Istoria localității – orașul Cupcini, raionul Edineț, Republica Moldova

Primul act ce atestă localitatea a fost Gramota nr.12 din 27 mai 1427 emisă la Suceava de
către Alexandru Voievod (cel Bun). În document se menționează transmiterea în proprietate
boierului Ivan Cupcici satul Cupca, unde se află casa ultimului. Boierul Ivan Cupcici a deținut
funcția de logofăt în perioada 1422-1425 la curtea lui Alexandru cel Bun.
În uricul din 26 august 1474 se regăsește o inscripție prin care se atestă un proces judiciar
între Ivan fiul lui Vascu din Horodnic și frații lui împotriva Mărușcăi, fiica lui Ivan Cupcici și
Mihnu, nepotului lui Ivan Cupcici. Ștefan – Vodă întărește dreptul urmașilor lui Ivan Cupcici
asupra satului Cupca.
În uricul din 2 februarie 1503 Ștefan cel Mare a întărit toate satele mănăstirii Putna,
printre ele numărându-se și Cupca, ce este dăruită mănăstirii de Iurii Cupcici, după moartea sa.
Această promisiune de donație nu s-a realizat, cauzele nu le putem intui.
La 29 mai 1559 Alexandru Lăpușneanu întărește lui Iosif Veveriță, mare vătav de Iași,
satul – Cupcinii, din ținutul Hotin „cu moară în rîul Ciuhur”, cumpărat cu 620 zloți tătărăști de la
Marușca (fiica lui Ivan Cupcici și a Harei – nepoata lui Harbor – pârcalab de Hotin). Din suma
de 620 zloți tătărăști, Marușca primește doar 250, deoarece tătăl său Ivan Cupcici era dator
cumpărătorului (Veveriță) cu 370 zloți.
La 23 aprilie 1580 domnul Țării Moldova, Ionașcu, fiul lui Petru Rareș, întărește
cneaghinei Grachina și fiilor ei „dreapta lor ocină și cumpărătura a tatălui său Iosif Veveriță
Pîrcălab (...) un sat pe Ciuhur – și anume Cupciciul – Cupcinii din ținutul Hotin”. Iosif Veveriță
după Cronica lui Grigore Ureche a perit în 1574 în urma bătăliei de lângă Cahul, dată de Ioan
Vodă cel Cumplit.
Ulterior soția lui Iosif Veveriță împarte la fiilor săi Toader Veveriță și Oanciul Veveriță
satul Cupcinii în jumătate, fiecărui revenindu-i câte o moară. Probabil denumirea de Brătușeni, a
unei părți din fost sat Cupcinii, a apărut ca rezultat a împărțirii satului între frații Oanciul și
Toader Veveriță. Ulterior Oanciu Veveriță vinde partea lui de avere.
Prin gramota nr.10 din 26 martie 1605 semnată de marele logofăt Lupul Striici
consemnează că Eremia Movilă, domn al Țării Moldova constată cumpărarea a treia parte din
satul Cupcici, care se numește Brătușeni (acesta este un sat din apropierea orașului Cupcini) de
către Ionașco Păunel de la Drăgaci și fratele lui Frigea. Ulterior copii lui Ionasco Păunel –
Andreica, Grigore, Lupul și Antemia vând pentru suma de 250 de taleri de argint, a treia parte
din satul Cupcici, care se numește Brătușeni, cumpărătorului – Ilie Băcioc ceașnicul voievodului.
Trebuie de precizat că Ilie Băcioc și Costea Băcioc sunt nepoții lui Toader Veveriță.
Deci prin cumpărarea unei treimi din satul Cupcici, Ilie Băcioc reîntregește în proprietatea
familiei întreagă moșie.
 Ilie Băcioc în 1622 deținea funcția de paharnic, iar fratele său Costea Băcioc era socurl
lui Vasile Lupu și deținea în timpul domniei acestuia funcția de de mare vornic al Țării de Sus.
Totodată Toader Veveriță era spătar și conducătorul unei jumătăți din ținutul Cernăuțului.
La 17 mai 1622 Ștefan Tomșa întărește după Dumitru Buhuș și jupîneasa sa Ileana – fata
lui Ilie Băcioc, satul Cupcini cu heleșteu și moară. Dumitru Buhul a deținut slujbe importante în
sec.XVII. A fost postelnic, mare logofăt, visternic. În ierarhia marii boierimi Dumitru Buhuș era
al optulea la număr, însă nu ave dreptul de scaun și cuvânt, din care considerente doar asista la
Sfat pentru a lua cunoștință cu deciziile acestuia. E cunoscut că Dumitru Buhuș era unul din cei
mai mari cumpărători și uzurpatori de pământ.
Un document din 13 februarie 1630 vorbește despre porunca dat de Alexandru Iliaș
Voievod lui Gavrilaș fost mare vornic să cerceteze jalba lui Dumitru Buhuș logofăt către
Gheorghe, mare logofăt, deținătorul satului Parcova (sat vecin cu Cupcini), precum că țăranii
ultimului au arat și cosit hotarul cu satul Cupcini.
La 30 septembrie 1706 Antioh Cantemir întărește după Alexandra Buhușoae fiica lui
Dumitru Buhuș, stăpîna satului Cupcini, o nepoată de la fiu ei, drept o „fiica de suflet la
bătrânețe”. Această fiica de suflet în viitor a devenit stăpâna satului Cupcini de pe Ciuhur.
Conform unor date la 25 decembrie 1772 Cupcini avea pe vatră 19 case și bordee, din
care 8 pustii, iar în cele 11 locuiau 20 țărani liberi și un evreu, fără proprietate.
În anul 1774 Cupcini e populat deja de 23 scutelnici ostași a oastei domnești, ce locuiesc
în 23 de case. În anul 1793 se deschide biserica Sf.Nicolae. În această perioadă are loc migrarea
țăranilor în regiunea Hotinului.
După anexarea Basarabiei la Imperiul Rus în anul 1813 Cupcini adăpostea 77 gospodării,
14 văduve, 19 burlaci și 1 migrător.
În anul 1817 negustorii din Mogelău – Zoei Ioan și Ioan Galiț cumpără satul Cupcini în
timpul vânzării totale. După recensământul populației din 1827 în Cupcini locuiesc deja 638 de
persoane.
Conform legii din 29 mai 1829 Petru Gaidarov îi schimbă pe negustorii Zoei Ioan și Ioan
Galiț, devenind supraveghetor al satului Cupcini, or cupcinenii urmează să deservească Drumul
comercial Extern. Legea din 24 ianuarie 1834 Guvernul Basarabiei îl numește pe Petru Gaidarov
primar al satului Cupcini. În acest răstimp Gaidarov P. a cumpărat aproximativ 3000 hecatre de
pământ.
În această perioadă are loc roirea satului Cupcini, din care se separă satele Chetroșica,
Tiurt, din care considerent în anul 1850 în satul Cupcini sunt 473 de persoane. După moartea lui
Gaidarov P. în 1872, copiii acestuia Ana, Roza, Constantin și Pavel moștenesc averea.
Prin vânzări și schimburi între rude moșier rămâne a fi fiica lui Pavel Gaidarov - Ana
Gustea, care 1886 construiește un conac în Cupcini. Descendenții Anei – Maria Buharina vinde
în anul 1915 conacul și moșia din Cupcini.
 Perioada interbelică regăsește satul Cupcini în reformele agrare, care cu părere de rău
ruinează o bună parte din țăranii din Cupcini, însă le acordă în sfârșit loturi de teren. Dacă în
1921 în satul Cupcini locuiau 1 207 persoane, în anul 1936 locuiau deja 869 de persoane.
Dinamica populației a devenit negativă.
Al doilea război mondial a afectat semnificativ populația satului Cupcini, combatanți
decedând 37 de persoane, iar restul persoanelor au decedat din cauza epidemiilor și foame.
Numărul total se estimează la aproximativ 100 de persoane.
După anexarea Basarabiei de către URSS, satul Cupcini devine Калиниск. Deportările
staliniste au afectat 9 familii. În anul 1946 se înființează școala moldo-ucraineană, la 1948 se
înființează colhozul condus de Vasile Magu. În anul 1949 se deschide biblioteca sătească. Inițial
centrul raional a fost s.Brătușeni (din vecinătate), iar în 1950 devine or.Edineț (din vecinătate),
ambele centre fiind vecine cu Cupciniul. Ca rezultat a aflării centrului administrativ în vecinătate
s-a decis de Sovietul Suprem al RSSM 1960 înființarea fabricei de zahăr.
Decizia de a construi fabrica de zahăr a fost momentul de cotitură în istoria localității.
Noul statut al satului Cupcini devine ПГТ (Поселок городского типа). În 1962 se dă în
exploatare fabrica de zahăr și se începe bumul construcțiilor civile. În total în perioada 1960 –
1989 s-au construit 26 blocuri cu 5 etaje, 15 blocuri cu 2 etaje, 4 grădinițe, 3 școli medii, 2 școli
profesionale, cinematograf, 2 case de cultură, 5 magazine, benzinării.
Politica de industrializare a condus la construcția și exploatarea următoarelor obiecte:
Fabrica de Tutun, Fabrica de Conserve, Fabrica de pâine, Fabrica de lactate, Fabrica de asfalt,
Combinatul cerealier, Mină, Baza de petrol, Baza Raională de Produse de larg consum, Centrul
tehnic agricol, Ferma de porcine, bovine (a 2 în Moldova după mărime) etc. Cupcini devine nod
de transport (feroviar, gazoducte, rutier). Populația orășelului în 1988 este 13.700 de persoane,
iar suprafața de 25 km2.
După destrămarea URSS fostul Калиниск devine orașul Cupcini. Primăria Cupcini
include pe lângă orașul Cupcini și satele – Chiurt și Chetroșica Veche. Crizele economice din
anii 90 – 2000 au afectat foarte mult economia orășelului, distrugând semnificativ potențialul
industrial urban. Drept rezultat numărul populației orășenești este în descreștere din 2002 până în
prezent, datele ultimului recensământ indica o populație de 7 300 (fără 2 sate), însă realmente e
de aproximativ 5 000 de persoane.
La moment are loc o degradare a localității ce se manifestă în plan educativ (din trei licee
la moment activează 2 gimnazii și un liceu; din 2 școli profesionale activează 1, scoala internat e
închisă), industrial (din 15 unități industriale activează 5), cultural (din 2 case de cultura au
rămas 1, o singură bibliotecă din 2; un singur centru pentu copii).
Totuși istoria ne demonstrează că orice localitate se confruntă cu perioade de înflorire și
de stagnare, iar nouă ne rămâne să fim optimiști în ceea ce ține de viitor și să nu repetăm
greșelile trecutului.