Testament - comentariu schematic

Introducere: Tudor Arghezi, unul dintre cei mai importanți promotori ai modernismului românesc, a dat
naștere unei bogății literare, alcatuita nu numai din volume de poezie, ci și din opere epice precum : «
Icoane de lemn », « Cimitirul Buna-Vestire « etc, sau dramatice : »Seringa », « La Comisariat »etc.
Îndelung contestat de unii care vedeau în limbajul sau un model decadent, și aparat de alții care incadrau
acest limbaj în categoria estetică a uratului, Arghezi a dat dovada de mult pragmatism, știind sa se
adapteze indiferent de perioada istorică traita.

Cuprins :

Apărut în anul 1927, volumul « Cuvinte potrivite » debutează cu poezia : » Testament

»→caracter pragmatic, opera definitorie pentru concepția despre misiunea poetului si natura
poeziei.

Titlul : Termenul de testament se referă aici nu la o mostenire materială proprie, ci la una

spirituala, mai exact la totalitatea operelor pe care autorul le lăsa drept moștenire urmașilor săi.

- Poezia « Testament » este alcatuita din cinci strofe de întindere inegala, cu rima imperecheata
si cu masura versului de unsprezece silabe.

Strofa I - sintetizează temele principale ale poeziei : succesiunea generatiilor, truda îndelungată
a creatorului, importanta operei pentru urmași.

- exprimarea la persoana a II-a « Nu-ți voi lăsa( . ) » este utilizata de catre poet pentru a se
adresa în mod direct fiecărui posibil cititor al sau.

- opera literara este văzută de poet nu doar ca o punte între trecut, prezent si viitor : « in seara
razvratita care vine, de la străbunii mei până la tine », ci si ca o oglinda a greutatilor pe care
predecesorii săi le-au avut de suferit : »prin rapi si gropi adanci, suite de batranii mei pe brânci
». →Poetul nu se vrea decat un liant între trecut (predecesori), si viitor ( fiul sau, umanitate).

- Tudor Arghezi vede in opera sa doar o etapa in calea desavarsirii omului, în dorința acestuia
din urma de perfecționare: “cartea mea-i, fiule, o treaptă”

Strofa II : -exprimarea ramane una directa, dovada stand utilizarea verbelor la modul imperative:
“asaz-o”.

- poetul dorește ca aceasta mostenire, “cartea”, sa fie asezata precum o Biblie, la capul
urmașilor săi, intrucat aceasta sta mărturie a trecutului-“ ea e hrisovul (denotă valoarea) vostru
(adresarea spre urmași in general) cel dintai”

- Ideea legăturii poetului cu posteritatea este exprimata in metafora osemintelor „vărsate' in

sufletul acestuia, într-o contopire fără sfârșit.→ G. Calinescu surprindea in “Istoria literaturii
romane( . )” imaginea de osoar, de cimitir zugravita de T.Arghezi.

Strofa III - apar primele elemente creatoare ale esteticii uratului : » facui din zdrente muguri si
coroane ». T. Arghezi nu isi ascunde originea sa rurala, argumentandu-si limbajul tocmai prin
influenta pe care vocabularul țărănimii a avut-o asupra sa : « din graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite, eu am ivit cuvinte potrivite «.
- sapa, unalta cu care țăranul modeleaza pamantul pentru a rodi se transforma in condei, obiect
cu care strămoșii au modelat o cultura națională. Totodata, brazda de care taranul se ajuta atat
de des, cunoaste o metamorfozare simbolica in calimara, in izvor pentru inspiratia creatoare.

- metafora: „Sudoarea muncii sutelor de ani' cumuleaza șirul de opintiri existențiale ale
străbunilor țărani, având drept consecință apariția unor generații de intelectuali, generație din
care si poetul face parte.

Strofa IV : poezia, arta in general, are puterea miraculoasă de a vindeca pe creator de orice rău
produs de societate: “ Veninul strâns l-am preschimbat in miere, lasand intreaga dulcea lui
putere”

- utilizarea frecventa a verbelor la perfectul compus denotă prezentarea unor acțiuni de scurta
durata ce au rolul de a dinamiza acțiunea poeziei (am luat, am pus etc).

- antiteza tematică a 2 verbe, respectiv «a imbia » si « a injura », reliefeaza capacitatea poetului

de promova in poezie atat imagini profunde si calde, cat si unele urate, degradante.

- se pune accent pe respectul pe care poetul il poarta celor trecuti in nefiinta : « am luat cenușa
morților din vatră, și am facut-o Dumnezeu de piatra ». →Imaginea aceasta de confundare a
omului cu Divinitatea amintește de versurile eminesciene din Luceafărul : Si era una la parinti si
mandra-n toate cele, precum fecioara între sfinți, si luna între stele ».

Strofa V : - primele versuri evidentiaza atat rolul purificator al poeziei in genere,

“ durerea noastra surda si amara, o gramadii pe-o singura vioară” care incanta dar si
pedepsește cu asprime pe cei cu poarta vina: “pe care ascultand-o a jucat, stapanul, ca un tap
injunghiat”( se remarca aici termenul dur folosit în comparatie!)

- ca în cazul strofelor III și IV, poetul utilizează termeni nepoetici precum: bube, mucegaiuri,
negi etc. Scopul este acela de a demonstra ca în fapt nu exista cuvinte “urate”, ci ca toata
cuvintele pot deveni “frumoase” dacă artistul știe cum sa le folosească, sa le pună in valoare-«
din bube, mucegaiuri și noroi . . . »→ Se cristalizeaza astfel concepția argheziană conform
careia atat limbajul cochet al paturilor superioare, cat si cel vulgar al paturii inferioare au valoare
poetică.

- Poezia, in definiție argheziana, e concomitent, pedeapsa si iertare, trecut si viitor, robie si

putere, origine joasă si imperiu aristocrat.

Strofa VI : - finalul operei oferă cititorului o definiție a poeziei, văzută ca o imbinare a

spontaneității cu profunzimea, a inspirației de moment cu efortul creator: « slova de foc și slova
faurita, imperecheate-n carte se mărită ».

- aceasta combinatie reusita este comparata de autor într-un limbaj veritabil tehnic : « ca fierul
cald îmbrățișat în clește ».

- versul « Robul a scris-o, Domnul o citește », poate da naștere unei polemici, cititorul neavand
la prima citire siguranța dacă Domnul are un sens pur Biblic, referindu-se la ofranda (« cartea »)
pe care poetul o face Divinității, sau dacă termenul se referă la cei care îi vor citi opera în viitor.
→ dar cum Dumnezeu cunoaște totul pe acest pamant, versurile de final par sa lamureasca
chiar si pe cel mai suspicios critic: « far-a a cunoaste ca-n adancul ei zace mania bunilor mei ».