Tehnologia de cultură în sistem ecologic a soiului Băbească

neagră în podgoria Ivești

„ Minunat vin de podgorii,

Hidromel ca din poveşti
Tu ne-alungi din viaţă norii,
În pahar când te IVEŞTI"
(Radu Rosetti)

1. Considerații privind podgoria

1.1. Introducere

Satul Iveşti, reşedinţă actuală a comunei omonime din judeţul Galaţi este situat la circa 30 km
de oraşul Tecuci, de o parte şi de alta a şoselei naţionale dintre Tecuci şi Galaţi.
Localitatea s-a format pe vechea moşie Blăjeşti, prin înglobarea în timp, a cătunelor
Iveşti, Blăjeştii de Jos, Blăjeştii de Sus şi Atârnaţi(M. Ciubotaru şi V.V. Cotea, 1996).
Moşia este atestată documentar din 15 iulie 1448, printr-un act de la Petru Voievod către
panul (nobilul) Cernat Ploscar şi fratele său Şteful. Existenţa la această dată a unei mănăstiri în
apropierea satului, indică o organizare religioasă consolidată şi implicit o locuire cu mult
anterioară acestei atestări. Menţionarea faptului că moşia avea hotare vechi, este o dovadă în plus
că pe aceste locuri viaţa feudală era de timpuriu organizată în sudul Moldovei.
Toponimul Blăjari are la origine numele de persoană Blăjar, atestată în 1628 într-un sat
apropiat, fapt ce infirmă o tradiţie târzie despre o presupusă venire a unor locuitori din zona oraşului
Blaj din Transilvania.
Pe la mijlocul secolului al XVI-lea moşia, acum răzăşească, cu confirmare de la Ion Vodă
cel Viteaz (1572-1574), era împărţită în Blăjerii de Sus şi Blăjerii de Jos. Vornicul Cârstea cumpără de
la răzeşi jumătate din partea de sus, cu care o va înzestra, în 1625, pe fiica sa Maricica şi întreaga parte
de jos pe care o va dărui Mănăstirii Floreşti, al cărui fondator era însuşi Cârstea.
În prima jumătate a sec. XVII-lea au loc mai multe procese şi judecăţi între mănăstirea Floreşti,
Vasile Roşea, ginerele lui Cârstea, şi răzeşii care mai vând din partea lor, în 1641 şi 1642, Vasile Lupu
Voievod confirmă proprietatea lui Vasile Roşea asupra Blăjerilor de Sus, cu vii şi vaduri de moară.
Din aceeaşi perioadă sau chiar din veacul anterior apare pe partea de sus a moşiei Blăjeri satul
Ioveşti, atestat din 28 noiembrie 1646.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, prin mai multe cumpărături un căpitan Florea
ajunge proprietarul unei părţi importante din Ioveşti moştenită de fiul său, Alexandru
Căpitanul, care măreşte proprietatea prin alte cumpărături, în 1679, satul Ialoveşti avea probabil
biserică, fiindcă este menţionat „popa Vâlcea din Iuveşti".
Îcepând din 3 iunie 1674, se atestă la Ioveşti şi proprietatea familiei Bulş care va dura
până la începutul secolului al XX-lea.
 Varianta Iveşti a numelui satului este consemnată începând din 5 mai 1669 alţi proprietari în
moşia Blăjeri sunt, spre sfârşitul secolului al XVII-lea comisul Vasile Gavril şi hatmanul Neculai
Racoviţă.
În secolul al XVIII-lea, sunt atestaţi ca proprietari la Blăjeri vornicul Costache Razu (în 1742)
hatmanul Vasile Razulul. (în 1772).
În anul 1774, satul Blăjeri avea, în toate cele trei cătune (Blăjerii de sus Blăjerii de Jos şi
Iveşti), 130 de familii.
Proprietatea căpitanului Florea din loveşti se regăseşte peste un secol (1783 şi 1786) la
căpitanul Neculai Ciucă, pentru ca apoi, în deceniile patru şi cicnci ale secolului al XlX-lea, să
ajungă la Panaite, Constantin, Anastasachi şi Petrache Ciucă.
În prima jumătate a secolului al XlX-lea, mai au proprietăţi la Iveşti şi Bljerii de Sus un Zeta,
spătarul Mihail Cantacuzino, hatmanul Gheorghe Brădescu şi postelnicul Panaite Balş. Moşia
Blăjerilor de Jos, lucrată cu clăcaşi, era numită în această perioadă şi Calica.
În deceniul al V-lea din secolul XIX, prin cumpărări de la familia Ciucă şi alţi
răzeşi, precum si prin căsătoria cu Ruxandra Cantacuzino, Pan aite Balş devine principalul
proprietar al moşiei Blăjeri si Torceşti. In urma demersurilor lui, între anii 1847 şi 1856 se
înfiinţează Iveşti, la marginea de vest a satului Iveşti, considerat mai târziu Mahalaua de Răsărit
a târgului.
Târgul se dezvoltă astfel încât, spre sfârşitul secolului, avea 360 de familii, (dintre care
168 familii de evrei), şcoli, biserici, sinagogi, devenind reşedinţa subprefecturii Bârlad.
Inundaţiile din 1881 determină mutarea Blăjerilor de Sus şi de Jos pe malul stâng al râului
Bârlad, lângă Iveşti.
După împroprietărirea din 1864, partea rămasă proprietarului Balş moştenită de fiii
acestuia: Mihail şi Paul, care repară vechea biserică (1896 - 1879) şi zidesc o alta nouă (1905-
1906) unde se află şi cavoul familiei.
De remarcat că, în timpul filoxerei, majoritatea plantaţiilor viticole aici au rezistat mai bine
decât în alte regiuni datorită substratului nisipos.
În 1911, Paul Balş şi Alexandrina Balş, cumnata sa, vând moşiile Iveşti şi Torceşti
lui Hector D. Economos şi soţiei sale Ecaterina, născută Negropontes. La vânzare, moşiile
erau deja arendate, astfel încât noii proprietari încep exploatarea în regie proprie ceva mai
târziu. Hector D. Economos, om de o remarcabilă cultură economică şi agronomică
înfiinţează la Iveşti o plantaţie viticolă în suprafaţă de 200 hectare, susţinută de spalieri. În anii
1914-1916, construieşte o cramă modernă denumit astăzi „Crama General Eremia
Grigorescu" şi o distilerie, utilizate şi în prezent de către ferma viticolă de stat din
localitate. Pentru exploatarea plantaţiei viticole, în 1929 erau angajaţi muncitori din Dobrogea
şi ţinutul Bacăului, uneori ajungând la circa 130 de sezonieri zilnic. Plantaţia de nobilă altoită
ocupa 100 ha, iar pe rădăcini proprii 108 ha din care 8 ha vie foarte bătrână. Produsele viti-vinicole
erau de calitate, fiind vândute Vaslui, Iaşi, Cernăuţi şi Galaţi.
După moartea, în anul 1924, a lui Hector D. Economos, domeniul este împărţit între
moştenitori şi din 1927 revine exclusiv lui Jan Economos.
O parte a acestui domeniu, împreună cu crama şi distileria, ajunge în proprietatea Elenei
Negropontes - cumnata lui Hector D. Economos - soţia generalului Eremia Grigorescu care a fost
expropriată în 1945. După acea dată, proprietatea a devenit fermă agricolă de stat, numită în prezent
Societatea Comercială „Agrovin Iveşti", cu o suprafaţă agricolă de 8287 ha, din care 6700 ha
reprezintă teren arabil, 1274 ha plantaţii viticole iar restul de 313 ha terenuri cu alte utilizări. Se
menţionează că podgoria Iveşti, în întreaga ei, dispune în prezent de aproape 2500 ha plantaţii
viticole deoarece, pe lângă cele 1274 ha care aparţin statului, mai există multe plantaţii particulare
sau organizate în asociaţii.
 1.2 Condiţiile de complex naturale din Podgoria Iveşti

După podgoria din sudul Olteniei şi cea din nord-vestul Transilvaniei, Podgoria Iveşti
reprezintă a treia podgorie a României, situată pe terenuri nisipoase. Pe lângă substratul nisipos, la
dezvoltarea ei au mai concurat climatul stepic-silvostepic străvechea preocupare a localnicilor în
cultura ei de vie, apropierea unor importante aşezări urbane (Tecuci, Galaţi) şi o reţea favorabilă
de comunicaţii feroviare şi rutiere, ce asigură transportul produselor viti-vinicole în ţară şi peste
hotare.

Podgoria Iveşti este amplasată în Câmpia Tecuciului (subunitate a Câmpiei Române de

NE, la contactul cu sud-vestul Podişului Moldovenesc) între paralelele de 45°34'-45°52'
latitudine nordică şi meridianele de 27°31' - 27°34' longitudine estică, în cadrul podgoriei se
disting două centre viticole: Tecuci şi Iveşti.

1.3. Studiul factorilor climatici, edafici şi geografici

Condiţiile de complex natural din podgorie, poate mai puţin avantajoase pentru alte culturi,
sunt deosebit de favorabile plantaţiilor viticole.
Substratul litologic al podgoriei Iveşti este constituit în bază de un pat de argile
impermeabile pliocene, pe care repauzează un complex aluvionar cuaternar inferior de nisipuri şi
pietrişuri cu grosime de peste 10-20 m, urmate la suprafaţă de depozite loessoide (2-10 m) cuaternar
mijlociu-superioare. Peste acestea, în zona Ungureni-Matca-Iveşti-Hanu Conachi, care constituie
principalul areal al podgoriei, se suprapune o fâşie N-S de nisipuri eoliene holocene, cu o lungime
de aproape 40 km, lăţime de 0,5-5,5 km şi grosime de la câţiva cm până la 12 m, acoperind o
suprafaţă de 13.500 ha, dintre care 12.000 fixate şi 1500 ha mobile.
Relieful este reprezentat prin succesiunea etajată a celor 4 terase de pe stânga Bârladului
inferior, dintre care primele două sunt joase (2-4 m şi 5-7 m altitudine relativă) discontinui şi cu
redusă pondere viticolă; celelalte două în schimb, respectiv „terasa inferioară" şi „terasa
superioară", se dispun sub forma unor fâşii largi, cu orientare N-S, între lunca Bârladului şi Valea
Gerului. Ambele sunt slab fragmentate în suprafaţă şi adâncime de văi secundare, podul lor
constituind suportul principalelor perimetre viticole.
Terasa inferioară este cea mai importantă din acest punct de vedere. Podul ei, cu o lăţime de
2-6 km, se înclină constant de la 60-70 m altitudine absolută în N la 20 m în S, dominând albia
Bârladului de la V cu 15-20 m altitudine relativă şi fiind cu 40-50 m sub nivelul podului terasei
superioare de la E. Importanţa ei constă în faptul că, pe podul său, format din depozite loessoide, se
suprapune N-S acea fâşie de nisipuri Ungureni-Iveşti-Hanu Conachi, ce-i imprimă personalitate
geomorfologică şi utilitar-viticolă. Nisipurile sunt, pe o mare parte din suprafaţa ocupată, modelate
de vânt într-un microrelief de dune, cu înălţime de 3-10 m, dispuse înşiruiri paralele pe direcţia N-S
şi separate de mici ulucuri depresionare pe aceeaşi direcţie, în marea lor majoritate, aceste dune şi
interdune sunt fixate prin plantaţii viticole; procesul lent de spulberare eoliană şi eroziune pluvială
se mai menţine însă, îndeosebi pe suprafeţele arabile sau necultivate, intercalate în spaţiul
podgoriei, în axul sectorului sudic al arealului de nisipuri se intercalează o fâşie mediană, lungă de
18 km şi lată de 0,2-1,3 km, cu nisipuri dunificate mobile, evitată de plantaţii viticole şi alte culturi,
dar care este pe cale de stabilizare prin plantaţii forestiere recente. Se mai consemnează prezenţa, în
sud-vestul acestei terase din vecinătatea satului Lungoci, a unui areal de nisipuri dunificate şi relativ
stabilizate prin importante plantaţii cu viţă de vie.
Terasa superioară care urmează spre est (până la Valea Gerului) are o altitudine relativă de
60-70 m şi o lăţime de 15-20 km. Podul ei coboară uniform de la altitudinea absolută de 110 m în N
la 40-50 m în S, spre Valea Şiretului, fiind, de asemenea, slab fragmentat de văi (Corozel,
Călmnţui). Cu terasa anterioară se racordează printr-un plan înclinat în medie de 5°-10", afectat
intens de eroziunea torenţială. Şi pe depozitele loessoide ale acestei terase înalte se suprapun mici
areale de nisipuri, unde şi suprafeţele ocupate de viţa de vie sunt mai numeroase.
Rezultă că adevărata podgorie a Iveştilor corespunde zonei de nisipuri stabilizate de pe
aliniamentul Ungureni-Iveşti-Hanu Conachi, suprapusă terasei inferioare a Bârladului.
Clima legiunii este temperat-continentală cu nuanţe de ariditate. Radiaţia solară de 125 kcal/
cm2 se conjugă cu durata mare de strălucire a Soarelui (2150 ore/an). Temperatura medie în jur de
10°C, împreună cu amplitudinea medie termică între lunile extreme (-3,7° ianuarie, + 22° iulie) de
25,7° şi cea maximă de 72°, scot în evidenţă gradul accentuat de continentalism climatic.
Temperaturile medii lunare înregistrate la Tecuci indică salturi aproape bruşte primăvara de la
martie (3,6°) la aprilie (10°) şi toamna de la octombrie (10,5°) la noiembrie (4,4°), deci o prelungire
a sezonului cald de la aprilie la octombrie inclusiv. Intervalul cu temperaturi medii > 0°C se
cuprinde între 17 februarie şi 15 decembrie, însumând 3900°C, iar cel cu temperaturi medii > 5°C
între 20 martie şi 15 noiembrie, totalizând 3750°C.
Aceste date şi valori asigură condiţii termice deosebit de favorabile dezvoltării tuturor
culturilor şi în special viţei de vie. Nici brumele şi nici ceţurile nu devin restrictive, ele fiind
frecvente primăvara până în aprilie şi toamna din a doua jumătate a lunii octombrie.
Precipitaţiile însă, cu valori medii anuale frecvent între 400 şi 450 mm, sunt deficitare
pentru multe culturi. Având în vedere totuşi regimul lor în timpul anului, cu maximul mediu în mai-
iunie, când se înregistrează 50 % din total şi când sunt binevenite pentru vegetaţie, urmate de secete
uneori prelungite, în perioada iulie-septembrie, care avantajează maturarea strugurilor, se asigură
condiţii avantajoase pentru viţa de vie, motiv pentru care şi localnicii s-au orientat cu precădere spre
această cultură. Totuşi, deficitul de umiditate atmosferică, amplificat de textura predominant
nisipoasă a substratului şi de vânturile uscate din E, NV şi SE, impun măsuri de stăvilire a viscolirii
stratului de zăpadă (în medie cu grosimi de 20 cm şi persistenţă ^0 zile) şi de preîntâmpinare a
îngheţului la sol, de suplimentare a apei prin aducţiune din pânzele freatice ale subsolului în timpul
verii.
Hidrologic, teritoriul în care se circumscrie podgoria prezintă particularităţi hidrogeografice
şi hidrogeologice distincte, cu mari amplitudini anuale şi multianuale ale debitelor şi nivelelor,
determinate de exterminismul pluvio-termic al provinciei est-europene în care se încadrează.
Reţeaua hidrografică este rară, principalele râuri fiind cele alohtone de limită, respectiv Bârladul
inferior la vest, Valea Gerului la est şi tronsonul de vale al Şiretului inferior care le colectează.
Singurele râuri autohtone mai importante sunt Corozelul şi Călmăţuiul. Primul traversează diagonal
(NV-SE), între satele Corod şi Drăgăneşti, sectorul nordic al celor două terase. Al doilea (Călmăţui)
are afluenţi pe Herătău şi Valea Ciorii, care se adâncesc longitudinal în spaţiul terasei superioare.
Restul apelor sunt scurte şi intermitente, în timpul secetelor accentuate din august-septembrie, chiar
şi Valea Gerului atinge punctul de secare, iar Bârladul şi Şiretul îşi reduc mult debitele şi nivelele şi
îşi sporesc gradul de mineralizare.
Hidrogeologic, abstracţie făcând de pânza freatică a luncii şi teraselor de luncă din văile
limitrofe (Bârlad, Şiret, Geru), cu nivel superficial (2-6 m adâncime) şi mineralizare predominant
mijlocie, se întâlnesc două strate acvatice freatice cu debite bogate şi mineralizare redusă,
corespunzătoare celor două terase (inferioară şi superioară), în aluviul de nisipuri şi pietrişuri al
cărora se înmagazinează la adâncimi de 10-20 m. în arealul benzii de nisipuri Matca-Iveşti-Hanu
Conachi, adâncimea stratului acvifer se găseşte la 15-25 m pe valurile dunelor şi la 3-10 m pe
margini şi de-a lungul microdepresiunilor dintre dune. Ambele strate freatice au calităţi benefice
pentru tot felul de utilizări. Analizele hidrochimice indică o mineralizare slabă (0,5-1,0 g/1) pH
neutral sau slab alcalin (7-7,5) şi duritate moderată (15-25 g.g.). Ele sunt valorificate prin fântâni
locale şi prin captarea izvoarelor de pe frunţile teraselor sau de pe versanţi, fiind, cu excepţia
secetelor prelungite, suficiente pentru populaţia locală şi necesităţile viticole.
Vegetaţia naturală este de silvostepă puternic stepizată antropic, încât pajiştile rămase pe
frunţile teraselor şi versanţii văilor sunt dominate de graminee xerofile ca păiuşul (Festuca
valesiaca, Festuca pseudovind), colilia (Stipa lessingiana) şi bărboasa (Andropogon ischaemuni), la
care, în zona nisipurilor, se adaugă specii arenicole. Fragmentele mici de pădure, care se mai
păstrează, sunt dominate de stejari tipici silvostepei uscate: Quercus robur, Quercus pedunculiflora,
Quercus pubescens, inclusiv exemplare seculare, ceea ce demonstrează caracterul relict al
silvostepei actuale.
Solurile sunt reprezentate prin cernoziomuri cambice (slab-mediu levigate) Ia suprafaţa
depozitelor loessoide cu textură mijlocie de pe podul celor două terase, în zona nisipurilor cu dune
fixate dintre Ungureni-Matca-Iveşti-Hanu Conachi, predomină cernoziomurile argiloiluviale
(puternic levigate) şi soluri cenuşii de pădure, la care se asociază local (pe suprafeţe dezgolite sau
pe pante expuse deflaţiei şi denudării) petice de psamosoluri. Psamosolurile, în schimb, împreună
cu arealele nesblificate, sunt caracteristice fâşiei de nisipuri mobile din compartimentul sudic al
zonei nisipoase de la vest de Hanu Conachi.

Ceea ce particularizează însă învelişul de sol al ariilor nisipoase, pe care se instalează cea
mai mare parte a podgoriei Iveşti, este textura grosieră (nisipoasă şi nisipo-lutoasă) care determină o
serie de proprietăţi fizice ale solurilor de aici: afânare, permeabilitate, drenaj vertical intens şi
levigare, ce se exprimă în proprietăţi chimice (desalinizare, decarbonatare, reacţie slab-moderat
acidă, intensificarea schimbului de baze) şi biologice (bună activitate microbiologică, conţinut
relativ redus de humus 2-3 % dar de calitate superioară, ritm intens de circulaţie a elementelor şi
microelementelor între sol şi sistemul radicular al viţei de vie, îndepărtarea rapidă a excesului
temporar de pluviozitate şi eliminarea posibilităţii instalării bolilor criptogamice). Dacă pentru alte
culturi unele din aceste proprietăţi sunt restrictive, pentru viţa de vie ele devin optimizante. în acest
sens se aminteşte şi faptul că în faţa filoxerei, care în anii 1880-1890 a distrus plantaţiile viticole cu
soiuri europene, podgoria Iveşti a rezistat cu succes.

1.4. Centrele viticole din podgorie

Centrul viticol Tecuci include plantaţiile, de altfel destul de răzleţe şi pe suprafeţe

restrânse, din jurul oraşului cu acelaşi nume.
Centrul viticol Iveşti, cu un patrimoniu viticol mai bogat, cuprinde plantaţiile de pe
plaiurile viticole Malu alb, Drăgăneşti, Umbrăreşti, Iveşti, Tudor Vladimirescu, Lieşti şi Piscu.
Ca centre viticole independente, mai mult sau mai puţin apropiate de podgoria Iveşti,
sunt Corod, Griviţa şi Nămoloasa.
Centrele viticole independente Corod, Griviţa şi Nămoloasa sunt situate în estul Câmpiei
Tecuciului. Primul se află spre contactul cu Colinele Covurluiului, al doilea cu Câmpia înaltă a
Covurluiului, iar al treilea la extremitatea sudică a Câmpiei Tecuciului, la contactul cu Câmpia
Şiretului Inferior. Toate aceste trei centre se află în condiţii naturale de tranziţie şi fac legătura
podgoriei Iveşti cu podgoriile Dealu Bujorului şi Covurluiului pe de o narte, respectiv cu unităţile
viticole din Câmpia Bărăganului pe de altă parte.
Centrul viticol Corod îşi are plaiurile distribuite pe versanţii văii superioare a Corodului (în
jurul localităţilor Corod, Blânzi, Brătuleşti) şi pe Dealu Găgeşti (150-200 m) dintre această vale şi
afluentul său Valea Seacă, relief modelat în prundişuri, nisipuri şi argile nisipoase loessoidizate
(romanian-pleistocene), de unde coboară pe mantia de loessoide pleistocene . podului întins al
terasei superioare a Bârladului (la altitudine absolută de •irca 100 m) şi pe flancurile văii Corodului
mijlociu până spre Matca, unde xace joncţiunea cu plaiurile de pe nisipurile eoliene ale podgoriei
Iveşti.
Condiţiile bio-pedo-climatice evidenţiază tranziţia între cele două subunităţi lito-
geomorfologice la latitudinea de. 45°54' (Corod), cu predominarea aspectului de silvostepă
pe fond de cernoziomuri levigate la nivelul terasei superioare, cernoziomuri levigate cu petice de
soluri cenuşii în zona colinară Corod-Cărăpceşti şi soluri erodate până la regosoluri pe versanţi.
Centrul viticol Griviţa, cu plaiurile Griviţa (65 m) pe Călmăţui, Cudalbi (90 m) şi Valea
Mărului (120 m) pe Valea Gerului este situat pe •.iodul de loessoide al terasei superioare Bârlad-
Siret şi numai pe versanţii văii Gerului apar în deschideri pietrişuri, nisipuri şi argile nisipoase
romanian-pleistocene.
Aşadar, ambele centre de mai sus dispun de condiţii naturale excelente pentru viţa de vie, la
concurenţă cu alte culturi agricole, singurul factor întrucâtva restrictiv fiind insuficienţa temporară a
resurselor hidrice.
Centrul viticol Nămoloasa, din vecinătatea sudică (45°32' lat. nordică) a podgoriei Iveşti, se
particularizează faţă de această podgorie şi de centrele menţionate prin amplasarea plaiurilor sale
(Nămoloasa, Fundeni, Lungoci) pe sedimentele nisipoase şi nisipo-lutoase (parţial loessoidizate) ale
terasei de luncă şi grindurilor din Câmpia Şiretului Inferior (15-20 m alt. abs.), şi numai parţial pe
loessoidele frunţii terasei inferioare ale acestui râu. în aceste condiţii litologo-geomorfologice, cu
prezenţa stratului acvifer la mică adâncime şi sub imperiul unui climat stepic-silvostepic, dominante
devin subtipurile gleizate ale cernoziomurilor şi solurilor aluviale, faţă de cernoziomuri şi
cernoziomuri levigate tipice (pe loessoide) cu areale mai restrânse, în afară de riscul unor fenomene
hidrometeorice accidentale şi, parţial, al excesului de umiditate, aceste terenuri devin utilizabile şi
pentru viticultură, mai ales prin intervenţii hidroameliorative.
Din cele prezentate rezultă că în podgoria Iveşti, ca şi în cele trei centre independente
(Corad, Griviţa şi Nămoloasa) există condiţii ecologice favorabile pentru a se practica o viticultură
de importanţă economică şi a se obţine o gamă largă de vinuri albe şi roşii, corespunzătoare
soiurilor din care se produc.

1.5. Direcţiile de producţie şi soiurile cultivate în Podgoria Iveşti

În sortimentul podgoriei se întâlnesc ca soiuri de masă cele din grupele Chasselas şi Coarnă,
precum şi soiurile Muscat Hamburg, Muscat de Adda şi Cinsaut. Dintre soiurile pentru vinuri albe
se amintesc: Fetească albă, Riesling italian, Muscat Ottonel, Fetească regală, Aligote, Selection
Camere; dintre cele roşii, se întâlnesc Fetească neagră, Cabernet Sauvignon, Merlot, Băbească
neagră şi Oporto.

1.5.1. Particularităţi ale vinurilor

Condiţiile de complex natural, dintre care substratul litologic şi mai ales solurile, imprimă
vinurilor de Iveşti o specificitate greu confundabilă cu cea a vinurilor din podgoriile limitrofe sau
apropiate.

Feteasca albă, mai mult decât în alte podgorii româneşti, este un vin asupra căruia influenţa
locului din care se produce depăşeşte tipicitatea datorată soiului din care provine. Are o aromă
florală discretă, iar gustul este echilibrat, generos şi cu o catifelare proprie vinurilor de înaltă ţinută.
Este unul din vinurile care au contribuit şi contribuie încă la renumele podgoriei.

Riesling italian este un vin alb, cu reflexe galben-verzui, savuros şi cu multă prospeţime
datorită acidităţii sale, care se armonizează bine cu un grad alcoolic mai ridicat, în măsura în care i
se poate asigura o bună stabilitate, şi este preferat mai mult ca vin tânăr decât după o maturare prea
îndelungată la butoi. Deşi, datorită calităţilor lui ocupă un loc de frunte între vinurile podgoriei, el
prezintă interes şi în cupaje cu alte vinuri albe din podgorie, cărora le întregeşte calitatea.
Muscat Ottonel este vinul care, datorită provenienţei sale ampelografi :e, reţine atenţia prin
aroma sa specifică, mai evidentă arunci când vinul are încă un rest de zahăr nefermentat. Aciditatea
sa, deşi mai redusă decât la alte vinuri, nu-i diminuează prea mult din calitate, pentru a fi considerat
un vin greoi. Mai puţin apt pentru a fi îndreptăţit la denumire de origine controlată şi trepte de
calitate, vinul constituie, totuşi, o permanenţă în categoria vinurilor superioare cu denumire de
origine controlată din podgorie, în amestec tehnologic sau cupaj cu Riesling italian, se înnobilează
reciproc, rezultând un vin armonios, bine apreciat în zonă.
Fetească regală, vin alb cu o tentă galben-verzuie, posedă o aromă-buchet discretă, de o
deosebită fineţe, reamintind pe cea a florilor de câmp când este tânăr, sau a cerii de albine după o
păstrare la butoi timp de 1-2 ani. Moderat de alcoolic şi cu o aciditate echilibrată, este plăcut la
consum, constituind preferinţa amatorilor unui vin alb, sec, uşor şi răcoritor.
Aligote, vin alb cu reflexe galben-verzui, atrage atenţia prin prospeţimea gustului datorată
unei acidităţi vioaie şi unui conţinut moderat de alcool. Are o savoare plăcută, lipsindu-i aproape cu
desăvârşire gustul de pământ umed care i se impută când provine în alte podgorii. Este preferat ca
vin tânăr şi dă rezultate bune şi în cupaje cu alte vinuri.
Fetească neagră are o culoare roşie-rubinie deschisă şi o aromă cu nuanţe plăcute de
violete, mai ales când vinul este tânăr. Deşi este destul de slab extractiv şi cu un conţinut moderat în
taninuri, vinul păstrează gustul franc al soiului din care provine, este echilibrat, generos şi cu multă
fructuozitate.
Cabernet Sauvignon este un vin roşu, cu tentă de vişină supracoaptă, care se remarcă printr-
un bogat conţinut în taninuri, ce-i conferă o astringentă destul de frapantă, mai ales când vinul este
tânăr. Cu trecerea anilor, culoarea capătă o tentă cărămizie, iar gustul devine rotund, mai puţin
agresiv, fără să-şi piardă totuşi caracterul de „bărbătesc" datorat bogăţiei în compuşi fenolici.
Particularităţile de soi sunt atât de bine imprimate încât acoperă eventualele nuanţe ce s-ar putea
atribui locului de producţie sau tehnologiei.
Merlot este un vin roşu în care poate fi uşor regăsită tipicitatea podgoriei. Cu o aromă de
fructe de pădure, este bine constituit, suficient de bogat în extract, încât să i se poată atribui
termenul de vin corpolent. Plinătatea sa este însoţită şi de o astringentă plăcută care, în ansamblul
celorlalte însuşiri organoleptice, îi conferă vinului o personalitate distinctă.
Băbească neagră, vin roşu-granat, cu unele nuanţe violacee când este tânăr, capătă prin
maturare şi învechire o tentă uşor portocalie. Parfumul său are o anume fineţe, reamintind pe cel al
fructelor sălbatice. Obişnuit sec şi moderat sub raportul conţinutului în extract, are totuşi o
vigurozitate care-i conferă o deosebită atractivitate. Vinul nu are nevoie de o maturare de prea lungă
durată, fiindu-i suficient şi o jumătate de an de păstrare în butoi, pentru a-şi putea desăvârşi
calităţile.

2. Considerații privind soiul de struguri Băbească Neagră

Sinonime: Căldăruşă, Rară neagră, Crăcană, Răşchirată - în România; Serecsia, Rastriopa -

în Basarabia şi Ucraina.
Origine. Este soi vechi românesc cunoscut cu mult înainte de invazia filoxerei, descris de
cronicari în "Letopiseţul Ţării Moldovei", secolul XIV, iar provenienţa sa este legată de însăşi
existenţa podgoriei Nicoreşti. După caracterele morfologice face parte din proles orientalis
subproles caspica.
Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este lucioasă, glabră, de culoare verde
bronzat; vârful lăstarilor şi primele frunze sunt de culoare verde intens cu nuanţe roşietice. Frunza
adultă este mijlocie (16-18 cm lungime), asimetrică, pentalobată, cu sinusurile laterale potrivit de
adânci, închise ovoidale şi prevăzute la bază cu un dinte (caracter de recunoaştere a soiului);
sinusul peţiolar are forma de liră deschisă, care apoi se închide usor şi uneori pe una din laturile sale
se întalneşte un pinten. Limbul frunzei este de culoare verde închis, usor gofrat, peros pe nervuri pe
faţa inferioară. Nervurile principale sunt de culoare roşie, mai evidentă către punctul peţiolar. Dinţii
sunt de mărime mijlocie cu marginile drepte. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul
fiind autofertil. Strugurii mari, conici, rămuroşi uneori, cu pedunculul şi rahisul lemnificate, boabele
aşezate rar pe ciorchine şi neuniforme ca mărime. Bobul mijlociu, discoidal, cu pieliţa subţire, de
culoare negru violaceu, pruinată, cu punctul pistilar persistent; pulpa zemoasă, necolorată, cu gust
acrişor. Lăstarii viguroşi, cu meritalele colorate în verde şi cu striuri roşii, mai intense la noduri.
Coardele au internodii groase cu scoarţa colorată în maro roşcat.
Însuşirile agrobiologice. Are perioadă lungă de vegetaţie (180-20 zile), necesitând 3200-
0
3600 c bilanţ termic global. are vigoare mare de creştere şi fertilitate mijlocie, 60-65% lăstari fertili.
În anii cu condiţii climatice nefavorabile la înflorit are loc scuturarea florilor în proporţie de până la
70%, iar multe boabe sunt meiate şi mărgeluite. Dezmugureşte târziu, în a doua parte a lunii aprilie,
pârga strugurilor are loc la sfârşitul lunii august, iar maturarea deplină se realizează la 5-6
săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a VI-a).
Rezistenţe biologice: soi cu toleranţă micăla ger (-180C . . . –200C), relativ sensibil la secetă,
însă cultivat pe rădăcini proprii pe nisipuri, dă rezultate bune deoarece explorează un volum mare
de sol, iar rădăcinile pătrund până la adâncimea de 5-6 m. Are rezistenţă mijlocie la mană, este
sensibil la făinare, putregaiul cenuşiu şi moliile strugurilor.
Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Băbeasca neagră are o mare adaptabilitate la cele mai
diverse tipuri de sol, comportatrea lui fiind influenţată de acest factor. Necesită portaltoi care îi
susţin potenţialul de producţie, dar nu trebuie să îi mărească vigoare, care este excesivă. Se
recomandă SO4, SC-2, SC-26. La fertilizare dozele cu azot trebuie să fie mici, optim N 100P150K150 kg/
ha s.a. şi fertilizarea organică cu 25-30 t/ha gunoi de grajd. Se conduce pe tulpini înlate şi semiînalte
în cordoane duble, sau în zonele cu îngheţuri frecvente se practică Guyot pe braţe cu înlocuire
perioadică. Sarcina de rod fiind de 22-24 ochi/m2. Producţia, acumulările în zaharuri, aciditatea
totală a mustului variază în funcţie de arealul de cutură. În zonele colinare, pe soluri cu fertilitate
mijlocie, vinurile rezultate sunt de calitate: producţii 14-15 t/ha, acumulări în zaharuri 190-200 g/l,
aciditate 5-6 g/l H2SO4. În zona de şes, pe nisipuri, productiile sunt mari 20 t/ha, acumulările în
zaharuri de 160-170 g/l şi aciditate 4-5 g/l H2SO4. De obicei, la niveluri mari de producţie aproape
30% din boabe rămân neuniform maturate, încât vinurile sunt insuficient colorate.
Variaţii şi clone. Este o populaţie cu numeroase biotipuri ce diferă după culoare aboabelor:
verde-roz, roz-cenuşiu, roşu-închis. Din acestea, ca variaţie mugurală s-a obţinut soiul Băbească gri,
pentru vinuri albe de consum curent. La SCDVV Pietroasa în anul 1989 a fost omologată clona
Băbească neagră-94 Pt, cu producţie de 21 t/ha.
Zonare. Este întâlnit în sortimentul a 41 de centre viticole, cu preponderenţă în sudul
Moldovei, nordul Dobrogei, sudul Olteniei şi nispurile din judeţele Brăila şi Buzău. La începutul
anilor 2000, suprafaţa ocupată de plantaţiile de Băbească Neagră în România era estimată undeva la
6.000 de hectare, evaluare ce poziţiona Băbeasca pe locul de cel mai răspândit soi roşu românesc. În
2008, statisticile indicau o suprafaţă în scădere, de aproximativ 4,500 de hectare. Cifrele actuale,
puse la dispoziţie de către Patronatul Naţional al Viei şi Vinului, arată o scădere a interesului faţă de
acest soi din partea producătorilor, Băbeasca ocupând aproximativ 2.700 de hectare, la aceeaşi
valoare cu Feteasca Neagră.

3. Tehnologia de cultură a viței de vie

Din grupa tehnologiilor speciale de cultură a viţei de vie face parte viticultura biologică şi
cultura viţei de vie pe nisipuri. Principiile care stau la baza lor urmăresc ca productivitatea
ecosistemului viticol să se realizeze în principal pe seama resurselor naturale oferite de factorii de
biotip, reducându-se la minimum factorii antropici (chimizare, mecanizare, irigare).
Plantaţiile de viţă de vie se înfiinţează cu precădere în podgoriile şi centrele viticole cu tradiţie,
adică în acele areale în care factorii naturali sunt favorabili obţinerii unor recolte de struguri superioare,
cantitativ şi calitativ.
 Forma de conducere este dată de înălţimea tulpinii şi de nivelul la care sunt situate elementele
(ramificaţiile) multianuale şi anuale ale butucului.
Forma de conducere joasă este cea la care înălţimea tulpinii nu depăşeşte 20 cm. În acest caz
elementele de schelet şi cele anuale ale butucului pot fi aplecate în vederea protejării lor în timpul
iernii, prin acoperire cu pământ.
Forma de conducere semiînaltă este cea la care înălţimea tulpinii este de 70-80 cm; distanţele
dintre rânduri mai mari sau egale cu 2 m permit mecanizarea unui număr mare de lucrări aplicate
solului şi plantei.
Forma de conducere înaltă, cu tulpina între 1-2 m, prezintă aceleaşi avantaje ca şi cea
semiînaltă, la care se adaugă o mai bună rezistenţă a viţelor faţă de temperaturile scăzute din timpul
iernii. Se practică în podgoriile cu ierni mai blânde. Înălţimea tulpinii este variabilă în funcţie de tipul
de tăiere aplicat. Astfel, în cazul tăierii Guyot pe tulpinăşi Lenz-Moser, se practică înălţimea de 1-1,20
m; la pergola raţională 2,00-2,20 m. Dintre toate acestea, cea mai potrivită pentru condiţiile climatice
din ţara noastră este înălţimea tulpinii de 1,00-1,20 m. Pentru toate cele trei forme de cultură distanţa
de plantare recomandată este de 2-2,20 m între rânduri şi de 1-1,5 m pe rând, ceea ce înseamnă o
densitate de 3000-6000 butuci/ha.
Pregătirea terenului în vederea plantării viţei de vie constă în urmatoarele operaţii:
1. Defrişarea şi nivelarea terenului. Prin lucrarea de defrişare se realizează dislocarea şi
curăţirea terenului de arborete, arbuşti răzleţi şi butuci de viţă de vie, cu 1-2 ani înainte de desfundatul
terenului. După defrişare se execută mecanizat nivelarea terenului. Pe solurile fertile adâncimea de
nivelare nu va fi mai mare de 30-40 cm, iar pe cele puţin fertile de 25-30 cm.
2. Asigurarea perioadei de odihnă a solului este necesară în cazul înfiinţării plantaţiilor viticole
în locul plantaţiilor viticole vechi. Pentru a evita fenomenul de “oboseală a solului”, terenul respectiv
se va cultiva cu leguminoase sau graminee perene timp de 3-5 ani. Asigurarea perioadei de odihnă este
necesară atât pentru refacerea structurii şi a fertilităţii solului, pentru prevenirea unor maladii virotice şi
bacteriene, cât şi pentru evitarea creşterilor slabe ale viţelor nou plantate şi a prevenirii golurilor.
3. Fertilizarea. Întrucât în timpul nivelatului se decopertează stratul superior de sol, care este
cel mai fertil, fertilizarea terenului trebuie restabilită prin administrarea unor doze mărite de
îngrăşăminte organice şi minerale. Dozele de îngrăşăminte se stabilesc pe bază de cartare agrochimică
şi se administrează prin împrăştiere uniformă la suprafaţa solului, iar încorporarea se face concomitent
cu desfundatul.
4. Desfundarea terenului se face cu scopul de a mobiliza solul la circa 60-70 cm adâncime şi
chiar mai profund (la 80 cm) în cazul solurilor grele, pentru a asigura condiţii optime pentru
dezvoltarea sistemului radicular al viţelor plantate.
 5. Pichetatul. Prin pichetat se marchează locul pe teren al fiecărui butuc de viţă, iar prin aceasta
distanţele de plantare şi suprafaţa de hrănire a butucilor. În funcţie de figura geometrică care rezultă
prin pichetare, sunt practicate următoarele metode: în dreptunghi, în pătrat, pe curbele de nivel.
Viţa de vie se poate planta toamna, primăvara şi în cazuri speciale vara. Plantările de toamnă
sunt cele mai recomandate, întrucât până primăvara rănile provocate viţelor prin fasonare se
cicatrizează, iar pornirea în vegetaţie are loc mai devreme. Datorită, însă, lipsei materialului săditor
(prin întârzierea scoaterii viţelor din şcoala de viţe), plantarea de toamnă este mai puţin practicată.
Plantările de primăvară sunt cele generalizate, cu rezultate la fel de bune, dacă sunt efectuate corect şi
la timpul optim, adică imediat ce condiţiile de lucru devin favorabile.
Înfiinţarea plantaţiilor viticole pe terenuri obişnuite („filoxerate”) se face numai cu viţe altoite
înrădăcinate, iar pe cele nefiloxerate (pe nisipuri) se pot folosi şi viţe nealtoite, dar înrădăcinate.
Pregătirea viţelor pentru plantare constă în:
a) Fasonare. Cordiţa şi rădăcinile viţei se scurtează la anumite dimensiuni (scurtă, mijlocie,
lungă). Fasonarea scurtă se foloseşte numai atunci când viţa a fost afectată de temperaturile scăzute
din timpul iernii sau de mucegai. Fasonarea mijlocie este metoda cea mai utilizată la plantare, cu cele
mai bune rezultate. La plantarea pe nisipuri, viţele ţinute 2 ani în şcoala de viţe se fasonează lung.
b) Parafinarea părţii aeriene până sub punctul de altoire se efectuează numai la viţele fasonate
care se plantează primăvara după metoda „fără muşuroi”. În acest scop se foloseşte un amestec de 94%
parafină, 3% sacâz şi 3% bitum încălzit la de 70-80°C, în care se introduc viţele printr-o singură
imersie de scurtă durată.
c) Mocirlirea rădăcinilor şi a unei părţi din tulpina subterană se face prin introducerea
acestora într-o compoziţie vâscoasă formată din pământ argilos, dejecţii proaspete de bovine şi apă, în
scopul realizării unei mai bune aderenţe a pământului la rădăcinile plantei.
Plantatul viţelor se face după metoda clasică sau după metode speciale.
Plantarea după metoda clasică constă în efectuarea unor gropi de 50 cm adâncime şi 40-45 cm
lăţime, iar la baza peretelui dinspre pichet se realizează o scobitură şi un mic muşuroi. Viţa pregătită
prin fasonare, parafinare (uneori) şi mocirlire se aşază în poziţie verticală, lipită de peretele de lângă
pichet, cu punctul de altoire la 1-2 cm peste nivelul solului, cordiţa apropiată de pichet, iar rădăcinile
răsfirate pe muşuroiul din groapă. Peste rădăcini se trage pământ reavăn şi bine mărunţit, până la 1/3
din groapă, se tasează bine şi se trage uşor viţa pentru a reveni la poziţia iniţială. Se continuă
introducerea pământului până la jumătatea gropii; dacă este necesar, se adaugă 2-3 kg mraniţă şi se udă
cu 10-12 l apă. După infiltrarea apei se completează groapa cu pământ, se tasează uşor, se pun în jurul
viţei 3-5 g insecticid şi se face un muşuroi din pământ bine mărunţit, cu înălţimea de 4-6 cm peste
nivelul vârfului cordiţei. La plantările efectuate primăvara muşuroiul poate fi înlocuit prin utilizarea
viţelor parafinate.
 Metodele speciale de plantare se folosesc în condiţii pedoclimatice deosebite sau pentru
mecanizarea lucrării. Dintre acestea, se menţionează: plantarea cu plantatorul (se utilizează destul de
rar şi numai pe terenuri foarte bine pregătite), plantarea în gropi deschise (este folosită pe soluri grele,
argiloase reci, cu multă umiditate), plantarea semimecanizată (se execută cu ajutorul hidroburului
prevăzut, obişnuit, cu 4 sonde hidraulice şi care folosesc o presiune a apei de 4-6 atmosfere) şi
mecanizată (se execută cu maşini speciale cu randament de 3-4 ha/zi).
3.1. Întreținerea și exploatarea plantațiilor viticole

Tenhologia de întreţinere şi exploatare a plantaţiilor de viţă de vie pe rod are drept scop reglarea
proceselor de creştere şi de fructificare, în concordanţă cu potenţialul soiurilor cultivate şi cu condiţiile
pedoclimatice din zonă.
Din complexul de măsuri agrotehnice aplicate viţei de vie tăierea şi conducerea butucilor şi
coardelor, precum şi lucrările şi operaţiile în verde au o deosebită importanţă.
Lăsată în stare liberă, nedirijată de om, viţa de vie produce lemn mult şi struguri mici, cu bobiţe
mărunte, must puţin şi cu conţinut redus de zaharuri. Pentru a preveni toate acestea, viticultorul
intervine în conducerea şi dirijarea proceselor de creştere şi fructificare a viţei de vie, prin tăieri. Prin
tăieri sunt urmărite reglarea proceselor de creştere şi a celor de fructificare, înlesnirea aplicării
celorlalte verigi tehnologice. În funcţie de vârsta plantaţiei, se mai urmăresc:
1. în perioada de tinereţe să se formeze scheletul butucilor conform condiţiilor de mediu şi
sistemului de cultură practicat;
2. în perioada de maturitate să se păstreze scheletul butucilor, dar mai ales să se menţină un
raport just între elementele de producţie şi cele de creştere;
3. în perioada de declin să sporească vigoarea butucilor slăbiţi şi reîntinerirea celor îmbătrâniţi.
Bazele teoretice ale tăierii viţei de vie pe care se sprijină tăierile sunt: unitatea dintre organism
şi mediu, unitatea din interiorul organismului şi legea înlocuirii anuale a lemnului de rod.
Între vârsta mugurilor şi însuşirea lor de fructificare există o corelaţie negativă. Cu cât mugurii
de pe butuc sunt mai bătrâni, cu atât capacitatea lor de fructificare este mai mică. De aceea, la tăiere, se
reţin, pe lângă coardele care vor asigura rodul în anul în curs şi lemnul de rod pentru anul viitor.
Vigoarea butucilor şi producţia sunt corelate pozitiv. Unui butuc mai viguros i se rezervă la
tăiere o încărcătură de ochi mai mare, care presupune o producţie mai mare. De aceea, tăierile mai
puţin severe şi încărcăturile de ochi mai mari sunt mai productive comparativ cu cele mai severe şi
încărcăturile de ochi mai mici.
Unitatea dintre creştere şi fructificare se poate manifesta sub formă normală sau de dominanţă
alternativă. Predominarea creşterii, în anumite condiţii, poate crea relaţii inverse cu fructificarea. De
aceea, tăierile trebuie să determine creşteri mai slabe sau mijlocii ale lăstarilor; altfel este influenţată
negativ fructificarea, şi invers.
Între cantitate şi calitate există o relaţie inversă : orice mărire a producţiei de struguri pe butuc
şi hectar atrage după sine o micşorare a calităţii, şi invers.
În funcţie de scopul urmărit, tăierile se clasifică în următoarele categorii:
- tăieri de formare, care se aplică în primii 3-5 ani de la plantarea viţei. Prin aceste tăieri se
urmăreşte formarea butucilor, grăbrea intrării pe rod a butucilor.după plantare;
- tăieri de fructificare sunt tăieri de reglare a vegetaţiei şi producţiei. Ele se aplică anual,
începând din anul III-IV (sau VI) de la plantare, pe o perioadă de 30-40 de ani. Tăierile de
fructificare pot fi normale, când sarcina teoretică de ochi (încărcătura butucului) se identifică cu
numărul de ochi care rămân pe butuc după tăiere.
- tăieri de regenerare, care se aplică în plantaţiile bătrâne sau îmbătrânite prematur o dată sau de
două ori în cursul vieţii lor. Acestea se bazează pe existenţa ochilor dorminzi de sub scoarţa
lemnului multianual şi posibilitatea trecerii acestora de la viaţă latentă la viaţă activă. Tăierea
de regenerare constă în suprimarea braţelor sau chiar în suprimarea integrală a butucului la 5-8
cm deasupra punctului de altoire.
Tăierea viilor se poate efectua toamna, iarna sau primăvara.
a. Tăierile de toamnă se execută imediat după cules şi până toamna târziu. Ele pot fi provizorii
(tăieri de uşurare), în plantaţiile din zona protejată peste iarnă sau definitive, în zona de cultură
neprotejată, unde iernile sunt blânde şi nu există pericolul pierderilor de ochi din cauza îngheţului.
b. Tăierile de primăvară sunt practicate în plantaţiile din zona de cultură protejată peste iarnă şi
se efectuează imediat după dezgropat. Intervalul în care se execută lucrarea este cuprins între dezgropat
şi înmugurit, înainte sau după revenirea substanţelor de rezervă în coardele anuale. Tot primăvara vor fi
tăiate viile afectate de grindină, cele tinere, precum şi plantaţiile din zona de trecere de la cultura
protejată şi neprotejată cu cepi de siguranţă în cadrul cărora frecvent se înregistrează pierderi de ochi.
c. Tăierile de iarnă sunt practicate în zona de cultură neprotejată peste iarnă. Lucrarea începe
frecvent la jumătatea lunii ianuarie sau în februarie, mai rar la începutul lunii martie. Cercetările
efectuate în podgoria Iaşi asupra epocii de tăiere la soiul Chasselas doré condus pe tulpini înalte, au
arătat că tăierile efectuate înperioada noiembrie-februarie nu influenţează negativ producţia de struguri.
Prin scurtarea coardelor de un an la diferite dimensiuni, în funcţie de poziţia lor pe butuc şi de
vârsta lemnului pe care sunt situate, rezultă diferite elemente de formare şi de rodire.
1. Elementele de formare provin din coarde anuale, indiferent dacă sunt sau nu purtătoare de
rod şi au rolul de a forma elemente de producţie, care să poarte recolta anului viitor. După poziţia lor pe
butuc şi după numărul de ochi rezervat prin tăiere, elementele de formare poartă următoarele denumiri
convenţionale: cepul de înlocuire (provine, de regulă, din coarda anuală pornită de pe capul butucului,
iar în lipsa acesteia se poate obţine şi din coarda de rod), cepul de rezervă (provine dintr-o coardă
anuală crescută din buturugă şi plasată sub un element multianual (braţ, cotor, corcan) scurtată la 1-2
ochi) şi cepul de siguranţă (are rolul de refacere a tulpinii butucului, în cazul când aceasta a fost
distrusă de ger sau de vre-o acţiune mecanică).
2. Elementele de producţie sunt cele care poartă lăstari fertili, adică cele care asigură recolta
anului în curs. Ele se obţin prin scurtarea, la diferite lungimi, a coardelor de un an situate pe lemn de 2
ani. După poziţia lor pe butuc şi după numărul de ochi, acestea poartă următoarele denumiri
convenţionale: cepul de rod (provine dintr-o coardă de un an situată pe lemn de 2 ani, care a fost
scurtată la 2-3 ochi), cordiţa (provine dintr-o coardă de un an situată pe lemn de 2 ani, care a fost tăiată
la 4-6 ochi), călăraşul (este o coardă de un an tăiată la 4-6 ochi, situată pe puntea de rod din anul
trecut, dar totdeauna în spatele unei coarde de rod), coarda de rod propriu zisă (poate fi: mijlocie,
lungă, supralungă), veriga de rod (formează împreună cu cepul de înlocuire veriga de rod), biciul
(reprezintă coarda de un an lungă de 16-24 ochi situată în prelungirea corzii de rod din anul trecut) şi
pleata (este o coardă lungă de 22-24 ochi, de obicei lacomă, formată dintr-un mugure dormind sau
pornită din cepul de rezervă şi folosită atât pentru completarea sarcinii de ochi, cât şi ca element de
schelet a butucului).
Conducerea coardelor la viţa de vie şi dirijarea pe mijlocele de susţinere este impusă de
necesitatea de a da coroanei butucului o anumită formă, întrucât, datorită ţesuturilor mecanice slab
dezvoltate, viţa de vie nu se poate autosusţine. Coardele reţinute pe butuc la tăiere pot fi conduse în
toate direcţiile atât în plan orizontal, cât şi în cel vertical. Când susţinerea se face pe araci, coardele pot
fi dirijate în plan orizontal, în toate direcţiile (de exemplu: forma de vas) sau numai într-o singură
direcţie, în unul sau în ambele sensuri (de exemplu: Guyot dublu). Când susţinerea se face pe spalieri
obişnuiţi, coardele se conduc obligatoriu pe direcţia rândurilor, în acelaşi sens sau în sensuri diferite.
Comparativ cu conducerea în plan orizontal, conducerea coardelor în plan vertical este mai frecventă.
Direcţiile în care pot fi conduse coardele sunt: vertical ascendent sau descendent, oblic ascendent sau
descendent şi orizontal.
Conducerea coardelor rămase pe butuc după tăiere, la un nivel mai mare faţă de suprafaţa
solului, micşorează pericolul brumelor şi îngheţurilor târzii de primăvară, permit o aerisire şi o
iluminare mai bună a butucilor, obţinerea unor recolte mai mari de struguri etc.
Indiferent de modul de conducere a viţelor, în sistem semiînalt sau înalt, este indicat ca la baza
tulpinii verticale, în fiecare primăvară, să se lase câte un cep de siguranţă cu rolul de a reface tulpina,
când aceasta a fost afectată de ger.
Trăsătura esenţială care defineşte şi caracterizează sistemul de cultură o constituie înălţimea
tulpinii, care oscilează între 1,50 ± 0,30 m. Cele mai răspândite forme de conducere pe tulpini, în
condiţiile din România sunt: cordonul Lenz Moser, Guyot pe tulpină sau semitulpină, pergolă,
cordonul speronat.
În funcţie de necesitatea aplicării lucrărilor şi operaţiilor în verde, ele sunt grupate în: lucrări
obligatorii (legatul lăstarilor şi copcitul), operaţiuni în vederea îmbunătăţirii calităţii producţiei
(plivitul, normarea numărului de inflorescenţe şi scurtarea ciorchinilor) şi lucrări şi operaţiuni
ocazionale (ciupitul, copilitul, cârnitul, desfrunzitul parţial, incizia inelară, polenizarea suplimentară,
rărirea boabelor etc).
Lucrările obligatorii sunt: legatul lăstarilor ( se execută când aceştia ajung să aibă 40-50 cm,
prin palisarea şi legarea de mijlocul de susţinere ) şi copcitul (constă în suprimarea rădăcinilor emise
din altoi sau a celor formate la nivelul nodului superior al viţelor nealtoite, hibrizilor producători direcţi
sau portaltoi)
În vederea îmbunătăţirii calităţii producţiei se efectuează următoarele operaţiuni: plivitul
lăstarilor, normarea numărului de inflorescenţe şi scurtarea inflorescenţelor
a. Plivitul lăstarilor. Scopul principal al lucrării este reglarea fructificării viţei de vie, prin
stabilirea încărcăturii finale optime de lăstari pe butuc. Prin plivit se caută să se menţină forma
butucului şi să se asigure repartizarea uniformă în spaţiu a lăstarilor.
b. Normarea numărului de inflorescenţe. Lucrarea se practică la soiuri de struguri pentru masă,
când la tăiere s-au reţinut încărcături prea mari pe butuc.
c. Scurtarea inflorescenţelor. Pentru a da o formă cât mai atrăgătoare strugurilor, la unele soiuri
pentru masă se scurtează sau se suprimă o parte din rahis şi din ramificaţii (Afuz-Ali, Italia, Muscat de
Hamburg etc.). Lucrarea se aplică la 2-3 zile după înflorit. Scurtarea rahisului şi a ramificaţiilor se face
cu aproximativ o treime din lungime, respectiv din numărul lor.
Lucrări şi operaţiuni ocazionale. Acestea cuprind: ciupitul, copilitul desfrunzitul parţial,
incizia inelară, cârnitul, polenizarea artificială şi rărirea boabelor
a. Ciupitul constă în suprimarea vârfului de creştere (coroniţa) lăstarilor fertili. Lucrarea se
execută cu 1-2 zile înainte de înflorit, cu scopul de a întrerupe pentru o perioadă de 8-12 zile, creşterea
în lungime a lăstarului.
b. Copilitul este o operaţiune în verde prin care se suprimă total sau se scurtează parţial copilii,
rezervând pe ei un anumit număr de frunze. Copilitul raţional, la via pe rod, se execută atunci când pe
copil există 7-8 frunze, prin suprimarea vârfului de creştere a copililor, rezervând 4-5 frunze pe
porţiunea rămasă.
c. Desfrunzitul parţial. Se aplică atât la soiurile de struguri pentru vin, cât şi cele pentru masă.
Prin desfrunzit se urmăreşte: uşurarea efectuării tratamentelor; o expunere mai bună a strugurilor de
masă la lumină, pentru o coloraţie mai frumoasă a acestora; micşorarea pericolului de mucegai la
struguri, printr-o aerisire mai bună. Acesta se aplică la intrarea în pârgă, când se îndepărtează 4-5
frunze din cele aflate pe lăstar în zona strugurilor.
d. Incizia inelară se efectuează pe lăstarii fertili sau pe coardele de rod, prin scoaterea unui inel
de scoarţă de 5-6 mm sau prin întreruperea pe timp relativ scurt (7-10 zile) a circulaţiei descendente a
sevei, fie prin incizare, fără scoaterea inelului de scoarţă, fie prin strangulare. Operaţia se execută pe
lăstarii fertili sub prima inflorescenţă de la bază, sau la baza coardei de rod.
e. Cârnitul constă în retezarea lăstarilor cu şi fără rod la 6-8 frunze din vârf, începând din
momentul intrării strugurilor în perioada de pârgă. Fiziologic, cârnitul nu este justificat decât în faza de
pârgă sau de diminuare a vitezei de creştere a lăstarilor şi numai pentru frunzele consumatoare din
vârful lăstarilor. Se impune efectuarea cârnitului când plantaţia este amplasată pe soluri fertile, cultivate
cu soiuri viguroase sau mijlocii, în condiţii de umiditate mare şi cu sarcini de rod diminuate.

3.2. Lucrările solului în viticultura biologicã

Se recomandă aplicarea celor care perturbă cel mai puţin activitatea microbiană a solului şi
asigură menţinerea structurii acestuia.
Principiile care stau la baza tehnicilor de lucrare a solului în viticultura biologica sunt
urmatoarele :
- mobilizarea şi aerarea solului fără răsturnarea brazdelor, precum şi evitarea
încorporarii în profunzime a orizonturilor superficiale cu ocazia araturilor, pentru a nu distruge
humusul şi a nu perturba activitatea microbiologica la suprafata solului. În solurile bine mobilizate
şi aerate rădăcinile pătrund uşor, fără a fi asfixiate;
- materia organică proaspată (reziduurile plantelor, îngrăşămintele verzi,
îngrăşămintele organice proaspete) să nu fie încorporată în profunzime, ci superficial, pentru a fi
supuse unei humificări prealabile în mediu aerob;
- limitarea numărului de treceri cu maşini grele pentru a evita tasarea solului, cu
efecte negative asupra structurii, aerării şi asupra activităţii sale biologice;
- lucrarea solului la momentul potrivit, adică atunci când nu este prea umed. La
trecerea utilajelor pe soluri cu un conţinut prea mare în umiditate pneurile patinează, iar porozitatea
de aeraţie a solului este mult diminuată.
Clasificarea lucrărilor solului
După regularitatea cu care se aplică și adâncimea la care se execută, lucrările solului se clasifică
astfel:
➢ Lucrări anuale
• Superficiale
• Adânci
➢ Lucrări periodice
• Adânci
1. Lucrări anuale
 Adânci
-Arătura de toamna, fără răsturnarea brazdelor spre rândul de vițe;
-Arătura de primăvară, fără răsturnarea brazdelor către mijlocul intervalelor dintre
rânduri;
-Afânarea adânca a solului pe rând (sapa mare)
 Superficiale
Prășile mecanice:
 -Afânarea solului cu cultivatorul;
-Afânarea solului și tăierea buruienilor cu freza sau grapa cu discuri;
Prășile manuale:
-Afânarea solului, pe rândul de viță de vie
2. Lucrări periodice
 Adânci
-Afânarea solului cu subsolier, odată la 2-3 ani, adâncimea 35-45 cm;
-Afânarea solului cu organele active tip Cizel la 20-25 cm adâncime, în alternanță cu
arătura de toamnă;
-Lucrarea adâncă a solului cu mașina de săpat solul (freza cu hârleț);
Lucrările anuale care se aplică solului au ca scop următoarele: menținerea solului într-o stare
permanentă de afânare pe adâncimea de 0-15 cm, prevenirea pierderilor de apă din sol; distrugerea
buruienilor; activarea proceselor chimice și biologice din sol.
Lucrările periodice urmăresc: reafânarea solului în straturi adânci de 35-45 cm, explorate
intens de sistemul radicular al vițelor; regenerarea rădăcinilor și îmbunătățirea condițiilor de
nutriție; distrugerea hardpanului care se formează în urma lucrărilor anuale, repetate ale solului.
Lucrările anuale ale solului în ordine cronologică:
1. Arătura de toamnă este o lucrare agrotehnică de mare importanță în viile roditoare
prin care se asigură acumularea apei provenite din ploi și zăpezi în sol, încorporarea îngrășămintelor
organice, distrugerea unor dăunători care trăiesc în sol și epuizarea rezervei de semințe de buruieni.
Pe intervalele lucrate ca ogor negru, lucrarea se execută după căderea frunzelor, la
adâncimea de 15 cm, cu plugul PCV –2,2 echipat cu o rariță și 4 trupițe fără cormană, pentru a nu
răsturna brazdele.
2. Arătura de primăvară are ca scop mobilizarea solului pe adâncimea de 14-15 cm
și combaterea buruienilor. Pe intervalele lucrate ca ogor negru, lucrarea se execută în perioada
martie – aprilie, cu PCV-2,2 echipat cu o rariță și 4 trupițe fără cormană, la care se atașează o grapă
stelată pentru a nu răsturna brazdele și a evita pierderile de apă din sol prin evaporare, un proces
favorizat și de vânturile frecvente.
Concomitent cu arătura de primăvară, se introduc în sol și îngășămintele verzi pe intervalele
pe care acestea au fost cultivate. Lucrarea se execută la sfârșitul lunii aprilie, cu PCV-2,2 echipat cu
o rariță și 4 trupițe cu cormană, la care se atașează o bară nivelatoare.
3. Afânarea solului pe rând (sapa mare) între butuci se face imediat după executarea
arăturii de primăvară. Lucrarea se execută manual, pe toate rândurile, indiferent de sistem, ogor
negru, cultivat cu ingrășăminte verzi sau înierbat, la adâncimea de 10-12 cm.
4. Prășilele mecanice sunt lucrări superficiale, ce se execută pe intervale menținute
ca ogor negru, pentru a menține solul în stare afânată și curat de buruieni. Prășilele mecanice se
execută pe intervale pe care s-au cultivat îngrășăminte verzi după ce acestea au fost păstrate o
perioadă ca mulci, atunci când se constată apariția buruienilor din flora spontană. Astfel, numărul
prășilelor mecanice se reface. Sunt necesare 4-5 prășile mecanice în intervalul mai-august,
eșalonate, în funcție de regimul precipitațiilor și gradul de îmburuienare a solului.
Lucrarea se execută, de preferat cu plugul cultivator PCV echipat cu organele active tip
săgeți, în agregat cu bara nivelatoare. Nu este indicată lucrarea cu freza FV-1,5 datorită mărunțirii
exagerate a solului și degradării structurii acestuia, randamentul scăzut în combaterea buruienilor
(sunt necesare doua treceri pe același interval) și ajutorul indirect pe care îl primesc pentru
înmulțirea buruienilor cu rizom, prin împrăștierea acestora pe toată suprafața intervalului dintre
rânduri.
5. Prășilele manuale, în număr de 3-4, mai multe (5) în condiții de când precipitațiile
sunt abundente, se execută pe toate rândurile, indiferent de sistemul de întreținere, la adâncimea de
5-9 cm, pentru a menține solul afânat și fără buruieni.

Lucrările adânci, periodice ale solului

 După un număr de ani de la înființarea plantațiilor, datorită lucrărilor mecanizate, solul se
tasează puternic în straturi adânci și se înrăutățesc condițiile de creștere a rădăcinilor și de nutriție.
De aceea sunt necesare lucrări periodice, prin care să se refacă starea de afânare a solului și să fie
regenerate rădăcinile butucilor.
Aceste lucrări sunt:
- Subsolajul, lucrarea se execută toamna, în sistem de ogor negru, după recoltarea
strugurilor, la o umiditate a solului U= 60-80 % IUA. Sub această umiditate, solul se dislocă în
bulgări mari și se rup multe rădăcini ale vițelor.
Prin subsolaj se afaneaza solul între rândurile de vițe, pe o adâncime de 35-45 cm și se
distrug 10-20% din rădăcinile vițelor, însă refacerea lor se realizează repede prin formarea unui
număr sporit de rădăcini din zonele secționate.
- Afânarea solului cu organele active tip ,,Cizel’’ la adâncimea de 20-25 cm, în alternanță cu
arătura de toamnă, se recomandă pe solurile ușoare.

3.2.1. Particularităţile lucrărilor solului în viticultura ecologică

Lucrările solului aplicate în viticultura ecologică prezintă unele particularităţi.

Astfel subsolajul, lucrare de mobilizare în profunzime a solului fără amestecarea
orizonturilor, se realizează la sfârşitul verii sau toamna, fiind recomandat în special pe solurile slab
drenate şi slab aerate.
Este important să nu se intervină decât atunci când solul este drenat la adâncimea de
executare a lucrării.
Aratura nu trebuie sa fie profundă, pentru a nu îngropa orizonturile ,,vii" de la suprafaţa,
ceea ce ar dăuna activităţii biologice a solului.
Flora şi fauna microbiană a solului sunt de două feluri: aerobă şi anaerobă.
Cele mai importante sunt microorganismele aerobe care trăiesc în cea mai mare parte
aproape de suprafaţa solului, la mai puţin de 15 cm şi au nevoie de aer.
Microorganismele anaerobe sunt situate în profunzime şi trăiesc fără aer.
Arătura adâncă şi răsturnarea brazdelor daunează activităţii biologice a solului, în sensul că
microorganismele aerobe sunt asfixiate în profunzime, iar cele anaerobe aduse la suprafaţă sunt
distruse în contact cu aerul.
Lucrările superficiale ale solului aplicate la momentul potrivit permit pătrunderea apei,
aerarea necesară dezvoltării rădăcinilor şi microflorei, contribuind la distrugerea buruienilor.
Se evită folosirea maşinilor ce farâmiţeaza pronunţat solul, distrugând agregatele structurale (freze,
sape rotative etc.).
Lucrarea mecanică a solului este completată cu cea a organismelor vii din sol, în special cu a
râmelor care aerează solul prin crearea a numeroase galerii şi amestecarea solului cu materia
organică; de aceea, este importantă păstrarea lor în sol.
Rădăcinile plantelor, prin ramificaţiile lor, multiple, pătrund şi explorează solul în toate
direcţiile, completând şi ele lucrările solului.

3.2.2. Mulcirea solului

Întreţinerea modernă a plantaţiilor viticole cu agregatele viticole, implică puternice efecte

negative.
Prin apăsarea roţilor se creează o presiune asupra solului, care duc la tasarea acestuia până la
adâncimi mari.
Chiar dacă se ţine seama că un sol umed nu trebuie parcurs cu tractoare şi utilaje, trecerile
curente produc, cu timpul, tasări ale solului şi conduc prin aceasta, îndeosebi în solurile argiloase, la
o distrugere durabilă a structurii acestuia, care cu greu poate fi înlăturată.
În plantaţiile cu distanţe mici între rânduri, parcurse întotdeauna pe aceleaşi urme, tasările
solului sunt mai puternice.
 După unele surse, un om cu greutatea de 75 kg şi pe o suprafaţă de contact de 400 cm2
provoacă o presiune asupra solului de 0,19 kg/cm2, în timp ce un tractor cu greutatea proprie de
1200 kg şi pe o suprafaţă de 1500 cm2 produce o apăsare de 0,80 kg/cm2.
Pentru a menaja solul şi, pe de altă parte, pentru a restrânge cheltuielile mari ocazionate de
lucrarea acestuia, există posibilitatea acoperirii lui (mulcirea).
Mulcirea solului, se realizează prin acoperirea rândurilor dintre viţe (mulcire parţială) sau pe
întreaga suprafaţă (mulcire totală) cu pleavă, paie, scoarţă de copac, sau cu un strat vegetal obţinut
din tocarea masei verzi formată din secară, orz, rapiţă etc.
Drept rezultat, se îmbunătăţeşte regimul termic şi hidric din sol, se evită fenomenele de
eroziune şi de apariţie a buruienilor.
În viticultura modernă se folosesc, în acest scop, benzi din folie de polietilenă
biodegradabilă, de culoare neagră, soluţie ce poate fi aplicată în arealele foarte secetoase, pe
suprafeţe restrânse însă, datorită costurilor.
Acoperirea solului cu polietilena determina ridicarea temperaturii lui cu pana la 5°C si a
umiditatii cu 20%, comparativ cu varianta fara mulci.

Mulciul din paie.

Se împrãştie pe întreaga suprafaţă a plantaţiei, în cantitate de 8-10 t/ha.
Timpul optim de administrare este toamna, după lucrarea adâncă a solului.
Creşterea buruienilor prin stratul de paie va fi reprimată, iar vetrele izolate de buruieni vor
putea fi înlăturate.
Îngrăşămintele vor fi împrăştiate peste paie, ploile le vor spăla şi astfel vor pătrunde prin
stratul de paie.
După 3 ani se vor mai adăuga paie pentru acoperirea solului, iar după 10 ani întreaga masă
de paie va fi încorporată cu ajutorul sapei rotative, urmând a se proceda la o nouă acoperire.
Avantajele acoperirii cu paie:
- prevenirea eroziunii solului pe pante;
- reprimarea aparitiei buruienilor;
- păstrarea umidităţii solului sub paie şi în anii secetoşi;
- repopularea solului cu râme;
- stimularea creşterii viţelor;
- diminuarea cheltuielilor pentru întreţinerea mecanică a solului.
Dezavantajele acoperirii cu paie:
- la paiele proaspăt administrate există un oarecare pericol de incendiu; paiele
existente în plantaţie de câteva luni ard mai greu;
- se favorizează apariţia şoarecilor, viermilor-sârmă şi altor dăunători.

Mulciul din ierburi

În viile înierbate, acoperirea solului pe rândurile de viţe cu mulci de ierburi s-a dovedit a fi
avantajoasă.
Masa de ierburi este aruncată pe solul de sub rândurile de butuci de către cositoarea cu
aparat de tăiere de tip rotativ, cu ocazia cosirii intervalului înierbat.
Acoperirea cu mulci de ierburi are aceleaşi avantaje ca şi cea cu paie.

Mulciul din scoarţă de copac

Scoarţa de copac s-a confirmat ca un material de acoperire corespunzãtor.
Cantitãţile recomandate ajung la 3-5 m3/ar.
Scoarţa dezvolta o actiune erbicidã si putrezeşte foarte incet, fiind deci foarte durabilã.
Incercãri cu turbã fibroasã sau cu un strat gros de coarde tocate nu au confirmat asteptãrile.
Ele nu au reuşit sã realizeze dorita legaturã cu solul si au constituit un strat izolator, sub care
solul se întăreşte.
 3.3. Combaterea buruienilor

Pentru combaterea integrată a buruienilor, conceptul de „combatere integrată” a fost definit

drept un sistem echilibrat, bazat pe combaterea buruienilor cu mijloace mecanice, fizice şi chimice,
al cărui impact asupra mediului înconjurător a condus la menţinerea fertilităţii solului, la obţinerea
de producţii cantitative şi calitative de struguri superioare, în anumite condiţii optime de eficienţă
economică. Principiile de bază ale acestui sistem integrat de combatere au nu doar o semnificaţie
ecologică, ci şi una economică, reprezentate prin: eliminarea substanţelor active, cu riscuri mari de
toxicitate asupra solului, plantei şi a mediului înconjurător; extinderea erbicidării postemergente şi
mai ales utilizrea ei pe vetre; utilizarea unor doze minime, de efect, în cantităţi minime de apă. În
scopul diminuării la maximum a toxicităţii; în scopul conservării solului şi protecţiei mediului se
recomandă ca, începând din luna august, să se renunţe la erbicidare şi la praşile mecanice; utilizarea
înierbării anuale sau permanente a intervalelor dintre rândurile de plante, deoarece prin cosire se
diminuează rezerva de buruieni existentă; utilizarea mulcilor organici, în scopul completării
rezervei minerale a solului, dar şi a sufocării buruienilor ce răsar şi se dezvoltă prin stratul de mulci.

În general, solurile neechilibrate, cele sărăcite în humus și prost lucrate sunt cele mai ușor de
invadat de buruieni, în special cele greu de combătut: pălămida, volbură, pirul, costreiul.
Se va avea în vedere doar combaterea bururienilor problemă şi reducerea densităţii
buruienilor comune.
Un alt efect pozitiv al prezenţei buruienilor este acela că, acestea constitute gazdă unor
prădători naturali ai insectelor dăunatoare din plantaţie.
Totuşi buruienile au şi un rol pozitiv, dacă densitatea acestora nu depăşeste anumite limite,
constând în reducerea riscului de eroziune şi al riscului de levigare a elementelor nutritive,
prevenirea formării crustei şi sporirea biodiversității.
Principiul aplicat în viticultura ecologică trebuie să fie acela al diminuării buruienilor şi al
măsurii de limitare a presiunii exercitate de acestea asupra plantaţiei.
Buruienile în viticultura ecologică sunt privite adeseori că fiind principala problemă. Ele
concurează viţa de vie pentru resurse (apă, elemente nutritive şi lumină), pot fi gazdă pentru
dezvoltarea dăunatorilor şi a agenţilor patogeni, îngreunează operaţiile de recoltare şi diminuează
calitatea recoltei.
În afara acestor perioade buruienile pot avea efecte favorabile, asigurând protecția suprafeței
solului și stimularea activității biologice prin exudatele radiculare eliberate.
Această concurență intervine în anumite perioade critice de dezvoltare a viței de vie, înainte
de intrarea pe rod și câțiva ani după aceea, când butucii au nevoie să se fortifice, dar și anual, în
perioadele de maxim consum de apă pentru vite și de atac puternic de mană.
În viticultura ecologică se recomandă extinderea preocupărilor de reglare a dezvoltării
buruienilor. Buruienile concurează butucii din plantații și le afectează productivitatea.
Prin trecerea la viticultura ecologică, se pune accent deosebit pe metodele preventive și pe
metodele nechimice, eliminându-se definitiv erbicidele.
Efectele negative ale buruienilor în plantațiile viticole sunt:
• concurența pentru apă și elemente nutritive;
• agravarea riscului de îngheț în primăvară;
• întreținerea unui microclimat favorabil bolilor criptogramice;
• stânjenirea aplicării tratamentelor fitosantare.
Buruienile care se întâlnesc în plantațiile viticole pot fi: anuale si perene.
a) Specii anuale:
- monocotiledonate: mohorul roșu - Setaria sp.; mohorul verde – Setaria sp.,
mohorul lat – Echinochloa crus-galli, meișorul - Setaria viridis;
- dicotiledonate: știrul - Amaranthus sp., loboda salbatică - Chenopodium sp., iarba
grasă - Portulaca oleracea, zarna - Solanum nigrum, traista ciobanului - Capsela bursa pastoris,
muștarul sălbatic - Sinapis arvensis, rocoina - Stellaria media, sugelul - Laminum sp., troscotul
comun - Polygonum avicularae, sopârlița-Veronica sp., spanacul sălbatic - Chenopodium album,
Corneței - Xanthium sp.
b) Specii perene:
- monocotiledonate: pirul gros - Cynodon dactilon, pirul târâtor - Agropyron repens,
costreiul - Sorgum halepense;
- dicotiledonate: volbura – Convolvulus arvense, urda vacii - Lepidium draba,
pălămida – Cirsium arvense, susaiul - Sonchus sp., curcubețica (mărul lupului) - Arisolochia
clematitis, păpădia – Taraxacum oficinalae; măzărichea de câmp - Vicia sp., murul - Rubus
caesium.

Metode de prevenire folosite in viticultura ecologică sunt urmatoarele:

- arătura de primăvară care se face cât mai devreme, pentru ca semințele aduse la suprafață
să nu aibă timp să germineze și apoi să fie distruse prin lucrări superficiale;
- evitarea lucrărilor terenului la o umiditate ridicată și a tasarii care favorizează dezvoltarea
buruienilor perene, în special a pălămidei;
- eliminarea surselor de diseminare, prin cosirea taluzelor teraselor înainte ca buruienile de
aici să producă semințe, precum și nefolosirea că îngrășământ natural a gunoiului de grajd proaspăt,
care conține o cantitate mare de semințe germinabile de buruieni;

- folosirea îngrășămintelor verzi și mulcirea solului cu acestea după cosirea și înierbarea

temporară vor constitui mijloace de prevenire a dezvoltării buruienilor.
Metode de distrugere a buruienilor curente sunt reprezentate de prășile mecanice și manuale
repetate. Acestea necesită multe cheltuieli cu forță de muncă, cu utilajele și carburanți. Prășilele
manuale pun cele mai mari probleme, deoarece forța de muncă are o cerere deosebită în aceste
perioade ale anului, fapt ce impune necesitatea asigurării prin contracte ferme cu muncitori
sezonieri.
Pentru distrugerea buruienilor, în viticultura ecologică se mai pot folosi unele metode
termice cu vapori sau cu flacăra directă. Combaterea ecologică a buruienilor nu trebuie să ducă la
îmburuienarea plantațiilor, ca efect pot duce la distrugerea acestora.
Combaterea buruienilor prin mulcire, constă în acoperirea solului cu materie organică:
resturi vegetale, paie, frunze, rumeguş, compost.
Se împiedică accesul buruienilor la lumină şi ca atare acestea mor epuizate datorită
imposibilităţii desfaşurării procesului de fotosinteză.
Combaterea buruienilor cu ajutorul microorganismelor constituie o altă posibilitate, de
exemplu: combaterea pălămidei (Cirsium arvense) cu ajutorul ruginii (Puccinia punctiformis).

3.4. Fertilizarea solului

Necesitatea folosirii îngrăşămintelor în plantaţiile de vii rezultă din faptul că acestea sunt
amplasate în majoritatea cazurilor pe terenurile în pantă, slab productive. De asemenea, viţa de vie
vegetează pe acelaşi teren o perioadă mai îndelungată (40-60 de ani), în fiecare an plantele de pe un
hectar produc 500-700 kg frunze verzi, 2 000-4 000 kg coarde, la care se adaugă producţiile de
struguri, care pot varia de la 4 000 la 20 000 kg, ceea ce reprezintă 6 000-30 000 kg masă organică
la un hectar de vie. Pentru producerea acestei substanţe organice, viţa de vie foloseşte anual cantităţi
mari de săruri minerale. pe care le extrage anual din sol. Ele variază în funcţie de regimul hidric al
solului, de desimea plantaţiei şi de mărimea încărcăturii de ochi care se rezervă la butuc.

Formele de îngrăşăminte. În viticultura ecologică se folosesc aproape exclusiv îngrăşăminte

de origine organică, cele minerale fiind permise doar în proporție minimală. Îngrăşămintele
organice se aplică o dată la 3-4 ani sub formă de gunoi de grajd, compost, must de gunoi de grajd,
sau tescovină compostată. Cu bune rezultate se pot folosi şi îngrăşămintele verzi, reprezentate prin
plante leguminoase (lupinul, mazărea, bobul, măzărichea), cultivate printre rândurile de vie şi
încorporate sub brazdă. Acestea se pot folosi numai în podgoriile unde precipitaţiile depăşesc 500
mm anual. Îngrăşământul verde este economic şi are efect asemănător cu cel al gunoiului de grajd.

Fertilizarea biologică a viilor se poate face prin cultura plantelor anuale pe intervalele dintre
rânduri, folosite ca îngrăşământ verde, care influenţează favorabil însuşirile fizice, chimice şi
biologice ale solului, fără să afecteze creşterea, dezvoltarea şi fructificarea viţei-de-vie. Ca
îngrăşăminte verzi pot fi folosite specii de plante cu ciclul biologic scurt, cu creştere rapidă, care
produc o biomasă mare, unele dintre ele (categoria de plante leguminoase) cu posibilităţi de fixare a
azotului atmosferic: mazăre consumabilă sau furajeră (cu normă de semănat de 100-150 kg/ha),
lupin (150- 200 kg/ha), bob (150-200 kg/ha), soia (150-200 kg/ha), borceag de primăvară (60 kg
ovăz la hectar plus 120 kg mazăre la hectar), secară (80-100 kg/ha), măzăriche etc. În perioada mai-
iunie, la îmbobocirea sau înspicarea plantelor, ele se toacă mărunt şi se lasă ca mulci pe suprafaţa
solului, până la uscare definitivă, urmată de încorporarea în sol, în urma unei lucrări de mobilizare a
solului. Fertilizarea organică în viticultura biologică are ca obiective menţinerea sau sporirea
fertilităţii solurilor şi a activităţilor biologice; se consideră eficientă o doză de 30- 50 de tone la
hectar de gunoi de grajd sau compost de tescovină, din care, în urma descompunerilor şi
transformărilor, rezultă humusul, cu rol important în fertilitatea solurilor şi în nutriţia plantelor.
Încorporarea în sol a îngrăşămintelor organice conduce nemijlocit la sporirea eficacităţii acestora,
datorită grăbirii descompunerii şi transformării în humus, cu ajutorul microorganismelor din sol.

Folosirea îngrăşămintelor minerale, alături de cele organice naturale şi de cele verzi, este
mult mai oportună şi cu efect imediat dacă se aplică sub forma îngrăşării extraradiculare (foliare).
Eficienţa economică a acestui tip de fertilizare se regăseşte în dozele extrem de mici ce se aplică la
unitatea de suprafaţă, volumul redus de lichid (soluţie), precum şi în modul de aplicare -
concomitent cu tratamentele fitosanitare. De asemenea, s-a omologat sistemul ecologic şi biologic
de fertilizare la viţa-de-vie, sistem constituit dintr-o fertilizare organică la sol cu 30-50 tone/ha
compost de tescovină, coroborat cu o fertilizare foliară cu vinasă îmbogăţită în macro- şi
microelemente.

Regimul de nutriţie al plantelor în cursul anului se stabileşte în funcţie de cerinţele acestora.

La viţa de vie perioada critică de nutriţie cu azot, fosfor sau potasiu diferă în funcţie de fenofază.
Până la înflorit, viţa necesita cantităţi mai mari de azot, deoarece în această perioadă au loc creşteri
intense ale lăstarilor, iar în fenofaza de maturare a strugurilor şi lemnului sunt necesare cantităţi mai
mari de fosfor şi potasiu. În acelaşi timp însă, cantităţile prea mari de îngrăşăminte, în special cele
cu azot, influenţează acumularea ridicată a amidonului în coarde, ceea ce determină prelungirea
perioadei de vegetaţie şi chiar avortarea inflorescenţelor în anii nefavorabili.

Aplicarea îngrăşămintelor în vii reclamă cunoaşterea pentru fiecare podgorie a relaţiilor ce

se stabilesc în sistemul sol-îngrăşământ-plantă, direct influenţate de factorii climatici şi tehnologici
angajaţi în ecosistem. Îngrăşămintele organice se administrează în sol toamna.

3.5. Protecţia ecologică a viţei de vie împotriva bolilor şi dăunătorilor

Viţa de vie are un număr mare de boli şi dăunători, de aceea protecţia fitosanitară ocupă un
loc important în tehnologiile de cultură. În viticultura ecologică, accentul se pune pe elaborarea
sistemelor de combatere integrată, în care metodele biologice să capete cea mai mare utilizare,
eliminându-se astfel pesticidele foarte toxice şi poluante.
În structura de combatere integrată a principalelor boli şi dăunători ai viţei de vie intră:
 - boli criptogamice: principale: mana viţei de vie (Plasmopara viticola) şi făinarea sau
oidiumul (Uncinula necator); secundare: putregaiul cenuşiu al strugurilor (Botryotinia fukeliana),
- bacterioze: cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens),
- acarieni: păianjeul comun (Tetranicus urticae), păianjenul roşu - (Panonicus ulmi),
Acarianul galicol - (Eriophys vitis
- molii: molia strugurilor sau eudemisul (Lobesia botrana);
- alţi dăunători: omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea).

A) Combaterea bolilor criptogamice (produse de ciuperci) reprezintă problema cea mai

complexă a protecţiei fitosanitare în viticultura ecologică, deoarece se urmăreşte reducerea până la
eliminare a tratamentelor fitosanitare cu efecte negative în cadrul ecosistemului.
Posibilităţile de intervenţie prin mijloace chimice directe sunt limitate şi de aceea un rol
deosebit au măsurile culturale preventive. Aceste măsuri au fost următoarele:
- folosirea la plantare a unui material săditor certificat, liber de virusuri şi boli bacteriene;
- extinderea în cultură a soiurilor rezistente, altoite pe portaltoi mai puţin viguroşi;
- amplasarea plantaţiilor pe terenuri în pantă, cu expoziţie S, S-V, S-E;
- menţinerea unui sol bine structurat, cu un conţinut moderat de humus şi cu elemente
minerale accesibile, cu o viaţă microbiană activă, care să favorizeze o nutriţie echilibrată şi o
rezistenţă sporită la atacul bolilor;
- forme de conducere semiînalte prin care vegetaţia este îndepărtată de suprafaţa solului;
- sporirea aerisirii şi iluminării prin operaţiile în verde;
- aplicarea corespunzătoare a lucrărilor de întreţinere a solului;
- reducerea fertilizării cu îngrăşăminte chimice;
- reducerea irigaţiei;
- în lupta contra bolilor şi dăunătorilor se folosesc, înainte de toate, prognozele şi avertizările
pe care le fac laboratoarele zonale de protecţia plantelor (anexa 3)
Din datele climatice înregistrate la Staţiunea de Cercetare Viti-Vinicolă Pietroasele în anul
viticol 2004-2005, se constată că nu s-au înregistrat temperaturi prea scăzute (minima absolută în
aer fiind de -16,50C, în luna februarie). Astfel au fost condiţii favorabile păstrării unei rezerve
biologice suficiente pentru agenţii patogeni dăunători. În perioada de vegetaţie, temperaturile au
fost mai scăzute cu 1-20C decât mediile multianuale (normalele), cu maxima absolută de 35,40C în
luna iulie. Din punct de vedere pluviometric, anul viticol 2004-2005 a fost un an extrem de bogat în
precipitaţii (763 mm în perioada mai-septembrie), duble ca volum, atât în ceea ce priveşte
precipitaţiile medii, dar mai ales în ceea ce priveşte precipitaţiile din timpul perioadei de vegetaţie.
Din sinergismul temperaturilor mai scăzute şi precipitaţiilor abundente au rezultat condiţii
optime de manifestare a bolilor criptogamice, mai ales a manei, care au compromis aproape total
producţia de struguri în multe zone viticole ale ţării, iar butucii atacaţi au avut foarte mult de suferit,
slăbiţi fiind, din cauza gerurilor din iarna anului viticol 2005-2006.

1. Plasmopara viticola - Mana viţei de vie este cea mai păgubitoare boală care poate afecta
plantaţiile viticole şi producţia de struguri. În anii numiţi „de mană, pierderile pot ajunge până la
80% din producţie, iar 2004-2005 a fost un astfel de an. Butucii atacaţi se debilitează, se resimt în
anul respectiv şi în anii următori, iar atacul consecutiv ani la rând, duce la uscarea plantaţiilor.
Simptome. Ciuperca ataca toate organele verzi: frunze, lăstari, boabe, ciorchini. Atacul pe
frunze (Anexa) apare după ce acestea au depăşit 5 cm în diametru. Pe faţa superioară se observă
prezenţa unor pete gălbui –„pete untdelemnii”. Petele au dimensiuni diferite, (1-3 cm) şi în
majoritatea cazurilor sunt rotunde. Uneori, în condiţii de umiditate redusă se formează pete mici,
colţuroase, asemănătoare celor care apar toamna – „pete de rouă”.La o zi după apariţie pe faţa
inferioară a limbului, în dreptul petei, apare un puf alb, alcătuit din fructificaţiile asexuate ale
ciupercii (conidiofori cu conidii). După câteva zile, ţesuturile atacate se necrozează, petele devin
brun-roşiatice, începând din centru –„faza de arsuri”. Ulterior, la unele pete, ţesuturile necrozate se
mărunţesc şi frunzele apar zdrenţuite. La atac puternic, frunzele se usucă complet.
 Când sunt atacate tecile, frunzele cad masiv, chiar fără să prezinte pete pe limb (fenomen
întâlnit frecvent în viile părăsite, nelegate, îmburuienate).
Spre toamnă, în condiţii mai puţin favorabile de temperatură, pe frunze apar pete mici (1-4
mm), colţuroase, care dau un aspect mozaicat –„faza de frunze mozaicate”. În ţesuturile atacate se
formează, în acest caz, organele de înmulţire sexuată ale ciupercii (anteridii şi oogoane, prin
cuplarea cărora rezultă oosporii, organe de rezistenţă ale ciupercii peste iarnă şi de transmitere a
bolii prin intermediul frunzelor căzute).
Pe lăstarii tineri, atât pe internodii, cât şi la noduri, apare un puf rar, albicios, care apoi se
brunifică. Lăstarii în curs de lignificare, prezintă atac numai la noduri (în dreptul ţesuturilor
meristematice ale diafragmei). Lăstarii atacaţi se usucă sau degeră în cursul iernii, pierzându-se
rodul pentru anul următor.
Cea mai gravă formă de atac este cea de pe ciorchinii tineri şi mai ales pe inflorescenţe.Pe
ciorchinii tineri infectaţi apare un puf rar, gri-albicios (conidiofori cu conidii), care cuprinde atât
axul şi ramificaţiile acestuia, cât şi florile sau bobiţele abia legate. După câteva zile ciorchinii
atacaţi se ofilesc şi se usucă.
Pe boabele tinere, în creştere, puful de conidiofori care se formează este de culoare gri,
atacul purtând numele de „rot-gris”. Pe boabele dezvoltate, după ce au depăşit 5 mm diametru şi
stomatele s-au închis, pe suprafaţă nu mai apare puf, atacul manifestându-se prin apariţia unor pete
cenuşii-vineţii, cu aspect de opărit. Treptat boabele infectate se zbârcesc, se usucă, având culoarea
brună la soiurile cu strugurii albi sau vineţie la soiurile cu struguri negri, atacul purtând numele de
„rot-brun”. Deoarece infecţiile se fac prin perniţa de la baza bobului, numită ”burelet” sau prin
ramificaţiile ciorchinelui, uscarea apare la boabe izolate sau la grupuri de boabe, astfel încât, de cele
mai multe ori, ciorchinele păstrează o parte din boabe sănătoase. Boabele complet uscate, rămase pe
ciorchine reduc producţia cantitativ, însă nu influenţează foarte mult calitatea vinului. Dacă infecţia
s-a făcut târziu, la intrarea în pârgă, boabele nu se coc, nici nu ajung în faza de uscare şi nu
acumulează zaharuri, astfel încât se vor obţine vinuri de o calitate scăzută, acre, care nu se pretează
la învechire şi la care apare oţetirea (floarea vinului). Şi într-un caz şi în celălalt, boabele atacate se
desprind uşor de pe ciorchine.
Agentul patogen. Boala este produsă de ciuperca Plasmopara viticola, fam.
Peronosporaceae, ord. Peronosporales, cls.Oomycetes. Miceliul ciupercii – sifonoplast – se
dezvoltă în spaţiile intercelulare ale ţesuturilor infectate, trimiţând prin stomate, la exterior, pe faţa
inferioară a limbului foliar, conidioforii, care formează conidii. Conidioforii sunt incolori, ramificaţi
monopoidal în treimea superioară, având ramificaţii perpendiculare una pe alta. Pe ramificaţiile
terminale apar2-3 vârfuri conice – sterigme – pe care se formează conidiile de vară – microconidii.
Conidiile sunt ovoide, incolore, unicelulare având dimensiuni de 14-30x10-18µm. Prin germinare,
conidiile eliberează 5-8 zoospori biflagelaţi. Toamna, în frunzele mozaicate se formează anteridii şi
oogoane şi prin copularea lor rezultă oosporii sferici, galbeni-bruni, de 25-35 µm diametru, care
servesc ca organe de rezistenţă ale ciupercilor. Transmiterea ciupercii peste iarnă se face deci prin
frunzele căzute, care conţin oospori. Mai rar, oosporii se pot forma în ţesuturile atacate ale lăstarilor
şi în boabele atacate.
Primăvara, când temperatura apei care se află pe frunzele căzute este minimum 10 0C,
oosporii germinează, formând câte un filament, în vârful căruia apare o macroconidie. Aceasta,
germinând, pune în libertate 15-18 zoospori, care, împroşcaţi de picăturile de ploaie pe organele
verzi ale plantei, produc infecţiile primare. După trecerea perioadei de incubaţie a cărei lungime
este cuprinsă între13 zile, când temperatura este apropiată de pragul inferior de dezvoltare a
ciupercii şi 4 zile, la temperatura optimă, apar petele untdelemnii, cu conidiofori şi microconidii pe
faţa inferioară a limbului frunzei. Calendaristic, acestea se produc până la jumătatea lunii iunie.
Ecologia bolii. Condiţiile necesare pentru germinarea oosporilor sunt temperatura minimum
100C, şi prezenţa apei pe suprafaţa solului. Pentru ca infecţiile să se producă este necesar ca pe
frunze să se află apă cel puţin 1 oră, şi via este pornită în vegetaţie (frunzele devin sensibile când au
depăşit 5 cm în diametru). Pentru infecţiile secundare, produse de zoosporii rezultaţi din germinarea
microconidiilor, temperatura optimă este de 22-240C, iar condiţiile de umiditate asemănătoare.
 Condiţiile favorabile declanşării bolii sunt întrunite atunci când vremea ploioasă cu cer
acoperit se menţine mai multe zile la rând. Cele mai expuse atacului sunt parcelele de la baza
pantelor, cu expoziţie N sau N-V, plantate cu soiuri sensibile, care dezvoltă o vegetaţie bogată
(Merlot, Aligote`, Fetească regală, Fetească neagră, Chardonnay, Burgund, Muscat de Hamburg,
Chasselas dore`, Merlot, Riesling italian, Italia, Coarnă albă, Coarnă neagră, Cabernet Sauvignon,
Tămâioasă românească etc. Mai slab atacate sunt viţele de pe parcelele însorite, cu teren sărac în
humus, chiar dacă sunt cultivate cu soiurile amintite mai sus. În condiţii de secetă şi la temperaturi
de peste 300C infecţiile nu se mai produc.
Măsuri profilactice:
- adunate şi arse frunzele căzute şi îngrămădite în locurile joase;
- lucrări ale solului (arături de toamnă şi de primăvară) prin care sunt îngropate frunzele
căzute şi e menţinut terenul curat de buruieni;
- conducerea semiînaltă a corzilor rămase la tăieri, cât mai răsfirat pe sârmele portante;
- conducerea şi legarea lăstarilor cât mai răsfirat pe sistemul de susţinere, eliminarea
lăstarilor de prisos, copilitul, cârnitul, defolierea în zona strugurilor, toate efectuate pe cât posibil în
timpul optim pentru a facilita zvântarea frunzelor după ploaie şi a permite contactul mai intim al
soluţiei folosite la tratamente cu organele plantei.
Combaterea ecologică a manei
În viticultura ecologică lupta directă cu mana este foarte dificilă datorită renunţării la
produsele chimice de sinteză. De aceea un rol deosebit revine măsurilor culturale preventive
prezentate mai sus. În afară de acestea, pentru combaterea manei, s-au folosit tratamente cu
următoarele fungicide admise în viticultura ecologică (anexa 2), pe bază de cupru, extracte de roci
şi extracte de lemn de răşinoase;
Zeama bordeleză - Bouillie bordelaise WP sau WDG = 6 kg/ha (0,6%) în 800 L apă –
conţine cupru metalic 50% sub formă de sulfat de cupru neutralizat (sulfat bazic de cupru cu
formula CuSO4*4Cu(OH)2*3Ca(OH)2). Grupa a III-a de toxicitate.
Mod de acţiune: Zeama bordeleză este un fungicid de contact. Eficacitatea soluţiei în
combaterea manei este cunoscută, sulfatul de cupru distrugând conidiile ciupercii, in soluţii cu
concentraţii de 0,25-0,75%. În condiţii normale, concentraţii mai mari de 0,75-1% sunt inutile,
produc costuri mari şi poluează solul, cu timpul cuprul în exces devenind toxic pentru plante (În
unele ţări europene – Elveţia şi Germania - nu trebuie să se depăşească cantitatea anuală de 3 kg/ha
Cu metalic). În cazul când se semnalează precipitaţii abundente, precum şi imediat după grindină,
se recomandă creşterea concentraţiei la 1-2%, cu condiţia ca soluţia să fie bine neutralizată (hârtia
de turnesol se colorează în albastru, iar hârtia de fenolftaleină se colorează în roz pal).
Funguran OH 50 WP = 3 kg/ha (0,3%) în 800 L apă (la aplicarea ultimelor 2 tratamente,
la intervale de 10 zile) conţine 77% hidroxid de cupru - Cu(OH) 2 cu 50% Cu metalic. Grupa a III-a
de toxicitate.
Mod de acţiune: Funguran OH 50 WP este un fungicid de contact, cu acţiune excelentă în
combaterea manei la viţa de vie. Se aplică la avertizare, prin stropiri în timpul vegetaţiei.
Ulmasud = 4kg/ha (0,4%) în 800 L apă conţine extracte apoase din lemn de răşină
pulverizate fin, amestecate cu pudră de roci argiloase.
Mod de acţiune: Ulmasud este un fungicid de contact, cu acţiune excelentă în combaterea
manei la viţa de vie. Se aplică la avertizare, prin stropiri în timpul vegetaţiei.
Mouillant Biofa = 80 ml/ha (săpun potasic din acizi graşi vegetali) adeziv folosit la
tratamentele lichide împotriva manei şi făinării.

2. Uncinula necator - Făinarea sau oidumul este o boală foarte păgubitoare, care produce
pagube tot mai mari atunci când nu se folosesc pentru combaterea manei fungicide pe bază de cupru
(rezultă că tratamentele cu soluţii pe bază de cupru au efect şi asupra făinării, cum susţin şi unii
viticultori în vârstă). Boala atacă deosebit de mult plantaţiile, ajungându-se la 60-80% în plantaţiile
netratate sau tratate necorespunzător.
 Simptome. Pe toate organele verzi ale viţei de vie apare o pâslă fină, alb-cenuşie, care
devine pulverulentă odată cu formarea conidiilor. Ţesuturile atacate se brunifică şi frunzele se
răsucesc spre faţa superioară. Lăstarii se brunifică pe porţiunea atacată şi nu se maturează normal.
În parcelele atacate în anul precedent făinarea apare foarte timpuriu, acoperind ciorchinii şi florile,
care se brunifică şi se usucă. Cel mai periculos este atacul pe struguri. Boabele atacate, imediat
după legarea florilor, se usucă, iar cele atacate mai târziu crapă, descoperindu-se seminţele şi se
brunifică. Pe aceste boabe se instalează diverse mucegaiuri care contribuie la distrugerea întregului
ciorchine, de obiceise produc infecţii cu Botrytis. În parcelele cu atac puternic de făinare se simte un
miros de peşte alterat. Din strugurii atacaţi de făinare se obţin cantităţi mici de must, chiar mustul
rezultat poate fi absorbit de ciorchinii uscaţi. Vinul obţinut casează (casarea brună) şi nu poate fi
tras în sticle.
Agentul patogen. Boala este produsă de ciuperca Uncinula necator, f.c. Oidium tuckeri, fam.
Erysiphaceae, ord. Erysiphales, cls. Pyrenomycetes. Ciuperca formează miceliu septat, incolor, care
se dezvoltă ectoparazit pe organele verzi ale plantei. Perpendicular pe miceliu apar conidiofori
scurţi, simpli, pe care se diferenţiază conidii prinse în lanţuri (grupuri de 3-5).Conidiile sunt
cilindrice sau ovoidale, incolore, având la maturitate dimensiuni de 28-40x14-16 µm care se
desprind uşor şi pot fi transportate de vânt pe organele sănătoase, provocând noi infecţii. Deoarece,
într-o anumită fază, atacul de mană, forma rot-gris pe ciorchini poate fi confundat cu atacul de
făinare, se impune diferenţierea lor în felul următor: un ciorchine atacat de făinare, dacă este
scuturat, în zare se observă praful care se desprinde şi pluteşte în aer, fenomen ce nu se observă la
ciorchinele atacat de mană. Spre toamnă, pe ambele feţe ale frunzelor se formează în urma
procesului de înmulţire sexuată nişte punctişoare brun-negricioase, numite peritecii. Acestea nu au
nici un rol în transmiterea bolii.
Transmiterea bolii în anul următor se face în special prin miceliul localizat în mugurii de
iarnă.
Ecologia bolii
Ciuperca iernează sub forma unui miceliu în interiorul mugurilor, sub solzi, în ochii de iarnă
formaţi în timpul verii, fiind bine protejată de rigorile iernii, de unde se transmite în anul următor,
sau la suprafaţa lăstarilor infectaţi, unde este distrusă de intemperile din timpul iernii.
Temperaturile prea scăzute din timpul iernii duc la degerarea mugurilor distrug şi miceliul
ciupercii, iar în anul următor atacul de făinare va fi mai redus.
Făinarea este o boală de vreme uscată. Infecţiile sunt favorizate de temperaturi situate în jur
de 22 C, dar limitele sunt foarte largi de la 7-90C până la 29-300C. Temperatura de 370C este letală
9

pentru miceliu.. Umiditatea relativă optimă a aerului este de 70-75%, dar ciuperca poate germina de
la 25% la 100%. Ploile spală miceliul şi conidiile de pe frunze şi lăstari.
Excesul de azot sensibilizează plantele, vegetaţia luxuriantă, îmburuienarea şi băltirea apei
la suprafaţa solului duc la atacuri puternice de făinare.
Măsuri profilactice:
- evidenţa clară a parcelelor afectate în anul precedent;
- înlăturarea la tăieri a porţiunilor de lăstari infectaţi;
- tratament cu polisulfură de calciu – 10%, imediat după cercuit, cât mai devreme, înainte
de intrarea viei în faza de plâns;
- lucrări ale solului şi combaterea buruienilor la timp;
- conducerea semiînaltă a corzilor rămase la tăieri, cât mai răsfirat pe sârmele portante;
- conducerea şi legarea lăstarilor cât mai răsfirat pe sistemul de susţinere, eliminarea
lăstarilor de prisos, copilitul, cârnitul, defolierea în zona strugurilor, toate efectuate pe cât posibil în
timpul optim pentru a facilita pătrunderea fungicidelor în interiorul butucului, pentru a ajunge la
struguri ca să-i protejeze împotriva oidiumului şi pătrunderea luminii, care distruge miceliul
ciupercii când vine în contact direct cu acesta.
Combaterea ecologică a făinării
 În viticultura ecologică lupta directă cu făinarea este foarte dificilă datorită renunţării la
produsele chimice de sinteză. De aceea un rol deosebit revine măsurilor culturale preventive
prezentate mai sus.
Pudraje cu Sulf pulbere = 30 kg/ha, Bentonită = 7,5 kg/ha, Litothane = 7,5 kg/ha.
Tratamentul se execută prefloral şi se prăfuiesc şi viţele de vie şi solul. Pulberea fungicidă depusă
pe butuci, pe tulpini şi sol degajă vapori de sulf când este încălzită de razele soarelui şi ţine sub
control ciuperca Oidium. Bentonita şi Litothane sunt pudre din argilă cu efect asupra făinării.
Tratamente lichide cu:
Sulf muiabil sub formă de Microthiol (sulf 80%) = 8 kg/ha( 0,8%), sau Microthiol special
(sulf micronizat 80%) = 6 kg/ha ( 0,6%) sau Sufre biofa (sulf micronizat 80% + extracte de lemn
de răşinoase) = 6 kg/ha ( 0,6%) sau Silibryx = 1Ll/ha (0,1%). Tratamentele se aplică postfloral,
când temperatura aerului este între 15 şi 280C, peste această temperatură existând pericolul
producerii de arsuri pe struguri.
Algocuivre =3 kg/ha (3%) (Sulf micronizat + Litothane + Ulei vegetal + Hidroxid de cupru)
cu efect împotriva făinării (sulful), a manei (cuprul), putregaiului cenuşiu al strugurilor (Litthotane),
iar huila vegetală având un efect de stimulare a creşterii şi rodirii, la fel ca cel al produselor Kanne
(cereale biologice lactofermentate) sau Biofalgue (alge marine+ulei vegetal)

3. Botryotinia fucheliana – Putregaiul cenuşiu al strugurilor este o boală frecventă, care

produce pierderi imense de recoltă în toamnele ploioase şi calde, ajungând până la 100%.
Simptome. Boala poate ataca frunzele pe care apar pete gălbui, care devin apoi roşietice, iar
în dreptul lor, pe ambele feţe ale limbului, se formează un mucegai cenuşiu, constituit di
conidioforii şi conidiile ciupercii. Frunza se desprinde şi cade pe sol, unde ciuperca devine
saprofită. Pe lăstari boala apare în condiţii de umiditate mare şi se manifestă de la noduri, prin
apariţia unor pete alungite, acoperite cu mucegai cenuşiu pulverulent. Uneori, pe acest mucegai se
formează scleroţii, care sunt organele de rezistenţă peste iarnă ale ciupercii.
Cea mai gravă formă de atac se întâlneşte la boabe, în perioada coacerii, transportului şi
depozitării, în cazul strugurilor de masă. La început, pe suprafaţa boabelor, se observă pete mici,
galben-cenuşii sau roşu-violacee, care se măresc rapid, pătrunzând şi în interiorul pulpei bobului.
Primele infecţii se fac prin leziunile produse în pieliţa boabelor de către larvele moliilor,
lovituri de grindină, viespi, furnici, păsări, ca şi prin fisurile apărute în urma atacului de făinare.
Ciuperca se dezvoltă la început saprofit în picăturile de must care apar din ţesuturile lezate, apoi
miceliul devine parazit, se extinde, cuprinzând pieliţa bobului, care se brunifică, se acoperă cu
mucegai cenuşiu, crapă şi se desface de pe pulpă. Ca urmare a atacului, boabele se desprind şi cad
pe sol. Procesul de putrezire continuă, cuprinzând şi pulpa bobului. Pe vreme ploioasă, când între
boabe se găseşte o peliculă de apă, miceliul trece de la un bob la altul şi infecţia cuprinde porţiuni
mari de ciorchine. În asemenea situaţii sunt atacate şi ramificaţiile ciorchinilor şi din struguri se rup
bucăţi care cad pe sol, recolta fiind compromisă.
Vinurile obţinute din strugurii atacaţi sunt de calitate inferioară, cele negre se decolorează,
cele albe casează, se oţetesc şi nu se pretează la învechire.
În toamnele secetoase, după infecţiei, boabele atacate nu se mai acoperă cu mucegai, ci se
stafidesc, deoarece miceliul ciupercii se dezvoltă în pieliţă şi consumă apa, ceea ce duce la creşterea
conţinutului în zaharuri. Această formă de manifestare a primit numele de „putregaiul nobil”, iar
vinurile obţinuţi din strugurii astfel atacaţi sunt de calitate superioară.
Agentul patogen. Boala este produsă de ciuperca Botryotinia fucheliana(sin.Sclerotinia
fucheliana), fam. Sclerotiniaceae, ord. Helotiales, cls. Discomycetes (f.c. Botrytis cinerea), (sin.
Botrytis fucheliana). Pe organele atacate boala formează conidiofori lungi (1-3 mm), septaţi, bruni
la bază. La vârful acestora, pe 2-3 ramificaţii scurte, se formează numeroase conidii unicelulare,
elipsoidale sau ovoide, gălbui la maturitate, prinse sub formă de ciorchini. Conidiile au
dimensiunile de 9-15x6-10µm.
Transmiterea peste iarnă se face sub formă de scleroţi pe organele atacate sau ca miceliu în
lăstarii şi ciorchinii atacaţi, rămaşi în vie.
 Ecologia bolii. Condiţiile favorabile pentru apariţia epidemiilor sunt: nebulozitate mare,
vreme ploioasă timp de mai multe zile, umiditatea relativă a aerului cuprinsă între 80% şi 90%,
temperatura în jur de 22-230C, prezenţa leziunilor pe boabe, umbrirea. În depozite putregaiul este
favorizat de lipsa aerisirii şi temperatura ridicată.
Dintre cele patru soiuri, cele cu boabele dese şi pieliţă subţire, respectiv Pinot noir şi
Chardonnay, sunt foarte sensibile la atacul de putregai cenuşiu.
Măsuri profilactice:
- lucrări ale solului şi combaterea buruienilor la timp;
- conducerea semiînaltă a corzilor rămase la tăieri, cât mai răsfirat pe sârmele portante;
- conducerea şi legarea lăstarilor cât mai răsfirat pe sistemul de susţinere, eliminarea
lăstarilor de prisos, copilitul, cârnitul, defolierea în zona strugurilor, toate efectuate pe cât posibil în
timpul optim pentru a facilita aerisirea şi pătrunderea fungicidelor în interiorul butucului, la struguri
ca să-i protejeze împotriva oidiumului;
- desfrunzitul parţial la nivelul ciorchinilor, înainte de intrarea în pârgă, contribuie la
reducerea apreciabilă a atacului;
- combaterea moliilor strugurilor pentru a nu produce scurgerea mustului, după intrarea în
pârgă.
Combaterea ecologică a putregaiului cenuşiu
În viticultura ecologică lupta directă cu putregaiul cenuşiu este foarte dificilă datorită
renunţării la produsele chimice de sinteză. De aceea un rol deosebit revine măsurilor culturale
preventive prezentate mai sus. În afară de acestea, pentru combaterea putregaiului cenuşiu s-au
folosit tratamente cu biopreparate de ciuperca Trichoderma viridae în concentraţie de 0,2%.

B) Combaterea bacteriozelor

Agrobacterium tumefaciens – Cancerul bacterian este o boală mai frecventă în pepiniere

şi plantaţii, pe terenuri grele, umede şi reci. Pe terenurile unităţii boala se manifestă datorită
neprotejării viţei de gerurile iernii, care produc la formele înalte şi semiînalte leziuni în care se
instalează bacteria ce produce debilitarea şi chiar uscarea butucilor.
Simptome. La viţa de vie cancerul bacterian se manifestă sub forma unor tumori sau gale, de
forme şi dimensiuni diferite. La viţele tinere din plantaţie tumorile au apărut în zona de altoire şi pe
tulpina înălţată. La apariţie tumorile sunt mici, moi, cu suprafaţă netedă, de culoare deschisă
(galben-deschis, roz-pal). Tumorile cresc, se întăresc, suprafaţa lor capătă aspect coraliform, devin
brune şi au o consistenţă spongioasă, dar întărită, cu aspect buretos. Se pot întâlni două tipuri de
simptome: cancerul propriu-zis, care se manifestă prin tumori bine conturate, sferice, ovoidale pe
butuc şi ariceala, care apare numai pe braţele mai vechi de un an şi pe tulpina înălţată sub forma
unor proliferări continue formate din gale canceroase mai mici. Caracteristic pentru cancerul
bacterian este apariţia de tumori secundare (metastaze) la o distanţă oarecare de tumora principală.
Butucii atacaţi au creşteri din an în an mai reduse, dau recolte mici şi după câţiva ani se usucă. La
soiurile cu struguri roşii frunzele se colorează prematur în roşu.
Agentul patogen. Boala este produsă de bacteria Agobacterium tumefaciens. Bacteriile au
formă de bastonaş, pot supravieţui în sol mai mulţi ani. Răspândire se face cu materialul săditor
infectat, iar diseminarea în plantaţie se face prin intermediul uneltelor, a particulelor de sol purtate
de roţile tractorului, încălţămintea oamenilor şi copitele cailor folosiţi la lucrările solului. Bacteria
este purtătoarea plasmidei Ti care conţine gene ce induc tumorogeneza. Formarea tumorilor are loc
ca urmare a proliferării necontrolate a celulelor cambiului.
Ecologia bolii. Atacul sub formă de ariceală este favorizat de temperaturile foarte scăzute
din timpul iernii şi s-a manifestat cel mai mult la soiul Merlot, în plantaţiile tinere (sub 3% viţe
afectate).
Prevenire şi combatere. Deoarece agentul patogen este un parazit care pătrunde în ţesuturile
plantei gazdă, unde nu mai poate fi combătut, accentul se pune pe prevenirea atacului:
- interzicerea recoltării materialului pentru altoit de la plantele bolnave;
 - depistarea butucilor infectaţi, defrişarea lor şi distrugerea prin ardere, iar uneltele folosite
cu acest prilej vor fi dezinfectate prin îmbăiere într-o soluţie de formalină – 3% ;
- dezinfectarea gropilor rămase după scoaterea butucilor bolnavi cu 10 L soluţie de
formalină – 3%;
- în plantaţiile bătrâne, viţele cu tumori vor fi curăţite, materialul eliminat fiind ars pe loc, iar
după curăţire, înainte de pornire în vegetaţie, butucii, tulpinile şi braţele vor fi stropite până la
îmbăiere cu o soluţie de sulfat de cupru – 5%, acelaşi tratament repetându-se pe corzi, înainte de
pornirea în vegetaţie (2% sulfat de cupru).
- combatere pe cale biologică cu biopreparate: Biozin, K 84.

C) Combaterea carenţei de fier

Dintre bolile neparazitare, în plantaţiile de vie se manifestă cel mai grav Carenţa de fier -
Cloroza de fier sau Cloroza calcară
Simptome. Frunzele devin galbene pe toată suprafaţa lor, cu excepţia nervurilor, care iniţial
rămân verzi. Într-un stadiu mai avansat, îngălbenirea se extinde şi asupra nervurilor, cuprinde
aproape toate frunzele, ale căror margini se necrozează. Frunzele par arse şi se răsucesc către faţa
superioară. Cele de la baza butucului încep să cadă şi se produce desfrunzirea prematură a viţei. De
la an la an butucul se debilitează, frunzele devin tot mai mici, lăstarii au internodii scurte şi în zig-
zag şi cresc ca un mănunchi stufos. Florile cad, rămânând în ciorchine numai rahisul iar strugurii
meiază puternic. Coardele îngheţă peste iarnă deoarece lemnul nu se coace suficient şi în 2-3 ani
butucul piere.
Toate aceste simptome se datorează lipsei din sol a fierului, ale cărui săruri sunt insolubile
la un pH mai mare de 6,8 şi excesului de calcar activ, care micşorează solubilitatea fierului sau îl
blochează în frunze după absorbţie. Timpul rece din primăvară şi ploile dese contribuie la
dizolvarea carbonatului de calciu şi extinderea clorozei.
Prevenire şi combatere. Cloroza este o carenţă greu de combătut pe terenurile cu exces de
calcar activ. Principalele măsuri care se pot lua în viticultura ecologică sunt:
- alegerea portaltoiului cel mai potrivit, rezistenţă mare şi medie la calciu având-o Ferkal,
Chasselas x Berlandieri 41 B, 333 EM, Berlandieri x Rupestris 140 Rugeri, Berlandieri x Riparia
420 A, Berlandieri x Riparia SO 4;
- aplicarea îngrăşămintelor organice complet fermentate;
- aerisirea solului prin lucrările de afânare adâncă şi superficială;
- folosirea la primele trei tratamente lichide, când viţa de vie este în creştere puternică a unui
macerat de urzici (1 kg urzici/10 L apă) în doză de 1 L/ha.
- 1 tratament prefloral cu Cromax 1 L/ha.

3.6. Protejarea viţei de vie împotriva accidentelor climaterice

Viţa-de-vie este o plantă cu o rezistenţă slabă la îngheţ şi necesită să fie protejată în timpul
iernii. Apărarea viţei-de-vie împotriva temperaturilor scăzute este impusă de faptul că această plantă
este originară din ţinuturile calde şi nu s-a adaptat pe deplin condiţiilor climatice din ţara noastră.
Cu un aparat foliaceu foarte bogat şi cu frunzele fragede, viţa de vie poate fi distrusă în totalitate de
grindină. De asemenea, este o plantă sensibilă la boli şi dăunători, care se manifestă cu o mare
frecvenţă în plantaţii. Faţă de aceste fenomene, viticultorul a stabilit o serie de mijloace de
prevenire şi combatere a lor, de îngrijire şi protejare a recoltei.

Protejarea în timpul iernii. O primă lucrare de protecţie a viei este îngropatul, care constă în
acoperirea plantei cu un strat de pământ, a cărui grosime variază de la 5 cm la 15 cm, în funcţie de
asprimea gerului din timpul iernii, îngropatul poate fi total sau parţial. Prin îngropat total se înţelege
acoperirea cu pământ a întregului butuc, iar prin îngropat parţial sau muşuroit se înţelege acoperirea
cu pământ a părţii aeriene a tulpinii împreună cu lemnul multianual şi baza coardelor cu 3-4 ochi.
Îngropatul se face toamna, după căderea frunzelor, începând din decada a treia a lunii octombrie.
Dacă timpul nu permite să se aştepte căderea frunzelor în întregime şi via nu are frunzele atacate de
mană, îngropatul trebuie făcut mai devreme. Se îngroapă întâi soiurile mai sensibile la ger (Afuz-
Ali, Crâmpoşie) şi din parcelele aflate pe locurile joase.

Cu toate că îngropatul este o lucrare costisitoare şi anevoioasă, viile trebuie protejate

deoarece pagubele provocate de ger depăşesc cu mult costul îngropatului pe întreg intervalul de
timp. Viţa rămâne acoperită cu pământ circa 3-4 luni, cât durează sezonul rece. Primăvara, via se
dezgroapă sau se dezmuşuroieşte. Momentul optim pentru dezgropat trebuie în aşa fel ales, încât
condiţiile climatice nefavorabile de la începutul primăverii să aibă o influenţă cât mai mică asupra
coardelor şi ochilor. Cercetările au arătat că dezgropatul este bine să se facă timpuriu, imediat ce a
trecut pericolul de îngheţ. Viile dezgropate timpuriu pornesc în vegetaţie cu 4-5 zile mai târziu.
Efectuarea cu întârziere a lucrării duce la clocirea ochilor şi au loc pierderi mari de ochi, care se
soldează cu pierderi de producţie.

Protejarea contra îngheţurilor şi a brumelor. În afară de gerurile din cursul iernii, viile mai
pot fi afectat de îngheţurile şi brumele târzii de primăvară, împotriva cărora se folosesc diferite
metode de combatere. Ca metode directe se pot menţiona plantarea de soiuri rezistente la îngheţ,
soiuri care dezmuguresc mai târziu şi soiuri care au copilii fertili. Metodele indirecte utilizate sunt:
mărirea adâncimii de plantare, irigarea plantaţiei în preajma apariţiei îngheţurilor a brumelor şi
fumigaţia, aceasta din urmă fiind eficientă la scăderea temperaturii până la -1°C.

Protejarea contra grindinei. Toată zona piemonturilor, care include dealurile de la Torino la
Odobeşti, ca de altfel Crimeia şi Caucaz, este afectată de grindină, care aduce de multe ori pagube
însemnate. Ca măsuri de combatere se recomandă: plase antigriindină din material plastic pentru
viile familiale şi rachetele antigrindină pentru fermele viticole contonate în masive viticole.

3.7. Irigația solului

Viţa de vie dispune de un aparat foliar foarte bogat, care prin transpiraţie pierde cantităţi
însemnate de apă. De aceea, în condiţiile de climă şi sol din ţara noastră, necesităţile viţei de vie
faţă de umiditate sunt satisfăcute de precipitaţiile anuale în cantităţi de circa 500 mm, dacă acestea
sunt bine repartizate în perioada de vegetaţie. Totuşi, cercetările întreprinse de Alexandrescu I.ş.a.
(1966), Grumezea Gh. (1965), Moţoc M. (1967), au stabilit că pentru podgoriile din Banat, Oltenia,
Muntenia, o parte din Moldova şi îndeosebi Dobrogea se simte nevoia suplimentării cantităţii de
apă provenită din ploi şi zăpadă prin aplicarea irigaţiei.

Regimul de irigaţie. Stabilirea momentului când trebuie aplicată irigarea este o problemă
importantă care se rezolvă în funcţie de condiţiile ecologice ale fiecărei podgorii.

Cerinţele viţei de vie faţă de apă variază în funcţie de perioadele de viaţă din cursul anului şi
de fenofaze. Cea mai mare cantitate de apă se consumă de la legarea boabelor până la începutul
coacerii. Dacă viţa de vie în această perioadă nu are apă suficientă, creşterea boabelor încetineşte,
acestea rămân mici, nedezvoltate şi în ele se acumulează cantităţi reduse de zahăr, iar aciditatea se
menţine ridicată. La butucii încărcaţi prea mult, frunzele, începând cu cele de bază, se usucă şi cad.

În principiu, irigaţia poate fi aplicată primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, dacă iarna a
fost săracă în zăpadă, iar primăvara este secetoasă. În perioada de vegetaţie momentele critice sunt
la începutul dezmuguritului, imediat după înflorit şi la intrarea strugurilor în pârgă.

Norma de udare variază de la regulă între 500-800 m 3/ha, cu frecvenţa cea mai mare în
lunile iulie şi august. Norma de irigare are valori variabile de la un an la altul, în funcţie de regimul
hidric al anilor respectivi. În regiunile cu climat continental temperat, unde există variaţii atât în
ceea ce priveşte suma gradelor de temperatură cât şi cantitatea de precipitaţii, irigarea în vii dă
rezultate pozitive numai în anii secetoşi.

Metode de udare.

În cazul viţei-de-vie administrarea apei de irigat se poate face folosind trei metode: prin
scurgerea la suprafaţă, prin aspersiune şi picurare. Mai răspândite, atât în ţara noastră cât şi în
străinătate, sunt primele două metode. Udarea prin picurare se află în fază de experimentare fiind
apreciată ca potrivită pentru zonele cu deficit mare de apă. Irigarea prin aspersiune s-a extins mult
în ultimul timp în plantaţiile viticole situate pe terenuri în pantă, cu înclinaţii până la 5-6%, cu bune
rezultate în regiunile cu secetă atmosferică puternică.

3.8. Întreținerea lucrărilor antierozionale

În plantaţiile viticole ecologice amplasate pe versanţi, eroziunea solului poate fi controlată

prin lucrări antierozionale simple. Acestea sunt lucrări eficiente în plantaţiile viticole situate pe
versanţi uniformi, cu pante mici şi soluri neafectate puternic de eroziune, dintre care se pot
enumera:

1. Efectuarea de lucrări adânci ale solului. Înainte de infiinţarea plantaţiei se recomandă

executarea de lucrări de desfundare pe adâncimea de 50-80 cm, care afânează solul mărindu-i astfel
capacitatea de infiltrare şi de reţinerea a apei din scurgerile de la suprafaţa terenului. Desfundatul se
execută după ce s-a proiectat organizarea teritoriului, pe suprafaţa de teren aferentă numai plantaţiei
viticole, fiind excluse suprafeţele aferente reţei de circulaţie, zonele de concentrare a apelor, zonele
predispuse la alunecări,etc.;

2. Folosirea de îngrăşaminte organice verzi. Se pot realiza prin folosirea culturilor intrecalate
de leguminoase anuale (mazăre, lupin ş.a) a căror masă vegetală la maturitate se încorporează în sol
ca îngrăşământ verde, prin aratură. Astfel, se reduce cantitatea de sol erodat (de 2 – 6 ori, Costache
I. Şi col.) şi se îmbunătăţeşte fertilitatea solului;

3. Folosirea de benzi înierbate. Sunt lucrări care se aplică în plantaţiile viticole cu pante de
până la 10-12% în zonele cu precipitaţii abundente. Benzile înierbate au lăţimi de 1 m între
rândurile de viţă de vie, la distanţe de 30-40 cm faţă de axul rândului, iar amplasamentul se schimbă
anual.

4. Executarea de biloane sau microbazine. Se execută primăvara odată cu prima lucrare

adâncă a solului prin două brazde executate la cormană cu plugul reversibil sau cu rariţa

În plantaţiile viticole înfiinţate pe terenuri cu pante de până la 5% se va urmări satisfacerea

cerinţelor viţei de vie faţă de expoziţia terenului, precum şi asigurarea de dimensiuni optime ale
tarlalelor în scopul efectuării mecanizate a lucrărilor agricole. Pe terenurile cu pante cuprinse între
5-12% rândurile de viţa de vie se amplasează paralel cu sensul curbelor de nivel ceea ce determină
ca şi lucrările agrotehnice să se execute pe aceeaşi direcţie. Distanţa între rânduri fiind mai mare
(2,2—3,0 m) se pot crea rigole şi biloane cu ajutorul plugului reversibil, care reduc mult pierderile
de sol prin eroziune.

3.9. Recoltarea strugurilor

 Recoltarea strugurilor reprezintă una dintre verigile tehnologice principale în cultura
viței de vie, care necesită volumul cel mai mare de muncă şi de care depinde, în mare măsură,
cantitatea şi calitatea produsului obținut.
Campania de recoltare la soiurile pentru struguri de vin este scurtă, de circa 2-3 săptămâni,
deoarece majoritatea soiurilor se încadrează în epocile IV-V de maturare a strugurilor. În vederea
stabilirii momentului optim de recoltare se urmăreşte evoluţia procesului de maturare, începând de
la intrarea strugurilor în pârgă, întocmindu-se un grafic al maturării, în baza determinărilor privind
greutatea a 100 de boabe, conţinutul în zaharuri şi aciditatea totală a mustului. Recoltarea
strugurilor de vin are loc într-o singură etapă, cu eșalonare pe o perioadă de timp cât mai scurtă.
Ritmul de cules trebuie sincronizat cu cel de prelucrare a strugurilor, pentru evitarea stocării
timp îndelungat în mijloace de transport sau recipienți de recoltare, ideal fiind un interval de maxim
6 ore de la recoltă până la prelucrare. Este necesară asigurarea conservării pe cât posibil a
integrității strugurilor pe parcursul transportării, mustuirea fiind contraindicată din pricina oxidării.
În cazul drumurilor lungi, mai ales dacă există și struguri mucegăiți, e recomandată sulfitarea
strugurilor în vie, în recipienţii de transport, prin administrarea unei soluţii de SO2 (15-20 % din
cantitatea totală folosită la vinificare). Recipienții de recoltare a strugurilor, benele de transport,
căzile sau ciuberele, trebuie menținute într-o stare de igienă perfectă, spălându-se la sfârșitul
fiecărei zile, pentru a se evita dezvoltarea focarelor primare de infecții, mai ales cu bacterii acetice.

Tehnica recoltatului
Recoltatul manual al strugurilor se organizeazã pe echipe: 4-6 culegãtori şi 2-3 muncitori
care scot strugurii culeşi la alei sau îi varsã direct în benele colectoare. Se începe de la mijlocul
rândului cãtre capetele parcelei, pentru a scurta distanţa cãtre mijloacele de transport. Pe tot
parcursul acestor operaţiuni trebuie evitată contaminarea accidentală cu lubrefianţi sau alte produse
de curăţare

Bibliografie:

Constantin, E. și Mărăcineanu, F. (2005). Rolul îmbunătățirilor funciare în dezvoltarea rurală

durabilă, Ed. Cartea Universitară, București.

Cotea, V.D. și Cotea, V.V. (1996). Viticultură, Ampelografie şi Oenologie. Editura Didactică
și Pedagogică, București.

Cotea, V.D., Barbu, N., Grigorescu, C.C. și Cotea, V.V. (2000). Podgoriile și vinurile
României. Editura Academiei Române, București.

Dejeu, L.C. și Bernaz, G. (1999). Fertilizarea viilor și întreținerea solului în concepție

ecologică. Editura Ceres, Bucureşti

Dumitriu I.C. și Popescu C. (2007). Viticultură practică cu elemente de viticultură

ecologică. Editura Universității din Piteşti.

Mănescu, B. și Ștefan, M. (2003). Sisteme horticole comparate. Editura ASE, București.

Popescu, M. (2010). Strategii alternative recomandate producătorilor viticoli privaţi de

combatere a buruienilor şi fertilizare a plantelor cu impact asupra conservării şi îmbunătăţirii
însuşirilor biologice, fizice şi a materiei organice din sol.
 Ţârdea, C. și Rotaru, L. (2003). Ampelografie vol. I (ampelografia generală şi viţele
portaltoi). Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi,

Vătămanu, V. (site accesat în Decembrie 2020).https://www.agrimedia.ro/articole/tehnologii-

ecologice-specifice-culturii-de-vita-de-vie