MARILE MOȘII DE LA ANUL 1919

Veți găsi în această carte scurte consemnări sau relatări

mai pe larg în legătură cu mai mulți, destul de mulți, moșieri,
despre suprafețele pe care le dețineau și unde. Unii dintre
aceștia erau venetici, cu întinse pământuri și prin alte părți, alții
erau bogătași locali sau proveniți din arendașii moșierilor. Sute
de ani, altă preocupare a oamenilor care dobândeau avere nu
era alta decât să cumpere mult pământ, dacă nu puteau să-l ia
în proprietate cu japca, prin înșelarea țăranilor ori a micilor
proprietari, toți voind să devină moșieri. De altfel, în vremurile
acelea cei ce se îmbogățeau nici nu aveau pe ce da banii, o
casă mai acătării fiind singura investiție ce se putea face. Pe
lângă aceștia, statul și Biserica erau de asemenea mari
proprietari de pământuri, chiar și aici la Țăndărei. Revenim și
subliniem că dacă prin această carte se „plimbă” mulți moșieri
este fiindcă, de la o epocă la alta sau uneori de la un an la altul,
pământul își tot schimba proprietarii. Astfel că diversele noastre
consemnări sunt de fapt „fotografii” ale unui anumit „moment”
social și economic.
Un astfel de „moment” a fost și cu ocazia marilor expropieri
ce s-au făcut în anul 1919, în baza Decretului nr. 3697 pentru
expropierea pământului din vechea Românie, din 29 decembrie
1918. Cu această ocazie, comisia județeană ce se crease pentru
inventarierea pământurilor a realizat și o „radiografiere” a averilor
marilor moșieri, pentru noi aceasta fiind o ocazie excelentă
pentru a cunoaște mai exact în special domeniul
Cantacuzinilor.
Precizăm, deși am mai spus în alt loc asta, că moșia
aceasta a lui Gh. Gr. Cantacuzino, aflată pe domeniul
Țăndăreiului, se găsea în stăpânirea fiicei celei mai mici a
proprietarului, ca avere dotală, Alexandrina Gr. Cantacuzino, „o
femeie mărunțică și foarte aprigă” - cum a caracterizat - o
cineva. Ea o administra aproape direct, ajutată fiind și de soțul
ei, I. Nicolau, dar bineînțeles și cu sprijinul multor oameni de
bază ori servitori pe care îi avea aici. Avea și doi principali
arendași – Gogu Stănescu și Alexe Mărculeșteanu. Moșia se
întindea în nordul localității,compact pe zona din partea stângă a
străzii care duce spre Constanța, pornind cam de la linia ferată a
Făureiului și ajungând până către cimitir, și de acolo, prin capătul
Țăndăreiului Sat, „cobora” la malul Ialomiței, puțin mai în amonte
de zona spitalului, unde se aflau marile proprietăți pe care le
vom enumera în continuare. În fața comisiei de inventariere,
reprezentantul moșierului (Alexandrina nu s-a prezentat în fața
acestei comisii) a afirmat că averea se compunea din: un total de
3.000 hectare pământ, împărțit astfel: 2.804 ha teren arabil (care
în situația dată era expus expropierii), 196 teren neexpropiabil în
conformitate cu prevederile decretului, fiindcă se compunea din:
6 ha pe care se aflau conacul și palatul, o fabrică de frânghii,
turbina de 120 cai putere pentru producerea curentului electric,
moara, mai multe porumbare și acareturi, grajduri, magazii de
materiale, casele servitorilor și alte construcții, 10 ha de vie, 66
ha de pădure, 84 ha grădini de zarzavat, 30 ha terenuri în zona
gării pentru bâlciuri și târguri săptămânale. Nu ne este clar ce
însemnau „conacul” și „palatul`, probabil palatul era locuința
fastuoasă a proprietarilor, iar conacul era o construcție oarecare,
unde se povestește că ar fi fost o impresionantă cramă și chiar și
un han. Se spune însă că instalația de irigat, în care proprietarii
investiseră multă tehnică (era făcută din largi tuburi de beton și
fontă) și multă încredere era inutilizabilă și abandonată fiindcă
fusese greșită din construcție.
Cantacuzinii s-au retras din Țăndărei prin anul 1945 și au
luat cu ei puțin din ce aveau pe-aici, proprietățile lor fiind ulterior
înstrăinate ori ruinate de timp.
Moșia Strachina era a statului, dar aparținuse Mănăstirii
Sfinții Voievozi din Slobozia, până la secularizarea averilor
mănăstirești prin legea lui Cuza din 29 decembrie 1863. Avea în
anul 1919 o suprafață de 3.306 hectare, din care: 100 ha pădure
și 50 ha suprafața lacului Strachina.
Moșia Câineasca era proprietatea dotală a Ecaterinei Em.
Crețulescu și se afla în partea dreaptă a malului Ialomiței, într-o
zonă inundabilă, mlăștinoasă și nisipoasă, proprietatea nefiind
valoroasă. Avea totuși 5.080 hectare și pe ea se afla construit un
conac și alte acareturi. Mai erau două armane (un fel de arii
pentru treieratul grâului) la Puțul Nou și la Înșiratele, o pădurice
de 14 ha, alte 200 hectare fiind pur și simplu acoperite de nisip
zburător „absolut neproductiv”. Pe alocuri mai erau și mari
pâlcuri de iarbă ce nu putea servi decât la pășunat, ca și vreo 15
ha de ponoare și costișe ce nu foloseau la nimic.