionăm?
Odată ce deschidem o definire ea ne atrage ca şi direct în
indefinire.
Lucrându-i contur, ne punem şi noi la adăpost de anomie, prin
corec-tata entropie.  
Virtualitate brută. Tot ce nu e, ar fi, n-ar fi dar este întru anomie.
Marele anonim şi micul acronim.
Acronimul divin? Să existe? Numele Domnului e de aflat?
Al Lui poate nu, al nostru cod final-primar da! Altfel nu există
salvare.
Misia noastră este salvarea.
Condiţia umană este rescrierea între regnuri şi eco-sistem.
Apoi rescrierea între finirea şi indefinirea comateriei.
Urmează veşnicirea desăvârşirii.
Comtităţi la paritate cu orice entitate concretă sau abstractă şi cu
nonentitatea însăşi.
Cenşi. Com-entitate.
 
Cenuşie oricât să fie
Materia vie  şi nevie
Noi îi dăm culoare
Penetrându-i orice culuare
Scriitura
Făcătură-schematologie prin subiect-construcţie-derulare...
Broderie prin caractere-evenimentelecatrăiri-replici-descrieri...
Esenţă şi mană ca temă-mesaj-stil...  
 
Aglomerarea dramelor – fatalism sau umplutură derizorie
Eroilor nu li se întâmplă cam multe rele chit că bine-eroic
survolate?
 
Romanul, nuvela, povestirea poliţistă
Făcătură ca fentare.
E uşor a scrie încâlcit-descâlcit când toate înainte le-ai pritocit.
E un puzzle aparent. Piesele au fost întâi potrivite apoi uşor
deranja-te.
Lectorul şi povestitorul vor reface, aparent inocent şi al doilea, bro-
deria.
E cusută cu aţă...colorată!?
 
 
Op-art
Labirint petrecut de firul Ariadnei.
Speculum mundi? – biblioteca, arta, eul...   v. Exp unv
Speculum mentis? – persona, firea anume? Ptt exp
 
Tactica scriiturii poliţiste-detectiviste
Să lămurească încurcatele toate prin gura şi demersul unui erou,
plus-minus ajutor-ajutoare, mereu curios şi înfruntând obstacole la
tot pasul.
Dar şi mixând raţionamente care de care mai...abracadante?
Detaliile-indirectele care spun, nu atât multe, cât esenţiale-la
obiect.
Deducţiile mai mult decât concluziile per total?
Intuiţiile chiar, cad în desuetitudine?
Abducţii -
  
 
 
Sexul
Orice ca totul dar nu nimic
Nodul ce spune-descâlceşte totul
Îmbârligarea terţei materii
Spirit, suflet, trup – la sex se întorc, din sex irump
Orgasmul ca para-geneză
Geneza supremă e o ex-in-penetrare-abducţie
Cercul deschis-închis de arcul întins
Orgasmul e agonia şi extazul şi din celelalte, ale sufletului şi spiri-
tului, pe lângă cele ale trupului desigur.
Inspiraţia şi intuiţia aparţin doar ori mai mult spiritului şi oleacă
afectului. Ca şi deducţia, premoniţia, etc.
Emoţiile, stările, sentimentele, etc sunt afecţiuni de fel.
Senzaţiile senzoriale sau şi sexuale sunt de fele ale trupului.
Trâirile în ansamblu sunt trinitare – mental-afectiv-trupeşti, dar
bat mai mult pe afect.
Sexul e lucrarea din tot. El împlineşte şi ale inimii, şi ale minţii.
Imaginarul sexual, mai artistic ori mai animal, tinde prolificul la
mo-dul cel mai natural.
Ca şi maşină entropică omul este sinteza senzo-gene-ergiei.
Sinergismul sexual e cel mai complex. Nu musai şi mai intens.
Are de fel lărgime. Mai rar şi adâncime.
Ideea nu e că ar miza pe amploare în dauna dezvoltării.
Sexul e amprenta potenţialităţii regniale.
Chiar şi la celelalte regnuri, dar mult mai puţin desigur.
Regnurile ca dependente de bio-top şi entropia acestuia îşi dezvoltă
prin sexualitate un corolar ergonomic, algoritmatrice anume, un
ying-yang pecete.
 
 
Macedon Alexandru
Am avut totul în viaţă. Şi totul era nimic.
 
Iată o interpretare absolut corectă a relativismului intrinsec al
comateriei.
Nonexistenţa e tot-nimicul.
Care include orice mic-mare, toate...nimicurile! Existenţele!
Sigur, marele şef războinic se referea la ce spunea şi eclesiastul.
Totul e vanitate. Depinde însă în ce calitate. A lua din viaţă şi bune
şi rele e cheia forjării lucid-rebele.
Nu contează ce faci. Ci cum le împaci. Făcute şi nefăcute. Plăcute şi
durute. Apreciate şi ignorate.
 
Nimic nu este adevărat, totul este posibil
Vezi cine a zis.
 
Corect! Totul e maya, închipuire, alcătuire spaţio-tempo-modală.
Real e numai absolutul, marele tot-nimic, haosul.
În care lucrează logos întru orice cosmos.
Cum toate sunt pieritoare a le considera reale faţă de marele
infinit, indefinire e o iluzie, un nonsens.
Ele sunt pentru că nu sunt. Iar indefinirea nu este pentru că este.
Probabilitatea dislocă mai bine calitatea decât chiar posibilitatea,
care de fel favorizează cantitatea.
 
 
Arta
Plasti-genia
Cromorfia ca artă
Cromorfia  - sau viziunea implicită existenţialului
Pictura de fel e medierea real-irealului prin două unelte de bază.
Forma şi culoare.
Forma defalcând masa, spaţiul şi modalul prin contur, trăsătură,
nuanţă pe-în continuum.
Culoarea defalcănd energia, timpul prin rulare-aderare, vibraţie şi
aplicaţie în-pe continuum.
Comateria se vede natural virtuală prin artă. Artificiul şi umanul
restituie conjugarea natură-supranatură.
În umanistică de fel se mizează pe real-imaginar, concret-abstract
laolaltă, conjugat.
În domeniile reale se ignoră latura virtuală. Corelaţia cu a-dimensi-
unea, incognoscibilul, insesizabilul...
 
art deco
populism mai de elită
meşteşug mai burghezit
academism romanticesc
tehno-decorativismul de efect, chiar afectiv în simplismul său ele-
gant.
Simplitate de lux, egipteană, esotericul la vedere...
 
 
 
 
Arta e mai mult individuală şi individualistă, pozitiv major zis.
Tehnica e mai degrabă de colectiv.
Tehnogonia – sau art-genia
 
Sf
Fantasticul ca scientificitate
Ştientificul ca imaginar
A combate sf-ul din unghi religios sau invers, mit-religia cu argu-
mente tehno-futuriste e gugumănie.
Toate converg virtualului.
Natură şi supranatură.
Omul sau extratereştrii?
Totul e posibil în-tru infinire-indefinire.
Imaginaţia despre rase nepământeşti, sau alte entităţi superioare
nu e nefirească.
Oamenii sunt o regnitate între cele patru terriene. În ecosistemul
axat pe entropie.
În dimensionalitatea cunoscută ca univers creat de un bi(n)g bang!
Sic!
A nega ceva din cadrul indefinirii e superfluu.
A contesta anume e probalistic.
Crede spre a te putea îndoi.
Cred pentru că e absurd are sensul corect de cred de iure orice spre
a putea proba de facto orice dar anume.
Nu te poţi îndoi de ceva fără a crede în altceva. Toate se leagă însă
la infinit, deci totul-orice e valabil şi nul laolaltă.
Papalitatea abordează alienitatea şi pluriuniversalitatea. E rău?
Open mind nu trebuie să însemne un bigotism pe invers.
Probabilul nu umple complitudinea însăşi.
Continuumul spaţio-tempo-modal e şi real şi virtual.
Nu doar bio-atomic ci şi neuro-tronic.
Logos cum cosmos completunt chaos.
Haosul e emblema, măsura definirilor, el rămânănd însăşi
indefinirea, platanele.
Logos e acul măsurător, cosmosurile fiind cele de măsurat.
 
 
Icoana devenirii noastre
Vânează sihăstrii albastre
Azi o strunim în veșnicire
Mâine și ieri vin copleșire
Din totnimic ne strângem iară
Ne suntem spin precum și tiară
 
 
La steaua
 
La steaua care-a răsărit
e-o cale-atât de lungă
că mii de ani i-au trebuit
luminii s-o ajungă
 
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre
Dar raza ei abia acum
Lucii vederii noastre.
 
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie.
Era pe când nu s-a zărit
Azi o vedem și nu e.
 
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noaptea-adâncă
Lumina stinsului amor
Ne urmărește încă.
 
Eminescul
 
Ce se întâmplă aici?
E împătrită ideea unui joc de aparență/realitate
În patru strofe/catrene se repetă ideea cu prezentul iluzoric al
stelei la vedere și trecutul real al aceleiași, plus minus unele detalii
sic
Și al acesteia cu amorul, astfel celestic/divin-izat.
Dar cât de plastice sunt aceste repetări/exprimări!
Chiar numerologic patru ca așezare/perfectare/cadrare!!
Închidere în real/concret/materic!
Dar există o strofă sugerată, a cincea, pentagramic!! Redeschidere
în ireal/abs-tract/eteric!! 
Prin comparația cu amorul.
Vezi Dante cu iubirea care mișcă sori și stele...
Prin comparația sugestie/inclusă desigur! Aceea a iubirii umane ca
valoare idem cu universul nu doar stelar!
Acel tot astfel e de fapt nu o legătură ci o fuzio-fisionare
Fisionare pentru că dorul a pierit
Fuzionare pentru că e contopit cu divinul/stelarul
 
 
Substanța și esența liricii românești
Care este
Virtualitatea poeziei românești e Eminescul.
Nici un bigotism, fie și artistic admirativ, în acestă numire.
E vorba de chipul tainei însuși.
Ni se relevă aici nu atât unic anume.
Cât emblematic, desigur la culme.
 
 
Chip sau formă ca dimensiune în acord cu nondimensiunea.
De aceea nouă, drept forme ni se pot aplica altele și prin acest
relativ binom să putem despărți-uni nelumea ca lume nouă iar.
Revelație înseamnă legarea dintre făcut și nefăcut însă.
Dar două daturi pot răzbate și peste ale indefinirii zbaturi dacă al
lor fin acord ia indatul...în bord, în piept.
Alteritate para virtualitate.
Perechea rezolvă strechea. Unde-s doi puterea...este. Și anomia
mai greu sporește.
Cosmos para logos combate haos.
 
Oricum o dai ești în triplu raport.
Cu sine, cu co-sinele, cu ne-sinele.
Orice rezolvare netrinitară râmâne parțială.
 
Virtualitate sau transgenie tot parțială
Cyb-genia nu e decât o cale.
Desăvârșirea ține de orice anume nouă dimensiune.
Iar nu de unele oricare toate.
Slăvirea tâmpă a virtualității computaționale e tot bigotism, misti-
cism, iluzionare fadă.  
Scrierea din tot-ceva nu poate fi decât personală.
Între tot-nimic drept ceva-cineva mă ridic-implic-ex-plic-im-pic!
Im-pic-hment!
Identificarea ca morfogenie, morfosintaxă...
Corelarea între dat și indat, entitate și paritate.
Ontologicul nu este decât parte. Din anomie.
Învăluire pe tot-nimic prin ceva.
Ființa ori ființarea salvată este mai mult decât entitate.
E comtitate, coens.
Entitatea ține de entropie, dimensiune.
Comtitatea poate balansa între dimensiune  și paradimensiune.
Comtitatea e veșnic-vremelnică!!! E vremelnicia în-veșnicită.
Ea respectă și definirea și indefinirea.
E în acord fin cu unda para-universală, cu dumnezeirea.
E cursor realului-datului și imaginarului-probabilului-indatului lao-
laltă.
A vedea peste determinare de fel este uman nu doar probalistic zis.
Regnitățile și orice alte entropii și areale aferente nu au
intenționali-tăți gratuite. Aparent?
De unde ne-ar veni acest generic ori divin liber arbitru?
Undeva la infinit se unește dreapta noastră cu cea absolută? A
conti- nuumului nu doar universal-atomic ci și abstract și de orice
dimensi-une.
Genoplastia – modificarea bio-umanului
A opera adaptări tot eco-bio-genice, deterministe la bază e
vanitate, este emfază.
Bio-morfia umanoidă e strict terra-sistemică. Realtivă, suficientă și
improprie devenirii ulterioare.
Specia umană face parte din cele umanoide și de genere
carbonoide.
Cumplit de inferior față de entitățile energetice, transdimensionale
care populeză comateria, universul virtual.
 
 
Damian Luz