În vecinătatea Ipoteștilor: Cătămărăști

În 1895, când apărea „Dicționarul geografic al Botoșanilor”, Cătămărăști, satul din

„partea de Sud-Est a comunei Cucoreni, pl. Târgu” avea „o suprafață de 1317 hectare și o
populație de 152 familii sau 530 suflete și cu 157 contribuabili”. Școala mixtă din localitate,
cu un învățător și 22 de școlari era întreținută de județ. „Pe moșie se afla pădure cu întindere
de 286 hect., un iaz, 2 mori de apă și 3 cârciume” (C. Nădejde, I. Țuțu, „Dicționar geografic al
Botoșanilor”, Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basillescu, 1895, p. 74). Aceleași date
le regăsim și în „Marele Dicționar Geografic al României”, apărut în 1899 (autori: G.I.
Lahovari, C.I. Brătianu, G.G. Tocilescu, Volumul II, București, Stab. Grafic J.V. Socecu, p.
300).

Moșia, „în întinderea de una-mie-o sută-șasă-ḓeci-și-două fălci”, îi aparținea lui

Constantin Șuțu, care o adjudecase pe 20 octombrie 1861 „în preț de doa-ḓeci-și-patru-mii
galbini nr. 24000”, după cum este consemnat în „Actu de Vecinică Vânzare”, păstrat astăzi în
Fondul Documentar Ipotești (a se vedea: https://www.monitorulbt.ro/local/2020/07/11/din-
patrimoniul-memorialului-ipotesti-actu-de-vecinica-vanzare-a-catamarastilor/). Tranzacția se
făcuse între Constantin Șuțu și Alexandru Beldiman, soțul Smarandei Callimachi. Moșia
aparținuse Smarandei Callimachi, în urma împărțelii pe care o făcuse cu fratele său, Teodor
Callimachi, acestuia din urmă revenindu-i moșia Stâncești. În proprietatea familiei Callimachi
moșia se afla de pe la 1767: A.D. Xenopol semnalează existența unei cărți „di la Grigore Ioan
Callimachi Voevod pentru împreunare moșii Stâncesti dispre Cătămărești” (A.D. Xenopol,
„Istoria și genealogia casei Callimachi”, București, Tipografia Curții Regale, 1897, p. 280)

Între data intrării moșiei în proprietatea lui Constantin Șuțu (20 octombrie 1861) și
prima consemnare a localității și a proprietarului acesteia, boierul Cupcici (20 decembrie
1414), într-o perioadă de peste 400 de ani, galeria numelor legate de Cătămărăști înscrie
proprietari și arendași, locuitori și vecini, unii mai cunoscuți și alții de la care a rămas doar
numele.

Prima consemnare a Cătămărăștilor o reține M. Costăchescu în contextul enumerării

mai multor localități cu numele Șerbești/Șerbăuți. O localitate cu acest nume din județul
Botoșani, i-a aparținut boierului Cupcici (amintit mai sus), „adevărată slugă și boier al nostru,
credinciosul pan”, „care a slujit cu dreaptă și credincioasă slujbă”, după cum stă scris într-o
„carte” de pe vremea lui Alexandru cel Bun, care îi întărea proprietățile (M. Costăchescu,
„Documente moldovenești înainte de Ștefan cel Mare”, Vol. I, Iași, Viața Românească, 1931,
p. 318). Pe 15 iunie 1431, boierul Cupcici dă la schimb Șerbăuțiul boierului Catamar (M.
Costăchescu, p. 11). Odată cu schimbarea proprietarului, se schimbă și numele localității în
Cătămărăști. Deși chiar M. Costăchescu pune la îndoială geografia localității, contrazicându-
se pe alocuri, studiile ulterioare vor raporta evenimentul la Cătămărăștii de azi, sat din
comuna Mihai Eminescu, județul Botoșani, explicându-i astfel și denumirea: „de la numele
boierului Catamare (menționat la 1431, când Alexandru cel Bun îi întărește vornicului
Cupcici s. Catamarevți, „care i-a schimbat cu Catamare pentru Șerbăuți”) (Tezaurul toponimic
al României: Moldova, Vol. 2: Mic dicționar toponimic (structural și etimologic). Partea 1:
Toponime personale, Editura Universității „ Alexandru Ioan Cuza”, Iași, p. 78).

De la vornicul Cupcici (primul proprietar) la Constantin Șuțu, care fuseseră

proprietarii întregii moșii, Cătămărăștii au fost împărțiți în diverse feluri. Deși divizări și
împărțiri ale moșiei au existat, probabil, și anterior, prima împărțire documentată apare pe la
1667, când un „Ștefan ficior lui Simion Bugăi” – căzut „la mare lipsă și sărăcie”, pentru că
fusese prădat de leși și tătari, și ajungând „om de perire” – este respins de nepotul de soră
Toder Corfos (probabil, același cu Horhoz) și e nevoit să se retragă la nepotul de văr
„Gheorghii biv Armaș, sin Pavol Jicniceriul (...) în țara munteniască”. Acest Ștefan împarte,
probabil partea sa de moșie (o parte îi aparținea lui Toader Cofos/Horhos), între nepotul său
de văr Gheorghii biv Armaș și sora Anița – căsătorită cu Vasile Horhos (părinții lui Toader
Cofos/Horhos). De aici și până în 1746 când se face delimitarea între părțile moșiei, apar
diverse nume de proprietari care dețin o parte sau mai multe părți de moșie, cumpărate sau
moștenite. Astfel: Iorga Vameșul, Gigătul și „alții ai lor” au o parte de moșie; sora lui
Gheorghe Ciudin Stolnicul deține partea de moșie primită de la acesta și partea de moșie care
fusese proprietatea Aniței Meiculesei; o parte de moșie îi aparține lui Gavril Gherghel, primită
de la unchiul său, Gheorghe Ciudin.

Gheorghe Ciudin Stolnicul nu era altcineva decât fiul lui Pavel Albotă Jitnicerul, care
îl îngrijise pe „Ștefan ficior lui Simion Bugăi”.

Sora lui Pavel Albotă, Teodosia, deținea și ea o parte din moșie, din care au fost
vândute două părți Pancului Pitar (de către Beldiman și Negură), o parte – Iorgăi Vameșul (de
către Ionașco, fiul lui Ilie Mustață); o parte a rămas lui Solomon, feciorul lui Cordați.

Ar mai fi fost o șasea parte, cumpărată de Gheroghii Ciudin de la Andreica din Merești
(a se vedea: N. Iorga, „Studii și documente cu privire la istoria romînilor. V. Cărți domnești,
zapise și răvașe, Partea I, București, Stabilimentul grafic I.V. Soceu, 1903, p. 244).
 Amintim din documentele publicate de Nicolae Iorga și o mărturie legată de
proprietățile Vornicului Pavăl și Cătămărăști în care apar și două nume din Ipotești:

„«Nepoții Grigăi celui bătrân din Stâncești» își dau ocina «Vornicului Pavăl» pentru
«taleri bătuți». Marturi: «Vasile Căpitanul și Paraschiva din Iapotești și Patrașcan Dumitrașco
și Ghoerghiță de Cătămărăști»” (Iorga, p. 213).

Ala Sainenco,

Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”