43.

C o m u n a N I C O L A E B Ă L C E S C U
I − CADRUL NATURAL Comuna Nicolae
Bălcescu, a doua ca mărime, este aşezată în
partea central-estică a judeţului Vâlcea, situată
de-a lungul Văii Topologului, cuprinsă între
paralelele de 44̊ 56̓ 30̎ şi 45̊ 01̓ 28̎, latitudine
nordică, şi meridianele de 24̊ 19̓ 23̎ şi 24̊ 30̓ 46̎,
longitudine estică. Din punct de vedere al
aşezării fizico-geografice, comuna Nicolae
Bălcescu este situată în N-V Platformei
Cotmeana. (Ghinea, 2000, 534) (Dan Ghinea,
Enciclopedia geografică a României, Ediția a
II-a, revăzută și adăugită, București: Editura
Enciclopedică, 2000). Este formată din satele
Corbii din Vale, Rotărăşti (fost Bălcești), Valea
Bălcească, Gâltofani, Valea Viei, Şerbăneasa,
Dosu(l) Râului, Mângureni, Măzăraru, Predeşti
(fost Stoiceni), Ginerica, Popeşti, Tufani, Schitu,
Linia Hanului, Băneşti, Pleşoiu. La nord, se
învecinează prin comuna Budeşti (Vâlcea), la
vest, prin comuna Galicea (Vâlcea), la sud, cu
localităţile Stoileşti (Vâlcea) şi Dănicei (Vâlcea),
în sud-est, comuna Cuca (Argeş), la est, comuna
Milcoiu (Vâlcea) şi Morăreşti (Argeş). Comuna
Nicolae Bălcescu s-a constituit, sub această
denumire, în anul 1968, prin contopirea a două
comune vecine, Stoiceni și Bălcești; are o
suprafață de 7092 de hectare.
Relieful cuprinde altitudini ce depăşesc
240 de metri. Cea mai mare parte din suprafaţa
comunei este cuprinsă între 260 – 535 de metri
altitudine. Sub aspect hidrografic, cel mai
important curs de apă este Topologul, afluent al
Oltului, care se formează pe versantul sudic al Munților Făgăraș, prin unirea a două izvoare: Izvorul Scării și
Izvorul Negoiului, care îşi are obârşia la sud de dealul Cârlige. Pe teritoriul localității, Topologul are un
bazin hidrografic de 33 km2 şi o lungime de 12 km (Ujvári, 1971, 412 - 413) (I. Ujvári, Geografia apelor
române, București, Editura Științifică, 1971). Unităţile de relief ale comunei sunt alcătuite din: interfluvii
(Comanca - Valea Bălcească, Valea Bălcească – Şerbăneasa, Şerbăneasa – Valea Ruzii – Valea Viei, Valea
Viei – Văratica), albia râului, terase, versanţi, conuri de dejecţie, glacisuri. Vegetaţia este specifică regiunilor
de deal, predominînd pădurile de foioase. Clima este influenţată de aşezarea geografică şi de vegetaţie, fiind
temperat - continentală, ceea ce determină un regim termic moderat, cu ierni blânde, umezeală mare a aerului
şi solului, mai ales primăvara şi toamna. Temperatura medie anuală se situează în jurul valorii de 10 o C.
II – ISTORIA Urme, datând din preistorie, știm din descoperiri întâmplătoare, fără o datare certă;
despre acestea, aflăm de la Nicolae Iorga, care atestă ”aflarea la gura pârâului Priboiul,«alături de niște
lemne aproape carbonisate»”, a «câteva topoare de piatră»” (Bodea, 1971, 8, Nota 7, apud N. Iorga, în
Neamul românesc II /1910, 752) (vezi Cornelia Bodea, P. Cernovodeanu, Horia Nestorescu-Bălcești,
Vatra Bălceştilor. Studii și documente, Muzeul Memorial ”Nicolae Bălcescu”, Bălcești pe Topolog, 1971,
p. 8, Nota 7, apud Nicolae Iorga, „Neamul românesc literar”, II. (1910), nr. 47, 21 nov., p.752) (un
exemplar se află astăzi în posesia prof. Nicolae Ion) [I. S.], ceea ce sugerează activitatea omului pe teritoriul
localităţii din vremuri străvechi. Principala avere a locuitorilor de pe Valea Topologului a constituit-o,
dintotdeauna, pământul. Astfel, s-au conturat două tipuri de proprietate: ţăranii liberi (moşneni), în Corbi, şi
moşiile aflate, de-a lungul timpului, în posesia diverşilor proprietari, muncite de clăcaşi, la Bălceşti şi
Stoiceni. Prezenţa moşnenilor din Corbi, moşie aflată în stânga Topologului este întâlnită, pentru prima dată,
în documente, la 19 ianuarie 1534, când domnitorul Vlad Vintilă (1532 - 1534) le-a dat hrisov „ot leat 7042
[1534] întru care scrie toate semnile moşilor Corbi anume, după care zic că au şi stăpânit” (Ibidem, 7, 55 –
56). Raporturile moşnenilor din Corbi cu moşia vecină, Bălceşti, au oscilat între bună înţelegere şi tensiune.
Proprietarii moşiei Bălceşti acaparau pământ al moşnenilor, ajungând în faţa scaunului domnesc de judecată,
de nenumarate ori. La 19 mai 1778, moşnenii din Corbi se judecau cu Tănase Postelnicul (bunicul lui
Nicolae Bălcescu dinspre mamă), pentru o fâşie de loc din capătul moşiei Bălceşti, care era ocupată încă de
la cumpărarea acesteia. Neputând demonstra că îi aparţine, i s-a cerut ”«lui Tănase să ne arate vreo altă
dovadă vrednică de scrisori și sineturi și n-au avut s-arate nimic»” care să dovedească ”«semnile moșâii
anume»” (vezi Ibidem, 54 – 55: Anexa XV, cf. ”Cartea de judecată dată de Alexandru Vodă Ipsilanti …”).
În ceea ce priveşte satul și moşia Bălceşti, ea este atestată, pentru prima dată, ”într-un hrisov de la
Alexandru Iliaş, din 5 august 1629. Se aminteşte, în el, de o jupâneasă Rada din Bălceşti şi de fiul ei,
Dumitru, care, în timpul domniei lui Radu Şerban (1602 - 1611) şi în vreme de mare foamete, vând un ţigan
pe 80 de oboroace de grâu şi un bou”(Ibidem, 7).
Primii stăpâni atestaţi documentar îi aflăm la 10 octombrie 1652, atunci când căpitanul de păhărnicei,
Arsenie Şoimu, fără urmaşi direcţi, lasă prin testament fratelui său, Stepan, partea de moşie de la Olt:
„anume Stoiceni, Bălceşti, Pleşoi i Geamăna şi Păloiul i Gărdeştii i Gâltofanca i Flămânda i Izvoarăle”
(Ibidem, 8).
Până la data de 20 aprilie 1766, când moşia intră în posesia popii Necula, străbunicul după mamă al lui
Nicolae Bălcescu, moșia Bălceşti îşi schimbă proprietarul la fiecare generaţie (Ibidem, cap. Vechii stăpâni
până la 1766, p. p. 7 - 13).
Cu anul 1766, moşia Bălceşti a intrat în stăpânirea familiei care, mai târziu, în timpul lui Tănase (fiul
pr. Necula), avea să adopte drept patronimic numele locului. Cu 880 de taleri, preotul Necula, tatăl
postelnicului Tănase, cumpăra de la Marioara Canache 1760 de stânjeni: ”din câmp, din apă, din pădure, din
siliştea satului cu livezile de fân și cu vaduri de moară” (Ibidem cap. „De la popa Necula la Zinca
Bălcescu, 1766 – 1811”, 13).
Moşia a rămas în posesia descendenţilor popii Necula (care au adoptat numele de Bălcescu), aproape
200 de ani, până când Radu Mandrea, fiul Zoei Mandrea (fiica
lui Barbu, fratele mai mic al lui Nicolae Bălcescu) a donat
statului român ceea ce mai rămăsese din proprietatea familiei
(Conacul, 4 ha teren arabil şi 24 ha pădure). Moșia Bălcești,
pe care a fost construit conacul, a cunoscut, pe parcursul a 80
de ani, până când a intrat în posesia lui Radu Mandrea,
ultimul descendent și cel care a dat imobilului forma actuală,
numeroase frământări și schimburi de proprietari. A fost
amanetată, în 1836, ginerelui Zincăi Bălcescu (mama lui
Nicolae Bălcescu), Scarlat Geanoglu (soțul Mariei, sora lui
Bălcescu), în contul zestrei neachitate, apoi serdarului Ioan
Nicolae Șuțu (în 1847) și lui Teodor Arion (în 1849), iar
pentru plata datoriei au fost făcute trei împrumuturi la Eforia
Școalelor .
La 22 iunie 1856, Zinca trece în administrarea fiicei
sale, Sevastița, moșia, dăruindu-i și jumătatea „despre răsărit
cu toate acaretele și îmbunătățirile aflate pe dânsa”, adică
partea pe care se află conacul. Moșia intră în segregare prin
împroprietărirea a 197 de clăcași cu 1095 de pogoane”, 32 de
prăjini și 98 106 stânjeni .
A existat și o scurtă stăpânire străină a moșiei, atunci
când a aparținut lui Lazăr Kanderoglu. Ea revine în
proprietatea Bălceștilor prin răscumpărarea ei de către Costache Bălcescu (fratele mai mare al lui Nicolae
Bălcescu) și de Nicolae Mandrea, ginerele lui Barbu Bălcescu. Familia Mandrea va rămâne, timp de două
generații, ultima deținătoare a moșiei Bălcești .
Sevastiţa a murit în 1883, fără testament, şi partea ei a fost moştenită de frații Costache, Maria
(Marghioala) şi Barbu, rămânând să o administreze Costache. Acesta s-a înglodat însă în datorii, aşa că, în
1890, moşia a fost scoasă la vânzare şi au cumpărat-o fiicele lui Barbu: Olga Gigurtu şi Zoe Mandrea (soția
lui Nicolae Mandrea); mai târziu, Zoe a cumpărat şi partea surorii sale, iar în 1904, a donat moşia,
reîntregită, fiului ei, Radu N. Mandrea, care a reuşit, într-un singur an, să achite toate datoriile prin care era
grevată. După Primul Război Mondial, Radu Mandrea a parcelat moşia în 170 de loturi a câte 2,5 până la 5
pogoane, pe care le-a vândut ţăranilor, păstrând pentru sine conacul și o mică parte din moșie. Este de notat
că, din aceste 170 de loturi, a împărţit, gratuit, 23 de parcele (totalizând 100 de pogoane) la 23 capi de

2
familie, dintre cei mai săraci, demobilizaţi din Războiul din 1916 - 1918. (I. Săraru, Conacul...) (Ionuț
Săraru, Conacul Bălceștilor – Arc peste timp).
Moșia Stoiceni a fost, în permanență, în posesia mănăstirii Horezu, în perioada 1714 - 1864, când, prin
prima mare reformă agrară, a fost împărțită clăcașilor.
Satele comunei: - Rotărăşti (în prezent, reședința comunei, dar până nu de mult, aceasta a fost
Bălcești, derivat de la numele vechi românesc ”Balc(u)” / ”Bălc(u)” cu sufixul antroponimic, forma de
plural: ”- ești”; (n. A. Constantinescu, 1963, 188) (N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc,
[București]: Editura Academiei R. P. R., 1963, p. 188) și (I. Iordan, 1963, 163) (I. Iordan, Toponimia
românească [București], Editura Academiei R. P. R., 1963, p. 163) a purtat acest nume de la întemeierea sa
şi derivă de la un anume ”Rotaru” (derivat cu sufixul: ”-ăști”), care se ocupa cu rotăria (vezi I. Iordan, op.
cit., p. 229). Acesta venise din Ialomiţa, împreună cu alţi locuitori, din cauza navălirilor barbare; Valea
Bălcească, sat atestat documentar în anul 1532 (DRH, B, III, 1975, 203) (Documenta Romaniae Historica,
B: Țara Românească, București, Editura Academiei R. S. R., 1975, p. 203) cuvânt compus prin alăturarea
formei de relief ”vale (a)” cu toponimul Bălcești derivat cu sufixul ”- ească” formă de feminin (acordat cu
Valea); Mângureni, situat în partea dreaptă a Topologului, îşi trage numele de la cuvântul ”măgură” (deal,
movilă), cu închiderea vocalei ”ă” la ”â”, apariția lui ”n” epentetic și derivat cu sufixul, formă de masculin
plural,”-eni” [D. L.; vezi și I. Iordan, Op. cit., p. 409]; Băneşti, consemnat în harta rusă, din 1853, ca fiind
situat pe un deal înalt, dealul Băneştilor; e derivat de la nume de persoană – ” Bănescu” – şi sufixul -”eşti”;
Linia Hanului, sat situat la vest de Valea Bălcească, îşi trage numele de la un drum frumos şi drept ce duce
la ”han” (o casă mare, unde, în zilele de sărbătoare, tineretul se strângea la horă, han situat în cătunul
Gădineşti); satul Măzăraru este înconjurat de păduri, cu multe terenuri pomicole, aşezat în partea dreaptă a
Văii Şerbăneasa. Este un toponim social care arată ocupaţia locuitorilor în trecut, cultivatori de mazăre
(Graur, 1974, 169); satul Corbi, aşezat în partea estică a comunei Nicolae Bălcescu, pe partea stângă a
Topologului, e sat vechi de moşteni (oameni liberi), din timpul lui Mihai Viteazul; îşi trage numele de la un
căpitan de oşti, Micorb, care, pentru vitejia sa, a primit de la domn trei moşii (una la munte, alta la deal în
actuala comună, iar a treia la şes, în câmpia Burnazului). Este, așadar, un toponim format de la nume de
persoană. Localnicii păstrează legenda conform căreia exista o căpetenie militară, care avea doi fii, Corbu şi
Negru, de unde numele de Corbi şi Dealul Negru (Ibidem, 187); satul Schitu, situat deasupra dealului Corbi,
îşi trage numele de la substantivul comun ”schit”, mănăstire mică, aşezată într-un loc izolat. A fost, aici, o
biserică (schit) de călugări, care a ars şi a rămas doar altarul care se află, astăzi, în gradina unui cetăţean,
Nicolae Marinică [I. S.]; Tufani (fostul Socariciu), sat al cărui nume denumește o pădure tânără de stejar,
arbore numit popular și ”tufan” (I. Iordan, 1963, 71); Ginerica este o denumire veche: se spune că, demult,
locuia în sat o familie care avea două fete: Izbaşa şi Milca (de aici, denumirile satelor Izbășești și Milcoiu –
D. L.). Izbaşa s-a căsătorit în casă, satul luând numele de ”Ginerica”, de la soţul Izbaşei (ginere în casă)
(Ibidem, 215); satul Popeşti, situat, ca şi Ginerica, pe dealul Corbilor, este un toponim simplu, provenit de
la un nume de persoană, ”Popescu”, format prin derivare cu sufixul ”-eşti”; satul Gâltofani, însemnând
”oameni cu gât gros”, atestat la 1652, e un toponim derivat cu ajutorul sufixului ”-ani”, format de la un
nume de persoană şi de la locul de origine; satul Predeşti (fost Stoiceni) e situat pe partea dreaptă a
Topologului, la vest de Şerbăneasa, al cărui nume provine de la un nume de persoană (”Predescu”) şi sufixul
”-eşti”; satul Dosu (l) Râului, situat pe partea stângă a Topologului, mărginit de o pădure de fag şi stejar,
este un toponim format din substantivul comun ”dos” (partea din spate umbrită) şi substantivul comun ”râu”
(e vorba de Topolog) − (Ibidem, 138 - 139, Nota 1, și 151-152 [D. L.]); Şerbăneasa, situat de-a lungul văii
cu acelaşi nume, provine de la un nume de persoană (”Șerban”) şi sufixul ”-easa”; satul Valea Viei e aşezat
de-a lungul văii cu acelaşi nume, care, pe timpuri, avea, pe ambele părţi, viță-de-vie, dispărută din cauza
filoxerei; despre Pleşoiu, sat situat pe partea dreaptă a Topologului, legenda spune că, în timpul lui Mihai
Viteazul, a trăit, aici, un comandant de oşti, Pleşoianu, de la care a apărut numele ” Pleşoiu”; satul Băneşti,
situat pe un platou, la poalele dealului Băneşti (derivat de la cuvântul ”ban” și sufixul ”-ești” – D. L.).
Există, în comună, şi toponime care denumesc anumite părţi dintr-un sat: cătune, grupuri de case, în
funcţie de gradul de rudenie dintre locuitorii respectivi: Ghermăneşti, Ghiorduni, Găbrieni, Iordăcheşti,
Ponoveşti, Trucmei, Voiculeşti, Ţiţeşti, Oroşeni, Cârstoi, Genteşti, Cochinţeşti, Rogozeşti, Niculeşti,
Gogiomani, Ştefăneşti, Zăvoieni, Stoicani etc.
În ceea ce privește implicarea locuitorilor din această zonă în evenimentele care s-au derulat de-a
lungul vremurilor, există, în tradiția locală, după cum am văzut, legenda lui Micorb, căpitan care l-a însoțit
pe Mihai Viteazul în expedițiile sale glorioase, precum și relatări ale vârstnicilor privind participarea
locuitorilor la Revoluția lui Tudor Vladimirescu. Învățătorul Ion (Nicu) Comănescu, a spus că Iancu Jianu,
urmărit de poteră, s-a adăpostit la Biserica – Schit din Valea Schitului [D. L.]. Sunt informații că Nicolae
Bălcescu, sufletul și creierul Revoluției, a gândit desfășurarea evenimentelor de la 1848 și la Bălcești. Un
3
anume Florea Șomocaru din Stoiceni a luat parte la luptele de la Dealul Spirii (Arhivele Naționale, Direcția
Județului Vâlcea, Fond 218 – Primăria comunei Stoiceni, 1 / 1883, p. 7). Au existat și persoane care s-au
alăturat taberei lui Magheru, la Râureni, de aceea, s-au primit sarcini de la autorități ca „nesupușii și mișeii”
să fie aduși înapoi la moșie, unde se vor lua „măsuri de cuviință”. În ceea ce privește Unirea Principatelor,
localnicii afirmă că domnul Unirii ar fi trecut prin Bălcești, locul ocupat, în prezent, de clădirea primăriei,
numindu-se, anterior, Câmpul lui Cuza.
În timpul Războiului de Independență, au căzut pe câmpul de luptă aproximativ 200 de soldați, iar
locuitorii au contribuit la efortul general cu alimente, îmbrăcăminte, cherestea, scamă pentru pansamente,
animale pentru sacrificare și transport. Toate aceste bunuri colectate erau transportate în care până la Băbeni,
de unde, pe plute, luau drumul pe firul Oltului către destinație.
În timpul Războiului din 1916 – 1918, o mare parte din populație (bărbați) a fost încorporată.
Ocupantul german s-a purtat foarte dur, confiscând din gospodăriile țărănești tot ce era folositor. Din
povestirile vârstnicilor, aflăm că nemții împușcau persoanele care se împotriveau confiscării bunurilor,
precum Ioana lui Stroe, din Gâltofani, care s-a opus confiscării cazanului de țuică. În memoria acestor eroi,
s-au ridicat, prin contribuția bisericilor, școlilor și sătenilor, monumente istorice, pe care au fost înscriși toți
cei care au căzut la datorie.
După reforma agrară din 1921, au apărut noi proprietari (Paraschivescu, Giuroiu, Alexandrescu,
Constantinescu, Bododea, Trandafir, Fănică Popescu etc.), care practicau intens arendarea pământului către
țaranii din zonă. Evoluția acestei localități a fost temporar întreruptă de conflagrația celui de-al Doilea
Război Mondial, în care numărul morților și dispăruților pe câmpul de luptă a fost de peste 300, la care se
adaugă numeroși invalizi. Populația civilă a fost martora înaintării armatei sovietice, ai cărei militari, așa
cum au procedat în întreaga țară, au luat din gospodăriile populației tot ce se putea găsi, căutând, în primul
rând, băutură, dedându-se, apoi, la violuri, omoruri, dovedindu-se mai atroce ca nemții. Oamenii au stat
ascunși prin păduri de teama acestora, a bombardamentelor și a tancurilor sovietice, care traversau cele două
comune, Bălcești și Stoiceni.
Imediat după terminarea Războiului, oamenii se vor confrunta cu o situație nouă: intrarea pe arena
politică a comuniștilor, urmată de etapa confiscării pământului și a altor bunuri din gospodărie, așa încât, în
martie 1962, în cele două comune, se încheia colectivizarea. Au existat și persoane care nu au semnat
niciodată cererea de aderare (Iordache Ion, Rogoz Ion, Nicolae Ion, Tănase Gheorghe).Viața locuitorilor din
viitoarea comună, Nicolae Bălcescu, se desfășura, în continuare, după tiparul clasic stabilit în toată țara de
regimul comunist. După 1989, instaurarea parțială, din 1991, prin legea 18 și a legii Lupu (1/2000), a
proprietății asupra pământului și aplicarea defectuasă a acesteia a generat numeroase conflicte, care se
perpetuează și astăzi. (Constantina Banu, File de monografie, manuscris, p. 29 - 32, apud Arhiva comunei
Nicolae Bălcescu , pachet I - IV).
III – EVOLUŢIA DEMOGRAFICĂ ŞI ORGANIZAREA ADMINISTRATIV-TERITORIALĂ
Populaţia satelor din componenţa comunei nu a fost numeroasă. Până în secolul XIX nu se deţin date
statistice cu privire la numărul locuitorilor. Catagrafia din anul 1831 arată că, moşia Bălceşti, stăpânită de
Zinca şi fratele ei, Iancu Bălcescu, avea 157 de familii, iar satul Gâltofani - component al moșiei ‒ 16 familii
(I. Donat şi C. Retegan, Catagrafia Ţării Româneşti). Catagrafia din 1838 arată că proprietatea lui Iancu
Bălcescu, numara 52 de pogoane lucrate (20 însămânţate cu porumb, 8 cu grâu, 4 cu orz şi 20 de fâneaţă) și
separat, o livadă cu 1000 de pruni şi 15 duzi. La gospodărie, sunt trecuţi 6 cai, 8 boi, o vacă, 50 de capre şi
15 porci. De remarcat că satul, cu 200 de familii, deținea 659 de pogoane de pământ arabil lucrate, 9 pogoane
de vie şi livezi cu 13290 de pruni. În aceeaşi statistică, gospodăriile sătenilor figurau cu 45 de cai, 225 de
boi, 116 vaci, 157 de oi, 356 de capre şi 515 porci (ANIC, fond Catagrafii 1838, vol. I, plasa Topolog, f.
161 - 179).
Administrativ şi nominal, comuna, ca unitate teritorială, a luat fiinţă în baza Legii comunale, din 31
martie 1864, ca organ al puterii executive. Comuna era subordonată subprefecturii de plasă .
În actuala comună Nicolae Bălcescu, dată fiind structura administrativ-teritorială diferită de-a lungul
timpului, au ființat trei comune (Corbi, Bălcești, Stoiceni), care au funcţionat cu trei, respectiv două şi, în
final, cu o singură primărie. Primăria fostei comune Stoiceni nu a avut un local propriu înainte de 1900. În
acest an, locuitorii au cumpărat casa lui I. Marinescu, pe care au donat-o comunei. (Indicele, 1865, 7;
„M.O”, 163/26 iulie 1875).
În 1912, comuna Bălcești cuprindea satele Bălcești, azi Rotărăști, Gâltofani (avea în componență și
satul Măzăraru), Linia Hanului, Valea Bălcească. Tot la această dată, comuna Corbi (noua denumire
adoptată) cuprindea satele Corbii din Vale, Mângureni, Popești, Schitu și Socariciu. Comuna Stoiceni-
Pleșoiu, cuprindea satele: Șerbănești, Dosul Râului, Stoiceni/Predești, Bănești, Valea Viei, Pleșoiu. Tot
acum, satul Șerbănești lua numele Șerbăneasa, iar comuna va rămâne cu denumirea Stoiceni, pe care o va
4
purta până în anul 1968. În anul 1915, satul Ginerica, de la comuna Milcoiu, era trecut la comuna Corbi.
După împărțirea administrativă din 1926, avea loc o nouă regrupare: Corbi ‒ comună, cu satele: Schitu,
Popești, Genunești-Linia, Corbi, Ginerica; Bălcești – comună (cu satele: Bălcești, Valea Bălcească); Stoiceni
– comună, cu satele Șerbăneasa, Dosul Râului, Stoiceni/Predești, Bănești, Valea Viei, Pleșoiu. La 1 ianuarie
1956, comuna Corbi se aronda comunei Bălcești, cu toate satele ce aparțineau acesteia. Prin legea numărul
2/1968, s-a creat actuala comună, Nicolae Bălcescu, prin unirea celor două comune vecine de pe Valea
Topologului, Stoiceni și Bălcești, cu un număr de 17 sate (Constantina Banu, File de monografie, 32 - 33).
În ceea ce privește demografia, în 1888, erau: la Stoiceni: 386 de familii și 1633 de locuitori, la
Bălcești: 350 de familii și 1640 de locuitori ( G. I. Lahovari, 1888, 142-150) ( G. I. Lahovari, Dicționarul
geografic al județului Argeș, București, 1888, p. 142 – 150). La 12 decembrie 1912, cele trei unități
administrativ-teritoriale aveau: Stoiceni (2003 locuitori), Bălcești (2016 locuitori), Corbi (1895 de locuitori).
Evoluția populației a fost ascendentă: în 1966: 4611 locuitori (2242 de bărbați și 2376 de femei), în
1977: 5057 de locuitori (2435 de bărbați și 2622 de femei); în 1991: 7211 locuitori.
După 1991, populația descrește, din cauza scăderii natalității și plecării masive a unor români în
străinătate și la orașe, astfel încât, în anul 2017, comuna avea 3362 de locuitori (1704 bărbați şi 1659 de
femei). La recesământul din 2011, populaţia comunei număra 3462 de locuitori, împărţiţi pe sate astfel:
Rotărăşti: 286, Băneşti: 70, Corbii din Vale: 365, Dosu Râului: 304, Gâltofani: 91, Ginerica: 96, Linia
Hanului: 317, Mângureni: 155, Măzăraru: 50, Pleşoiu: 294, Popeşti: 15, Predeşti: 489, Schitu: 10,
Şerbăneasa: 386, Tufani: 21, Valea Bălcească: 320, Valea Viei: 263 (Institutul Naţional de Statistică,
Direcţia Judeţeană de Statistică Vâlcea / 2018).
IV – VIAŢA ECONOMICĂ ȘI DEZVOLTAREA COMUNITĂȚII La 8 februarie 1904, a luat
fiinţă Banca Populară „Sf. Dumitru”, care făcea operaţiuni în comunele Stoiceni-Pleşoiu; Stoileşti şi Bârseşti-
Berciou, cu un capital de 247 lei şi 28 de membri asociaţi. Sumele împrumutate se vor folosi pentru
cumpărat seminţe, efectuarea de munci agricole, achiziție de porumb şi grâu pentru hrană. La 1 iulie 1904,
numărul membrilor ajunsese la 36, dintre care 32 erau plugari. Preşedintele băncii era Ioan Th. Duma –
inginer silvicultor, vicepreședinte – pr. I. Stănescu şi secretar/ contabil – Dumitru Ionescu (Anuarul
băncilor, 1904, 42). Comuna Nicolae Bălcescu dispune, în prezent, de următorul potenţial agricol: teren
arabil – 1494 ha, pășune – 1070 ha, pădure – 4256 ha, vii – 1 ha, livezi – 220 ha, luciu de apă – 197 ha.
Suprafața totală: 7092 ha (Arhiva Primăriei Nicolae Bălcescu, Strategia de dezvoltare 2014 – 2020, 14).
În comuna Nicolae Bălcescu, terenul agricol este propice pentru cultivarea grâului şi a porumbului, dar
și a altor culturi, după cum urmează (luăm ca an de referință – 2012): grâu cultivat pe suprafața de 100 ha, cu
o recoltă medie la hectar de 3000 kg; porumb: 853 ha, cu 6500 kg/ha; secară: 50 ha, cu 2600 kg/ha; ovăz:
200 ha, cu 1200 kg/ha; triticale 50 ha, cu 3000 kg/ha; lucernă: 132 ha, cu 20.000 kg/ha; legume pentru boabe
(fasole, mazăre etc.): 8 ha, cu 2500 kg/ha; legume de câmp: 119 ha, cu 10.000 kg/ha; cartofi: 50 ha, cu 10000
kg/ha, fân și masă verde: 57 ha, cu 10000 kg/ha (Ibidem, 16).
Rețeaua comercială curpinde livrarea de produse, practicate de unităţile specializate către populaţie.
Până în 1945, au existat un număr de 4 magazine particulare, care, ulterior, au fost confiscate. După 1945 și
până în 1990, rețeaua unităților comerciale se compunea din : magazine universale - 5, bufete – 3. Comerţul
organizat s-a limitat la magazinele săteşti. După 1989, au fost înfiinţate câteva firme particulare mici, cu
activitate diversă, şi a crescut simţitor numărul tractoarelor, maşinilor de transport şi autoturismelor. În 2018,
în comună, se găseau: autoturisme având capacitate cilindrică: mai puțin de 1600 cm³: 457 buc., între 1600 și
2000 cm³: 196 buc.; între 2000 şi 2600 cm³: 6 buc.; între 2600 și 3000 cm³: 4 buc.; auto până la 12 tone: 34
buc.; aro: 9 buc.; tractoare înmatriculate: 19 buc.; motociclete, motorete, scutere: 27 buc.; camion C2 peste
18: 1 buc.; camion C2P_IN peste 18: 1 buc.; autoturism Hibrid, mai puţin de 1600: 1 buc.; autoturism hibrid,
între 2000 și 2600: 1 buc.; LENTE, LENTE, mai mic de 4800 c³: 106 buc.; LENTE, mai mare de 4800 c³: 1
buc.; remorci, până la o tonă, inclusiv: 38 buc.; remorci, între 1 - 3 tone, inclusiv: 14 buc.; remorci, între 3 - 5
tone, inclusiv: 2 buc.; remorci, între 1 - 3 tone, inclusiv: 1 buc.; semiremorci, peste 5 tone: 1 buc. ( Arhiva
Primăriei Nicolae Bălcescu – Reg. Agricol / 2018).
Efectivul de animale, pe categorii, din comuna Nicolae Bălcescu, declarate la Registrul Comerțului, la
sfarsitul anului 2012, se prezenta astfel: păsări: 9000 de capete; bovine: 800 cap.; ovine: 400 cap.; caprine:
200 cap.; porcine: 2470 cap.; cabaline: 100 cap.; familii de albine: 250 de stupi. (Ibidem, 10).
Localitatea Nicolae Bălcescu, din punct de vedere al edificiilor social-economice,
administrativ-gospodărești și culturale a cunoscut o dezvoltare în anii ʼ60 ai secolului trecut și în
următorii. Astfel, pentru asigurarea bazei materiale a Cooperativei Agricole de Producție din
Bălcești (înființată în 1962), s-au construit: sediul CAP, grajduri și saivane pentru vite și oi, magazii
pentru cereale și fructe, bazine pentru fermentarea prunelor, în vederea fabricării țuicii, un siloz, de
5
asemenea, cămine culturale – la Stoiceni (1955 – 1958) și Bălcești (1960 – 1964), dispensar uman
(1965 – 1969), Școală nouă la Corbi (1968). Toate acestea s-au construit cu meseriași/zidari locali,
care lucrau fără a fi remunerați în bani/ salariu (erau constrânși să lucreze de teama de a nu fi
impozitați/ ”puși la patent”, când lucrau în particular), meseriașii erau recompensați, derizoriu, prin
zile-muncă la CAP. Lucrările erau coordonate, din partea Primăriei/ Sfatului Popular, de Constantin
Petrescu, iar, din rândul zidarilor, meșter responsabil era Dumitru P. Lazăr, ctitor, împreună cu
”ortacii” săi (printre care, Marin Stanca, zis Mirache) al majorității edificiilor comunitare, ce s-au
realizat în localitate, în perioada 1960 – 1972 (când s-a îmbolnăvit, decedând la 3 martie, 1973,
prima – și ultima? – pensie de țăran cooperator, primind-o post-mortem!). În 1979 s-a dat în
folosință noul sediu al Primăriei, renovată, apoi, în 2005 și 2020, primar fiind Constantin Oprea.
Economia comunei este una în descreştere. Spre exemplu, bugetul comunei a fost, în 2015: venituri în
mii lei: 9.169,907, cheltuieli: 8.313,826 mii lei; în 2016, venituri: 7.701,552 mii lei, cheltuieli: 7.458,134 mii
lei; în 2017, venituri: 5.122,235 mii lei, cheltuieli: 4.454,773 mii lei. (Arhiva Primăriei Nicolae Bălcescu -
Serviciul contabilitate).
Amintim primarii comunelor Bălcești și Stoiceni, începând cu anii ʼ60 ai secolului trecut: la Bălcești:
Baltac Ion (1957 – 1965), Dumitrașcu Marin (1965 – 1968); la Stoiceni: Ilie Ion, Cârstea Gheorghe; în
comuna Nicolae Bălcescu, după unirea Stoicenilor cu Bălcești (căreia i se schimba denumirea ‒ chiar dacă
satul ”Bălcești” e mai vechi decât familia Bălcescu ‒ întrucât, în județul Vâlcea, exista și ”Bălcești de
Olteț”): Geantă Marin (1968 – 1980), Iacobescu Gheorghe (1980 – aug. 1989) și (1992 – 1996), Baltac
Maria (august 1989 – ianuarie 1990), Udrescu N. Gheorghe (1990 – 1992) și (1996 – 2000), Popa Vasilie
Stalin (2000 – 2004), Oprea Constantin (2004 – 2020), Moșteanu Landor (2020 și în prezent).
V – ÎNVĂŢĂMÂNTUL. Despre ştiinţa de carte, în satele actualei comune Nicolae Bălcescu, avem
ştiri sigure numai din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Primele însemnări datează din 1843, referitoare
la Stoiceni, şcoala avand 3 învăţători. La fel, pentru moşia Bălceştilor, găsim o informaţie care ne spune că,
la 1847, exista o şcoală în apropierea Conacului boieresc. În 1864, şcoala din Stoiceni era împroprietărită cu
2 ha de teren. Despre cele două şcoli atestate la Bălcești și Stoiceni, nu se cunoaște cu ce efectiv de elevi au
funcţionat. Informaţii mai bogate sunt după 1900: în 1904, se construia, o şcoală de zid cu două clase,
cancelarie şi antreu, iar în 1924, pentru că aceasta era neîncăpătoare, s-a mai construit un alt local, tot din
zid, cu două clase. Ambele clădiri s-au construit pe un teren de 1470 mp, donat de I. Marinescu. Şcoli au fost
construite şi în alte sate ale comunei. Astfel, în 1911, în satul Băneşti, s-a construit un local de şcoală cu sală
şi cancelarie, din cărămidă, făcută pe un teren donat de Marin I. Voicu, iar, în 1961, s-a construit alta nouă.
În satul Şerbăneasa, şcoala s-a construit între 1932 – 1936, din zid şi învelită cu şiţă, pe un teren donat de Gh.
I. Nicula, în 1929. Pentru şcoala din Dosul Râului, nu sunt documente, dar, în arhiva şcolii, există materiale
şcolare din 1920 - 1921, în care figurează elevi înscrişi în clasa V-a. Din amintirile localnicilor, se ştie că
acest local ar fi fost construit în aceeaşi perioadă cu cel din Şerbăneasa.
În ceea ce priveşte şcoala de la Bălcești/Rotărăști, ea a funcţionat cu ciclu primar şi gimnazial după
1947. În satul Pleşoiu, şcoala a funcţionat, după 1947, într-o casă donată de N. Giuroiu. Între anii 1958 -
1962, în fosta comună Stoiceni, a funcționat o şcoală agricolă, în localul fostei judecătorii. În ceea ce priveşte
celelalte şcoli din comună: la Linia Hanului, s-a construit o şcoală cam în aceeaşi perioadă cu cea de la
Şerbăneasa, din cărămidă, cu două săli de clasă şi un antreu. Şcoala Bălcești/Rotărăşti (primară) a funcţionat
de la înfiinţare (1921) într-o clădire cu două săli şi o cancelarie lângă actuala primărie. În 1945, prin munca
obştească, s-a construit un local de şcoală pentru clasele I - VII, iar în 1974, s-a dat în folosință localul
actual, cu două nivele, pentru clasele I-X, apoi pentru clasele I - VIII. În satul Mângureni, s-a construit o
şcoală primară, începând cu 1971 − 1972, cu două săli de clasă, un hol, cancelarie. În satul Corbii din Vale,
şcoala a funcţionat înainte de 1900, date certe sunt după reînfiinţarea, în 1961, a şcolii cu clasele I-VII
(”elementare”) și extinsă, în anul 1963, la opt clase (Constantina Banu, File de monografie, 77 - 80). În
anul școlar 1968, s-a dat în folosință, localul nou, spațios, al școlii de la Corbi, pentru cl. V – VIII, care a
funcționat până la începutul anilor 1990, când s-a desființat, rămânând doar școala cu cl. I – IV, desființată și
aceasta în 2010 [D. L.]. În anul şcolar 1999 - 2000, în comuna Nicolae Bălcescu, funcţionau: 6 grădiniţe, 8
şcoli cu clasele I - IV şi două cu clasele V - VIII, cu următoarele efective: 150 de preşcolari, 50 de elevi în
ciclul primar, 180, în ciclul gimnazial. Astăzi, în urma destructibilului proces de restructurare a sistemului de
învăţământ, funcţionează o singură şcoală cu clasele I-VIII, la Rotărăşti şi una primară, în Stoiceni (la
Stoiceni, gimnaziul s-a desființat în 2016, Școala primară, în 2018, iar gradinița, în 2019).
Directori de școli. La Bălcești (Nicolae Bălcescu): Paraschivescu Victor, Bădescu Virgil
(1954 - 1960), Pană Florian (1961 − 1981), Călinescu Valeriu (1981 – 1990), Pană Mariana (1990 –

6
1996), Creangă Constantin (1996 – 2000), Banu Savu (2000 – 2012), Grecu Cristian (2012 – 2021),
Ioana Monica-Aurelia-Filofteia, în prezent.
La Șc. cu cl. I – VII (VIII) Corbi: Bădescu Virgil (1961 − 1964), Creangă Constantin
(1964 - 1965), Moșteanu Gheorghe, Stanciu Ion, Bănescu Ion (până s-a desființat școala în anul
1981), rămânând director pentru clasele I – IV, învățătorul Ion (Nicu) Comănescu.
La Școala Stoiceni: Uță Nicolae, Turel Traian (1964 – 1969), Turel Cornelia (1969 –
1972), Oroșanu Ion, Bănescu Filofteia, Bănescu Stelian (până când s-a desființat școala), rămânând,
s-o coordoneze, în lichidare, Niculescu Lilioara.
VI – CULTURA. Cultura populară. Situată la interferenţa unor arealuri culturale din Muntenia şi
Oltenia, comuna a primit influenţa din ambele zone. În ceea ce priveşte obiceiurile – care la ora actuală, din
cauza globalizării, sunt pe cale de dispariție ‒ acestea au fost variate în funcţie de anotimp, vârsta omului, de
calendarul agricol sau de anumite credinţe și superstiții ale comunității. Ele sunt legate, în principal, de cele
trei momente importante din viaţa omului (naştere, căsătorie, moarte). Astfel, femeia lehuză nu avea voie să
iasă din casă pe timpul nopții și nici să lase lenjeria copilului afară, pe motiv că duhurile rele ar încerca să
agreseze și să se agațe de lucrurile copilului ca să-i facă rău. Până la botez, copilul trebuia să poarte, în
permanență, un obiect de culoare roșie, considerat de bătrânele satului cu încărcătură magică benefică. La
căsătorie, și astăzi se mai practică, pe alocuri, împodobitul bradului, jocul bradului, mersul miresei la udat, la
trei fântâni etc. Moartea este supusă unui întreg ritual, a cărui nerespectare perturbă călătoria firească a
sufletului celui decedat și atrăgea oprobriul comunității. (Folclorul Vâlcean, în S. V. III, Rm.Vâlcea, 1974.
p. 189 - 190). Cea mai importantă manifestare culturală era hora satului, din păcate, azi, vorbim de trecut, la
care fetele și femeile tinere străluceau în frumoasele costume populare cu influență musceleană.
Cultura scrisă. Singura instituţie abilitată a
organiza manifestări artistice în mediul rural, de a
reînvia tradiţiile locale şi a le duce mai departe a
fost căminul cultural. În spaţiul actualei comune
Nicolae Bălcescu, căminul cultural, ca instituție,
apare târziu. Anterior anului 1950, căminul
funcţiona la Stoiceni, în locuinţa lui Nicolae
Giuroiu, care îi fusese confiscată. În 1956, se
construia aici căminul cultural cu sală de dans,
scenă, proiecţie de film şi bibliotecă, avându-l ca
director pe Bănescu Ion. Odată cu darea în
folosinţă a localurilor noi ale căminelor culturale
din Stoiceni (1956) şi Bălcești, azi Rotărăşti (în
anul 1963 sau 1964), s-au creat biblioteci la nivelul 1966, iunie 11: Muzeul Memorial „Nicolae
celor două foste comune cu un număr oarecum mic Bălcescu”este vizitat de către o delegaţie de partid
de volume ‒ dintre care, o bună parte, era carte şi de stat, condusă de Nicolae Ceauşescu
social-politică. Actualmente, biblioteca de centru
(comunală) numără 8462 de volume. Școala Rotărăşti, are şi bibliotecă şcolară (Sursa. Florin Rădulescu -
bibliotecar).
Directori de cămin cultural: la Bălcești: Creangă Constantin, Comănescu Victor, Rizea
Victor, Banu Constantin la noul cămin dat în folosință (1963 – 1964), Nicolae Ion; la Stoiceni:
Bănescu Ion, Constantinescu Iulian; la Corbi: Bădescu Virgil (senior).
Bibliotecari: La Bălcești / Nicolae Bălcescu: Pătrașcu Gheorghe, Banu Savu și Banu
Constantina (1965 – 2002), Rădulescu Florin (2002 și în prezent); la Corbi: Creangă Gheorghe; la
Stoiceni: Bratu Aurora, Cârstea (Bănescu) Ioana.
După vizita lui Nicolae Ceaușescu (11 iunie 1966) în comună și la actualul Muzeu, prin Decizia din 15
aprilie 1968, a Consiliului Popular Judeţean Provizoriu Vâlcea, s-a hotărât înfiinţarea Muzeului „Nicolae
Bălcescu”, în clădirea în care „marele revoluţionar a trăit şi a conceput planul Revoluţiei de la 1848”, noua
instituţie fiind subordonată Comitetului pentru Cultură şi Artă al Judeţului Vâlcea. Clădirea fusese donată
Statului Român în anul 1948, de către Radu N. Mandrea – fiul lui Zoe Bălcescu (fiica avocatului Barbu
Bălcescu – fratele lui Nicolae Bălcescu), devenită Mandrea, prin căsătoria cu profesorul Nicolae Mandrea.
După transformarea ei în Muzeu Memorial (înainte fusese Casă de Creație a Scriitorilor), acesta a devenit un
adevărat focar de cultură al comunei şi al zonei, aici desfăşurndu-se manifestări cultural-ştiinţifice de
rezonanţă națională (și ar trebui să se extindă și în afara țării, întrucât Nicolae Bălcescu, la jumătatea

7
secolului al XIX-lea, și-a desfășurat activitatea în toată Europa), inclusiv cele cu profil aniversar și
comemorativ privind viaţa, opera şi personalitatea lui Bălcescu. Acestea au fost iniţiate şi organizate de
directori destoinici ai instituţiei, precum Horia Nestorescu-Bălceşti (1968 – 1974 și 1975 - 1980), Georgeta
Pascu (1974 – 1975), Sergiu Purece (1981), Petre Bardaşu (1981- 1982), Dumitru Andronie (1982 - 1987),
Nicolae Bănică-Ologu (1988 - 2015) şi, în prezent, Antonie Chelcea.
VII – VIAŢA RELIGIOASĂ. Ca marea majoritate a românilor, oamenii din localitatea Nicolae
Bălcescu s-au născut creştini ortodocşi şi au avut drept locaşuri de închinăciune, iniţial, biserici din lemn, aşa
cum se întâmpla mai peste tot în ţară. Pe lângă civilizaţia materială, care ne oferă informaţii preţioase despre
evoluţia unei comunităţi dintr-o anumită arie geografică, spiritualitatea este coloana vertebrală a civilizației,
în general. Pe teritoriul comunei, există un număr de nouă locaşuri de cult, care ilustrează viaţa religioasă:
Biserica din satul Corbii din Vale este situată în mijlocul satului, construită în anul 1890, prin contribuţia
enoriaşilor, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”; Biserica având același hram, din satul Mângureni, a
fost ridicată în anul 1888, tot cu ajutorul obştii; Biserica având hramul „Sfinţii Arhangheli”, din Ginerica, a
fost rezidită între anii 1894 – 1899, de credincioşi şi episcopul Gherasim Timuş de Argeş; Biserica, având
hramul „Adormirea Maicii Domnului” (monument istoric) din satul Schitu, zidită în 1832 de logofătul Ion
Fluturel și soția sa, Elena (Eparhia Râmnicului şi Argeşului, vol. 2, Rm.-Vâlcea, 1976, p. 1011). Biserica
Parohială Linia Hanului, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” a fost zidită, în 1891, de către
Petre Cernătescu şi preotul Ion Dumitrescu (Ibidem, 2, 1024). Biserica parohială din Gâltofani are hramul
„Adormirea Maicii Domnului”, construită între 1921-1929 (Ibidem, 2, 1017); Biserica Parohială Stoiceni,
construită în anul 1914; și are hramul „Sfântul Dumitru”; Biserica Cimitirului cu hramul „Sf. Dumitru” din
Predești (monument istoric), e zidită în 1702 de Ioan Arhimandritul, refăcută între 1907-1909, reparată în
1969 (Ibidem, 2, 1045); Biserica parohială Pleșoiu, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în satul
Dosu(l) Râului, zidită în 1888, pictura restaurată în 1942 (Ibidem, 2, 1037); Biserica Sândele, cu hramul
„Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, a fost construită de enoriași, din lemn, în 1917, reparată în 1934 și
1969 (în prezent, din păcate, e calamitată prin înaintarea râpei din fața bisericii, care a înghițit scara și o parte
din pridvor, fără posibilitate de a fi salvată); (Ibidem, 1, 450).
VIII – SĂNĂTATEA. De sănătatea oamenilor din satele comunei, s-au ocupat multă vreme
„doftoroaiele” ‒ „babele”, care respectau vechi tradiţii terapeutice. De pildă, în legărură cu nașterea și
comportamentul femeii, atât în perioada sarcinii, cât și după aceea, existau reguli stricte (amintite mai sus),
pe care aceasta trebuiau să le respecte. În prezent, ele s-au atenuat, însă, în urmă cu 60 - 70 de ani, erau
omniprezente. Zinca Bălcescu, mama lui Nicolae, era renumită ca „doftoroaie” de ochi. O primă instituţie
(cunoscută, în zonă, ca ”spital”), care se ocupa de ocrotirea sănătăţii populaţiei, s-a înfiinţat în 1939, în
comuna Stoiceni, cu un medic, un asistent şi un vizitiu. Localul a fost construit în acel an, cu o cheltuială de
2000 de lei. În 1955, comuna Stoiceni era dotată cu un staţionar pentru îngrijirea copiilor, care a funcţionat în
casa lui C. I. Alexandrescu, iar în 1966, în fosta judecătorie, desfinţat după 1980. Avea, la data înfiinţării, 13
paturi pentru copii, 10 paturi în casa de naştere, un medic, 5 asistente, 3 medici ai dispensarului uman,
autosalvare, un cal şi vizitiu, o bucătăreasă. Activitatea ”spitalului” și a personalului s-a bucurat de o
deosebită preţuire din partea populaţiei din comună și din vecinătăți. Merita a fi menţionată munca plină de
pasiune desfăşurată de medicul Bratu Ion. (Constantina Banu, File de monografie 61 - 62).
În comuna Bălceşti, a fost înfiinţat în 1938, un local propriu, cu medic, asistent, vizitiu. În perioada
regimului comunist, s-au creat patru puncte sanitare. După 1970, au fost date în folosinţă, un dispensar nou,
şi două cabinete stomatologice. Pentru problemele mai grave se mergea la spital la Râmnicu-Vâlcea. Astăzi,
dispensarul, construit în anii 1968 - 1970 funcţionează în satul Rotărăşti, lângă Primarie şi este deservit de un
medic şi o asistentă. De asemenea, în dispensar funcţionează şi un cabinet stomatologic. De-a lungul
timpului au funcţionat ca medici dr. Marcu Lucia Maria, (1965 – 1972), urmată de: Smaranda Darie
(1972 – 1975), Schidu Alexandru (1975 – 1978), Dumitraşcu Gheorghe (1978 -1979), Veleanu Tudor și
Barat Filofteia (1979 – 1987), Cristescu Florina și Jugravu Angela (1987 – 1991), Ungureanu Daniela
(1991 – 1998), Ionescu Cornel (1991 -1997), Badea Daniela (din apr. 1999 și în prezent, ca și Bădiţă
Niculina (din dec. 2000). Cadre medii sunt trei, dintre care, două asistente: Tudor Maria şi Untaru Elena.
(Constantina Banu, File de monografie p. 63).
IX – SPORTUL. Comuna a avut echipe de fotbal înscrise în competiții sportive înainte de 1989:
Topologul Stoiceni (1864 – 1868) și Comerțul Nicolae Bălcescu (1981 - 1989) și după 1990: Steaua
Nicolae Bălcescu (1997 – 2008), înființată și patronată de ing. Crînguș Alexandru, și Viitorul Nicolae
Bălcescu (2005 - 2008), patronată de frații Liviu și Vali Badea și de Ungureanu Lucian, susținută de
Consiliul Local al comunei Nicolae Bălcescu. Sunt sportivi din localitate care au jucat fotbal în divizia C:
Creangă Constantin (Unirea Orșova), Crînguș Alexandru (Oltul Râmnicu-Vâlcea), Diaconescu Ion (Victoria
Făgăraș), Miluță Marian (Metalul IUCF), Petrescu Marian (Metalul IUCF). Înainte de 1990, ființau: o
8
popicărie (1962 - 1984), în curtea căminului cultural de la Stoiceni, 2 mese de tenis de masă în fiecare cămin
cultural. În comună, se practica și voleiul, prin competiții pe sate (băieți). (sursa: ing. A. Crînguș).
X – TURISMUL. Comuna este legată de
Drumul European E 81 prin Drumul Judeţean 678 A
(asfaltat și modernizat după vizita lui Ceaușescu în
localitate – 1966 –, odată cu cel ce accede la Muzeul
Memorial), care străbate localitatea de la Vest spre
Est, legând comunele Milcoiu – Nicolae Bălcescu –
Galicea. Distanţa între Municipiul Râmnicu-Vâlcea
şi Nicolae Bălcescu este de 23 km. Comuna se află
într-o zonă naturală pitorească, darnică în frumuseţi
naturale, unde exista trei pensiuni turistice. Comuna
posedă monumente istorice deosebit de atractive:
Complexul Muzeal ”Nicolae Bălcescu” (așezat într-
un loc de un pitoresc fermecător, tronând deasupra
Văii Topologului), loc de pelerinaj al iubitorilor de istorie, cuprinzând monumente istorice de categoria A:
Conacul Bălceștilor unde ”a trăit și a gândit” marele istoric – VL II ‒ a A 09959.02.01 – sec. XIX – XX,
Parcul VL II ‒ a A 09959.02, Biserica din lemn ”Adormirea Maicii Domnului” ‒ VL II ‒ a A – 09959.03
(sec. XVIII), strămutată, în 1973, din satul Gâltofani (în perioada directoratului lui Horia Nestorescu-
Bălcești), datând aproximativ din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea sau începutul secolului al XIX-lea,
mormintele lui Iancu Bălcescu – fratele Zincăi (înmormântat în cimitirul satului), al Sevastiței Bălcescu (a
doua soră, în ordinea nașterii, după Maria, a lui Nicolae Bălcescu), strămutată, aici, din cimitirul satului, și al
lui Barbu Bălcescu, fratele mai mic al lui Nicolae, strămutat din Craiova, în anul 2004 (în vremea
directoratului lui Nicolae Bănică-Ologu).
Colecțiile muzeului (memoriale, artă plastică și decorative, documente, portrete etc.) numără peste
12.500 de piese, bunuri culturale și de patrimoniu, a căror expunere în sălile conacului refac atmosfera de
epocă, constituindu-se într-o adevărată frescă a Revoluției Române de la 1848 și a celor 33 de ani de viață,
pusă în slujba patriei și poporului său, a personalității copleșitoare a lui Nicolae Bălcescu, istoricul din prima
jumătate a secolului al XIX-lea (unul dintre cei mai mari gânditori revoluționari ai neamului românesc).
(Vâlcea – Muzee și monumente – Redactori: Dumitru Andronie și Nicolae Bănică-Ologu, Râmnicu-
Vâlcea – 1986, p. 16 și 17). Alte monumente istorice ale localității sunt: Biserica ”Adormirea Maicii
Domnului” ‒ VL II m B 09818, din satul Mângureni - 1888, Biserica „Sfântul Dumitru” –VL II m B-09886,
din satul Predeşti (în cimitir) – sec. XVII, Biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” a fostului Schit
Corbi (Fluturel) VL II m B 09906 – 1832 - (Mon. Of. al României, P. I, Nr 113 Bis din 15. II. 2016),
plus un Sit Arheologic la punctul ”Maidan Hotar”.
XI – PERSONALITĂŢI
Este moral ca al XI-lea capitol, ”Personalități”, să înceapă cu ”Familia Bălcescu”, integrându-l, aici,
și pe ”Nicolae Bălcescu”, sub al cărui patronaj spiritual se află comuna.
Istoria Familiei Bălcescu (al cărei nume este preluat de la denumirea satului Bălcești, unde aceasta
avea o moșioară; satul este atestat documentar la 5 august 1629; sub numele Boelcsest, acesta apare și în
Tabula Valachiae Cisalutanae, harta austriacului Fr. Schwantz, la 1723) începe cu preotul Necula, care, în
1766, cumpără, în sat, 1760 de stânjeni teren. În fapt, primul care poartă numele Bălcescu este fiul preotului
Necula, postelnicul Tănase, care, la 1791, apare cu numele acesta în calitate de zapciu, în plasa Topologului,
și polcovnic de potere. Tănase Bălcescu a avut patru copii, dintre care amintim pe Iancu (cca 1779 – 1851),
pitar și subocârmuitor al plasei Oltului, din județul Argeș, ctitor al bisericii din sat, fără urmași, și Zinca,
serdăreasa, personalitate puternică, o luptătoare (cca 1788 - 1862), ”reputată pentru o doftorie cu care
tămăduia albeața la ochi” (G. Călinescu). În 1824, Iancu și Zinca încep construirea conacului ‒ edificiu
terminat, în primă fază, în 1828, la care moștenitorii au adus adăugiri și îmbunătățiri până la forma actuală.
Zinca Bălcescu se va căsători, în 1811, cu Barbu (1770 – 1824), descendent din preotul Dima, mai precis,
din fiul acestuia, Petre căpitanul (după care Barbu se va numi Petrescu); De numele lui Barbu Petrescu se
leagă un act de cultură de la sfârșitul sec. al XVIII-lea: la Biblioteca Academiei, se păstrează un codice
miscelaneu, transcris, în 1790, de Barbu ”logofăt” (sub iscălitură) când avea 20 de ani (tema codicelui este
eterogenă: îmbină elemente de istorie cu informații teologice, texte apocrife și narațiuni din cronografele
timpului).
Zinca Bălcescu și Barbu Petrescu vor avea cinci copii, între care cunoscuții revoluționari Costache
(1812 ‒ 1902), serdar, propagandist pentru județul Vâlcea, în timpul Revoluției de la 1848, ministru de
finanțe și prim-ministru interimar (în două rânduri) în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, deputat și
9
senator sub Carol I, președinte al Consiliului de Administrație C.E.C. etc., Nicolae (29 iunie 1819 – 29
noiembrie 1852) – sufletul Revoluției Române de la 1848 – 1849, Barbu (?1824 – 1884), primar general al
Craiovei, avocat de renume și președinte al Baroului Dolj. Barbu a avut șase copii, dar i-au trăit doar trei
fete, între care, cea mai mare, Zoe, s-a căsătorit cu junimistul Nicolae Mandrea (1842 - 1910), profesor, mai
întâi la liceu și, apoi, la Facultatea Juridică din Iași, magistrat, fondator și membru activ al Societății
”Junimea”, prieten cu Eminescu, a cărui dragoste față de Bălcescu l-a apropiat de moștenitorii locului atât de
drag ”înstrăinatului de țară” ‒ familia Nicolae și Zoe Mandrea ‒ și cu ocazia călătoriei spre Florești ‒ unde
Nicolae Mandrea avea un conac și o moșie ‒ ”a poposit și la conacul îngrijit de Sevastița Bălcescu”. N.
Mandrea, publicist, traducător de literatură și economist reputat, ca președinte al Înaltei Curți de Casație și
Justiție, a fost apropiat al regelui Carol I. A elaborat lucrările: Modificarea legii Înaltei Curți de Casație și
Justiție (1905), Reforma Judiciară și magistratura română (1910) ș. a.
Zoe Mandrea (1858 – 1924) poliglotă, muzician, pictor și scriitoare a patronat un salon literar-
artistic în casa sa din București (la serate participând, ca invitați, și Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Duiliu
Zamfirescu ș. a.), membru fondator și secretar al Societății ”Femeia Română”; a militat pentru unirea tuturor
românilor într-un singur stat; autoare a romanului biografic Icoane din trecut. Zoe Mandrea și Nicolae
Mandrea au dăruit, fiului lor, Radu N. Mandrea (1879 – 1963), director general al CEC București, moșia
”Bălcești – Gâltofani ‒ proprietate de baștină a familiei Bălcescu” (Act de Donație al Zoei N. Mandrea, 11
dec. 1904). La rândul său, Radu N. Mandrea, ”proprietar al moșiei de baștină a neamului Bălceștilor”,
donează, ”în memoria lui Nicolae Bălcescu, în calitate de strănepot al acestuia, STATULUI ROMÂN”,
”Conacul Bălceștilor, cu parc, pădure, teren de cultură și grădină de zarzavat, situate în Valea Topologului,
județul Argeș, urmând a fi loc de reculegere, de studiu și de însănătoșire a cărturarilor și artiștilor” care
”contribuiesc la propășirea neamului nostru” (Act de Donație, 31 martie 1948), ceea ce s-a și înfăptuit: până
în 1966, Conacul a fost Casă de Creație a Scriitorilor (aici i-am cunoscut, la începutul anilor ʼ60 ai veacului
trecut, pe Eugen Jebeleanu, Maria Banuș și Mihail Davidoglu [D. L.]. În aprilie 1968 (după vizita lui Nicolae
Ceaușescu, din iunie 1966), Conacul a devenit Muzeul ”Nicolae Bălcescu”. (Memorialul Nicolae Bălcescu,
Redactor: Nicolae Bănică-Ologu, Buc.: Edit. și Tipogr. Oscar Print, p. p. 2 - 11).
Radu Mandrea (1879 - 1963) a făcut doctoratul la Paris, perioadă în care a
stabilit relații cu studenți români deveniți celebri, precum Dumitru Drăghicescu, I.
G. Duca și Nicolae Tituluescu etc. și, împreună cu studenți sârbi și bulgari, pune
bazele unei asociații studențești care să promoveze interesele naționale ale
românilor și ale acestor popoare: „Union des pays danubiens”. Economist, director
al Casei Naționale de Economii Cecuri Poștale, înființată în anul 1932, a fost
inspector agricol de Romanați; e autor al lucrării Legea tocmelilor agricole (1909).
După Primul Război Mondial, după cum am spus mai sus, Radu Mandrea a vândut
o bună parte din moșie țăranilor, dar, preocupat de îmbunătățirea modului de trai al
acestora, a și împărțit, gratuit, cca 100 ha la 23 de capi de familie, săraci,
demobilizați din Război, păstrând pentru sine conacul și o mică parte din moșie.
Desăvărșit meloman, făcea parte din Comitetul Asociaţiei Muzicale. Prima soție,
Eugenia (Jenny) Mareş, a fost înmormântată la Bălceşti, a treia soție, Henrietta, era fiica scriitorului Duiuliu
Zamfirescu, decedată în 1977. De numele lui Radu Mandrea sunt legate cele mai mari transformări ale
conacului Bălceștilor. Până în anul 1907, acesta era o clădire dreptunghiulară fără etaj, de 10 m/30 m. A
modernizat clădirea în mai multe rânduri: în 1907, se execută lucrări ample de reconstructie, prin dublarea
clădirii. În anul 1913, i se adauga foișorul tip culă. Ultimul proiect de reconstrucție, modernizare și extindere
a fost realizat între anii 1936 - 1939, când se întregește conacul la forma actuală. În 1948, a donat statului
român restul proprietății și Conacul Bălceștilor (astăzi Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”).
Nicolae Bălcescu (n. la 29 iunie 1819, în București, d. la 29 noiembrie 1852, la Palermo, în Sicilia –
Italia), istoric (întemeietor, la noi, alături de M. Kogălniceanu, al istoriei ca știință modernă), publicist,
scriitor, economist, politician, diplomat etc., personalitatea cea mai reprezentativă a Revoluției Române de la
1848, fiu al pitarului Barbu Petrescu și al seldăresei Zinca Bălcescu, nume pe care îl vor purta și cei cinci
copii ai săi, pe care-i va crește, în bună parte a vieții sale, singură, rămânând văduvă din anul 1824 (an în
care se naște al cincilea copil, Barbu).
Nicolae începe instrucția școlară în casă, cu un dascăl grec și cu istoricul francez, J. A. Vaillant;
continuă studiile la Colegiul ”Sfântul Sava” din București, unde, printre profesori, are pe: istoricul Florian
Aaron (transilvănean), scriitorul Ion Heliade Rădulescu (muntean) și, mai târziu, pe filosoful Eftimie Murgu
(bănățean), distingându-se, de foarte timpuriu, în studierea istoriei. În 1938, este iuncăr în armată, calitate în
care inițiază înființarea primei școli militare la români, la care este dascăl, învățând scrisul și cititul tinerilor
soldați, dar și predând lecții de istorie națională ostașilor, înflăcărând asistența. Întrucât autoritățile militare
10
nu agreau asemenea cursuri, este nevoit să se retragă. În 1840, îl aflăm participant la așa-zisul ”complot”
împotriva domnitorului Alexandru Ghica, sub conducerea lui Dimitrie Filipescu, urmărindu-se proclamarea
drepturilor românilor printr-o constituție, abolirea clăcășiei și chiar instaurarea unei republici. Mișcarea e
descoperită și reprimată crud, participanții arestați, printre care și Bălcescu, încarcerat la Mărgineni, în
condiții inumane, care-i vor afecta grav sănătatea. Eliberat, în 1842, se consacră studiilor, începând
activitatea de istoric prin publicarea, în revista lui Kogălniceanu, ”Propășirea” de la Iași, în 1844, studiul
Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum. Tot în ”Propășirea”
și în același an, publică lucrarea Comentarii asupra bătăliei de la Câmpia Rigăi sau Cosovo, în care tânărul
istoric face o rectificare publică a unor aprecieri greșite și a unor afirmații deranjante pentru prestigiul
românesc, pe care Mihail Kogălniceanu le lăsase să apară în cartea sa, Histoire de la Valachie, de la
Moldavie et des Valaques Transdanubiens (Berlin, 1837). În colaborare cu A. T. Laurian, Bălcescu scoate,
la București, revista ”Magazin istoric pentru Dacia” (1845), destinată publicării izvoarelor istorice inedite,
căreia îi redactează Prospectul.
În primul număr al acestei importante reviste (1845), Nicolae Bălcescu publică mai multe articole și
studii: Cuvânt preliminariu despre izvoarele Românilor (cel dintâi studiu de metodologie istorică din
literatura română), Românii și fanarioții (un studiu cu un pronunțat caracter national și patriotic, replică
mascat-polemică la constituirea, în țară, după 1830, a ”partidei fanariote”, reacționară și filoțaristă, a marilor
boieri), patru lucrări biografice: Ioan Tăutul, mare logofăt al Moldovei, Spătarul Ioan Cantacuzino,
Postelnicul Constantin Cantacuzino și Logofătul Miron Costin, istoricul Moldovei, care scot în evidență
concepția lui Nicolae Bălcescu despre rolul personalităților în istorie (prin acestea, Bălcescu deschide calea
biografiilor istorice în literatura noastră, servind drept model inclusiv savantului B. P. Hasdeu în monografia
Ion Vodă cel Cumplit și în drama istorică, Răzvan și Vidra, care folosește, ca sursă, biografia închinată de
Bălcescu lui Răzvan Vodă, domn al Moldovei, cel care-l va ajuta pe Mihai Viteazul în expedițiile sale
militare). În volumul II al ”Magazinului istoric …” (1846), publică Puterea armată și arta militară la
moldoveni în timpul măririi lor. Atât Puterea armată … a Valahiei, cât și cea a Moldovei sunt primele
lucrări de istorie militară din istoriografia română, care deschid un capitol nou în cercetarea istorică, prin
acestea Bălcescu va contribui la elaborarea ideologiei naționale românești, întrucât pune în centru ideea de
patrie și de națiune. Un alt studiu este Despre starea soțială a muncitorilor plugari în Principatele Române
în deosebite timpuri (1846) – unul dintre cele mai remarcabile articole apărute până la 1848 în publicistica
românească, în care ”fiecare frază este un strigăt la cer în favoarea nenorociților asupriți”, pledoarie ”în
favoarea unei reforme” (M. Kogălniceanu). Nicolae Iorga consideră articolul lui Bălcescu ”o lucrare
revoluționară, alcătuită pe o largă bază de istorie universală, trecând și de marginile Europei ”. Articolul
Filosofie socială reprezintă recenzia lucrării Educația mamelor de familie sau civilizația neamului omenesc
prin femei” a lui Louis Aimé Martin, tradusă de I. Negulici care, deși eliadist, i-l dă lui Eliade, drept
exemplu de adevărat patriot, pe Bălcescu, în ale cărui scrieri ”vede numai nația și ale nației”. Cuvântarea
ținută de Nicolae Bălcescu la Societatea Studenților Români din Paris (moldoveni, munteni, transilvăneni) la
răscrucea anilor 1846 - 1847, publicată de Cornelia Bodea, sub titlul Privire asupra stării de față, asupra
trecutului și viitorului patriei noastre (Bălcești pe Topolog, 1970), e o conferință fulminantă pe care aceasta
o consideră ”o armă ideologică în lupta pentru revendicarea drepturilor sociale și naționale ale întregului
popor român în ajunul anului 1848” (vezi C. Bodea, Un mesaj vizionar adresat națiunii române de Nicolae
Bălcescu, în broșura ”Nicolae Bălcescu, 150 de ani de la trecerea în eternitate”, Râmnic, 2002, p. 10),
înfățișând ”cel mai adevărat tablou al vieții noastre morale” (Ion Ionescu de la Brad) în vremea aceea (vezi
Nicolae Bălcescu, Opere, Vol. I: Scrieri istorice, politice și economice, 1844 – 1847. Texte, note și
materiale, Ediție critică de G. Zane și Elena G. Zane, București, Editura Academiei R. S. R., p. 360).
Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595 – ultimul studiu publicat înainte de 1848 consacrat
glorificării trecutului ostășesc al românilor – anunță și pregătește marea operă, Românii supt Mihai Voevod
Viteazul (publicat în vol. IV al ”Magazinului istoric …” – 1847). Buletinul despre portretele principilor
Țării Românești și ai Moldovei ce se află în cabinetul de stampe de la Biblioteca Regală din Paris (1847)
este unica lucrare de iconografie pe care Bălcescu ne-a lăsat-o, în care descrie, pentru prima oară, un întreg
pachet de stampe ale domnitorilor români, punând, prin aceasta, în circulație celebrul portret al lui Mihai
Viteazul (făcut de Sadeler) care, după cum zice Bălcescu, reprezintă, ”pe Mihai al nostru” (pentru operele
semnalate mai sus, vezi Ibidem, Notele 1, 298 – 371).
Articolul Drepturile românilor către Înalta Poartă (1848) este un mic studiu de drept international
public, ale cărui teze au avut, în epocă, o mare influență juridică și politică (fiind reluate, publicate și
susținute de numeroși publiciști români și străini (Ibidem, II …, Nota 1, 182); Karl Marx însuși a invocat, în
1854, tezele românești în favoarea independenței Principatelor (Ibidem, loc. cit.). Ideile articolului
înregistrează un prim succes diplomatic cu ocazia Protocolului încheiat la Constantinopol, în februarie 1856,
11
când «tratatele» (din 1393, 1460, 1511 și 1634, încheiate de români cu Imperiul Otoman) sunt recunoscute
chiar de Poartă și reapar în textul Convenției de la Paris, în 1858 (Ibidem, 183).
N. Bălcescu este autor – fizic sau moral – al unor lucrări colective și acte oficiale din timpul
Revoluției de la 1848, precum: Instrucțiuni pentru comisarii de propagandă ai Revoluției (ideea înființării
comisarilor aparținuse lui Bălcescu, în consecință, lui i-a revenit misiunea de a redacta instrucțiunile),
Proiectul de decret electoral privitor la alegerile pentru Adunarea Constituantă, Instrucție a Guvernului
Provizoriu … privitor la alegerile generale pentru Adunarea Constituantă, precum: diferite acte de
împuternicire, Decretul nr.1 (privind stabilirea culorilor steagului national și deviza ”Dreptate, Frate!”),
Decretul nr.2 (privind desființarea rangurilor civile) etc.; Proclamația de la 1848 (de la Izlaz): chiar dacă nu
este o scriere exclusivă a lui Bălcescu, rolul său este decisiv (se pare că a existat un text inițial elaborat
exclusiv de el, aprobat de ”Frăția”, îndulcit de Heliade, ceea ce a lăsat loc reformelor trădătoare de mai
târziu, mai ales, privind articolul 13 referitor la emanciparea și împroprietărirea țăranilor, introdus și susținut
fervent de Bălcescu). (Ibidem, 184 − 211).
Articolul Despre împroprietărirea țăranilor exprimă concepția și ideile de bază ale lui Bălcescu, în
calitate de exponent principal al ideilor de reformare agrară (legitimitatea împroprietăririi, căi de realizare,
chestiunea exproprierii, întinderea de teren, structura lotului, prețul, mijloace de finanțare ale reformei etc.).
În timpul exilului, Nicolae Bălcescu a publicat, în presa străină, câteva articole cu privire la
Principatele Române, între care ”Mémoire relative à l’intervention russe dans les Principautés Moldo-
Vlaques”, tradus și în engleză, în scopul sprijinirii acestora de către marile puteri (Ibidem, 218 – 219).
Una dintre cele mai de seamă lucrări publicate la Paris este Question économique des Principautés
Danubiennes (1850), studiu apreciat, în epocă, discutat și utilizat în diferite lucrări, românești și străine,
referitoare la economia românească, în special, asupra problemei agrare, între 1850 – 1860. Printre aceștia,
reținem pe I. Ghica, M. Kogălniceanu (care citează, în ședințele Divanului Ad-hoc, pasaje din lucrare, pentru
a susține problematica românească), pe F. Colson (care-l considera pe Bălcescu ”le plus grand historien
moderne de la Valachie”), J. Michelet (care în 1854, vorbind despre Bălcescu, spunea: ”c’était un érudit de
premier ordre”, ”le grand historien de son pays et sans nul doute un de ses chef les plus sages”. Istoricul
francez Elias Regnault, în lucrarea ”Histoire pratique et sociale des Principautés Danubiennes” (1855), în
peste 30 de pagini, rezumă sau citează din lucrarea lui Bălcescu, fără măcar să menționeze izvorul. Cartea lui
Regnault a fost utilizată de Karl Marx în Capitalul. R. W. Setan Watson spune despre lucrarea istoricului
francez: ”ce livre inspiré par les exilés les plus radicaux [roumains, n. D. L.], contient la première histoire
de la classe paysanne [roumaine, n. D. L.]”. N. Bălcescu spune despre lucrarea sa că este ”un memoriu
menit să lămurească Poarta asupra adevăratei situații din Principate” (Ibidem, p. p. 220 - 222). Printre
altele, Bălcescu lansează un proiect de bancă (o noutate, întrucât, în România, bancnote s-au emis pentru
prima dată de Banca Națională a României, înființată în 1881). Bălcescu a militat pentru introducerea
economiei fiduciare (care are valoare convențională/fictivă), pe baze moderne. Ion Ionescu de la Brad, în
1859, printre cele cinci sisteme propuse pentru răscumpărarea boierescului, menționează și sistemul lui
Bălcescu. Problema creditului din ”Question économique ...” îl preocupă pe Bălcescu și după publicarea
acestei lucrări (intenționa să scrie o lucrare specială, dar timpul n-a mai avut răbdare cu el).
Manifest către poporul român (1850), lucrare colectivă (printre semnatari se afla și Costache,
fratele mai mare al lui Bălcescu). Emigranții români din Paris, încă din primul an, își propun să editeze
publicații periodice prin care să continue lupta revoluționară. Bălcescu, abia sosit din Ungaria, hotărât să
scoată o revistă ”românească serioasă”, o face prin ”România viitoare”, având pe copertă, drept motto,
cuvintele ”Dreptate, Frăție, Unitate” (la vechile îndemnuri, adaugă imperativul unității naționale). În revistă
publică: Poporului român, Mersul revoluției în istoria românilor (publicat, mai târziu, în 1908, și în
”Originile naționalismului românesc”, prefațat de N. Iorga, care spune că Bălcescu tratează ”chestia
națională”, prin care acesta înțelegea ”unitatea și libertatea națională”. Pentru prima oară în gândirea
socială românească, este pusă deschis problema unirii tuturor românilor ”într-o singură nație”, încercând să
creeze solidaritatea tuturor românilor, ”justificată, în afară de poziția geografică, de naționalitate, limbă,
religie, obiceiuri, sentimente, nevoia de a supraviețui”și de ”trecutul” abordat printr-o nouă și originală
interpretare a evenimentelor din istoria românilor și văzut ca luptă pentru unitate, începută încă de la
întemeierea statelor, încurajându-și neamul să ridice ”stindardul unității sale, stindardul mărimii și vitejia
trecută a părinților, stindardul lui Mircea, Ștefan și Mihai, stindardul de viață și mântuire”) și Precuvântare
la ”Cântarea României”, poemul atribuit lui Alecu Russo (Ibidem, p. 238 ???). Articolul ”Mișcarea
românilor din Ardeal la 1848” (Paris, 1851) e ”un spiciu bătăios”, rostit la aniversarea Revoluției din
Transilvania (Ibidem, p. p. 239 – 241); Răzvan – Vodă (”România literară”, 1852 − număr confiscat de
autorități) este ultima dintre scrierile lui N. Bălcescu, publicate antum, cu pseudonimul Konrad Albrecht, în
care strecoară și unele dintre ideile sale de ordin social (Ibidem, p. 241 – 242).
12
 Lucrări rămase în manuscris: Manualul bunului român (Dialog între un comisar de propagandă
și un sătean), publicat în 1903, cu o introducere de P. V. Haneș. E de reținut o raritate: la data când redacta
Manualul ..., N. Bălcescu scria numai cu litere latine; Reforma soțială la români e conceptul bilingv (român
și francez) al lucrării ”Question économique ...”; e o scriere distinctă, nu o continuare a lucrării Despre
starea soțială a muncitorilor plugari. (Ibidem, p. p. 246 – 251).
Opera ”Românii supt Mihai Voevod Viteazul” întrece, prin erudiție și întindere toate celelalte scrieri
ale lui N. Bălcescu. Eminescu, într-un articol (care întâmpină publicarea capodoperei lui Bălcescu de către
Al. Odobescu), Bălcescu și urmașii lui (24 nov. 1877, în ”Timpul”), vorbește despre ”acest bărbat plin de
inimă și înzestrat de la natură c-o minte pătrunzătoare și c-o fantezie energică” și apreciază că, informându-
se ”din sute de cărți și documente”, Bălcescu ”a cules... pentru gloria nației române” ”acea icoană
măreață” a ”Voevodului românesc”. Eminescu conchide că ”limba lui Bălcescu” este ”culmea la care a
ajuns românimea îndeobște de la 1560 (de la Întrebarea creștinească a lui Coresi, n. D. L.) începând și până
astăzi ”. Poetul îl oferă drept model pe Bălcescu, printr-un îndemn-rugăciune: ”Facă-se această scriere
evanghelia neamului, fie libertatea adevărată, idealul nostru, libertate ce se câștigă prin muncă” (Vezi
Tribunul, Pagini literare și publicistice despre Nicolae Bălcescu, Antologie și cuvânt înainte de Valeriu
Râpeanu, [București]: Editura Militară, 1968, p. 78 – 79, 82).
Andronie, Dumitru (n. 27 mar. 1947, în com. Genuneni, azi Frâncești, jud. Vâlcea) − istoric,
muzeograf, arhivist, cercetător, publicist. Studii: Facultatea de Istorie a Univ. din București. Activitatea
profesională: inițiator și realizator (individual și în colaborare) de publicații și documentare dedicate
aniversării unor personalități (Nicolae Bălcescu, Centenar ”Aurel Sacerdoțeanu” – 2004 ș. a.), redactor la
revistele ”Mărturii”, ”Oltenia”, ”Studii, documente, culegeri” – Seria a III-a etc. Funcții: director al
Muzeului ”Nicolae Bălcescu” din Bălcești pe Topolog (1982 – 1987), și al Direcției Județene Vâlcea a
Arhivelor Naționale; ca administrator, prin activitatea sa, a făcut ca sediul D. J. V. A. N., pe care a condus-o,
să fie una dintre cele mai bine dotate din țară, fiind inclusă în circuitul turistic național; este membru
fondator al Forumului Cultural al Râmnicului și al altor asociații culturale. Premii și distincții (selectiv):
Ordinul ”Virtutea Militară” în Grad de Cavaler cun însemn pentru civili, acordat de președintele României,
diplome de Excelență și de Merit de la mai multe organizații culturale. Cărți publicate: Complexul muzeistic
Magheru. Album (1980); coautor și colaborator la cărți, cataloage de documente, documentare muzeistice și
arhivistice: Muzeul Memorial ”Nicolae Bălcescu” (1983), Muzee și monumente din județul Vâlcea (1986),
Izvoare documentare vâlcene (1996), Arhivele județului Vâlcea (2001), Un secol de învățământ vâlcean
(2001), Instituția Arhivelor în județele Argeș, Dolj, Gorj, Mehedinți, Olt și Vâlcea (2006), Dicționarul istoric
al localităților din județul Vâlcea, vol. I: Orașele (2009) (E. J. V. 2010, p. 739, Gh. Deaconu, Forumul
2016, p. 69).
Bardaşu, Petre (n. 24 dec. 1946, Brezoi – m. 6 oct. 2000, Rm.Vâlcea) –
istoric; arhivist la DJAN Vâlcea (1970 - 1980), muzeograf la Muzeul Judeţean
Vâlcea (1980 - 1982 şi 1990 - 1992 şi director al acestuia între 1992 - 2000),
cercetător, publicist, director al Muzeului Memorial « Nicolae Bălcescu » (1981-
1982), inspector principal în Departamentul Cultelor (1982 - 1990). Fondator (1997)
şi preşedinte al Fundaţiei „I. G. Duca”. Autor al volumului ”Studii de istorie”, editat
postum de Biblioteca Județeană ”Antim Ivireanul” Vâlcea, de către A. Bardașu și D.
Lazăr (2001). În colaborare: ”Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea. Studiu şi
documente” (1978), ”Din istoricul exploatărilor forestiere de pe Valea Lotrului”
(1979), ”Contribuţia judeţului Vâlcea la Unirea Principatelor” (1982), ”Contribuţia
judeţului Vâlcea la susţinerea Războiului de Independenţă. Studiu şi documente”
(1977), ”Răscoala ţărănească din 1907 în judeţul Vâlcea” (1974), ”Judeţul Vâlcea în anii Primului Război
Mondial”, vol. I - II (1979), ”Ani de restrişte: judeţul Vâlcea în anii Primului Război Mondial” (1997). (EJV
I, 2010, 741).
Bănică-Ologu, Nicolae (n. la 21 nov. 1949, în com. Mischii, jud. Dolj) – istoric; muzeograf,
cercetător, eseist, publicist, editor, profesor la Şc. Generală din Roşcani – jud. Galaţi (1975), muzeograf şi,
apoi, şef de secţie la Muzeul Judeţean de Istorie Vâlcea (1975 – 1988); director al Muzeului Memorial
”Nicolae Bălcescu” (1988 – 2015), având contribuții importante la: obţinerea personalităţii juridice a
Muzeului, aducerea osemintelor lui Barbu şi ale Sevastiţei Bălcescu în incinta Memorialului şi iniţierea unor
demersuri asemănătoare pentru Costache şi Maria Bălcescu, obţinerea – în instanţă – a 25 ha de teren care
aparţinuse fostului conac al Bălceştilor etc. Între 1991 - 1993, a fost preşedintele filialei Vâlcea a Asociaţiei
”Pro Basarabia şi Bucovina” şi vicepreşedinte al Partidului Naţional al Reîntregirii (preşedinte – Mircea
Druc). În 2010, în colaborare cu Sergiu Plop, a organizat tabăra ”Rotonda spiritului românesc”, cu
participarea a 10 artişti plastici din Chişinău şi Cernăuţi. Din 1982, contribuie la editarea anuarelor ” Studii
13
vâlcene” (nr. V, VI şi VII) şi ”Buridava”; în 1991, a înfiinţat revista de cultură ”Columna” (1991 - 1992), cu
suplimentul ”Microalmanahul amorului”. Cărţi publicate: ”Maria Tereza – micromonografie” (1991),
”Veacul de aur al Râmnicului” (2000), ”Nicolae Bălcescu – roman istoric radiofonic” (2005), ”Conacul
familiei Bălcescu – Monografie” (2009). (EJV I, 2010, 763; Gh. Deaconu și I. Soare, coordonatori, I. St.
Lazăr, Gh. Pantelimon, Forumul Cultural al Râmnicului − 15, Iași: Editura Rotipo, 2016, p. ?).
Comănescu, Mioara (n. 15 oct. 1961, în com. Nicolae Bălcescu, sat. Corbi, jud. Vâlcea) – artist
plastic, cu studii la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Mct. Filoteea” din Piteşti, specialitatea Artă Sacră,
după absolvirea Şc. Populare de Artă din Rm.-Vâlcea – secţia Pictură şi Ceramică, secretar artistic de
specialitate, îndrumător și promotor al fenimenului artistic, în cadrul CJCPCT Vâlcea, unde coordonează
sectorul de Artă plastică, dar și al cercurilor de pictură „Dialog plastic” al Casei de Cultură „Dragoş
Vrânceanu” din Băbeni, „Cozia” – Călimănești, „Sf. Nicolae” – Frâncești, din Troianu și Golești. Expoziţii
personale: Craiova – Galeriile Radio-Art (1996, 2006, 2008), Camera de Comerţ şi Industrie a Judeţului
Vâlcea (1997), Muzeul Judeţean Vâlcea (1997, 2000, 2002), Memorialul Bălcescu (2016), Galeriile „Artex”
Rm.-Vâlcea (1997, 2003) etc. Expoziţii de grup în Vâlcea: Muzeul Judeţean (1996 și 2002), Biblioteca
Judeţeană (1996), Muzeul de Artă (1996), Camera de Comerţ şi Industrie (1996), Inspectoratul Şcolar
(1999); în țară: „Astra” (2006-2015), Teatrul Național „I.L. Caragiale” (2012-2014), Expoziţia Naţională de
Icoane ”Rugămu-ne Ţie, Doamne!” - Piteşti şi Curtea-de-Argeş (2009) și multe altele; În străinătate: ICR
Budapesta (2005). Are lucrări în colecții particulare din România, Italia, Canada, Franța, Ungaria. Împreună
cu un grup de studenţi, în 2008, a participat la restaurarea Bisericii Domneşti – Argeş. A fost recompensată
cu Premiul Special pentru Ceramică (1996), Diploma de Excelenţă la Tabăra Naţională de la Baia Mare
(2004), Premiul II la Expoziția de Artă tradițională...Focșani (2016), Premiul I secțiunea „Icoane” la
Expoziția Națională a Centenarului Cultural Vrancea (2017) etc. (EJV I, 2010, 878 și CV personal).
Constantinescu, Ilie (n. la 21 ian. 1951, în com. Stoiceni, sat Predeşti, actualmente com. Nicolae
Bălcescu, jud. Vâlcea) – medic, cercetător; carieră universitară în Timişoara şi Bucureşti. Membru al USSM
- Filiala Timişoara (din 1974); participant la congrese naţionale la Cluj-Napoca (1976) şi Timişoara (1980);
instructor - regizor şi interpret în cadrul Teatrului Studenţesc al Institutului de Medicină, obţinând numeroase
premii. A publicat, în colaborare, ”Curs de pediatrie” (1984). (EJV I, 2010, 750).
Constantinescu, Iulian-Stoiceni (n. 1 ian. 1933, în com. Drăganu, sat Borceşti, jud. Argeş) –
cercetător. Studii: clasele primare și gimnaziu la Şc. Gen. Stoiceni, Vâlcea; Liceul Teoretic de Băieţi " Al.
Lahovari" Rm.-Vâlcea şi, în continuare, Şcoala Pedagogică de Băieţi din Rm.-Vâlcea (1952). Pentru
activitatea sa de învăţător, director de şcoală şi director de cămin cultural, a primit Titlul de ” Învăţător
evidenţiat”, acordat de Ministerului Învăţământului (1979), iar, în anul 1999, i s-a acordat Titlul de Membru
de Onoare al Comunitaţii Academice a Univ. „G. Bacovia” din Bacău, cu plachetă. A publicat cartea: ”Un
altar numit catedră - memoriile unui învăţător de ţară” (1999) (EJV I, 2010, 750).
Lazăr, Dumitru (n. 23 ian. 1949, în satul Popești, com. Corbi, integrată, în
1956, în com. Bălcești ‒ astăzi, Nicolae Bălcescu – jud. Vâlcea): filolog, publicist,
istoric literar, monograf, editor; Studii: 1956 – 1963: Șc. Primară Schitu și
Elementară Bălcești (cl. a V-a) și Corbi (cl. VI – VII); 1963 – 1967: Liceul Teoretic:
Băbeni (cl. VIII – IX) și ”Nicolae Bălcescu”, Râmnicu-Vâlcea (cl. X – XI); 1967 –
1972: Facultatea de Filologie (Română – Franceză) a Univ. ”Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca. Studii postuniversitare: 1995 ‒ cursuri de specializare în Limbi
romanice (Romanistică, la Brașov); Masterat în ”Capacitate administrative și acquis
comunitar”, la Univ. București (2005); 2007 – 2010: studii doctorale în Istorie ‒ la
Univ. ”Valahia” din Târgoviște; 2010 – doctor (”Magna cum laudae”) în Istorie.
Cariera didactică: 1972 – 1977: profesor de Franceză și Română la Liceul Teoretic
Potcoava, jud. Olt; 1997 – 1998: profesor titular (prin concurs) de Română, Franceză și Latină la Gr. Șc.
”Oltchim” Rm.-Vâlcea; 1998 – 2014 (anul pensionării) – profesor de Română la C. N. I. ” Matei Basarab”
Râmnicu-Vâlcea. Funcții didactice: 1 sept. 1980 – 31 aug. 1989 – director al Liceului Potcoava și director
coordonator al unităților școlare și preșcolare din Potcoava; 1 feb. 1990 – 31 aug. 1997 – inspector școlar
(specialitatea Română) la I. S. J. Olt, membru în Comisia Națională a Profesorilor de Română, pentru
elaborarea programelor școlare și evaluarea manualelor școlare (1991 – 1998), președinte al Societății de
Științe Filologice, Filiala Slatina (1991 – 1997). Activitatea în domeniul culturii: 17 mar. 1998 – 30 iun. 2006
– director al Bibliotecii Județene ”Antim Ivireanul” Vâlcea, calitate în care, între 1998 – 2004, a făcut toate
demersurile și eforturile necesare să se construiască și a reușit să înalțe primul edificiu propriu al Bibliotecii
Județene – Clădire-Monument, acum și peste vremuri −, inaugurată în 2004. Iniţiator şi coordonator al
colecţiilor „Bibliopolis” şi (în colaborare) „Personalităţi vâlcene” (documentare biobibliografice); iniţiator,
editor şi director (2003 - 2006) al publicaţiei „Casa cărţii vâlcene” – Revistă semestrială de cultură şi
14
informaţie; coeditor la revistele: „Lumina lumii”, „Povestea vorbei” ş. a.; membru fondator sau membru în
consiliile de conducere ale mai multor societăţi şi asociaţii culturale. A publicat, în colaborare și individual,
cataloage ale cărţii vechi vâlcene și ale cărții publicate în Vâlcea. A îngrijit, prefaţat şi postfaţat diferite
volume editate de bibliotecă, sub coordonarea sa. Premii şi distincţii (selectiv): Titlul de ”Profesor
evidențiat” (1987) și Diploma ”Gheorghe Lazăr”, clasa I (2005), decernate de Ministerul Educației și
Învățământului; medalion ”Anul Jubiliar Episcopia Râmnicului, 1503 ‒ 2003” (27 septembrie 2003), acordat
de Episcopia Râmnicului (2004); Premiul și Titlul ”Bibliotecarul anului 2004”, acordate de A. N. B. B. P. R.
(2005), numeroase Diplome de Excelență și de Merit (acordate de mai multe organizații, printre care:
Forumul Cultural al Râmnicului, al cărui fondator este, și Societatea Culturală ”Anton Pann” pentru
eforturile depuse la construirea sediului Bibliotecii (2005), pentru diversitatea acțiunilor culturale,
desfășurate la nivel local și național etc.; Lucrări publicate: ”O viaţă închinată cărţii de un om al cărţii:
Petre Petria la 65 de ani de viaţă şi peste 40 de ani de muncă în bibliotecă” (1999), ”Corneliu Tamaş la 70
de ani” (2004), ”George Voica – poet al metaforei. Repere biobibliografice şi antologie de autor” (2005) etc.
(EJV I, 2010, 763; Gh. Deaconu, I. St. Lazăr, Gh. Pantelimon, I. Soare, Forumul Cultural al
Râmnicului − 15, Iași: Editura Rotipo, 2016, p. 90).
Marinescu-Stoiceni, Constantin (n. la 27 dec. 1912, în com. Stoiceni, jud. Vâlcea - m. febr. 1992,
Bucureşti) – cercetător, publicist. Funcţionar la C.E.C. Bucureşti. Debut editorial: vol. de poeme ”Caseta de
argint” (1944). Alte opere: piesele de teatru Economia (1944) şi Am un leu şi vreau să-l beu (1944), ambele
în colecţia „Teatrul popular”. (EJV I, 2010, 847).
Nestorescu-Bălceşti, Horia (n. 16 iul. 1938, Bucureşti) – istoric, muzeograf,
cercetător, publicist. Unul dintre cei mai buni specialişti din ţară în cunoaşterea
vieţii şi activităţii lui Nicolae Bălcescu, precum şi a istoriei Revoluţiei de la 1848. A
fost director al Muzeului Memorial „Nicolae Bălcescu”, secretar general al
Societăţii „Prietenii Muzeului N. Bălcescu”, întemeietor şi redactor al publicaţiilor
„Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu” (1969), “Studii vâlcene” (1971), “File
vâlcene” (1972), “Vâlcea literară” (1983) etc. Director-fondator al ziarului
„Universul” (1990), cercetător ştiinţific la Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului (1993 - 1996), director al Centrului Naţional de Studii
Francmasonice (din 1996). În prezent, este pro Mare Maestru al Marii Loji
Naţionale Unite din România. Membru marcant al mai multor ordine şi rituri
cavalereşti. Cărţi publicate: ”Nicolae Bălcescu. Bibliografie” (1971), ”Studia et acta
Musei Nicolae Bălcescu”, vol. I - VI (1970 - 1979), ”Nicolae Bălcescu – Urme în bronzul istoriei” (1988),
”Enciclopedia Ilustrată a Francmasoneriei din România” - 3 vol. (2005). În colaborare: ”Vatra Bălceştilor.
Studii şi documente” (1971), ”Revoluţia de la 1821 în judeţul Vâlcea. Studiu şi documente” (1980),
”Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea. Studiu şi documente” (1978), ”Contribuţia judeţului Vâlcea la
Unirea Principatelor” (1982), ”Contribuţia judeţului Vâlcea la susţinerea Războiului de Independenţă.
Studiu şi documente” (1977), ”Răscoala ţărănească din 1907 în judeţul Vâlcea” (1974), ”Judeţul Vâlcea în
anii Primului Război Mondial”, vol. I - II (1979), ”Enciclopedia ilustrată a francamsoneriei din România”, 3
vol. (2006) etc.; ”Ordinul Masonic Român. Mai puţină legendă şi mai mult adevăr” (1997), ”Dicţionar de
simboluri masonice” (2004). (EJV I, 2010, 775).
Pană, Cătălin F. (n. 1 oct. 1966, în sat Bălcești/Rotărăşti din com. Nicolae Bălcescu, jud. Vâlcea) –
profesor, matematician (doctor în Științe Matematice − 2017), publicist, director Gr. Șc. Construcții Montaj
Ferdinand I (1997 – 2000) și C. N. ”Mircea cel Bătrân” Rm.-Vâlcea (2005-2010; 2012-2015; 2017-2020).
Cărţi publicate: ”Probleme de matematică pentru admitere în liceu și facultate” (1993), ”Probleme de
matematică pentru cl. IX - XII” (10 culegeri, începând cu anul 1995), Monografia Colegiului Național
”Mircea cel Bătrân” 1970 – 2020, colaborare (2020) (EJV I, 2010, 778 și Monografia …, 2020, p. 7).
Popescu, Petru N. (n. 29 iun. 1938, în satul Popești, com. Corbi, astăzi Nicolae Bălcescu, din jud.
Vâlcea). A urmat cursurile Facultăţii de Filologie Arabă a Univ. Bagdad şi ale Facultăţii de Ştiinţe Juridice
din Bucureşti şi a absolvit Facultatea de Limbi romanice, clasice şi orientale a Universităţii Bucureşti. Din
1963, a lucrat în Ministerul Afacerilor Externe, fiind diplomat de carieră. De asemenea, a fost redactor
principal la Agerpres, între anii 1979 - 1984. În perioada 1990 - 1992, a obţinut postul de Însărcinat cu
Afaceri al României la Amman. În 1996, a fost acreditat Ambasador al României în Kuweit şi a contribuit
major la dezvoltarea relaţiilor României cu acest stat şi alte state ale Consiliului Cooperării Golfului.
Şuiu, Camelia (n. 22 febr. 1969, Rm.-Vâlcea; copilăria şi vacanţele le-a petrecut la părinţii săi –
profesorii Ecaterina şi Gheorghe Comănescu din com. Nicolae Bălcescu) – operator introducere, prelucrare
şi validare date; asistentă medicală. A lucrat la firma „Regal SRL” între 1991 - 1992, apoi, din 1999, la firma
„Adrianso SRL”, împreună cu soţul său, Adrian Șuiu, excelând în lucrări de tehnoredactare. Două reviste
15
vâlcene – „Renaşterea” şi „Forum-V” – îi datorează tehnoredactarea computerizată, paginarea, grafica şi
pregătirea pentru tipar, distingându-se prin acurateţea deosebită a execuţiei, pentru care i-a fost acordată
Diploma de Onoare a Forumului Cultural al Râmnicului (2009). Operaţii asemănătoare a realizat la o serie de
cărţi apărute în Vâlcea: I. Soare, Paradoxism şi postmodernism (2000); I. St. Lazăr, Sfântul Antim Ivireanul
„vistierie de daruri” (2000); Episcopia Râmnicului. 500 de ani de la înfiinţare (1503 - 2003) (2005); pr. C.
Cîrstea şi Doru Căpătaru, Istoria Bisericii „Toţi Sfinţii” (2007) etc. (EJV I, 2010, 865).

Ionuţ SĂRARU, Ion SOARE

16