Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
GHEORGHITA NICOLETA
CLASA XII-S1
Poezia Testament care deschide volumul Cuvinte potrivite, exprimă în sinteză
concepția poetului despre poezie şi misiunea ei. De aceea, Testament este o artă poetică.
G. Călinescu afirma: „Profunditatea poeziei stă în aceea că odată o uşă deschisă, zece
porţi se dau la o parte zgomotos şi simultan peste ameţitoare perspective. Testament apare ca
o estetică plină de probleme şi de puncte“.
Cuvântul-cheie din această poezie este „carte“, pe care poetul o lasă urmaşilor ca o
valoare spirituală în care s-a condensat munca truditorilor pământului, carte pe care urmaşii
trebuie s-o continue şi s-o ridice pe alte trepte ale creaţiei artistice: „Nu-ţi voi lăsa drept
bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-io carte / Şi care tânăr să le urci te-aşteaptă, /
Cartea mea-i, fiule, o treaptă“.
Tudor Arghezi subliniază legătura dintre generaţii şi responsabilitatea urmaşilor faţă
de valoarea artistică primită din partea înaintaşilor. Dar cartea reprezintă „hrisovul cel dintâi“,
adică documentul care atestă mutaţia petrecută în viaţa robilor pământului, din planul material
în cel spiritual. Această schimbare epocală, de transformare a sapei în condei şi a brazdei în
călimară, s-a datorat muncii de veacuri a robilor pământului: „Din graiul lor cu îndemnuri
pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite“.
Poezia nu este un simplu joc de „cuvinte potrivite“, ci este o muncă stăruitoare asupra
cuvântului. Poetul trebuie sa transfigureze realitatea pentru a exprima idei şi sentimente: „Şi
frământată mii de săptămâni / Le-am prefăcut în versuri şi icoane. / Făcui din zdrenţe muguri
şi coroane. / Veninul strâns l-am preschimbat în miere“.
Acest contrast lexical în expresia poetică pe care poetul o continuă în Testament: „Am
luat ocara şi torcând uşure / Am pus-o când să îmbie, când să înjure, / Am luat cenuşa
morţilor din vatră / Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră“, ilustrează mesajul poeziei. De altfel,
în strofa următoare, autorul sublinia tocmai rolul poeziei de a demasca „stăpânul ca un ţap
înjunghiat… / Biciul răbdat se întoarce în cuvinte / Şi izbăveşte încet, pedepsitor / Odrasla vie
a crimei tuturor“.
Pentru prima oară în lirica românească, Tudor Arghezi ridică la valoare artistică şi de
simbol unele cuvinte considerate până atunci inestetice pentru că poezia poate fi şi o metaforă
a suferinţei, exprimând paradoxal că unele frumuseţi florale pot naşte şi din mucegai: „din
bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi“. Desigur că primele trei
substantive exprimă metaforic şi condiţiile precare de viaţă. Referindu-se la această translaţie
estetică, G. Călinescu într-un articol intitulat Arghezi [1927], scria: „Nimeni nu poate fi mai
trivial cu atâta suavitate şi mai elevat cu mijloace atât de materiale cum sunt mucegaiurile şi
noroiul“.
În prima strofă, poetul scrie: „Domniţa suferă în cartea mea“, carte care rezultă din
simbioza organică dintre „slova de foc“ şi „slova făurită“, adică talentul literar şi efortul
artistic, „ca fierul cald îmbrăţişat de cleşte“.
Într-un interviu Despre arta literară, la treizeci de ani de la apariţia volumului Cuvinte
potrivite, Tudor Arghezi considera că „slova făurită e ca potcoava calului care trebuie bine
bătută“, iar într-un interviu „Despre poezie“, declara: „Când ai sentimentul unei vocaţii
poetice, trebuie să înţelegi că poezia e o treabă grea“.
Pentru Arghezi, poezia este o expresie a spiritualităţii unui popor a marilor probleme
ale omului, pe care stihuitorul le realizează cu efort şi suferinţă.
Prima idee se referă la faptul că poezia este o valoare spirituală în care s-a sublimat
munca truditorilor pământului. Chiar în volumul de debut, Tudor Arghezi, în poezia Plugule,
aduce un elogiu trudei ţăranului care şi-a schimbat osânda în bucurie, dar mai ales în
poezia Belşug, despre care Tudor Vianu nota: „este cea mai măreaţă odă ridicată vreodată
ţăranului român“. Titlul poeziei sugerează nu atât bunurile mteriale, cât mai ales bucuriile
spirituale, ca rezultat al muncii plugarului. De aceea, ţăranul este chiar Demiurg: pe de o
parte, el duce către cer brazda pornită în ţară de la vatră, iar pe de altă parte, el este
Dumnezeul căruia „îi vezi lăsată umbra printre boi“.
Altă idee din Testament priveşte ridicarea ţăranului din planul material în cel spiritual,
fapt care a dat posibilitatea poetului să transforme „sapa în condei şi brazda în călimară“.
Ilustrativ în acest sens este poemul sociogonic, după cum îl aprecia Tudor Vianu, Cântare
omului, volum care se deschide cu poezia „Umbra“, continuând apoi cu ridicarea omului la
verticală, răscoala omului împotriva zecilor de dumnezei. Cu ajutorul mâinii, comparată de
poet cu o floare sau cu o stea, şi al raţiunii, omul a născocit uneltele. Apoi dorinţa omului
faustian de a se ridica mai sus, de a cunoaşte cât mai multe, decizia acestuia de a nu îndura
nedreptatea socială au dus la progres: „A cucerit el slabul, spaţiul şi timpul“, descoperind şi
„taina tainelor“, energia atomică.
Faptul că poezia, cartea, devine „Dumnezeu de piatră“ ilustrează afirmaţia lui Ov. S.
Crohmălniceanu: „Arghezi este artistul stăpânit de o ambiţie demiurgică“. În fond, Arghezi,
afirmă Ov. S. Crohmălniceanu, „este poetul care caută absolutul cu ochii aţintiţi spre cer“ şi
această căutare se face sub semnul incertitudinii sau sub semnul necunoscutului, ca în
poezia Între două nopţi, noaptea sugerând necunoaşterea, fie a lumii interioare, fie a lumii
exterioare, de către poet şi Psalmii sugerează destinul aceluia care tinde spre cunoaşterea
absolută, dar pe care nu-l poate ajunge. Lucian Blaga va adânci această idee, evidenţiind
cenzura transcendentale, instituită de Marele Anonim. Blaga apelează la cunoaşterea
luciferică, adică la cunoaşterea poetică, nu la cea raţională.
În sfârşit, ideea că poezia înseamnă, în acelaşi timp, şi „slovă de foc“ şi „slovă făurită“
este o idee care se degajă din întreaga operă argheziană.