GH. GR.

CANTAGCUZINO

CEL MAI BOGAT OM

DIN ROMÂNIA -
MOSIER LA TANDAREI
Cel mai bogat om din România în anii vieții sale, Gh. Gr. Cantacuzino
(născut la 22 septembrie 1832) a fost un personaj de o anvergură necunoscută
vreodată de un alt român. I se spunea „nababul” (persoană foarte bogată – explică
dicționarul acest cuvânt) și în destul de lunga sa viață, de 81 de ani, a fost tot ce și-ar
dori orice om și a deținut atâtea funcții în stat câte nu a mai cumulat nimeni niciodată.
Iar dacă ar fi să le amintim pe cele mai importante, acestea ar fi: președinte al
Partidului Conservator și de două ori prim ministru (1899-1900 și 1904-1907),
deputat și senator, președinte al Adunării Deputaților, dar și președinte al Senatului
României, primar al Capitalei, ministru al Lucrărilor Publice, dar și ministru al
Finanțelor, de două ori ministru de interne, fondator și președinte al primei instituții
bancare cu capital românesc – „Creditul Funciar Rural”, comisar general român pe
lângă Înaltul Comandament al armatei ruse în timpul Războiului de Independență.
Avea titlul nobiliar de prinț, era descendent al voievozilor români și al împăraților
bizantini Cantacuzino, familie care începea în Bizanț de pe la anul 1300. Licențiat și
doctor în Drept la Paris, membru al unei mari familii boierești, proprietară a unor
fonduri funciare impresionante. Era fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino. Prima sa
soție, Zoe Bibescu (fiica domnitorului Gheorghe Bibescu), cu care nu a avut copii, a
decedat (la 1859) și s-a recăsătorit cu Ecaterina Băleanu, cu care a avut 6 copii, în
ordinea nașterii aceștia fiind: Mihail, Nicolae, Irina, Șerban, Grigore și Alexandra (au
mai fost doi băieți care au murit de mici). Despre el s-a spus că era zgârcit, vanitos
și megaloman. Această ultimă trăsătură a caracterului său a și fost dovedită de
ambiția de a avea o casă cum nu mai avea nimeni (deși la Bușteni era proprietarul
splendidului Castel Zamora, construit între anii 1901-1911), și a construit, pentru
sine, un uriaș palat, un fabulos monument de arhitectură – „Cantacuzino Palace”,
impresionanta lucrare fiind terminată în anul 1900. Numai peste un an însă, în 1911,
a început o altă lucrare absolut monumentală la Florești de Prahova, un palat pentru
nepoata sa Alice. Palatul se dorea a fi asemănător cu Trianonul de la Versailles,
motiv pentru care i s-a și spus „Micul Trianon”. Avea 365 de dormitoare, câte unul
pentru fiecare zi a anului, 7 săli de bal și avea împrejur un parc de 150 ha.
Construcția ajunsese a fi foarte avansată dar a fost lovită de tot felul de evenimente
și ghinioane. Palatul nu a fost niciodată locuit, astăzi de aici s-a furat cam tot ce se
putea fura, au mai rămas niște triste ruine și câteva camere care adăpostesc un
sanatoriu TBC, iar în vastul parc amenajat odinioară de grădinari și peisagiști din
Franța și Austria, acum pasc măgarii.
Probabil că la București ați văzut în realitate Palatul Cantacuzino, pe Calea
Victoriei, iar dacă nu-l știți îl puteți admira în fotografia alăturată. Palatul i-a revenit
până la urmă unei nurori, Maruca (fostă Rosetti), rămasă văduvă în anul 1929.
Fusese căsătorită cu unul dintre băieții „Nababului”, Mihai G. Cantacuzino, fost
ministru al Justiției și primar al Bucureștiului. Maruca s-a recăsătorit cu marele
muzician George Enescu și a donat Palatul statului român cu condiția ca aici să să
se facă un Muzeu Național dedicat compozitorului. Și chiar așa s-a făcut, Muzeul
Enescu fiind și în zilele noastre un important reper cultural al Bucureștiului.

Gh. Gr. Cantacuzino a fost toată viața atașat doctrinei conservatoare și a

crezut în temele acesteia: respectul pentru familie, pentru tradiția creștin㸠ierarhia
valorilor și patriotism, pentru ordine și legalitate, pentru apartenența la spațiul
european.
A decedat la 23 martie 1913. În numărul său din 30 martie, revista „Facla”
publica articolul „La moartea Nababului”, în care se scria:
„Cu încetarea din viață a Nababului țara a pierdut un împilator, un
jupuitor și un trufaș: pe bogatul ei putred. Nababul însemna în țara asta
blestemată de soartă zeci de mii de hectare de pământ, movile de aur. El lasă
urmașilor 800 de milioane. Punga lui n-a fost deschisă decât pentru a primi,
mâna lui decât pentru a strânge. Domeniile lui au fost reîntregite cu japca,
încălcând mii de hectare de la țărani, grămezile lui de aur au fost strânse de
clăcașii jecmăniți la tocmeli, la măsurătoare, la socoteală”.

În „Anuarul județului Ialomița pe anul 1906”, Aureliu V. Ursescu face un

inventar al proprietăților lui Gh. Gr. Cantacuzino în județul Ialomița. Conform
acestuia, „Nababul” deținea în județul nostru: la Andrășești – 4.620 ha teren arabil,
500 ha izlaz, 130 ha heleșteu și 250 ha pădure; la Căzănești: 7.330 ha arabil, 500 ha
izlaz, 200 ha pădure; la Slătioarele (Jilavele): 2.750 ha arabil, 550 ha izlaz, 75 ha
heleșteu; la Moldoveni: 1.500 ha arabil, 250 ha izlaz, 400 ha pădure; la Miloșești –
4.800 ha arabil și 350 ha izlaz. Impresionant, nu? Și asta numai în județul Ialomița!
Nimeni nu știe dacă Nababul a fost vreodată la Țăndărei. Înainte de anul 1900
el pusese însă mâna pe moșia Țăndăreiului și avea aici 2.648 de hectare pământ
arabil, mai deținea 760 ha de izlaz și 50 ha de pădure. În vremea aceea doar marele
boier Crețulescu îl depășea aici pe Cantacuzino la întinderea proprietății. Em.
Crețulescu avea 3.748 ha de pământ arabil mai deținea 1.500 ha izlaz și 10 ha de
pădure. Bineînțeles, moșierii arendau aceste imense suprafețe și, cel mai adesea, nu
numai supravegherea muncilor, ci și contractele cu pălmașii erau încheiate tot de
arendași, aceștia având la rândul lor alte contracte încheiate cu boierul.
Moșia din Țăndărei a lui Gh. Gr .Cantacuzino se afla în proprietatea dotală a
fiicei lui Alexandra, cea mai mică dintre cei șase copii, și era administrată de
aceasta, ea lucrând cu arendașii Alexe Mărculeșteanu și Gogu Stănescu. Domeniul
Cantacuzinilor era situat pe malul Ialomiței, aici era și o moară de apă (în anul 1921
era singura moară din localitate, motiv pentru care primăria încheiase cu aceasta un
contract pentru furnizarea de făină brutăriilor din comună), avea livezi de pomi
fructiferi, două reședințe – un conac și un palat, un mare han, acareturi pentru
numeroasele slugi, multe dependințe, magazii și depozite de unelte agricole și de
cereale, grajduri pentru vite, spații dichisite de odihnă și agrement, grădini de flori și
de zarzavat, o hrubă de vinuri lungă de vreo 50 de metri, o ingenioasă instalație de
irigat. (Despre proprietățile din Țăndărei ale Cantacuzinilor scriem și într-un alt
capitol din carte -„Marile moșii de la anul1919”) Alexandra, pe care cei care și-o
amintesc de prin anul 1945 o descriu ca pe o femeie aprigă, mărunțică, „să fi avut
atunci vreo 60-65 de ani”, venea mai des pe la Țăndărei ca să țină din scurt imensa
gospodărie, mai ales că vremurile deveniseră tulburi după război. Oricum, în urma
aplicării Decretului de expropiere din 29 decembrie 1918, cu acțiunea de punere în
posesie încheiată abia în martie 1921, moșia Cantacuzinilor pierduse aproape toată
suprafața (la fel și moșiile Strachina și Câineasca ale celorlalți proprietari).
 Toată proprietatea din Țăndărei a Cantacuzinilor se va stinge până în anul
1950, când îi va suna chiar ceasul dezintegrării și trecerii ei în amintire. Oricum, prin
1940 arsese moara (pentru Țăndărei a fost atunci un eveniment extraordinar!),
teribilul incendiu s-a mai extins chiar și la alte acareturi și nu s-a stins decât după o
noapte și o zi, când arsese tot. S-a bănuit atunci că focul fusese pus de „concurență”,
care vroia să deschidă afaceri asemănătoare. Moara fusese arendată lui Tănase
Irimia și, după ce a ars, au apărut alte 4 mori cu valțuri pentru grâu și pentru porumb,
dar și o presă de ulei, o piuă și două mașini de dărăcit lâna.
În sfârșit, după o jumătate de secol în care Cantacuzinii au dominat, sub toate
aspectele, viața Țăndăreiului, povestea lor începea să se spună cu „a fost odată”.
Cine își mai amintește, vorbește acum cu multă admirație despre ei – din câte au
văzut, din câte au auzit. Din universul simplității vieții lor cotidiene, țăndărenii
priviseră către domeniile Cantacuzinilor cu reținere și spaimă, cu respect ori cu
recunoștință. Se vedeau multe dar se povesteau și mai multe, erau acolo mituri și
mistere și mai era atâta bogăție și o viață altfel, încât li se părea că mintea lor nu
putea cuprinde și explica totul, astfel că sfârșeau prin a se resemna.
Istoria Cantacuzinilor a rămas la Țăndărei nu ca povestea unei exploatări, ci
ca amintirea unor vremuri mari.